Februarie 2017

ECHIPA DE REDACŢIE

COORDONATOR

Iliescu Claudia

REDACTORI

Pahonţu Ana Maria

Moraru Georgeta

Filip Virgil

Chirobocea Nicolae

Vădan Mirela

COLABORATORI

I.S.J. Prahova

CCD Prahova

Primăria Măgurele

ISSN: 2537- 4397

ISSN-L: 2537- 4397

Februarie 2017

CUPRINS

I. Pedagogia viitorului 1. Prof. înv. primar Nicolae Mădălina, Climatul educativ din familie – un pas

spre succes2. Prof. înv. primar Vădan Mirela, Psihopedagogia integrării – o ramură

modernă a psihopedagogiei speciale3. Prof. înv. primar Dobre Aurelia-Georgeta, Metode alternative de evaluare4. Prof. Constantin Mihaela, Chimia, strigătul naturii5. Prof. Filip Virgil, Invitaţie la lectură: romanul de aventuri6. Prof. Pahonţu Ana Maria, Harta mentală, metodă modernă care dezvoltă

gândirea critică, constructivă a elevilor

II. Să învăţăm ALTFEL! Activităţi educative1. Prof. Baciu Roxana Luiziana, Valentine’s Day sau Dragobete?2. Prof. înv. primar Aldescu Petruţa, Mămica mea e cea mai bună3. Prof. Iliescu Claudia, Ziditori de ţară şi realizările lor în spaţiul românesc4. Prof. Iliescu Claudia, Proiect naţional „Nu uita că eşti român”5. Prof. înv. primar Niţicu Otilia Ana, Concursul naţional de creaţie plastică

,,ARTA - Între talent şi dăruire”6. Prof. Chirobocea Nicolae Fanurie, Concursul Fotograful în vacanţă

III. Corespondenţe Trecut-Prezent-Viitor1. Prof. Filip Virgil, Cezar Petrescu şi tentaţia paraliteraturii2. Prof. Iliescu Claudia, Repere istorice din trecutul comunei Măgurele

IV. Noi...despre Noi...cu Noi1. Constantinoiu Ana-Maria, Mama2. Crăciunoiu Fabian, Mama mea, sfântă icoană3. Dragomir Gabriel-Cătălin, Mama...

1

CLIMATUL EDUCATIV DIN FAMILIE – UN PAS SPRE SUCCES

Prof. înv. primar Nicolae Mădălina

Familia constituie primul mediu organizat în care este angajat copilul încă de la naştere şi are cea mai îndelungată influenţă asupra sa. Aici, el îşi trăieşte primii ani, află informaţii esenţiale, îşi însuşeşte valorile, începe să descopere lumea şi pe sine, acumulează modele de comportament, care îi determină ulterior personalitatea.

Familia, nucleu de bază al societăţii noastre, are rolul de a asigura dezvoltarea fizică şi morală a copilului. Acest prim mediu de viaţă al copilului, exercită o influenţă considerabilă asupra dezvoltării lui. Ambianţa

umană în care se naşte şi creşte copilul are o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării sale. Istoria fiecărei familii, cu problemele ei specifice, care-i conferă o notă proprie în

raport cu toate celelalte, contribuie definitiv la conturarea profilului personalităţii copilului.

În cadrul familiei, copilul îşi însuşeşte limbajul, iar corectitudinea exprimării acestuia depinde de munca depusă de părinţi în această direcţie. Ca prim factor educativ, familia încearcă să-i ofere copilului care pune multe

întrebări, informaţii despre plante, animale, obiecte şi diferite fenomene. Odată cu intrarea copilului în şcoală, funcţiile educative ale familiei nu încetează, ci se amplifică, în sprijinirea rolului de elev. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care se implică familia în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului cele necesare studiului, condiţii optime, liniştea pentru a se putea concentra în procesul învăţării.

Cel mai important rol în evoluţia morală a copilului îl au exemplele bune care

2

pleacă inevitabil din familie. De familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice a copilului, dezvoltarea lui, etc. De felul în care părinţii vor educa copilul în sensul unei morale riguroase dar suple şi de felul în care vor şti să dirijeze viaţa afectivă a copilului, va depinde formarea personalităţii acestuia. De la familie copilul învaţă să iubească munca, ţara şi libertatea şi să respecte legile ţării.

Familia are un rol primordial în transformarea copilului în adult, în primul rând pentru că acţiunea acesteia se face de timpuriu, când copilul e mic şi se poate modela mai uşor şi în al doilea rând pentru că universul copilului este focalizat pe membrii familiei, pe cei cu care stă cel mai mult şi de la care învaţă, ei fiind mult timp singurii oameni cu care interacţionează cel mai mult. Se ştie că eficacitatea acţiunii mediului – familia - este foarte mare în primii ani de viaţă, ca mai apoi acea flexibilitate a copilului de a învăţa să se comporte, să devină rigidă datorită trăsăturilor de personalitate, schimbării copilului devenit adult, sigur pe ce a învăţat bine sau rău. Malcom Forbes spune: „Scopul educaţiei este de a schimba o minte goală cu una deschisă.” Pentru a reuşi în viaţă, pentru o înţelegere bună cu ceilalţi sau cu sine însuşi, trebuie să atingă un anumit nivel de dezvoltare socio-emoţională.

Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea asigură hrana şi îmbrăcămintea copiilor, îi fereşte de pericole, le lasă timp de joacă, le creează condiţii cât mai bune de odihnă şi se îngrijeşte de sănătatea lor. Un regim raţional de viaţă nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice. Familia îi formează copilului primele deprinderi de igienă personală şi socială şi îl obişnuieşte să utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului.

În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil. Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten.

La ceea ce copilul primeşte din familie, se adaugă ceea ce îi dă şcoala, strada, televizorul, grupul de joacă, calculatorul etc. De aceea, este foarte important ca părinţii să-i ofere copilului modele pozitive, demne de urmat. E necesar ca ei să cunoască şi să direcţioneze domeniul de interese ale copilului, să-i supravegheze lecturile, să-i propună opere literare, să practice lecturile în familie, vizionarea filmelor,spectacolelor cu personaje valoroase, cu exemple pozitive de comportament.

Astfel, treptat, selectând din modelele tip oferite ceea ce este mai valoros, respingând ceea ce nu corespunde propriilor criterii valorice, copilul va fi ajutat să acumuleze experienţă de viaţă, să-şi dezvolte spiritul critic, să-şi creeze un model „sintetic”, care va cuprinde tot ceea ce a găsit valoros în modelele oferite.

Copiii trebuie educaţi în aşa fel încât să realizeze că libertatea individuală nu se poate realiza decât în cadrul libertăţii colective, generale, că munca şi respectul faţă de ceilalţi constituie o obligaţie fundamentală a fiecărui cetăţean.

Personal, consider familia esenţială în formarea individului. Este exact ca şi construcţia unei case, care în lipsa unui fundament solid, se poate prăbuşi oricând

3

datorită unui seism puternic. Acest fundament influenţează pozitiv sau negativ fiecare membru în parte, care se poate „înălţa” ori „prăbuşi” în funcţie de sentimentul siguranţei pe care i-l poate da acea bază (învăţătură) deprinsă din sânul familiei.

Familia a fost, este şi trebuie să rămână un factor important în educaţia copilului, dar în contextul actual, la începutul mileniului trei, într-o perioadă marcată de profunde şi rapide

transformări sociale, familia are o misiune dintre cele mai dificile. Tocmai de aceea ea are nevoie de sprijin şi susţinere pentru a rezolva problemele provocate de creşterea generaţiilor de azi. Numai printr-o colaborare strânsă familia şi şcoala pot pune în aplicare procesul de educare a fiinţei umane în

devenire. Esenţial este ca cei doi factori să-şi dirijeze acţiunile spre un scop comun, să-şi concentreze şi să-şi focalizeze influenţele spre acelaşi deziderat: formarea tipului de personalitate solicitat de imperativele lumii moderne.

Familia este şcoala pregătitoare pentru conduita morală şi socială corectă.

„Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei” – rostea Sf. Ioan Gură de Aur – „Pictorul şi sculptorul fac doar figuri fărăviaţă, dar educatorul creează un chip nou, uitându-se la el se bucură şi oamenii şi Dumnezeu”.

Bibliografie: -Tiberiu Kulcsar “Factorii psihologici ai reuşitei şcolare “Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978 -R.M.Niculescu, “Pedagogia generală “,Editura Scorpion 7,Bucureşti,1996 -Ecaterina Adina Vrăsmaş, “Consilierea şi educaţia părinţilor”,Editura Aramis, Bucureşti, 2002

PSIHOPEDAGOGIA INTEGRĂRII - O RAMURĂ MODERNĂ A PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE

Prof. înv. primar Vădan Elena Mirela

,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu.Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă , te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume". (Din ,,Child's Appeal”,

Mamie Gene Cole)

Psihopedagogia integrării şi normalizării, este o ramură a psihopedagogiei speciale, care studiază sistemul de învăţământ bazat pe şcolile incluzive, menit să satisfacă

necesităţile educaţionale speciale ale tuturor copiilor.

Psihopedagogia integrării şi normalizării are legi şi principii, metode şi mijloace didactice specifice.

4

Este o ştiinţă interdisciplinară, care face apel la cunoştinţele din domeniul psihologiei, pedagogiei, sociologiei, medicinei şi asistenţei sociale.

În contextul asistenţei psihopedagogice şi sociale a persoanelor cu cerinţe speciale putem include educaţia integrată care poate fi definită astfel:

Educaţia integrată – se referă în esenţă la integrarea în structurile învăţământului de masă a copiilor cu cerinţe speciale în educaţie (copii cu deficienţe senzoriale, fizice, intelectuale sau de limbaj, defavorizaţi socio-economic şi cultural, copii din centrele de asistenţă şi ocrotire, copii cu uşoare tulburări psiho-afective şi comportamentale, copii infectaţi cu virusul HIV etc.) pentru a oferi un climat favorabil dezvoltării armonioase şi cât mai echilibrate a personalităţii acestora (vezi Ungureanu D., 2000, Vrasmas T., 2001, Ghergut A., 2006).

