I. Întocmirea referatului de evaluare Mihaela Doina Boboş

Mariana DrăgotoiuPaula Filip

[………]

2. Referatul de evaluare2.1. Procesul de evaluare

A. Noţiuni generale Evaluarea este un proces dinamic de colectare, analiză şi interpretare a

datelor. Pentru ca evaluarea să fie eficientă, ea trebuie atent planificată,

stabilindu-se atât scopul general al acesteia, cât şi obiectivele operaţionale şi paşii prin care scopul propus poate fi atins.

Evaluarea este o parte esenţială a procesului de ajutor, ce acţionează ca o etapă pregătitoare, stabilind o bază fermă pe care se vor clădi celelalte etape ale procesului de ajutor. Ea precede orice demers de intervenţie psiho-socială şi trebuie reţinut că este un proces ciclic, desfăşurându-se pe toată perioada lucrului cu clientul, indiferent de forma pe care o va lua intervenţia, pentru că este necesară o permanentă re-evaluare a clienţilor, în funcţie de schimbarea circumstanţelor.

În practică, atunci când ne gândim la procesul de evaluare trebuie să avem în vedere câteva aspecte cheie:1. Adunarea de informaţii despre client ;2. Explorarea faptelor, sentimentelor, gândurilor şi conduitelor clientului ;3. Clarificarea şi identificarea nevoilor şi/sau problemelor clientului (insistându-se asupra celor criminogene), a motivaţiei pentru schimbare ;4. Înţelegerea în context (social, familial) a situaţiei clientului ;5. Dezvoltarea unei imagini de ansamblu asupra situaţiei clientului pentru planificarea acţiunilor necesare rezolvării problemelor identificate sau satisfacerii nevoilor clientului şi reducerii riscului identificat.

* * *

In literatura de specialitate întâlnim trei tipuri de evaluare, definite în funcţie de momentul în care aceasta are loc, utilizate în activitatea de reintegrare socială şi supraveghere: iniţiala, continuă şi finală.

Evaluarea iniţiala se realizează cu două finalităţi distincte, care însă uneori se întrepătrund. Una dintre finalităţi este întocmirea referatului de evaluare şi aceasta este obiectul analizei pe care o vom realiza în cadrul acestui ghid. Cea de a doua finalitate este schiţarea unui plan de intervenţie, sub forma planului de supraveghere sau sub cea a planului de reintegrare socială. Spuneam că se întrepătrund deoarece, în cazul în care instanţa a solicitat întocmirea unui referat de evaluare, anterior pronunţării unei sentinţe, care prevede suspendarea pedepsei sub supraveghere, pentru un inculpat, referatul de evaluare întocmit anterior poate servi drept bază pentru o evaluare în vederea realizării planului de intervenţie, însă nu o poate substitui

pe aceasta, care este mai amplă, în special în cazul în care se realizează în scopul întocmirii planului de reintegrare.

Evaluarea continuă este folosită pe perioada intervenţiei, în scopul revizuirii planului de supraveghere şi adaptării acestuia la dinamica nevoilor persoanei condamnate şi în scopul măsurării progreselor obţinute în activitatea de reintegrare socială. În cazul în care instanţa solicită acest lucru, evaluarea continuă se poate concretiza într-un referat de evaluare a persoanei condamnate. În cazurile în care instanţa nu solicită un referat de evaluare a persoanei condamnate, această evaluare se regăseşte într-un raport de evaluare, întocmit cu o periodicitate de 6 luni şi ataşat dosarului persoanei condamnate.

Acest tip de evaluare se mai foloseşte pentru măsurarea progreselor şi revizuirea programelor în activitatea de asistenţă şi consiliere oferită persoanelor aflate în penitenciar sau minorilor aflaţi într-un centru de reeducare precum şi persoanelor liberate din aceste forme de detenţie.

Evaluarea finală se realizează la încheierea supravegherii şi se referă la modul în care condamnatul a îndeplinit obligaţiile impuse în sarcina sa de către instanţa de judecată şi la eficienţa metodelor şi tehnicilor utilizate de către consilierul de reintegrare pentru atingerea acestui obiectiv.

