UNIVERSITATEA ROMANO-AMERICANA

Facultatea de Drept

Invatamant cu Frecventa Redusa

CURS DE RETORICA. SINTEZE

Lect. Dr. Robert Mihai Popescu

OBIECTIVE GENERALE:

1. Cultivarea spiritului metodic de abordare si analiza a continutului

unei argumentari.

2. Formarea capacitatii de discernamant in privinta disocierii ce trebuie

operata intre fondul unei probleme si artificiile folosite pentru

prezentarea ei intr-o lumina cat mai favorabila.

CONTINUT:

I Introducere (timp de studiu: 4 ore)

I 1. Definitia si functiile retoricii

I.2Concepte de baza in retorica clasica

I.3Categoriile retoricii clasice

I.4 Figurile retorice

I.5Tipuri de figuri

II Teoria argumentarii (timp de studiu: 3 ore)

II.1 Argumentare si demonstratie

II.2 Argumentare si explicatie

II. 3 Argumentarea ca produs si activitate

II.4 Tipuri de argumentare

II.5 Indicatori verbali ai argumentarii

II.6 Identificarea tezei in textul argumentativ

III. Tehnici de argumentare.

III.1. Tehnici valide de argumentare(timp de studiu: 2,5 ore)

III.2. Sofismele in practica argumentarii (timp de studiu: 2,5 ore)

III.3. Procedee argumentative ambivalente (timp de studiu: 1,5

ore)

III.4. Sofismele si evaluarea argumentarilor (timp de studiu: 1

ora)

III.5. Alti factori de care depinde calitatea argumentarii (timp de

studiu: 1 ora)

IV. Elemente de gandire critica (timp de studiu: 1 ora)

I Introducere

Obiective:

1. Plasarea retoricii in campul disciplinelor umaniste;

2. Identificarea functiilor retoricii, a conceptelor centrale si a

categoriilor acesteia, ca premisa generala pentru abordarea

tematicii centrale a cursului: analiza discursurilor;

3. Ponderea partii rationale si a partii emotionale a unui discurs.

Figurile retorice ca elemente de baza ale stilului discursului.

I 1. Definitia si functiile retoricii

Prin retorica se poate intelege atat arta “gandirii frumoase”, cat si un

ansamblu de tehnici ale discursului avand ca scop primordial persuasiunea,

justificare si deliberarea.

Functiile retoricii:

Retorica numeste – lucrurile se gasesc in lume fara nume;

oamenii sunt cei care confera lucrurilor nume.

Retorica descatuseaza frustrarile – cand oamenii se simt

prizonieri ai unei istorii care-i transcend, ei incearca sa-si

furnizeze argumente cum ca actiunile lor au o importanta

cruciala.

Retorica distrage atentia – pentru a-si atinge scopurile

persuasive, vorbitorul trebuie sa distraga atentia interlocutorului

de la modurile alternative de a percepe situatiile.

Retorica deschide noi perspective, incurajand descoperirea unor

noi moduri de a vedea lumea, de a gasi solutii noi la probleme

vechi.

Concepte de baza in retorica clasica

a. discursul retorica nu priveste discursul in mod abstract, ci ca pe un

eveniment, un act de comunicare cu o intentie specifica, o adresa

specifica si o adecvare situationala si contextuala.

b. Genurile retorice

- genul judiciar;

- genul legislativ (deliberativ);

- genul epidictic (ceremonial).

Categoriile retoricii clasice

Prin categorii, intelegem atat - instrumentele folosite in analiza critica a

discursului

- modele in educatia retorica.

In viziunea clasica a retoricii, textul trebuie pus in valoare de un ansamblu

de elemente - lingvistice (gramaticale, semantice)

- non-lingvistice (mimica, gestica, aspectul fizic/vestimentatia).

Principalele categorii sunt:

a. inventiunea – descrie latura argumentativa a unui discurs.