Mai nou se vorbeşte şi despre conceptul de educaţie incluzivă care are la bază principiul dreptului egal la educaţie pentru toţi copiii, indiferent de mediul social sau cultural din care provin, religie, etnie, limbă vorbită sau condiţiile economice în care trăiesc.

În literatura psihopedagogică se întâlnesc frecvent mai mulţi termeni care, în

funcţie de modul de abordare al problematicii persoanelor cu cerinţe speciale, pot clarifica o serie de delimitări semantice utile în înţelegerea corectă şi nuanţată a fenomenelor avute în vedere.

Cerinţe educative speciale – CES – această sintagmă se referă la cerinţele în plan educativ ale unor categorii de persoane, cerinţe consecutive unor disfuncţii sau deficienţe de natură intelectuală, senzorială, psihomotrică, fiziologică etc. sau ca urmare a unor condiţii psiho-afective, socio-economice sau de altă natură (cum ar fi absenţa mediului familial, condiţii de viaţă precare, anumite particularităţi ale personalităţii copilului etc.) care plasează elevul într-o stare de dificultate în raport cu cei din jur. Cerinţele educative speciale solicită abordarea actului educaţional de pe poziţia capacităţii elevului deficient sau aflat în dificultate de a înţelege şi valorifica conţinutul învăţării şi nu de pe poziţia profesorului sau educatorului care desfăşoară activitatea instructiv-educativă în condiţiile unei clase omogene sau pseudo-omogene de elevi. Evident că această sintagmă poate avea înţeles pentru fiecare elev în parte, în sensul că fiecare elev este o individualitate şi, la un moment dat, într-un domeniu sau altul al învăţării, reclamă anumite cerinţe educaţionale specifice pentru a putea înţelege şi valorifica la maximum potenţialul său în domeniul respectiv (spre exemplu, un elev care întâmpină dificultăţi de învăţare la matematică sau fizică – unde sunt necesare, în special, anumite categorii de operaţii ale gândirii la care elevul respectiv este deficitar – poate obţine rezultate foarte bune la disciplinele din celelalte arii curriculare, chiar peste media clasei; la fel se poate spune despre un elev coleric sau hiperkinetic care nu-şi poate concentra atenţia prea mult timp în clasă, dar care poate înţelege cu uşurinţă conţinutul lecţiilor în momentele sale de atenţie). Totusi, termenul de cerinţe educaţionale speciale este

5

utilizat mai ales în domeniul psihopedagogiei speciale unde semnifică necesitatea unor abordări diferenţiate şi specializate a educaţiei copiilor cu deficienţe, a celor cu afecţiuni neuropsihice, neurofiziologice sau somatice a celor cu dificultăţi de învăţare persistente şi, mai recent, a celor supradotaţi. Educaţia de tip incluziv este o educaţie de calitate, accesibilă şi care îşi îndeplineşte menirea de a se adresa tuturor copiilor, fără discriminare. În întreaga lume, din ce în ce mai mulţi copii care provin din medii defavorizate urmează grădiniţele, şcolile primare sau gimnaziale.În cele mai multe ţări se stipulează prin lege că toţi copiii trebuie să beneficieze de educaţie.Primirea în clasă a copilului cu cerinţe educative speciale, atitudinea faţă de el

trebuie să păstreze o aparenţă de normalitate, copilul trebuind să fie tratat la fel cu ceilalţi copii din clasă. Conduita şi atitudinea învăţătoarei trebuie să demonstreze celorlalţi copii că i se acordă şcolarului cu dizabilităţi. De aceea trebuie să exprime aceleaşi aşteptări şi să stabilească limite similare în învăţare ca şi pentru ceilalţi copii din clasă. Ea trebuie să îşi asume rolul de moderator, să promoveze contactul direct între copiii din clasă şi să

direcţioneze întrebările şi comentariile acestora către copilul cu cerinţe educative speciale.

De asemenea, trebuie să-i încurajeze şi să-i stimuleze ori de câte ori este nevoie pe aceştia, dându-le încrederea în forţelele proprii, în propria reuşită în acţiunile întreprinse, evidenţiind unele abilităţi sau interese speciale lor în dezvoltarea şi sprijinirea cărora trebuie implicate şi familiile copiilor. Copiii cu cerinţe educative speciale integraţi în programul şcolii trebuie să dispună de o bună colaborare între învăţătoare, părinţi, psihologi şi profesorul de sprijin. Părinţii sunt parteneri la educaţie pentru că deţin cele mai multe informaţii despre copiii lor. Relaţia de parteneriat între părinţi şi şcoală presupune informarea părinţilor cu privire la programul şcolar, la conţinuturile şi metodele didactice, dar presupune şi întâlniri cu aceştia, participări la expoziţii, excursii, serbări, vizite, etc., în care sunt implicaţi proprii lor copii.

Fiecare copil cu dificultăţi de învăţare are dreptul de a fi considerat un copil cu şansă la dezvoltare şi felul cum îl apelăm este important pentru imaginea lui. Munca didactică trebuie să pună în centru copilul, nu problema acestuia

Bibliografie

1.Doru Popovici - Orientări în teoria şipractica educaţiei integrate, 2007

2.Ecaterina Vrăşmaş - ,,Introducere îneducaţia cerinţelor speciale”, Editura Credis, Bucureşti, 2004.

6

METODE ALTERNATIVE DE EVALUARE

Prof. înv. primar Dobre Aurelia-Georgeta

Într-o lume dinamică, schimbarea, progresul se manifestă în plan ştiinţific, metodologic, instrumental, la nivelul tehnicilor şi tehnologiilor, dar şi la nivelul mentalităţilor,

atitudinilor şi comportamentelor.Ca urmare, procesul învăţării moderne nu poate face abstracţie de aceste schimbări. Devine necesară promovarea învăţării în grup, a metodelor şi strategiilor care să asigure conţinutul învăţării. Utilizarea şi aplicarea metodelor educaţionale alternative presupune automat şi utilizarea unor metode alternative de evaluare. Astfel în practica şcolară s-au îmbunătăţit metodele şi tehnicile de evaluare în scopul realizării unor corelaţii eficiente între predare-învăţare-evaluare şi pentru a atinge dezideratele propuse pentru formarea personalităţii autonome, libere şi creatoare.

Evaluarea este parte integrantă a procesului de predare-învăţare. Importanţa demersului evaluativ devine din ce în ce mai accentuată şi recunoscută în ansamblul reformei educaţionale întreprinse în momentul de faţă.

Deşi importante pentru testarea cunoştinţelor şi capacităţilor de bază, metodele tradiţionale de evaluare nu mai sunt eficiente în situaţii ca cele descrise mai sus. Ca urmare,

trebuie folosite metode de evaluare care să facă apel la creativitatea elevului, la gândirea divergentă, generalizări sau lucrul în echipă.

Cele mai importante finalităţi ale evaluării procesului instructiv-educativ, în ultimul timp, se concretizează în: cunoştinţe şi capacităţi; atitudini (practice, sociale, ştiinţifice etc.); interese; capacitatea de a face aprecieri de valoare (opinii, adaptări atitudinale şi comportamentale etc.)

Pornind de la această realitate, strategiile moderne de evaluare caută să accentueze acea dimensiune a acţiunii evaluative care să ofere elevilor suficiente şi variate posibilităţi de a demonstra ceea ce ştiu dar, mai ales, ceea ce pot să facă.

Principalele metode alternative sau complementare de evaluare al căror potenţial formativ susţine individualizarea actului educaţional prin sprijinul elevului sunt:

a) Observarea sistematică a activităţilorşi a comportamentului elevilor;

b) Investigaţia;c) Proiectul;d) Portofoliul;e) Autoevaluarea.Observarea sistematică a activităţilor

şi a comportamentului elevilor în timpul activităţii didactice este o tehnică de evaluare

7

ce furnizează învăţătorului o serie de informaţii, diverse şi complete, greu de obţinut astfel prin intermediul metodelor de evaluare tradiţională. Observarea este adeseori însoţită de aprecierea verbală asupra activităţii/răspunsurilor elevilor. Investigaţia presupune obiective care urmăresc: înţelegerea şi clarificarea sarcinilor; aflarea procedeelor pentru găsirea de informaţii; colectarea şi organizarea datelor sau informaţiilor necesare; formularea şi testarea ipotezelor de lucru; schimbarea planului de lucru sau colectarea altor date dacă este necesar; scrierea unui scurt raport privind rezultatele investigaţiei. Oferă elevului posibilitatea de a aplica în mod creator cunoştinţele însuşite şi de a explora situaţii noi de învăţare, pe parcursul unei ore de curs. Proiectul reprezintă o metodă alternativă de evaluare care se desfăşoară pe parcursul a câtorva zile, câtorva săptămâni şi, uneori, pe perioade chiar mai lungi. Titlul şi conţinutul proiectului de cercetare dat elevilor vor fi alese cu foarte mare grijă. Este o formă de evaluare puternic motivantă pentru elevi, deşi implică un volum de muncă sporit – inclusiv activitatea individuală în afara clasei. În alegerea proiectului trebuie să se ţină seama ca elevii să aibă un anumit interes pentru subiectul respective, să cunoască dinainte unde îşi pot găsi sursele de documentare, să fie dornici de a crea un produs de care să fie mândri. Planul de lucru, precizările şi clarificările vor fi făcute în clasă, urmând ca elevul să continue activitatea în mod independent. Spre deosebire de investigaţie, proiectul de cercetare are un caracter practic mult mai accentuat. Modul său de realizare se face conform paşilor cunoscuţi în metodologia cercetării.

