DIMENSIUNI TEORETICO-ANALITICE ALE ABORDĂRII FAMILIEI

MONOPARENTALE

Familia monoparentală constituie deopotrivă o realitate şi o temă deosebit de

acută şi importantă pentru societăţile contemporane, pentru state şi guverne,

precum şi pentru alte organizaţii şi, bineînţeles, pentru cei în cauză. În

societăţile complexe, în particular în ţările vestice, ponderea familiilor

monoparentale a crescut dramatic. În SUA, în anii 1960, 17% din totalul

copiilor sub 18 ani au trăit în familii monoparentale, pe când în anii 2000

acest procent a ajuns la 27% şi continuă să crească (Bryjak şi Soroka, 2001).

Sociologii, antropologii, dar şi oamenii politici îşi pun întrebarea cum se

explică acest fenomen. Vom spune de la început că şi aici – cum se întâmplă

de altfel în cazul multor probleme sociale – explicaţia este complexă:

deoarece nu avem un model valid pentru toate ţările, abordarea trebuie să fie

mai degrabă idiografico-contextuală.

Mai întâi, e nevoie să luăm în considerare modalităţile prin care se ajunge la

starea de familie monoparentală (care, într-o majoritatea covârşitoare, este

matriparentală, matrifocală). De regulă, este vorba despre divorţ sau

separare; moartea unuia dintre soţi; naşterile neprogramate în afara

căsătoriei; decizia de a avea copii fără a te căsători. Toate aceste situaţii, mai

puţin ultima, nu înseamnă automat existenţa de durată a familiei cu un

singur părinte. Majoritatea soţilor divorţaţi sau văduvi se recăsătoresc. De ce

rămân totuşi atât de multe familii monoparentale?

O primă explicaţie este că femeilor nu le este deloc uşor să se

recăsătorească. Aceasta fie pentru că la nivelul unei ţări, la un moment dat,

poate fi o criză de bărbaţi – cum s-a întâmplat în anii de după cel de-al

doilea război mondial în fosta Uniune Sovietică, unde bărbaţii au murit

masiv în război, fie că în nişa socială accesibilă, numărul potenţialilor soţi

1

este redus. Astfel, în cartierele sărace din SUA, femeile afro-americane pot

găsi cu greu un partener, bărbaţii de aceeaşi rasă murind de tineri în număr

semnificativ sau fiind în închisoare. D. Lichter şi colaboratorii (1992) au

descoperit că la 100 de afro-americani între 21-28 de ani ar reveni mai puţin

de 80 de bărbaţi de aceeaşi rasă. Iar dacă socotim şi importanţa faptului că ei

să aibă o slujbă întreagă sau parţială, numărul se reduce la 50, întrucât mulţi

dintre ei sunt şomeri.

Un alt factor ar fi că statutul de familie monoparentală este încurajat

de ajutorul substanţial de stat. Acest argument priveşte îndeosebi aşa

numitele ţări ale bunăstării, de pildă cele din Scandinavia. Relativ legat de

acest aspect, ne putem aştepta ca în ţările dezvoltate economic să găsim

mame singure cu copii printre care sunt capabile să fie capul unei

gospodării, adică să câştige suficient. Şi într-adevăr, dintre femeile cu un loc

de muncă, multe decid să aibă copii fără să se mărite, dar statistic, femeile

salariate se căsătoresc în proporţie mai ridicată decât cele late (Burns şi

Scott, 1994). Cele mai multe dintre familiile cu un singur părinte rezultă

aşadar fie dintr-o nevoie (femeile se pot căsători sau recăsători greu), fie

dintr-o opţiune de viaţă (cele care îşi pot permite material), fie ca o strategie

de a obţine un ajutor considerabil de la stat (în unele cazuri, ele având de

fapt un soţ, dar nu legal). Iar ca o comparaţie interculturală, e clar că

societatea modernă, bazată pe economie de piaţă, slujbe plătite, ajutor

guvernamental etc. face posibilă familia monoparentală, spre deosebire de

societăţile simple, arhaice, unde femeia e dependentă de hrana şi serviciile

familiei extinse şi ale parentalităţii.

Într-adevăr, societăţile moderne şi postmoderne fac posibilă existenţa

familiilor monoparentale, dar pentru marea lor majoritate viaţa nu este deloc

roz. Copiii din aceste familii au mai mari şanse decât cei biparentali să nu

2

termine liceul sau colegiul, adolescentele să rămână însărcinate, băieţii să

comită infracţiuni, să ajungă la închisoare şi/sau şomeri. Întrucât familiile

monoparentale sunt, cu puţine excepţii, matrifocale, este în joc şi lipsa

tatălui, atât ca autoritate educativă, cât şi ca model de „cel care câştigă cinstit

pâinea”. Factorii psihoeducativi sunt importanţi, dar explicaţia fundamentală

în dificultăţile pe care le întâmpină familiile monoparentale se găseşte în

condiţiile precare de viaţă ale acestora, în sărăcie. (studiile arată că dacă se

controlează variabila „sărăcie”, diferenţele pe aproape toate planurile dintre

familiile cu un singur părinte şi cele cu doi devin minore). Sărăcia familiilor

monoparentală poate avea multiple surse.

