Extremism

Rasismul si xenofobia, tot mai prezente in UE

Rromii, turcii si muncitorii imigranti sint categoriile supuse cel mai des discriminarii. Agentia Europeana pentru Drepturile Omului arata intr-un raport ca numarul infractiunilor cu motivatie rasista sau xenofoba in tarile UE este in continua crestere. Documentul confirma trendul ascendent in care se afla acest tip de agresiuni, desi datele statistice pe care se bazeaza nu sint complet relevante, relateaza Deutsche Welle. Potrivit datelor furnizate de Agentia Europeana pentru Drepturile Omului, cu sediul la Viena, numarul infractiunilor cu motivatie rasista sau xenofoba a crescut considerabil din anul 2000 in Germania si alte sapte tari membre ale Uniunii Europene. In Germania, cresterea acestui tip de agresiuni este cam de 3% pe an. Cel mai inalt nivel s-a inregistrat in 2005, cu 16.000 de infractiuni pe fond rasist sau xenofob. In statele din blocul comunitar doar in Marea Britanie s-au inregistrat mai multe fapte de acest fel – 58.000. Cea mai spectaculoasa crestere din ultimii ani s-a remarcat in Danemarca – 70% - dar numarul infractiunilor rasist-xenofobe din aceasta tara ramine totusi foarte scazut – doar 85. Violenta impotriva strainilor s-a intensificat si in Franta, Irlanda, Polonia, Slovacia si Finlanda.

Atacurile cu motivatie rasista s-au diminuat in schimb in Suedia, Austria si Cehia. Date neconcludente au furnizat Grecia, Italia, Spania, Cipru si Portugalia. Din aceasta cauza, comparatiile intre tarile membre sint greu de facut, a precizat sefa Agentiei Europene pentru Drepturile Omului, Beate Winkler.

Ea a insistat ca in toate tarile membre exista o directiva comunitara de combatere a xenofobiei, dar aceasta este aplicata defectuos in foarte multe state ale Uniunii.

Ce e de fapt xenofobia?De asemenea, nu este clar in numeroase tari daca astfel

de infractiuni nu exista sau nu sint inregistrate de autoritati. Nici macar termenul de xenofobie nu se aplica oficial in mod unitar in toate cele 27 de tari membre.

Intr-un raport inaintat Parlamentului European, Agentia pentru Drepturile Omului cere o intensificare a angajamentului statelor membre in combaterea discriminarii strainilor, in special in privinta accesului acestora la educatie si standarde de viata egale.

In numeroase tari, printre care si Germania, numarul somerilor in rindul imigrantilor este foarte ridicat.

Organizatia cu sediul la Viena nu colecteaza singura datele statistice prezentate in raport, ci se bazeaza pe informatiile furnizate de tarile membre. Conducatoarea Agentiei, Beate Winkler, crede ca ar fi nevoie de mai multe date in acest sens si critica statele membre pentru ca evita sa le

furnizeze. La modul general, raportul confirma tendinta clara din Uniunea Europeana, unde rasismul si xenofobia devin o problema tot mai ingrijoratoare.

Exista totusi si aspecte pozitive: Suedia, de exemplu, a infiintat in premiera europeana o baza de date care centralizeaza toate infractiunile cu caracter rasist sau xenofob. In Ungaria, ofiterii de politie primesc pregatire speciala pentru modul in care trebuie sa relationeze cu minoritatile, in special cea rroma. Starea proasta in care aceasta comunitate se afla in tarile est-europene a fost evidentiata tocmai de aderarea acestor tari la Uniunea Europeana. In Germania, unde problemele rasist-xenofobe au fost ilustrate de o agresiune recenta in landul Saxonia asupra a opt indieni, se pun bazele unui program care sa determine izolarea extremismului de dreapta, reprezentat in special de gruparile neo-naziste, responsabile de majoritatea infractiunilor cu caracter rasist sau xenofob.Michael Radix, conducatorul fundatiei Civis, care se ocupa cu educarea mass-media in scopul descurajarii actelor rasist-extremiste, crede ca: ”Teme precum integrarea si diversitatea culturala sint din ce in ce mai importante, tocmai datorita noilor evolutii din societatea actuala. Sarcina principala a viitorului nostru apropiat este de a construi o convietuire pasnica intr-o societate europeana puternic marcata de migratie”.

Radacinile secrete ale fascismului

Politologii sunt de acord ca spectrul politic se extinde de la comunism, aflat la extrema stanga a acestuia, la fascism, aflat la extrema dreapta, la mijloc gasindu-se doctrinele democratice. Nimeni nu contesta astazi – poate cu exceptia fanaticilor din ambele tabere – ca atat comunismul cat si fascismul inseamna, in ultima instanta, tiranie. Nici un stat comunist din istorie nu a evoluat vreodata in promisa „societate fara clasa, unde toti sunt egali”. Exemplul cel mai concludent asupra a ce poate declansa comunismul il reprezinta astazi Coreea de Nord, transformata intr-un imens lagar de concentrare, condus de o veritabila monarhie comunista ereditara. Regimurile fasciste de la inceputul secolului trecut au avut acelasi caracter dictatorial. Dar se cuvine sa ne intrebam: a fost oare fascismul o inventie a ultimelor secole, asa cum sunt convinsi majoritatea oamenilor, sau el are radacini mult mai vechi, ce se pierd in negura istoriei?Hiloti si untermenschDupa cum se stie, fascismul ca atare a fost infiintat in Italia, de Benito Mussolini. Departe de a fi un extremist de dreapta, acesta era, ca si tatal sau, un inflacarat socialist, care pleda, in tinerete, pentru revolutia comunista si era fascinat de Lenin! Faptul ca mai tarziu va deveni un dusman inflacarat al bolsevismului poate fi explicat doar prin ura sa fata de evreii care, considera Mussolini, „confiscasera” revolutia proletariatului rus. Venit la putere, el a pus bazele unei economii socialiste, impunand controlul

partidului-stat asupra unor mari sectoare economice si facand investitii publice masive, mai ales in infrastructura.Pe de alta parte, a controlat total media, i-a intemnitat pe dizidenti si a atras Italia intr-un razboi distrugator. Mussolini se mandrea cu ascendenta sa romana facandu-si un scop in sine din reinvierea Imperiului Roman, incercand sa cucereasca colonii in Africa si Europa. De fapt, spun istoricii, nu in fasciile romane trebuie cautata originea fascismului, ci mult mai jos, pe scara istoriei. S-a remarcat de pilda ca descrierea facuta de Platon Atlantidei, in ultimele ei stadii, seamana izbitor cu cea a unui imperiu fascist. Dar Sparta a cunoscut inca si mai multe elemente fasciste. De pe la 650 i.Hr., ea a devenit puterea militara dominanta in Pelopones. Era, practic, o dictatura regala care nici macar nu incerca sa ascunda aparentele.Doar 20% din populatie era formata din cetateni, restul fiind sclavi (hiloti) si mestesugari. Daca acestia din urma erau mai bine tratati, sclavii erau cu nimic mai prejos decat acei untermensch – rasa inferioara, desconsiderata de Hitler. Ei erau umiliti, batuti si chiar ucisi de spartani, fara ca acestia sa fie trasi la raspundere pentru crime. Copiii considerati „inapti” erau ucisi imediat dupa nastere – iata un prim exemplu de eugenism si de control al populatiei. Ca mai tarziu in Hitlerjugend, toti baietii mai mari de 7 ani erau incredintati statului, care, printr-o educatie extrem de dura, trebuia sa faca din ei razboinici de temut. La absolvirea „cursului”, fiecare tanar spartan isi dovedea competenta ucigand un hilot. Nu-i de mirare ca societatea spartana va fi, ulterior, mult admirata de nazisti si fascisti.Dictatura lui SavonarolaUrgia mongola poate fi considerata o prefigurare a celei naziste, cu singura exceptie ca lebensraum – „spatiul vital” invocat de Hitler era cautat de mongoli nu in est, ci in vest. Organizarea lor militara, accentul pus pe forta, educatia dura data copiilor, meniti sa fie doar razboinici si nimic altceva, dispretul fata de alte neamuri si mai ales cruzimea cu care au actionat sunt tot atatea motive sa-i consideram pe mongoli precursori ai fascismului. Desigur, privind din perspectiva actuala, macelurile comise de hoardele lui Genghis Han si ale urmasilor sai par astazi minore, in comparatie cu cele ale fascistilor. Dar ideea care i-a calauzit a fost aceeasi: exterminarea totala a oamenilor care erau de alta credinta sau rasa cu a lor.Dispretuind total cultura, mongolii nu se bazau decat pe forta si dorinta lor de a avea un imperiu intins pana la „marea cea mare de la Apus” – Oceanul Atlantic, de altfel limita lumii cunoscute, isi are ecou in vointa lui Hitler si a acolitilor sai de a stapani planeta si a impune superioritatea „omului nou”, arian. In Evul Mediu au existat numeroase tentative de instaurare a unui regim „perfect”, menit sa aduca bunastarea generala dar fiecare tentativa a esuat lamentabil. Cel mai cunoscut exemplu este al lui Savonarola, calugarul dominican care, desi crestin, s-a comportat cu o barbarie rivalizand-o pe cea a nazistilor de mai tarziu. El a instaurat la Florenta un stat fascist in miniatura, in care nimeni nu era sigur de viata lui.

Fanatismul gruparilor devotate lui Savonarola nu cunostea margini. Il vom regasi, secole mai tarziu, in furia oarba a „batalioanelor de asalt” hitleriste sau in a „camasilor negre” italiene. Copiii erau incurajati sa-si dea in vileag parintii, daca acestia carteau sau unelteau impotriva stapanirii iar micutii au constituit astfel un veritabil Gestapo avant la lettre... In minunatul oras renascentist, cultura era pusa la index iar cartile considerate „periculoase” erau arse in strada, asa cum vor proceda hitleristii, mult mai tarziu.Teroarea iacobinaChiar si atat de laudata Revolutie franceza de la 1789 a constituit, la un moment dat, un precursor al fascismului. Cauzele acestei miscari trebuie cautate in razboaiele costisitoare duse de Ludovic XIV, Regele Soare, in „era glaciara” in miniatura de la mijlocul secolului XVIII, in reticenta taranilor francezi de a cultiva plante rezistente la frig, precum cartoful si mai ales in taxele impovaratoare, taxe de care nobilimea si Biserica erau scutite. La inceput avand pretentii moderate, revolutia a degenerat odata cu preluarea puterii de catre iacobini.Incepand cu 1792 s-a produs cea mai sangeroasa faza a revolutiei. Teroarea s-a instalat pretutindeni iar tribunalele revolutionare judecau si dadeau sentintele capitale intr-un ritm trepidant. Mii de oameni, vinovati sau nu, au cazut victime regimului iacobin. Robespierre, cel mai ilustru reprezentant al acestuia, nutrea conceptii aparent socialiste dar era de fapt un extremist. Pe principiul „cine nu e cu mine e impotriva mea”, Robespierre nu a ezitat sa se rafuiasca si cu fostii lui colegi, asa cum va face Hitler, in „noaptea cutitelor lungi”.Unii dintre liderii revolutionari pledau chiar pentru o reducere „stiintifica” a populatiei, dupa modelul invocat de sceleratul Jean Baptiste Carrier, care a masacrat mii de oameni, inclusiv copii. Revoltele taranesti au fost inabusite cu cruzime de regimul dictatorial, zeci de mii de oameni pierzandu-si viata. Un aspect mai putin luat in consideratie il reprezinta ura manifestata atat de revolutionarii francezi, majoritatea atei, cat si de capeteniile fasciste, fata de religie.Crestinismul a fost, pentru ambele dictaturi, o amenintare din umbra, de care au cautat sa se debaraseze fie prin teroare – in timpul Revolutiei franceze mii de preoti au fost masacrati, fie prin omisiune: nazistii nu au facut din oprimarea Bisericii crestine o politica in sine, dar au preferat sa treaca total cu vederea peste dogmele religioase consacrate, impunandu-si propria dogma, in care „supraomul” invocat de Nietzsche, era el insusi Dumnezeu. Astfel, barbariile Revolutiei franceze, ca si ideologia sa, au prefigurat atrocitatile masive comise de fascism in secolul XX.

Între ultranaţionalism şi deznaţionalizare

Ubi bene, ibi patria, unde e bine, acolo este patria pare a fi un reper, dar nu întotdeauna respectat, din fericire. De ce, din fericire va spune cineva. Marile migraţii ale popoarelor nu s-au încheiat. Europa a primit zeci de milioane de imigranţi din Asia, Africa. Se repetă, poate istoria SUA, în

secolul nostru? Neo-fascismul, extremismul naţionalist turbează. Totodată, naţionalismul atât extremist , cât şi moderat-liberal abia acum se consolidează în ţările în curs de dezvoltare. Marx preconiza dispariţia naţiunilor. Lenin şi, în special Stalin, la fel şi conducătorii din ţările socialiste au înţeles că naţiunea trebuie să se confunde cu statul, cu voia sau fără voia minorităţilor. Ruşii, în URSS, bulgarii în Bulgaria, sârbii în Iugoslavia, chinezii „han” în China, au trecut la impunerea culturii şi limbii majoritarilor.

O cultură impusă nu este cultură. Ea este respinsă sau asimilată fără nici un sentiment. De aceea unii minoritari au plecat treptat în alte zări. În România, evreii, saşii, şvabii, la înţelegere cu proprii lideri şi cu conducătorii comunişti au pornit spre patria strămoşilor. Dar se uită că România era şi este una dintre ţările cu nivel economic scăzut , în Europa, cu o tradiţie democratică „subţire”, cu o cultură încă în evoluţie spre ceva propriu şi original, astfel că emigraţia se explică nu numai prin dorul de patria strămoşilor, dar şi prin aspectele socio-economice, culturale menţionate. Dovada este şi plecarea multor români după 1989. Este dreptul oricărui om să-şi aleagă ţara sau ţările unde doreşte să locuiască. M-am mirat, totuşi, când un om învăţat, poet a spus că el nu se emoţionează când aude imnul Statului Israel „Hatikva”. Eu, evreu diasporean, locuitor în România din 1945, mă emoţionez la auzul frumosului imn, inspirat dintr-un cântec românesc, preluat de Smetana în poemul simfonic „Vltava”. Doi fraţi ai mamei s-au aflat printre făuritorii Statului Israel şi mă mândresc cu ei, deşi eu nu am nici un merit.

Nu i-aş da lui Marx dreptate, cu dispariţia naţiunilor. Nu cred nici în pan-europenizare sau pan-americanizare, deşi am vizitat şi Europa de Vest şi SUA, admir civilizaţia occidentală. Dar nu cred că cei din spatele nostru, privind cu faţa la Apus au aceeaşi părere cu pan-europenii şi pan-americanii. Limba engleză s-a extins pe toate continentele, este un pas bun spre comunicare. Aceasta nu înseamnă că ruşii, chinezii, japonezii, indienii, indochinezii, ş.a., ca să nu spun de afericani vor renunţa la tradiţiile lor. Civilizaţia le-a adus multe daruri, dar şi mult rezidiu, de care nu au nevoie. Evreii sunt poporul care asimilează cel mai uşor noul. Nu o spun cu patimă naţionalistă. Dar nu cred că este cazul să spunem că nu ne mai interesează trecutul cultura, tradiţia culturală şi chiar religioasă. Mă doare când un tânăr evreu îmi spune că pentru el Holocaustul nu mai înseamnă nimic. Un conaţional m-a întrebat, fără răutate, ce ar fi să dispară evreii ca entitate etnică. M-am întristat, nu i-am răspuns, m-am gândit, înainte de toate la Ahmadinedjad, la terorismul islamic.

. Chinezii, de la Mao citire, au o vorbă frumoasă – să înflorească toate florile. De ce Imperiul otoman a rezistat cinci secole în Europa?. Pentru că au fost respectate tradiţiile minorităţilor, nu au fost distruse. De ce s-a destrămat URSS? Nu numai din motive economice. Naţiunile şi-au spus

cuvântul. Nu prea cred în ştiinţa viitorului. Poate că sunt ignorant, conservator. Uniformizarea, modernizarea care sacrifică specificitatea nu mă încântă. Artiştii, alţi creatori au nevoie de un mediu familiar. Desigur, ştiinţa şi tehnologia nu au amprentă naţională. Dar nu trăim numai cu tehnologia şi cu ştiinţele exacte. Limba, muzica, artele în genere dau culoare florilor de care vorbea vicleanul Mao. Românii se lamentează că nu sunt cunoscuţi în lume, sunt -. dar vor fi mai cunoscuţi când valorile vor fi cultivate mai atent în propria ţară. Plecarea evreilor, ca şi a saşilor, desigur a adus pierderi ireparabile României, comparabile cu izgonirea evreilor din Spania , în 1492. În ciuda unei istorii tragice a evreilor în Germania, Ungaria, România, noi nu putem vorbi de un antisemitism visceral, astfel am oferi argumente chiar adversrilor democraţiei. Închei cu o singură concluzie de ordin personal. Reiau ce a spus regretatul Zigu Ornea despre sine – „ evreu de la Frumuşica, patria fiind limba română”. Regret că în tinereţe nu am plecat în Israel, sunt mândru că sunt evreu, nu am ascuns niciodată, cu orice risc, mă interesează în cel mai înalt grad soarta Israelului, nu pot accepta niciodată antisionismul, dar patria mea este limba şi literatura română. În ea m-am format. De aceea, nu spun ubi bene, ibi patria, casa mea este, cum-necum, aici. Aşa cum nu am dreptul să-i judec pe cei care au plecat. Nici cei care au plecat, nu au dreptul să mă judece că am rămas. BORIS MARIAN MEHR.Fascism

Fascismul a fost o mişcare politică italiană, înfiinţată de Benito Mussolini în 1919, dominând conducerea Italiei între 1922-1945.

Socialist şi director al ziarului „Avanti!”, dar aflându-se în relaţii proaste cu partidul, în privinţa intervenţiei în Primul Război Mondial, Mussolini a înfiinţat Fasciile Italiene de Luptă la Milano, în martie 1919, împreună cu un grup de intervenţionişti revoluţionari, foşti combatanti, republicani şi anarhosindicalişti.

Manifestul noului grup viza o politică externă „dinamică”, în contrast cu „puterile plutocratice”, alături de idei de reînnoire socială totală.

Fascismul revoluţionar de la începuturi se transformă, în contextul discuţiilor despre „victoria mutilată”, într-o formaţiune angajată în restabilirea ordinii sociale tulburate de subversiunea socialistă: s-a afirmat astfel un fascism agrar, finanţat de proprietarii de pământ, bazat pe echipe de acţiune, care puneau la cale expediţii de pedepsire împotriva oranizaţiilor politice sindicale şi a cooperativelor socialiste şi populare.

Statul liberal încearcă să canalizeze într-o formulă constituţională mişcarea fascistă, în speranţa că-i va frâna manifestările violente şi-i va stăpâni accesele de rebeliune.

În 1921, la congresul de la Roma, mişcarea fascistă număra 2200 de fascii şi peste 300.000 de membrii, transformându-se în Partidul Naţional Fascist.

La Congresul de la Neapole, din octombrie 1922, s-a luat hotărârea acţiunii şi decizia privind marşul asupra Romei al organizaţiilor fasciste pentru a cere preluarea puterii.

Presiunea exercitată de mişcarea fascistă asupra instituţiilor s-a concretizat prin numirea lui Mussolini în fruntea guvernului, pe 30 octombrie 1922.

Începutul preluării puterii este reprezentat de formarea unui guvern de coaliţie cu populari, naţionalişti, democrat-socialişti, dar şi independenţi, ceea ce a lăsat imaginea unui guvern echilibrat.

În 1923, PNF s-a unit cu partidele naţionaliste, creîndu-se o forţă poliţienească de partid, prin transformarea organizaţiilor fasciste de acţiune în Miliţia voluntarăpentru Securitate Naţională.

Florin MüLLER - Fascismul – precizări conceptuale Fenomen istoric al secolului al XX-lea, generat de crizele structurale de după Primul Război Mondial, fascismul a provocat o dezbatere de tip academic încă din primele faze ale manifestării sale. Despre o reflecţie substanţială asupra acestuia nu se poate vorbi decît după prăbuşirea sa politico-militară. Condiţiile (semi)liberale ale spaţiului academic de tip occidental au permis o reflecţie în care destructurarea mecanismelor de funcţionare a fascismului (şi a tipurilor sale istorice variate) nu a fost sufocată de verdictele apodictice de tip ideologic, enunţate de vulgata „marxistă“ – în fapt, stalinistă şi poststalinistă – care a dominat în estul Europei. Grupare radicală, iniţial marginală, a spaţiului public italian, dar catalizată de o gestiune dezastruoasă a crizelor de ieşire din starea de război, fascismul a ocupat zona de interes a politologilor, filozofilor, sociologilor, istoricilor, într-o dezbatere permanentă şi persistentă asupra dictaturii, totalitarismului şi a tipurilor de contestare a mecanismelor democratice. Într-un spaţiu deja suprasaturat de literatură asupra fascismului generic, dar cu deosebire a cazurilor clasice italian şi german (prin naţional-socialism), cercetarea, teoretizarea, travaliul de arhivă sau eforturile de poziţionare conceptuală sînt semne evidente ale actualităţii acestui subiect, concurat, ca volum de referinţe bibliografice, numai de comunism. Din imensitatea literaturii de tip academic (căci referinţele de natură polemică din reviste şi ziare de largă circulaţie nici nu sînt luate în considerare), Constantin Iordachi, profesor la Central European University din Budapesta, îşi propune selectarea unora dintre cele mai relevante texte de factură teoretică cu privire la fascism, la dimensiunile sale ideologice şi la

efectele acestuia în planul vizibilităţii istorice: mişcări, partide, regimuri.

Nu este primul efort din cadrul cercetărilor academice de realizare a unui corpus de texte de factură precumpănitor teoretică. Aristotle Kallis a structurat un astfel de volum sub titlul Fascism: A Reader-Historians and Interpretations of Fascism (2002), iar despre totalitarism există în literatura de limbă germană un alt volum, ce integrează studii cu referinţă directă la fascism. Astfel de lucrări sînt esenţiale pentru marcarea stadiului atins de cercetarea asupra unei tematici atît de proteiforme, cu impact decisiv asupra sensibilităţilor europene, cu deosebire după prăbuşirea totalitarismului de stat reprezentat de comunism. Nu este întîmplătoare şi neinteligibilă orientarea interesului public al lumii europene spre fascism, în contextul amplificării exponenţiale a studiilor revelatoare despre efectele cele mai nocive reprezentate de antisemitism, soluţia finală şi „politicile“ de ocupaţie exercitate de Germania şi aliaţii ei, cu deosebire în Est.

Din imensitatea literaturii consacrate domeniului, Constantin Iordachi reţine reflecţiile de factură mai curînd teoretică, ce deţin o poziţie de centralitate în comprehensiunea fenomenului reprezentat de fascism. În volum se regăsesc studii actuale (apărute iniţial între 1987 şi 2005) elaborate de specialişti de maximă vizibilitate ai domeniului, precum Zeev Sternhell, George L. Mosse, Stanley Payne, Roger Griffin, Ian Kershaw sau Emilio Gentile.

Miza prezentării acestui volum cumulativ, al unor studii cu valoare normativă pentru comprehensiunea fascismului, este constituită din aplicarea (succintă şi obligatoriu parţială) a principalelor modele explicative, a conceptelor-cheie la cazul românesc reprezentat de Mişcarea Legionară. În interioritatea sa (cu excepţia studiului lui Constantin Iordachi), volumul nu face referinţă decît minimală la Mişcarea Legionară sau la statul naţional-legionar şi la relaţia cu generalul Ion Antonescu. Sistemul teoretic conturat prin însumarea studiilor antologate poate fi însă aplicat hermeneuticii cazului românesc. În ce măsură poate fi încadrată Mişcarea Legionară în teoria generală a fascismului elaborată de George Mosse? Dispune de o funcţie cognitivă precisă definiţia „de lucru“ asupra fascismului construită de Stanley Payne? Este Mişcarea Legionară un tip de naţionalism palingenetic sau poate fi inclusă într-un curent mai amplu al „consensului“ (Roger Griffin)? În ce context se poate poziţiona Mişcarea Legionară ca fragment al „fascismului minimal“ (traducerea termenului nu acoperă exact semnificaţia atribuită de autor) sau al „matricei fasciste“ (Roger Eatwell)? Ce funcţie hermeneutică poate fi degajată din teoria celor cinci stadii asupra fascismului (Robert O. Paxton)? Este statul naţional-legionar încadrabil în tipologia modelului de regim fascist elaborat de Aristotle A. Kallis?

Rezumînd toate teoriile dezvoltate de teoreticienii amintiţi, se poate concluziona, fără echivoc, că Mişcarea Legionară este un tip de grupare politic radicală, ce drenează în interiorul ei curente ideologice provenite din cultura politică anterioară, fără a deveni, prin aceasta, dependentă absolut de contextul existent. Mişcarea Legionară, asemenea fascismelor europene, fie a celor clasice, fie a celor de tip marginal, dezvoltă o „filozofie culturală“ în care pot fi recognoscibile artefracte ale ideologiilor de secol XIX, dar care dezvoltă imperativ şi exponenţial componente revoluţionare, atît în practica politică, cît şi în corpusul teoretic. Ideologia fascistă, în cazul Mişcării Legionare, devine un vehicul de mobilizare şi un sediment cu valoare autonomă, care generează specificitate structurii politice. Legiunea dezvoltă toate componentele „religiei politice“, ca formulă sui-generis de compensaţie violentă la erodarea religiozităţii clasice, ca manieră de substituire a practicii religioase, a riturilor şi comportamentelor creştine consacrate. Reconfigurarea, de multe ori „ilicită“, a dimensiunii religioase oficiale, este completată de voinţa revoluţionară orientată nu atît spre exaltarea romantică a trecutului, cît spre construcţia utopiei şi ucroniei totalitare. Revoluţionarismul de tip fascist este unul autentic. El propune şi militează violent construcţia omului nou, refuzînd modernitatea existentă, evaluată ca „degenerată“, azvîrlindu-se într-o postmodernitate legată indistinct de un Ev Mediu asumat ideologic.

Mişcarea Legionară este o formă clasică de fascism, prin expunerea violent angajată a unui filozofii politice idealiste, vitaliste şi voluntariste, fundamental orientate spre construcţia unei culturi seculare, autodeterminate şi moderne. Mişcarea Legionară poate fi definită şi în termenii negativi ai antiliberalismului, anticomunismului şi anticonservatorismului; ea promovează mobilizarea de masă, şi prin militarizarea relaţiilor politice, cu vocaţia de a construi un partid-miliţie de masă; Mişcarea Legionară dezvoltă estetica politică comună fascismelor, reprezentînd o valorizare antropologică a principiilor masculinităţii şi a viziunii „organice“ asupra societăţii. Fascismul şi, implicit, Mişcarea Legionară se autoproclamă deschis ca o religie politică, ce afirmă primatul credinţei şi al mitului în politica militantă şi apelează fără ezitare la iraţionalitate, ca mijloc politic al mobilizării prin forţă. Mişcarea Legionară introduce, ca practică politică persistentă, „gîndirea mitică“, afirmînd, fără echivoc, că această gîndire este singura formă de conştiinţă colectivă posibil sustenabilă pentru mase, consacră figura liderului charismatic, instituie o liturghie politică pentru celebrarea deificării statului şi cultul conducătorului.

Direcţiile de studiu demarate de specialiştii amintiţi s-au clasicizat în sensul conturării unui consens asupra principalelor paradigme asupra fascismului; desigur, şantiere noi de lucru pot fi conturate în sensul interogării mai

accentuate a psihologiilor populare ale acceptării (şi refuzului) autoritarismului şi totalitarismului de tip fascist (analizate, pînă acum, mai consecvent de către Ian Kershaw, dar, mai semnificativ, a trăsăturilor stîngiste din practica şi ideologia fascismului – A.J. Gregor nefiind reţinut cu nici un text revelatoriu). Deşi referinţe asupra dimensiunii de stînga a fascismelor, ca revoltă împotriva establishmentului capitalist, nu lipsesc din bibliografia academică a fascismului şi nazismului, totuşi abia acum se deschid noi şantiere cognitive în vederea configurării unor răspunsuri la această interogaţie: nu este fascismul, mai mult decît o formă de ultranaţionalism palingenetic, o revoluţie postmodernă împotriva modernităţii „degenerate“ sau o religie seculară totalitară, mai curînd un camuflaj al revoltei populare anticapitaliste, antisistemice? Nu ar fi vorba de o reîntoarcere la formele absurde ale „hermeneuticii“ ideologice, de cazarmă, din anii stalinismului, cît căutarea unui nou consens, care să-l completeze pe ce-l dorit şi invocat de Roger Griffin.

Criza politicii. Totalitarismul ca expresie a crizei politicii în secolul XX

Secolul XX a fost catalogat ca „un secol în criză, un secol al crizelor” (Edgar Morin), iar, după cum a debutat, nici secolul XXI nu pare să facă excepţie de la această apreciere.

Trăim, într-adevăr, într-o lume marcată de crize profunde în toate planurile, crize care, împreună, generează o criză multiplă, de dimensiuni planetare.

În ziua de 4 septembrie 1993, eram înştiinţaţi, în mod solemn, printr-o Declaraţie citită în faţa a peste 6500 de persoane, în Grand Park din Chicago, în numele Parlamentului Religiilor Lumii, reunit după exact 100 de ani, că: „Lumea e în agonie” şi că „Agonia este atât de cuprinzătoare şi de penetrantă încât suntem obligaţi să îi dezvăluim toate manifestările subliniind astfel profunzimea crizei în care se află lumea”1.

Textul Declaraţiei pentru o Etică Globală (căci aşa se numeşte), elaborat de teologul romano-catolic Hans Kung, la cererea Comitetului Consiliului PRL, remarcă faptul că: „Lumea zilelor noastre trece printr-o criză fundamentală ce se manifestă în sfera economiei mondiale, a ecologiei şi a politicii globale”.2

Despre această ultimă criză va fi vorba în eseul de faţă. Ne propunem să răspundem la câteva întrebări şi anume: 1. Se află Politica (scrisă cu majusculă) în criză? Care sunt manifestările (simptomele) acestei crize? 3. Despre ce fel de criză este vorba? 4. Este totalitarismul secolului XX o expresie a acestei crize? şi 5. Ce se poate face pentru a depăşi această criză sau măcar pentru a-i diminua efectele?

Se află politica în criză?Răspunsul pare că ţine de acea „evidenţă constrângătoare” pe care o invoca, într-un alt context politic, filosoful D.D. Roşca.

Într-adevăr, e de-ajuns să arunci o privire în jurul lumii, aşa cum ne îndeamnă teologul britanic Malcolm Muggeridge, pentru a-ţi da seama că ceva nu merge bine. Iar, dacă ceva nu merge cum trebuie, cu siguranţă că, pentru aceasta e responsabilă şi – sau, în primul rând –, politica fiindcă, aşa cum deja Aristotel ştia, aceasta hotărăşte, prin legiferare, asupra tuturor celorlalte sfere ale vieţii sociale – de la economie la cultură – scopul său fiind considerat a priori „cel mai ales” în ordinea practică a lucrurilor. Dar, ceea ce numim criza politicii are, în prezent, manifestări mult mai evidente care prevalează în faţa oricăror argumente de ordin metafizic.

Însă, aşa cum observă Nicolas Tenzer, realitatea crizei nu este evidentă pentru toată lumea.3 Nici chiar în lumea specialiştilor, ea nu este unanim recunoscută. Astfel, unii preferă să o treacă pur şi simplu sub tăcere. Alţii, preferă să o bagatelizeze şi nu sunt puţini aceia care se feresc să utilizeze chiar termenul criză, alegând să folosească termini mai puţin incomozi precum: declin, dificultate, problemă, eroziune, etc. La polul opus se plasează acei autori care accentuează criza punând în discuţie însăşi supravieţuirea politicii.4

Nu lipsesc nici acuzaţiile de utilizare abuzivă a cuvântului criză mergându-se până acolo încât, consideră Guy Braibant, nu e prea departe ziua când va trebui să analizăm însăşi criza noţiunii de criză.5

Până la urmă, e important să spunem, de fiecare dată, ce înţelegem prin criză. Și poate că nu e prea exagerat să recunoaştem, în acest context, împreună cu istoricul francez Pierre Chaunu, că a pleca de la cuvinte înseamnă a pleca de la esenţial.6 Ne va fi, astfel, mai uşor, să identificăm criza politicii definind termenii care compun aceasta sintagmă. Expresia „criza politicii” reuneşte doi termeni cunoscuţi, dar a căror frecvenţă în utilizare precum şi nivelul la care sunt, de regulă, utilizaţi diferă destul de mult. Termenul criză vine din limba greacă, de la krisis, care înseamnă decizie, hotărâre. În dicţionarele lingvistice, termenul desemnează, printre altele, „manifestare a unor dificultăţi (economice, politice, sociale, etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate”; lipsă acută de ceva.7 Cuvântul criză este mai puţin utilizat în vorbirea curentă cu toate că, în ultimii ani, ca urmare a crizei financiar-economice care bântuie lumea, el se află pe buzele tuturor. În percepţia simţului comun, cuvântul criză se asociază cu prezenţa unor dificultăţi, a unor situaţii grave ce afectează viaţa de fiecare zi. Puţini ştiu, bunăoară, că o criză poate să ofere şi anumite oportunităţi pentru schimbarea lucrurilor în bine. Aceasta nu face însă criza mai agreabilă.

Cuvântul continuă să păstreze un aer de discomfort fiind asimilat, de regulă, cu tot ce poate fi mai rău.

Spre deosebire de vocabula criză, termenul politică este frecvent utilizat la toate nivelele: în limbajul savant, dar şi în mass media şi în vorbirea curentă. Toată lumea are impresia că se pricepe la politică şi că ştie ce este politica. La nivelul limbajului specializat (al filosofiei şi al ştiinţei politice, bunăoară), lucrurile nu sunt însă atât de clar conturate. Sunt foarte multe „definiţii” ale politicii care generează nu de puţine ori confuzie chiar printre specialişti. Printre cele mai limpezi definiţii ale politicii, cele din dialogul Omul politic al lui Platon merită toată atenţia. Pentru Platon, politica este ştiinţa vieţuirii în comun a oamenilor sau ştiinţa cârmuirii oamenilor.8 Esenţa acestei definiţii se regăseşte la cercetători contemporani în ştiinţa politică. În formularea cercetătorilor din cadrul Laboratorului de analiză a limbajului politic de la Saint Cloud, politica este activitatea ce vizează gestionarea treburilor publice. O definiţie asemănătoare găsim la politologul britanic de origine româna Ghiţă Ionescu. Acesta reţine următoarea definiţie a funcţiei politicii: „funcţia politicii este să regleze coexistenţa publică a fiinţelor umane”.9

Știinţă pentru unii, artă pentru alţii, ştiinţă şi artă deopotrivă, pentru cei mai generoşi, politica are drept sarcină esenţială guvernarea comunităţilor umane organizate politic (într-o structură de tipul: cetate, stat, etc.). Revenind la sintagma „criza politicii”, se cuvine să facem două precizări: 1. termenul politică din sintagma criza politicii are valoare de substantiv, în cazul genitiv, ceea ce sugerează faptul că politica în ansamblu, în totalitatea sa, se află în dificultate. Acest fapt, ne obligă să menţionăm că sintagma „criza politicii” are o cu totul altă conotaţie decât sintagma „criză politică”. Aceasta din urmă se asociază, de regulă, cu o criză guvernamentală sau ministerială care se rezolvă prin schimbarea guvernului sau prin alte măsuri de ordin administrative. Criza politicii despre care noi vorbim aici vizează politica în calitatea ei de activitate umană menită să gestioneze treburile publice, să administreze interesul general sau binele public, vieţuirea în comun a oamenilor, cum se exprima Platon. 2. criza politicii nu înseamnă, aşa cum vor să sugereze anumiţi autori, „sfârşitul” sau „moartea politicii”. Ea ar putea să-nsemne, dimpotrivă, o oportunitate pentru o reformă a politicii.