In cadrul acestei categorii, accentul cade pe ceea ce se

spune, nu pe modul cum se spune

b. dispozitiunea – se refera la modul in care se structureaza un

discurs. Organizarea standard este:

i. exordiul – partea introductiva;

ii. naratiunea – ce cuprinde continutul

propriu-zis al argumentarii;

iii. confirmarea – regruparea probelor si

combaterea argumentarilor

concurente;

iv. peroratia – partea finala a discursului’

c. elocutiunea este strans inrudita cu notiunea de „stil”. In

retorica, stilul nu este un simplu ambalaj. Nu este nici macar

un act optional al discursului – el este esential deoarece

forma lingvistica in care ceva este comunicat este la fel de

importanta ca si continutul sau.

Figurile retorice

Figura este o schimbare rationala de sens sau de limbaj in raport cu

modul obisnuit si simplu de exprimare. Ea este o deviere de la uzul lingvistic

normal, in scopul facilitarii exprimarii poetice sau oratorice.

Tipuri de figuri

1. Figuri de sunet

a. propriu-zise (obtinute prin repetare)

- vocalice

- silabice

- de cuvinte

b. accidente fonetice

2. Figuri de constructie

a. permutarea

b. chiasmul

c. elipsa

d. anafora

e. anadiploza

3. Figuri semantice (figuri de stil)

a. de un cuvant/expresie

- metonimia

- metafora

b. de mai multe cuvinte

- personificarea

- alegoria

- litota

- licenta

- eufemismul

- apostrofa

- pleonasmul

- ironia

- hiperbola

Teste de autoevaluare:

1. Construiti un discurs folosind categoriile retoricii clasice

2. Identificati figurile retorice din doua clipuri TV.

3. Dati exemple de figuri retorice folosite in viata de zi cu zi

II Teoria argumentarii

Obiective:

1. Identificarea deosebirilor si asemanarilor dintre logica formala

si teoria argumentarii;

2. Intelegerea naturii practice, propedeutice a teoriei

argumentarii;

3. analizarea principalelor tipuri de argumentare ca premisa

pentru reevaluarea resurselor discursive ale studentului la

drept

Problematica teoriei argumentarii este inrudita cu cea a logicii, insa exista

cateva deosebiri fundamentale:

obiectul logicii il constituie relatiile formale intre propozitii,

fara nici un fel de implicatii cu privire la continutul acestor

propozitii

teoria argumentarii este orientata practic, avand ca obiectiv

imbunatatirea competentelor argumentative.

Argumentarea este o forma de rationament, care trebuie distinsa de

explicatie si demonstratie.

II.1 Argumentare si demonstratie

Comparatii:

a. Rigurozitate – demonstratiile sunt constranga-

toare, concluziile decurgand cu necesitate din

premise. Argumentarile nu sunt constrangatoare,

legaturile dintre premise si concluzii fiind mai

slabe

b. Premisele – in demonstratii, premisele nu sunt

controversabile, pe cand in cazul

argumentarilor, de multe ori insesi premisele

sunt aduse in discutie.

c. Limbajul – demonstratiile sunt adesea

formalizabile, pe cand argumentarile folosesc

cel mai adesea limbajul natural.

II.2 Argumentare si explicatie

Explicatia este o forma de rationament in care insa concluzia este

data. Premisele sunt cele care necesita lamuriri. Adevarul concluziei este

presupus, pe cand adevarul premiselor este pus sub semnul intrebarii.

II. 3 Argumentarea ca produs si activitate

Argumentarea poate fi vazuta atat ca

produs (multime de propozitii structurate in premise si

concluzii )

dar si ca o activitate, ca un act de comunicare menit

formarii/schimbarii de convingeri

i. activitate sociala;

ii. activitate verbala.

II.4 Tipuri de argumentare

In functie de natura tezei, avem :

argumente de teza factuala;

argumente de teza evaluativa;

argumente de teza actionala.

In functie de raportul dintre interlocutori, putem distinge intre:

argumente monologale;

argumente dialogale.

In functie de atitudinea fata de teza, avem:

argumentari pro;

argumentari contra.

In functie de regulile impuse asupra structurii/continutului argumentarii,

putem identifica:

argumentari libere

argumentari cu reguli prestabilite.