O mare parte dintre familiile monoparentale sunt rezultatul naşterilor

neintenţionate ale tinerilor care întrerup şcoala, nu au un serviciu şi, în foarte

multe cazuri, nu ştiu cine este tatăl copilului. În SUA, pentru fiecare milion

de naşteri ale mamelor necăsătorite, sunt reperaţi doar aproximativ 25%

dintre taţi. Şi dintre cei pe care legea îi obligă să acorde ajutor (pensie

alimentară), numai 51% plătesc integral (Lynch, 1995). Deşi situaţia

femeilor devenite singure prin divorţ sau văduvie şi care au copii este mai

bună sub aspect material, şi în astfel de cazuri are loc o depreciere

semnificativă din punct de vedere financiar prin lipsa soţului. Aceasta pentru

că, în general, bărbatul câştigă mai bine, avea mai multe relaţii, se

„descurca”mai repede şi mai uşor. Sărăcia este puternic asociată cu lipsa de

şcolaritate sau şcolaritate redusă, cu şomajul, cu capitalul raţional, cu

condiţia de imigrant şi aproape tautologic, cu ceea ce se foloseşte în

literatura sociologică, în particular în cea americană, ca un indicator

cvasiuniversal, şi anume cu statutul socioeconomic. Or, la rândul lor, acestea

sunt corelate cu etnia. Familiile monoparentale sunt disproporţional prezente

în funcţie de rasă şi etnie. Apoi, numărul părinţilor care îşi cresc singuri

3

copiii şi cauzele ajungerii în această situaţie variază considerabil şi de la ţară

la ţară. Exprimând la modul calitativ date demografice din multe ţări, s-a

ajuns la următoarea reprezentare (Tabel 1):

Tabel 1. Diferenţe demografice între ţări

Ierarhie procente Cele mai ridicate Cele mai scăzute

Ratele părinţilor singuri Anglia, Suedia,

Norvegia, Danimarca,

SUA, Australia

Grecia, Irlanda, Italia,

Portugalia, Spania,

Japonia

Procentajul naşterilor

înafara căsătoriei

Danimarca, Norvegia,

Suedia

Grecia, Italia, Spania

Ratele divorţului Anglia, Suedia,

Danimarca, SUA

Grecia, Irlanda, Italia,

Portugalia, Spania,

Japonia

Procentajul părinţilor

singuri care nu au fost

niciodată căsătoriţi

Norvegia şi Suedia

(urmate de SUA şi

Anglia)

Grecia, Portugalia, şi

Japonia

Sursa: K. Rowlingson şi S. McKaz, 2002, p.27

Pe bună dreptate, ne putem întreba cum pot face faţă familiile

monoparentale diverselor probleme, în special celor de ordin material-

financiar (locuinţă, cheltuieli pentru copii etc). studii sistemice arată ce

strategii diverse şi ingenioase adoptă multe astfel de familii nu doar pentru a

supraveţui, ci chiar pentru a deveni de succes social (vezi Strong et al., 1998,

pp 532-533). Trăsăturile intelectuale şi de personalitate, abilităţile de

comunicare şi relaţionare cu ceilalţi fac într-adevăr diferenţă în statutul

4

economic şi psihosocial al familiilor cu un singur părinte. În strânsă

conexiune însă cu aceste potenţialităţi subiective, trebuie avute în vedere şi

anumite date „obiective”. De pildă, în cele mai multe cazuri, părintele nu e

sigur în creşterea copilului. El locuieşte cu părinţii, cu bunicii, cu fraţii,

surorile, cu partenerul sexual. Sau i se acordă ajutor de către propriile rude,

de către celui decedat şi, e adevărat că mult mai puţin, ele celui de care a

divorţat. Paradoxal este faptul că, cu cât familia (în special a mamelor tinere)

este mai săracă, cu atât aceste ajutoare sunt mai reduse. Mai apoi, trebuie

menţionat un aspect ce se trece uşor cu vederea, şi anume faptul că deşi

statistic, la un moment dat în fiecare ţară sunt multe familii monoparentale,

cele mai multe sunt doar temporar în această condiţie. Dar şi aici, dramatic

este că tocmai familiile cele mai sărace, cu mame din segmente sociale şi

cartiere marginalizate, se căsătoresc sau se recăsătoresc mai greu.

Problema situaţiei materiale şi, în general, a statului social nu este

acută pentru „mamele singure prin opţiune”. Femeile care nu şi-au găsit un

soţ potrivit şi ajunse la maturitate vor să aibă un copil, dar nu se angajează în

mariaj au, de regulă, discernământul necesar pentru a evalua realist costurile

creşterii unui copil cu o anumită calitate. Deci ele nu se confruntă , practic,

cu sărăcia.