Simptomele crizeiNu este întâmplător faptul că termenul criză a fost, mai întâi si multă vreme, utilizat în aria medicinei şi a psihiatriei de unde a penetrat, apoi, în alte domenii, inclusiv în cel al politicii. Prin analogie cu domeniul medical, se poate spune că, aşa cum o maladie îşi are manifestările ei exterioare, simptomele ei după care o putem diagnostica, tot astfel o criză poate fi

identificată în funcţie de manifestările ei exterioare, de simptomele ei. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române defineşte termenul simptom (simptome) drept „manifestare, tulburare funcţională sau senzaţie anormală resimţite de o fiinţă şi care pot indica prezenţa unei boli”, iar, în sens figurat: „semn, indiciu al unei stări anormale, individuale sau sociale”.10

Care sunt simptomele actualei crize a politicii?

Diferiţii autori au identificat diferit simptomele actualei crize a politicii, dar însumate, aceste aspecte relevante dau seama de fenomen în ansamblul său.

Potrivit lui René Rémond, principalele simptome ale crizei politicului, aşa cum se manifestă aceasta în Franţa, dar, cu siguranţă lucrurile se prezintă asemănător şi în alte ţări occidentale, sunt reculul participării, slăbirea partidelor politice, divorţul dintre societatea civilă şi clasa politică şi corupţia care învăluie viaţa politică.11 La rândul său, Nicolas Tenzer, identifică patru aspecte fundamentale pe care le îmbracă criza politicii: restrângerea domeniului public, în primul rând; sentimental de inutilitate al politicii, în al doilea rând; dispariţia sentimentului de comunitate, în al treilea rând sau, mai exact, a voinţei de a parveni la un sens comun, adică de a construi un spaţiu în care cuvintele să aibă acelaşi sens pentru toţi şi în care merită truda de a lucra la o sarcină comună şi, în fine, ideea pe cât de puternică pe atât de greşită a unui antagonism între societate şi politică.12

Lista simptomelor actualei crize a politicii este însă considerabil mai largă şi ea atestă, într-adevăr, faptul că ceea ce numim criza politicii nu se află doar în minţile unor autori, ci şi în realitatea de fapt. Percepţia negativă a politicii, pervertirea scopurilor ei genuine, neîncrederea crescândă în instituţiile politice şi în politicieni, erodarea drastică a cotei de credibilitate a partidelor politice, considerate cândva, cheia de boltă a politicii moderne, lipsa de eficacitate a factorilor politici în gestionarea treburilor publice, în ciuda costurilor din ce în ce mai mari pe care le presupune activitatea politică, corupţia clasei politice, proliferarea imoralităţii, a minciunii (duplicităţii), a cinismului şi machiavelismului politic, discrepanţa din ce în ce mai mare între ceea ce aşteaptă oamenii, în mod legitim, de la politică şi politicieni şi ceea ce politica le oferă în realitate, proasta valorificare (irosirea) a resurselor naturale, alienarea clasei politice în raport cu restul societăţii, incapacitatea politicii de a face faţă provocărilor lumii în care trăim (globalizarea, extinderea violenţei, degradarea mediului înconjurător, etc.), accentuarea haosului şi a insecurităţii la scara planetară şi, cu siguranţă, lista ar putea fi extinsă. Toate acestea atestă faptul că politica zilelor noastre se află într-o criză multiplă şi profundă, o criză de proporţii nemaiîntâlnite.

Ce fel de criză?Despre ce fel de criză vorbim? Care sunt trăsăturile care o definesc, aspectele şi formele în care aceasta se manifestă?

1. Este o criză globală ce vizează politica de pe întregul mapamond, chiar dacă ea îmbracă forme şi se manifestă în grade diferite în diferitele regiuni ale lumii;2. Este o criză generală ce vizează toate segmentele, manifestările, aspectele vieţii politice; 3. Este o criză structurală, instituţională ce vizează structurile şi instituţiile de bază ale politicii, începând cu statul;4. Este o criză relaţională care afectează atât relaţiile dintre diversele structuri politice, în interiorul politicii, cât şi relaţiile acesteia cu celelalte domenii ale vieţii sociale;5. Este o criză de eficacitate care vizează performanţele în sfera politicilor publice raportate la cheltuielile uriaşe suportate de societatea civilă pentru întreţinerea politicii;6. Este o criză de autoritate, în sensul în care autoritatea publică însăşi (statul) este pusă în cauză;7. Este o criză (un deficit) de încredere ce afectează toate instituţiile politice de referinţă (Parlament, partide politice, etc.), clasa politică şi elitele politice, politică în ansamblul ei;8. Este o criză morală, ilustrată în proliferarea corupţiei şi a minciunii, a cinismului şi a machiavelismului în viaţa politică;9. În fine, este o criză de legitimitate în sensul că politica actuală nu mai răspunde aşteptărilor legitime ale oamenilor şi nu mai este consonantă cu sistemul de valori al acestora.

La aceste aspecte ale crizei, s-ar mai putea adăuga altele precum criza democraţiei, a participării, a reprezentării, etc. Se vorbeşte, de asemenea, de criza cetăţeniei, de criza identităţilor politice.

Este de reţinut, oricum, caracterul multiplu, complex al crizei politicii.

Globalizarea a adâncit criza şi a adus noi provocări pentru politică.

Totalitarismul ca expresie a crizei politicii în secolul XXTotalitarismul a împins la extrem criza politicii în secolul XX. El a pervertit sarcinile politicii transformând politica într-un simplu instrument al terorii. Hannah Arendt observa cum excesul de violenţă distruge puterea. Or, regimurile totalitare au mizat în foarte mare măsură pe cartea violenţei, a terorii.

Totuşi, totalitarismele secolului XX au generat situaţii uneori paradoxale. Astfel, în anumite circumstanţe, regimurile totalitare au reuşit să creeze impresia de eficacitate şi chiar să fie eficace (de pildă, regimul hitlerist, în Germania, în condiţiile celui de-al Doilea Război Mondial, a reuşit să determine o dezvoltare economică care a uimit lumea, absorbind o parte însemnată a forţei de muncă disponibilizate de economia de piaţă aflată în recesiune). Aceleaşi regimuri au reuşit, pentru un timp, să genereze o anume adeziune şi să creeze astfel aparenţa de legitimitate şi de credibilitate, în ciuda mijloacelor care le descalificau din punct de vedere politic şi moral.

Un alt paradox ce a caracterizat regimurile totalitare constă în politizarea excesivă a societăţii (prin controlul statului asupra tuturor domeniilor vieţii; „Totul prin stat, nimic înafara Statului”, clama Mussolini) concomitent cu o degradare teribilă a politicii ca activitate destinată administrării treburilor publice.

În final, regimurile totalitare, fasciste şi comuniste, deopotrivă, au reuşit să pervertească toate componentele vieţii politice şi să corupă însăşi funcţia de referinţă a politicii: aceea de administrare a binelui (interesului) public.

În percepţia lui Raymond Aron, unul din analiştii de notorietate ai fenomenului totalitar, alături de Hannah Arendt, totalitarismul (un regim totalitar) se defineşte prin cinci trăsături de bază:1. Prima constă în acordarea monopolului activităţii politice unui singur partid;2. Partidul astfel investit este animat de o ideologie căreia îi conferă o autoritate absolută şi care, ca urmare, devine adevărul oficial al statului;3. Pentru a răspândi acest adevăr oficial, Statul îşi rezervă, la rândul său, un dublu monopol: al mijloacelor de forţă şi al mijloacelor de persuasiune. Ansamblul mijloacelor de comunicare este dirijat, comandat de Stat şi de aceia care îl reprezintă;4. Cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale sunt supuse Statului şi devin, de o anumită manieră, parte a statului însuşi. Cum statul este inseparabil de ideologia sa, cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale sunt colorate de această ideologie contând ca singurul adevăr oficial;5. Totul fiind de-acum activitate de stat şi orice activitate fiind supusă ideologiei, o greşeală comisă într-o activitate economică sau profesională este percepută simultan ca o greşeală ideologică. De unde, o politizare, o transfigurare ideologică a tuturor greşelilor posibile ale indivizilor şi, pe cale de consecinţă, o teroare deopotrivă poliţienească şi ideologică.13

Avem, aşadar, de-a face, în cazul oricărui regim totalitar, nu doar cu o anihilare deliberată a democraţiei, ci chiar cu o degradare extremă a politicii însăşi redusă la statul care aspiră să ţină totul sub controlul său,

dar care este controlat, la rândul său, de partidul unic. Potrivit lui Raymond Aron, totalitarismul realizează o absorbţie a societăţii civile în stat şi transfigurează ideologia statului într-o dogmă impusă intelectualilor şi universităţilor. Statul totalitar, care se identifică cu partidul unic, exercită un control total asupra societăţii, culturii, ştiinţelor, moralei iar, acest control avansează până la indivizii înşişi cărora nu le este recunoscută nici o libertate de expresie sau de conştiinţă. Giovanni Gentile afirma, în articolul dedicat fascismului din Enciclopedia Italiana, că „pentru fascist totul este în stat şi nimic omenesc şi spiritual nu există şi nu are valoare înafara statului”. Astfel încât, prin caracteristicile sale definitorii: o ideologie impusă tuturor, un partid unic controlând aparatul de stat, dirijat în mod ideal de un şef charismatic, un aparat poliţienesc recurgând la teroare, o conducere centralizată a economiei, un monopol al mijloacelor de comunicare în masă şi un monopol al forţei armate14, totalitarismul descalifică politica transformând-o în opusul ei, antipolitica.

Aşa cum s-au manifestat ele în cursul secolului XX, regimurile totalitare au împins politica în cea mai teribilă criză pe care aceasta a cunoscut-o vreodată.

Ce-i de făcut?Să lăsăm omul politic să se odihnească pentru că este bolnav, ne propune Michel Mafesolli, profesor la Sorbona.

Dar, cine să-i ia locul?

Teocraţiile, după cum se ştie, au eşuat, rând pe rând, începând cu regimul teocratic al „poporului ales”. Legea lui Dumnezeu era, desigur, bună, în esenţa ei, dar cei care trebuiau să o aplice aveau în ei o altă lege pe care apostolul Pavel a dezvăluit-o în Epistola către Romani, cap. 7, vs. 21: „Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine”. Aceasta este legea care s-a confirmat şi validat cel mai adesea în politică.

Filosofii pe care Platon îi dorea în fruntea cetăţilor, ca o condiţie indispensabilă a bunei guvernări, n-au ajuns practic niciodată să guverneze vreun stat. Iar, astăzi filosofia şi filosofii se bucură de şi mai puţină încredere, fapt ce l-a făcut pe un sociolog precum C.W. Mills să afirme că s-ar grăbi să părăsească cetatea în care filosoful ar ajunge rege.15 Dar, se-ntreabă el imediat, ce se-ntâmplă atunci când „regii” nu au nici o filosofie? Răspunsul e simplu: se-ntâmplă ceea ce vedem că se-ntâmplă astăzi: haos, crize, guvernări lipsite de legitimitate, etc.

Prin anii ‘60 a fost în vogă o nouă teorie ce propunea substituirea factorului

politic, considerat ineficient, prin factorul tehnic, înlocuirea politicienilor prin tehnocraţi şi instaurarea „statului tehnic”, descris, printre alţii de Helmut Schelsky. Astăzi, au apărut variante mai noi, reactualizate, ale teoriilor tehnocratice, variante ce mizează pe „inteligenţa artificială” şi pe inventarea, în câţiva ani, a unor maşini (computere) superinteligente, capabile să preia, într-un viitor apropiat, întregul proces decizional, deposedându-i astfel pe oameni de prerogativele şi funcţiile guvernării societăţilor umane.

Pe termen lung, toate aceste soluţii ce păreau tentante, la un moment dat, s-au dovedit simple utopii. Nici teologii, nici filosofii, nici tehnocraţii n-au reuşit să-i substituie, cu succes, pe politicieni. Mai curând, au suferit ei un proces de „politizare”, vizibil mai ales în cazul tehnocraţilor.

Soluţiile ar trebui să vizeze, în fapt, nu înlăturarea politicienilor, aruncarea peste bord a politicii, lucru cu neputinţă în acest moment, ci schimbarea, restructurarea, reformarea politicii însăşi, idee la care subscriu, în prezent, mai mulţi analişti, filosofi, sociologi, politologi, etc.

În cazul concret al totalitarismului, cred că prima datorie ar fi să încercăm să învăţăm din greşelile trecutului pentru a nu mai fi nevoiţi să le repetăm.

Mulţi cred că totalitarismul e un fenomen istoric datat, care nu se mai poate întoarce niciodată. Trebuie spus că nimic nu ne poate asigura împotriva acestui lucru, nici chiar democraţia. Să nu uităm, de altfel, că Hitler şi regimul său au venit la putere în condiţii democratice (prin alegeri). În diverse forme totalitarismul şi tiraniile de tot felul pot să revină oricând. Psihologii ne-ar putea spune cum în om e mai puternic tiranul sanguinar decât democratul. Pornirile tiranice există în noi, în fiecare, pe când democraţia se cucereşte şi se învaţă în timp. Nu ne naştem „democraţi”, ci putem deveni, într-un proces care nu este niciodată simplu.

Goethe spunea: „Îşi merită viaţa, libertatea, acela ce numai zilnic şi le cucereşte ne-ncetat”.

Tirania şi totalitarismul se instalează singure, în momente de neatenţie, fără să-şi ceară voie; în schimb, democraţia trebuie cucerită, instalată, întreţinută, perfecţionată. Prevenirea degenerării politicii ca şi soluţionarea actualei crize pe care o traversează politica, o criză fără precedent nu doar ca dimensiuni (ca amploare), ci şi ca dificultate şi complexitate reclamă, fără nicio îndoială, o reformă radicală a politicii.

Ce presupune această reformă, în fapt?

Un prim pas ar putea fi, bunăoară, o profesionalizare mai intensă a politicii. Primul autor care a vorbit despre politică privită ca o profesie a fost Max

Weber. Acesta făcea distincţie între „politicienii de ocazie” şi „politicienii de profesie”, aceştia din urmă fiind consideraţi cei care îşi câştigă existenţa făcând politică. Numărul lor a crescut continuu. Cum remarca René Rémond, astăzi cea mai mare parte a partidelor politice o formează profesioniştii. Oricum, consideră politologul francez, a devenit, astăzi, din ce în ce mai greu să faci politică şi în acelaşi timp să practici o profesie liberală, oricare ar fi ea. Activitatea politică reclamă timp şi energie astfel încât cel care este angrenat într-o astfel de activitate se deprofesionalizează vrând nevrând. Un medic sau un avocat care se decide să facă politică, bunăoară, îşi va pierde nu doar clientela, nemaipracticându-şi meseria, ci şi dexterităţile profesionale, într-un cuvânt se va deprofesionaliza. „Prin forţa lucrurilor, observă René Rémond, politica a devenit o meserie care-şi ocupă tot timpul; aceasta justifică indemnizaţiile alocate pentru funcţii sau mandate”.16

Dar, cu toate că politica a cunoscut, în ultimele decenii, un proces intens de „profesionalizare”, încă nu se poate vorbi, la propriu, de o profesionalizare a politicii ca atare.

Creşterea ponderii profesioniştilor în politică a devenit însă nu doar necesară, ci şi pe deplin posibilă. Este vorba de „profesionalizarea funcţiei politice”, cum spune Ghiţă Ionescu, care atâta vreme cât, după cum spunea Max Weber, nu viciază şi nu siluieşte judecata politică a fiecărui participant la buna funcţionare a societăţii industriale, corespunde diverselor aspecte ale diviziunii muncii.17

Temerea exprimată de anumiţi autori e că s-ar putea ca o profesionalizare prea accentuată a funcţiei politice să afecteze procesul democratic. Această temere este însă nejustificată. De pildă, e posibil să crească ponderea „profesioniştilor” în cadrul funcţiei executive, în care, oricum, cei care ocupă diverse poziţii sunt numiţi, nu aleşi, cel mai adesea pe criterii partizane (apartenenţa la partidul sau partidele de guvernământ). În această situaţie se găsesc membrii guvernului, în frunte cu primul ministru şi toate funcţiile care sunt sub ei, începând cu secretarii de stat si până la ultimul funcţionar.

Adunările reprezentative ar putea fi alese, în continuare, prin votul popular, dar angajaţii pe diverse funcţii subordonate mandatului de parlamentar, ar putea fi politicieni de profesie, fără ca acest lucru să afecteze în vreun fel democraţia. Dimpotrivă, asigurarea cu profesionişti, formaţi în Universităţi, a tuturor posturilor neeligibile ar face din activitatea politică o activitate profesionistă mult mai eficientă.

Astfel, toată funcţiile de execuţie, începând cu cea de prim ministru, ar putea fi asigurate de profesionişti ai politici fapt ce ar duce, cu siguranţă, la sporirea eficacităţii în activitatea politică. La fel, ar putea fi profesionalizate

toate activităţile ce vizează procesele de pregătire a actului legislativ şi a actului decizional în totalitatea lui. Ar rămâne suficiente forme ale democraţiei reprezentative astfel încât, în ansamblu, democraţia să nu fie afectată. S-ar evita, în schimb, numirea în funcţii importante a unor oameni incompetenţi, numiţi, de regulă, pe criterii de apartenenţă la partidul sau partidele de guvernământ.

Profesionalizarea crescândă a politicii prezintă câteva avantaje greu de contestat. Cel dintâi, este acela al unei pregătiri de specialitate. Ca orice alt specialist, cel ce studiază politica într-o universitate îşi însuşeşte, în principiu, toate acele cunoştinţe şi metode necesare pentru o activitate eficientă, competentă. Într-un Curriculum bine gândit, acesta ar trebui să dobândească nu doar cunoştinţe de strictă specialitate, ci şi cunoştinţe din sfera economiei, istoriei, dreptului, psihologiei, comunicării, etc., toate indispensabile unei guvernări eficiente.

Cel de-al doilea avantaj este că fiind percepută şi asumată ca o profesie, politicii i se poate mai uşor ataşa o deontologie profesională, ceea ce promite, în principiu, să-i sporească credibilitatea în ochii opiniei publice ca şi gradul de moralitate aflate, astăzi, la cote extrem de scăzute.

Al doilea scenariu ce ar putea fi gândit vizează tocmai moralizarea sau re-moralizarea politicii (creşterea gradului de moralitate al politicii). Este vorba, aşa cum observa René Rémond, de o „moralizare din mers” a politicii, prin acţiunea concertată a mai multor factori şi instanţe.

Primul impuls în direcţia moralizării politicii ar putea să vină chiar din partea politicienilor confruntaţi astăzi cu nenumărate acuzaţii de corupţie, imoralitate, machiavelism politic. Elaborarea unor coduri etice ca şi existenţa unor structuri specializate astfel precum comisiile şi comitetele de etică, ar putea să reprezinte un pas în sensul moralizării, din interior, a politicii. Dar, cu siguranţă, impulsul cel mai important în această direcţie ar trebui să vină din partea societăţii civile şi a diverselor ei structuri, societatea civilă fiind principala beneficiară a măsurilor, deciziilor sau acţiunilor bune sau rele ale politicii şi ale politicienilor.

Societatea civilă sau ceea ce se cheamă, mai recent, noua societate civilă, s-ar putea manifesta eficace - şi există deja nenumărate semne în acest sens – prin intermediul organizaţiilor nonguvernamentale (ONG-uri). Există deja experienţe reuşite în acest sens. Este vorba, bunăoară, în România, de Asociaţia PRO DEMOCRAŢIA, foarte activă şi foarte eficientă, în ultimii ani, sau de Societatea Academică Română (SAR) de la care a plecat iniţiativa: Pentru un Parlament curat.

În fine, o acţiune deosebit de eficace în sensul atenuării crizei actuale a politicii ar putea să vină dinspre mass media. Recunoscută ca „a patra

putere”, sau „câinele de pază al democraţiei”, mass media şi-a asumat, în societăţile democratice, un rol din ce în ce mai activ în deconspirarea actelor de corupţie, a demagogiei şi imoralismului oamenilor politici.

Fapt e că mass media a devenit un adversar de temut al politicii machiavelice şi că oamenii politici se tem tot mai mult de acest „inamic public numărul unu” pe care nereuşind să-l controleze aşa cum şi-ar dori, au învăţat să-l trateze cu teamă şi respect. Oricum, într-o epocă a comunicării generalizate, mass media a devenit principala contraputere capabilă să ţină sub observaţie comportamentul şi abuzurile oamenilor politici.

Un al treilea demers, a cărui necesitate se resimte, astăzi, din ce în ce mai mult, vizează elaborarea unei noi paradigme etico-politice apte să explice şi să orienteze acţiunea politică în viitor. Aşa cum Alexix de Tocqueville revendica, pentru lumea în care trăia, o nouă ştiinţă politică, lumea noastră are nevoie mai mult ca oricând de o nouă paradigmă etico-politică.

Ce sunt, de fapt, paradigmele etico-politice?

Sunt construcţii intelectuale care definesc o anumită atitudine faţă de relaţie dintre politică şi morală/etică, dar care pot să aibă un impact practic major pentru perioade semnificative de timp. În gândirea filosofică şi politică clasică au existat mai multe asemenea construcţii intelectual-filosofice care au marcat evoluţia gândirii şi acţiunii politice pe perioade semnificative de timp. Se poate vorbi astfel de: paradigma aristoteliană, paradigma machiavelliană, paradigma kantiană, paradigma hegeliană etc.

Astăzi, e nevoie de o nouă paradigmă etico-politică din raţiuni ce pot fi uşor de decelat şi argumentat.

Ce anume impune, în prezent, o nouă abordare a relaţiei dintre politică şi morală/etică? Sunt câteva raţiuni.

Mai întâi, incapacitatea paradigmelor tradiţionale de a mai oferi explicaţii şi direcţii de acţiune viabile. Apoi, schimbarea lumii, vizibilă mai ales după căderea, în 1989, a regimurilor totalitare comuniste şi după atacurile teroriste asupra Statelor Unite din 11 septembrie 2001.

În al treilea rând, asistăm la o schimbare a raporturilor dintre politică şi celelalte domenii ale vieţii sociale, bunăoară, dintre politică si economie, politică şi religie etc.

La rândul său, globalizarea impune o regândire a conceptelor ştiinţei politice tradiţionale obligându-ne să regândim raporturile dintre politică şi celelalte manifestări de viaţă umană.

Fireşte, ar putea fi gândite scenarii şi măsuri vizând anumite aspecte sau componente ale crizei, cum ar fi criza partidelor politice sau criza democraţiei, bunăoară. De pildă, pentru depăşirea crizei democraţiei, un posibil scenariu ar fi cel privind democraţia digitală (digital democracy), un subiect în vogă, în ultima vreme. Însă, în cele din urmă, criza politicii fiind una generală şi globală, rezolvarea ei pretinde măsuri generale ce vizează întregul domeniu al politicii, politica în totalitatea manifestărilor ei.

Dreptul societăţilor totalitareInvestigarea totalitarismului ca fenomen sui generis care domină secolul XX (aşa cum revoluţia industrială dominase veacul al XIX-lea1) se originează într-un curent de factură liberală, alarmat de presiunea pe care statul identificat cu societatea o pune pe individ, condamnându-l la dispariţie şi lovind, prin aceasta, în valorile tradiţionale ale civilizaţiei moderne. Alerta a fost cu atât mai mare cu cât totalitarismul (prin natura sa, profund antiliberal şi antidemocratic) s-a prezentat, în diferite ipostaze discursive, ca o depăşire dialectică a democraţiei „denaturate” (proprii statului liberal), ca un fel de „superdemocraţie”2, mai „temeinic” legitimată, dar urmând (culmea!) logica politică demo-liberală3 şi evoluţia ştiinţifico-tehnică4, generatoare ale unui fatal traseu de la statul absolut (al Vechiului Regim), prin statul neutru (constituţional şi minimal), către statul total.

Eticheta de „totalitar”5 a fost aplicată mai întâi nazismului şi fascismului italian, apoi, în mod firesc, stalinismului – regimuri contemporane care au făcut din societăţile guvernate de ele spaţii concentraţionare, ale fricii generalizate şi atomizării. Rădăcinile totalitarismului de stânga şi de dreapta au fost plasate în iacobinismul Revoluţiei franceze, dar şi în metafizica istoricistă – pe care Karl Popper o consideră trama societăţilor închise, lipsite de pluralism. Diversele scrieri politice şi literare ale celei de-a doua jumătăţi a veacului XX, tratând cauzele, dar mai ales consecinţele puterii totalitare, au generat un adevărat val de „denunţare filosofică a totalitarismului”6, având drept finalităţi conexe abandonarea treptată, de către intelectualii occidentali, a referinţelor ceremonioase la marxism, marginalizarea filosofilor care cochetaseră cu fascismul şi revitalizarea preocupărilor pentru drepturile şi libertăţile indivizilor.

După eşecul fascismului/nazismului, dar mai ales după eşecul comunismului, ni s-ar putea părea că dezbaterile despre totalitarism îşi pierd atractivitatea şi actualitatea, devenind piese de muzeu sau exerciţii de memorie cu scop preventiv. Nimic mai fals! Evenimentele politice ale ultimelor două decenii arată cu prisosinţă că totalitarismul nu a dispărut odată cu regimurile lui etalon; s-a păstrat, dimpotrivă, în guvernămintele teocratice fundamentaliste, a rămas în fibra societăţilor post-comuniste şi mai respiră prin adepţii diverselor grupări extremiste cu substrat rasist sau religios. Aşa cum corect aprecia Michael Shafir, „dacă se poate spera că totalitarismul ca sistem politic a dispărut pentru totdeauna (din Europa, cel

puţin), motivele care împing indivizi aparent apolitici să îşi caute identitatea în rândurile «gloatei» şi/sau să funcţioneze ca instrumente docile la ordine, a căror natură morală este ignorată, continuă să fie un pericol pentru societăţi şi generaţii prezente şi viitoare. Cunosc destui «liberali fanatici» dispuşi să acţioneze în consecinţă, percepând alteritatea (…) ca pe o simplă alegere între o boală venerică mai gravă şi o alta mai tratabilă”7.

Actualitatea dialogurilor despre totalitarism se menţine nu numai pentru că există încă societăţi machetate8 şi guvernate totalitar, nu numai pentru că izbucnesc din când în când revolte sau revoluţii contra regimurilor autoritare, ci pentru că în întreaga lume (indiferent de gradul de „civilizaţie” în sens larg, de laicizare sau de democratizare) s-au păstrat aproape nealterate premisele antropologice ale prăbuşirii în totalitarism: slăbirea relaţiilor umane, însingurarea, precaritatea capitalului social, lipsa solidarităţilor, înclinaţia spre ficţiuni cu vocaţie universalistă, deruta maselor în faţa incertitudinilor prezentului9 etc.

Printre condiţiile „teoretice” esenţiale ale glisării societăţilor spre totalitarism, se numără şi proiecţiile ilicite ale ideii de lege a Naturii sau a Istoriei în sfera de operare a dreptului pozitiv. Problema pe care o vom aborda în continuare, stimulată de lectura câtorva texte ale Hannei Arendt, se poate rezuma astfel: câtă vreme dreptul reglementează spaţiul acţiunilor umane, având deopotrivă conştiinţa caracterului perisabil al normativităţii pozitive şi pe aceea a valorilor-etalon care depăşesc contingenţa, există şansa libertăţii; atunci când dreptul se confundă cu aşa-zise legi (sau mai curând cu „mişcări”) care îşi iau „martor” şi temei Natura şi Istoria, nu dispare doar libertatea, ci şi umanitatea în sens de pluralitate, instaurându-se triumfătoare teroarea totală.

Argumentaţia noastră pleacă de la observaţia că, în tradiţia filosofiei politice, există un partaj între guvernământul bazat pe legi (şi legitim, totodată) şi cel care se exercită fără lege (fiind aşadar pur arbitrar: tiranic, oligarhic sau anarhic, după caz). În lumea contemporană, a apărut însă o specie nouă de autoritate, un nou regim politic ce sfidează toate legile pozitive (chiar şi pe cele pe care el însuşi le-a edictat). Hannah Arendt spunea că „o asemenea guvernare nici nu operează fără a fi călăuzită de lege şi nici nu e arbitrară, căci pretinde supunerea strictă şi fără echivoc faţă de acele legi ale Naturii sau ale Istoriei din care se presupune că izvorăsc totdeauna toate legile pozitive. Aşa este pretenţia monstruoasă (…) a conducerii totalitare că, departe de a fi «fără legi», ea merge până la sursele autorităţii, de la care legile pozitive şi-au primit suprema legitimare; că, departe de a fi arbitrară, ea este mai ascultătoare faţă de aceste forţe supraumane decât a fost vreodată o altă guvernare; şi că, departe de a-şi exercita puterea în interesul unui singur om, ea este gata să sacrifice interesele vitale imediate ale tuturor pentru împlinirea a ceea ce se presupune a fi legea Istoriei sau legea Naturii. Sfidarea de către o

asemenea guvernare a legilor pozitive pretinde a fi o formă mai înaltă de legitimitate care, întrucât e inspirată de înseşi sursele legii, poate să nesocotească meschina legalitate”10.

Spre deosebire de toate formele de administrare a dreptăţii care s-au succedat în istoria civilizaţiilor (forme marcate de „caracterul de clasă” şi de alte contingenţe specifice epocilor şi ariilor culturale sau religioase), legalitatea totalitară pretinde că a găsit calea de a instaura guvernarea Justiţiei pe pământ. Justiţia (cu majusculă) imaginată de totalitarism este contrapusă în general legalitatăţii dreptului pozitiv, dar mai cu seamă celei din societăţile liberale (care, în respectul faţă de egalitatea juridică a tuturor indivizilor, se rezumă la o interdicţie fără discriminare: a nu li se permite deopotrivă bogaţilor şi săracilor să fure pâine sau să doarmă pe sub poduri…). Practic, viziunea totalitară asupra ordinii de drept este, în esenţă, un manifest anti-individualist, o „deconspirare” a inegalităţilor generate de diferenţele de avere, fără ca aceste caracteristici să însemne cumva edificarea unui sistem mai „echitabil”, ci doar a unuia mai orb, în sensul consacrat de Revoluţia franceză.

Chestiunea temeiurilor „supraumane” ale dreptului pozitiv şi ale ordinii politice nu este invenţia gândirii totalitare contemporane. De la anticii preocupaţi de raportul dintre logos şi nomos, până la jurisconsulţii protestanţi, distingem mai multe încercări de înţelegere a substanţei şi forţei dreptului în lumea omului. Exemplul cel mai potrivit pentru contextul nostru discursiv îl reprezintă teoria lui Hugo Grotius despre dreptul natural11. Fără a ataca decisiv concepţia teologică medievală despre legea divină ca sursă a jurisdicţiei umane, Grotius face loc raţiunii naturale şi sociabilităţii, ca şi temeiuri ale dreptului natural.

În continuarea, dar şi prin sublinierea diferenţei faţă de Grotius, Samuel Pufendorf afirma, la rândul său, că: „Raţiunea nu este propriu-zis Legea naturală, ci doar un mijloc de a o cunoaşte...”12. Cu alte cuvinte, când afirmăm că legea naturală este întemeiată pe maximele dreptei raţiuni, vrem să spunem că puterea de înţelegere a minţii umane descoperă necesitatea de a ne proiecta conduitele în acord cu legile naturale. Printre respectivele legi, cea mai importantă şi mai cuprinzătoare este aceea care spune că orice individ trebuie să se dedice înfăptuirii unei societăţi paşnice. Tot ceea ce sprijină „sociabilitatea universală” este acceptabil; tot ceea ce o contrazice este interzis prin dreptul natural, în principiu, pentru a fi interzis apoi în fapt prin aşa-numitul „drept al oamenilor”13.

Teoriile juridice moderne erau valabile pentru o lume în care, în principiu, acţionau indivizi relativ liberi şi egali (dar în tot cazul diferiţi), cărora statele le impuneau nişte limite ale conduitelor (legile pozitive), pe care le justificau prin precepte de ordin mai înalt – natural sau divin –, descifrabile prin efortul raţiunii. Atunci când examinăm dreptul societăţilor totalitare,

lucrurile se schimbă fundamental. De aceea trebuie lămurită diferenţa de substanţă şi de funcţie dintre aşa-numita lege a Naturii sau a Istoriei (din argumentarea de tip nazist şi bolşevic), pe de o parte, şi ceea ce fuseseră considerate – de la antici la moderni – sursele de autoritate ale legii pozitive: Natura şi Divinitatea.

Astfel, Natura şi Divinitatea, ca surse pentru legile pozitive, erau considerate eterne, permanente. Legile pozitive erau privite ca derivate din sursele lor şi, în aceste condiţii, se bucurau de o permanenţă relativă. În fine, acţiunile concrete ale oamenilor erau cele mai schimbătoare, raportându-se la legile relativ stabile/relativ schimbătoare ale societăţilor concrete. „Legile pozitive, cu alte cuvinte, sunt în primul rând menite să funcţioneze ca factori stabilizatori pentru mişcările mereu schimbătoare ale oamenilor. În interpretarea totalitarismului, toate legile au devenit legi ale mişcării. Când naziştii vorbeau despre legea Naturii sau când bolşevicii vorbesc despre legea Istoriei, nici natura şi nici istoria nu mai sunt sursa stabilizatoare de autoritate pentru acţiunile unor oameni muritori; ele sunt mişcări, în ele însele. La baza credinţei naziştilot în legile rasei, ca expresie a legii naturale în om, se găseşte ideea lui Darwin despre om ca produs al unei evoluţii naturale care nu se opreşte în mod necesar la aspectul prezent al speciei umane, tot aşa cum la baza credinţei bolşevicilor în lupta de clasă ca expresie a legii istoriei se află concepţia lui Marx despre societate ca produs al unei gigantice mişcări istorice care se îndreaptă, potrivit propriei sale legi a mişcării, către sfârşitul timpurilor istorice, când se va aboli de la sine14”.

Într-o asemenea perspectivă, societăţile totalitare nu au nevoie de un sistem de drept pozitiv întemeiat pe cine ştie ce instanţă juridică sau morală supraomenească, pentru că discuţia nu se mai poartă asupra binelui şi a răului comis de indivizi diferiţi, ci asupra mersului lumii către o finalitate prefigurată natural sau istoric. Aşa stând lucrurile, Hannah Arendt remarcă faptul că între regimurile totalitare ale secolului XX şi restul civilizaţiei s-a produs o ruptură motivată nu doar de crimele comise de cele dintâi; la fel de adevărat e şi faptul că ruptura are ca fundament atitudinea diferită faţă de legea pozitivă şi valoarea ei, în interiorul statului şi în mediul internaţional. Practic, statele totalitare au ieşit din cadrele a ceea ce anticul Cicero numea consensus iuris. Or, acest consens este fundamental pentru definirea dreptului: „Atât judecata morală, cât şi pedeapsa legală presupun acest consimţământ fundamental; criminalul nu poate fi judecat drept decât pentru că ia parte la consensus iuris, şi chiar legea revelată a lui Dumnezeu poate funcţiona între oameni numai atunci când aceştia ascultă de ea şi consimt la ea. În punctul acesta iese la lumină deosebirea fundamentală dintre conceptul totalitar al dreptului şi toate celelalte. Politica totalitară nu înlocuieşte un corpus de legi cu altul, ea nu instituie propriul său consensus iuris, nu creează, printr-o revoluţie, o nouă formă de legalitate. Sfidarea tuturor legilor pozitive, chiar şi a celor proprii, are drept consecinţă faptul

de a crede că se poate lipsi de orice consensus iuris, fără să se resemneze totuşi la statul tiranic al absenţei legilor, arbitrarului şi fricii. Ea se poate lipsi de consensus iuris pentru că promite să elibereze îndeplinirea legii de orice acţiune şi voinţă a omului; şi promite dreptatea pe pământ întrucât pretinde că va face din omenirea însăşi întruparea legii”15.