II.5 Indicatori verbali ai argumentarii

Textele argumentative se disting de cele neargumentative prin

prezenta in interiorul lui a unor cuvinte/expresii cu functia de a marca

legaturile logice dintre enunturi. Indicatorii verbali ai argumentarii sunt de

doua feluri:

unii dintre ei (deci, asadar, rezulta ca)

sugereaza ca ceea ce urmeaza in texte

reprezinta o concluzie, bazata pe ceea ce se

spune anterior in text;

altii (caci, pentru ca, deoarece, intrucat, dat

fiind ca) semnaleaza ca enunturile care urmeaza

sunt folosite ca premise

Exista, desigur, texte argumentative din care indicatorii verbali ai

argmentarii lipsesc. In asemenea cazuri, kegaturile dintre premise si

concluzii sunt deduse din context.

II.6 Identificarea tezei in textul argumentativ

Uneori, acest lucru nu prezinta nici o dificultate, deoarece

argumentatorul isi precizeaza clar structura argumentativa. Teza poate fi

plasata oriunde in interiorul discursului, la inceput, la mijloc sau la sfarsit. In

alte cazuri, identificarea tezei nu este catusi de putin o operatie mecanica, ci

presupune interpretare, examinare atenta a mai multor ipoteze,

II. 7 Segmentarea textului in unitati logice

Pentru a intelege un text argumentativ este necesar ata sa intelegem

fiecare enunt in parte, cat si sa sesizam legaturile logice intre enunturi.

Trebuie spus insa ca unitatea de baza a textului argumentativ, enuntul, nu se

suprapune intotdeauna peste categoria garmaticala a propozitiei. Uneori

enuntul este echivalent cu o fraza garamaticala, alteori o propozitie

gramaticala poate contine mai multe enunturi.

Teste de autoevaluare

1. Dati exemple concrete de argumentari, demonstratii si explicatii,

indicand ce le deosebeste.

2. Construiti o argumentare cu teza actionala;

3. Segmentati un discurs al unui politician roman in unitati logice.

III. Tehnici de argumentare.

Obiective:

1. Dobandirea unor abilitati argumentative prin invatarea de tehnici

de argumentare;

2. Identificarea si evitarea erorilor de argumentare (sofismelor);

III.1. Tehnici valide de argumentare

Prin tehnici de argumentare intelegem acea diversitate de mijloace la

care pot apela argumentatorii pentru a produce schimbarea dorita in

credintele sau atitudinile auditoriului.

Tehnici:

a. raportarea unui caz particular la o propozitie generala

presupusa a fi admisa de auditoriu.

b. Sprijinirea unei asertiuni generale pe exemple particulare

ce i se subsumeaza.

c. Tehnica invocarii de exemple paralele

d. Tehnica eliminarii alternativelor la teza propusa

e. Argumente care pun in joc relatii cauzale

f. Argumentul autoritatii

g. Argumentul a fortiori

h. Reducerea la absurd a opusului tezei

i. Operarea de distinctii conceptuale in chip de

contraargument

j. Folosirea de cazuri paralele in chip de contraargument.

III.2. Sofismele in practica argumentarii

Sofismele reprezinta erori de argumentare, ce se disting de alte

categorii de erori prin urmatoarele doua caracteristici:

a. ele sunt erori logice, nu factuale (erori ce tin de modul in care

este sustinuta/accepata o credinta)

b. chiar o eroare de ordin logic nu poate fi considerata sofism

decat daca ea are un potential de a insela pe cineva (de

exemplu, erorile de rationament ale unui copil nu pot fi

considerate sofisme)

Tipuri de sofisme:

1. sofisme cu caracter general

ignoratio elenchi, reprezinta sofismul prin

care un argumentator furnizeaza temeiuri

pentru o alta teza decat cea indicata

explicit;

tactica omului de paie, sofismul prin care

argumentatorul slabeste nejustificat teza pe

care si-a propus sa o combata,

radicalizand-o

petitio principii (sofismul circularitatii)

sofismul prin care temeiurile pur si simplu

repeta ceea ce se afla enuntat in teza, in loc

sa o justifice.