Sunt state – Suedia este exemplară din acest punct de vedere – unde

ajutoarele sociale sunt atât de substanţiale, încât familiile cu un singur

părinte nu au probleme serioase cu sărăcia. În 1994, deşi 20% dintre copiii

suedezi se aflau în familii monoparentale, doar 6,8% din totalul copiilor din

această ţară trăiau în familii cu un salariu sub venitul mediu pe economie. A.

Giddens (2000), care oferă respectivele cifre, consideră că aceasta este şi

motivul pentru care în Suedia familia monoparentală nu este privită ca o

chestiune gravă, cu precaritate economică. Analizând mai îndeaproape

5

chestiunea, s-a evidenţiat că nu doar ajutoarele în sine contribuie la

respectiva situaţie din Suedia. S. Duncan şi R. Edward (1997), bazându-se şi

pe cercetări ale altor autori, arată că o politică statală coerentă şi complexă

(părinţilor li se creează facilităţi pentru a lucra cu normă întreagă, îngrijirea

copiilor fiind plătită de stat, dacă părinţii locuiesc cu copilul bolnav sunt

plătiţi, funcţionează o politică de transfer social, în termeni de ajutor

financiar către părinţii care nu lucrează) asigură succesul în domeniu din

această ţară.

Rezumând date cu privire la familia monoparentală din Marea

Britanie, K. Rowlingson şi S. McKay (2002) concluzionează printre altele

(pp.31-32):

Ca şi în alte ţări occidentale, familia de acest tip reprezintă o tendinţă

deloc de neglijat, în jur de trei milioane de copii trăind în mod curent

într-un asemenea aranjament domestic, iar aproximativ jumătate din

toţi copiii se confruntă la un moment dat cu o astfel de situaţie;

Cu aproximativ, jumătate din monoparentali sunt mame care nu au

fost niciodată căsătorite, în schimb peste jumătate dintre acestea

provin din coabitare. Aşadar, coabitarea reprezintă o sursă

semnificativă de monoparentalitate. (Pentru România, e de studiat în

ce măsură coabitarea şi, eventual, destrămarea lui intersectează

socioeconomic şi, în perspectivă, juridic, cu monoparentalitate);

Există diferenţe majore între etnii şi rase referitor la ponderea

familiilor monoparentale. Astfel, mai mult de jumătate din familiile de

culoare (negri) ce au copii sunt monoparentale, şi numai un sfert din

cele albe;

Dar, după cum se vedea pentru alte ţări (inclusiv România), factorul

crucial ce caracterizează familiile monoparentale este sărăcia.

6

Aproximativ două treimi din copiii monoparentali sunt consideraţi

săraci, ceea ce reprezintă de două ori mai mult decât proporţia din

întreaga populaţie de copii. Ca un alt punct de reper, aproape jumătate

dintre toţi copiii săraci (1.8 milioane din 3.8 milioane) trăiesc în

familii monoparentale. Autorii britanici citaţi revin şi în acest context

cu ideea că sărăcia cauzează monoparentalitatea, iar aceasta, la rândul

ei, întreţine şi accentuează sărăcia;

În general, monoparentalitatea nu caracterizează toată copilăria. Cu

aproximaţie, jumătate din mamele singure cu copii îşi găsesc un

partener stabil (nu neapărat soţ) în interval de 6 ani;

Marea Britanie are o rată înaltă de monoparentalitate, de

monoparentalitate asociată cu sărăcia şi lipsa de angajare în câmpul

muncii. În alte ţări europene dezvoltate, chiar dacă familiile

monoparentale sunt frecvente, ele nu sunt caracterizate în acelaşi grad

de sărăcie. Evitarea sărăciei monoparentalităţii s-a produs prin diferite

politici statale, în unele ţări cu accent pe ajutor social masiv

(Danemarca, Norvegia), în altele pe încurajarea materială a părinţilor

să fie angajaţi şi să rămână în câmpul muncii. În final, K. Rowlingson

şi S. McKay (2002) subliniază că una dintre explicaţiile succesului din

ţările respective este nivelul lor mai ridicat de echitate între clasele

sociale, şi intre bărbat şi femeie. O mai mare echitate socială (n. n)

este condiţia prealabilă fundamentală pentru a reduce sărăcia

monoparentală (p.32).

Poziţia „de top” a Mării Britanii privitor la ponderea familiilor

monoparentale vedea şi din Figura 1, unde sunt prezentate date longitudinale

din câteva ţări ale Uniunii Europene, în configuraţia ei din anii '90.