Dar cum se poate face din omenire legea însăşi? Modalitatea cea mai simplă şi mai eficientă pare să fie, din perspectivă totalitară, „curăţarea” de elementele decadente, care nu înţeleg sensul mişcării istorice sau naturale şi care – din ignoranţă sau din rea-voinţă – încearcă zădărnicirea sau întârzierea respectivei mişcări. Procesul de „epurare” scapă şi el paradigmei tradiţionale a legalităţii, în care legea pozitivă distinge între comportamentele acceptabile şi cele condamnabile (reprimându-le cvasi-uniform pe cele din urmă), odată cu această distincţie trasându-se şi linia de demarcaţie între societatea instituită şi cea anomică. În dreptul societăţilor totalitare, rolul jucat de legea pozitivă a lumii netotalitare îi revine instrumentului numit teroare totală: „În organismul politic al regimului totalitar, locul legilor pozitive este luat de teroarea totală, care este menită să traducă în realitate legea mişcării istorice sau naturale. Aşa cum legile pozitive, deşi definesc nişte transgresiuni, sunt independente de acestea – în orice societate, absenţa crimelor nu face legile inutile, ci, dimpotrivă, semnifică domnia lor cea mai desăvârşită –, tot astfel teroarea în forma de guvernare totalitară a încetat să mai fie un simplu mijloc de suprimare a opoziţiei, deşi ea este folosită şi în acest scop. Teroarea devine totală când ea ajunge independentă de orice opoziţie: ea domneşte supremă când nimeni nu-i mai stă în cale. Dacă legalitatea este esenţa guvernării netiranice, iar absenţa legii este esenţa tiraniei, atunci teroarea este esenţa dominaţiei totalitare”16.

Prin exercitarea nediscriminatorie a terorii, se descurajează orice atentat la mersul lin al Naturii şi al Istoriei către finalităţile lor intrinseci şi se accelerează acel mers, până la limite pe care nici Natura şi nici Istoria nu le-ar atinge, dacă ar fi lăsate să opereze singure. În procesul de suport pentru marea mişcare devenită lege, conducătorii totalitari nu-şi arogă meritul de a fi creat o ordine juridică sau socială propice dezvoltării nestingherite, ci se limitează la condiţia de executanţi ai unor sentinţe mai presus de orice instanţă umană. Aşa stând lucrurile, cei care aplică teroarea nu pot fi consideraţi călăi, iar cei care o suportă nu sunt vicitme; toţi laolaltă sunt unelte ale mişcării naturale şi istorice, cu locuri interşanjabile.

Pentru a dobândi capacitatea de a juca deopotrivă rolul de călău şi de victimă, individul societăţii totalitare este supus unui proces de îndoctrinare ideologică, a cărui esenţă rezidă în eliminarea pluralităţii şi incertitudinilor filosofiei, în profitul aderenţei la un tip aparte de logicitate, operaţională pe cont propriu, fără trimitere la lumea reală. Hannah Arendt avertizează asupra faptului că tirania logicii (pe care oamenii o acceptă ca pe o

fatalitate venind din interiorul propriei lor gândiri) poate fi cel puţin la fel de violentă ca tirania exercitată de o forţă oarecare exterioară. Logica despre care vorbim este, în fapt, o schemă explicativă „totală”, care are pretenţia de a lumina trecutul, de a diagnostica prezentul şi a prevedea în mod veridic viitorul. Astfel, „gândirea ideologică ordonează faptele într-o procedură absolut logică, ce porneşte de la o premisă axiomatic acceptată, deducând orice altceva de acolo; adică procedează cu o consecvenţă care nu există nicăieri în domeniul realităţii”17. Defazarea logicii în raport cu realitatea generează o defazare a ordinii de drept în raport cu un sistem coerent de reglementări pozitive. Practic, nu ceea ce face sau nu face un individ (o clasă socială, o etnie sau o rasă) contează în judecarea şi în eventuala exercitare a terorii asupra sa, ci modul în care este „înghiţit” de ideo-logica fascistă, bolşevică etc. Aceasta nu examinează acţiuni concrete de opoziţie sau de suport pentru regimul totalitar, ci decide suveran, de la altitudinea imaginarului, că cineva este o piedică în calea legii Naturii sau Istoriei18.

Fiind puşi permanent în faţa unor situaţii aberante de condamnare pentru fapte pe care nu le-au comis (aşa cum i s-a întâmplat emblematicului Ivan Denisovici în lagărul siberian sau cum li s-a întâmplat românilor traumatizaţi în „fenomenul Piteşti”), oamenii societăţilor totalitare ajung să nu mai distingă între realitate şi ficţiune. Debusolaţi, rupţi de factualitatea lumii şi de semenii lor, refuzându-şi luxul gândirii libere şi tăcând resemnaţi în faţa nedreptăţii, oamenii modificaţi de teroarea totalitară ajung inevitabil nişte supuşi perfecţi. Căci, aşa cum remarca Hannah Arendt, „supusul ideal al dominaţiei totalitare nu este nici nazistul convins, nici comunistul convins, ci oamenii pentru care deosebirea dintre fapt şi ficţiune (adică realitatea experienţei) şi deosebirea dintre adevărat şi fals (adică criteriile gândirii) nu mai există”19.

Fiinţele transformate de regimurile totalitare în supuşi perfecţi dobândesc o manieră de judecată pseudo-cauzală când trebuie să-şi explice exercitarea terorii asupra semenilor. Astfel, li se par suficiente explicaţii de genul: „au fost arestaţi pentru că sunt evrei” (sau intelectuali, burghezi, chiaburi etc.); „au fost eliminaţi pentru că erau duşmani ai poporului” (exploatatori, trădători, unelte ale unei puteri străine). Concepte vagi cu funcţie de etichetare (precum cel de „exploatator”, „element subversiv”, „tovarăş vremelnic de drum” sau „duşman al poporului”), dar şi apartenenţele naturale la grupuri etnice sau religioase sunt privite ca vinovăţii indiscutabile – dovedite de la sine şi necesarmente condamnabile în manieră exemplară. Dacă în societăţile libere recluziunea criminală este urmarea judecării şi condamnării pentru fapte catalogate drept antisociale (omuciderea şi alte acte de violenţă, furtul şi distrugerea proprietăţii publice sau private, criminalitatea economică etc.), în lumea guvernată totalitar poţi fi închis sau ucis pentru că te-ai născut într-o familie de evrei, în una burgheză ş.a.m.d. Mai grav este, însă, faptul că totalitarismul

anihilează bruma de solidaritate existentă între membrii unei colectivităţi, punând în loc mecanisme de „delimitare” în baza cărora indivizii care le utilizează speră să scape de mâna lungă a terorii; grija naturală faţă de semeni, compasiunea şi solidaritatea sunt eradicate, pentru a face loc strategiilor de apărare a propriei persoane, chiar cu preţul vieţii aproapelui. Lucrurile acestea nu sunt, desigur, creaţia totalitarismului; este suficient să rememorăm, în acest sens, cele trei „trădări” sau deziceri ale Sfântului Petru. Dar, în regimul nazist şi în cel bolşevic, schema abandonării aproapelui şi a delimitării de el a devenit modelul generalizat al supravieţuirii, practicat nu numai de cei care nu erau, în sens propriu, membri ai categoriilor anatemizate, ci şi de cei care au înţeles să-şi renege sau să-şi ascundă apartenenţele, pentru a scăpa de „justiţia” regimului de teroare. Multe mărturii despre perioada terorii naziste în ţările ocupate (în Franţa şi Polonia, mai cu seamă) redau spaimele trăite atunci de persoanele care riscau deportarea în lagărele de concentrare şi tentaţia lor de a spune că nu sunt evrei; există, de asemenea, mărturii similare din lagărele sovietice. Toate demonstrează că slăbiciunea umană, corelată cu un sistem criminal de dezumanizare şi renunţare în faţa dictaturii, generează un individualism al supravieţuirii, care echivalează cu negarea propriei identităţi şi chiar cu acceptarea sacrificării semenilor.

Totalitarism și mecanisme ale cruzimii: o interpretare rortianăRegimurile totalitare, indiferent de agregarea lor, sunt regimuri care instituţionalizează cruzimea într-o manieră atât de eficientă, încât ea devine componentă a socializării, componentă ce este replicată ulterior, în variante de obicei mai slabe, de majoritatea cetăţenilor chiar împotriva concetăţenilor lor. Cruzimea, utilizată iniţial de organele represive ale statului totalitar drept mijloc de intimidare, în măsura în care devine ingredient al ţesutului social ajunge să fie o practică obişnuită în relaţiile pe care oamenii le au unii cu ceilalţi. De ce este cruzimea atât de eficientă? Pentru că ea este dublată, în cazul tiraniilor moderne, de obsesia limbajului unic în care oamenii se pot descrie pe ei înşişi şi lumea din care fac parte. Comunismul a rezistat surprinzător de mult nu doar din cauza riscurilor cărora li se expunea cel care contesta un astfel de regim, ci şi pentru că, în urma socializării agresive a limbajului unic stabilit în cele mai mici detalii de partidul ce deţine monopolul Adevărului, nu exista o alternativă de limbaj la nivelul comunităţilor controlate.

O astfel de particularitate a tiraniilor moderne este sesizată de Daniel Chirot, care stabileşte o corelaţie între numărul mare al victimelor acestor tiranii şi obsesia impunerii viziunii unice. Astfel, Chirot afirmă că „Hitler şi Stalin au fost inovatori radicali deoarece au creat societăţi în care abuzul de putere a fost împins la extreme, deoarece numărul oamenilor ucişi sau ale căror vieţi au fost distruse în mod ireparabil a fost atât de mare, şi deoarece tiraniile lor au vizat impunerea viziunilor lor utopice, presupuse ca viziuni ştiinţifice despre lume, populaţiilor pe care le controlau“1. Chirot introduce

distincţia dintre tiranii ale corupţiei (Batista, Somoza, Marcos), tiraniile de modă veche cum le mai numeşte pe alocuri – regimuri care ar fi putut fi înţelese de gânditorii antici- , şi tiraniile certitudinii, care ţin de timpurile noastre (Hitler, Stalin, Mao, Pol Pot, Ceauşescu). Chiar dacă noile tiranii ale certitudinii se împletesc în anumite contexte cu aspecte ce ţin de vechile „tiranii ale lăcomiei“, în cazul celor dintâi prevalează „extremismul şi înfricoşătorul simţ al certitudinii ideologice“2 pe care acestea le pun în joc.

Problema cruzimii constitutive regimurilor totalitare poate fi mai bine analizată dacă facem apel la interpretarea lui Rorty din Contingenţă, ironie şi solidaritate. Trimit la acele pagini în care gânditorul american se referă la cruzime şi regimuri totalitare din perspectiva lui Orwell. Această interpretare va fi cea pe care o voi propune drept strategie de aducere la limbaj a celui mai monstruos – şi, în aceeaşi măsură, greu de înţeles – scenariu al comunismului românesc, „experimentul Piteşti“. Folosesc interpretarea lui Richard Rorty din două motive. În primul rând, autorul american urmăreşte cu maximă atenţie efectele textelor sale asupra cititorului, ceea ce el numeşte „sensibilizarea unei audienţe faţă de cazuri de cruzime şi de umilire pe care ea nu le-a observat“3sau, aş adăuga eu, pe care tinde să le uite. Autorii pe care Rorty se sprijină sunt cei care au produs astfel de efecte, iar din punctul său de vedere, o invalidare intelectuală lipsită de o astfel de sensibilizare nu este eficace în apărarea datelor unui spaţiu liberal. Nu întâmplător, atunci când oferă definiţii ale liberalilor – nu ale unui liberalism anistoric şi impersonal – el preferă definiţia dată de Judith Shklar, conform căreia liberalii sunt acei oameni pentru care cruzimea este cel mai rău lucru pe care noi, oamenii, îl putem face. În cazul de faţă, o atitudine precum cea a lui Rorty este mai mult decât recomandată, deoarece marea miză a recuperării istoriei totalitare este aducerea în limbaj a suferinţelor inutile pe care tiraniile certitudinii le-au generat. În al doilea rând, autorul american, deşi este interesat de demantelarea totalitarismului, în loc să îl trateze folosindu-se de resurse filosofice sau argumente, invocă literatura, recurge la personaje ficţionale în analogie cu viaţa cărora încearcă să creeze o sensibilizare faţă de victimele reale ale regimurilor totalitare. O astfel de strategie îi permite mai lesne cititorului, prin folosirea unui termen mediu, să resimtă monstruozitatea contextelor în care au fost puşi semeni de-ai săi, dar şi permanenţa pericolului unui virus totalitar – chiar şi într-o nouă tulpină.

Strategia pe care o prefigurează Rorty, chiar dacă pare nefirească pentru un filosof, nu este deloc neglijabilă atunci când miza este invalidarea totalitarismului pe versantul afectiv. Strategia uzuală pe care o utilizează filosofii politicului este să invoce existenţa unui teren neutru din interiorul căruia totalitarismul poate fi invalidat teoretic într-o manieră infailibilă. Rorty, aşa cum el însuşi mărturiseşte, nu crede că o astfel de invalidare este eficientă, deoarece acelaşi teren moral neutru poate fi invocat şi pentru validarea totalitarismului. Prin urmare, el îşi asumă o altă poziţionare: „…eu

nu cred că există fapte morale clare în afară, în lume, şi nici adevăruri independente de limbaj, nici vreun teren moral neutru pe care să stăm şi să argumentăm că, fie tortura, fie blândeţea, sunt preferabile una alteia. Aşadar eu vreau să ofer o lectură diferită a lui Orwell. Aceasta nu e o chestiune de a vrea să-l am de partea mea într-un argument filosofic. […] Mai degrabă e o chestiune de a insista că genul de lucru pe care l-au făcut şi Orwell şi Nabokov – sensibilizarea unei audienţe faţă de cazuri de cruzime şi umilire pe care ea nu le-a observat – nu e gândit în mod util ca o chestiune de a îndepărta aparenţa şi a revela realitatea. Este mai bine gândit ca o redescriere a ceea ce se poate întâmpla, ori s-a întâmplat – pentru a fi comparată, nu cu realitatea, ci cu descrieri alternative ale aceloraşi evenimente“4. Această situaţie ţine şi de faptul că atunci când Rorty a scris Contingenţă, ironie şi solidaritate, publicată în 1989, comunismul le părea multor intelectuali ca fiind un program politic rezonabil, aplicat însă prost – idee care şi astăzi mai bântuie mentalul colectiv românesc. Pentru astfel de intelectuali diferenţa dintre Hitler şi Stalin era una care trebuia păstrată cu orice preţ, în timp ce diferenţa dintre statele comuniste şi cele liberale era una de neglijat.

De ce l-a utilizat Rorty pe Orwell şi nu pe un alt scriitor? Pentru că Orwell, crede Rorty, a avut un impact enorm în ceea ce priveşte schimbarea percepţiei intelectualilor liberali despre comunism. Voi menţiona o întreaga secvenţă textuală din Contingenţă, ironie şi solidaritate, pentru că ea exprimă foarte bine motivele pentru care Rorty l-a ales pe Orwell şi pentru că ne arată că adevărata ţintă a autorului american este comunismul. „Orwell“, spune Rorty, „a avut succes pentru că a scris exact cartea potrivită, exact la momentul potrivit. Descrierea de către el a unei contingenţe istorice particulare s-a dovedit a fi tocmai ceea ce se cerea spre a face o diferenţă pentru viitorul politicilor liberale. El a distrus puterea a ceea ce Nabokov numea, cu delectare, «propaganda bolşevică» asupra minţilor intelectualilor liberali din Anglia şi America. Prin aceasta, el ne-a plasat cu douăzeci de ani înaintea mulţimilor franceze opuse nouă. A trebuit ca ei să aştepte The Gulag Archipelago (Arhipelagul Gulag)înaintede a înceta să se gândească că speranţa liberală cerea convingerea că lucrurile din spatele Cortinei de Fier ar trebui, în mod necesar, să se îmbunătăţească, şi de a înceta să se gândească că solidaritatea împotriva capitaliştilor cerea să se ignore ceea ce făceau oligarhii comunişti. … Orwell şi-a sensibilizat cititorii în privinţa unui set de scuze pentru cruzime ce au fost puse în circulaţie de un grup particular – utilizarea retoricii «egalităţii umane» de către intelectualii ce s-au aliat cu o bandă criminală spectaculos de populară.

Ocupaţia de a ne sensibiliza în privinţa acestor scuze, de a redescrie situaţia politică de după al doilea război mondial, prin redescrierea Uniunii Sovietice, a fost marea contribuţie practică a lui Orwell“5.

Eficienţa scrierilor lui Orwell în invalidarea comunismului, în schimbarea percepţiei intelectualilor despre realităţile „lagărului comunist“ îl determină pe Rorty să propună, aşa cum am arătat, o altă strategie de contestare a comunismului. În măsura în care se pune problema alegerii unei descrieri a regimurilor comuniste şi a celor specifice democraţiilor liberale, aceasta nu ţine de acceptarea sau refuzul existenţei unor consecinţe dureroase ale celor două tipuri de regimuri, nici de puritatea neideologică pe care ar putea-o măsura un detector al ideologiilor automat vinovate, ci de jocul unor descrieri cu redescrieri. Altfel spus, literatura poate juca, din punctul de vedere rortian, un rol mai important decât argumentele filosofice în schimbarea percepţiei pe care oamenii o au despre regimurile totalitare. „Redescrierile care ne fac să ne răzgândim în privinţa situaţiilor politice“, susţine Rorty, „nu prea seamănă a ochiuri de geam. Dimpotrivă, ele sunt genul de lucru pe care numai scriitorii cu talente foarte speciale, scriind exact la momentul potrivit, exact în modul potrivit, sunt capabili să le producă. […] Modul înşelător al lui Orwell, în Ferma animalelor, a fost să arunce caracterul incredibil de complicat şi sofisticat al discuţiei politice de stânga într-o profundă şi absurdă descărcare, prin repovestirea istoriei politice a secolului său în termeni potriviţi pentru copii. Trucul a mers, căci eforturile de a vedea o diferenţă importantă între Stalin şi Hitler, şi de a continua să analizezi istoria politică recentă cu ajutorul unor termeni ca «socialism», «capitalism» şi «fascism» au devenit restrânse şi impracticabile“6.

Pentru a justifica interpretarea pe care o oferă despre o parte din 1984 pe care interpreţii o evită, de obicei, – deoarece este prea apocaliptică -, Rorty invocă un fragment scris de Orwell în 1944, fragment în care acesta vorbeşte despre o credinţă pe cât de pericu-loasă, pe atât de falsă – şi anume credinţa în posibilitatea libertăţii interioare a individului în contextul unui regim dictatorial. „Falsul“, susţine Orwell, „este să crezi că sub un guvern dictatorial poţi fi liberîn interior... Cea mai mare greşeală este să-ţi imaginezi că fiinţa umană e un individ autonom. Libertatea secretă de care se presupune că te poţi bucura sub un guvern despotic e o prostie, pentru că gândurile tale nu sunt niciodată integral ale tale. Filosofii, scriitorii, artiştii, chiar oamenii de ştiinţă, nu numai că au nevoie de încurajare şi de o audienţă, dar au nevoie de stimulare constantă din partea altor oameni...Suspendaţi libertatea vorbirii – şi facultăţile creative se vor atrofia”7.

Această credinţă în existenţa libertăţii interioare este una des invocată în spaţiul românesc pentru a legitima existenţa dizidenţei acolo unde ea de fapt nu era prezentă. Mai mult, dacă urmăm ipoteza lui Orwell, clamarea libertăţii interioare nu este altceva decât simptomul unei complicităţi mai diluate cu sistemul totalitar, o complicitate ascunsă chiar şi celui care o practică. Ipoteza lui Orwell merită a fi urmată nu pentru a distribui vinovăţii, ci pentru a evidenţia strategia cea mai eficientă de a contesta un

viitor totalitarism care poate să vină peste noi cu complicitatea noastră, posibilitate pe care atât Orwell, cât şi Rorty, nu o exclud. Totalitarismul, ne avertizează Orwell, este acel tip de monstru pe care, dacă nu îl conteşti public, te înghite – indiferent cât de pure crezi că sunt gândurile pe care le ai în sinea ta.

Rorty împleteşte cu abilitate această ipoteză orwelliană cu un fragment din jurnalul lui Winston, personajul din 1984, în care acesta, „Cu sentimentul că îi vorbea lui O’Brien şi că, de asemeni, el instituia o axiomă importantă, a scris: « Libertatea e libertatea de a spune că doi plus doi egal patru. Dacă acest lucru e recunoscut, toate celelalte decurg de aici »“8.

În primă instanţă am putea crede că miza celor două fragmente orwelliene selectate de Rorty este adevărul. Chiar dacă Orwell pare a induce faptul că un regim totalitar este acela care creează o realitate ficţională, mincinoasă, pe care o poţi evita prin verificarea corespondenţei cu realitatea a enunţurilor pe care le asumăm, el de fapt ne îndreaptă atenţia într-o altă direcţie. Ceea ce ne spun cele două fragmente, luate împreună, este că problema adevărului enunţului „doi plus doi egal patru” este complet irelevantă aici. Astfel, spune Rorty, „ambele pasaje pot fi văzute ca spunând că nu contează dacă e adevărat, cu atât mai puţin dacă acest adevăr e «subiectiv» sau «corespunde realităţii externe». Tot ce contează e că, dacă tu îl crezi, îl poţi spune fără să fii lezat. Cu alte cuvinte, ceea ce contează e capacitatea ta de a discuta cu alţi oameni despre ceea ce îţi pare adevărat şi nu ce este de fapt adevărat. Dacă avem grijă de libertate, adevărul poate să aibă grijă singur de el însuşi“9. Iar aici, libertate însemna în primul rând libertate de exprimare.

De ce este atât de importantă această libertate de exprimare, posibilitatea de a discuta cu semenii tăi ceea ce tu crezi că e adevărat fără a fi lezat atunci când celălalt sau statul cred că alta e varianta corectă, încât să prevaleze în raport cu adevărul? Pentru că, în măsura în care ne asumăm ipoteza imposibilităţii existenţei libertăţii interioare a individului în contextul unei dictaturi, ne asumăm faptul că „nu există nimic adânc, în interiorul fiecăruia dintre noi, nici o natură umană comună, nici o solidaritate umană constitutivă, pentru a fi folosită ca un punct de referinţă moral“10. Ce mai rămâne atunci din noi? Doar ceea ce am deprins prin socializare, şi anume, crede Rorty, „abilitatea … de a folosi limbajul şi, prin aceasta, de a schimba opinii şi dorinţe cu alţi oameni“11. În măsura în care afectezi iremediabil această abilitate, eliminând libertatea de exprimare, ai distrus umanitatea acelor oameni, îi expui unui control total. Şi asta deoarece, în cele din urmă, sugerează Rorty, „a fi o persoană înseamnă a vorbi un limbaj particular, unul ce te face capabil să discuţi despre opinii şi dorinţe particulare, cu anumite genuri de oameni“12.

Consider că această ipoteză rortiană este foarte utilă, întrucât face

inteligibilă atât eficienţa regimului comunist în crearea „Omului Nou“, cât şi insistenţa comuniştilor în ceea ce priveşte controlul tuturor formelor de exprimare disponibile la nivelul unei comunităţi. Insistenţa regimului comunist în a coloniza orice limbaj particular (filosofic, teologic, jurnalistic, economic, estetic) sau, atunci când colonizarea nu era posibilă, utilizarea oricăror mijloace pentru a elimina acel limbaj prin interzicerea informaţiilor aferente sau prin uciderea celor care nu acceptau interdicţia nu mai poate fi percepută în acest moment ca fiind ceva absurd, ca o greşeală a regimului, ci ca mecanismul necesar fără de care regimul însuşi nu putea supravieţui. Iar în măsura în care toate limbajele particulare disponibile timp de aproape 50 de ani în spaţiul românesc au fost colonizate de certitudinile Partidului Comunist, înseamnă că am avut o socializare eficientă ce face inteligibilă până la un punct chiar şi nostalgia rezistentă la orice formă de argumentare a unora dintre concetăţenii noştri.

Mulţi dintre noi, ca produse „nedesăvârşite“ ale acestei socializări, se pot întreba în legatură cu situaţia lor următorul lucru: dacă orânduirea comunistă ar fi rezistat pe toată durata vieţii noastre, dacă nu am fi avut şansa ca evenimentele din decembrie 1989 să întrerupă socializarea în care eram inseraţi, putem susţine cu maximă siguranţă că este exclus să fi devenit „cadre de nădejde“ ale regimului comunist? Nu cred. Dispreţul faţă de managementul public practicat de Ceauşescu – dispreţ pe care îl exersam împreună cu familiile noastre, dar niciodată cu străinii – nu era un dispreţ faţă de regimul comunist, şi asta în primul rând pentru că nu aveam la îndemână un limbaj particular din perspectiva căruia să putem contesta comunismul.

Interpretarea lui Rorty este importantă şi prin faptul că evidenţiază cruzimea unui astfel de demers de instituire a unui limbaj unic ce colonizează sau elimină toate limbajele particulare. Şi, din punctul său de vedere, este o cruzime ce depăşeşte în amploare cruzimea exercitată la nivel fizic. De fapt, în „tiraniile certitudinii“, tortura nu este decât un simplu ingredient al impunerii limbajului unic, un element al „reeducării“, cum se va spune în „experimentul Piteşti“. În măsura în care acceptăm ipoteza inexistenţei unei naturi umane comune care să poată funcţiona drept punct de referinţă moral, ceea ce noi avem totuşi în comun cu semenii noştri este ceea ce avem în comun cu celelalte animale, şi anume „capacitatea de a simţi durerea“13. Însă figura orwelliană a lui O’Brien, susţine Rorty, ne arată că fiinţele umane pot fi expuse unei suferinţe aparte, pe care nu o întâlnim la celelalte animale. Este vorba despre faptul că fiinţele umane care au fost expuse unui proces de socializare „pot fi umilite prin smulgerea cu forţa a structurilor particulare de limbaj şi opinie în care ele au fost socializate“14. Această formă ultimă de cruzime este ceea ce O’Brien numeşte“ a sfâşia minţile umane şi a le asambla din nou, în noi forme, la alegerea ta ”.

În primii ani de existenţă a statului comunist român, acest obiectiv a fost

urmărit de organismele represive ale statului: distrugerea oricărei structuri particulare de limbaj. În primă instanţă ele au folosit execuţiile, tortura, intimidarea. Ulterior, după ce au colonizat sau eliminat aproape toate limbajele particulare concurente, comunismul a părut că are o faţă umană. Aşa-numita“liberalizare” a comunismului, comunismul de după Dej, nu a fost altceva decât semnul reuşitei socializării indivizilor conform limbajului unic al Partidului. Nu mai era nevoie de o represiune generală, ci doar de una locală, exercitată în raport cu cazurile izolate de „indivizi recalcitranţi“ ce puneau în pericol cuceririle revoluţionare ale poporului prin libertatea de exprimare pe care o exercitau. Nu mai era nevoie să fim sfâşiaţi la nivel identitar, devreme ce eram deja asamblaţi în forma aleasă de Partidul Comunist Român.

Revenind la mecanismele prin care comuniştii şi-au impus socializarea, voi folosi analiza pe care Rorty o face torturii, pornind de la sugestiile oferite de Elaine Scarry în volumul The Body in Pain: The Making and Unmaking of Modern World. În acest sens, Rorty susţine că finalitatea torturii nu este durerea, ci sfâşierea minţii umane, desfacerea lumii acelei minţi în aşa fel încât ea să nu se mai poată recompune, să nu se mai poată redescrie prin limbaj. În cele din urmă, victima ajunge să fie privată de limbaj, de capacitatea de a-şi povesti sieşi evenimentele traumatizante prin care a trecut.

Forma ultimă de cruzime nu este cea prin care victima urlă de durere, ci aceea prin care torţionarul foloseşte durerea în aşa fel încât, chiar când tortura este întreruptă, victima nu se mai poate reconfigura la nivel identitar. Cum realizează torţionarii aşa ceva? Utilizând suferinţa fizică în aşa fel încât victima să fie adusă „în starea de a face sau a spune lucruri – şi, dacă e posibil, de a crede şi a dori lucruri, de a produce gânduri cu care mai târziu nu se va împăca“15. Altfel spus, să aduci victima în punctul în care ea va comite fapte sau va asuma gânduri pe care nu le mai poate face coerente cu restul vieţii sale: „Acum, că am crezut sau dorit aceasta, nu voi mai putea fi niciodată ceea ce am sperat să fiu, ceea ce am crezut că eram. Povestea pe care mi-o spun despre mine – imaginea mea de om onest, loial sau devotat – nu mai are sens. Nu mai am un sine căruia să îi găsesc un sens. Nu există nici o lume în care să mă pot închipui trăind, pentru că nu există nici un vocabular în care să pot spune o poveste coerentă despre mine“16.

Analiza rortiană a faptului torturii face inteligibilă, din punctul meu de vedere, situaţia celor care au fost încarceraţi de regimul comunist pentru convingerile lor şi care, în urma torturilor, au acceptat să colaboreze cu poliţia politică. După evenimentele din decembrie, nici unul dintre ei nu a recunoscut complet colaborarea cu Securitatea, deşi – în măsura în care au fost torturaţi – colaborarea ar fi fost de înţeles. De neînţeles este de ce ei nu au recunoscut cele întâmplate şi nu au denunţat crimele pe care regimul

comunist le-a comis împotriva lor forţându-i să comită fapte pe care ei înşişi le evaluau drept reprobabile. Poate pentru că acel eveniment al colaborării era lucrul pe care niciodată nu îl puteau aduce în limbaj, locul identităţii lor sfărâmate pe care nu au putut să o mai reconfigureze. Mai mult, unii dintre ei au afirmat că exerciţiul carceral a fost unul care le-a folosit – o afirmaţie care exprimă o tentativă eronată de a da un sens evenimentelor celor mai traumatizante din viaţa lor.

Cum poate fi operaţionalizată interpretarea rortiană pentru a face inteligibile cele întâmplate în „experimentul Piteşti“, ansamblu de evenimente a căror monstruozitate exprimă cel mai bine practicile comunismului, practici ce ar fi continuat în aceeaşi manieră dacă nu s-ar fi reuşit colonizarea tuturor formelor de limbaj? Acest experiment este lecturat de multe ori ca fiind ceva „diabolic“, iar despre inginerii acestui experiment ni se spune că au fost în stare să creeze un astfel de sistem întrucât erau atei.

Interpretarea rortiană are avantajul de a ne arăta grozăvia abatorului totalitar luând distanţă de faptul că victimele „experimentului Piteşti“ erau puternic ancorate în credinţa religioasă. Comuniştii au atacat credinţa religioasă doar pentru că era un limbaj particular incompatibil cu limbajul unic, la fel cum erau şi alte limbaje particulare. Elementul central al practicilor din cadrul „experimentului Piteşti“ era, aşa cum reiese din mărturiile victimelor, „demascarea“. „Reeducarea“, miza practică a regimului comunist în cadrul „experimentului Piteşti“, avea drept element central această „demascare“, urmată de faptul că victima „reeducată“ devenea ea însăşi torţionar. Tortura nu era decât un instrument pentru a aduce victima în punctul în care să se „demaşte“. În acele cazuri în care şeful torţionarilor – el însuşi un deţinut căruia i s-a oferit „ şansa“ de a aplica cu exces de zel idealurile comuniste – îşi dădea seama că un deţinut nu poate fi „reeducat“, acesta din urmă era omorât. Faptul că nu era vizată uciderea deţinuţilor se poate sesiza şi din mărturiile celor care relatează că torţionarii au încercat cu orice chip să oprească sinuciderile celor care nu voiau să ajungă ca în urma torturilor să facă sau să spună ceva cu care ulterior nu s-ar fi putut împăca17.

„Demascarea“ nu însemna doar ca victima să spună ceea ce nu spusese în declaraţiile scrise de la Securitate, ci în primul rând să „fabuleze“, să spună lucruri neadevărate despre tot ceea ce era element central al sistemului său de credinţe. Cu alte cuvinte, nu obţinerea unor informaţii era finalitatea torturii. Aşa cum mărturiseşte Aristide Ionescu: „Noi eram obligaţi întâi la autodemascări să arătăm că suntem dintr-o familie unde … mama a «trăit» cu un copil, sau suntem dintr-o familie unde copiii erau cei care se «culcau » cu mama; sau te «culcai» cu o soră. Adică trebuia să fabulezi…“18. Acest proces al fabulării corespunde cu ceea ce Rorty numea aducerea victimei în acel punct în care ea spune, crede sau face ceva cu care ulterior nu se mai

poate împăca. Că aceasta era miza torţionarilor reiese dintr-o altă mărturie a lui Aristide Ionescu, prin care reproduce cele spuse de şeful torţionarilor, Eugen Ţurcanu: „Măi, de aicea veţi ieşi atât de dezumanizaţi încât vă va fi ruşine să vă uitaţi în oglinzi! Voi care nu vreţi să fiţi alături de noi, veţi deveni nişte monştri pentru voi, chiar în faţa voastră veţi arăta ca nişte monştri, cu metodele pe care le avem“19.

Iar aceste sentimente de frică şi de ruşine ale victimelor, sentimente pe care le-au creat torţionarii, sunt prezente şi astăzi. Aşa reiese din mărturia lui Emil Sebeşan: „Ăsta a fost un lucru foarte interesant: toţi tac despre Piteşti. Le-o fi fost frică. Eu vă spun din experienţă. Eu nevestei mele nu i-am spus ce-am păţit la Piteşti. Ca să vă spun aşa în paranteze chestia asta: după revoluţie am venit odată acasă şi-am găsit-o pe nevastă-mea plângând, şi i-am zis: «De ce plângi?». Zice: «Mă, după după 20 de ani de căsătorie trebuie să constat că tu n-ai avut încredere în mine». … «Eu trebuie să aflu de la alţii ce-ai păţit tu la Piteşti?»“20.

Nu trebuie să lăsăm tăcerea să cadă peste cele întâmplate. Tăcerea aceasta poate apărea chiar şi atunci când vorbim despre suferinţele trecute. Aşa cum observa Elaine Scarry, „durerea fizică nu are voce“21, ea ajunge foarte greu la un celălalt care nu a trecut prin situaţii similare, în aşa fel încât să îi schimbe percepţia despre un regim politic. Oricum, există un indicator al începutului unui regim totalitar: absenţa libertăţii de exprimare.

Discursul istoricist – rădăcină a totalitarismuluiÎn Franţa secolului XVIII, discursul istoricismului politic a apărut pe fondul ascensiunii burgheziei şi a alianţei acesteia cu regele, care nu mai vroia să fie recunoscut ca primus inter pares, ci ca un reprezentant al naţiunii în întregul ei. Această problemă a relaţiei monarhului cu societatea franceză se punea, de altfel, sub forma întrebării pe care o ridica societatea civilă: ce este naţiunea?1 Dacă până atunci regatul însemna, pentru monarh, o proprietate, iar locuitorii erau priviţi ca supuşi, problema naţiunii se punea în termeni de cetăţenie şi contract. În aceste condiţii, discursul pe marginea istoriei are menirea de a descoperi aceste clauze contractuale. Astfel, în Franţa acelei epoci, istoria a fost scrisă din două perspective diferite: cea a contelui de Boulainvilliers, ca exponent al ideologiei nobiliare, şi cea a lui Mably, ca exponent al ideologiei democratice (apărând Starea a Treia).

Discursul istoricismului politic în viziunea lui Michel FoucaultContele de Boulanvilliers este cel care a fost cel însărcinat să prezinte regelui Ludovic al XIV-lea, imensul raport administrativ despre starea Franţei, comandat de acesta pentru a se constitui într-un îndrumar de bune practici destinat moştenitorului tronului. Unul dintre autorii care au avut în atenţie acest discurs al contelui Boulanvilliers este Michel Foucault, ce

remarca, într-unul din cursurile ţinute la Collège de France, şi anume cel din anul 1976, intitulat „Trebuie să apărăm societatea”, faptul că sinteza realizată de Boulanvilliers este, de fapt, un eseu de antropologie, prin care acesta demonstrează că războiul a existat dintotdeauna, acoperind istoria în întregime: „Oricât de departe ar merge, cunoaşterea istorică nu găseşte decât infinitul războiului”2. Henri de Boulanvilliers, autor al multor lucrări, printre care şi monumentala État de la France, toatepublicate, însă, postum, era un nobil francez foarte cunoscut în epocă, unul din liberii cugetători ai timpului, discipol al lui Spinoza, a cărui Etică o tradusese, da numai pentru uzul celor apropiaţi lui. Boulanvilliers a avut mai multe controverse în epocă; pe de o parte cu cu abatele Jean -Baptiste Dubos (Boulanvilliers fiind un anticlericalist) asupra originii monarhiei franceze, în care Boulanvilliers respinge absolutismul monarhic, prezentând un guvernământ în care nobilimea are partea sa, nobilime care se considera mai veche decât regalitatea (foloseşte chiar cuvântul „feudalitate”, desemnând perioada în care nobilimea controla monarhia) iar abatele Dubos, în lucrarea sa Histoire critique de l’établissement de la monarchie française (1734) susţinând exact contrariul; pe de altă parte, o controversă cu Mably, susţinător al Stării a Treia, aflată în plină ascensiune. Ambele poziţii sunt reluate de Montesquieu în Spiritul legilor. Pe de altă parte, von Justi în Natur und Wesen der Staaten discută şi el de cele două poziţii ale discursurilor istoriciste, spunând că în ciuda asumpţiilor corecte ale amândurora, concluziile lor sunt eronate (Justi respinge, totuşi, ideea aristocraţiei ereditare).