Portofoliul este un instrument de evaluare complet, prin care se urmăreşte progresul la o anumită disciplină, dar şi atitudinea elevului faţă de acea disciplină. El reprezintă „cartea de vizită“ a elevului urmărind procesul global înregistrat de acesta, nu numai în ceea ce priveşte cunoştinţele achiziţionate pe o unitate mare de timp, dar şi atitudinile acestuia; este un mijloc de a valoriza munca individuală a elevului, acţionând ca factor al dezvoltării personalităţii, rezervându-i elevului un rol activ în învăţare. Portofoliile sunt foarte utile, deoarece prin folosirea lor la clasa de elevi aceştia devin parte a sistemului de evaluare şi pot să-şi urmărească, pas cu pas, propriul progres; elevii şi profesorii pot colabora în ariile de îmbunătăţire a activităţoilor; elevii, profesorii şi părinţii pot avea un dialog concret despre ceea ce elevii pot realize şi despre progresul care poate fi făcut în acel domeniu pe viitor; factorii de decizie, având la dispoziţie portofoliile elevilor, vor avea o imagine mai clară asupra a ceea ce se realizează în clasă. Autoevaluarea permite aprecierea propriilor performanţe în raport cu obiectivele operaţionale. Are drept scop să-i ajute pe elevi să-şi dezvolte capacităţile de autocunoaştere şi de autoevaluare, să compare nivelul la care au ajuns cu nivelul cerut de obiectivele învăţării şi de standardele educaţionale, să-şi dezvolte un program propriu de învăţare, să-şi autoevalueze şi valorizeze atitudini şi comportamente. Autoevaluarea trebuie făcută sub atenta îndrumare a învăţătorului. Toate aceste metode complementare de evaluare asigură o alternativă la formulele tradiţionale, a căror prezenţă este preponderentă în activitatea curentă la clasă, oferind alte opţiuni metodologice şi instrumentale care îmbogăţesc practica evaluativă.

8

Bibliografie: 1. Cristea, S., "Dicţionar de pedagogie", Ed. Litera, Bucureşti : Chişinău, 2000

2. Manolescu, M., Evaluarea şcolară – un contract pedagogic, Editura D. Bolintineanu, Bucureşti, 2002 3. Radu, I.T., Evaluarea în procesul didactic, Bucureşti, EDP, 2000

CHIMIA, STRIGĂTUL NATURII

Profesor, Constantin Mihaela Şcoala gimnazială, comuna Gornet

Ancorarea şcolii româneşti în secolul XXI presupune utilizarea unor procedee de lucru cu totul speciale, în vederea creşterii motivaţiei şi interesului elevilor pentru studiu şi implicare, pentru valorificarea potenţialului creativ şi intelectual. Dacă până nu demult accentul se punea numai pe dezvoltarea cognitivă a elevilor, societatea actuală a arătat că acest lucru este insuficient, fiind necesară dezvoltarea personalităţii sub aspect cognitiv, afectiv, atitudinal, comportamental. Pentru crearea unui mediu adecvat formării personalităţii netrunchiate, trebuie promovate metacogniţia, ascultarea activă, empatia, simţul umorului, emiterea opiniilor prin atitudini critice şi reflexive, aplicarea studiilor de caz, controlul impulsivităţii, experimentarea învăţării emoţionale şi sociale. Sunt lecţii care produc performanţe numai cu ajutorul metodelor moderne, dar sunt şi lecţii în care prezenţa acestora este salutară alături de metodele clasice. Un adevărat profesionist ştie să-şi adapteze demersul pentru apropierea cunoaşterii didactice de cunoaşterea ştiinţifică şi transformarea elevului în subiectul activ al propriei deveniri. În contextul obişnuit al activităţii didactice, experimentul pedagogic este echivalentul inovaţiei, a unei modalităţi menite să optimizeze procesul educaţional,

deoarece acesta se organizează pentru a proba o ipoteză propusă. El presupune controlul factorilor care participă la actul pedagogic şi înregistrarea obiectivă a rezultatelor şi se desfăşoară în trei etape: o primă etapă cu caracter de constatare, experimentul propriu-zis, etapa finală de control. Am compus un imn eco, ce a reprezentat legătura inimilor noastre cu natura şi ,,spargerea gheţii,, la câteva activităţi. Imnul ECO

Ai probleme, cheamă-ne pe noi, Grupul ECO a venit la voi, Un pom de astăzi ai plantat Şi-o floare tu de ai udat, Natura-ţi spune ,,mulţumesc,, Frumos vreau să traiesc. Superforţele azi ne-am unit Şi împreună am pornit. Dacă un melc nu ai călcat, Sau un căţel ai adoptat, Natura-ţi spune ,,mulţumesc,, Frumos vreau să traiesc.

Refren Lumea are nevoie de eroi, Eroii sunteţi voi! Lumea are nevoie de eroi, Eroii suntem noi, copiii!

9

Am supus atenţiei elevilor mei câteva activităţi experimentale: degradarea frunzelor, ploaia acidă, sandwich lichid, coloranţi naturali, memoria apei, Vezuviu în laborator, apa căţărătoare, subţierea stratului de ozon. 1.DEGRADAREA FRUNZELOR Materiale: frunze de diferite specii, pipetă, soluţie concentrată de H2SO4, HNO3. 2.PLOAIA ACIDĂ Materiale: bucăţi de marmură, pipetă, soluţie concentrată de H2SO4 . 3.SANDWICH LICHID Materiale:pahar Berzelius, 2 linguri miere, 30 ml apă cu colorant roşu, 30 ml şampon, 2 linguri ulei; 4.COLORANŢI NATURALI Materiale : vase, spirtiere, trepiede, site, ouă fierte, apă, sare, oţet, frunze de spanac, frunze de varză roşie, cafea măcinată, afine, coji de morcovi, flori de tei, flori de sunătoare, rostopască, foi de ceapă; 5.MEMORIA APEI Materiale: 21 boabe de fasole (sau altă plantă), 3 sticle cu apă, fiecare cu o etichetă cu mesajele:,,TE IUBESC!’’ ,,TE URĂSC!’’ ,,ÎMI EŞTI INDIFERENT!’’, 3 pahare Erlenmeyer/Berzelius pe care sunt lipite alte 3 etichete cu aceleaşi mesaje; 6.VEZUVIU ÎN LABORATOR Materiale: placă de faianţă, 5-6 g pulbere de zinc, 5-6g azotat de amoniu (ambele umede), clorură de amoniu, 1-2 picături de apă; 7. APA CĂŢĂRĂTOARE Materiale : pahar, apă, farfurie, ghiveci cu floare; 8.SUBŢIEREA STRATULUI DE OZON Materiale: sticlă de plastic( 250 / 500 ml),apă fierbinte, gumă de mestecat; Am aplicat un chestionar cu două întrebări: Ce experimente v-au plăcut mai mult ? Ce consideraţi că este important pentru profesor în evaluarea elevilor? Am oferit mai multe variante: învăţarea reproductivă, abilităţile de

comunicare, acurateţea informaţiei, logica, iniţiativa, creativitatea. În urma chestionarului am observat că experimentele cele mai atractive au fost, în ordinea procentelor obţinute: Memoria apei (54,21%),Coloranţii naturali (15,66%), Subţierea stratului de ozon (12,08%), Degradarea frunzelor (7,22%), Ploaia acidă (2,40%), Sandwich lichid (2,40%), Apa căţărătoare (2,40%), Şamponul (2,40%), Vezuviu în laborator (1,23%). Rezultatele sunt redate în figura1. Consideraţiile elevilor cu privire la calităţile dorite de la un profesor au fost redate în fig.2.

Fig.1 Experimentele apreciate de elevi

Fig.2 Consideraţiile elevilor cu privire la calităţile dorite de la un profesor.

Mi-am propus să demonstrez că utilizarea unor metode moderne accelerează însuşirea cunoştinţelor, formarea de priceperi şi deprinderi, dezvoltarea spiritului liber, a curiozităţii native şi a celei ştiinţifice.

54,21%15,66%

12,08%7,22%

2,40%2,40%2,40%2,40%

1,23%

Memoria…

Subțierea …

Ploaia acidă

Apa …

Vezuviu în…

Ce experimente v-au plăcut mai mult ?

26,50%

13,25%

30,12%

8,43%

12,04%

9,63%

Creativitat…

Inițiativa

Logica

Acuratețea …

Abilitățile …

Învățarea …

Ce considerați că este important pentru profesor în evaluarea elevilor?