În cazul în care persoana aflată în supraveghere a solicitat asistenţă şi consiliere, evaluarea finală se realizează la încheierea acestei activităţi şi urmăreşte măsura în care au fost atinse obiectivele planului de reintegrare socială şi eficienţa programelor şi metodelor utilizate pentru satisfacerea nevoilor criminogene ale persoanei supravegheate.

În acelaşi scop se foloseşte evaluarea finală şi în intervenţia în cazul persoanelor aflate în detenţie sau/şi după liberarea acestora.

B. Planificarea evaluării Prima etapă pe care trebuie s-o urmărim în acest proces o reprezintă planificarea evaluării clientului, extrem de importantă.

Înainte de a demara procesul de evaluare trebuie să ţinem seama de câteva principii care stau la baza unei activităţi eficiente cu clientul:

- Este necesar să ţinem seama şi de impactul posibil al evaluării asupra persoanei (şi să respectăm acel principiu care spune că vom aduna minimum necesar de date, nu maximum posibil); scopul evaluării este acela de a cunoaşte şi înţelege clientul dintr-o anume perspectivă şi nu de a afla detalii despre întreaga viaţă a acestuia; - Este importantă implicarea cât mai activă a clientului în procesul evaluării – avantajele unei relaţii de parteneriat fiind încrederea mai mare în persoana consilierului şi implicit o relaţie de lucru pozitivă, mai multe oportunităţi pentru o colaborare şi cooperare eficientă, atmosferă care permite clientului să fie mai relaxat

Cum implicăm clientul activ în procesul evaluării? Fiind onest cu el şi explicându-i scopul evaluării, a importanţei colaborării sale în obţinerea unei imagini cât mai complete despre persoana sa, precum şi aducându-i la cunoştinţă paşii care vor fi urmaţi pe parcursul acestui proces şi persoanele/instituţiile la care vom apela pentru a obţine date suplimentare. De asemenea, respectând toate principiile lucrului cu clientul, având o atitudine deschisă, onestă, de acceptanţă,

nediscriminare. Nu trebuie să uităm că, întotdeauna, prin tot ceea ce facem ca şi consilieri oferim un model clienţilor noştri, iar acest model trebuie să fie unul pozitiv.- O evaluare echilibrată trebuie să acopere atât punctele slabe ale clientului, cât şi resursele acestuia. Există pericolul ca profesioniştii care lucrează cu oamenii să se centreze exclusiv asupra aspectelor negative/dificile ale situaţiei, ceea ce conduce la neglijarea aspectelor pozitive. De ce este important să identificăm aceste aspecte pozitive? Pentru că acestea reprezintă punctul de plecare pentru intervenţia ulterioară, ştiut fiind că intervenţia specialistului este determinată în timp, iar scopul final al acestei intervenţii este acela de a-l ajuta pe client să înveţe să-şi rezolve singur problemele sau să-şi satisfacă nevoile, altfel decât adoptând un comportament infracţional.

Referindu-ne la evaluarea iniţiala realizată în scopul întocmirii referatului de evaluare, planificarea evaluării presupune:

- stabilirea SCOPULUI evaluării. În acest caz scopul este acela de a oferi judecătorului o analiză a modului de funcţionare a comportamentului infracţional al persoanei pentru care s-a solicitat referatul de evaluare, a modului în care anumite condiţii sociale, psihologice, medicale se transformă în factori criminogeni şi a modului în care se poate acţiona asupra acestor factori pentru scăderea riscului de recidivă şi reintegrarea socială a inculpatului.

Este, deci, mai mult decât o prezentare a unor date factuale, care pot exista în dosarul penal al inculpatului, provenind din alte surse (anchete sociale, expertize medico-legale).

În acest context, este important să amintim că responsabil de ceea ce se întîmplă pe parcursul interviurilor, deci de conducerea discuţiei spre scop, este consilierul de reintegrare socială şi supraveghere. Astfel, urmărind scopul evaluării (anunţat în prealabil intervievatului), nu este recomandat să răspundem nediscriminativ tuturor solicitărilor clienţilor (ex. îţi cere să-l asculţi vorbind despre toate probleme pe care le-a avut până în prezent, detaliat), aceasta ducând uneori la pierderea firului roşu al interviului. Dacă inculpatul doreşte să continue relaţia profesională şi după finalizarea referatului de evaluare, îi vom spune care sunt condiţiile în care i se poate oferi asistenţă şi consiliere şi de către cine, urmând a face o planificare a acesteia.