Dar de ce îl privilegiază Foucault, în analiză, pe Boulanvilliers? În primul rând datorită istoricismului, a acelei căutări a unui principiu de inteligibilitate a realului în infinitul istoriei, şi nu în vreo transcendenţă. În an doilea rând datorită faptului că e anti-etatist şi anti-monarhist („îl decapitează pe rege, se dispensează, în tot cazul, de suveran, şi-l denunţă”3). În al treilea rând, întrucât discursul lui Boulanvilliers e perspectivist: asumă un punct de vedere, sinonim, pentru Foucault, cu o poziţie strategică pe câmpul de luptă, împărţind societatea într-o structură binară, „convenabilă” înfruntării (nu priveşte istoria de sus, de la înălţimea unei cunoaşteri gata făcute), urmărind recâştigarea, pentru nobilime, a unor privilegii pierdute. Şi, nu în ultimul rând, pentru că e anti-esenţialist (negând adevărul şi cunoaşterea universale).

Boulanvilliers urmărea, de fapt, să readucă în faţa regelui o cunoaştere, cunoaştere pe care ei o deţinuseră în comun, uitată, însă, acum, uitare prilejuită de o alianţă între rege şi popor, mediată de Biserică, de limba latină şi de practica dreptului. Scopul raportului era să reliefeze inversarea produsă la un moment dat în istorie, a unui anumit raport de forţe. Se urmărea, de fapt, recăpătarea unor privilegii pierdute, redând nobilimii forţa uitată a acesteia.

Ceea ce descoperă discursul istoric al lui Boulanvilliers, ne spune Foucault, este faptul că puterea e o relaţie şi nu o substanţă; că ea se exercită şi nu se posedă; că istoria e raport de forţe şi joc de putere. Boulanvilliers descoperă principiul puterii: „(...) puterea nu e o proprietate, nu e o capacitate; puterea nu e vreodată altceva decât o relaţie(...)”4. Astfel, Boulanvilliers va respinge modelul juridic de analiză al suveranităţii, privilegiat de opozantul său, discursul contractualist, reprezentat de Hobbes.

Foucault constată că acest discurs al istoricismului politic, care se originează aici, în sinteza imensului raport administrativ, şi care e o cunoaştere fabricată, pentru a servi unui raport de putere, este un discurs ce va face carieră, întrucât el e discursul nobilimii reacţionare. El se va intersecta cu cel al contractualismului, până târziu, în secolul XIX, când se vor uni într-o întrebare comună: „Ce anume, în prezent, e purtător al universalului?”5. Astfel, discursul istoric inaugurat de contele de Boulanvilliers va avea o istorie reacţionară, de dreapta, pe când discursul contractualist va avea o istorie de tip liberal, burghez. Dacă nobilimea reacţionară dorea restabilirea unei Constituţii ca raport de forţe (o înţelegere „medicală” a Constituţiei care va face carieră în Franţa), burghezia, care nu se putea identifica în calitate de subiect istoric mai departe de jumătatea Evului Mediu, vroia o Constituţie anistorică. Există câteva trăsături, fundamental opuse, ce despart cele două tipuri de discursuri. Astfel, pentru discursul istoric, războiul e grila de inteligibilitate a realului, pe când pentru discursul contractualist, contractul e principiul de ordonare; primul glorifică trecutul, într-o viziune ciclică a timpului, în care prezentul nu e decât punctul de uitare maximă, pe când al doilea, a cărui istorie începe acum, consideră prezentul ca fiind „momentul solemn în care universalul intră în real”6. O altă trăsătură distinctivă a celor două tipuri de discurs rezidă în figura emblematică a Barbarului războinic, pentru discursul istoric, faţă de cea a Sălbaticului, pentru discursul contractualist. Barbarul reprezintă vectorul dominaţiei, pe când Sălbaticul, vectorul schimburilor (aici Foucault identifică două tipuri de schimb pe care le face reprezentantul discursului contractualist: pe de o parte, există sălbaticul teoretico-juridic, cel ce încheie contractul, făcând schimb de drepturi, şi, pe de altă parte, sălbaticul în calitate de homo œconomicus, cel ce face schimb de bunuri).

După Revoluţia Franceză, însă, discursul istoric inversează sensul temporal al revendicării, autodialectizându-se. Din acel moment, „războiul va fi înlocuit cu o luptă civilă. Ea se va purta în direcţia economiei”7. Aşadar, avem de-a face cu două discursuri, două tipuri de cunoaştere-putere, două clase politice, două figuri emblematice, două revendicări.

Tema rasismului apare, pentru Foucault, în cursurile şi seminariile despre psihiatrie, despre indivizii anormali, studiind mai cu seamă diverse teorii ale degenerescenţei. Rasismul care se naşte în psihiatria sfârşitului de secol

XIX e un rasism împotriva indivizilor purtători ai unui stigmat transmisibil genetic. Plecând de la discursurile istorice despre lupta raselor, din secolele XVII-XVIII, Foucault va considera că se poate retrasa o genealogie a rasismului, astfel încât, consideră gânditorul francez, un alt tip de rasism, nazismul, se va „branşa” pe un rasism etnic, care era endemic la sfârşitul secolului XIX: „Rasismul cel nou, neorasismul, cel care este caracteristic secolului XX ca mijloc de apărare internă a unei societăţi împotriva anormalilor, s-a născut din psihiatrie, iar nazismul nu a făcut altceva decât să cupleze acest nou rasism la rasismul etnic(...)”8 Însă, în ultimul curs din 1976, cel din 17 ianuarie 1976, el abordează frontal problema rasismului, spunând că acesta n-a dispărut, ci doar s-a transformat, luînd un alt chip, cel al rasismului de stat. Însă aici intervine o translaţie de sens în privinţa noţiunii rasismului, căci Foucault îl generalizează, până la nivelul maxim, devenind, la limită, sinonim cu însăşi politica (înţeleasă ca înfruntare de forţe). Şi, într-adevăr, deşi nu afirmă acest lucru explicit, el asimilează noţiunea de rasism cu biopolitica, acea politică dezvoltată de-a lungul secolelor XVIII-XIX, care ia în stăpânire viaţa: o intrare a vieţii în sfera politicii, o înstăpânire a puterii politice asupra speciei umane.

Biopolitica înseamnă investirea politică a vieţii, a corpului viu, sau, cum îi spune Foucault, o etatizare a biologicului. Foucault răstoarnă ceea ce dominase filosofia politică de la Aristotel până la teoria contractului social, şi anume definiţia omului ca zoon politikon: „Omul modern e un animal în a cărui politică e vorba de viaţa sa ca fiinţă vie”9. Odată cu „intrarea lui zôe în sfera polis-ului”10 se inaugurează o nouă etapă în istoria umanităţii, şi se trece pragul unei modernităţi biologice. Rasismul camuflat sub forma biopoliticii e înscris ca mecanism fundamental al puterii, menit să partajeze câmpul social între cei de trebuie să moară şi cei ce trebuie lăsaţi să trăiască.

Discursul rasist în viziunea Hannei ArendtDar cum interpretează Hannah Arendt aşa-numitul discurs al istoricismului politic? În Originile totalitarismului, ea spune că Boulanvilliers „a interpretat istoria Franţei ca fiind a două naţiuni diferite, din care una, de origine germanică îi cucerise pe mai vechii locuitori, «galii», îşi impusese legile asupra lor, le luase pământurile şi stabilise drept clasă conducătoare «nobilimea», ale cărei privilegii supreme se întemeiau pe «dreptul cuceririi» şi «necesitatea supunerii datorate întotdeauna celui mai puternic»”11. Identificând aceste două naţiuni diferite în istoria Franţei, una cucerită, şi o alta cuceritoare, identificându-şi apartenenţa la cea de-a doua, Boulainvilliers rupe „unitatea naţiunii”12, negându-şi „originea comună cu cea a poporului francez”13, declarându-se descendent al unei „rase” nobile, aristocratice, care, prin cucerire, deţinând dreptul, deţine puterea. Boulainvilliers se considera ca fiind reprezentant al unui popor superior, o

castă conducătoare, străină poporului francez, producând un discurs din care se va inspira ideologia rasială a secolului XIX, sau cel puţin prima etapă în constituirea ei, etapă care se încheie cu Gobineau. De altfel, Marc Bloch îl şi numeşte pe Boulainvilliers un Gobineau avant la lettre, iar Hannah Arendt spune că acesta trebuie considerat drept ultimul moştenitor al lui Boulainvilliers, de la care a preluat, în mod naiv, aproape literalmente, ideile despre împărţirea în rase, considerând burghezia ca descendentă a galo-romanilor, iar aristocraţia drept moştenitoare a poporului germanic. Arendt spune că, de fapt, Gobineau, pornind de la constatarea unui climat de decadenţă a clasei nobililor, îmbrăcând uneori forme aproape romantice, deplânge ruina acestei caste, identificând-o cu decăderea Franţei, şi, prin extensie, cu a întregii civilizaţii occidentale. Concluzia, surprinzătoare, dar care a alimentat teoriile rasiale ale nazismului de mai târziu, este aceea că „(...) ruina civilizaţiilor se datoreşte unei degenerări a rasei şi că decăderea rasei este pricinuită de un amestec de sânge”14 .

Pentru Hannah Arendt, Boulainvilliers reprezintă „gândirea rasială înainte de rasism”. De altfel, aici termenul de „rasă” nu are acelaşi înţeles ca în ideologiile totalitare de secol XX, şi ea remarcă acest lucru: „Teoria lui Boulainvilliers, totuşi, se mai ocupă încă de oameni şi nu de rase; ea întemeiază dreptul oamenilor superiori pe o faptă istorică: cucerirea, şi nu pe un fapt fizic- căci faptul istoric a avut deja o anumită influenţă asupra calităţilor naturale ale celor cuceriţi”15. În linia discursului lui Boulainvilliers, şi alţi nobili francezi au revendicat o origine superioară, simţindu-se atraşi de apartenenţa la o castă internaţională a nobililor. E vorba de contele Dubaut-Nancy, care scria în 1789 o lucrare despre originea comună a unui guvernământ al nobililor în Italia, Franţa şi Germania, sau despre contele de Montlosier, care, ne spune Arendt, îşi exprima dispreţul faţă de poporul francez, considerat a fi un amestec al raselor. Oricum, autoarea constată aceast revendicare stranie a unei origini superioare: „Este mai degrabă curios că din acele vechi timpuri-când nobilii francezi, în lupta lor de clasă împotriva burgheziei, descoperiseră că aparţineau unei alte naţiuni, că aveau o altă origine genealogică şi erau mai strâns legaţi de o castă internaţională decât de solul Franţei-toate teoriile rasiale franceze au sprijinit germanismul sau cel puţin superioritatea popoarelor nordice faţă de compatrioţii lor”16. Hannah Arendt va concluziona, marcând diferenţa între gândirea rasială, ca moment conjunctural, favorizat de un eveniment politic, precum cel al pierderii supremaţiei de către clasa nobililor în Franţa, şi rasism, ca politică de stat: „Gândirea rasială a constituit o sursă de argumente conveniente pentru diferitele conflicte politice, dar ea nu a exercitat niciodată vreun fel de monopol asupra vieţii politice a ţărilor respective; ea a ascuţit şi a exploatat interesele conflictuale sau problemele politice existente, dar nu a creat nicicând conflicte noi şi nici nu a produs categorii noi de gândire politică”17.

Paralelismul celor doi autori trimite, de fapt, către viziunea a ceva mai

adânc, mai profund, decât cea legată de rasism, şi anume către viziunea asupra istoriei şi a investirii cu adevăr a faptelor petrecute în istorie. El e cu atât mai interesant, cu cât cei doi împărtăşesc o serie de asumpţii ontologice comune18, dar se şi despart în câteva puncte esenţiale. Ca un fapt poate nu lipsit de importanţă, în scrierile fiecăruia dintre ei există câte o temă majoră pe care celălalt nu a abordat-o, dar care, pentru fiecare, reprezintă un element central al eşafodajului argumentativ. Astfel, Foucault nu a abordat niciodată chestiunea totalitarismului şi a lagărelor de concentrare, deşi analitica puterii pe care a practicat-o în scrierile sale l-ar fi condus, firesc, către acestea. Tot aşa, Hannah Arendt nu a abordat niciodată chestiunea biopoliticii deşi ea vorbeşte despre mase (aşa cum şi biopolitica reprezintă puterea ce se aplică unui corp multiplu, al populaţiei) în pătrunzătoarea analiză dedicată fenomenului totalitar. Mai mult chiar, în Condiţia umană, Arendt analizează procesul prin care acel homo laborans ajunge să ocupe centrul scenei politice specifice modernităţii, fapt ce contribuie decisiv la devalorizarea spaţiului public. O sinteză a viziunilor celor doi autori, Arendt şi Foucault, ar conduce, poate, la o nouă înţelegere a fenomenului totalitar (aşa cum propune Agamben, reunindu-i, sintetic: „Numai întrucât în timpul nostru politica a devenit în întregime biopolitică, ea a putut să se constituie, într-o măsură necunoscută înainte, ca politică totalitară”19).

Câteva din presupoziţiile comune celor doi autori se referă la o viziune a unui individ situat în lume, fără postularea unei existenţe anterioare a subiectului, a unei libertăţi umane depline şi o viziune asupra puterii ca relaţie. Însă, în timp ce pentru Arendt puterea înseamnă acţiune conjugată a indivizilor, manifestarea a libertăţii, pentru Foucault ea înseamnă relaţie între mai multe forţe, antagonice, care in-formează şi duc la constituirea indivizilor ca subiecţi. Şi, în timp ce Hannah Arendt rămâne aproape de viziunea puterii din modelul juridico-politic al suveranităţii, Foucault îl critică de pe poziţiile unui nominalism ce neagă constantele universal-antropologice (în special statul, ca formă de organizare politică). Însă modul de concepere a puterii îi desparte şi mai mult pe cei doi autori. Căci, pentru Foucault, subiectul odată constituit ca efect al puterii, îşi pierde, într-un anumit sens, capacitatea de a acţiona, pe când pentru Hannah Arendt subiectul deţine capacitatea de a acţiona, pentru a crea ceva nou, ceea ce duce la dislocarea potenţialităţilor sale.

Viziunea comună celor doi autori se centrează pe o interogare neîncetată a experienţei istorice, însă diferă în viziunea pe care o au faţă de modernitate. Astfel, pentru Hannah Arendt aceasta e văzută ca scena pe care se negociază jocul dintre forţele puterii, astfel încât libertatea să-şi facă tot timpul locul. Ideologia rasistă a nazismului, aşa cum reiese din analiza acestuia pe care autoarea o face în Originile totalitarismului, dar şi în Eichmann la Ierusalim, este paradigmatică pentru o anumită atitudine destructivă a modernităţii faţă de ea însăşi, o patologie a puterii. Pentru

Foucault, modernitatea e o atitudine, şi nu un interval, e un ethos, menit să ne releve limitele contingenţei noastre, întru depăşirea lor. Şi atunci biopolitica ce-şi subordonează rasismul ar fi doar o nouă cartografiere a câmpului puterii, iar lagărul de exterminare nazist doar un exerciţiu de raţionalizare, un factor endogen al civilizaţiei occidentale, aşa cum de altfel s-a încercat să se demonstreze (Zygmunt Baumann în Modernitatea şi Holocaustul20). Acest fapt, raportat, însă, la vechiul model al suveranităţii, şi la încercarea eşuată a acesteia de a se democratiza, îşi găseşte ecou atât în textul foucauldian, cât şi în cel arendtian.

ConcluziiPentru Hannah Arendt istoria, indeterministă, e depozitarul faptelor noastre, care, escavate din memorie, se pot racorda la un adevăr universal valabil. Ea vorbeşte despre o techné în Făgăduinţa politicii, referitoare la recuperarea evenimentelor trecutului, în sensul în care a te gândi la acestea înseamnă a ţi le reaminti. Autoarea încearcă să anuleze, să şteargă, orice influenţă ideologică din lecturarea istoriei. Aici îşi află originea analizele ei asupra totalitarismului, refuzul acestuia şi rezistenţa etică. Şi în acest punct cei doi autori se despart, căci pentru Foucault, istoria poate fi reinterpretată, producând un alt adevăr, servind unui model constructivist în care istoria nu mai e un sistem de referinţă, ci un concept ce se consumă în realitatea prezentului. Astfel, istoricul nu mai e nevoit să dea seama de conformitatea spuselor sale cu realitatea (noţiunea de „adevăr istoric” pulverizându-se), adevărul fiind unul relaţional, raportat la momentul prezent, şi supus unei refaceri continue; în acest fel, istoricul poate avea acces la propriu-i context (invalidând, astfel, teoria hermeneutică clasică a comprehensiunii), evenimentul şi reprezentarea asupra acestuia devenind singurele „legitime”.

Dacă Michel Foucault a pus într-o lumină nouă discursul istoricismului politic al nobilimii franceze din secolul XVIII, valorizându-l pe linia unui exerciţiu hermeneutic menit unei experienţe a de-subiectivării, Hannah Arendt, mai aproape de viziunea clasică asupra istoriei, dezvăluie în acest discurs al nobilimii tentaţia unei gândiri totalitare, pusă la lucru într-o conjunctură politică favorabilă. Lectura paralelă a celor doi autori relevă faptul că modul în care „citim” istoria determină, până la urmă, modul în care ne înţelegem pe noi înşine.

O biografie a totalitarismuluiDictaturile cu mecanismele, teoriile, victimele şi miturile lor au fost supuse unei minuţioase analize ştiinţifice, în cele două zile ale Conferinţei Naţionale „Totalitarismul de la origini la consecinţe”, care a avut loc în perioada 3-4 mai, la Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi. Evenimentul a fost organizat de UPA din Iaşi şi Centrul Cultural German Iaşi, în

parteneriat cu Revista Sfera Politicii, Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România şi RevistaObservator Cultural, fiind prilejuit de împlinirea a 120 de ani de la naşterea savantului Petre Andrei.

Prima zi a Conferinţei a debutat cu vernisajul Expoziţiei Hannah Arendt - Încrederea în om”, ce aparţine Literaturhaus Berlin, a cărei prezentare a fost realizată de curatorului ei, Prof. dr. Lutz Dietrich. Lucrările Conferinţei au fost struturate pe secţiuni, prima fiind dedicată cunoscutei teoreticiene a fenomenului totalitar, Hannah Arendt, o autoare pentru care „definirea politicului se leagă de înţelegerea condiţiei umane în general”, după cum observa Prof.univ.dr. Caius Dobrescu. La rândul său, Lect. univ. dr. George Bondor a prezentat modul în care autoarea a conceput sfera publică şi a vorbit despre „modelul din Grecia antică pe care aceasta l-a agreat, pentru că acolo omul descoperă un loc al libertăţii”. Cercetătorul Florin Mitrea a punctat faptul că „Hannah Arendt analizează fenomenul totalitar ca pe o consecinţă a rupturii modernităţii faţă de categoriile metafizice tradiţionale”.

Cea mai amplă secţiune a Conferinţei a reunit perspective teoretice asupra totalitarismului. După cum remarca Prof. univ. dr. Vasile Boari „totalitarismul odihneşte pe un paradox. Pe de o parte, el exacerbează politica, iar pe de altă parte, în secret, el suspendă, perverteşte politica adevărată”. Ideea pervertirii politicii în totalitarism a fost axploatată şi de către Conf.univ.dr. Carmen Muşat, care s-a întrebat dacă modelul politicii globale actuale „mai deserveşte binele public, dacă nu cumva politica a devenit o afacere de familie, care are drept consecinţe stigmatizarea celuilalt şi în care pluralitatea este înlocuită cu înrudirea”. O abordare ce a invitat la introspecţie a venit din parte Prof. univ. dr. Anton Carpinschi, care a explicat că „dificultatea contracarării totalitarismului vine din aceea că el zace în fecare dintre noi”. Prof. univ. dr. Lavinia Betea a atras atenţia asupra unui „alt tip de personalitate carismatică totalitară: personalitatea mediatică”. Despre totalitarism ca şi „creator al unei filosofii juridice menite să instatureze teroarea” a vorbit Prof. univ. dr. Cristian Bocancea. Despre comunism ca „fază degenerată a capitalismului care s-a instalat într-o societate înapoiată, predominant rurală” a vorbit Prof. univ. dr. Stelian Tănase. Pornind de la unele interpretări ce încearcă să identifice sursele nietzscheene ale totalitarismului, Lect. univ. dr. Constantin Ilaş a subliniat faptul că „supraomul ar trebui căutat nu printre cei care au creat Auschwitz-ul şi Gulag-ul, ci printre cei care au supravieţuit acestora”. Drd. Cristiana Arghire a adus în atenţia audienţei doi autori, Michel Foucault şi Hannah Arendt, apreciind că „acolo unde Foucault valorizează, Hannah Arendt deconspiră”. Despre totalitarism şi mecanisme ale cruzimii a vorbit Lect. univ. drd. Mark Bucuci, care a apreciat că „finalitatea torturii nu era durerea fizică, ci sfâşierea minţii omului prin distrugerea limbajului”.

În cadrul secţiunii referitoare la relaţia dintre totalitarism şi religie, Lect.

univ. dr. Sabin Drăgulin a abordat problema creştinismului în regimurile totalitare, subliniind că „biserica a reprezentat un element fundamental în menţinerea unor solidarităţi în comunităţile respective”. Tot biserica a fost în prim-plan şi în lucrarea prezentată de coordonatorul evenimentului, Conf.univ.dr. Sorin Bocancea: „dincolo de mitul opoziţiei dintre Biserica Ortodoxă şi puterea comunistă identificăm o pactizare a înalţilor ierarhi din primii ani ai regimului cu puterea politică, fapt exploatat de către comunişti”. În aceeaşi arie tematică, cercetătorul Natalia Vlas a analizat cazul reconstrucţionismului creştin, apreciind că „toate regimurile totalitare la un loc nu au produs atâtea victime câte ar putea produce acesta”.

La secţiunea dedicată studiilor de caz, sud-coreeanul Chung Hong Key a vorbit despre experienţa totalitară a peninsulei coreene, „un spaţiu de confruntare între Rusia şi alianţa anglo-japoneză”. A urmat Prof.univ.dr. Doru Tompea, care a prezentat destinul şi capacitatea vizionară a savantului Petre Andrei, „adeptul unor concepţii, dar şi a unor atitudini antitotalitare, cărora le-a rămas fidel cu preţul unui destin tragic”. Conf.univ.dr. Daniel Şandru a trecut în sfera personală, aducând în atenţie „cazul Maria Asembrener”, victimă a lagărului sovietic: „Acum, bunica mea are 86 de ani, e împăcată cu viaţa sa şi nu cred că ştie foarte bine ce înseamnă totalitarism”. La rândul său, Conf. univ. dr. Antonio Patraş şi-a dedicat lucrarea Cercului Literar de la Sibiu şi care a inclus „nu doar intelectualii care făceau parte din organizaţie, ci o întreagă generaţie”.

Ultima secţiune a fost dedicată totalitarismului din România. În cadrul acesteia, Lect. univ. dr. Georgeta Condur a vorbit despre caracteristicile „omului nou”: „ cel propus de ideologia de dreapta era puternic fizic şi moral, iar cel comunist era un om maşină”. Conf. univ. dr. Tudor Pitulac a abordat subiectul subminării coeziunii sociale de către comunism, apreciind că „forţa unei naţiuni depinde de diversitatea cumunităţilor şi de forţa acestora”.

Ambele zile ale Conferinţei s-au încheiat cu proiecţii de film. În prima zi, au fost proiectate filmele „Nepos” şi „Execuţia”, prezentate de istoricul Marius Oprea, care cuprind scene din cunoscutele demersuri arheologice ale Centrului de Investigare a Crimelor Comunismului din România: „Şi eu şi colegii mei trăim un paradox: acela de a fi fericit că găseşti un mort. Nu doresc nimănui un asemenea tip de fericire”, a mărturisit istoricul. Finalul întâlnirii de la Iaşi a aparţinut lui Ovidiu Şimonca, a cărui prezentare a avut în centru filmul lui Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, „un film care nu e al rezistenţei şi nici al eroismului, ci al cultului personalităţii”, după cum a apreciat acesta.

Nazismul, comunismul şi copyright-ul pe genocidhttp://www.romanialibera.ro/actualitate/media/nazismul-comunismul-si-copyright-ul-pe-genocid-231157.html

http://www.romanialibera.ro/actualitate/media/nazismul-comunismul-si-copyright-ul-pe-genocid-231157.html

http://www.romanialibera.ro/actualitate/media/nazismul-comunismul-si-copyright-ul-pe-genocid-231157.html

De curând, s-a aflat la Bucureşti unul dintre cei mai importanţi istorici care au studiat comunismul: Stephane Courtois. Acesta şi-a pus în cap toată floarea stângii vest-europene, în special pe compatrioţii săi, comuniştii francezi, când a publicat lucrarea „Cartea neagră a comunismului."

Poposind la Bucureşti în drumul spre Sighet, el fiind rectorului Şcolii de vară organizate an de an de către Fundaţia Academia Civică la Memorialul Victimelor Comunismului şi Rezistenţei, Stephane Courtois şi-a prezentat noua carte apărută la Editura Polirom, „Comunism şi totalitarism".Istoricul a vorbit cu un umor amar despre „genialul" Stalin care, din nefericire pentru omenire, şi-a pus perfect în aplicare planul diabolic de instituire a comunismului ca sistem de anvergură mondială. „Ar fi fost mai bine pentru omenire ca Stalin să fi fost un idiot, lumea ar fi scăpat mai ieftin şi sistemul acesta criminal s-ar fi prăbuşit demult. Din păcate, însă, iată că şi astăzi, la atâta vreme de la moartea lui Stalin, comunismul încă există".„Onoarea pierdută a stângii occidentale"În cartea „Comunism şi totalitarism", istoricul francez explică, printre altele, cât de dificil este şi azi să convingi stânga occidentală să recunoască crimele comunismului şi la ce concluzii aberante a ajuns Partidul Comunist Francez în încercare de a pleda „nevinovat" în procesul moral intentat dragii lor ideologii. Când, la sugestia lui Courtois şi a disidentului rus Vladimir Bukovski, deputatul suedez Goran Lindblad a prezentat în Consiliul Europei un raport prin care atrăgea atenţia asupra faptului că se ştie şi se vorbeşte prea puţin de crimele comunismului şi că ar trebui ca toate partidele comuniste de azi să reexamineze istoria şi să condamne ororile din trecut, s-a declanşat un adevărat scandal. Şeful Partidului Comunist Grec a afirmat nici mai mult, nici mai puţin decât că: „Consiliul Europei a declarat război clasei muncitoare". Dar de departe cel mai mare tapaj l-a făcut Partidul Comunist Francez care a emis nişte afirmaţii absolut aiuritoare, după cum arată Stephane Courtois în capitolul „Onoarea pierdută a stângii occidentale":

„Partidul Comunist Francez (PCF) a criticat mai întâi afirmaţia rezoluţiei noastre conform cãreia crima în masă a fost, în ţările de sub puterea comunistã, nu rodul circumstanţelor, ci rezultatul unei politici îndelung premeditate" . PCF a aruncat „pisica", dând întreaga vină pe stalinism pe care îl numeşte "o deviere teribilã a unui ideal comunist care nu poate fi despãrţit de libertate, dreptate socialã şi drepturile imprescriptibile ale omului". „Dar", explică istoricul francez, „în nici un text al lui Lenin nu se gãseşte nici cea mai micã referire la aceste valori, considerate de bolşevici burgheze. Din contrã, gãsim doar apeluri la război civil, la „dictatura proletariatului", la exterminarea duşmanului de clasã, cu trecerea la fapte, pe loc. Marx însuşi, în Manifestul Partidului Comunist din 1848, biciuie aceste valori eterne de libertate, dreptate şi-şi încheie textul fãrã ocolişuri:”Comuniştii declară deschis că ei nu-şi pot atinge obiectivele decât

distrugând prin violenţă vechea ordine socială.“ Clasamentul arbitrar al ororii

Nu numai că reprezentanţii stângii franceze au negat orice legătură între comunism şi crimele făcute în numele acestuia, ba i-au mai şi atacat în termeni duri pe cei care vor să se vorbească despre acele orori. Într-un comunicat al PCF se susţine că demersul celor care vor să se facă publice crimele comunismului are în vedere stabilirea oficialã a semnului de egalitate între comunism şi nazism, lucru care ar duce, spun comuniştii francezi la „negarea excepţionalitãţii fenomenului nazist contribuind astfel la banalizarea genocidului evreilor."Cum nazismul are, din punctul de vedere al comuniştilor francezi, un fel de copyright pe genocid, asta face ca victimele comunismului să fie un fel de morţi de rangul doi, simple pagube colaterale pe drumul de instaurare a unui ideal sfânt. După cum remarcă Stephane Courtois, în încercarea de a se spăla pe mâini, „PCF stabileşte un clasament al ororii şi o concurenţă între victime".

Ascensiunea extremei drepte si rasismul in Europa Ciocnirile recente dintre extrema-dreapta si politie in Cehia, dar si uciderea a unor etnici rromi in Ungaria arata ca vechile animozitati nationaliste s-ar putea agrava, in timp ce criza economica este tot mai resimtita. Ascensiunea extremei drepte devine un fenomen ingrijorator nu numai in statele membre noi ale UE, ci si in state din Vechea Europa.***Violentele din zone din centrul si estul Europei dezamagesc liderii politici europeni care sperau ca prosperitatea legata de aderarea la UE pentru unele state si cresterea economica in statele ne-membre ar putea ajuta la diminuarea conflictelor nationaliste si entice, comenteaza Reuters.Activistii pentru drepturile omului spun, la rindul lor, ca, in pofida faptului ca extrema-dreapta ramine la marginea politicii si rasismul nu pare sa cuprinda societatea in ansamblu, grupurile mici de sustinatori ai extremei-drepte au devenit mai indraznete si mai bine organizate. Violentele rasiste nu se inregistreaza exclusiv in estul Europei – italienii au incendiat doua tabere de rromi de linga Napoli anul acesta – dar multe guverne din regiune se lupta sa limiteze izbucnirile agresive in crestere, mai ales impotriva comunitatii de rromi. „Este clar ca se inregistreaza o intensificatre a atacurilor in acest moment. Intr-adevar, se pare ca activitatea s-a intensificat in rindul grupurilor extremiste si a grupurilor neonaziste”, a explicat Robert Kushen, director al European Roma Rights Centre. Expertii spun ca o mare amenintare este ca ideile extremei-drepte ar putea cistiga teren in grosul populatiei. Unii citeaza rezultatul inregistrat de extrema-dreapta din Austria in alegerile din septembrie, cu mai putin de un an inainte de alegerile europene din iunie 2009.

Criza economica exacerbeaza rasismulAnalistii si oamenii politici atrag atentia ca problemele provocate de criza financiara ar putea exacerba problemele din zonele ramase in urma. „Este o legatura cu inrautatirea situatiei economice, nu numai in Cehia, dar si in restul Europei, pentru ca tot felul de atacuri s-au produs in multe alte state", a spus premierul ceh Miroslav Topolanek. John Dalhuisen, cercetator la Amnesty International, a spus ca extremismul se intensifica in localitatile uitate de cresterea economica. „Mai ales in zonele rurale...in orasele de categoria trei sau patru, care nu au avut crestere economica vazuta de capitale”, subliniaza el. Dezamagirea si dorinta de revenire la valorile „traditionale” ale familiei au dus la acceptarea pe scara mai larga a unor organizatii ca Garda maghiara, un grup cu 1.500 de membri sustinut de partidul de dreapta Jobbik. Partidul neaga ca ar fi rasist si spune ca marsurile Garzii urmaresc protejarea cetatenilor ungari si „combaterea infractionalitatii rromilor”.„Oamenii spun ca Partidul Muncitorilor din Cehia este rasist, dar nu este adevarat. Ei doar incearca sa ajute oamenii, care se tem”, explica Anna Frankova, membra a partidului. Partidul va sustine in curind un alt mars. Potrivit centrului de reflectie Political Capital, sentimente similare au creat un spatiu de manevra pentru extrema-dreapta. Aceasta tendinta este evidenta si in manifestatiile anti-homosexuali din statele baltice, atacurile impotriva imigrantilor in Ucraina si Rusia si manifestatiile agresive ale sentimentelor anti-rromi si antisemite din regiune in general. Raspindirea prejudecatilor in Ungaria a fost confirmata de un studiu de luna trecuta. „Actiunile extremei-drepte la care am asistat din toamna anului 2006 siaparitia Garzii maghiare au rupt niste bariere in rindul publicului, care inainte se abtinea de la o articulare deschisa a prejudecatilor”, arata un studiu al grupului de reflectie Political Capital.Un europarlamentar rrom atentia asupra ascensiunii extremei-drepte in UngariaAtacurile asupra membrilor comunitatii rome din Ungaria s-au intensificat alarmant de mult, din cauza cresterii influentei gruparilor de extrema-dreapta, a atentionat o reprezentanta a Ungariei in Parlamentul European, Viktoria Mohacsi, de etnie rroma, intr-un interviu acordat saptamina trecuta pentruReuters.Mohacsi a cerut ca politia sa investigheze mobilurile potential rasiste din spatele unei serii de atacuri asupra caselor de rromi, in care patru persoane au murit luna aceasta."Aceste infractiuni au sporit semnificativ de un an, un an si jumatate si aceasta ar putea avea legatura cu aparitia Garzii maghiare", a spus Mohasci.Politia ungara a anuntat joi, 20 noiembrie, infiintarea unei unitati speciale pentru investigarea celor 14 cazuri de agresiuni vizind romii care au fost comise anul acesta. Mohacsi, care a primit e-mailuri de amenintare, a salutat infiintarea unei unitati speciale pentru a examina eventualele motive rasiste din spatele agresiunilor. Potrivit ei, elemente ale extremei-drepte au

contribuit de asemenea la raspindirea prejudecatilor impotriva rromilor. „Expresia 'infractionalitate rroma' a devenit foarte raspindita in societatea ungara”, a spus ea. Mohacsi spune ca UE, care are o populatie de rromi de 8-12 milioane, nu a reusit pina in prezent sa adopte o strategie pentru includerea sociala a rromilor si nu a declarat explicit, in legislatie, ca segregarea este discriminatorie.„Criza economica actuala va afecta oamenii care traiesc in saracie si in special pe romi. As vrea sa reamintesc fiecarui politician responsabil ca si acesta este un motiv pentru care este nevoie de o strategie europeana pentru rromi”, a spus Mohacsi in Parlamentul European.