tehnica otravirii fantanilor, reprezinta

discreditarea prin anticipare a tezei

oponentului

intrebarea cu presupozitie falsa, reprezinta

asumarea in intrebare a unor temeiuri

lipsite de orice fundament

2. sofisme de ambiguitate

sofismul accentului, reprezinta scoaterea

din context a unei argumentari, izoland

elemente ale acesteia, in loc sa fie judecata

in intregime

amfibolia, reprezinta folosirea unor cuvinte

cu sensuri diferite intr-o argumentare,

astfel incat sensul unui cuvant se schimba

de la premise la concluzii

3. sofisme in legatura cu relatii cauzale

post hoc, ergo propter hoc,consta in

asumarea nejustificata ca o succesiune

temporala este simultan una cauzala.

argumentul pantei alunecoase, reprezinta

anticiparea unor consecinte foarte

indepartate in raport cu situatia actuala,

pe baza unor inferente extrem de

discutabile

generalizarea pripita, reprezinta

sofismul prin care concluziile sunt oferite

pe baza unor premise insuficiente.

falsa analogie, reprezinta sofismul prin

care sunt invocate exemple fara legatura

cu situatia prezenta.

III.3. Procedee argumentative ambivalente

Sunt moduri de argumentare care, in functie de cum, unde si in ce

scop sunt folosite, pot fi sau nu sofistice.

1. argumentul autoritatii (argumentum ad verecundiam)

este admisibil atunci cand un vorbitor nu dispune de

argumente suficiente pentru a convinge un auditoriu si

recurge la o autoritate

nu este admisibil intr-o dezbatere intre specialisti, unde

scopul este acela de a stabili adevarul. Sofismul autoritatii se

intalneste:

i. acolo unde e invocata o autoritate

intr-un domeniu in sprijinul unor

puncte de vedere dintr-un alt

domeniu

ii. acolo unde parerile celor mai

competenti in materie sunt

neconcordante

iii. atunci cand este ignorat progresul

cunoasterii

2. Argumentul ad hominem. consta in a introduce in argumentarea

unei opinii consideratii privitoare la persoana de la care aceasta

opinie emana. El este

legitim in morala, acolo unde se asteapta o concordanta intre

preceptele sustinute de cineva si propria conduita.

sofistic atunci cand se incearca sa se compromita pozitia unu

orator prin invocarea unor defecte morale/fizice ale acestuia.

Variantele sofismului sunt:

i. ad hominem abuziv

ii. ad hominem circumstantial

iii. tu quoque („si tu”)

3. Argumentul ad populum (sofismul democratic)

Consta in a invoca in sprijinul unei opinii faptul ca este larg

impartasita in randul societatii. El este

Legitim acolo unde experienta colectiva conteaza ca factor

de legitimare a credintelor

Sofistic in domenii specializate ca stiinta, arta.

4. Argumentul ad ignorantiam. Consta in a pretinde ca o opinie este

adevarata pentru ca nu s-a putut dovedi falsa. Simetric, ca o opinie

este falsa pentru ca nu s-a putut dovedi adevarata. Uneori,

argumentul este plauzibil, in formulari precum: „nu-mi cereti sa

resping ceva daca nu aveti dovezi”. In alte cazuri este sofistic, ca

atunci cand opinii foarte slab intemeiate sunt legitimate strict pe

motivul ca nu exista dovezi puternice impotriva lor (trecandu-se

sub tacere faptul ca nu exista dovezi nici in favoarea).

III.4. Sofismele si evaluarea argumentarilor

O argumentare poate fi evaluata negativ chiar daca in decursul ei nu

au fost descoperite sofisme; e posibil ca premisele folosite in ea ca puncte de

plecare sa fie contestabile, legaturile logice prea slabe pentru a face

acceptabila teza. Cu toate acestea, atentia la posibila prezenta a sofismelor

este importanta in evaluarea critica a argumentarilor; pentru o argumentare,

imputarea cum ca aceasta se sprijina pe un sofismeste mai grava decat ca

verigile logice din cuprinsul ei sunt neconvingatoare.

III.5. Alti factori de care depinde calitatea argumentarii

1. acceptabilitatea punctelor de pornire – premisele intr-o

argumentare nu sunt, de regula, sustinute de alte asertiuni.

Intr-un anume sens, ele sunt puncte de plecare absolute.