10

Bibliografie

F.Zweifel, 365 de experimente ştiinţifice simple, Editura Aquila, 2005

D. Cozma, A. Pui, Concepte şi metode de predare-invăţarea chimiei, Editura MatrixRom, Bucureşti, 2002

INVITAŢIE LA LECTURĂ: ROMANELE DE AVENTURI

Prof. Filip Virgil

Prezentul articol îşi propune o incursiune în universul romanului de aventuri cu scopul de a evidenţia existenţa unor tipare de educaţie şi a unor modele umane pe care astfel de scrieri le pot conţine. De asemenea, ne propunem să schiţăm o scurtă istorie a acestei formule în peisajul literaturii/paraliteraturii naţionale. Pentru copii şi tineri, lectura romanelor de aventuri poate aduce nu numai o îmbogăţire considerabilă a cunoştinţelor de cultură generală, de istorie şi geografie, de exemplu, dar şi posibilitatea

asimilării unor lecţii privind promovarea comportamentelor pozitive, respectarea unor trăsături fundamentale inerente naturii eroului (curajul, perseverenţa, demnitatea, etc.), totul într-o formă relaxantă. Aşa cum observa şi Alexandru Philippide, ca în orice domeniu, există şi scrieri de valoare, dar şi realizări minore („Există romane de aventuri scrise cu talent, cu artă şi cu inteligenţă şi există altele în care talentul, arta şi inteligenţa lipsesc.ˮ), acestea din urmă nu trebuie însă transformate în motiv de critică generalizată pentru totalitatea genului: „Nu trebuie condamnat un gen literar în întregimea lui fiindcă printre

scriitorii care îl cultivă sunt şi oameni fără talent sau nepricepuţi.ˮ(1) Acelaşi critic atrage atenţia asupra unui aspect fundamental, uitat de multe ori: „Literatura trebuie în primul rând să placă şi pe urmă să instruiască, să informeze sau să convingă. Dacă nu place mai întâi, toată învăţătura, toată cunoaşterea şi toată frumuseţea ei morală se pierde.ˮ

O schemă teoretică de analiză a romanului de aventuri este oferită de G. Călinescu în contextul discutării romanelor istorice scrise de Mihail Sadoveanu. (2) Călinescu extinde aria conceptului de roman de aventuri, plasând romanul istoric ca „varietate a romanului de aventură”, evidenţiind trăsăturile centrale ale genului şi imaginea eroului tipic. Baza romanului de aventuri o reprezintă cultul eroismului şi virilităţii („se sprijină pe concepţia cea mai înaltă de virilitate”).

În privinţa eroului, Călinescu dezvăluie tiparul de funcţionare, clişeele şi legile

11

recurente, dar şi direcţiile de dezvoltare ale eroului: „eroul e o forţă pozitivă, constructivă, o expresie a binelui şi trebuie să câştige de laînceput toată simpatia cititorului şi o încredere oarbă în capacitatea lui de a se realiza.” Cele două tipuri de eroi trimit către două formule ale genului romanului de aventuri: romanul de capă şi spadă, numit de Călinescu romanul eroic („eroului i se dau însărcinări de încredere, în care va întâmpina rezistenţa duşmanilor; el luptă şi iese izbânditor”) avându-l ca exemplu, tipul caracteristic francez, pe D’Artagnan, respectiv romanul propriu-zis de aventură („eroul întâmpină greutăţi mai mult din partea naturii(e un explorator, un navigator) şi are a dovedi ingeniozitatea întâiului om în a-şi crea din nimic condiţiile civilizaţiei”), tipul caracteristic fiind englezul Robinson.

Călinescu va mai evidenţia trăsături majore nu numai ale genului, dar şi ale modelului paraliterar precum invincibilitatea eroului, dinamismul intrigii romanului („intriga romanului trebuie să fie de o neostenită şi mereu neprevăzută mişcare epică, oricât de absurdă”), înlocuirea profunzimii analizei psihologice cu „un schematism tipologic pe distincţia de bază bine-rău”, şi deci departajarea maniheistă a rolurilor, dar şi prezenţa auxiliarilor. În privinţa acestora din urmă, Călinescu accentuează imperfecţiunea prin acel „mic pigment de viţiu”, pentru a face diferenţa faţă de erou şi pentru a le sublinia gradul de subordonare. Nu în ultimul rând, Călinescu observă bogăţia şi diversitatea personajelor, alături de erou şi de auxiliarii săi existând personaje care motivează acţiunea eroului („marile puteri sociale în numele cărora luptă eroul”), dar şi o întreagă categorie de figuranţi:„indiferenţii, burghezii, slugile, umanitatea inferioară într-un cuvânt.”

Istoria unor formule În prima jumătate a secolului XX, genul

romanului de aventuri se integrează câmpului larg al producţiilor literare şi paraliterare româneşti, dezvoltarea genului fiind o consecinţă directă a construirii direcţiei romanului istoric, care înglobează nuclee specifice de aventură, cât şi a constituirii literaturii adresate anumitor categorii de vârstă (copii, tineret). Numărul producţiilor este limitat, rezultat direct în special al promovării traducerilor în dauna creaţiei originale, dar şi al unei maniere de a asocia aventura, în special prin conotaţiile spectaculoase şi senzaţionale unei zone culturale marginale inferioare, care nu ar fi permis afirmarea scriitorului şi recunoaşterea sa largă (nu atât de public, cât mai ales de critică). În cadrul genului, producţiile pot fi repartizate celor două formule esenţiale: romanul de aventuri istorice cu principala subcategorie, romanul de capă şi spadă, de tip Alexandre Dumas, Walter Scott sau varianta degradată şi mult mai de consum de tip Michel Zévaco, iar pe de altă parte, direcţia romanului de aventuri exotice şi călătorie, avându-i ca modele pe Jules Verne sau Joseph Conrad.

Deschiderea literaturii faţă de aventură poate fi evidenţiată prin exemplul cel mai clar al romanelor istorice scrise de Sadoveanu, acolo unde aventura devine o constantă a fanteziei autorului („Mihail Sadoveanu pornea în roman de la paraliteratura superioară a romanului de aventuri, metisat cu cel istoric, ca în Şoimii(1904), Neamul Şoimăreştilor(1915), Nicoară Potcoavă(1952)[…]” 3), dar şi în cazul pătrunderii figurii haiducului în scrieri aşa cum este cazul romanelor Bucurei Dumbravă sau cazul scrierilor lui Panait Istrati. Cea de-a doua formulă este aleasă de scriitori puţin cunoscuţi azi precum Profira Sadoveanu, Victor Negoescu, N. Papatanasiu, Sanda Matei, publicul ţintă fiind mult mai clar precizat,

12

adresarea către un sector de public fiind definitorie.

Textele celor două scriitoare Profira Sadoveanu (Naufragiaţii de la Auckland) şi Sanda Matei (Taina arborelui de Myonga) se înscriu în aceeaşi direcţie a romanului explorărilor geografice, dar prin evidenţierea unei ipostaze diferite a aventurii. Pentru eroii din romanul Naufragiaţii de la Auckland aventura survine în urma unei experienţe tensionate, fiind echivalentă cu supravieţuirea. Textul activează imaginea lui Robinson, a eroului nevoit să recreeze civilizaţia într-un mediu ostil pentru a supravieţui. Romanul descrie pas cu pas acţiunile grupului, semnificativă fiind repartizarea rolurilor în cadrul echipei. Romanul Sandei Matei, Taina arborelui de Myonga, constituie o adaptare a modelelor străine, descriind explorarea ţinuturilor africane de un grup extins, în care rolul principal este deţinut de un român. Călătoria în spaţii exotice constituie în textul (Vânătorii de epave) produs de unul dintre principalii colaboratori ai lui Mihai Drumeş la editura Bucur Ciobanul, Victor Negoescu, mai degrabă un pretext al acţiunii senzaţionale decât tema principală.Meritul lui Victor Negoescu stă şi în modul în care acesta trece de la localizarea şi adaptarea textelor străine la creaţia originală.

După 1948, romanul de aventuri suferă aceeaşi influenţă negativă a politicului, observabilă la nivelul tuturor palierelor vieţii culturale. În ciuda unei dezvoltări cantitative (a se observa sporirea numărului de colecţii şi promovarea unui număr semnificativ de scriitori români care abordează acest gen), se remarcă transformarea cărţilor de aventuri în veritabile instrumente de propagandă, în care sunt glorificate virtuţile naţionale, respectiv criticate şi condamnate comportamentele şi faptele străinilor.

Romanul de capă şi spadă cunoaşte acum o puternică dezvoltare. În primul rând se poate vorbi de creaţii propriu-zise, construite pe principiul seriei, aici remarcându-se ciclul plasat în jurul cavalerilor lui Mihai Viteazul (Curierul secret, Cavalerii, Taina cavalerilor) creat de Ioan Dan şi ciclul dedicat aventurilor logofătului Radu Andronic, omul de încredere al lui Constantin Brâncoveanu (Agentul lui Altân-Bey, Logofătul de taină, Ochii jupâniţei

Letopiseţul de argint, Vulturul dincolo de cornul lunii), elaborat de Rodica Ojog Braşoveanu. Tot în această categorie intră un alt roman al lui Ioan Dan, Cavalerii ordinului Basarab, a cărei acţiune e plasată în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. În al doilea rând, nuclee de capă şi spadă apar atât în alte romane cu subiect istoric, cum sunt cele ale lui Radu Theodoru (Brazdă şi paloş, Vitejii, Călăreţul roşu, Corsarul) sau în romanele dedicate evocării dacilor şi romanilor (Umbra lui Zamolxe, Un dac la Roma).