De ce am ajuns să detest naționalismul și pe naționaliștiDe curând, unul dintre cei mai vitriolici critici ai revistei ACUM și ai mei scria pe blogul său, citit de trei oameni plictisiți și un câine:Dintr-o sursă pe care nu o pot verifica, aflu că în SUA se organizează o competiție pentru cele mai adecvate definiții ale unor termeni contemporani. Pentru competiția din 2010 termenul de definit a fost “corectitudinea politică”. Câștigătorul a dat următoarea definiție: “Corectitudinea politică este o doctrină, cultivată de o minoritate delirantă, ilogică, promovată de mass-media oficială, care susține afirmația cum că este întrutotul posibil să apuci o bucată de căcat de partea curată.”Această definiție ar trebui aplicată, eventual adaptată pentru activitatea unor propagandiști, editorialiști de tipul lui Bernard Henri Levy sau Petru Clej, a căror gândire ideologică are profunzimea unei bălți, originalitatea unui fițuici și transparența unui ferestre de budă pe care generații de căcănari și-au șters degetele, în lipsă hârtiei igienice.Îmi cer scuze pentru citarea acestor vulgarități dezgustătoare, dar ceea ce vedeți este simptomatic pentru gândirea și exprimarea naționaliștilor. Este evident că acest individ are o ură patologică împotriva mea, de ajunge să mă pună alături de filosoful Bernard Henri Levy care, oricât l-ai disprețui, este o celebritate pe plan mondial.Așa se manifestă mulți naționaliști pe internet sau chiar în presa tipărită. Este ceva profund resentimentar în acest comportament, un refuz de a accepta că lumea s-a schimbat față de ipoteticul model exemplar din secolul al XIX-lea la care tânjesc acești indivizi.Și totul ar fi bine dacă acești naționaliști s-ar rezuma la o critică a societății actuale, dar ei merg mult mai departe și văd peste tot numai conspirații ale unor forțe oculte, cee ce uneori frizează paranoia și pleacă de la prezumpția de vinovăție și rea credință la adresa oricui nu le împărtășește vederile. Exemplu, încrâncenarea naționalistului din care citam în debutul articolului.Naționalismul mi s-a părut suspect încă de pe vremea când eram pe băncile școlii, la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70, când Ceaușescu se lansase în aventura național-comunistă, ce avea să atingă proporții demențiale în anii ’80.Mi se păreau trasă de păr istoria României (așa se numea la acea vreme) și exaltarea șovină a românismului, prin care toate meritele pentru ce se

întâmpla bun în istorie erau atribuite românilor și tot ce era rău era imputat străinilor, de obicei prin intermediul unor cunspirații mârșave.Naționalismul – ideologie perimatăDupă 22 decembrie 1989, sinteza încercată de Nicolae Ceaușescu a evoluat și toate tarele naționalismului etnicist au ieșit la suprafață fără nicio opreliște, într-un amalgam în care Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu, Gheorghe Gheorghiu Dej sau Nicolae Ceaușescu stau unul lângă celălalt și primesc, nu arareori, statut de erou național.Am ajuns la concluzia că nu e vorba de naționaliști “buni” și naționaliști “răi”, ci la faptul că naționalismul în sine e o ideologie nu doar perimată, ci și periculoasă. Cele două războaie mondiale și mai recent, între altele, războaiele din fosta Iugoslavie, sunt dovada ravagiilor făcute de naționalism.Și dacă în secolul al XIX-lea bilanțul naționalismului a fost pe ansamblu pozitiv, în secolul al XX-lea efectele naționalismului au fost dezastruoase, iar în secolul al XXI-lea naționalismul mi se pare complet desuet și extrem de periculos.Naționalistul din exemplul de mai sus este român, dar pentru mine naționalismele sunt toate la fel de pernicioase și disputele cu naționaliștii evrei din această revistă sunt dovada că nu am ceva special împotriva naționalismului românesc.Într-un precedent articol am comparat naționalismul cu microbismul fotbalistic, o ideologie care potențează impulsuri violente și, în ultimă instanță, chiar genocidare, așa cum a arătat experiența anilor ’90 ai secolului trecut în fosta Iugoslavie.Le recomand naționaliștilor, chiar dacă nu au intenția să abandoneze această ideologie detestabilă, să-i lase în pace pe cei care nu le împărtășesc opiniile. În cel mai bun caz vor deveni ridicoli, iar în cel mai rău, incitând la violență și ură, riscă să încalce legea.http://www.acum.tv/articol/35011/

Decesul unor democraţii şi naşterea dictaturilor:...

La 29 octombrie 1922, Mussolini ajunge la putere în Italia. La 30 ianuarie 1933, vine rândul lui Hitler în Germania. Unsprezece ani separă aceste două evenimente care au precedat lichidarea a două regimuri democratice şi transformarea lor în sisteme totalitare.

În ciuda decalajul temporal, putem încerca un paralelism între cele două evenimente şi încercarea identificării unor similitudini între condiţiile în care fascismul şi nazismul au cucerit puterea. Aceste regimuri totalitare se instalează în două state recente şi a căror regimuri democratice sunt foarte fragile în lipsa experienţei sau a unei baze politice solide.

http://www.acum.tv/articol/35011/

În Italia, sufragiul universal masculin a fost introdus abia în 1912, dar legitimitatea regimului era scăzută din cauza reticenţei catolicilor cu privire la monarhie. Ca urmare a alipirii Romei regatului italian în 1871, Papa Pius al IX-lea le-a interzis catolicilor italieni să mai participe la viaţa politică. Opoziţia biserii s-a mai atenuat între timp, fără a dispărea însă complet.

Instabilitate cronică şi numulţumiri revanşarde

Fragilitatea iniţială a democraţiei germane a provenit din faptul că republica de la Weimar era produsul înfrângerii. Republica proclamată la 9 noiembrie 1918 a pus capăt regimului imperial autoritar, instaurând o „veritabilă” democraţie liberală la 11 august 1919. Sufragiul universal (inclusiv pentru femei) a fost adoptat, dar primele alegeri legislative din 1920 nu s-a putut forma o majoritate politică. Astfel, s-a născut o coaliţie între Partidul Socialist, Partidul Zentrum (al catolicilor) şi Partidul Democrat; coaliţia era ameninţată atât de la stânga (de către socialiştii independenţi şi comunişti), cât şi de la dreapta de naţionalişti şi populişti.

În ambele ţări, sistemul politic a fost instabil de la bun început. În plus, regimurile au trebuit să se confrunte cu traumatismele cauzate de război şi cu două mari crize economice şi sociale. Tratatele de pace de la Versailles cu Germania, Saint-Germain en Laye cu Austria şi Trianon cu Ungaria au provocat un adevărat şoc politic şi moral în Italia şi Germania, fapt paradoxal din moment ce una dintre ţări era în tabăra învingătorilor, iar cealaltă în cea a învinşilor.

Conform opiniei publice din Italia, ţara nu fusese suficient recompensată pentru sacrificiile sale (600.000 de morţi). Prin tratat nu i se oferea decât o parte infimă a ceea ce aliaţii promiseseră prin pactul semnat în aprilie 1915. Ideea unei „victorii mutilată” a fost folosită pentru legitimarea agitaţiilor grupurilor naţionaliste care-şi recrutau oamenii din rândul vechilor soldaţi. Printre aceste grupuri naţionaliste se numără şi Fasciile create de Benito Mussolini în martie 1919. Mişcarea afişa o opoziţie hotărâtă împotriva democraţiei parlamentare şi recomanda folosirea violenţei. Gruparea Cămăşile negre (culoare aleasă ca simbol al doliului naţional) a lui Gabriele d'Annunzio au cucerit oraşul Fiume (astăzi Rijeka în Croaţia) la două zile după semnarea Tratatului de la Saint-Germain (prin care oraşul trebuia cedat Iugoslaviei). Oraşul a stat sub ocupaţie italiană până la 1921.

În Germania, clauzele drastice ale tratatului de la Versailles au fost resimţite ca o mare umilinţă şi au trezit reacţii negative în rândul populaţiei. Nemulţumirile deja profunde au fost adâncite şi de sumele imense cerute ca reparaţii. În acest context, politicienii de la Weimar au fost făcuţi responsabili pentru umilinţa cauzată de tratat. După revoluţia din noiembrie prin care a fost instaurată republica, aceşti politicieni au fost

acuzaţi de trădarea armatei germane prin semnarea armistiţiului şi apoi a tratatului. Opoziţia monarhică a fost una foarte puternică în alegerile din 1919 şi 1920, iar din martie 1920 apare pe scena politică NSDAP, partidul naţional-socialist, care se foloseşte din plin de ideea „dictatului” de la Versailles.

Fascismul italian şi nazismul german au apărut şi au proliferat în contextul crizei economico-sociale ce le-a oferit oportunitatea de a-şi construi discursul în baza nemulţumirilor populaâiie. Imediat după război, Italia s-a confruntat cu o criză din cauza efectelor reconversiei economiei de război, în contextul inflaţiei şi instabilităţii monetare de pe plan internaţional. Agitaţiile sociale au cuprins întreaga ţară, unele având chiar caracter revoluţionar (ocuparea uzinelor de exemplu) inspirate de modelul bolşevic. Situaţia a fost exploatată abil de Mussolini. După abandonarea programului revoluţionar al fasciilor, el transformă micul grupul într-o mişcare de masă prin fondarea, în noiembrie 1921, a Partidului Naţional Fascist. Cu 700.000 de membri până în iunie 1922, partidul se prezintă pe sine ca garantul ordinii.

Intensitatea cu care criza anilor '30 a lovit Germania a servit drept treaptă de lansare pentru Hitler. NSDAP-ul obţine succese electorale zdrobitoare în alegerile legislative din septembrie 1930 şi iulie 1932, obţinând 37,4% (după ce în 1928 nu adunase decât 2,6%). Regimul democratic s-a prăbuşit din cauza incapacităţii sale de rezolvae a crizei, astfel că viaţa politică se radicalizează rapid, iar NSDAP-ul, dotat cu un program „revoluţionar, naţionalist şi rasist”, apare ca bastion împotriva ameninţării bolşevice.

Cucerirea puterii de către Mussolini şi Hitler a rezultat din incapacitatea puterii de a rezolva crizele naţionale, economice şi sociale care au fost consecinţe directe ale războiului. În ambele două cazuri, diviziunea grupărilor de stânga favorizează reuşita mişcărilor de dreapta, dar în contexte diferite.

Divizarea stângii - succesul dreptei

Sciziunea partidului socialist italian în ianuarie 1921, când o grupare minoritară părăseşte formaţiunea pentru a fonda Partidul Comunist Italian, a slăbit principala forţă politică a ţării, şi a slăbit democraţia în faţa ameninţării fasciste. Refuzul partidului comunist german de a constitui un front antifascist în Germania se înscrie în strategia stalinistă de „clasă contra clasă” dirijată împotriva „trădătorilor” din Partidul Social German. În plus, amintirea strivirii revoluţiei spartakiste din ianuarie 1919 era încă vie în memoria comuniştilor.

Etapa finală a accederii la putere a lui Hitler în Germania şi a lui Mussolini

în Italia s-a făcut prin recurgerea sistematică la violenţa şi teroarea exercitată de miliţiile fasciste şi de gruparea paramilitară SA. Există totuşi o diferenţă seminficativă în modalitatea în care cei doi au ajuns la putere. În realitate, desemnarea lui Mussolini ca şef al guvernului de către Regele Victor Emanuel al II-lea a fost urmarea unei lovituri de stat deghizate. La alegerile din 1921 PNF nu obţine decât 35 de locuri de deputaţi. După înăbuşirea grevei generale din 2 august 1922, Mussolini lansează marşul asupra Romei (27-28 octombrie 1922). Sprijinul acordat de rege şi anumite sectoare ale clasei politice tradiţionale au conferit iluzia legalităţii transferului de putere către Mussolini, numit şef al guvernului la 29 octombrie.

În schimb, în Germania, puterea partidului nazist, în ciuda reculului la alegerile electorale din noiembrie 1932 (doar 33,1% din voturi) şi reticenţei lui Hindenburg, îi conferă legitimitatea accederii la putere. Când a fost numit cancelar, Hitler nu se bucura de o majoritate absolută, dar se putea baza pe sprijinul naţionaliştilor, apoi pe cel al Zentrumului, pentru ca în martie să obţină puteri depline.

Atât Mussolini, cât şi Hitler au ştiut să exploateze conjuncturile favorabile şi relativ similare din Italia şi Germania pentru a distruge regimurile parlamentare şi a le substitui cu dictaturi totalitare. Aceste regimuri, născute din consecinţele primului război mondial, dispar apoi în urma celei de-a doua conflagraţii mondiale (care a izbucnit din cauza lor).

Istoria în statele totalitare: cum influențează...

Schimbarea unui regim politic, fie că se face dinspre unul democratic spre unul totalitar sau invers, are consecințe pe toate planurile societății, inclusiv în cel al istoriografiei. Perioada interbelică și apariția celor trei state totalitare – sovietic, nazist și fascist – a adus schimbări majore în scrierea istoriei în cele trei țări. Istoricii trebuiau, din senin, să scrie o cu totul altă istorie, una favorabilă regimului, una care să glorifice fie statul, fie doctrina, fie liderul.

Uniunea Sovietică și istoriografia marxistă

După Revoluția Bolșevică din Rusia din 1917 și nașterea statului sovietic în 1922, istoriografia din spațiul rus a cunoscut o schimbare majoră. Instaurarea unui regim totalitar și-a pus adânc amprenta asupra modului în care se scria istoria în Rusia, permițând dezvoltarea unei istoriografii de sorginte marxistă.

Din punct de vedere al istoriei marxiste, Rusia era departe de a îndeplini condițiile pentru desfășurarea revoluției comuniste. Marx prevăzuse această schimbare de regim în țările capitaliste din Vest – Germania, Marea Britanie, nu în înapoiata Rusie a țarilor. Lenin este cel care a teoretizat posibilitatea izbucnirii unei revoluții proletare în Rusia în faimosul articol Ce-i de făcut? (1902) - el susținea că partidul va fi cel care va declanșa revoluția, și nu proletariatul care, singur, nu poate căpăta conștiința revoluției. Era nevoie de un partid bine organizat și disciplinat. Articolul lui Lenin a fost cea mai semnificativă contribuție la marxism după scrierile lui Marx și Engels. Dacă aceștia din urmă plasaseră discuția pe tărâmul filosofiei, Lenin o mută în planul acțiunii. În plus, la schema istorică, deterministă, a lui Marx, Lenin adaugă elementul foarte important al Partidului.

Istoriografia rusească a secolului al XIX-lea fusese una de nivel european, dominată de modelul lui Karamzin. Tendința principală era de promovare a naționalismului și slavismului (un naționalism imperialist și un slavism de sorginte anti-germană). După istoriografia de tip romantic, s-a trecut – ca în toate țările europene – la modelul Școlii Critice, cele mai importante nume fiind cele ale lui Soloviov și Klyuchevsky. Revoluția leninistă a adus o mare ruptură în istoriografia Rusiei, și dintre istoricii sovietici se remarcă Mihail Nicolaevici Pokrovski (1868-1932).

Acesta scrie în perioada 1910-1913 lucrarea Istoria Rusiei din cele mai vechi timpuri, lucrare de factură marxistă. Folosește conceptele de bază ale teoriei marxiste – baza și suprastructura - și consideră că factorul economic stă la baza tuturor fenomenelor sociale. După nașterea statului sovietic, publică Scurtă istorie a Rusiei, care va deveni lucrarea oficială de istorie a țării. Cartea se bazează pe schema marxistă a istoriei – periodizarea o face conform modurilor de producție din epocă, pune accentul pe determinismul economic și, foarte important, neagă rolul personalităților în istorie. Lucrarea reprezintă o ruptură totală cu vechea istoriografie rusă prin renunțarea la naționalism. Pokrovski privește lucrurile dintr-o perspectivă internaționalistă: acceptă rolul vikingilor în formarea statului rus, nu critică cucerirea mongolă. În mod evident, imperiul țarist e aspru criticat, prezentat ca o ”închisoare a popoarelor”.

Un istoric PREA marxist

Venirea lui Stalin în fruntea Uniunii Sovietice nu i-a priit lui Pokrovski. Motivul principal era că istoricul acentua rolul factorului economic și nega rolul personalităților. Astfel, vina lui Pokrovski ar fi fost că era prea marxist. Anii ´30 aduc o schimbare importantă: toate lucrările de istorie trebuiau să laude acțiunile lui Lenin, ale lui Stalin, ale Partidului și ale statului sovietic. Istoriografia anilor ´30 diferă destul de mult de cea anterioară prin mai multe elemente. Determinismul economic atât de drag lui Marx este

abandonat. Istoriografia sovietică renunță la tezele lui Marx și Pokrovski și începe să susțină că Uniunea Sovietică este creația liderilor comuniști – Lenin și Stalin - și în primul rând a Partidului. Această teorie intră în contradicție flagrantă cu doctrina marxistă clasică. În plus, internaționalismul este abandonat pentru naționalism – apar conceptele de ”patriotism sovietic” și ”dragoste față de patria sovietică”. Acest naționalism se va accentua treptat pentru ca la sfârșitul anilor ´30 să capete și un caracter anti-german foarte virulent. Lucrările de istorie pun accent pe slavism, pe cultul personalităților din istoria rusească care au luptat împotriva germanilor, între care Alexandr Nevski are un loc de frunte.

Un alt concept semnificativ prezent în istoriografia sovietică a anilor ´30 este cel de ”războaie juste și injuste”. Evident că toate războaiele rușilor sunt prezentate ca fiind juste. Și, în mod curios, imperiul țarist începe să fie prezentat într-o lumină favorabilă.

Istoriografia fascistă – glorificarea romanilor

De partea cealaltă a spectrului politic, și istoriografiile de extremă dreaptă apar în interbelic. Este vorba de cea fascistă și de cea nazistă. În Italia, regimul fascist e instaurat în 1922. Teme principale ale istoriografiei acceptate de regim au fost glorificarea fascismului, a națiunii, a patriei și a liderului, considerat ca încarnarea spiritului și dorințelor națiunii. Accentul lucrărilor de tip fascist cade asupra perioadelor glorioase din istoria Italiei, în special Imperiul Roman, Renașterea și Risorgimento, iar conceptele cheie – reflectate și în acțiunea politică a Italiei lui Mussolini – au fost imperiu, război, victorie și națiune. Imperiul Roman era prezentat ca idealul spre care Italia trebuia să aspire, prin prisma politicii expansioniste, a imperialismului, politicii panmediteraneene și a regimului militarist.

Istoria nazistă: lider providențial, rasă superioară!

În Germania, istoriografia nazistă are drept concepte principale liderul, națiunea și puterea. O particularitate a scrierilor istorice din Germania nazistă este componenta rasistă foarte puternică, cu un accent deosebit pe antisemitism. După 1933, mediul academic german a păstrat principiile istoriografiei tradiționale, deja naționalistă. Ulterior, au apărut teoriile pan-germanismului, de unitate și superioritate germanică – idei care se reflectă în acțiunile statului nazist: invadarea Cehiei, ocuparea Austriei. În plus, se pune accent pe un anumit model de societate, guvernat de relațiile de putere, și pe ideea de stat ca un întreg ce trebuie servit de fiecare individ. Nu în ultimul rând, o poziție importantă o are conducătorul providențial.

Din 1935, statul reorganizează institutele de cercetare istorică, înlocuite cu Institutele Reichului. Acestea erau controlate de stat și trebuiau să formeze

istorici care să adere la noua ideologie politică domnantă. Cei care au respins directivele centrului au fost înlăturați din universități și din instituții. Una din temele esențiale ale noii istoriografii a fost glorificarea strămoșilor germani, a eroilor din perioada medievală – Primul Reich. Rasismul, temă centrală a propagandei, ocupa un rol important și în scrierile istoricilor. Aceștia susțineau existența raselor superioare și inferioare (evrei, țigani, slavi). Istoricii naziști elaborează noi teorii cu privire la rolul arienilor în istorie sau la superioritatea culturilor vestice. Se susține că rasa ariană - de tip germanic, cu oameni înalți, blonzi, cu ochi albaștri - era cea mai evoluată. La polul opus, latinii și slavii erau rase degenerate, iar evreii se aflau pe ultima treaptă a civilizațiilor.

Sunt etniile ceva real?De cele mai multe ori idei precum cele de etnie, naţiune, rasã sau grup sunt luate ca atare, fãrã prea multã criticã, ca elemente esenţiale ale umanitãţii, fãrã de care aceasta nu ar putea fi definite. Dar dacã nu ar fi decât atât, nişte concepte fãrã prea mare consistenţã realã?

Etnia şi naţiunea sunt de obicei considerate categorii ale identitãţii umane, nişte caracteristici esenţiale. Dar esenţa presupune ceva neschimbãtor, ceva unic şi bine fixat, cu alte cuvinte o identitate bazatã pe stereotipuri. Dar individul şi societatea nu sunt într-o permanentã mişcare şi construcţie? Dacã descriem pe cineva doar cu referire la apartenenţa la un grup (etnic, religios, regional, educaţional) cu care împarte similitudini, pierdem foarte mult din diversitatea umanã.

Esenţe sau construcţii?

Opusã acestei viziuni care subliniazã caracterul esenţial al etnicitãţii şi tradiţiilor se aflã modelul constructivist. Ce ne propune acesta? Cã identitatea şi cultura nu sunt statice, ci se afla în transformare, se construiesc în decursul istoriei. Sunt un fel de compromis între încercarea de identificare individualã şi identificarea prin relaţiile cu ceilalţi. Antropologul Frederik Barth revoluţioneazã în publicaţii precum “Ethnic Groups and Boundaries. The Social Organization of Cultural Difference” vechiul model cum cã etnia şi naţiunea ar fi realitãţi stabilite ori de naturã ori de vreo fortã divinã. El are o perspectivã mult mai pragmaticã şi relativistã, care spune cã apartenenţa la o etnie este determinatã de situaţie şi voinţã, cã ea rezultã din relaţiile sociale. Astfel, ea nu reprezintã o culturã, ci o formã de organizare socialã. Ceea ce este important nu e materialul cultural comun asociat unei etnii, pentru cã acesta este oricum foarte divers şi nebulos, ci diferenţa dintre “noi” şi “ei”, o frontierã în curs de negociere pentru cã niciun grup etnic nu se dezvoltã separat de

circumstanţele istorice, economice sau politice.

Pragmatic vorbind, identitatea etnicã depinde de atribuirea unor norme şi acceptarea lor; doar când indivizii acţioneazã în conformitate cu ele devine etnia realã. Cultura, limba şi tradiţia sunt instrumente pe care oamenii le folosesc pentru a trasa nişte diferenţe faţã de ceilalţi, dar în sine nu sunt semnificative. Deci mai mult decât coeziunea grupului conteazã negocierile între grupuri. Etniile nu sunt primordiale pentru cã societatea este multe prea diversã (polietnicã, eterogenã) pentru a putea fi separatã la modul tranşant în varii traditii şi culturi. Diferenţele culturale semnificative sunt cele pe care oamenii le aleg ca fiind semnificative. De asemenea, sã nu uitãm cã mobilizarea etniilor este vitalã. Liderii urmãresc scopuri politice bine determinate, nu vreo ideologie culturalã a grupului pe care l-ar reprezenta. Iar pentru a-şi atinge aceste scopuri ei induc ideea cã etnia ar fi ceva obiectiv care trebuie pãstrat cu orice preţ. Grupurile se mobilizeazã în vederea acţiunii politice, creând o aparenţã de diferenţiere culturalã (de ex. prin înfãţişare, exprimare, obiceiuri etc.), şi deci construind o graniţã între “ei” şi “noi”, graniţã menţinutã în mod special de instituţiile statale.

Statul avea nevoie de naţionalism pentru a-şi creşte autoritatea, iar naţionalismul de stat pentru a postula disoluţia comunitãţilor într-o identitate naţionalã uniformã, identitate care nu s-a creat nici pe departe prin acţiuni pacifiste. Naţiunile ca entitãţi naturale nu existã, mai degrabã naţionalismul este cel real, cel care creeazã naţiunile imaginate, ca simboluri, dupã cum ne propune Zygmunt Bauman (“Soil, Blood and Identity”). Cãutarea unei definiţii obiective a naţiunii, etniei, justificã pretenţiile naţionaliste cum cã trãsãturile comune ar crea naţiunea care aduce laolaltã oamenii, uitând cã ideea de comuniune (teritorialã, lingvisticã etc.) este determinate de importanţa acordatã diferenţelor dintre oameni. Existã tendinta de a considera mişcãrile naţionaliste drept expresii ale unor grupuri deja formate, dar fãrã conştiinţã de sine, ceea ce ascunde de fapt un discurs politic, al intereselor unori clici, în spatele unui presupus destin comun. Dacã este abandonat conceptul de “naţiune în sine”, devine mai clar cã o astfel de formã de organizare depinde de context şi variazã în conţinut.

Etnia poate sau nu poate sã fie relevantã, într-unul sau mai multe aspect ale vieţii sociale, dar ea existã doar dacã se menţine frontier fatã de ceilalţi. Pentru Baumann, naţionalismul este un fel de “we-talk”, adicã o identificare egocentricã ce împarte lumea în prieteni şi duşmani. Şi naţiunea este fondatã pe un complex de cetate asediatã care trebuie securizatã. Nevoia de apartenenţã, de a te simţi inclus, este pânã la urmã o caracteristicã a firii umane. Pentru asta cream tot felul de grupuri. Dar ea nu trebuie absolutizatã, pentru cã identitatea unei persoane se clãdeşte mai ales prin însuşiri dobândite si cultivate de ea însãşi, nu printr-o presupusã moştenire de “sânge şi pãmânt”. Ar fi o simplificare injustã a firii umane. Identitatea, fie ea de orice naturã, fie problemã individuala sau ce ţine de instituţii

specializate, este un proiect, o activitate.

Şi acum o scurtã explicaţie istoricã asupra fenomenului naţionalist. “Masele” sunt o categorie ce ia naştere începând cu secolul al 17-lea, când se pun laolaltã toate comunitaţile regonale, legale, ocupaţionale, ca opuse elitelor intelectuale. Înainte de asta existau multe divizãri în Europa pre-creştinã, prea multe pentru o separaţie clarã între vulgul needucat şi cei civilizaţi. Elitele se contureazã în perioada iluministã, iar pentru a se defini aveau nevoie de diferenţa faţã de “restul”, perceput într-un mod aproape dezumanizant. Odatã instalat monopolul asupra violenţei, devine central monopolul asupra educaţiei, pentru cã elitele încep sã perceapã gradul mare de haos periculos din “restul” de care se separaserã. Aşa cã adreseazã chemarea la educaţie a maselor, care este de fapt o declaraţie a incompetenţei acestora si a supunerii lor faţã de despoţii luminaţi. O încercare de reintegrare este şi naţionalismul, care a legat statul de societate. Unitatea postulatã dintre societate şi naţiune a oferit legitimitate ambiţiei statale de a impune obedienţã. În termenii lui Bauman, naţionalismul a fost conjuncţia dintre aspiraţia elitei intelectuale la conducere politicã şi aspiraţia liderilor la o hegemonie spiritualã. Pentru realizarea acesteia, masele trebuiau reincorporate, unificate, omogenizate. Naţionalismul este aşadar pe de-o parte o luptã a elitelor pentru recuperarea maselor, iar pe de alta o luptã între elite pentru drepturile exclusive asupra unor teritorii şi populaţii. Şi iarãşi revenim la ideea cã naţiunea nu se poate construi decât prin trasarea unor diferente faţã de ceilalţi.

Grupuri sau categorii?

Paradoxal, a avea o patrie înseamnã sã alegi ceea ce a fost deja ales pentru tine, sã te supui la ceva ce a se presupune cã a existat dintotdeauna în conştiinţa ta. Naţionalismul sau rasismul presupun un determinism psihologic care se vrea mai puternic decât caracteristicile individuale. Este aici ceva dintr-un rasism intellectual, pentru cã maselel devin produse ale unor forţe independente de ele, care le asigurã apartenenţa la ceva ce nu pot modifica. Naţiunea se vrea a fi o realitate absolutã, dar în acelaşi timp una fragile, altfel nu ar fi nimic de apãrat, iar mitul naţiunii poate rezista doar printr-o permanentã activitate, mobilizare care nu de puţine ori duce la rãzboi şi genocid. Istoric vorbind, dezintegrarea vechilor comunitãţi a impulsionat ascensiunea statului-naţiune ca alternativã de securitate şi afiliere. O chestiune interesantã menţionatã de Anthony Birch (citat de Bauman) este cã pânã în ultimele douã secole cerinţele statului nu erau foarte mari, deci un sentiment activ de loialitate nu era necesar pentru ca sistemul sã funcţioneze. Nu se intervenea în viaţa personalã, rãzboaiele aveau mai mult un caracter privat. Este posibil ca naţionalismul sã fi fost un producãtor extraordinar de legitimitate în momentul consolidãrii statale, statul având nevoie de un bagaj simbolic care s-a rezumat la ideea cã ar

reprezenta interesele commune ale anumitor grupuri.

De altfel şi conceptul de grup este problematic, dupa cum ne aratã Rogers Brubacker (“Ethnicity without Groups”), care criticã tendinţa de a reprezenta lumea ca pe un mosaic de grupuri etnice sau cultural. Peste tot auzim vorbindu-se de conflicte între grupuri etnice, ca şi cum grupurile acestea ar fi ceva natural şi esenţial. Conflictul etnic nu înseamnã neapãrat conflict intre grupurile etnice care existã mai mult pentru cã sunt invocate (un soi de ficţiune politicã). Poate cã etnicitatea, naţiunea şi rasa ar trebui regândite nu în termeni de organisme concrete, tangibile, ci mai mult de proiecte politice, scheme culturale, forme de organizare, evenimente contigente, cu alte cuvinte procese. Mai mult decât de grupuri ar trebui sã vorbim despre “groupness”, adicã o tendinţã de afiliere care variazã contextual, pentru cã grupurile se “întâmplã” în vederea unui scop. Etnia nu este grup pentru cã grupul presupune o colectivitate solidarã capabilã de acţiune concertatã care se bazeazã pe comunicare eficientã şi mutualã, ori etnia devine vizibilã atunci când existã condiţii politice, economice, cultural şi psihologice, ceea ce o face sã fie mai degrabã o categorie pornind de la care se poate clãdi un grup. Grupurile etnice se fac.

Brubacker ne pune la dispoziţie mai multe exemple. În 1998 armate de eliberare kosovarã atacã poliţia sârbã, ceea ce duce la represalii masive, represalii suportate în mare masurã de civili. Dar evenimentul a avut drept consecinţã întãrirea sentimentului de grup, armata kosovarã câştigând mulţi adepţi. În cazul acesta violenţa a cauzat alcãtuirea unui grup şi nu invers. Protagoniştii principali ai jocurilor etnice nu sunt grupurile de fapt, ci diverse clici (partied, mişcãri sociale, biserici, etc.) care se ascund în spatele unei retorici care pune accent pe fatul cã ar reprezenta interesele unor populaţii intregi. Aceastã reprezentativitate este extrem de relativã, relaţia dintre organizaţii şi grupurile pe care pretend cã le reprezintã fiind ambiguã. Iar în vreme ce organizaţiile mai mici sunt protagonistii conflictelor, categoriile mai largi sunt mai adesea victimele violenţelor. Şi dacã atunci conflictele nu sunt între grupuri etnice, de ce mai numim violenţa “etnicã”? Calitatea de “etnic” nu este intrinsecã violentei, ci îi este atribuita de oficiali, politicieni, jurnalisti, cercetãtori etc. Etichetarea se face şi din dorinta de a simplifica şi încadra totul în nişte scheme familiar de interpretare, cu riscul de a vedea în orice conflict ratiunea etnicã.

Deci oare naţiunea, etnia şi rasa nu existã mai mult în mintea noastrã ca perspective şi nu ca realitãţi? Ele includ de multe ori ideea unui background cultural instituţionalizat în diverse practici prin care oamenii experimenteazã lumea, oferit ca substitut a ceea ce ar trebui sã fie o viziune personalã. Mai includ şi ideea cã ar exista nişte interese comune naţionale, dar din pãcate ceea ce este reprezentat drept conflict etnic (cum ar fi violenţa din fosta Iugoslavie) are mai mult de a face cu oportunism, profit şi luptã pentru putere. Pretenţiile clasei politice de a reprezenta dorinţele

coetnicilor sunt discutabile, iar uneori chiar se încearcã suprimarea conflictelor din interiorul etniei prin promovarea unui conflict interethnic. Nu trebuie confudat discursul despre naţiune cu naţiunea ca realitate. Naţiunea, etnia, grupul sunt variabile şi contingente, procese.

În Transilvania a existat mereu tendinţa spre grupãri etnice. Despre Clujul anilor ‘90 s-a vorbit ca despre o zonã de tensiune între grupurile român şi maghiar. Sã fie vorba despre grupuri? Sau de pretextul naţionaliştilor de a vorbi în numele aşa-numitor “grupuri”, neglijând context concrete cotidiene în care etniile ar putea avea însemnãtate? Conflictul a fost, ca în multe alte pãrţi, cel dintre ultranaţionaliştii lui Gheorghe Funar şi UDMR. Funar ii acuzã pe unguri de iredentism, terorism, le interzice sãrbãtorirea zilei naţionale a Ungariei, nu mai permite plãcile bilingve, cere pedepsirea celor care aratã steagul Ungariei. UDMR-ul pe de altã parte cere autonomie, cultivarea de relaţii externe cu “ţara-mamã”, separatism, sistem instituţional propriu. Însã nu existã nicio dovadã cã vreuna dintre organizaţii ar vorbi în numele românilor sau ungurilor, care sunt vãzuţi ca entitãti omogene. Aproape toatã lumea vorbeşte despre conflictul etnic ca despre ceva la nivelul politic. În treburile cotidiene prea puţini se gândesc la etnie. Ea are relevanţã în momentul în care este instrumentalizatã, pentru cã în afara necesitãţii sublinierii unor diferente între “noi” şi “ei” în vederea unui scop politic este doar un concept.

Fraţii lui Wotan şi Frontul de la Weimar

Neonaziştii din RDG nu erau doar o mulţime dispersatã, ci dimpotrivã, o scenã bine pusã la punct, care numãra mai bine de 15000 de membri şi care aproape cã a cauzat cãderea guvernului.

Este o adunare furibundã, prea violentã pentru comunitatea sionistã din Berlinul de est. Mai bine de 2000 de fani se înghesuie pe 17 octombrie 1987 ca sã vadã concertul trupei de punk “Element of Crime”, precum şi pe colegii de breaslã din RDG a acesteia, trupa “Die Firma”. Este un eveniment demn de amintit: la puţin timp dupã orele 22, 30 de Skinheads perturbã concertul, urlând cât îi ţin plãmânii: “Pentru victorie!”, “Afarã cu evreii din bisericile germane!” sau “Porci comunişti!” şi rãnindu-i pe mulţi dintre fanii şocaţi. Ulterior îşi continuã activitãţile în afara concertului pânã ce sunt puşi în faţa unei pleiade de miliţieni.

Abia dupã câteva zile presa incepe sã relateze despre incident. Dar nu se vorbeşte nici despre skinheads, nici despre neonazişti, ci mai mult despre »Rowdytum« aşa sunã expresia fixã pentru izbucnirile violente ale tinerilor din statul german. De data aceasta eufemizarea nu mai are acelaşi efect. Atacul asupra bisericii sioniste nu este un caz singular şi anuntã noi rapoarte între autoritãţi şi neonazisti. Chiar dacã pentru puţin timp. Pânã

atunci în “Germania bunã” extremismul de dreapta nu era altceva decât un produs importat din vest. Deja în 1950, la un an dupã înfiinţarea statului. SED-ul (Sozialistische Einheitspartei Deutschlands) declarã cã rãdãcinile fascismului au fost annihilate. Dar asta nu împiedicã fructificarea moştenirii gândirii naţionaliste şi populiste şi dincolo de Elba. Ba chiar într-un mod vizibil şi foarte clar: svastici, profanãri de morminte, cultul hitlerist, violenţa împotriva evreilor, homosexualilor sau funcţionarilor comunişti. Foarte activi deveneau neonaziştii când venea vorba de meciuri de fotbal. Autoritãţile erau informate destul de cuprinzãtor. Între 1965 şi 1980 se numãrã sute de apariţii neonaziste. Vinovaţii sunt desemnaţi inadaptaţi social. Stasi surprind şi în armata naţionalã sau în propriile rânduri mai mult de 700 de activitãţi neofasciste. Şi în trupele de elitã MfS (Ministerul pentru Siguranţa Statului), regimentul de gardã a Feliks Dzierzynski.