7

Se citeşte cu uşurinţă o creştere însemnată a monoparentalităţii chiar

din 1990, dar ea este masivă în ţările vestice europene şi noneuropene, dacă

o comparăm cu anii '60. (în SUA, spre pildă, procentul familiilor

monoparentale a crescut de la 9% în 1960, la 32% în 2000 – vezi şi

Benokratis, 2005). Mai mari decât diferenţele de interval temporal 1990-

2000 pentru fiecare ţară (şi, desigur, pe ansamblul)apar însă diferenţele

inter-ţări. Nu intru aici măcar într-o sumară încercare explicativă, dar este

limpede că monoparentalitatea corelează puternic cu divorţialitatea şi cu

prezenţa alternativelor la familia „clasică”, iar acestea sunt mul mai scăzute

nu doar în societăţile europene ce parcurg încă traseul de la tradiţional la

modern, dar mai cu tărie în ţările mediteraneene (Spania, Italia, Grecia). De

altfel, cercetări empirice focalizează pe diverse fenomene sociale, şi în

particular cele privitoare la familie şi relaţii de rudenie, arată o mai

pronunţată deosebire între sudul şi nordul-vestul european decât între est şi

vest.

Oricum, previzibil este că odată cu liberalizarea întregii vieţi sociale

şi a emancipăm femeilor în special, ponderea aranjamentelor gospodăreşti

cu un singur părinte să crească şi în societăţile dominate de valori şi

habitusuri familiale tradiţionale. În România, potrivit datelor

recensământului din 2002, familiile monoparentale aveau o pondere de

11,7% din gospodăriile familiale, evoluţia generală a societăţii româneşti

conducând, cu o probabilitate de aproape 100%, la o creştere a respectivului

procent în viitor.

Politicile statale sunt variabile independente pentru geneza şi statutul

monoparentalităţii dar, pe de altă parte, determinarea e şi inversă: frecvenţa,

configuraţia şi condiţia socială a familiilor monoparentale se reflectă în

8

intensitatea şi coerenţa intervenţiilor din partea statelor sau ale altor

organisme (L. Hantrais, 2003). Este cumva logic ca acolo unde familia în

general este mai aşezată, divorţurile şi coabitările mai puţin frecvente şi

unde, prin urmare, nici monoparentaMtatea, inclusiv prin procentul ei

redus, nu constituie o „problemă", nici preocupările să nu fie intense şi bine

articulate (cazul Italiei, Greciei, Spaniei).

Oricum, politicile familiale în orice stat sunt un proces, uneori zig-

zagat ca profil al măsurilor luate şi implementate, adică cu renunţări şi

reveniri, cu definiri şi redefiniri de programe. In ţările postcomuniste, unde

tranziţia a însemnat şi multă derută şi confuzie, asemenea politici au început

timid şi la început aproape fără nici o contribuţie clin partea statului. în timp,

ele au prins un contur mai ferm şi un oarecare grad de coerenţă, cum e şi

cazul României.

Totuşi, viziunea de ansamblu lipseşte, sau nu e operaţionalizată în

programe complementare, care să nu vizeze separat drepturile şi ajutorul dat

copiilor, persoanele sărace, respectiv drepturile şi egalitatea de şanse

formale pentru femei. Pe buna dreptate, C. Ştefan (2006), a cărei carte

despre familia monoparentalâ are ca subtitlu „O abordare politică", militează

pentru, înscrierea politicilor din România faţă de monoparentalitate în cele

mai largi ale familiei şi ale condiţiei sociale a femeii. În acelaşi timp,

inspirată din literatura referitoare la alte ţări cu succes în domeniu, autoarea

propune (pp. 107-108): Adoptarea unor metode de stimulare a angajatorilor,

de exemplu prin scutire de impozite pentru a angaja şi menţine în muncă

părinţi monoparentali; Programe flexibile de muncă corelate cu nevoile

de creştere şi educare a copiilor; Reducerea de taxe şi impozite pe care

familiile monoparentale – cu deosebire cele sărace – le plătesc;

Diversificarea alocaţiilor pentru diferite tipuri de familii monoparentale şi

9

posibile momente (dificile) ale ciclului familial; Înfiinţarea şi funcţionarea la

parametri înalţi a serviciilor comunitare (modalităţi de petrecere

a timpului liber când copiii rămân nesupravegheaţi, existenţa unor asociaţii

voluntare de întrajutorare).

Vorbind despre nivelul comunitar, intrăm din plin pe

teritoriul conceptual al capitalului social, formal şi informai şi al

distincţiei pe care subsemnatul a propus-o, cea dintre capital social

structural şi cel de circumstanţă, 3 conjunctural (Iluţ, 2007). Experienţa

cotidiană ne arată, precum şi studii empirice sistematice (inclusiv cele

întreprinse de noi), ca în viaţa comunitară, în situaţii sensibile, de criză, de

nevoie punctuală de ajutorare a unor familii aflate la necaz, capitalul social

ca potenţialitate se converteşte repede într-o solidaritate manifestă şi

eficientă. Însă, pentru monoparentalitate asociată cu sărăcia acest gen de

manifestare nu e suficient. Existenţa unor forme de capital social structural

(care funcţionează permanent) este crucială, ca variantă informala el există

ca şi familie extinsă şi kinship, ca şi statut formal, în programele şi politicile

statale şi ONG-uri. Probabil că o mai bună conlucrare (prin metode

instituţionalizate) între diverse capitaluri sociale formale şi informale, atât pe

orizontala cât şi pe verticală ar constitui un beneficiu substanţial şi pentru

monoparentalitate.