- alegerea METODELOR pe care le vom folosi pentru culegerea informaţiilor. Aceste metode pot fi: studierea unor documente, interviul, observaţia, utilizarea unor instrumente..

Toate aceste metode pot fi folosite, în proporţii diferite, în investigarea fiecarui caz, cu menţiunea că, în acest tip de evaluare, observaţia nu este o metodă distinctă (observaţia directă sau indirectă a comportamentului infracţional al persoanei) ci o metodă integrata interviului, având ca ţintă comportamentul nonverbal al persoanei şi corelarea informaţiilor, astfel obtinute, cu cele relatate verbal de către persoana în cauză.

- stabilirea SURSELOR DE INFORMAŢII. De obicei, primul demers pe care îl realizează consilierul de reintegrare, dupa ce i-a fost încredinţat cazul, este studierea dosarului penal, care este şi prima sursă de informaţii. Cu privire la întâietatea acestui demers faţă de acela al intervievării persoanei pentru care s-a solicitat referatul de evaluare, există opinii contradictorii în randul specialiştilor şi practicienilor. Polemica are la baza considerentul potrivit căruia, preponderenţa informaţiilor despre infracţiune, obţinute din dosarul

penal, anterior intervievării persoanei, generează prejudecăţi şi sentimente negative, care survin în atitudinea consilierului de reintegrare şi în obiectivitatea interviului. Practica scoate, însă, în evidenţa avantaje obiective ale studierii dosarului înaintea intervievării persoanei, constând în obţinerea unor informaţii concrete folosite pentru conturarea unor repere în procesul de culegere a informaţiilor.

Astfel, informaţiile obţinute din dosarul penal pot fi folosite pentru stabilirea unei liste preliminare a surselor de informaţii dezirabile, în timpul interviului cu inculpatul, putându-se verifica relevanţa şi accesibilitatea acestor surse, precum şi completa aceasta listă. De asemenea, informaţiile furnizate de dosarul penal pot reprezenta o baza în planificarea interviului cu persoana, în realizarea planului şi ghidului de interviu adaptate specificului cazului.

Poate, cel mai important argument este acela al facilitării conducerii interviului de către consilierul de reintegrare, menţinerii lui în sfera autenticităţii informaţiilor vehiculate şi al posibilităţii confruntării informaţiilor, prezentate de persoană, cu informaţiile existente în dosarul penal, în cazul în care acestea sunt contradictorii. Acest fapt facilitează obţinerea unor informaţii cu un grad mai mare de autenticitate şi o economie de timp, în raport cu situaţia în care contradicţiile ar fi sesizate în timpul studierii dosarului penal, dacă aceasta se va face doar ulterior intervievării persoanei, fiind necesară reluarea procesului de intervievare.

Acest pragmatism al abordării nu poate exclude riscul real ca informaţiile despre infractiune, obţinute din dosarul penal, să activeze prejudecăţi ale consilierului de reintegrare şi să genereze o atitudine discriminatorie faţă de persoana care a comis infracţiunea, însă acest risc poate fi evitat printr-un exerciţiu de autoanaliză, pe care consilierul de reintegrare trebuie să-l practice cu regularitate, pentru a-şi conştientiza prejudecăţile faţă de persoanele cu care lucrează, conştientizare necesară în întreaga activitate profesională nu doar în cazul evaluării pentru întocmirea referatului de evaluare. O soluţie, în acest caz, poate fi studierea dosarului cu câteva zile înaintea realizării interviului, lăsâd timp pentru decantarea informaţiilor şi atenuarea subiectivităţii.

Revenind la selectrea surselor de informaţii, important este, nu numărul surselor accesate ci relevanţa lor, în raport cu situaţia actuală a persoanei. De exemplu, este irelevantă intervievarea dirigintelui din şcoala primară în cazul în care, persoana pentru care se întocmeşte referatul de evaluare, este un adult, cu excepţia situaţiei în care se evidenţiază un patern de comportament care s-a format în acea perioadă şi investigarea debutului acestuia este absolut necesară pentru calitatea evaluării. Aceste cazuri sunt excepţii rar întâlnite, în general, pentru acest tip de evaluare acordându-se atenţie antecedentelor apropiate de momentul comiterii faptei.