Treaba devine serioasã. Din 1983 siguranţa statalã ia mãsuri pe cât se poate. Dar multe se ascund şi sub preş, deşi ascensiunea neonazistã devine tot mai evidentã. La mijlocul anilor ’80 fiecare a 4-a gardã din regimentul MfS are rolul de a se lupta cu izbucnirile neonaziste. Cu toate acestea şeful Stasi, Erich Mielke nu considerã cã relatãrile despre pericolul extremist care ia amploare ar trebui clasificate la categoria de importanţã majorã. Ceea ce el şi mulţi alţi nu doresc sã înţeleagã: criza accentuatã de legitimitate a RDG, din punct de vedere economic, social şi politic, îi întãrâtã pe cei din opoziţie, care nu au mereu veleitãţi reformiste, democratice, egalitariste. Existã şi cei care viseazã pe ascuns la o restauraţie a Reich-ului. Neonaziştii. Elementul de legãturã dintre membri este ura faţã de sistemul “porcilor comunişti”.

Atentate asupra strãinilor

Ura aceasta se direcţioneazã treptat împotriva muncitorilor discriminaţi din Asia şi Africa. Şi prin atacuri criminale structurile neonaziste devin mai unite. În Berlin sunt fondate organizaţii precum Frontul Lichtenberg sau NS-Kradstaffel Friedrichshain, la care se mai adaugã Frontul popular Gubener, Fraţii lui Wotan, Frontul de la Weimar şi o divizie SS Walter Krüger Wolgast, în rândurile cãrora se numãrã şi învãţãtori sau funcţionari publici. Când ştasi şi Ministerul de Interne fac bilanţul în 1988, observã ca ceva se schimbã. Declanşatorul turnurii îl reprezintã atentatul asupra bisericii sioniste din Berlin.

Într-o acţiune de fortã între octombrie 1987 şi ianuarie 1988 se organizeazã procedure preliminare împotriva a 108 skinheads. Cei autentici sunt condamnaţi, la fel şi atentatorii de la biserica sionistã. Acum se fac dezbateri la nivel înalt: pe 2 februarie 1988 politbiroul decide suprimarea tuturor expresiilor neonazismului. Pentru prima data se admite fãţiş cã intr-un stat prin excelenţã antifascist fascismul existã cu adevãrat. Ce-I drept, ca marfã de import. Puţinele articole despre nazisti din ţarã, care apar doar

din când în când în anumite reviste, urmeazã linia politbiroului: neonazismul este strain de fiinta socialismului şi a fost adus în RDG prin influenţa forţelor neofasciste din RFG.

Mai departe ministerul de interne fondeazã un grup de lucru care sã se ocupe de skinheads şi o ataşeazã poliţiei. Liderul, locotenentul Bernd Wagner, trebuie sã analizeze precaut situaţia şi sã elaboreze nişte strategii de reprimare. Dar Wagner şi colegii sãi ştiu cã nu mai au de mult de-a face cu un fenomen sporadic caracteristic unor grupuri de tineri. Cea li se înfãţişeazã este un proces care ameninţa sã cuprindã întreaga societate. Wagner se gândeşte la un concept de cercetare care presupune munca sociologilor. Şi timpul apasã: întreprinderile de la Magdeburg sunt înţesate cu explozibil. În oraşul lui Karl Marx o fatã este prinsã şi i se zgârie pe mânã steaua lui david. În Dresden un immigrant din Mozambic este mãcelãrit. În Halle un African suferã aceeaşi soartã. În apropiere de Riesa cei care se considerã slujitorii dreptãţii aruncã jumãtate din africani afrã dintr-un tren aflat în mişcare.

Ura se naşte în tânãra clasã muncitoreascã. Activiştii sunt harnici, disciplinatî, ambiţioşi, beneficiazã dea cea mai bunã prognozã socialã şi se bucurã de suportul continuu al populaţiei. La concluiza asta ajunge grupul de sociologi de la Berliner Humboldt-Universität, care investigheazã problema din însãrcinarea miniştrilor. Coordonatorul studiilor, Loni Niederländer constatã: într-adevãr au ajutoare din vest, dar nu existã indicii decisive care sã ne convingã cã influenţa occidentalã ar fi o condiţie supremã pentru existenţa skinheads. Pe scurt: problema neonazistã se naşte acasã.

O optime din tinerii din RDG considerã cã fascismul are şi pãrţi bune

Adevãratele dimensiuni reies din studiile Institutului Central pentru Tineret din Leipzig, condus de Walter Friedrich: 2 procente din tineri se declarã membrii ai scenei skinheads, 4 procente simpatizanţi, 30 de procente au o pãrere bunã despre activitãţile desfãşurate de neonazişti. O optime opineazã cã fascismul are pãrţile sale bune. La fel de mulţi cred cã Hitler a dorit numai binele poporului german. AG Skinhead al lui Bernd Wagner cuprinde de pildã 1000 de neonazişti angajaţi în acte de violenţã, apoi 6000 mai moderaţi. În total numãrul se ridicã la 15000. rezultatele studiului sunt un şoc. Conducerea statului reacţioneazã circumstanţial: studiile ajung prin sertare uitate, munca de cercetare a berlinezeilor se închieie, AG Skinhead este dizolvat. Deşi este doveditã neputinţa mãsurilor de pedepsire, altceva nu preau ce sã facã autoritaţile. Dacã în 1988 sunt înregistrate 185 de delicte radical-extremiste, numãrul lor creşte la 300 în 1989.

Bernd Wagner şi colegii sãi nu vor sã se împace cu ideea cã tot ce fac este

în zadar şi cã toate punctele lor de vedere trebuie mascate, prin urmare se adreseazã regizorului şi autorului Autor Konrad Weiß. Acesta compune eseul “Die neue alte Gefahr” (Noul pericol vechi). La începutul anului 1989, de ziua Bisericii Evanghelice, Konrad Weiß ţine o prelegere în Berlin. Nicicând nu s-a mai auzit în RDG o perspectivã criticã asupra naţional-socialismului. “Firele conducãtoare şi capetele reţelelor noului fascism din RDG nu trebuie cãutate în vest. Sunt produsul societãţii noastre. La scurt timp dupã aceea discursul apare într-o revistã obscurã pe nume “Kontext”.

Este prea târziu ca sã impinge la o discuţie publicã. Dezbaterile au de mult un alt scop. Când cade zidul în 1989, alãturi de aventurieri şi cãutãtori de noroc nãvãlesc şi diverşi adepţi ai structurilor naziste în ţarã. Deşi întreţin contacte cu colegii lor din vest încã de mai devreme, neonaziştii din occident sunt surpinşi în mod plãcut de ce teren fertil se dezvoltã aici pentru crearea unui neonazism mai puternic. În ianuarie 1990 este fondatã Alternativa naţionalã, primul şi ultimul partid de extremã drepatã din RDG. Radicalismul de dreapta nu rãmâne ascuns faţã de noile autoritãţi. Dar când Bernd Wagner prezintã perpectivele sale, nu înţelege reacţia primitã. Nu este crezut de nimeni. Nici autoritãţilor nu le vine sã creadã ce amploare are extremismul din est. aşadar camarazii din est şi vest se pot uni liniştiţi ca sã alcãtuiascã noi structuri.

Mitul unei Republici Democrate Germane lipsite de orice influenţe neonaziste persistã şi azi. Când vine vorba de manifestãri ale extremei drepte, acestea sunt clasificate drept produse de import din vest. Dar contribuţia estului dupã 1989 la construcţia scenei neonaziste demonstreazã altceva.

Originile rasismului românesc. O istorie a ideilor

Introducere

Istoria legislaţiei antievreieşti din Principatele române este mai veche. Pri-mele măsuri antievreieşti au fost luate în anii 1834, 1836, 1838, 1839 şi 1844. Însă, particularitatea acestor măsuri constau în faptul că nu aveau un caracter rasial. Reglementările priveau fluxurile migratorii, în general, şi expulzarea acelor cetăţeni străini care nu aveau mijloace de subzistenţă. Însă, cum în respectiva perioadă, principala comunitate de imigranţi care se regăsea pe teritoriul principatelor erau evreii, se subînţelege că principalii „beneficiari” ai acestei legislaţii erau aceştia.

Primele constructe cu caracter juridic ale statului român care au un caracter vădit rasial le putem regăsi în timpul domniei regelui Carol al II-lea. O importantă legislaţie antisemită a fost instituită de guvernul Goga-Cuza (1937-1938), însă antisemitismul a atins punctul culminant odată cu

instaurarea regimului autoritar condus de generalul Ion Antonescu (14 septembrie 1940-23 august 1944).1

Dorinţa introducerii unei legislaţii cu caracter antisemit în România nu era nouă, însă acest lucru s-a înfăptuit la începutul lunii august 1940, prin Decretul-lege nr 2650, privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România. Momentul este important pentru a fi semnalat deoarece pune în practică ideile antisemite care se regăseau în spaţiul public încă de la începutul formării statului român transformând astfel antisemitismul în politică de stat. Principiul de clasificare al evreilor este rasial (nivelul de rudenie) şi religios (apartenenţa la religia mozaică).2 La momentul prezentării referatului privind susţinerea decretului lege, ministrul justiţiei Ion V. Gruia, scria negru pe alb principiile călăuzitoare ale noului stat român fondat pe idei etniciste şi rasiale:

„Problema evreiască constituie o problemă politică, juridică şi economică, în marginile Statului român autoritar şi totalitar, care descifrează prin conţinutul şi felul satisfacerii ei, însăşi legea destinului Naţiei. Se poate spune că prin rezolvarea acestei probleme, se statorniceşte dreptatea poporului român (...). Apărarea sângelui constituie baza morală a recunoaşterii drepturilor politice supreme. De altfel, realitatea statului naţional, în formula legii constituţionale din 27 februarie 1938, se precizează prin: a) proclamarea legii sângelui; b) proclamarea principiului că naţiunea română este creatoare de stat; c) promovarea categoriilor funcţionale, naţionale, ca realităţi politice de bază; d) distincţia juridică şi politică între românii de sânge şi cetăţenii români”.3

Ulterior, în decembrie 1940, un nou Decret-lege cu nr. 3984 venea să pună în practică principiile rasiale prezentate anterior prin Decretul-lege nr 2650. Noile reglementări au stabilit statutul militar al evreilor, fiindu-le practic interzisă posibilitatea de a mai putea presta serviciul militar. Impactul a fost important deoarece, în memoria colectivă a comunităţii evreieşti rămăsese exemplul acordării cetăţeniei sau împământenirii, cum apare în legislaţia din epocă, a evreilor care au participat la războiul de independenţă al României (1877-1878). Interzicerea acestui drept era un semnal clar venit din partea statului român conform căruia evreii nu mai sunt cetăţeni “ de rangul întâi” aşa cum statuase Constituţia din 1923, devenind cetăţeni de “ rangul al doi-lea”. Efectul direct era marginalizarea socio-politică, pe criterii etnice, a unui grup uman. Deasemenea, evreii care făceau parte din unele profesii liberale (medici, farmacişti, ingineri, arhitecţi) utile armatei, urmau să fie folosiţi în armată potrivit specialităţii lor, dar cu statutul de „rechiziţionaţi”. Ei nu aveau dreptul să poarte grade militare şi se supuneau altor reglementări. Îmbrăcau uniforma specialităţii ce o aveau, dar simbolurile aplicate indicau pregătirea şi statutul profesional. În locul gradelor militare li se aplica steaua în şase colţuri, semnul distinctiv pentru evrei.4

Consecinţele aplicării legilor rasiale

În anul 1930, trăiau în România Mare 756.930 de evrei reprezentând 4,2% din totalul populaţiei. În iunie 1940, România a fost obligată să cedeze Basarabia şi Bucovina de Nord, Uniunii Sovietice, iar în septembrie, nordul Transilvaniei. Ulterior, Basarabia şi Bucovina de Nord au fost recucerite, în iulie 1941. Prin pierderea nordului Transilvaniei, comunitatea evreiască din România s-a redus cu aproximativ 150.000 de persoane. Toate aceste persoane şi-au pierdut viaţa fiind deportaţi de autorităţile Ungariei hortyste în lagărele de concentrare germane. Dintre cei rămaşi în ţară, 607.790, un număr de 264.900 de evrei şi-au pierdut viaţa. Dintre aceştia 166.597 au fost omorâţi în prima parte a războiului, cel mai mare număr înregistrându-se în Basarabia şi Bucovina (151.533) şi nordul Moldovei (15.064). Din datele prezentate de specialişti, la încheierea războiului, pe teritoriul fostei Românii Mari au supravieţuit aproximativ 360.000 de evrei.5

Din datele preluate din Recensământul general al României din 6 aprilie 1941 şi din Populaţia evreească în cifre. Memento Statistic se poate observa diferenţa numerică importantă între anii 1930 şi 1942.

19306 POPULAŢIA EVREIASCĂ LA

1930

TOTAL POPULAŢIA

ROMÂNIEI pe regiuni (1930)

POPULAŢIA EVREIASCĂ

LA 19427

Muntenia 100.124 6.375.658 114.130

Moldova 162.268 2.433.596 121.131

Basarabia 206.958 2.864.402 227

Transilvania

193.679 5.548.363 17.033

TOTAL ROMÂNIA

(1930)756.963 18.057.028 292.149

NOTĂ 148.294 de evrei au fost transferaţi

Ungariei în

septembrie 1940

Diferenţa este fundamentală şi este reflectată în datele statistice. Sute de mii de oameni au dispărut din viaţă în scurt timp pentru simplul fapt că erau evrei. Însă, pentru a înţelege cum de a putut avea loc această tragedie consider ca fiind necesar să fac o incursiune istoriografică care priveşte tema apariţiei poporului român şi a naţiunii române. În începuturile formării statale româneşti consider că apar cauzele interne care au condus la declanşarea genocidului evreilor în România.

O surtă istorie a apariţiei conceptelor de român şi de România

Statul român este o creaţie de dată recentă. Istoria românilor este strâns legată de istoria statului român. Cu toate că s-a încetăţenit ideea, în mod eronat, că noţiunile de român şi de România au o vechime care transcede epocile, nu este nimic mai fals. Noţiunile de român si de România au fost o creaţie de secol XIX. În secolul al XV-lea „latinii din Orient”, aşa cum apar în izvoare românii erau cunoscuţi sub numele de „valahi”, şi regrupau poporul de limbă latină care ocupau spaţiul Carpato-danubiano-pontic. Este perioada în care ne parvin informaţii de la călători străini sau cronicari de-ai locului, cum ar fi: Poggio Bracciolini, Enea Silvio Piccolomini, Johannes Lebel, Nicolaus Olahus, Sebastian Munster, Georg Reichrstorffer, Theodore Bibliander, Antonio Verancsis, sau iezuiţii Antonio Possevino şi Giovanni Botero.8

În secolul al XVI-lea şi mai târziu în secolul al XVIII-lea avem informaţii noi ce provin de la Antonio Bonfini (1568), Anton Maria del Chiaro Fiorentino (1718), şi Francesco Griselini (1780).9

Termenul de România îl regăsim la Anton Maria del Chiaro Fiorentino care îl foloseşte pentru prima dată în anul 1718. Totuşi, prima caracterizare cu caracter ştiinţific a populaţiei identificată sub numele de români apare la istoricul german Martin Felmer (1720- 1767).10 Ulterior, Daniel Philipide îl preia, iar în 1816 îl foloseşte pentru a identifica teritoriile locuite de români.11

Însă entitatea statală cunoscută sub numele de România a apărut mult mai târziu, odată cu mica unire, sub conducerea principelui Alexandru Ioan Cuza12(1859-1866). Domnia lui Cuza a însemnat deschiderea proceselor de reforme, ce doreau modernizarea României.13

Ideologiile fondatoare statului şi naţiunii române

Crearea şi instituţionalizarea termenului de român nu a fost un proces uşor.

Aşa cum am arătat în rândurile de mai sus, noţiunea de România a fost un concept, prezent în însemnările unor călători străini, cu precădere, în timp ce, la nivelul relaţiilor internaţionale, ţările române erau cunoscute sub denumirile de Valachia, Moldova şi Transilvania. În mod logic şi membrii celor trei ţări se numeau valahi, moldoveni şi transilvăneni sau ardeleni. Introducerea termenului de român a fost necesar pentru a crea un nou tip de unitate socială şi o altă solidaritate internă, imediat după realizarea micii uniri de la 1859. Semnificativ este faptul că, mica unire a fost recunoscută doar în timpul vieţii lui Alexandru Ioan Cuza iar noul stat se intitula “ Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti” şi nu România.

Fundamental pentru încetăţenirea acestor concepte a fost efortul elitei revoluţionare de la 1848. Totuşi, această tânără elită ce era alcătuită din nobili aveau legături minime atât cu spaţiul burghez cât şi cu cel rural. Persoane ca Alecsandri, Kogălniceanu, Ghica şi fraţii Brătianu iar mai târziu Bălcescu erau o creaţie a educaţiei primite la Paris. Aici citeau Herder, frecventau cluburile poloneze şi italiene care împărtăşeau aceleaşi idei si idealuri, iar cartea de căpătâi era „Le Peuple”(1846), scrisă de Michelet. La întoarcerea în ţară vor înfiinţa Frăţia (1843), ce era o societate secretă unde se vor dezvolta acele idei care vor sta la baza programului de emancipare socială şi politică. Cuvântul „Dacia” apare împreună cu acela de „România”. Acestea concentrau, în mod simbolic, toate aspiraţiile de libertate, unificare şi independenţă. Acest ultim ideal a fost propus şi reprodus în Dacia Literară şi Arhiva Românească conduse de Mihail Kogălniceanu; Magazin istoric pentru Dacia conduse de August Treboniu Laurian şi Bălcescu, ca şi România de Florian Aaron. Istoria devine câmpul de luptă pentru afirmarea idealurilor naţionale. Mihai Viteazul devine personajul istoric pe care se va construi mitul renaşterii româneşti. Bălcescu şi Kogalniceanu au fost cei care au pus bazele istoriei naţionale ce va deveni argumentul de bază în lupta recunoaşterii drepturilor româneşti.14

Mihail Kogălniceanu (1817-1891), a fost elev al lui Ranke si Humbold. Acesta îşi va desăvârşi educaţia în Germania iar în lucrarea sa intitulată „Histoire de la Valachie, de la Moldavie et es valaques transdanubiens”, publicată la Berlin în 1837 a promovat teoria conform căreia teritoriul Daciei îngloba Transilvania, Banat, Moldova şi Muntenia. Analizând cele două războaie daco-romane a identificat etapele apariţiei poporului român.

Prima dintre acestea a fost reprezentată de cele două războaie dintre daci şi romani. Caracterizarea dacilor în lucrare a fost pozitivă. Motivul principal a fost că, dacii au reprezentat un adversar redutabil în războaie pentru Imperiul roman.

A doua etapă s-a desfăşurat după cucerirea Daciei. Din acest moment a început procesul de romanizare.

A treia etapă începe odată cu retragerea armatei şi administraţiei romane din 271/275 d.Chr. de pe aceste teritorii. Kogălniceanu a afirmat că în Dacia a rămas majoritatea populaţiei. Aceasta şi-a păstrat limba şi obiceiurile de-a lungul veacurilor.

În acelaşi timp a identificat soluţii pentru menţinerea latinităţii şi renaşterea naţională a poporului român. Kogălniceanu a promovat ideea eliminării împrumuturilor lingvistice, a imitaţiilor străine, a căsătoriilor mixte, etc.

Nicolae Bălcescu a scris că istoria era „prima carte de căpătâi a naţiunii prin intermediul căreia se vedea trecutul, prezentul şi viitorul”. Din această viziune a istoriei putem să vedem că Bălcescu interpretează istoria naţională preluând concepţiile lui Herder şi Michelet. Lucrarea sa de căpătâi „Istoria Românilor sub Mihai-Vodă Viteazul” a avut scopul să exalte trecutul istoric al românilor prin intermediul figurii istorice a domnitorului muntean.15 În acelaşi timp este creat mitul fondator al statului român pe baza unirii celor trei ţări române de către domnitorul muntean. Această abordare se înscrie în demersul paşoptist de a identifica în istorie etapele creării poporului, naţiunii şi statului român.16

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea istoricii români s-au luptat în spaţiul cultural pentru invalidarea teoriilor lui Robert Röesller. Acesta a preluat teoriile lui Sulzer, Ivan Lucius şi Joseph Karl Eder, afirmând că după retragerea impusă de romani în Dacia nu a mai rămas populaţie autohtonă, aceasta retrăgându-se la sud de Dunăre. În acest mod la momentul pătrunderii maghiarilor în Transilvania aceştia nu au găsit pe nimeni. De aceea, românii nu aveau dreptul istoric să revendice aceste teritorii, ele aparţinând de drept maghiarilor. Această controversă istoriografică a reprezentat pentru români o sfidă. Haşdeu şi D. Onciul au dat prin lucrările lor un răspuns cât mai documentat lui Röesller.

Bogdan Petriceicu Haşdeu (1838-1907) a fost un reputat istoric şi filolog. De-a lungul carierei sale a fost director al Arhivelor de Stat ale României. Importanţa acestui întemeietor de şcoală istoriografică s-a reflectat în biografia lui Ioan Vodă cel Cumplit, ca şi în primul volum din „Biografia critică a Românilor din ambele Dacii”(1873), unde a afirmat importanţa substratului dacic în formarea poporului român.

Alexandru Xenopol (1847-1920) a fost elevul lui Ranke şi Mommsen. Ulterior a fost profesorul lui Nicolae Iorga. În lucrarea sa de căpătâi intitulată „Istoria Românilor din Dacia Traiană”, (1888-1893) s-a declarat împotriva teoriei latiniste a purităţii poporului român şi a acceptat ideea contaminării slave. În ce-a de-a doua lucrare de-a sa întitulată „Teoria lui Röessler” (1884), s-a ridicat împotriva teoriei acestuia, susţinând că nu toţi romanii s-au retras din Dacia.

Dimitrie Onciul (1856-1923) a fost profesor de istorie antică a românilor, la Universitatea din Bucureşti. El a fost cel care a promovat ideea că naţiuneareprezintă principalul subiect de investigaţie istorică. Din punctul său de vedere legăturile etnico-culturale dintre români au prefigurat unitatea naţională. Totodată din studierea propriei istorii naţionale se poate naşte adevărata dragoste pentru ţară şi naţiune. Respingând teoriile lui Röessler, a arătat că nu numai că romanii nu s-au retras din Dacia, dar că, în acelaşi timp, a existat până în secolul VII d.Chr. o infiltrare a populaţiei romanizate de la sud la nord de Dunăre. Astfel, limba română s-a format pe ambele maluri ale Dunării.

Prin înglobarea concepţiei teoretice a lui Onciul, Xenopol şi Haşdeu, s-a trasat un drum clar în istoriografia românească în care ideologia oficială a înglobat originea comună daco-romană a poporului român, continuitatea acestuia în spaţiul carpato-danubiano-pontic, existenţa unei contaminări slave, epopeea voievozilor români în lupta anti-otomană, mitizarea unficării lui Mihai Viteazul de la 1600.17

După cum observăm apare un întreg proces de creare, în anumite momente chiar de inventare a unor simboluri menite să producă o istoriografie comună pentru ţările române. Exemplele sunt multe, mitul lui Mihai Viteazul, epopeea războaielor dacice, prezentarea istoriei medievale a celor trei ţări româneşti prin reducerea, de multe ori la sintagma “ Poartă a Europei”, toate acestea, şi multe altele au apărut din dorinţa sinceră a intelectualităţii muntene şi moldovene de a fonda un stat national în graniţele ocupate de români în “spaţiul carpato-danubiano-pontic”. Iar acest fenomen nu este caracteristic doar elitei noastre. După modelul revoluţiei de la 1848, care a fost denumită ca fiind o “revoluţie a naţiunilor” elitele naţionale din întreaga Europă se aflau în plină creaţie, de multe ori artistică, şi mai puţin ştiinţifică, în ideea creării unor mituri fondatoare, menite să valideze prezenţa istorică a respectivelor popoare pe respectivele teritorii. De aici au început să răsară primele elemente ale naţionalismului şi xenofobiei în Europa. Pe bătrânul continent, odată cu invalidarea societăţii şi a regimurilor feudale după revoluţia de la 1789 din Franţa, a războaielor napoleniene şi a revoluţiilor de la 1848, erup toate energiile naţionaliste care atrag după sine puternice reacţii xenofobe. Iar spaţiul românesc, care se integrase în mare masă a ideilor după 1848 nu a putut să nu facă parte. Conceptele fundamentale ale statului modern de secol XIX erau: teritoriul, limba şi populaţia. Pentru a legitima existenţa unui popor trebuia să “demonstrezi” că îndeplineşti aceste criteri. De aceea efortul istoricilor, geografilor, etnologilor şi a lingviştilor noştri a fost acela de a demostra că poporul roman a apărut şi s-a dezvoltat pe un teritoriu comun, că are o limbă comună, iar populaţia are o descendenţă comună. Pe aceste elemente s-au creat programele politice ale elitei româneşti şi s-au impus temele fundamentale pe baza cărora s-a încercat să se creeze o mentalitate

comună. Iar în acest plin efort de creare a unei solidarităţi naţionale, statul român începe să se confrunte cu cel mai mare proces de migraţie de la colonizarea Daciei de către imperiul roman. Vorbim de pătrunderea pe teritoriul tânărului stat român a unor comunităţi compacte de evrei provenite din Galiţia.

Procesul de imigrare a evreilor în ţările române la începutul formării statului român

Imigrarea evreilor a fost favorizată de politica binevoitoare a domnilor fanarioţi care doreau să atragă în Principate o populaţie obişnuită cu negoţul şi cu practicarea meşteşugurilor ca şi de creşterea numărului de contribuabili.18 Cu toate că dezorganizarea administrativă a Principatelor nu ne permite exprimarea unor date exacte putem să oferim date parţiale care ne poate explica evoluţia fenomenului. La 1825, în Moldova era aproximativ 25.000 de evrei, dintre aceştia, marea majoritate, respectiv 75% locuiau în mediul urban iar 25% în mediul rural.19 În anul 1830 numărul evreilor a crescut la aproximativ 38.000 de persoane. Însă perioada de vârf a primei jumătăţi de secol din Moldova a fost între anii 1831-1839, ajungându-se ca să fie înregistraţi 80.000 de evrei dintr-un total de 1.200.000 de locuitori.20 Din recensământul realizat între anii 1859-1860 apar în Moldova 124.867 evrei la un total de 1.463.927 de persoane, respectiv 8,53% din populaţia totală a principatelor. Ei reprezentau 29,45% (106.041) din populaţia oraşelor şi 1,19% (13.4039) din populaţia rurală.21

În Ţara Românească, conform Recensământului de la 1860 erau 17.633 de evrei ( dintre care 16.686 la oraşe, 957 la sate), reprezentând 0,4% din populaţia totală a Ţării Româneşti.22

Reglementări ale situaţiei juridice ale evreilor în secolul al XIX-lea

În anul 1827 hrisovul domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza reglementa situaţia juridică a evreilor, interzicându-le să se aşeze la sate şi să deţină bunuri imobiliare.23

Prin Regulamentele Organice au fost fixate condiţia juridică a evreului. S-au menţinut interdicţiile impuse anterior, iar statutul lor s-a deteriorat deoarece s-a impus principiul apartenenţei la religia creştină pentru a dobândi cetăţenia. Evreii erau consideraţi străini. În art. 94 (capitolul III) al Regulamentului Organic al Moldovei, noţiunea de străin era asimilată cu aceea de vagabond.24

Revoluţia dela 1848 aduce cu sine o schimbare în optica emancipării evreilor. La mişcările revoluţionare din Muntenia au participat şi evrei,

poate de aceea în art. 21 din Proclamaţia de la Islaz se statua: „emancipaţia israeliţilor şi drepturi pentru orice compatrioţi de o altă credinţă”. În Moldova, revoluţionarii au propus rezolvarea problemei evreilor prin „emanciparea graduală a israeliţilor moldoveni”.25

În anul 1850, domnitorul Moldovei, Gr. Al. Ghica a impus ca măsura expulzării evreilor să se aplice numai noilor veniţi care nu dispun de capital suficient pentru a se susţine financiar şi care nu au o meserie.26

Alexandru Ioan Cuza a fost adeptul emancipării graduale a evreilor. Acesta a cerut Comisiei centrale de la Focşani din anul 1860 să se elaboreze un text de lege în care să se prevadă „emanciparea graduală a locuitorilor de rit mozaic” . Prin „legea pentru comunele rurale şi urbane a Principatelor Unite Române” în art. 26 evreii erau recunoscuţi oficial, prin faptul că acestora li se acorda dreptul la mica împământenire.27

Codul civil din 1864 a introdus o reglementare progresistă, în sensul în care se accepta acordarea cetăţeniei pentru necreştini conform art. 16 dacă îndeplineau următoarele condiţii: solicitantul trebuia să prezinte o cerere domnitorului, în care trebuia să specifice motivaţia pentru care doreşte să se stablească în ţară, în plus trebuia să specifice meseria, capitalul de care dispunea şi să demonstreze că în ultimii 10 ani a locuit în România. Totodată trebuia să renunţe la cetăţenia străină.28

Un moment important în reglementarea situaţiei juridice a evreilor a avut loc prin Constituţia din anul 1866. Astfel. În art. 7 se stipula: „Calitatea de român se dobândeşte, se păstrează şi se pierde în conformitate cu regulile enunţate prin legile civile. Numai civilii de rit creştin pot dobândi calitatea de român”.29Acest articol din Constituţie a declanşat o adevărată reacţie de respingere faţă de comunitatea evreiască, însă cele mai importante critici au avut în anul 1878. După participarea României la războiul de independenţă, plătit cu importante sacrificii umane şi materiale, marile puteri semnatare ale păcii de la Berlin (1878) au decis ca să fie impusă statului român acordarea cetăţeniei evreilor. Personal, consider că acesta este momentul zero al coagulării unor atitudini antisemite care vor evolua în timp, şi care vor conduce la apariţia legilor rasiale.

Reacţia elitei naţionaliste româneşti

Ion Brătianu, încă din sesiunea parlamentară din iunie 1866, a ţinut să precizeze că: „...noi am declarat că guvernul nu înţelege să dea ţara evreilor, nici să le dea drepturi ce ating, care vatămă oricât de puţin, interesele României”. A doua zi, continuându-şi ideea arăta: „...pur şi simplu aceea a marelui număr care ameninţă, după cum spune toată lumea, naţionalitatea noastră...Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa

de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.30

Mişcarea antisemită a luat proporţii cu ocazia redactării proiectului de Constituţie din 1866, când s-a zvonit că se vor acorda drepturi politice evreilor. Moldovenii au înaintat locotenenţei domneşti şi parlamentului o petiţie foarte lungă şi documentată în care se susţinea că evreii „prin deosebirea lor de limbă, religie, moravuri, tradiţii, origine comună, reprezintă o groaznică ameninţare pentru Români, că prin diferite manopere au acaparat proprietăţile financiare din oraşe, că tot comerţul a încăput în mâna lor, că au dezorganizat şi desfiinţat clasa burgheză românească, că au acaparat toate alimentele pe care le revând falsificate, şi că ajungând arendaşi şi cârciumari ruinează sănătatea ţăranului, iar românii sunt în pericol să ajungă vagabonţi sau iloţi”31

În calitate de ministru de interne în anul 1867, Ion Brătianu a emis mai multe circulare către prefecturi prin care se încerca înrăutăţirea situaţiei economice a evreilor în speranţa că aceştia vor părăsi de bună voie Principatele. La protestele venite din partea marilor cancelarii europene acesta declara că „ei s-au lipit acum de pământ atât de tare, încât nu vom putea niciodată să-i dezlipim de el”.32 Mai târziu, îşi sintetiza propriile opinii politice referitoare la evrei declarând că: „Evreii au ca scop, nu mai puţin decât să distrugă existenţa noastră naţională”.33

Cezar Bolliac îi numea pe evrei, paraziţi caracterizându-i prin următoarele cuvinte: „Este înspăimântător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acesteicongregaţii funeste, dar mai înspăimântător este că gândeşti că nicăieri n-a prins rădăcini atât de adânci ca la noi”.34

M. Kogălniceanu, cu prilejul votării legii comunale, discutată în sesiunea parlamentară din 1863 s-a opus acordării de drepturi evreilor. El îşi punea atunci întrebarea dacă „cei ce se ţin îndepărtaţi de lumea noastră, care nu se îmbracă ca noi, şi nu îţi taie perciunii, pot avea ţara în mâini”?35 Acelaşi Kogălniceanu, ca ministru de stat în 1869, a reluat procesul de eliminare a evreilor din sate, reacţionând vehement atunci când guvernele străine au protestat declarând că tratamentul evreilor care trăiesc în interiorul statului român reprezintă o problemă internă.36

Bogdan Petriceicu Haşdeu declara referindu-se la evrei:„ovreii sunt un vierme intestinal ce ne roade pe noi drept la inimă” … „Istoria evreilor se împarte în două epoci: de întâiu Ovreii având o ţară proprie a lor, şi apoi Ovreii crescând din sudoarea străină, precum creşte muşchiul pe alte plante mai nobile. În primii secoli ai creştinismului, îi vedem alungaţi din Palestina de armatele Romei; şi de atunci încoace, dintr-un popor tare, compact, liber,degenerând tot mai mult, în vagabonţi slabi, împrăştiaţi, târâtori”.... „Christos şi Mahomet au recomandat ucenicilor de a se

amesteca cu toate neamurile, răspândind în jur, unii prin predică, alţii prin sabie, unii prin înduplecare, alţii prin fanatism propriile lor credinţe, adevăruri şi erori. Voieşti a te face mahometan? Al – Coranul se grăbeşte a-ţi deschide în laturi porţile voluptosului paradis oriental. Voieşti a te face creştin?- singura voinţă îţi ajunge pentru a fi mântuit! Poţi fi tătar, lapon, groculandes, hotentot... Christos şi Mahomet sunt deopotrivă pentru toţi! Rabinii adoptară o cale diamentral opusă. Ei nu doresc a face proseliţi. Ei nu tind deloc a lăţi doctrinele lor afară din sfera naţiunii iudaice. Un ne-ovreiu nu poate deveni iudeu decât cu mare dificultate şi în urma unor formalităţi francmasonice. Principiul cel caracteristic al rabinismului este: Nu te amesteca cu celelalte neamuri.” … „De ce numai Iudanul e om, iar noi ăştia, turma lui Christos, nu suntem decât nişte dobitoace, şi încă mult mai inferioare vitelor din turma lui Mahomet, apoi ni se pare foarte curios de a auzi răsunând, din toate părţile, strigătele ovreilor de a fi primiţi ca cetăţeni în sânul statelor creştine!” … „Un alt pasagiu din Talmud, exprimă această învăţătură sub o formă atât de elegantă încât însăşi perfidia devine poetică: ....sileşte-te a fi pragul uşei, ce toată lumea îl calcă sub picioare, dar carele rămâne la locul său chiar după căderea întregului edificiu”. Concluzia este că Talmudul prevede pentru jidani două căi de purtare în privinţa noastră: Dacă sunt mai puternici decât creştinii, exterminaţii; dacă sunt mai slabi decât creştinii linguşiţii” Concluzia poetului era: „Acuma înţelegeţi oare ce vrea să zică a acorda jidanilor drepturi aşa numite politice”37

A.D. Xenopol declara, în aceeaşi linie naţionalistă şi antisemită că „întărirea naţională a unui popor nu se poate face decât în măsura în care el se deosebeşte şi se emancipează de străini...evreii sunt fără tăgăduială în România un element străin, căci lăsând la o parte toate celelalte apucături ale lor, evreii din România nu vorbesc limba ţării”.38 Câţiva ani mai târziu Xenopol declara că “numai evreii botezaţi sunt potriviţi pentru a dobândi cetăţenia, iar cei care nu s-au convertit la creştinism ar trebui să fie alungaţi din ţară”.39 Pînă în anul 1879, când prin art. 44 al congresului de la Berlin s-a cerut împământenirea în masă a evreilor, administraţia românească nu a luat măsuri administrative împotriva acestora.40Xenopol a susţinut că prin intervenţia străinătăţii în chestia jidovească de la noi, s-a lezat însăşi mândria noastră de stăpâni acasă, iar mişcarea antisemită a câştigat teren. .... glasuri ce se mai ridicaseră înainte contra elementului cotropitor .... a zguduit toate conştiinţele românimii. Hoardele acestea, care ne despuiau mereu şi dănţuiau pe spinarea noastră trebuiau îndepărtate. Se ajunsese până acolo încât se ceruse alungarea lor imediată.41 Jidovii s-au opus actuluii storic al unirii definitive al Principatelor unite făcute de Cuza la 11 decembrie 1863, făcându-se instrumentele separaţiei.42

Xenopol susţine că, până la unirea Principatelor jidovii nu au dorit să fie împământeniţi preferând să fie supuşi străini. În această calitate au început

să facă comerţ. În 1852 au reuşit să obţină desfiinţarea „taxei jidovilor”, precum şi interzicerea de a putea deschide cârciumi la sate.