Pe de altă parte, o politică fundamentală a UE este descentralizarea

administrativă. Ea priveşte direct şi ajutorarea celor nevoiţi, întrucât

legislaţia, politicile naţionale nu pot trata diferenţiat, decât până la un

punct, populaţia vizată. Nu pot fi date legi şi programe pentru fiecare caz

în parte, şi nici măcar pentru tipuri mai de detaliu. În acelaşi timp, nici

sociologii, în chestionare, şi, cu atât mai mult când e vorba de a primi

ajutoare, organele în drept nu se pot lua după declaraţiile indivizilor

10

privind veniturile şi starea lor materială. Doar la nivel de comunitate

realitatea se cunoaşte mai bine. A lăsa însă totul pe seama autorităţilor

locale prezintă un risc. Capitalul social are o parte mai întunecată, negativă

(datk side) semnalată clasic ca îngrădirea intimităţii individului, dar ca

trebuie văzută şi mai profund, anume ca „solidaritate în rău". Tot practica

cotidiană, dar la modul mai exact cercetările de teren, arată că nu sunt rare

situaţiile în care, funcţionând din plin şi asimetria informaţională dată de

poziţia în sistemul politico-administrativ, o parte a populaţiei, în particular

a familiilor, au fost grav dezavantajate prin solidaritatea în abuzuri a

reprezentanţilor autorităţilor locale, pe bază de rudenii, prietenii, interese

materiale.

Familiile monoparentale sunt ajutate, într-o oarecare măsură, în

special de către rude. Capitalul social al familiei extinse {kdttship) este cel

mai important şi în această privinţă. Din aproximativ doua treimi dintre

părinţii monoparentali din mediul rural din România (în particular

Transilvania) care spun că sunt ajutaţi, mai mult de jumătate menţionează

ca singură alternativă „rude", fir dintre acestea, pe primul loc figurează

„părinţii" subiecţilor în cauză. Datele cercetării privind comparaţia dintre

monoparentalitatea din urban şi cea din rural, în curs de desfăşurare,

sugerează pentru mediul urban o configuraţie sensibil diferita a ajutorului

acordat, atât ca sursă, cât şi ca şi conţinut. Pentru comunităţile rurale sunt

menţionate în primul rând „îmbrăcăminte „mâncare", „îngrijirea copiilor"

şi mai rar „bani".

În legătură cu numărul rudelor, în special ai părinţilor, o situaţie aparte este

dată de cei care lucrează în străinătate. Sunt mai multe tipuri de

monoparentalitate rezultate ca urmare a acestui fenomen: Părintele

monoparental pleacă la muncă şi lasă copilul în seama propriilor părinţi.

11

Poate fi însă unul singur, sau o mătuşă, o bunică ori altă ruda, şi atunci

avem de-a face cu un aranjament domestic asemănător monoparentalităţii,

adică o persoană singură are grijă de copil(ii); Ambii soţi pleacă, iar copilul

rămâne în grija bunicilor, a altor rude, a unei gospodării formate dintr-un

cuplu marital sau o singură persoană. La prima vedere, s-ar putea crede că,

în fond, este acelaşi lucru, dacă cei plecaţi sunt monoparentali sau

biparentali, însă diferenţa este relevantă, fiind vorba de calitatea copilului,

de starea materială a gospodăriei, de banii trimişi la cei rămaşi în ţară cu

copilul; Un părinte este plecat, şi copiii sune lăsaţi în grija celuilalt. În acest

caz, riscul despărţirii conjugale (de fapt sau de drept) este destul de ridicat.

Oricum, chiar dacă cei doi părinţi „supravieţuiesc” ca şi cuplu-ceea ce se

întâmplă cu marea majoritate (după datele noastre preliminarii, cu

aproximativ 75%), munca în străinătate conduce la un număr mare de

aranjamente domestice monoparentale sau copii aflaţi în grija altor persoane

decât părinţii. Să observăm însă că acestea sunt temporare sau, preluând o

expresie uzitată în literatura de specialitate cu privire la familie în general

(vezi şi Iluţ, 2005), intermitente.

Acest lucru este de subliniat în contextul în care, în media românească

si cu deosebire la anumite posturi de televiziune, se prezintă cu abstinenţă

drama copiilor rămaşi în ţară, fiind invocate şi cazurile de sinucidere.