Cerinta ca ele sa fie, fara exceptie, adevarate, este oarecum

prea constrangatoare. Deoarece argumentele se desfasoara in

perimetrul opiniilor, putem pretinde ca opiniile sa fie

acceptabile. Desigur, acceptabilitatea este relativa la

cunostintele si capacitatea de intelegere a auditoriului.

2. acceptabilitatea legaturilor logice dintre premise si concluzii

– spre deosebire de demonstratii, legaturile dintre enunturile

unei argumentari nu vor fi nicodata constrangatoare. In cazul

argumenteleor startificate, diversele verigi logice pot avea o

forta inegala, insa forta logica a legaturii dintre capetele unui

lant de inferente nu poate fi mai mare decat cea a verigii

celei mai slabe.

Teste de autoevaluare

1. Incercati sa argumentati o teza apeland la doua tehnici de argumentare

diferite;

2. Credeti ca unele tehnici de argumentare sunt mai eficiente decat

altele? De ce?

3. Identificati sofismele dintr-un discurs argumentativ al unui politician.

VIII. Elemente de gandire critica

Obiective

1. Dobandirea abilitatilor de gandire critica reprezinta o miza

esentiala pentru orice intelectual. Pentru un specialist in drept,

gandirea critica este o prima necesitate

2. Gandirea critica nu poate fi predata/invatata prin intermediul

unui curs. Ea poate fi dezvoltata insa prin exercitii si exemple

concrete.

Gandirea critica, inteleasa la modul general ca o disponibilitate a

intelectului de functiona in mod autonom (in opozitie cu intelectul obedient),

de a chestiona presupozitiile propriilor judecati, ca si ale altora, nu se

dobandeste prin studiu si exercitii de tip scolar. Este ceva pe care fiecare din

noi o poseda – intr-o masura mai mica sau mai mare – o abilitate care poate

fi consolidata, ameliorata. Ar trebui insa spus ca atat timp cat lucrurile merg

pe fagasul obisnuit, capacitatea de a gandi de sine statator nu este foarte

solicitata. Problematizarea si necesitatea de a cumpani sunt generate de

intalnirea cu situatii noi, nefamiliare.

Caracteristici:

recunoasterea chestiunilor in care exista diferente de opinie si

distingerea lor de cele care pot fi decise prin ratiuni

demonstrative.

in argumentele de tip dialogal, gandirea ritica cere ca punctele

de diverenta sa fie clar identificate, avand in vedere ca e posibil

ca participantii sa fie de acord in ceea ce priveste faptele, dar nu

si modul de evaluare al acestora.

In ipostaza de auditoriu, cel ce gandeste critic are

disponibilitatea ca in functie de calitatea argumentarii sa

accepte o teza, sa o respinga sau sa nu se pronunte.

Cel ce gandeste critic are un spirit deschis, disponibil de a

critica nepartinitor toate opiniile, inclusiv cele proprii.

A gandi critic nu inseamna a avea cele mai bune opinii, ci doar

de a se raporta intr-un anume fel la opinii.

Spritul critic este opus atat dogmatismului, cat si scepticismului

radical.

Gandirea critica este rezistenta la manipulare.

Cel ce gandeste critic evita certurile de cuvinte.

Teste de autoevaluare:

1. Ganditi-va la o credinta profunda a dumneavoastra. Ati fi capabil sa

renuntati la ea in lumina unor probe care o infirma. In ce conditii?

2. Dati exemple de situatii in care v-ati exercitat abilitatile critice.

3. Luati un text argumentativ si incercati sa formulati o

contraargumentare.

Bibliografie recomandata:

1. Aristotel, Retorica, Ed. Iri, Bucuresti, 1998

2. Adam, Jean-Michel ; Bonhomme, Marc, Argumentarea publicitara.

Retorica elogiului si a persuasiunii, , Ed Institutul European, Iasi, 2005

3. Ricoeur, Paul – Metafora vie, Ed. Univers, 1984

4. Stoianovici, Dragan, Argumentare si gandire critica, Ed. Universitatii din

Bucuresti, 2005.

5. Toulmin, Stephen, The Uses of Argument, Cambridge University Press,

Cambridge, 1958