Prima campanie antisemită susţinută a avut loc odată cu lovitura de stat de la 2 mai 1864, şi s-a desfăşurat cu precădere în presă.43 Principalele acuzaţii erau că: otrăvesc populaţia rurală cu alcool, şi că prin prezenţa lor foarte mare acaparează activitatea economică a oraşelor. În perioada rspectivă datorită puternicului flux migrator evreiesc, componenţa etnică a diferitelor oraşe şi târguri din Moldova se schimbase semnificativ. Astfel, la Dorohoi, Fălticeni şi Botoşani, populaţia băstinaşă era mai mică decât cea evreiască. În Piatra Neamţ şi Roman erau la paritate, iar la Iaşi erau 40.000 de creştini şi 34.000 de evrei.

Iată cum era descris Iaşiul din acele vremuri de către Xenopol: „închipuiască-şi oricine un oraş cu o populaţiune de 80-90.000 de locuitori din care cea mai mare parte era formată din ovrei vagabonţi, venetici din Rusia şi Galiţia, fără căpătâi, fără meserii, râioşi, păcătoşi şi lipsiţi de orice mijloc de existenţă.”44 Concluzia lui Xenopol era apocaliptică: „Ţăranilor le mor copiii pe capete, «mortalitatea întrecând natalitatea», pe când «evreii sporesc în număr câci la ei natalitatea întrece mortalitatea»”45

În ziarul Telegraful în numărul din 27 august 1878 apărea următorul articol: „Congresul (n.a Berlin) a hotărât a-i pune pe evrei pe acelaşi picior de egalitate în drepturi cu acelea de care se bucură toate naţiunile civilizate din Europa! Aceasta s-a făcut, neîndoielnic, în necunoştinţă de cauză. Căci nu sunt cunoscuţi evreii, nici ceea ce sunt, nici numărul lor din această ţară, unde fiecare vagabont şi fiecare evadat a venit să se stabilească şi al căror număr depăşeşte o jumătate de milion la o populaţie de aproape patru milioane. Această proporţie nu se mai găseşte în nicio ţară..... România a început astăzi că nu mai fie un pământ românesc, ci mai curând o Palestină, asemenea aceleia de acum câteva mii de ani...... În timpul sărbătorii de Paşti ei înhaţă câte un copil român pe care îl străpung pentru a-i scoate sângele...”

În ziarul România liberă organ al Ministerului de Interne, apărea, ca editorial pe 30 mai 1879 următoarele:

„Cine ne poate obliga să admitem în mijlocul nostru o jumătate de milion de şarlatani, pentru ca ei să ne sugă sângele în patria noastră? Aceasta nu se va întâmpla niciodată. Românii nu se vor supune la aceasta, oricare ar fi presiunile puterilor străine devotate Alianţei israelite universale. Evreii sunt o sabie al cărui vârf se află în coastele României, în vreme ce mânerul este în mâinile Alianţei Israelite.”

În ziarul Ecoul Terrei din 30 iulie 1879, mai mulţi cetăţeni indignaţi au publicat următoarea scrisoare deschisă adresată principelui Carol I :

„Mai degrabă ne-am supune la o schimbare de religie, decât să le dăm drepturi civile şi politice; mai mult, chiar dacă am primi legea lor, aşa cum am primit Psalmii lui David, noi i-am respinge întotdeauna; sau dacă ei ar primi religia noastră, nici atunci n-am putea primi între noi acest element corupt care s-a înmulţit atât de mult, încât a ajuns să fie aproape o treime din populaţia acestei ţări, aşa cum se vede în Moldova.46

Vasile Conta, pe parcursul a două şedinţe ale camerei Deputaţilor declara în 1879 cu emfază:

ŞEDINŢA 4 septembrie 1879

„Domnilor este recunoscut de către chiar acei care mă atacă azi, că cea dintâi condiţie, pentru ca un stat să poată exista şi prospera este ca cetăţenii aceluiaşi stat să fie din aceeaşi rasă, din acelaşi sânge”.... „Domnilor este adevărat că aceasta nu împiedică admiterea cetăţenilor străini la cetăţenia unui stat, dar cu o condiţie: ca aceşti străini să se contopească în naţiunea dominantă, cu alte cuvinte, să se amestece cu totul aşa încât la urma urmei să rămână într-un stat unul şi acelaşi sânge.”...„Ce zice art 7. din Constituţie? Zice că împământenirea nu se poate acorda la străini de rit necreştin; şi pentru ce? Pentru cuvântul foarte simplu că acei de rit necreştin nu se contopesc cu noi prin căsătorie şi nu s-au contopit niciodată...”

ŞEDINŢA 5 septembrie 1879

„România, prin caracterul poporului său, prin starea sa economică, prin micimea ei ca stat, oferă multe avantaje pentru alianţa israelită, adică foarte uşor de a fi transformată în ţară jidovească...”.. „Convenţiunea de la Paris din 1858 doreşte întinderea drepturilor politice şi la evrei ca principiu. Însă ea zice: modul aplicării acestui principiu se va face prin dispoziţiuni interne ale ţării. Art 46. al Convenţiei de la Paris ne lasă la dispoziţiunea noastră legislativă cum să punem în practică acordarea drepturilor politice ale evreilor....” „Având în vedere faptul că noi am primit protecţia Europei şi că marile puteri au garantat existenţa statului român trebuie să acceptăm şi prevederile tratatului de la Berlin. Din acest motiv trebuie să revizuim punctul 7. din Constituţie. Problema se pune cum o să o revizuim? În interiorul congresului au fost mai multe opinii. Prima dintre acestea a privit „acordarea deplină” a drepturilor pentru evrei. Respectiva propunere a venit din partea reprezentantului Franţei. În schimb, Bismark, din partea Germaniei, a fost să nu se acorde cetăţenia în mod colectiv tuturor evreilor. Ideea era să fie eliminat din Constituţie paragraful care limita acordarea cetăţeniei din motive religioase. Însă modul în care se va acorda cetăţenia rămâne la decizia autorităţilor româneşti.”47

Maiorescu considerându-se un prieten al evreilor îi „sfătuia”: „de a nu întinde coarda” prea tare în momentul de faţă. Maiorescu a declarat că presiunile care provin din rândurile Alianţe israelite sunt inoportune şi neavenite... Problema care se pune în faţa statului român este mai gravă decât pierderea unei provincii. Deoarece „aci e vorba de a introduce în organismul nostru permanent, în viaţa zilnică a noastră, acest element acum, şi de acum înainte pentru totdeauna”....”Naturalizarea individuală implică în sine însăşi cererea evreilor, manifestarea dorinţelor lor de a fi cetăţeni români; prin ea se va împiedica din capul locului răul sentiment, că au venit în mijlocul nostru ajutaţi de presiunea străină sau de alianţa israelită.”48

Sunt atitudini, reacţii care vin din parte unei elite intelectuale, politice care au pus bazele statului român modern. Virulenţa acestora sunt de netăgăduit.

Concluzii

Subiectul privind rasismul la români a fost dintotdeauna primit cu rezerve de către specialişti. În perioada comunistă, istoriografia oficială a încercat să evite discutarea şi analizarea acestor momente din istoria naţională. Chiar am putea spune că a încercat reabilitarea mareşalului Antonescu. Cu toate acestea, realitatea istorică transcede decizia politică. Legislaţia antisemită promovată de statul român în perioada guvernării regelui Carol al II-lea şi ulterior al regimului Antonescu nu poate fi negată. Ea există, a fost aplicată şi a produs efecte devastatoare. Sute de mii de evrei au murit. Apariţia acestei legislaţii a fost, desigur, favorizată de apariţia unor regimuri autoritare şi totalitare în Europa. Fragilul regim democratic din România nu putea să se delimiteze de realităţile internaţionale. Ceea ce, însă, nu se spune cu tărie este că a existat o tradiţie naţionalistă, xenofobă şi antisemită la nivelul elitelor româneşti care a fost reflectată nu numai în lucrări de specialitate, dar şi în articole de presă sau de la tribuna parlamentului României. Una dintre explicaţiile care ne-ar putea ajuta să înţelegem reacţiile virulente antisemite din acea perioadă ar fi tocmai procesul creării şi consolidării statului român. Aşa cum am arătat, pe parcursul studiului, crearea aproape ca un proiect de laborator al conceptelor de român şi de România, în care trebuia să se regăsească o singură naţiune, un singur popor, o singură tradiţie istorică, o limbă unică şi dacă era posibil o singură religie, se lovea de existenţa unei puternice comunităţi care nu se integra nici pe departe în tiparul proiectului imaginat de naţionaliştii români. Această explicaţie este parţială şi nu are pretenţia de a fi unica, deoarece fenomenul a fost mult mai complex, însă, dacă urmăm linia ideologică ne putem rezuma numai la această explicaţie. Cu toate acestea, nu putem să nu observăm că, îndeplinirea proiectului politic al generaţiei de la 1848 de la înfăptui România Mare a condus la o nouă

realitate etnică. Practic, România a devenit o ţară a minorităţilor naţionale, care deţinuseră drepturi în interiorul statelor de provenienţă.49 Importanta prezenţă a acestora a creat majore tensiuni. Iar a doua generaţie de antisemiţi, respectiv A.C. Cuza, Nae Ionescu, Corneliu Zelea Codreanu, ş.a, au încercat şi au reuşit să pună în practică un proiect care prevedea excluderea evreilor din societatea românească. Mişcările antisemite de la Iaşi, care au izbucnit imediat după încheierea primului război mondial au fost prologul evenimentelor din anii ‚40 din întreaga Românie.

Subiect: Re: Nationalism/Extremism/Totalitarism/Rasism 16.07.12 13:07

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9569/8/

Organizatie terorista nascuta in sudul SUA, dupa Razboiul Civil (1861-1865), Ku Klux Klan (KKK) a cunoscut atunci doar primul sau val, caci atrocitatile au fost reluate de al doilea si, in prezent, al treilea val. Sub lozinca "suprematia albilor", KKK a comis crime si jafuri impotriva populatiei de culoare si a imigrantilor. Dupa al Doilea Razboi Mondial, anticomunismul a devenit o noua motivatie pentru acte de violenta cu caracter terorist, asociindu-se uneori cu neonazistii din SUA.

Marele Vrajitor si ultimul linsajUnul dintre primii lideri ai KKK a fost generalul sudist Nathan Forrest (1821-1877), care a avut functia de Mare Vrajitor intre 1867 si 1869. Acest rang era superior Marelui Dragon si "ofiterilor". In 1915, rangul suprem se numeste "Vrajitor Imperial", iar membrii de rand sunt "cavaleri". Toti voiau sa fie anonimi si purtau masti, mantii albe si palarii conice. Nucleul KKK s-a format in statul Tennesse, din veterani sudisti, iar grupurile paramilitare atacau cetatenii de culoare, dar si imigranti catolici si evrei. Doctrina reactionara a KKK spunea ca ei sunt urmasii colonizatorilor anglo-saxoni protestanti. In primul val (1865-1870), s-a estimat ca erau 500 de mii de membri, in statele sudice. Numele de KKK provine de la "Kuclos", adica "cerc" in greceste.Al doilea val (1915-1944) a adus lozinca "Suta la suta americanism", iar dezvoltarea economica din SUA a determinat ca numarul membrilor sa atinga apogeul de 5 milioane. Organizat ca o multitudine de "fratii", KKK a ajuns si in Canada, iar principalele atacuri se indreptau impotriva imigrantilor din Europa estica. Acest val a initiat ritualul arderii crucii, ca mijloc de intimidare, actiune insotita de "rugaciuni" si imnuri.Al treilea val (dupa 1946, pana in prezent) a continuat politica agresiva fata de cetatenii de culoare si s-a orientat si impotriva miscarilor de stanga si a activistilor pentru drepturi civile. Una dintre actiunile criminale a fost bombardarea unei biserici baptiste si uciderea a patru fetite de culoare. In aceasta perioada, cand numarul de membri a scazut simtitor (datorita atrocitatilor comise de numerosii Mari Vrajitori impartiti in numeroase grupuri mici), s-a produs ultimul linsaj executat de KKK, in 1981. A fost ucis

cu bestialitate Michael Donald din Alabama, ca razbunare a unui politist alb ucis de un presupus barbat de culoare, al carui proces nu s-a finalizat. Mai multi faptasi au fost prinsi si condamnati la inchisoare pe viata. Inainte de linsaj se produsese masacrul de la Chattanooga (Tennesee), in care patru femei de culoare au fost omorate. Apar buletine de informare cu caracter neonazist in care se face apologia "Gruparilor urii" si a antisemitismului.

Reactia societatiiAutoritatile au fost mereu in alerta si au actionat impotriva KKK, printre primii fiind presedintele Ulysses Grant (mandat 1869-1877). Au aparut organizatii anti-Klan, care asigurau securitatea anumitor zone vulnerabile. FBI-ul a infiltrat agenti pentru deconspirarea liderilor si strangerea de probe. Numeroasele arestari din anii 80-90 au condus la un declin accentuat al KKK, care numara acum aproximativ 5.000 de membri. Dar Mari Vrajitori au aparut si-n Australia, cu lideri regionali numiti "Vulturii Negri". Alegerea lui Barack Obama nu a dus la o crestere a adeziunilor.

Căutările identitare pot căpăta nuanţe negative în ceea ce priveşte atât obiectivele, cât şi efectele pe care le produc. Ne referim la tenta rasistă pe care o comportă multe organizaţii, adunate în cazul Statelor Unite de pildă sub denumirea generală de White Identity Movement.Printre astfel de organizaţii se numără Ku Klux Klan, Partidul Nazist American, Naţiunea Ariană, Rezistenţa Ariană Albă, Biserica lui Iisus Hristos Creştinul şi alte grupuri aşa-zis suprematiste. Mişcarea Christian Identity, unul din pricipalii piloni ai ideologiei supremaţiei rasei albe, are la bază un discurs de origine care susţine că de fapt ‘rasa’ albă ar fi poporul ales de Dumnezeu, iar separarea raselor s-ar fi produs încă de la începuturile umanităţii. În cadrul mişcării se disting tot felul de grupuri (le găsiţi pe site-ul religioustolerance.org) precum anglo-israeliţii sau brito-israeliţii care se axează pe ideea simplă a descendenţei anglo-saxonilor, celţilor, germanicilor sau scandinavilor din triburile lui Israel. Christian Identity uneşte cu alte cuvinte conservatorismul religios şi mistificarea originilor cu gândirea de extremă dreapta. Discursul de acest tip nu este în niciun caz nou. Curentul anglo-israelit datează de fapt de prin 1840, ca urmare a publicării unui text numit “Lectures on Our Israelitish Origin” de către un anume John Wilson, care avansa acelaşi mit de origine care lega populaţiile biblice de cele contemporane. Şi astăzi, bisericile ultraconservatoare din acest curent încă mai consideră că anglo-saxonii, implicit americanii, sunt adevăratul şi unicul popor al lui Dumnezeu şi îşi propagă ideile prin tot felul de filmuleţe, pliante sau predici. Există şi congregaţii cu şcoli unde se predă o astfel de viziune asupra lumii.Religia în acest caz reprezintă liantul pentru tot felul de curente şi tendinte extremiste suţinute în total de jur de 50.000 de americani. Toate grupurile se remarcă printr-o interpretare foarte sumară şi reducţionistă a Bibliei, credinţa că Adam şi Eva erau arhetipul omului alb, homfobie, antisemitism, în esenţa mitul superiorităţii omului alb, a ‘rasei adamice’, ‘veritabilii israeliţi’. Grupările cele mai radicale nu le atribuie calitatea umană celor pe

care nu îi consideră ca apartinând propriei ‘rase’, numindu-I “mud races”. În acest sens, interpretează porunca privind interdicţia adulterului nu ca pe o referintă la relaţiile extramaritale, ci interrasiale.Grupurile s-au implicat şi în acte de terorism precum incendierea sinagogilor, bombardarea clinicilor unde se face avort şi chiar uciderea homosexualilor. Totuşi, majoritatea actelor se pare că au fost comise individual, iar mişcarea nu este monitorizată din cauza amendamentului 1 al Constituţiei care garantează libertatea de gândire. Dacă naraţiunile biblice sunt o cale destul de obisnuită pentru a crea impresia de autenticitate, în cadrul neonazismului se mai face uz de discursul legat de diversitatea culturală. Mai exact, este atacat multiculturalismul. Dacă aruncăm de pildă o privire pe site-ul Stormfront, multe elemente ale formei de prezentare ni se vor părea familiare: iconografia aminteşte cu precădere de Germania nazistă. Logo-ul este White Pride World Wide şi miscarea se autodescrie ca fiind o resură importantă pentru tinerii curajosi care vor să se afirme în lupta pentru idealurile culturii occidentale. Mitul agresiunii externe este şi el o constantă, adică ideea discriminării albilor tocmai din cauza multiculturalismului. Celebrarea diversitătii este condamnată drept o încercare de reducere a numărului şi importanţei albilor. O altă premisă a gândirii radicale se referă la ideea că America aparţine doar albilor, iar diversitatea ar distruge spiritul ‘naţiunii’. Mitul conştiinţei rasei albe este adus în prim-plan pentru a ascunde frici mai concrete, legate de probleme socio-economice samd.În naraţiunea despre rasă, aceasta devine de fapt adevărat familie, prin urmare sursă identitară, iar această chestiune este percepută ca absolut naturală, ba dimpotrivă, preferinta pentru alte culturi, în acest caz identificate cu ‘rasele’ este de neconceput. Radicalismul nu presupune nepărat ura deschisă faţă de ceea ce este interpretat ca fiind diferit, dar amestecul se condamnă. Discursul supremaţiei albe este construit şi ca o contrapondere la mişcările de emancipare a afro-americanilor, numai că o astfel de reacţie ignoră cu desăvârşire istoria discriminării în State şi relaţiile de inegalitate care au dominat şi pe alocuri încă mai domină societatea.În general, ideea unui naţionalism al albilor se adresează celor care cumva se simt defavorizaţi, care se confruntă cu circumstanţe economice sau sociale dificile şi care prin urmare simt nevoia să creeze o schemă explicativă mai largă care să ofere pe de o parte, impresia de apartenenţă la o comunitate, iar pe de altă parte, de existenţă a unor fundamente şi scopuri mai profunde în tabloul complicat al problemelor si relaţiilor umane.Mitul agresiunii externe presupune un transfer extern de vină, iar naţionalismul alb este motivat de o nevoie de a crea o comunitate total separată ca formă de autoapărare în fata exploatărilor de către “ceilalţi”. Aspectele pe care insistă radicalii sunt legate de inagalităţile percepute la locurile de muncă, învăţamânt, la acordarea ajutoarelor sociale sau exprimarea opiniilor, aspecte în care non-albii ar avea mereu de câştigat. Termenii argumentaţiei sunt de obicei inversaţi, suprematistii albi insistând

pe ideea defavorizării totale a categoriei proprii, ceea ce nu corespunde realităţilor care de multe ori spun o altă poveste despre rasism. Unele grupuri, precum Yggdrassil, nu pledează atât pentru superioritate, cât pentru separaţie. În vreme ce cultura naţionalismului alb poate trece neobservată în viaţa de zi cu zi, unele dintre ideile privind poziţia privilegiată a albilor în raport cu alte “rase” pătrund şi în mainstream. Oricum, în multe cazuri rasismul se reduce de fapt la o căutare identitară şi o nevoie de apartenenţă. Simboluri precum tatuajele cu White Power sau White Pride pot căpăta conotaţii diferite în contexte diferite.De exemplu, în închisoare indivizii le pot folosi pentru a indica protecţia din partea grupului cu care se asociază. Pentru mulţi insă discursul suprematist are şi însemnatate strategică, pentru a justifica comportamente agresive sau a obţine diverse avantaje. Radicalismul implică adevăr selectiv şi uitare: opresiunea suferită de diverse categorii de-a lungul istoriei nu mai este recunoscută, ba chiar negată şi se produce o inversare de valori în care se victimizează opresorul. Legile privind asigurarea egalităţii de şanse sunt răstălmăcite în aşa fel încât să pară a avantaja afro-americanii sau evreii şi a-i deposeda pe americanii ‘autentici’ de drepturile lor naturale.Intr-un fel, adepţii rasismului sunt victime ale propriei ideologii şi sărăciţi de către aceasta, pentru că percep orice inconveniente drept urmare a unui conflict inerent ‘raselor’, influenţând totodată negativ şi categoriile pe care le blamează, care pot dezvolta şi ele un complex de inferioritate.

Neonazismul din RDGFraţii lui Wotan şi Frontul de la WeimarNeonaziştii din RDG nu erau doar o mulţime dispersatã, ci dimpotrivã, o scenã bine pusã la punct, care numãra mai bine de 15000 de membri şi care aproape cã a cauzat cãderea guvernului.Este o adunare furibundã, prea violentã pentru comunitatea sionistã din Berlinul de est. Mai bine de 2000 de fani se înghesuie pe 17 octombrie 1987 ca sã vadã concertul trupei de punk “Element of Crime”, precum şi pe colegii de breaslã din RDG a acesteia, trupa “Die Firma”. Este un eveniment demn de amintit: la puţin timp dupã orele 22, 30 de Skinheads perturbã concertul, urlând cât îi ţin plãmânii: “Pentru victorie!”, “Afarã cu evreii din bisericile germane!” sau “Porci comunişti!” şi rãnindu-i pe mulţi dintre fanii şocaţi. Ulterior îşi continuã activitãţile în afara concertului pânã ce sunt puşi în faţa unei pleiade de miliţieni.

Abia dupã câteva zile presa incepe sã relateze despre incident. Dar nu se vorbeşte nici despre skinheads, nici despre neonazişti, ci mai mult despre »Rowdytum« aşa sunã expresia fixã pentru izbucnirile violente ale tinerilor din statul german. De data aceasta eufemizarea nu mai are acelaşi efect. Atacul asupra bisericii sioniste nu este un caz singular şi anuntã noi rapoarte între autoritãţi şi neonazisti. Chiar dacã pentru puţin timp. Pânã atunci în “Germania bunã” extremismul de dreapta nu era altceva decât un

produs importat din vest. Deja în 1950, la un an dupã înfiinţarea statului. SED-ul (Sozialistische Einheitspartei Deutschlands) declarã cã rãdãcinile fascismului au fost annihilate.

Dar asta nu împiedicã fructificarea moştenirii gândirii naţionaliste şi populiste şi dincolo de Elba. Ba chiar într-un mod vizibil şi foarte clar: svastici, profanãri de morminte, cultul hitlerist, violenţa împotriva evreilor, homosexualilor sau funcţionarilor comunişti. Foarte activi deveneau neonaziştii când venea vorba de meciuri de fotbal. Autoritãţile erau informate destul de cuprinzãtor. Între 1965 şi 1980 se numãrã sute de apariţii neonaziste. Vinovaţii sunt desemnaţi inadaptaţi social. Stasi surprind şi în armata naţionalã sau în propriile rânduri mai mult de 700 de activitãţi neofasciste. Şi în trupele de elitã MfS (Ministerul pentru Siguranţa Statului), regimentul de gardã a Feliks Dzierzynski.

Treaba devine serioasã. Din 1983 siguranţa statalã ia mãsuri pe cât se poate. Dar multe se ascund şi sub preş, deşi ascensiunea neonazistã devine tot mai evidentã. La mijlocul anilor ’80 fiecare a 4-a gardã din regimentul MfS are rolul de a se lupta cu izbucnirile neonaziste. Cu toate acestea şeful Stasi, Erich Mielke nu considerã cã relatãrile despre pericolul extremist care ia amploare ar trebui clasificate la categoria de importanţã majorã. Ceea ce el şi mulţi alţi nu doresc sã înţeleagã: criza accentuatã de legitimitate a RDG, din punct de vedere economic, social şi politic, îi întãrâtã pe cei din opoziţie, care nu au mereu veleitãţi reformiste, democratice, egalitariste. Existã şi cei care viseazã pe ascuns la o restauraţie a Reich-ului. Neonaziştii. Elementul de legãturã dintre membri este ura faţã de sistemul “porcilor comunişti”.

Atentate asupra strãinilorUra aceasta se direcţioneazã treptat împotriva muncitorilor discriminaţi din Asia şi Africa. Şi prin atacuri criminale structurile neonaziste devin mai unite. În Berlin sunt fondate organizaţii precum Frontul Lichtenberg sau NS-Kradstaffel Friedrichshain, la care se mai adaugã Frontul popular Gubener, Fraţii lui Wotan, Frontul de la Weimar şi o divizie SS Walter Krüger Wolgast, în rândurile cãrora se numãrã şi învãţãtori sau funcţionari publici. Când ştasi şi Ministerul de Interne fac bilanţul în 1988, observã ca ceva se schimbã. Declanşatorul turnurii îl reprezintã atentatul asupra bisericii sioniste din Berlin.

Într-o acţiune de fortã între octombrie 1987 şi ianuarie 1988 se organizeazã procedure preliminare împotriva a 108 skinheads. Cei autentici sunt condamnaţi, la fel şi atentatorii de la biserica sionistã. Acum se fac dezbateri la nivel înalt: pe 2 februarie 1988 politbiroul decide suprimarea

tuturor expresiilor neonazismului. Pentru prima data se admite fãţiş cã intr-un stat prin excelenţã antifascist fascismul existã cu adevãrat. Ce-I drept, ca marfã de import. Puţinele articole despre nazisti din ţarã, care apar doar din când în când în anumite reviste, urmeazã linia politbiroului: neonazismul este strain de fiinta socialismului şi a fost adus în RDG prin influenţa forţelor neofasciste din RFG.

Mai departe ministerul de interne fondeazã un grup de lucru care sã se ocupe de skinheads şi o ataşeazã poliţiei. Liderul, locotenentul Bernd Wagner, trebuie sã analizeze precaut situaţia şi sã elaboreze nişte strategii de reprimare. Dar Wagner şi colegii sãi ştiu cã nu mai au de mult de-a face cu un fenomen sporadic caracteristic unor grupuri de tineri. Cea li se înfãţişeazã este un proces care ameninţa sã cuprindã întreaga societate. Wagner se gândeşte la un concept de cercetare care presupune munca sociologilor. Şi timpul apasã: întreprinderile de la Magdeburg sunt înţesate cu explozibil. În oraşul lui Karl Marx o fatã este prinsã şi i se zgârie pe mânã steaua lui david. În Dresden un immigrant din Mozambic este mãcelãrit. În Halle un African suferã aceeaşi soartã. În apropiere de Riesa cei care se considerã slujitorii dreptãţii aruncã jumãtate din africani afrã dintr-un tren aflat în mişcare.

Ura se naşte în tânãra clasã muncitoreascã. Activiştii sunt harnici, disciplinatî, ambiţioşi, beneficiazã dea cea mai bunã prognozã socialã şi se bucurã de suportul continuu al populaţiei. La concluiza asta ajunge grupul de sociologi de la Berliner Humboldt-Universität, care investigheazã problema din însãrcinarea miniştrilor. Coordonatorul studiilor, Loni Niederländer constatã: într-adevãr au ajutoare din vest, dar nu existã indicii decisive care sã ne convingã cã influenţa occidentalã ar fi o condiţie supremã pentru existenţa skinheads. Pe scurt: problema neonazistã se naşte acasã.

O optime din tinerii din RDG considerã cã fascismul are şi pãrţi buneAdevãratele dimensiuni reies din studiile Institutului Central pentru Tineret din Leipzig, condus de Walter Friedrich: 2 procente din tineri se declarã membrii ai scenei skinheads, 4 procente simpatizanţi, 30 de procente au o pãrere bunã despre activitãţile desfãşurate de neonazişti. O optime opineazã cã fascismul are pãrţile sale bune. La fel de mulţi cred cã Hitler a dorit numai binele poporului german.

AG Skinhead al lui Bernd Wagner cuprinde de pildã 1000 de neonazişti angajaţi în acte de violenţã, apoi 6000 mai moderaţi. În total numãrul se ridicã la 15000. rezultatele studiului sunt un şoc. Conducerea statului reacţioneazã circumstanţial: studiile ajung prin sertare uitate, munca de

cercetare a berlinezeilor se închieie, AG Skinhead este dizolvat. Deşi este doveditã neputinţa mãsurilor de pedepsire, altceva nu preau ce sã facã autoritaţile. Dacã în 1988 sunt înregistrate 185 de delicte radical-extremiste, numãrul lor creşte la 300 în 1989.

Bernd Wagner şi colegii sãi nu vor sã se împace cu ideea cã tot ce fac este în zadar şi cã toate punctele lor de vedere trebuie mascate, prin urmare se adreseazã regizorului şi autorului Autor Konrad Weiß. Acesta compune eseul “Die neue alte Gefahr” (Noul pericol vechi). La începutul anului 1989, de ziua Bisericii Evanghelice, Konrad Weiß ţine o prelegere în Berlin. Nicicând nu s-a mai auzit în RDG o perspectivã criticã asupra naţional-socialismului. “Firele conducãtoare şi capetele reţelelor noului fascism din RDG nu trebuie cãutate în vest. Sunt produsul societãţii noastre. La scurt timp dupã aceea discursul apare într-o revistã obscurã pe nume “Kontext”.

Este prea târziu ca sã impinge la o discuţie publicã. Dezbaterile au de mult un alt scop. Când cade zidul în 1989, alãturi de aventurieri şi cãutãtori de noroc nãvãlesc şi diverşi adepţi ai structurilor naziste în ţarã. Deşi întreţin contacte cu colegii lor din vest încã de mai devreme, neonaziştii din occident sunt surpinşi în mod plãcut de ce teren fertil se dezvoltã aici pentru crearea unui neonazism mai puternic. În ianuarie 1990 este fondatã Alternativa naţionalã, primul şi ultimul partid de extremã drepatã din RDG.

Radicalismul de dreapta nu rãmâne ascuns faţã de noile autoritãţi. Dar când Bernd Wagner prezintã perpectivele sale, nu înţelege reacţia primitã. Nu este crezut de nimeni. Nici autoritãţilor nu le vine sã creadã ce amploare are extremismul din est. aşadar camarazii din est şi vest se pot uni liniştiţi ca sã alcãtuiascã noi structuri.

Mitul unei Republici Democrate Germane lipsite de orice influenţe neonaziste persistã şi azi. Când vine vorba de manifestãri ale extremei drepte, acestea sunt clasificate drept produse de import din vest. Dar contribuţia estului dupã 1989 la construcţia scenei neonaziste demonstreazã altceva.

Neonazismul este mai viu decât ne-am închipuitNeonazismul nu există, este vorba de fapt despre o linie organizatorică neîntreruptă care ne poartă înapoi în anii `20, când încep să se închege mișcările de extremă dreaptă. De atunci, activismul din următoarele decade urmează niște modele ciclice.În Suedia vom găsi în presă numeroase știri și articole care vorbesc despre ‘neonazism’. Unele voci atrag atenția că astfel de grupuri sunt prezente până și aici, cerând precauție, în vreme ce alte voci consideră că lucrurile

nu sunt atât de grave, că activismul, violența și confruntările sunt departe de a atinge nivelul din anii `90. Intrebarea este însă dacă acestea au vreo șansă să se dezvolte în acest sens, dacă și cum trebuie reacționat.

Sunt discuții pe această temă încă de la începutul anilor `80, mediul public confruntându-se periodic cu o realitate percepută adesea fragmentat. Asta pentru că neonazismul nu este ceva apărut recent, ci o manifestare socio-politică neîntreruptă din 1924, atunci când s-a înfiintat organizația fascistă de luptă a Suediei. Valurile de activism, violențe și conflicte care câștigă acum în intensitate urmează de fapt niște mostre de ciclicitate – care uneori pot lăsa impresia că grupările și activitățile lor au dispărut de pe scenă. De fapt nu au dispărut deloc, doar și-au schimbat formula, tactica, s-au mai retras din văzul lumii pentru ca apoi să reapară încet dar sigur în subconștientul public.

Național-socialismul suedez, fascismul și militantismul autorproclamatei ‘puteri a albilor’ cuprind o istorie încâlcită în care vom găsi nenumărate partide, organizații, asociații și mici grupări militante. Mișcarea nu a fost niciodată una unitară, lucru pentru care suedezii ar trebui să fie cei mai recunoscători: luptele interne din cadrul acestui activism au fracturat mișcarea și i-au consumat cea mai mare parte din potențial și impact.

Perioada interbelică s-a caracterizat prin ascensiunea partidelor tradiționale, nutrind vise mari de sporire a influenței în parlament – o viziune care a fost în mare parte abandonată în perioada postbelică, atunci când fostele partide s-au transformat în organizații și asociații cu multă încărcătură ideologică. De exemplu, mișcarea fascistă modernă suedeză (Nysvenska Fascistika Rörelse) a suferit o astfel de evoluție. O excepție de la regulă o reprezintă clasicul Partid National Socialist Nordic (Nationalsocialistiska Nordiska Rikspartiet), înfiintat in 1956, care funcționează în forma de partid tradițional. Partidul este de fapt veriga de legătură între mișcările din perioada interbelică și cele contemporane, ‘puterea lumii albe’ (vit maktvärld).

În perioada postbelică se poate remarca o tentativă de contopire a naționalsocialismului european cu ideologia americană a supremației albilor. Naționalismul a fost ușor atenuat de alte noțiuni precum comunitatea rasei supreme, lupta internațională a acesteia si o viziune fatalistă despre istorie, care ar reprezenta un război total finalizat cu apocalipsa și sosirea epocii de aur. Vorbim în esență despre mișcări milenariste în cadrul cărora lupta este un mod de viață.

În același timp s-a încercat depășirea confruntărilor interne din acest curent, care durează deja de decenji întregi, în favoarea promovării unei solidarități rasiale construite pe baza unui nucleu comun care presupune, ca întotdeauna, crearea unui dușman extern. În cazul acesta, ideea conspirației globale a evreilor. Antisemitismul a fost și va fi mereu unul dintre fundamentele ideologice, un punct de reper în funcție de care se reinterpretează istoria și lumea.

Treptat s-a renuntat și la organizarea tradițională în favoarea utilizării mijloacelor moderne. Internetul a asigurat coeziunea. Dezvoltarea s-a petrecut în Suedia de la finele anilor `80 și a luat un avât puternic în anii `90. A fost o creștere spectaculoasă pe care nimeni nu o credea posibilă. Cercetătorii care se ocupau cu mișcarile interbeliceși ecourile postbelice ale

acestora trăiau și ei cu impresia că studiau niște realități apuse. Ce studiau de fapt era o renaștere graduală în forme noi.

Așadar, în istoria recentă se remarcă dezvoltarea unui mediu de underground în care activismul rasei albe pare să fie foarte în vogă – este o lume multifațetată în care ziare, edituri, asociații culturale, muzica sau diverse companii oferă resursele necesare micilor sau marilor grupuri de activiști, de la militanții de la Rezistența Ariană (Vitt Ariskt Motstånd) până la uniunile din închisori precum Frăția ariană (Ariska brödraskapet) și mult mai tradiționalele organizații precum Frontul Național-Socialist.

Anii `90 au fost și martorii unor puternice valuri de militantism violent cauzat de elementele mai revoluționare ale acestui mediu; valuri de activiști înarmați care au străbătut țara și au jefuit bănci, culminând cu crimele de la Malexander și uciderea sindicalistului Björn Söderberg. Totodată, spirala violenței a atins punctul culminant și în ceea ce privește confruntarile dintre mișcarea ‘puterii albilor’ și stânga autonomă.

În anii `90 au luat avânt dar au și apus o sumedenie de organizații: Asociația pentru viitorul Suediei, Frontul Național, Rezistența ariană, Biserica creaționiștilor, Partidul istoriei naționale și multe altele. Grupurile au venit și au plecat, s-au reorganizat, s-au dizolvat și au reapărut sub forma unor noi constelații. Activiștii din frunte și-au modificat direcțiile ideologice din diversele facțiuni care se aflau în interiorul ‘vit makt-världen’. Dar unele viziuni fundamentale au rămas în picioare, privind în principiu conspiraționismul iudaic, necesitatea mișcării de rezistență și nevoia de a lupta cu diverse mijloace împotriva societății pe care o respingeau.