Nimeni nu poate contesta importanţa factorilor psihoemoţionali şi, de aici, şi

efectele pe plan social. Copiii şi tinerii respectivi au probleme. Trebuie

văzute însă şi avantajele faptului ca în masa mare, cetăţeni din România

lucrează în străinătate. Avantaje pentru ţara, comunitatea din care au plecat,

şi în primul rând pentru copiii lor. Aceştia au mai bune condiţii materiale,

pot urma şcoli la care altfel nu ar avea acces, mulţi petrec vacanţe în ţările

unde muncesc părinţii lor, au mari şanse să înveţe şi lucreze ei înşişi în spaţii

12

geografice cu un potenţial al calităţii vieţii mai ridicat. Când judecăm

asemenea situaţii, e justificat să gândim – ceea ce din păcate în spaţiul nostru

cultural se întâmplă mai puţin – şi în termeni de costuri şi beneficii de

oportunitate. Aceasta indică faptul ce s-ar fi întâmplat dacă actorul social

(individual sau corporat) nu lua o anumita decizie şi nu avea un anume

comportament. La rândul lui, acest raţionament, care la economişti se

traduce în date cantitative, este strâns legat de problema mai largă a

controlului variabilelor. În cazul de faţă, dacă introducem factorul „sărăcie"

în schemele explicative, multe din pretinsele efecte negative ale muncii în

străinătate „dispar" sau se estompează semnificativ. Dacă mai adăugăm

„şcolaritate", „violenţă în familie", „mod de socializare" în general,

diferenţele dintre „plecaţi" şi „nonplecaţi" se reduc şi mai mult. Deci, nu

comparăm rata de sinucideri, eşecul şcolar, comportamente delicvente ale

copiilor râmaşi fără părinţi în ţară cu copiii din România per total, ci cu cei

din ţară cu situaţie (materială, şcolaritate etc.) identică sau asemănătoare

celor cu părinţi care muncesc afară. Nu intru aici în detalii, dar problema

controlului (statistic sau cel puţin ca interpretare ipotetică) nu e luată în

seamă nici de aşa-numite studii complexe. Sau, cel puţin, aşa reiese din felul

în care sunt prezentate rezultatele în mass-media. A insista patetic doar pe

drama trăită de copiii ai căror părinţi lucrează în străinătate este nu numai

incorect din unghi de vedere al adevărului, ci şi o impietate morală, un abuz

sociouman la adresa celor în cauză (părinţi, copii, rude). Ceea ce nu

înseamnă că nu e nevoie de a trage un semnal de alarmă şi a mobiliza

autorităţile în drept şi comunităţile pentru a sprijini sistematic modul de

viaţă şi învăţătură al respectivilor copii.

13

Închei această scurtă incursiune prin problematica monoparentalităţii

prin câteva concluzii şi posibile deschideri teoretice şi practice, cu privire

specială la România.

• Problematica gospodăriilor cu un singur părinte este strâns conexată

cu cea a coabitării1, vieţii de familie (în speţă a tensiunilor şi violenţei), a

divorţialităţii şi recăsătoriei. înţelegerea cauzelor şi efectelor

monoparentalităţii trebuie să aibă în vedere respectivele fenomene şi,

desigur, transformările societale de ansamblu.

• În al doilea rând, cu toate că entuziasmul pentru ceea ce am numit

„constructivism – interpretativism” (Rotariu şi Iluţ, 1994) s-a mai

domolit si printre cercetătorii din România, el mai dăinuie, explicit sau

implicit, uneori în forme nocive. Bineînţeles că, până la urmă, şi familia

monoparentală este o „construcţie socială”, în sensul că este rezultatul

interacţiunii unor factori sociali, printre care şi opţiunile indivizilor. Ea

este însă un referenţial ontic Adică, nu e corect epistemic să abordăm

totul doar în termenii percepţiilor şi sensurilor acordate de subiecţi. Fără

îndoială că oamenii acţionează, prioritar, în funcţie de cum îşi reprezintă

realitatea şi ce judecări construiesc. Există însă şi un dat obiectiv (vezi şi

discuţia macro – mezo – microsocial de la primul punct al studiului) care

determină gândirea şi ghidează acţiunile. Această subliniere

epistemologică are importanţă crucială pentru metodologia angajată în

cercetarea socioumanului. A ne opri doar la ce declară subiecţii despre

propria condiţie (inclusiv despre starea şi dificultăţile monoparentalităţii)

înseamnă o mare naivitate sat< lipsă de onestitate ştiinţifică. E adevărat,

1 Legat de acest fenomen profesorul Rotariu realizând recent nişte observaţii deosebit de pertinente (Rotariu, 2007; Rotariu - manuscris)

14

pe de altă parte, că sunt diferite strategii prin care ne putem asigura, cu

mare probabilitate, de izomorfismul dintre „gândit (perceput)" -

„declarat” şi „realitate”. în investigaţia noastră am recurs, printre altele, şi

la an întreba despre familia monoparentală pe cunoscuţi ai acesteia.

• Tot de domeniul epistemico-metodologic tine şi cerinţa ca, alături de

o strategie multimetodică (inclusiv analiza multiperspectivală propusă de

noi), să fim foarte atenţi la controlul statistic al variabilelor. În acest

sens, arătând că în directă şi pozitivă corelaţie cu sărăcia se află şi starea

de sănătate (precară) a majorităţii familiilor monoparentale, K.