Două momente se disting însă în mod deosebit. Sunt două aventuri care rămân semnificative pentru generaţii şi generaţii de cititori. O primă aventură este cea a lui Anton Lupan, căpitanul vasului Speranţa, si a călătoriilor sale pline de peripeţii, totul desfăşurat în numele prieteniei. Anul 1954 marchează astfel apariţia unui roman care avea să devină cea mai bună scriere românească din registrul romanului de aventuri: Toate pânzele sus. Eugen Negrici evidenţiază importanţa

13

acestui roman pentru dezvoltarea unor direcţii, sugerând calităţile scrierii: „Ea a netezit nu numai drumul literaturii de aventuri, ci şi pe acela al prozei pitoreşti, fantastice, imaginative, fanteziste, în genere, al evazionismului sub toate manifestările lui.” (4) Succesul unei astfel de scrieri în ochii atâtor generaţii poate fi explicat pe baza temelor urmărite şi a construirii unor personaje de neuitat: „Iar Toate pânzele sus! conţine, înainte de orice, o poveste despre prietenie: istoria unor oameni pentru care prietenia este deopotrivă idee şi sentiment.” (5)

A doua aventură este legată de un alt grup de prieteni. În 1956 apărea primul volum din ciclul Cireşarilor (Cavalerii florii de cireş), urmat mai apoi de celelalte volume (Castelul fetei în alb, Roata norocului, Aripi de zăpadă, Drum bun, Cireşari!). Analizând secretele succesului acestor volume, Horia Gârbea aminteşte printre altele corespondenţa dintre aventura cireşarilor şi ideea binelui („Cireşarii, ca orice eroi care devin exemplari, doresc să facă numai binele şi reuşesc să-l facă.”), dar şi capacitatea autorului de a construi o echipă memorabilă: „Ca şi muschetarii lui Dumas, cireşarii prezintă diversitate tipologică şi prin asta ies în faţă pe rând, după cum situaţia cere un tip de abilitate sau altul.” (6) Alex. Ştefănescu

sugerează şi celelalte calităţi ale romanelor: „ [...]epica propriu-zisă care, în afară de faptul că are un ritm captivant, întreţinut de suspense-uri şi surprize, se constituie ca o parabolă cuceritoare despre superioritatea inteligenţei în raport cu hazardul, agresiunea oarbă, necunoscutul.” (7)

Note:

1) Al. Philippide, Romanele de aventuri, înVictoria, 263/8 septembrie 1945, pp. 1-2. 2)G. Călinescu, Istoria literaturii române de laorigini până în prezent, ediţia a II-a, editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 623. 3) Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir,Teodoreanu reloaded, Revizitări, Editura Art, Bucureşti, 2011, p. 194. 4)Eugen Negrici, Literatura română subcomunism.Proza, editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2003, pp.143-144. 5)Mircea Iorgulescu, Toate pânzele sus!, înContemporanul, nr. 22/1979. 6) Horia Gârbea, Drum bun, cireşari, a începutun nou secol!, prefaţă la Chiriţă, Constantin, Cavalerii florii de cireş, Jurnalul Naţional/Litera, Bucureşti, 2010, pp. 16-17. 7)Alex. Ştefănescu, La o nouă lectură:Constantin Chiriţă, în România literară, nr. 9/2003.

14

HARTA MENTALĂ,

METODĂ MODERNĂ CARE DEZVOLTĂ GÂNDIREA CRITICĂ, CONSTRUCTIVĂ A ELEVILOR

Pahonţu Ana-Maria prof. lb. franceză

Metoda hărţii mentale poate fi cu uşurinţă utilizată la clasă în orice moment al lecţiei, fiind utilă ca sarcină complementară, interesantă, pe care elevii o vor primi ca pe un joc. Caracterul practic al acestei metode o face să fie preferată de copii. Elevii devin activi în procesul de învăţare, sunt motivaţi, asimilează cu uşurinţă cunoştinţe noi, prin intermediul unor conexiuni logice.

Din punctul de vedere al teoriei inteligenţelor multiple, metoda hartii mentale este o modalitate care îi ajută pe elevi să înveţe/ cum să înveţe în mod distractiv. Hărţile mentale realizate de copii îmbunătăţesc capacitatea acestora de a gândi şi a învăţa, mai ales că sunt utilizate desenele ca mijloc de exprimare a opiniei proprii şi de argumentare a unui punct de vedere pertinent. Elevii află astfel că e mai uşor să ţii minte ce ai învăţat, înţelegi lucrurile şi fenomenele mult mai uşor, mai repede, mai bine, conform convingerilor personale sau generale, găseşti o explicaţie fiecărui eveniment, poţi organiza cunoştinţele pe care le dobândeşti şi poţi dovedi ceea ce ştii în situaţii inedite. Mai mult, această metodă ajută la creşterea stimei de sine şi conturarea unei imagini pozitive a propriei persoane în contextul unei activităţi de grup.

Harta mentală este o metodă de învăţare vizuală. Concret, o hartă mentală este un instrument grafic care foloseşte casete, linii de diferite grosimi, culori, imagini, legături logice care ajută şi stimulează dezvoltarea memoriei, a gândirii critice, organizând

informaţia. Orice hartă mentală este asemeni unei caracatiţe cu multe braţe, care surprinde în mijloc ideea centrală, de unde apar apoi ramuri diferite, apoi subramuri… Toate aceste ramuri reprezintă structuri ale temei propuse. Pe măsură ce creativitatea se dezvoltă pentru acel subiect, caracatiţa devine tot mai mare.

Harta mentală reflectă modul de gândire al copiilor, ceea ce simt ei, ceea ce înţeleg din cunoştinţele predate. La început, ele vor fi realizate simplu, pentru ca mai apoi,

după ce tehnica este deprinsă, să fie complexe şi utilizate la discipline diverse. Din cadrul taxonomiei lui Bloom, această tehnică presupune operaţii de analiză, sinteză, identificare a semnificaţiei, comparaţii, raţionamente, clasificări din partea celor care o utilizează. Sunt puse în valoare cunoştinţele pe care le are elevul, capacităţile lui de analiză şi sinteză critică constructivă, modul de organizare şi valorificare a experienţei proprii, ideile originale şi modul de aplicare a acestora. Tocmai caracterul practic al acestei metode o face să fie preferată de copii. Elevii devin

15

activi în procesul de învăţare, sunt motivaţi, asimilează cu uşurinţă cunoştinţe noi, prin intermediul unor conexiuni logice.

Pentru a construi o hartă mentală, se realizează o listă cu denumiri ale unor lucruri, fenomene, fiinţe sub umbrela unui singure idei, care e ideea centrală. Elevii decupează cuvintele sau imaginile primite, apoi încep să le grupeze conform unor criterii pe care ei le stabilesc. După o grupare pertinentă, începe realizarea desenului specific hărţii, pentru fiecare grupă fiind utilizată o culoare diferită. Important este faptul că de la o singură listă se pot realiza mai multe hărţi ment

ale, originale, ceea ce pune în valoare individualitatea unui grup sau a unei persoane.

În funcţie de desenul realizat, o hartă mentală poate avea forme diferite: pânză de păianjen, ierarhică, lineară, conceptuală.

Pentru copiii din învăţământul primar, cele mai interesante sunt cele sub forma unei pânze de păianjen, pentru că sunt colorate şi pot fi modificate mereu, adăugând noi ramuri sau subramuri. Practic, o hartă mentală este un brainstorming care creşte, propune noi idei şi termeni, care au o legătură logică interesantă.

In cadrul lectiilor de invatare a unei limbi straine, harta mentală poate fi utilizată ca sarcină de lucru în predare, evaluare, activităţi de recuperare sau ameliorare.

La orice materie ar fi utilizate, in realizarea hărţilor mentale sunt respectate etapele de realizare: brainstorming, organizare, aşezare în pagină sau pe masă, identificarea legăturilor şi finalizarea hărţii. În timpul activităţii, elevii vor învăţa să organizeze informaţiile şi să le utilizeze în scop propriu, să pregătească un proiect, să comunice în cadrul grupului din care fac parte, să îşi exprime creativitatea şi modul de abordare al unei sarcini de lucru comune.

Utilizată în mod eficient, harta mentală devine pentru copilul viitor adult un instrument de organizare, un mod de a gândi constructiv critic, de a învăţa şi de a comunica eficient.

16

VALENTINE’S DAY SAU DRAGOBETE?

Prof. Roxana Luiziana Baciu

Luna februarie este considerată ”luna iubirii” în multe ţări de pe glob; 14 februarie (Valentine’s Day) este renumită a fi ziua universală a îndrăgostiţilor, iar românii sunt un popor norocos deoarece în aceeaşi lună, de data aceasta pe 24 februarie, ei sărbătoresc Dragobete.

În fiecare an, pe 14 februarie, îndrăgostiţii îşi oferă cadouri, flori şi felicitări, toate în numele sfântului Valentin, protectorul iubirii. Valentine’s Day este o sărbătoare care îşi are originile în Roma secolului al III-lea, când împărat era Claudius Gothicus al II-lea. Acesta era cunoscut sub numele de Claudius cel Crud deoarece în vremea lui războaiele nu încetau niciodată şi el îşi chema frecvent supuşii la luptă. Deoarece tinerii nu mai doreau sa îşi lase iubitele singure, iar bărbaţii căsătoriţi nu mai voiau sa îşi părăsească soţiile şi copiii, numărul celor care mergeau în armată era din ce în ce mai mic. Consecinţa acestei

situaţii a fost că împăratul a decis ca toate logodnele să fie anulate şi toate căsătoriile să fie interzise. Preotul Valentin, care slujea într-un templu de lângă palatul împăratului şi pe care oamenii îl iubeau foarte mult, a hotărât să oficializeze căsătorii în secret deoarece a considerat ca fiind nedreaptă hotărârea împăratului. În curând preotul Valentin a devenit prietenul şi confidentul tuturor îndrăgostiţilor din districtul Romei şi numeroase perechi de tineri au venit la templul lui pentru a se căsători în secret. Nu după mult timp Claudius cel Crud a aflat ce făcea preotul Valentin şi a poruncit ca acesta să fie dus la

închisoare deoarece i-a nesocotit ordinul. Preotul nu a putut rezista multă vreme în închisoare şi a murit pe data de 14 februarie 269; a fost înmormântat în biserica Sfântului Praxedes de prietenii săi devotaţi.

Unul dintre simbolurile zilei de 14 februarie este Cupidon, fiul lui Venus, zeiţa

17

dragostei, despre care se ştie că aduce iubirea în inimile îndrăgostiţilor. Persoana care era străpunsă de săgeata de iubire a lui Cupidon se îndrăgostea de cel / cea care îi ieşea prima dată în cale.