În modul de selectare a informaţiilor trebuie avută în vedere şi obiectivitatea acestora şi realizarea unui echilibru între sursele cu un grad crescut de subiectivitate, datorat relaţiei lor cu persoana în cauză (parinţi, prieteni), şi cele cu mai mari şanse de obiectivitate (din mediul şcolar, în cazul minorilor, din cel profesional în cazul adulţilor, vecini, alţi profesionişti care cunosc persoana - asistenţi sociali, medici psihiatri, poliţistul de sector, etc ).

O sursă de informaţii, care poate fi avuta în vedere, sunt documentele şi înregistrările existente în arhiva altor instituţii cu care a venit în contact persoana, atunci când acestea sunt relevante în raport cu momentul evaluării şi cu obiectul acesteia. Astfel de documente pot fi fişe medicale, dosare de asistenţă socială, caracterizări ale profesorilor sau ale superiorilor de la locul de

muncă, etc. În privinţa caracterizărilor, trebuie avut în vedere gradul de subiectivism, pe care acestea îl pot implica şi autenticitatea oricărei informaţii se verifică numai corelând-o cu informaţiile obţinute din celelalte surse. În cazul în care, o sursă de informaţii prezintă o perspectivă care nu se regăseşte în celelalte surse, în cazul în care consilierul o consideră importantă, se poate menţiona în referat făcându-se precizarea că aceasta nu este confirmată de celelalte surse de informaţii.

-stabilirea timpului pe care îl avem la dispoziţie pentru realizarea evaluării. Este cunoscut faptul că referatul trebuie predat instanţei de judecată în termen de 14 zile de la înregistrarea solicitării la serviciul de reintegrare. În interiorul acestui termen, consilierul de reintegrare trebuie să-şi planifice culegerea informaţiilor, analiza lor şi readactarea referatului de evaluare.

Pentru atingerea scopului referatului de evaluare, se conturează câteva arii de investigare:

- mediul social al persoanei pentru care s-a solicitat referatul de evaluare: familie, nivel şcolar şi profesional, grup de prieteni, sistem de valori, modalităţi de petrecere a timpului liber, adicţii;

- comportamentul acesteia: comportamentul înainte şi după comiterea infracţiunii, comportamentul infracţional, istoricul infracţional, factori care pot influenţa conduita generală a persoanei;

- riscul: de a comite alte fapte cu caracter penal, de autovătămare şi de pericol pentru public;

- perspectivele de reintegrare socială: intervenţia necesară pentru diminuarea factorilor precipitatori ai comportamentului infracţional, resursele disponibile.

După ce am parcurs această etapă, a planificării evaluării vom avea o imagine asupra temelor de atins pe parcursul întrevederilor şi putem să ne pregătim (în acest moment) pentru colectarea datelor.

In urmatoarele pagini ale ghidului vom face referire la evaluarea elementelor cuprinse de aceste arii de investigare şi la cadrul teoretic care ne va ajuta în acest demers al nostru, prezentând, în acest scop, două modele de analiză care sunt utilizate preponderent în munca cu infractorii.

C. Evaluarea iniţială a persoanei pentru care s-a solicitat referatul de evaluare

Evaluarea mediului social al persoanei pentru care s-a solicitat întocmirea referatului de evaluare. Acest capitol cuprinde, pe de o parte, prezentarea unor date factuale legate de componenţa familiei, situaţia materială a acesteia, spaţiul locativ de care dispune, problemele de sănătate, adicţiile şi antecedentele penale în cadrul familiei, grupul de prieteni ai persoanei, vecinătatea dar şi analiza locului şi rolului persoanei pentru care s-a solicitat referatul de evaluare în cadrul acestui mediu social, relaţiile sale cu familia, grupul de prieteni şi cu vecinii şi impactul pe care aceste relaţii îl au asupra comportamentului său.

Trebuie acordată atenţie informaţiilor care sunt relevante, se analizează acei factori care au avut impact asupra comportamentului său infracţional. De exemplu, se prezintă problemele de sănătate ale membrilor familiei numai în condiţiile în care aceste probleme au interferat cu funcţionarea socială, în

parametri normali a persoanei, luând forma unor frustrări sau nevoi resimţite puternic de persoana în cauză, pentru a căror soluţionare a recurs la metode ilicite.