Rowlingson şi S. McKay (2002) invocă date ce privesc Marea Britanic,

de genul: aproximativ unul din şase monoparentali spun că au o sănătate

precară; o treime din părinţii de acest fel au cel puţin un copil cu o boală

de lungă durată sau o anume dizabilitate (p. 198). Or, fără comparaţia cu

o populaţie identică sau asemănătoare ca statut socioeconomic (nivel de

trai, şcolaritate, ocupaţie etc), cifrele respective spun puţin, sau chiar

derutează. Am văzut că asemenea comparaţii ar fi necesare şi atunci

când analizăm fenomenul copiilor din ţară ai celor ce lucrează în

străinătate.

• Deşi există femei care au o situaţie materială bună şi aleg de la bun

început să aibă copil, dar nu soţ, şi, deşi printre familiile monoparentale

provenite din alte împrejurări se întâlnesc cazuri de nonsărăcie, la scară

statistică, în toată lumea - excepţia face modelul scandinav -

monoparentalitatea este asociată puternic cu sărăcia. Desigur, România

nu face excepţie. Intre sărăcie, şcolaritate redusă şi monoparentalitate

există un circuit cauzal. Raportul cauzal nu este deci liniar, cu toate că

uneori un anumit factor este prevalent ca şi cauză. De pildă, am constatat

că, şi în ţara noastră, multe dintre liceene sau studente din familii nu

15

tocmai sărace, dacă rămân gravide şi nu întrerup sarcina (ceea ce se

întâmplă cel mai adesea), devenind astfel mame singure cu copil,

abandonează şcoala, şi, prin urmare, îşi vor găsi mai greu loc de muncă,

ajung în precaritate materială, de unde şi şanse mai mici de a se căsători.

Insă cele ce devin mame singure ca adolescente şi fără a termina liceul

sau facultatea se recrutează masiv din medii sărace. Sărăcia, dublată de

şcolaritate redusă înseamnă şi o anume mentalitate ce predispune la

monoparentalitate, dar fondul problemei stă în datele socioeconomice

obiective. Din familii sărace, şi posibilităţile de a urma o calificare, mai

ales una înaltă, sunt scăzute. La rândul ei, monoparentalitatea - nevoia de

a avea grijă de copii - limitează angajarea în muncă şi perpetuează

sărăcia.

• Monoparentalitatea este concomitent corelată cu genul social, în

sensul că imensa majoritate a celor care îşi cresc singuri copiii sunt

femei. În România, ponderea mamelor singure cu copii din totalul

familiilor monoparentale este de aproximativ 85% (vezi şi Ştefan, 2006,

p. 39). Având copii, femeile în cauză au o valoare mai scăzută şi pe piaţa

maritală.ÎIn textura factorială ce condiţionează monoparentalitatea intră

deci clasa socială (şi mai ales ceea ce se numeşte „underclass"), gen

social şi, aproape cu necesitate, etnia şi rasa. în SUA şi Marea Britanic,

disparităţile de acest fel apar clar evidenţiate în date statistice, etnia (în

particular rasa neagră) fiind mult suprareprezentată în păturile sărace. Nu

întâmplător, lucrarea des citată în studiul de faţa „Lone Parent Familia",

scrisă de Karen Rowlingson şi Stephen McKay (2002), se subintitulează

„Gender, Class and Stati\ autorii ocupându-se pe larg şi de rolul statului

în problematica monoparentalitâtii. în România, statisticile oficiale ca şi

date de cercetare sociologică arată că sărăcia, şcolaritatea redusă,

16

şomajul, condiţia precară a femeii şi monoparentalitatea (cu deosebire

sub forma intermitentă) sunt sever prezente la populaţia rromă.

• Faptul că, chiar în monoparentalitate, femeile sunt dezavantajate faţă

bărbaţi în ce priveşte situaţia materială reiese şi din cifre statistice ale

diferitelor ţari, în speţă ale Marii Britanii şi SUA. În cea din urmă,

mamele având copii în custodie au de aproape trei ori mai mari şanse de a

fi sărace decât taţii ce au primit custodia (Benokraitis, 2005, p. 442). Şi în

acest caz explicaţiile sunt complexe, fiind vorba de inegalităţile

societale bărbat-femeie, dar foarte probabil şi de fenomene mai subtile: e

posibil ca bărbaţii mai înstăriţi să obţină cu mai mare uşurinţă custodia.

Marea problemă cu taţii este însă aceea că foarte mulţi dintre ei, datorită

uneori împrejurărilor obiective (şomaj, boală, recăsătorie şi o nouă

familie săracă etc), dar de cele mai multe ori din iresponsabilitate sau

răzbunare (pedepsirea mamei care a divorţat) nu numai că nu mai ţin

legătura cu copiii, dar se sustrag şi plăţii pensiei alimentare. Indiferenţa

sau chiar ostilitatea tatălui nonrezidenţial are efecte profunde asupra

copiilor, atât directe — simte lipsa materială şi socioafectivă a tatălui —

cât şi indirecte, prin reacţiile şi comportamentul mamei. Rezultate

preliminare ale studiului întreprins de noi în comunităţile rurale, pe bază

de interviuri de profunzime, chestionare standardizate, observaţii directe,

arată că şi datorită unei tradiţii negative (mai ales dacă bărbatul s-a

recăsătorit, să nu mai aibă de-a face cu prima soţie), raporturile dintre

foştii soţi sunt, în aproximativ 70% din cazuri, de la „aşa şi aşa", înspre

„rele" şi „foarte rele”.