În ceea ce priveşte tradiţia românească, Ziua Îndrăgostiţilor se sărbătoreşte pe 24 februarie, deoarece este considerată ziua in care natura reînvie şi primăvara începe. Dragobetele, fiul Dochiei, cunoscut de asemenea şi sub denumirea de Cap de Primăvară sau Logodnicul Păsărilor, a fost perceput ca un bărbat plin de viaţă şi chipeş. Încă din vremea dacilor Dragobetele era considerat o divinitate mitologică asemănătoare lui Cupidon, cu deosebirea că cel dintâi oficia în cer nunta animalelor. Pe măsură ce anii au trecut, Dragobetele a fost transformat de romani în ”protectorul iubirii”, ulterior tradiţia extinzându-se şi la oameni. Astfel, în această zi băieţii se întâlneau cu fetele, toţi îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, mergeau în pădure în căutare de flori de primăvară şi îşi făceau jurăminte de prietenie, fiind convinşi că dacă petreceau această zi împreună, iubirea lor va ţine tot anul. Tot tradiţia spune că tinerii care nu petreceau de Dragobete aveau să fie singuri tot restul anului; de aceea, satele răsunau de zicala ”Dragobetele sărută fetele!”.

Şi pentru ca această tradiţie românească să nu se piardă, dar şi pentru a accentua importanţa cunoaşterii unor culturi diferite, domnii profesori de limba engleză (prof. Roxana Luiziana Baciu & prof. Virgil Filip) de la Şcoala Gimnazială, comuna Măgurele au organizat o activitate în care i-au ajutat pe elevii de la clasele a IV-a B şi a V-a A să descopere asemănările şi deosebirile dintre sărbătorile Valentine’s Day şi Dragobete(concurs, crearea de poezii scurte, prezentarea unor cântece care au ca temă aceste sărbători, realizarea de către elevi a unor felicitări şi a unor desene).

Chiar dacă Dragobetele părea a fi uitat şi înlocuit de sărbătoarea Sfântului Valentin, în ultimii ani a fost readus în prim plan; deşi ambele evenimente sunt prilej de sărbătoare, important este ca oamenii să nu uite să fie buni şi să iubească în fiecare zi.

Bibliografie:

1. Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an – Dicţionar” (1997)

2. http://www.gazetaromaneasca.com/utile/caleidoscop/dragobete-vs-sf-valentin-istorie-tradiii-i-obiceiuri/

3. http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/obiceiuri-dragobete-68789.html

„MĂMICA MEA E CEA MAI BUNĂ”

Prof. înv. primar Petruţa Aldescu

Primăvara: soare blând, ghiocei, mărţişor şi, da, bine-nţeles, ziua mamei! Motiv de mare bucurie pentru piticii de la clasa pregătitoare, ai căror ochi se luminează ori de câte ori aud sau pronunţă cuvântul „mama”.

Pentru fiecare copil, timpul petrecut alături de mămica lui este nepreţuit. Într-o lume mereu pe fugă, într-o continuă stare de agitaţie, părinţii par să rămână din ce în ce mai des fără timp pentru propriii copii. Şi chiar şi atunci când sunt în acelaşi loc, de multe ori sunt doar fizic, pentru că nu se poate vorbi

18

despre timp petrecut împreună când mama sau tata stau la televizor, iar copilul îşi face de lucru prin preajmă, jucându-se pe telefon, tabletă sau calculator. Mereu ocupaţi cu altceva, cu permanenta grijă a zilei de mâine, mulţi părinţi uită că fiul sau fiica lor au nevoie, pe lângă mâncare sau haine sau fel de fel de alte nevoi materiale, şi de hrană pentru minte şi, mai ales, pentru suflet.

Aşa că, ideea unui atelier de creaţie mămici – copii, pe o temă de sezon („Primăvara”/ „Ziua mamei”), în care cei mici să se bucure de clipe minunate, de atenţia deplină a mamelor şi de sfaturile lor, a părut bine-venită. Copiii au fost încântaţi de propunere şi nu ne-a mai rămas altceva de

făcut decât să trimitem invitaţiile către mămici, alături de câteva lămuriri asupra modului de desfăşurare a activităţii: fiecare copil avea să realizeze alături de mama lui o lucrare artistică în tehnica preferată (pictură, colaj, origami), pe tema dată. Odată invitaţiile trimise a început agitaţia, atât printre copii, cât şi printre mame. Cu multă bucurie am văzut cât de implicate au fost unele mămici: au căutat modele şi idei de lucru, au plănuit în amănunt lucrarea, au exersat acasă. Unele lucrări au fost de-a dreptul originale. Am descoperit cu plăcere o bună comunicare între generaţii: copii cu iniţiativă, creativi, mame cu bun gust şi talent pedagogic. Desigur, au fost şi mămici mai... timide, să spunem. Dar elanul

copiilor le-a ajutat să treacă peste moment şi să ducă treaba la bun sfârşit. Propunerea de

colaborare şi de schimb de idei n-a fost valorificată prea eficient, aşa că ne-am putea gândi ca la o activitate viitoare să lucrăm pe grupuri extinse de mămici şi copii, pentru a cultiva şi spiritul de echipă. Am văzut la final flori de primăvară, copăcei, inimioare, rândunele, Zâna Primăverii, urări de „La mulţi ani!” şi declaraţii de dragoste, toate într-un curcubeu de culori şi de forme, asortate cu multă, multă veselie.

Se spune că un copil este oglinda părinţilor. Dacă observi cât mai atent comportamentul mamelor şi-l pui în legătură cu constatările făcute în timp asupra copiilor, lucrurile se leagă. Uneori e mai simplu pentru mamă să facă ea lucruri în locul copilului: o scapă de dureri de cap şi termină mai repede. Cu ce se alege copilul? Dependenţă de adult, lipsă de iniţiativă şi de curaj, teama de a nu greşi. „Doamna, nu ştiu să fac un copac”. „Putem încerca să facem unul împreună, apoi faci şi tu unul singur”. „Şi dacă greşesc?” Ce poate fi greşit la un copac? Doar nu-i o figură geometrică... Întrebările copiilor arată ce simt. „Doamna, vă place?”... Nevoia de apreciere. „Doamna, pot să fac soarele galben?”... Lipsa de încredere. Copilul învaţă făcând, se perfecţionează încercând.

19

Am văzut clar de unde vin independenţa unora, curajul altora, creativitatea, de unde vin nesiguranţa, teama, am văzut şi puţină furie legată de nereuşita în a face ce şi-a dorit fiecare. Dar mai presus de toate, am văzut multă, multă dragoste. Şi din parte celor mici, şi a dragelor mămici. Poate că nu ştim sau nu găsim de fiecare dată calea dreaptă sau potrivită în educaţia celor mici, dar dacă facem lucrurile cu dragoste, succesul va

fi de partea noastră. Şi dacă lângă dragoste mai punem puţină răbdare, consecvenţă şi un exemplu personal demn de urmat, atunci putem măcar spera la reuşita demersului nostru educativ.

Iar aceasta activitate sperăm să fie un prim pas spre alt tip de relaţie între părinţi, copii şi şcoală, unul în care părinţii susţin activ şcoala şi implicit copilul, petrecând un timp de calitate împreună.

ZIDITORI DE ŢARĂ ŞI REALIZĂRILE LOR ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC

Prof. Claudia ILIESCU

Şcoala Gimnazială Măgurele în parteneriat cu I.S.J Prahova, C.C.D Prahova, Palatul Copiilor Ploieşti, Muzeul Judeţean de Istorie, Cercul Militar Ploieşti, Societatea Cultul Eroilor derulează un amplu proiect de promovare a valorilor istoriei naţionale.

Ca cetăţeni ai Europei avem datoria de a ne cunoaşte mai bine înaintaşii şi ce au realizat măreţ pentru neamul nostru. Este important ca elevii să cunoască trecutul nostru

istoric, respectul faţă de lege şi de lucrul bine făcut. Şcoala are misiunea de a cultiva elevilor moduri de educare în vederea formării unei structuri intelectuale de învingători, pentru ca dezvoltarea liberă a personalităţii să-şi păstreze identitatea naţională într-o Europă multiculturală şi multinaţională. Prin implicarea in aceast proiect ne dorim sa va reamintim ca, ''Un popor care nu isi cunoaste patria este ca un copil care nu isi cunoaste parintii''.

PROIECT NAŢIONAL „NU UITA CĂ EŞTI ROMÂN”

Prof. Claudia ILIESCU

Proiectul Educaţional „Nu uita că eşti român!” contribuie la păstrarea valorilor spirituale ale poporului român, mai ales în această perioadă, când în societatea românească se simte tot mai mult o „migraţie” către culturi străine de specificul naţional şi

pierderea patrimoniului mostenit de la inaintaşii noştri.

Cultivarea respectului pentru valorile poporului nostru revine şcolii, cadrelor didactice, preoţilor, oamenilor de cultură, tuturor celor care nu au uitat că sunt români.

20

Scopul proiectului este acela de a dezvolta interesului pentru cunoaşterea, păstrarea şi transmiterea portului popular românesc, a tradiţiilor şi obiceiurilor specifice poporului nostru, dezvoltarea dragostei faţă de ţară şi de tot ce are valoros poporul nostru, păstrarea fiinţei naţionale prin artă.

Obiectivele specifice ale proiectului

-promovarea artei ca mijloc de cunoaştere, păstrare, pretuire a portului popular românesc a tradiţiilor şi obiceiurilor din diferite zone ale ţării; -dezvoltarea imaginaţiei si a creativitaţii;

-cultivarea spiritului de competiţie; -mândria de a fi român.

CONCURSUL NAŢIONAL DE CREAŢIE PLASTICĂ

,,ARTA - ÎNTRE TALENT ŞI DĂRUIRE"

Prof. înv. primar – Niţicu Otilia Ana

Concursul organizat de Fundaţia

Preţuieste Clipa din Chitila, judeţul Ilfov, si-a propus să stimuleze sensibilitatea şi creativitatea elevilor şi să le ofere un spaţiu propice pentru a le fi recunoscut talentul.