Un aspect important este analiza sistemului de valori al persoanei şi factorii care au contribuit la formarea acestui sistem de valori: familia, prietenii, anumite experienţe de viaţă, etc.

În privinţa grupului de prieteni este important să se analizeze locul pe care îl ocupă în grup (ex. lider, marginalizat, model, etc) nevoile pe care i le satisface grupul de prieteni ( socializare, valorizare, afecţiune, etc) şi felul în care acesta compensează carenţe ale mediului familial, în special în cazul minorilor şi tinerilor. În acest context, este important să se analizeze gradul de influenţabilitate al persoanei şi modul în care grupul de prieteni îi influenţează decizia dezvoltării şi menţinerii comportamentului infracţional.

Analiza acestor factori se face în dublu sens, atât acela al identificării în rândul acestor condiţii sociale, a factorilor care favorizează comportamentul infracţional, dar şi a identificării factorilor protectivi, care pot fi antrenaţi ca resurse pentru reintegrarea sociala a persoanei. Există un subcapitol distinct în structura referatului de evaluare, destinat enunţării celor două tipuri de factori ( „Factori care influenteaza sau care pot influenţa conduita generala a persoanei”), însă aceştia trebuie evidenţiaţi în acest capitol de analiză, astfel încât enunţarea lor într-o manieră sintetică în subcapitolul menţionat, să decurgă logic din analiza mediului social.

Evaluarea comportamentului. Analiza comportamentului poate genera o gamă vastă de informaţii, dar ţine de abilităţile consilierului de reintegrare, modul în care reuşeşte să dea sens acestor informaţii.

Există câteva întrebări la care consilierul de reintegrare trebuie să caute răspuns în demersurile sale de a realiza o evaluare a comportamentului infracţional:

- este acesta un comportament singular? Care sunt factorii care l-au determinat?

- dacă s-a manifestat anterior acest comportament, sunt aceiaşi factori care l-au determinat sau sunt diferiţi?

- există patern infracţional: similarităţi în privinţa tipului faptei, modului de comitere a faptei, contextului comiterii faptei, factorilor care au determinat comiterea faptei?

- care consecinţe reîntăresc comportamentul, favorizează perpetuarea lui?

- cum a reacţionat la alte sancţiuni?- ce modalităţi de sancţionare au inhibat comportamentul în istoria

personală a persoanei evaluate;- persoana afişeaza acest comportament pentru a obţine anumite

rezultate (consecinţe) sau a evita altele? În acest caz, este important să se acorde atenţie modului în care

explicaţiile persoanei asupra comportamentului său se leagă de această ipoteză.

În ceea ce priveşte modelele teoretice, care ne pot ajuta în realizarea unei analize a comportamentului infracţional, vă vom prezenta doua modelele de evaluare, aparţinând orientării cognitiv- comportamentale: modelul ABC – de analiză funcţională a comportamentului şi modelul ABC care evidenţiază

relaţia gândire – emoţie – comportament, insistând asupra inter-relaţionării acestora şi a influenţelor lor reciproce.

Aceste două modele sunt cel mai des folosite în lucrul cu persoanele care au comis infracţiuni şi sunt prezentate în literatura de specialitate ca fiind cele mai relevante pentru acest tip de activitate. Ele pot fi completate cu elemente ale altor teorii (ex. programare neurolingvistică, analiza tranzacţională, etc).

Modelul ABC ca analiză funcţională a comportamentului porneşte de la ideea că fiecare dintre comportamentele noastre îndeplineşte o funcţie, deci şi săvârşirea de infracţiuni se înscrie în acest cadru. Devine necesar să identificăm ce funcţie are fiecare comportament problematic, cauzele (problemele sau nevoile criminogene) acestuia, astfel încât să putem construi un plan de intervenţie adecvat pentru înlăturarea lor şi reducerea probabilităţii de apariţie ulterioară a acestor conduite.

Modelul poate fi sintetizat sub forma schemei propuse de Skinner:

A (antecedents) – B (behavior) – C (consequences)

Modelul este focalizat asupra identificării naturii relaţiei dintre antecedente, comportament şi consecinţele acestuia.