Închei cu resublinierea importanţei cruciale a legilor, reglementărilor

şi politicilor statale nu doar în calitatea vieţii familiilor monoparentale, ci

şi în geneza şi funcţionarea ei. Legile cu privire la divorţ şi custodie,

17

obligaţiile şi drepturile părintelui nonrezidenţial, ajutorul oferit de stat,

determină în limite considerabile frecvenţa părinţilor singuri cu copii. În

Suedia, spre pildă, după ce în anii '80 s-au modificat condiţiile de ajutor

faţă de mama , singură cu copil, restrângându-i-se plata în bani, numărul

copiilor înafara căsătoriei a scăzut simţitor. Înainte de aceste modificări,

multe femei, deşi practic aveau un partener stabil, preferau să se declare

necăsătorite. Pe de altă parte, politicile familiale ale statului, în special

faţă de familia monoparentala au şanse de a le sprijini efectiv, dacă sunt

coerente si vizează cele două mari dimensiuni: 1) ajutorul material-

financiar direct şi 2) facilitarea angajării cu un program flexibil în câmpul

muncii. Politicile trebuie să fie diferenţiate în funcţie de tipurile de

familii monoparentale. Mai mult, ideal ar fi să se trateze, şi ca ajutorare

financiară şi de oportunităţi socioprofesionale şi de muncă, fiecare caz

în parte. Or, politicile şi programele naţionale nu pot, prin natura lor, să

atingă acest obiectiv. O cale importantă de rezolvare sau cel puţin

ameliorare a problemelor din România este, şi în acest domeniu,

descentralizarea administrativă şi mobilizarea capitalului social

comunitar. Sunt însă de reţinut două remarci în acest sens: a lăsa totul la

discreţia autorităţilor locale prezintă anumite riscuri, fiindcă se poate

produce o solidaritate „în rău" pe bază de prietenii, rudenii, interese, care

să defavorizeze chiar familiile în cauză; transformarea potenţialului de

solidaritate comunitară în acţiuni manifeste nu se poate face doar prin

îndemnuri „iluministe", făcând apeluri abstracte la „conştiinţă” şi

„valori”, ci printr-o muncă concentrată de organizare şi printr-o

optimizare a relaţiilor dintre capitalul social formal şi cel informai, atât

pe orizontală cât şi pe verticală.

18

Bibliografie

1. Benokraitis, N.V. (2005). Marriages and Families. Cbanges, Choices,

and Constraints.Upper Saddle River, Newjersey: Prentice Hali.

2. Bryjak, G., Soroka, M. (2001). Sociology, ChangingSoaeties in a

Diverse World (4.ed). Boston: Allyn&Bacon.

3. Burns, A., Scott, C. (1994). Mother-lîeaded Families and Why They

Have Increased. Hillsdale: Lawrence Eribaum,

4. Duncan, S., Edwards, R. (eds.). (1997). Single Mothers in an

International Context: Mothers or Workers? London: UCL Press.

5. Giddens, A. (2000). Sociologie. Bucureşti: Ed. AII. Hantrais, L. (ed.),

(2003). Comparing Family Change and Policy Responses in Europe.

European Research Centre. Leicestershire, GB: Loughborough

Universitv.

6. Iluţ. P. (2005). Sociopsihologia şi antropologia familiei. Iaşi: Ed.

Polirom.

7. Iluţ, P. (2007). Capital social, încredere şi informaţie: Consecinţe

pentru politici

sociale. Sociologie Românească, 3: 5-30.

8. Lichter, D., McLaughlin, D., Kephart, G, Landry, D. (1992). Race

and retreat

from marriage: Shortage of marriageable men? American Sociologicul

Review,

57:781-799.

19

8. Lynch, J. (1995). Chasing deadbeat parents. Spokesman Review,

March 26

9. Rotariu, X (2007). Aspecte privind structura populaţiei după starea

civilă.

10.În P. Iluţ (coord.). Dimensiuni ale familiei actuale din România. Cluj-

Napoca: Presa Universitară Clujeană.

11.Rotariu, T. (manuscris). Procese demografice. (în curs de apariţie).

Iaşi: Ed. Polirom.

12.Rotariu, T., Iluţ, P. (coord.), (1994). Sociologie. Cluj-Napoca: Ed.

Mesagerul.

13.Rowlingson, IC, McKay, S. (2002). î^one Parent Families. Gender,

Class and State. Harlow, England: Prentice Hali.

14. Strong, B., DeVault, C, Sayad, B, (1998). The Marriage and the

Family Experien Intimate Relationships in a Changing Society. Belmont:

Wadsworth Publishing Company.

15. Ştefan, C. (2006). Familia monoparentală. O abordare politică. Iaşi:

Ed. Polkom

20