Obiectivul general al concursului a fost cunoaşterea, stimularea şi afirmarea potenţialului artistic al copiilor din învăţământul primar, gimnazial, liceal iar ca tematică - iarna în toate aspectele ei, peisajele iernii, activităţi specifice, Sfinţi şi sărbatori din apropierea Crăciunului şi al Anului Nou.

21

La concurs au participat doua eleve de la Şcoala Gimnazială Măgurele - Vâlsan Antonia si Mocanu Miruna, din clasa a II-a A, coordonate de prof. Înv. Primar - Niţicu Otilia- Ana. Ele au prezentat în cadrul vernisajului Icoane pe sticlă reprezentand Sfinţi din sfera Sărbătorii Naşterii Domnului şi lucrări de creaţie plastică.

Rezultatele nu au întârziat să apară. Cele două eleve au fost remarcate la categoria de vârstă la care au fost înscrise, iar lucrarea

elevei Vâlsan Antonia a obţinut Premiul Special al concursului la acea categorie.

Concursul s-a mândrit, la această ediţie, cu un număr impresionant de mare de lucrări. În total au dat curs invitaţiei 200 profesori coordonatatori din peste 35 de judeţe din ţară, însumând peste 1400 lucrări de creaţie plastică şi 120 icoane pe sticlă, iar vernisajul concursului şi decernarea premiilor a avut loc la Casa de Cultura ,,Tudor Arghezi” din Chitila.

CONCURSUL FOTOGRAFUL ÎN VACANŢĂ

Prof. Chirobocea Nicolae Fanurie

Fotografia, pasiune a elevilor Şcolii Gimnaziale Măgurele, a fost pusă în valoare în luna februarie a acestui an printr-un concurs adresat elevilor claselor gimnaziale. Ca regulă specială a acestui concurs, fotografiile trimise spre jurizare trebuiau să fie făcute doar în perioada vacanţei dintre semestre, de unde şi denumirea Fotograful în vacanţă.

Concursul a fost coordonat de prof. Chirobocea Nicolae Fanurie, artist fotograf, care a fost ajutat la jurizare de Chirobocea Mihaela, artist fotograf. Scopul acestuia a fost de a stimula dorinţa elevilor de a fotografia şi de a-i ajuta pe aceştia să spună poveşti cu ajutorul

fotografiilor. Elevii au putut participa cu câte o

singură fotografie şi au completat formularul de participare, care le cerea participanţilor să acorde un titlu imaginii şi să alcătuiască o poveste pe baza acelei imagini.

În urma jurizării s-au distins următorii elevi: Negoiţă Ana Maria, clasa a VI-a B – Premiul I; Ungureanu Andreea Maria, clasa a V-a A – Premiul II; Măldărăşanu Bianca Mihaela, clasa a VI-a B – Premiul III.

Câştigătoarea Premiului I a declarat: „Motivul pentru care am ales această

fotografie este pentru că, atunci când o privesc, sufletul meu este încercat de multe sentimente profunde, de parcă aş păşi într-o altă lume, căzută fiind într-o stare contemplativă. Îmi aminteşte de momentele când eram micuţă şi fugeam veselă pe acolo, plimbându-mă alături de bunica. Ea îmi istorisea poveşti în care binele învinge mereu răul şi mă încuraja să lupt în continuare,

22

deoarece după o furtună cumplită soarele va ieşi mereu, zâmbindu-ne. Privind copacii singuratici, care-şi înalţă sfioşi crengile tot mai sus, alături de dealurile semeţe îmi pun întrebarea: Oare ce se află dincolo de necunoscut?, imaginaţia fiind singura capabilă să-mi ofere un răspuns. Peisajul de

iarnă, cu un aer straniu, pur şi simplu mă molipseşte cu această stare de melancolie, însă acoperă golul din inima mea, făcându-mă să mă gândesc la vremurile bune, când eram degajată şi lipită de vreo grijă.”

23

CEZAR PETRESCU ŞI TENTAŢIA PARALITERATURII

Prof. Filip Virgil

1. Două circuite culturale

În perioada interbelică, ipostaza cooperării şi vecinătăţii celor două circuite, literar şi paraliterar în câmpul cultural autohton a presupus apariţia de romane semnate de autori recunoscuţi şi de critica literară şi de publicul larg, texte care îmbină aspecte şi elemente din ambele paradigme. Alături de Felix Aderca, Victor Eftimiu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu şi Ionel Teodoreanu scriu romane în care fie împrumută tipare, imagini şi strategii din aria paraliterară, fie construiesc texte care pot fi foarte uşor integrate unor genuri paraliterare, aşa cum este cazul romanului de aventuri şi romanului S.F. sau al romanului sentimental. Motivaţia acestui gest poate fi pusă pe seama unor raţiuni legate şi de obţinerea succesului, dar şi de capacitatea structurilor melodramatice şi senzaţionale de a contribui la captarea interesului cititorului, de a asigura un grad sporit de patetism, necesar susţinerii tezelor şi ideilor promovate.

Creaţia vastă a romancierului Cezar Petrescu integrează din punctul de vedere al raportului dintre literar şi paraliterar două categorii de texte. Prima categorie include acele romane care fac parte din demersul mult mai cuprinzător de reconstituire a unei epoci în special la nivelul politicului şi socialului. Seriozitatea demersului, asimilarea unor certe dispoziţii şi mjloace literare exprimă valoarea autentică a autorului ca reprezentant al câmpului literaturii. Această primă categorie reuneşte scrierile cele mai cunoscute de la Întunecare la Aurul negru, de la Apostol şi Calea Victoriei la Ochii strigoiului şi 1907. O trăsătură a acestor romane o reprezintă însă şi asimilarea unor strategii de implicare emoţională a cititorului, strategii valabile mult mai mult pentru câmpul paraliteraturii. O a doua categorie de scrieri îşi are raţiunile în asigurarea unui tip de lectură care reuneşte divertismentul, umorul şi misterul. Asimilarea strategiilor şi tehnicilor de tip paraliterar cunoaşte în aceste scrieri expresia cea mai deplină.

Procesul de utilizare a unor aspecte care aparţin câmpului paraliteraturii poate fi explicat în cazul lui Cezar Petrescu prin contactul direct al acestuia cu o altă activitate, aceea de jurnalist. Pentru Jostein Gripsrud, presa populară se defineşte pe baza unor elemente specifice, („senzaţionalism şi personalizare”), dar şi prin alegerea unor materiale şocante. (1) Pentru Ştefan Dărăbuş asumarea acestei duble ipostaze joacă un rol

24

care poate fi atât pozitiv, cât şi negativ. Pozitiv pentru că presupune o serie de valenţe care îmbogăţesc textul, dar şi favorizează apropierea dintre autor şi cititor: „oferă textului literar un suflu proaspăt, pasiune, inedit, chiar dacă are darul de a capta atenţia lectorului.” Caracterul negativ decurge din viciile implicate:„inserţia gazetărească viciază proza cu sentimentalisme excesive, cu patetisme şi cu un senzaţionalism facil.”(2)

2. Împrumuturi şi influenţe

În creaţiile lui Cezar Petrescu, structura melodramatică funcţionează în special în acele scene tensionate, construite prin dorinţa de reliefare a unor efecte patetice. Moartea eroilor reprezintă un astfel de moment care atrage de la sine instaurarea registrului melodramatic. Sinuciderea Sabinei Lipan din romanul Calea Victoriei sau sinuciderea eroinei din Aurul negru, moartea copilului eroului din Apostol reprezintă astfel de exemple în romanele lui Cezar Petrescu.Apelul la melodramă, pus în slujba unor deziderate de critică socială, apare firesc pentru gazetarul romancier care percepe universul societăţii prin reliefarea unor confruntări între indivizi sau între indivizi şi societate. În acest sens, Mircea Popa identifică „două contexte cheieˮ, a căror analiză poate conduce la decodarea unor tipologii: „1)învinşii şi învingătorii şi 2)grupul social care participă sau antrenează aceste ridicări sau căderi.ˮ. (3)

În acelaşi registru al influenţelor, tehnica coincidenţei exprimă de fapt o viziune şi o credinţă în puterea implacabilă a destinului, în influenţa hazardului asupra vieţilor omeneşti. Este un fapt vizibil şi cu atât mai puternice efecte în cazul abordării erosului în romanele lui Cezar Petrescu. Traseul prezintă o recurenţă deosebită: eroii se întâlnesc pe neaşteptate, în special când soarta pare a nu le mai oferi nimic, se îndrăgostesc,

iar când cititorul aşteaptă încheierea poveştii în cheie de love story cu happy end, se produce tragicul deznodământ. În romanul Adăpostul Sobolia, Lalu Măldărescu, în refacere după o precedentă relaţie sentimentală, o descoperă în spaţiul unui Bucureşti bombardat pe Lavinia Madu. Suprapunerea iniţialelor nu este altceva decât un singur element din identitatea generală completă a celor doi. Romanul se dezvoltă din jocul întâlnirilor celor doi eroi, pentru ca atunci când în sfârşit legătura să se consolideze, totul să se spulbere.În acelaşi joc cu orizontul de aşteptări al cititorului care caută satisfacţiile oferite de un roman sentimental, Duminica orbului nemulţumeşte prin selectarea de către autor a sfârşitului dramatic, în special a posibilei iubiri dintre Sergiu Miclăuş şi Gina Alimănescu. Romanul dezvăluie pas cu pas coincidenţe după coincidenţe: hazardul care favorizează întâlnirea celor doi în gară, provoacă şi în ipostaza mătuşii Catriona despărţirea şi reluarea de către cei doi a unor existenţe care şi-ar fi găsit împlinirea. Acelaşi traseu al iubirii neîmplinite, acelaşi tipar al întâlnirii ca episod care determină evoluţia textului, apare şi aici.