Tot în această decadă mișcarea a descoperit puterea formidabilă a internetului și i-a exploatat rapid posibilitățile. În curând si pe internet a apărut o lume de nișă care s-a dezvoltat odata cu tehnologia. Ca și în cazul altor culturi de underground, putem vorbi de două lumi paralele: una fizică, ce presupune întâlniri, activism, demonstrații, pliante, etc. și una virtuală, cu portaluri, bloguri, grupuri pe Facebook, etc.

Totodată, internetul nu a avut un impact doar asupra posibilitaților de exprimare a acestor grupuri, ci și asupra capacității noastre de a ne forma o imagine despre cine se mișcă în astfel de medii; o lume care până acum nu a fost accesibilă și s-a ascuns de publicul larg, devenind recent devoalabilă cu un singur click.

Gruparea care în momentul de față domină dezbaterile este Partidul Suedezilor (Svenskarnas Parti). Partidul a fost creat în momentul în care se crease mare vâlvă în jurul Rezistenței ariene, la începutul anilor `90, și a apărut inițial sub numele de Frontul Național-Socialist, la Karlskrona, în 1994. În 2008 partidul și-a schimbat numele în Frontul Popular, apoi în

2009 devine Partidul Suedezilor. Schimbarea numelor corespunde și unor reevaluări ideologice, ducând spre o variantă mai clasică de fascism, nu nazism, programul său amintind astăzi de viziunile din cadrul Nysvenska Rörelse (naționalism puternic, corporatism, anticomunism, antisemitism, antidemocratie) și ale lui Per Engdahl, liderul SFKO (Sveriges Fascistiska Kamporganisation) din anii `20.

În ultimii doi ani, SvP și-a întărit pozițiile prin intermediul întâlnirilor periodice, răspândirii de pliante, demonstrațiilor, încercând să capete legitimitate printr-o politică activă în cadrul comunităților locale. La alegerile din anul acesta și-a propus acapararea unei treimi din municipalități.

În 2007, partidul a început, sub numele de Frontul Național-Socialist, o campanie pentru susținerea libertății de expresie, cu sloganul ‘libertatea de expresie se află sub amenințare!’. Campania a inceput ca un protest impotriva legislației privitoare la crimele de ură rasială, după ce mai mulți membri ai grupării au fost încarcerați pentru acest delict. Printre cei implicați în campanie se aflau și revizioniști precum britanicul David Irving, belgianul Siegfried Rudolf sau germanul Horst Mahler. Tot ca parte din protest, partidul a reușit să dea la tipărire cărți interzise până atunci, cum ar fi ‘Chestiunea evreiască’ a lui Oskar Landhal, din anii ’30. De atunci, așa-zisele demonstrații pentru libertatea cuvântului au devenit un laitmotiv al politicii partidului, de curând membrii luând parte la flash mobs și înconjurând cu bandă unele sedii de presă. Acțiunile se înscriu într-o tendință răspândită în toată Europa: partidele de extremă dreapta instrumentalizează chestiunile legate de libertatea conștiintei erijându-se ele însele în apărătoarele acesteia, ca victime ale opresiunii și persecuției.

Alături de SvP, în atenția publicului a ajuns iarăși Mișcarea de Rezistență Suedeză, după câteva activități prin orașele mari. Doar atunci când activismul grupurilor atinge marile centre urbane este posibil un reviriment adevărat atât al mișcărilor cât și al dezbaterilor, un model pe care îl putem depista și din decadele anterioare, mai ales din perioadele de radicalizare. Svenska motståndrörelse își are originile în micile grupuri militante din anii ’90, care sub o formă sau alta s-au tot perpetuat. Spre deosebire de SvP, gruparea militantă nu are vreo pretenție politică, nedorind să se implice în alegerile parlamentare.

De asemenea, nu sunt nici o organizare de masă, ci mai degrabă o asociație elitistă, ale cărei activități și viziuni sunt similare în bună măsură celor ale organizațiilor național-socialiste de tineret din perioada interbelică, folosind același limba revoluționar și antiimigraționist.

Pe lângă activismul stradal (flash mobs, pliante, dar și confruntări uneori violente cu poliția), care în ultimii ani a cunoscut o intensificare importantă, mai ales în afara marilor orașe și deci oarecum în afara radarului mediatic, mișcarea devine din ce în ce mai vocală în mediul online, încercând lărgirea cercurilor.

Ce observăm acum nu este însă o noutate, ci o ciclicitate a unor fenomene pe care le cunoaștem de mult timp. Dacă astfel de organizații și mobilizări dispar din lumina reflectoarelor, nu inseamnă nicidecum că nu mai există. Ba dimpotrivă, persistă și uneori sunt chiar mai tenace, perseverente și pline de viața decât am fi tentați să credem.

sursa: SvD Kultur

ustitia greaca dezvaluie "actiuni criminale" ale partidului neonazist Zori Aurii

Marturii ale unor fosti membri ai partidului Zori Aurii si un raport judiciar, publicate luni,

dezvaluie numeroase "actiuni criminale" ale partidului neonazist grec, inclusiv operatiuni

coordonate de agresare fizica a unor imigranti pakistanezi, relateaza AFP.

Partidul neonazist a infiintat "militii de asalt", care vizau in special imigranti pakistanzi, in

ultimii ani, potrivit unor marturii depuse in justitie de catre doi fosti membri ai partidului, citati

de presa greaca, dupa arestarea in acest weekend a principalilor lideri ai formatiunii Zori

Aurii.

Zori Aurii are o "structura strict ierarhizata, liderul fiind atotputernic dupa principiul lui Hitler,

Führerprinzip. (...) Zori Aurii a inceput aceste atacuri in 1987, mai intai impotriva

imigrantilor, iar apoi impotriva unor greci", dezvaluie Charalambos Vourliotis, adjunctul

procurorului Curtii Supreme, in acest raport.

In document se precizeaza ca acest partid, "ai carui membri beneficiaza de un antrenament

de tip militar, in special in Attica (o zona intens populata din Atena), (...) a comis zeci de

actiuni criminale".

Aceasta lista cuprinde doua crime cu premeditare, trei tentative de omor si numeroase

atacuri impotriva imigrantilor.

"Picatura care a umplut paharul a fost deschiderea focului asupra a doi pakistanezi. Unul a

reusit sa fuga, dar celalalt a fost prins, batut in mod brutal cu lovituri de picioare in cap.

Agresorii spuneau «Executam un penalty» sau «Poate ca a murit»", a declarat unul dintre

fostii activisti ai partidului neonazist.

http://www.svd.se/kultur/understrecket/nazismen-ar-mer-seglivad-an-vi-vill-inse_3365472.svd

Ultimele trei decenii s-au remarcat printr-o recrudescenţă semnificativă a partidelor de extremă dreaptă xenofobe, profund conservatoare, și chiar extremiste în mare parte din tările europene1. În timp ce cu treizeci ani în urmă partide xenofobe nu a reușit să treacă nici pragul minim de 5% necesar participării la guvernare, în prezent participarea parlamentară a acestora este de aproximativ 28% în țări precum Austria și, fără îndoială, a ajuns la nivelul de 70% în Ungaria2. În 1999 austriecii, care în mod tradițional se afirmau ca "prime victime" ale celui de al III-lea Reich și condamnau Holocaust, i-au acordat peste 26% din voturi la alegerile naţionale lui Jörg Haider, guvernatorul3 landului Carintia și lider al Partidul Liberal Austriac4.

Zorii Aurii, partid politic neo-nazist[2] din Grecia. A fost fondat de către Nikolaos Michaloliakos în 1993. În urma alegerilor legislative din mai 2012 a intrat în Parlamentul țării, obținând 21 de mandate. In 2015 a castigat in urma alegerilor legislative 17 mandate clasandu-se pe locul 3.

În Ungaria s-a remarcat, în sensul celor ce preced, Alianța Tinerilor de Dreapta—Mișcarea pentru o Ungarie mai bună5 , pe scurt Jobbik, partid politic de extremă dreaptă. Mișcarea pentru o Ungarie mai bună (Jobbik), pe 25 august 2007 a oficiat o ceremonie în care a înființat o organizație paramilitară, Garda Maghiară, ocazie cu care primii membri ai Gărzii și-au depus jurământul, însă pe data de 2 iulie 2009, Curtea de Apel Budapesta a hotărât, în mod definitiv și irevocabil, scoaterea în afara legii a Gărzii Maghiare. Aparte, în octombrie 2009, în timpul celui de-al șaselea Congres al partidului Jobbik, a fost creată Alianța Mișcărilor Naționale Europene destinată să unească partidele naționaliste din Europa., iar la alegerile parlamentare din Ungaria, în primăvara anului 2010, Jobbik a obținut un număr de 855.436 de voturi, adică 16.67% din voturi, astfel încât Partidului Jobbik îi revin 47 de locuri în Parlamentul Maghiar.

Analiza caracteristicilor dreptului xenofob la nivelul anului 2013 relevă diversitatea partidelor xenofobe. Glisarea Europei spre dreapta extremistă nu este atât surprinzătoare, cât îngrijorătoare şi numai prin

1 Înţelegând prin “xenofobie” referinţa la orice platformă politică care solicită limitarea strictă a imigrației, controalelor la frontierele consolidate, reforma sau eliminarea zonei Schengen, sau chiar expulzarea minorităților.2 Aserţiunea vizează alianţa Partidului Libertății din Austria (aproximativ 17% din Nationalrat) și Alianța pentru Viitorul Austriei (~ 11%). Pentru Ungaria, acest număr se referă la alianţa dintre Fidesz (~ 53%) și Jobbik (~ 17%).3 În germană Landeshauptmann, președintele executivului. În 1989 Jörg Haider a fost ales guvernator al landului Carintia, dar după doi ani a fost nevoit să renunțe la funcție după ce într-un discurs a elogiat politica Germaniei naziste de ocupare a forței de muncă. În 1999, a fost reales ca guvernator al Carintiei cu ajutorul susținerii oferite de conservatori, iar în 2004 a fost reales cu susținerea social-democraților.4 În germană Freiheitliche Partei Österreichs (FPÖ).5 În maghiară Jobboldali Ifjúsági Közösség—Jobbik Magyarországért Mozgalom.

https://www.wikiwand.com/ro/Garda_Maghiar%C4%83

https://www.wikiwand.com/ro/2007

https://www.wikiwand.com/ro/25_august

https://www.wikiwand.com/ro/Extrem%C4%83_dreapt%C4%83

https://www.wikiwand.com/ro/Limba_maghiar%C4%83


https://www.wikiwand.com/ro/Grecia

https://www.wikiwand.com/ro/Zorii_Aurii_(Grecia)#citenote2

https://www.wikiwand.com/ro/Neo-nazist

https://www.wikiwand.com/ro/Partid_politic

https://www.wikiwand.com/ro/Limba_german%C4%83

https://www.wikiwand.com/ro/Carintia



https://www.wikiwand.com/ro/Germania_nazist%C4%83

https://www.wikiwand.com/ro/Carintia


https://www.wikiwand.com/ro/Landeshauptmann


raportare la consecinţele care încă se mai fac simţite ale celui de al doilea război mondial şi la totalitarismul adus de acesta. Surprinzătoare este însă amploarea extremei drepte xenofobe în ţări care sunt, de obicei, asociate cu liberalismul și multiculturalismului, inclusiv Elveția, Suedia, Belgia, și Țările de Jos. În Elveţia, presupusă ca ţară extrem de tolerantă, Partidul Popular Elveţian, câştigător al sufragiilor naţionale uc 26%, a restricționat construirea de moschei și minarete. Partide rasiste de extremă dreaptă, precum Vlaams Blok în Belgia, au fost câștigă în popularitate6 până când au fost interzise pentru extremism în 2004.

"Partidul xenofob" nu poate fi omogenizat sau redus la imaginile tipice de fascism, neo-nazismului, rasism, sau dictatură în sensul strict al termenilor. Partidele xenofobe au beneficiat de creșterea suportului din partea alegătorilor de diverse ideologii politice, în primul rând datorită creşterii nemulţumirilor în contextul în care vulnerabilitățile Uniunii Europene au devenit tot mai evidente, fiindu-le înşelate aşteptările privind reforma economiei paneuropene, integrarea, deschiderea frontierelor și multiculturalismul, principii care au modelat dezvoltarea Europei din al doilea război mondial. Cu amplificarea şomajului peste cea mai mare parte a continentului, imigrația masivă din Africa, Asia, și Balcani în Europa de Vest și ceea ce mulți simt a fi o structură economică și politică eşuată a Uniunii Europene, alegătorii din diferite medii se îndreaptă spre soluţii radicale, în mod reactiv faţă de crizele în curs de desfășurare în Europa.

În acest sens, este important să se recunoască faptul că mișcările politice ale doctrinei xenofobe sunt la fel de variate ca partidele social-democrate și de extremă-stângă, incluzând tradiționaliști, pro-europeni, eurosceptici, democrați, naționaliști, rasiști, neo-naziști, și chiar ecologişti. Marea majoritate a partidelor xenofobe militează pentru soluţii radicale, în timp ce altele susțin o abordare tradițională, conservatoare, sau chiar moderată până la rezolvarea problemelor Europei în procesul democratic. Sunt partide naționalișt relativ moderate: Partidul Adevăraţilor Finlandezi (~ 19%), în Suedia democrații (~ 6%), Partidul Popular Danez (~ 12%), iar Partidul Popular din Portugalia (~ 11%). Chiar partidul de guvernământ din Ungaria, Fidesz (~ 53%), susține o platformă conservatoare, mai degrabă, decât un program militant sau autocratic, deşi mass-media occidentală îl apreciază ca fiind de extremă-dreaptă sau chiar dictatorial. În unele țări, cum ar fi Serbia și Franța, partidele de extremă-dreaptă au putere parlamentară redusă, dar liderii lor sunt deosebit de populari. Frontul Național a Franței are doar două locuri în Adunarea Națională din 577, dar Marine Le Pen s-a situat pe al treilea loc la alegerile prezidențiale din 2012, cu aproape 18% din voturi. Partidul Radical Sârb,

6 La alegerile din 2003, Vlaams Blok a câștigat aproape 12% din locurile din Camera Reprezentanților.

extremist şi rasist, nu se află la guvernare, dar fostul lider al acestuia, Tomislav Nikolic, a fost ales președinte al Serbiei în 2012. Conchizând, plasarea tuturor mișcărilor xenofobe în aceeași categorie ar fi rezultatul unui demers superficil: acestea pot varia la fel de mult în ceea ce privește sufragiul popular, ca și în ceea ce privește ideologia lor, iar nu toate dintre ele îmbrățișează agende anti-democratice, fasciste sau autoritare.

Deși toate aceste partide au partea lor de suporteri care abordează mai violent problematica imigrației, majoritatea partidelor de "extremă dreaptă" sunt mai bine descrise ca fiind conservatoare și xenofobe: majoritatea pledează pentru un sistem democratic multi-partid și nu vizează schimbări constituționale viitoare care ar periclita valorile democratice. Cele mai multe apel pentru o soluție non-violentă la problemele economice și de imigrare ale Europei. Chiar partide naționaliste precum Noua Alianță Flamandă (~ 17%) și Belang Vlaams (~ 8%) din Belgia, deşi categoric etnic-naţionaliste, dar ideologia lor vizează consolidarea drepturilor populației flamande. Aceeași tendință manifestă şi Alianţa Națională a Letoniei (~ 14%) și Partidul Ordine și Justiție din Lituania (~ 13%), interesate de compensarea disproporţionalităţilor istorice ale influenței minorităților ruse stabilite în aceste state în timpul perioadei sovietice.

Singurele partide importante ca susţinere populară şi care au manifetări rasiste, atitudine agresivă, militantă sunt Partidul maghiar Jobbik (~ 17%), Svoboda din Ucraina (~ 11%), Golden Dawn of Greece (~ 7%), și "Attack! "Bulgaria (~ 10%). De exemplu, în timp ce majoritatea partidelor grecești sunt tolerante cu alte etnii (inclusiv socialiștii PASOK), care permit asimilarea imigranților, Golden Dawn are o abordare profund rasistă. Unele partide de extremă dreapta maghiare, ucrainiene, realizează excluderi similare. Prin contrast, "naționaliștii moderaţi", precum democrații suedezi, sunt mai interesați în combaterea imigrației fără restricții decât sunt în probleme rasiale. Total diferită este abordarea partidelor extremiste precum Jobbik, adesea acuzat de a avea legături cu Garda Maghiară (Magyar Garda)7, în timp ce naționaliștii bulgari, Golden Dawn și Svoboda nu au organizații similare, manifestările suporterilor acestora fiind legate de vandalism și atacuri împotriva imigranților, moschei, sinagogi din Atena, Sofia și Kiev.

Deși punctele slabe economice care au încercat UE începând cu anul 2008 au devenit tot mai evidente, motivul principal al creşterii manifestărilor xenofobe este nu lipsa alternativelor economice, ci

7 O organizație cvasi-paramilitară care a fost comparat cu Batalioanele de asalt (în germană Sturmabteilung,acronim SA), cunoscute și sub denumirea de Cămășile brune, o organizație paramilitară nazistă care a jucat un rol-cheie în ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler.

https://www.wikiwand.com/ro/Adolf_Hitler

https://www.wikiwand.com/ro/Acronim


ostilitatea față de imigrația fără restricții din Africa, Asia, și Balcani. Dar și aici, fiecare țară și partid prezintă distincţii: opţiunea partidelor xenofobe din Europa variază de la a solicita mai stricte controale la frontiere în vederea controlului emigraţiei, până la a cere expulzarea în masă a minoritămai stricte controale la frontiere în vederea controlului emigraţiei, până la a cere expulzarea în masă a minorităţilor. Deși aproape toate partidele xenofobe sunt cel putin "moderat-eurosceptice", unele apelează la o mai mare autonomie națională în cadrul UE, în timp ce altele susţin ieşirea din Zona Euro ca modalitate de rezolvare a problemei migraţiei.

Deși partidele xenofobe militează împotriva politicilor migraţioniste în ansamblu, în mare parte ostilitatea lor se axează pe imigranții musulmani, în special marocani, indonezieni, arabi, somalezi, afgani, pakistanezi, precum și negrii din Africa, dar adeseosi manifestări violente sunt îndreptate şi împotriva imigranților “albi”, în special albanezii, bosniaci, greci, ucraineni, bulgari, polonezi, baltici, români, ruși. În Italia, partidul de centru-dreapta Lega Nord este mai xenofob față de italieni din sud decât faţă de musulmani; Golden Dawn este ușor ostil față de albanezi, iar în Elveția, xenofobia este în mare parte îndreptată împotriva imigranților din fosta Iugoslavie. Majoritatea partidelor xenofobe nefiind explicit antisemite, Jobbik din Ungaria este perceput ca nu doar ca antisionist, dar anti-evreiești și anti-țigani. Partidele de dreapta austriece sunt, de obicei, concentrate împotriva slavilor și a turcilor, în timp ce în Țările de Jos, Geert Wilders și Partidul olandez al Libertății (~ 10%) se manifestă deosebit de ostili față de musulmani, în special indonezieni și somalezi. Svoboda din Ucraina (~ 11%) dezvoltă o ideologie xenofobă împotriva etnicilor ruși, evrei, tătari și ţigani, în timp ce partidul pe bună dreptate numit "Attack!", din Bulgaria (~ 10%), manifestă deosebit de violent împotriva ţiganilor, a românilor şi a turcilor. Diferenţa de “ţintă” a partidelor xenofobe denotă, pe de o parte, că atari manifestări au exacerbat în ţări cu populaţii mari de imigranţi şi, pe de alta, că mişcările de extremă-dreaptă nu împărtăşesc, întotdeauna, aceleaşi obiective, aceleaşi soluţii sau chiar principii politice.

Prin urmare, este dificilă identificarea cauzelor care au condus la succesul electoral şi la propagarea partidelor de extremă-dreaptă în Europa; o multitudine de exemple conduc la rezultate contradictorii și surprinzătoare, sugestiv fiind faptul că această tendință are loc într-o perioadă de mare dificultate economică, la fel ca în timpul crizei de după primul război mondial, la începutul anilor 1920 și în special în timpul marii crize economice mondiale din anii 1930. Pe un asemenea raţionament, devine surprinzător şi faptul că țări precum Spania și Cipru au mișcări de extremă dreaptă foarte slabe, în ciuda faptului că au suferit o creştere exorbitantă a șomajului și a datoriei publice; în schimb, partide de stânga, cum ar fi Partidul Progresist Eurocomunist Cipru și acela de stânga al

separatiștilor etnici din Catalonia s-au bucurat de un succes remarcabil în ultimii ani.

Puternicul Partid Naționalist din Malta este profund conservatoare și pro-maltez, în timp ce Italia are mai multe partide mici neo-fascist, precum cel al nepoatei lui Mussolini, Alessandra; cu toate acestea, partidele xenofobe de extremă-dreaptă, cum ar fi Imperu Ewropew - Malta și Forza Nuova – Italia, nu s-au bucurat de susţinere publică.

Şi în alte ipoteze este dificil de identificat cauza recrudescenţei ideologiei xenofobe. Diversitatea etică în ţări cu mari populaţii de imigranţi, precum Marea Britanie, ar fi de aşteptat mişcări puternice de dreapta; cu toate acestea, Partidul Național Britanic a eșuat în mod constant pentru a satisface pragul de 5%. Distinct, în Franţa unde populaţia imigrantă este, de asemenea, în număr mare, partidele de orientare xenofobă au susţinere populară.

Or, dacă diversitatea etnică în sine nu declanșează în mod automat dezvoltarea partidelor de extremă-dreaptă, s-ar putea concluziona că omogenitatea etnică oferă un teren mai fertil pentru xenofobie; o atare teorie se verifică în situaţia Ungariei, care are, de departe, cea mai mare mișcare de dreapta în Europa în raport de rezultatele sale electorale. Identic, cu populaţie relativ omogenă, Finlanda oferă un sprijin substanțial partidelor naționaliste xenofobe, cum ar fi Adevărații Finlandezi (~ 19%). Cu toate acestea, alte state relativ omogene, cum ar fi Polonia și Norvegia, au partide xenofobe slabe.

Ar mai rămâne caracteristici culturale de bază care ar putea explica ascensiunea extremei drepte. Probabil, este interesant că Ungaria pare a fi prima țară în care orientarea de extremă-dreaptă cunoaşte o dezvoltare deosebită, după cum a fost şi primul stat care a promulgat legislația anti-evreiască în anii 1930, atunci când Miklos Horthy a instaurat o dictatură de dreapta. Cu toate acestea, xenofobia de sorginte culturală nu pare să susţină succesul electoral al partidelor de extremă-dreaptă. Un prim exemplu de acest fel este România unde, deşi cultura română este adeseori descrisă ca fiind profund xenofobă, Parlamentul român este aproape complet social-democrat și socialist. Același lucru se poate spune despre Polonia, Serbia, Croația și chiar țări cu trecuturi de genocid, cum ar fi Slovacia, Germania, Croația, Serbia, care nu dispun de puternice partidele de dreapta. Un alt exemplu este Rusia unde, deși manifestările xenofobe sunt considerate a fi promovate virulent de skinheads și neo-naziști care instigă la violență împotriva migranților din Caucaz și Asia Centrală, partidele de extremă dreaptă, cum ar fi Marea Rusia și Uniunea Întregii Populaţii Ruse au foarte puțin succes electoral. Pe scurt, aducerea la putere a partidelor xenofobe nu pare a fi ceva inerent culturilor naționale europene.

O explicație finală adaugă atât perspectivă, cât și contradicție: ne-am putea aștepta ca țările aflate în dificultate şi traumatizate de pe urma tranziţiei să se îndrepte spre mișcările extremiste. Neo-nazismul, naționalism și Partidul Național Democrat sunt mult mai puternice în fosta Germanie de Est decât în restul țării, de la căderea Zidului Berlinului; identic, acest concept de tranziție poate explica de ce bulgarii și ucrainenii au tendința de a sprijini extrema-dreaptă faţă de trecutul lor comunist. Însă această argumentare devine plată atunci când privim spre alte foste state comuniste, cum ar fi România, Polonia, Rusia și Republica Cehă, în cazul cărora menifestările de extremă-dreaptă sunt deosebit de slabe, astfel încât este evident că tranziția și nesiguranță culturală singure nu oferă o explicație.

Două exemple finale sunt, probabil, cel mai surprinzătoarer în încercarea de explicare a extremei drepte: Norvegia și Suedia. Partidele de dreapta nu au avut niciodată prea mult succes în niciuna dintre aceste ţări: Norway's powerful Progressive Party (~ 22%) este doar uşor xenofob și este mai bine descris ca fiind naționalist conservator, în timp ce în Suedia democrații sunt mult mai virulent xenofobi. Cu toate acestea, de-a lungul anilor 1990 și chiar și astăzi, Norvegia și Suedia au văzut unele dintre cele mai brutale valuri de violență anti-imigrație din Europa; culturile omogene cu care se confruntă fenomenul imigrației și diversitate generează adesea reacții extreme, dar astfel de reacții nu se traduc neapărat în succesul electoral.

Evident este că orientările xenofobe au cunoscut o recrudescenţă mai mare decât s-ar fi preconizat, de manieră deconcertantă. Totodată, aşteptările sunt mari în soluţionarea problemelor cu care se confruntă în prezent Europa, iar reacţia nedorită este aceea că un număr tot mai mare de oameni se deplasează în direcția opusă, prin susținerea naționalismului, omogenităţii și xenofobiei tendinţă oarecum firească, însă departe de a fi interpretată ca renaştere a fascismului, nazismului, rasism sau a vreunui alt sistem totalitar.

De Ziua Holocaustului, în octombrie 2013, Crin Antonescu, lipovean, confesiune religioasă neclară (ritul vechi, rusesc?), de formaţie istoric, pe atunci liderul liberal cunoscut pentru un oarecare discurs naţionalist şi cotat drept candidat prezidenţial sigur din partea PNL, anunţa introducerea la Senat a unui Proiect de Lege “pentru modificarea şi completarea OUG 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob” prin care „minimalizarea Holocaustului” se va pedepsi cu închisoarea, după cum informa ziarul online Gândul. Iniţiativa legislativă Pl nr. L724/2013 va fi introdusă, până la urmă, pe 16 decembrie 2013, cu puţin înainte ca parlamentarii să intre în vacanţa de iarnă. Noutatea cu care se venea, era, în principal, că prin această lege vor fi interzise şi simbolurile şi organizaţiile cu caracter legionar. George Scutaru, fostul corespondent în Rusia al ProTV şi co-iniţiator al proiectului de lege, în prezent anchetat de DNA pentru corupţie, respectiv mită de 1 milion de euro, a ţinut să specifice că proiectul este realizat în colaborare cu Institutul guvernamental „Elie Wiesel”, după cum apare chiar în textul iniţiativei transmise apoi la Cameră.

proiectul Legii în cauză este aprobat de Senat la 8 aprilie 2014 cu 87 de voturi pentru, 0 contra, 0 abţineri şi pleacă spre Camera Deputaţilor, forul decizional, în aceeaşi zi, împreună cu o altă iniţiativă de-a lui Crin Antonescu, cea privind declararea lui Avram Iancu drept “Martir şi Erou al Naţiunii Române“, respinsă de la promulgare, într-o primă fază, de actualul preşedinte al României, Klaus Iohannis. Ulterior, peste numai o lună, în mai 2014, candidatul din cărţi la preşedinţia României primeşte o invitatie de participare, la Washington, la Forumul Global al Comitetului Evreiesc din America.

Ţinta vădită a acestei acţiuni – după cum reiese din conţinutul Legii – este interzicerea fondului cultural românesc interbelic cu geniile sale şi a creaţiilor culturale, artistice şi religioase a sute de foşti legionari sau acuzaţi de legionarism şi “crime de război” care au excelat în domeniile lor, de la George Manu la Părintele Arsenie Boca sau academicianul Nichifor Crainic şi Mircea Vulcănescu, plus cei condamnaţi de Tribunalul Poporului în procesul ziariştilor “fascişti” sau zecile de generali ai Armatei Române care au luptat, uneori, pe ambele fronturi, pentru a înfunda apoi puşcăriile comuniste.

La capitolul “criminali de război” se prevede că statuile, daca există, vor fi dărâmate, denumirile străzilor sau liceelor schimbate, organizaţiile in memoriam desfiinţate şi scrierile acestora interzise. După 1945, ocupanţii sovietici ai Românei au interzis peste 10.000 de titluri şi publicaţii, cărţi deja publciate fiind arse de multe ori în piaţa publică. Iată cum, în 2015, se repetă acelaşi holocaust al culturii române, de data aceasta fiind prevăzute şi pedepse aspre, de până la 10 ani închisoare (!) pentru promovarea unor astfel de scrieri “fasciste”. Sunt încălcate, flagrant, cel puţin 3 articole din Constituţie: ARTICOLUL 29 – Libertatea conştiinţei, ARTICOLUL 30 – Libertatea de exprimare, ARTICOLUL 53 – Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

Faptul de a modifica istoria prin Lege, după ureche, în stilul lui Mihail Roller, este nemaiîntâlnit în lume, şi, dacă devine precedent, poate oferi baza pentru orice aberaţie istorică, cum ar fi aceea de a legifera de mâine, să spunem, că rezistenţa armată din munţii României a fost condusă de… disidenţii comunişti ai lui Vladimir Tismăneanu şi nu de legionarii sprijiniţi de NATO. În argumentarea acestei enormităţi, turnătorul Ciprian Nică, tocmai cel căruia, în “dezbaterea” de cinci minute i-a mulţumit în mod special deputatul Aurel Vainer, s-a bazat pe un Dicţionar scris, probabil, de un comunist, şi pe unul din zecile de manuale de istorie “alternativă” existente pe piaţă. Presa s-a întrebat cum de nici un alt for academic nu s-a pronunţat. Iată că, cercetând pe marginea acestui subiect, chiar de la Comisia Juridică a Camerei Deputaţilor am aflat stupefiaţi că au existat şi alte poziţii, între care una oferită chiar de Academia Română, respectiv de Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului (INST). Institutul specializat al Academiei Române, bazându-se pe experţii săi şi citându-l pe academicianul Dan Berindei afirmă negru pe alb că Mişcarea Legionară nu a fost fascistă, subliniind şi faptul că nu pot fi judecate crimele comise de unii cetăţeni, decât individual, conform Legii şi nu în culpă comună.

Deși comunismul a produs mai multe victime decât fascismul, într-o Europă dominată de spiritul iudaismului, recunoașterea acestui fapt pare de domeniul viitorului extrem de îndepărtat. România, Cehia, Ungaria, Bulgaria, Lituania și Letonia au propus condamnarea crimelor comunismului după modelul Holocacaustului; se întâmpla în 2010. Comisia Europeană a respins propunerea, cu argumentul: “Ororile săvârşite de comunism sunt evidente însă ele nu au fost îndreptate împotriva unei minorităţi etnice aşa că ideea unei legi a genocidului dublu se respinge din start.”

Proiectul legii prevedea interzicerea negării crimelor săvârşite de regimurile comuniste, în acelaşi mod în care unele state din Uniunea Europeană interzic negarea şi banalizarea crimelor Holocaustului. Cu alte cuvinte, conform legii propuse de cele şase state europene, nimănui nu-I mai era permis să nege, în orice context, public sau privat, genocidul comunist căruia i-au căzut victime milioane de oameni din fostul lagăr comunist.

În schimb, Parlamentul României a adoptat, fără niciun vot împotrivă, un proiect de lege în care Mișcarea Legionară este considerată fascistă8, 8 De Ziua Holocaustului, în octombrie 2013, Crin Antonescu, de formaţie istoric, pe atunci liderul liberal cunoscut pentru un oarecare discurs naţionalist şi cotat drept candidat prezidenţial sigur din partea PNL, anunţa introducerea la Senat a unui Proiect de Lege “pentru modificarea şi completarea OUG 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob”. George Scutaru, fostul corespondent în Rusia al ProTV şi co-iniţiator al proiectului de lege, în prezent anchetat de DNA pentru corupţie, a ţinut să specifice că proiectul este realizat în colaborare cu Institutul guvernamental “Elie Wiesel”, după cum apare chiar în textul iniţiativei transmise apoi la Cameră.

http://www.hotnews.ro/stiri-revista_presei_international-8147127-respins-propunerea-condamnare-crimelor-comunismului-dupa-modelul-holocaustului.htm

http://www.hotnews.ro/stiri-revista_presei_international-8147127-respins-propunerea-condamnare-crimelor-comunismului-dupa-modelul-holocaustului.htm

http://asapteadimensiune.ro/categoria/dictatura-comunista

interzicându-se totodată “promovarea în public a ideilor legionare”. Mai mult, se interzic “ideile, concepțiile și doctrinele legionare”, fără a se specifica, însă, care sunt acestea. De asemenea, persoanele condamnate politic în timpul regimului comunist, își pierd orice șansă la reabilitare, deși istoricii și juriștii au arătat că majoritatea proceselor erau farse judiciare.

Legea a stârnit protestele unor istorici, dar și a unei părți a societății civile, aceștia acuzând arbitrariul legii, dar și faptul că se încalcă principiul libertății de exprimare.

În acest sens, jurnalistul Victor Roncea a făcut public un document al Academiei Române, mai precis al Institutului pentru Studiul Totalitarismului, care demontează complet “legea anti-legionară”.

În documentul semnat de directorul Institutului pentru Studiul Totalitarismului, Radu Ciuceanu, se afirmă că “întemeietorii Legiunii nu au elaborat o doctrină, un program în sensul deplin al termenului. În lucrarea sa, Pentru legionari (1936), Corneliu Zelea Codreanu arată că piatra unghiulară de la care pornește Legiunea este omul, nu programul politic”.

Caracteristicile legionarismului sunt, conform documentului: “educarea tineretului în spiritul naționalismului, al promovării vechilor tradiții ale poporului român, anti-bolșevismul, reformarea economică, socială și politică a societății românești, având o componentă religioasă puternică, aceasta din urmă conferind un caracter original Mișcării Legionare în contextul mișcărilor de extremă dreaptă europene ale vremii”.

În continuare, documentul afirmă: “Mișcarea Legionară nu poate fi inclusă automat, a priori, în curentul “fascist”, încă nedefinit complet și perceput astăzi ca “depersonalizat” la scară europeană pentru că se nesocotesc trăsăturile fundamental naționale”.

În ceea ce privește legăturile legionarismului cu fascismul italian și național-socialismul german, Academia Română face următoarele observații: “Aversiunea față de bolșevism și lupta împotriva acestuia apropie Mișcarea Legionară de specificul epocii, de fascismul italian și de național-socialismul german, dar fără a permite înglobarea sa într-una din aceste doctrine. Elementele de doctrină legionară apără și promovează tradiționalismul, specificul și realitățile românești, apărarea creștinismului ortodox, cerința instaurării unui stat autoritar, formarea unei elite disciplinate, naționaliste, care să educe masele în același spirit, revoluția spirituală, care să conducă la formarea “omului nou”, cetățean având calități superioare, devotament și spirit de jertfă pentru interesul național”.

Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului susține că legionarii și-au demonstrat din plin calitatea de luptători anti-comuniști. “Trebuie reținut faptul că adevărata măsură a luptei antibolșevice a fost dată de Mișcarea Legionară pe front, prin înrolarea deținuților politici în

batalioanele disciplinare destinate primei linii, unde s-au evidențiat prin fapte de vitejie, apoi în lupta împotriva instaurării regimului comunist. Componenta majoră a mișcării naționale de rezistență anticomuniste din România a fost legionară, realitate ilustrată de procentul major al deținuților politici din perioada 1945-1964, apreciat la 75%”, se notează în document.

În final, se citează declarația publică a academician Dan Berindei, Președintele de Onoare al Secției de Științe Istorice și Arheologie a Academiei Române, în care se afirmă că “Mișcarea Legionară nu poate fi calificată drept ‘fascistă’ întrucât nu întrunește, prin elementele de doctrină pe care le-a adoptat și promovat, un caracter ideologic fascist”.

Date post:	05-Dec-2015
Category:	Documents
Upload:	mihaela-petcu
View:	23 times
Download:	9 times

Extremism

Documents