Creaţia romanescă a lui Cezar Petrescu include o serie de scrieri cărora critica literară le va reproşa apelul la mecanismele specifice romanului senzaţional. În cazul lui Cezar Petrescu, se disting romane precum Kremlin, Baletul mecanic, Greta Garbo şi Miss România.Scene senzaţionale sunt întâlnite la tot pasul în romanele acestuia. Motivaţia decurge din dorinţa de a impresiona, de a spori uneori dorinţa de reliefare critică a faptelor anumitor personaje negative. Legătura dintre Greta Garbo şi Baletul mecaniceste favorizată printre altele de prezenţa în textul ambelor romane a unui personaj deosebit de important pentru reliefarea influenţei exercitate de paraliteratură asupra câmpului literaturii. O

25

analiză a datelor oferite de cele două romane construieşte o radiografie a unui simbol al răului. Eliazar joacă în economia romanelor rolul unui mecanism care face ca acea desfăşurare spectaculoasă a acţiunilor să capete o nefericită configuraţie pentru Dan şi Angela, eroii din Baletul mecanic, dar şi pentru Alina şi Alexandru din Greta Garbo. O analiză poate porni de la evidenţierea modelelor şi a posibilelor aluzii conţinute de profilul personajului. Eliazar poartă în egală măsură amprenta unor personaje din alte texte paraliterare, îmbinând registrul binelui şi răului. Povestea sa, a acelui idealist care sfârşeşte în inchisoare de bună voie pentru a salva un prieten, pentru ca mai apoi să se transforme spectaculos într-un instrument de răzbunare poate aminti de demersul lui Edmond Dantes. Ca spirit al răului, ale cărui acţiuni minează permanent o posibilă victorie a binelui, Eliazar conţine o posibilă aluzie la geniile răului din universul paraliteraturii, precum Rocambole (într-o primă etapă de dezvoltare) sau Fantomas.Ca provenienţă, ar putea fi integrat mai degrabă în universul romanului popular de mistere, sau în universul romanului poliţist din primele etape de dezvoltare. Singurul răspuns pe care Eliazar îl oferă lumii trimite tot către zona paraliterară. Eliazar este în egală măsură un rebel, dar şi un tiran al celor din jur, iar râsul său constituie o reacţie de fapt la legile nedrepte ale universului. De aceea, Eliazar constituie o ipostază concretă a destinului implacabil care distruge atâtea dintre personajele lui Cezar Petrescu.

Eliazar nu constituie singurul factor de apariţie a senzaţionalului. Prima parte a textului poate fi descrisă ca un roman al aventurierilor de pe Coasta de Azur. Grupul la care Dan se asociază indirect prin iubirea faţă de Angela pare a fi preluat din romanele cu gangsteri şi escroci care activează într-o zonă

puternic exploatată în universul paraliteraturii. Cititorul devine martorul aventurilor senzaţionale ale personajelor, dar în egală măsură şi spectatorul desfăşurării unor spaţii exotice. Este plimbat astfel alături de Dan şi Angela de pe Coasta de Azur pe întregul cuprins al Mării Mediterane. Chiar spaţiul primar al desfăşurării acţiunii poartă valenţa îmbinării frumosului şi urâtului, exact cum evoluţia personajelor, în ciuda calităţilor acestora sfârşeşte cu decăderea interioară: „Până acum mi se păruse Eden-acum

începeam să numesc Riviera, un Infern!” (4)

Deşi respinsă şi lipsită de legitimitate, paraliteratura se dezvoltă nu numai prin producţiile specifice, dar şi ca zonă de influenţă asupra literaturii, exercitată prin împrumutul unor tehnici şi strategii specifice. Folosirea de către romancieri cunoscuţi precum Cezar Petrescu şi Ionel Teodoreanu a unor aspecte paraliterare, a unor atribute care se integrează mult mai bine în spaţiul romanului popular, se explică prin cunoaşterea gustului publicului şi dorinţa de atingere a succesului, dar şi prin dorinţa de a conferi mesajului efecte mult mai puternice.

Note:

1)Jostein Gripsrud, Estetica şi politica melodramei, în Jurnalismul şi cultura populară, sub coordonarea lui Peter Dahlgren, Colin Sparks, Collegium, Polirom, Iaşi, 2004, p. 96.

26

2) Ştefan Dărăbuş, Cezar Petrescu-fascinaţia romanului, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011, pp. 101-102. 3) Popa, Mircea, Cezar Petrescu sau romanul ca sociologie a mediilor, înDe la N. Filimon la G.

Călinescu-studii de sociologie a romanului românesc, Minerva, Bucureşti, 1982, p. 129. 4) Cezar Petrescu, Baletul mecanic, Cartea Românească, Bucureşti, 1931.

REPERE ISTORICE DIN TRECUTUL COMUNEI MĂGURELE

Prof. Claudia ILIESCU

Jocul cu trecutul ne poartă spre tărâmuri de poveste, o poveste care este chiar a noastră şi pe care este păcat să nu o investigăm şi să o trăim. Unul dintre cele mai vechi izvoare, care vorbeste de oamenii ce au întemeiat aşezarea şi au creat valori materiale, este reprezentat de tezaurul dacic găsit la Coada Malului ce se compune dintr-un colier realizat din bară de argint cu secţiune pătrată şi tensionat în jurul axului longitudinal, „o bucată din bara de format rotund”, fibula cu piciorul aplatizat în formă de triunghi isoscel pe care e redat chipul unui personaj masculin”, „încă o fibulă similara cu cea precedenta”, „o brăţara plurispirală din sârmă, cu secţiunea de 5 mm şi un tub realizat prin înşurubarea unei plăcuţe dreptunghiulare”. Acest tezaur se păstrează la Muzeul de Istorie al României. Asadar ne putem mandri cu o atestare a acestei asezari inca din antichitate.

Comuna Măgurele a fost atestată pentru prima dată în anul 1503, într-un document emis de cancelaria domnească în timpul lui Radu cel Mare, fiul lui Vlad Călugărul.

În anul 1831 Măgurele era satul cu cel mai mare număr de locuitori din plasa Scăeni, judeţul Saac. Comuna Măgurele şi-a adus contribuţia la obţinerea independenţei României, consfiinţită cu viaţa celor căzuţi în război.

Prima şcoală din Măgurele a fost infiinţată în 1838, iar primul director al şcolii a fost dascălul Costache. În timpul primului război mondial şcoala a fost ocupată de trupele germane, iar în perioada interbelică în cadrul şcolii a existat o cantină şcolară pentru copiii nevoiaşi.

În Măgurele a functionat Rafinăria Speranţa începând cu anul 1900 şi încă de la 1899 o Societate de credit numita Podgoria.

În anul 1937 a fost ridicat primul Monument al eroilor, iar în 1939 a fost înfiinţat Căminul cultural al comunei.

Cea mai veche biserică a fost atestată în anul 1768 - Biserica Adormirea Maicii Domnului.

27

MAMA

Constantinoiu Ana-Maria Şcoala Gimnazială, comuna Măgurele, jud. Prahova

Clasa a IV-a Prof. Dobre Aurelia-Georgeta

Mamă, tu eşti iubitoare

La fel de blândă ca o floare

Şi cu mult, mult mai frumoasă

Decât o crăiasă.

Tu m-ai ajutat mereu

Atunci când am dat de greu

Iar când sunt supărată,

Tu mă-mpaci, mama, de-ndată!

Fiindcă azi e ziua ta,

Eu acum îţi voi ura

Bucurie, sănătate,

Noroc şi spor în toate!

Multe-ai făcut pentru mine,

Însă azi îţi mulţumesc!

Şi uitându-mă la tine

Cu dragoste eu îţi vorbesc:

- “Mamă dragă, TE IUBESC!”

28

MAMA MEA, SFÂNTĂ ICOANĂ

Crăciunoiu Fabian- Ioan Şcoala Gimnazială, comuna Măgurele

Clasa a IV-a Prof. Dobre Aurelia-Georgeta

Dacă m-ar întreba cineva ce înseamnă

MAMA pentru mine, aş fi confuz şi nu aş şti ce să răspund, căci pentru mine ea este TOTUL!

MAMA este locul unde dragostea răsare din pământ şi fericirea cântă în onoarea naşterii noastre. MAMA este soarele care străluceşte pentru viaţa cerului nostrum interior, ca să putem şti că suntem iubiţi şi să nu punem niciodată întrebări despre asta. MAMA este luna care luminează pământul deasupra disperării noastre negre ca atunci când suntem îndureraţi să ştim că cineva ne veghează tot timpul. Oricare ar fi teama, durerea sau deznădejdea care ne tulbură viaţa, ştim că deasupra acestei furtuni avem mereu dragostea ei.

Nu există dragoste ca cea a mamei şi nicio legătură mai strânsă cu pământul… decât legătura preţioasă ce vine de la Dumnezeu dintre o MAMĂ şi COPILUL său!

MAMA…

Dragomir Gabriel- Cătălin Şcoala Gimnazială, comuna Măgurele, jud. Prahova

Clasa a IV-a Prof. Dobre Aurelia-Georgeta

Doi ochi ce frumos strălucesc

mângâiaţi suav de razele calde ale soarelui, buze roşii, pline, sprâncene frumos conturate, uneori mirate, încercând să-şi dea seama ce doreşte să spună micuţul pui de om din faţa ei, părul uşor ondulat, moale, având probabil cel mai dulce miros din câte există, mâinile ei gingaşe ce-ntotdeauna ne mângâie, corpul de viespe şi energia de albinuţă care ne motivează mereu şi ne spune că se poate, aceasta este MAMA MEA!

Pentru toate momentele în care ai stat trează, fiind foarte mic sau bolnav, pentru toată grija şi atenţia pe care mi-o porţi, pentru fiecare zâmbet cald cu care mă aştepţi în pragul uşii, dragă mamă, îţi mulţumesc!

Vreau să ştii că eşti cea mai importantă persoană din viaţa mea! Te iubesc !

29