Prin antecedente pot fi înţelese elementele care constituie contextul în care s-a produs comportamentul infracţional sau care precedă producerea sa.

Antecedente ar putea fi considerate toate evenimentele care formează istoria de viaţa a persoanei, însă a cuprinde în evaluare toate aceste evenimente este un obiectiv care excede unei evaluări orientata către un scop bine definit, în cazul nostru întocmirea referatului de evaluare pentru instanţa de judecată. Teoria face distincţie între antecedentele apropiate şi cele îndepărtate în timp de momentul comiterii infracţiunii.

Nu este nici posibil nici nu este de dorit să fie cuprinse în evaluare toate detaliile privind antecedentele îndepărtate în timp de momentul comiterii infracţiunii, însă, uneori cunoaşterea antecedentelor îndepărtate oferă indicii despre situaţiile care pot precipita comportamentul infracţional în viitor şi pot oferi repere cu privire la antecedentele apropiate care trebuie analizate.

Atenţie trebuie acordată, cu precădere, antecedentelor apropiate în timp – evenimente care au avut loc imediat înainte de producerea comportamentului analizat. Aceste evenimente pot fi: o situaţie (ex. o cearta), un anumit loc (ex. o sala de clasă), un anumit moment al zilei, prezenţa, afirmaţiile sau acţiunile unei persoane sau grup de persoane.

Comportamentul – se analizează natura relaţiei între diferite elemente ale comportamentului. De exemplu, poate exista o relaţie de reciprocitate între cogniţie şi emoţie, astfel ca, un anumit gând poate induce furie, precum şi trăirea furiei poate induce gânduri agresive.

Relaţii de reciprocitate similare pot funcţiona, între cogniţie şi acţiune, precum şi între emoţie şi acţiune. Este important să avem în vedere faptul că, comportamentul observabil (cel exterior) şi comportamentul neobservabil (interior, intim) funcţionează în reciprocitate.

Consecinţele se referă la faptul că o acţiune a unei persoane produce efecte asupra sa şi asupra celorlalţi.

Ca şi în cazul antecedentelor, se poate face distincţie între consecinţele apropiate şi cele îndepărtate de momentul producerii comportamentului infracţional.

Consecinţele apropiate sunt rezultatele imediat observabile ca urmând unui comportament specific.

Consecinţele îndepărtate sunt cele care apar dupa o perioadă de timp de la producerea comportamentului specific.

Astfel, afirmaţii certe pot fi făcute doar cu privire la consecinţele imediate, despre cele îndepărtate putându-se vorbi numai cu probabilitate.

Consecinţele unui comportament infracţional pot fi:

- sociale: comportamentul generează o reacţie din partea unor persoane sau grupuri;

- fizice: distrugerea unui bun, rănirea unei persoane, etc;

Orice comportament produce consecinţe care sunt percepute de un individ ca dezirabile sau indezirabile, în funcţie de această percepţie, el tinzând să le obţina sau să le evite.

Cum putem utiliza acest model?

În timpul interviului este important să urmărim identificarea celor trei componente ale modelului: A semnificând antecedentele comportamentului (ce anume s-a întâmplat imediat înaintea declanşării comportamentului, care au fost modificările din mediul extern/intern care le-au determinat); B fiind comportamentul ţintă (infracţional), curent şi circumstanţele în care acesta s-a produs, iar C reprezintand consecinţele acestui comportament, care au fost acestea (imediate şi/sau pe termen lung; pozitive sau negative), care a fost impactul comportamentului infracţional asupra propriei persoane şi a mediului imediat.

Observând reacţiile clientului şi notând toate informaţiile legate de infracţiunea curentă putem răspunde la întrebarea: de ce această persoană, a comis această infracţiune, exact în acel context particular, în acel moment, cu acele persoane, asupra acelei victime?

Acest model poate fi aplicat şi pentru a obţine date referitoare la trecutul infracţional şi, mai mult, pentru a observa dacă există similarităţi în ceea ce priveşte contextul/modalitatea săvârşirii infracţiunilor, cu alte cuvinte putem identifica în acest fel existenţa unui patern comportamental. Raportat la trecutul infracţional, antecedentele (A) pot fi identificate pornind de la factorii statici, urmărindu-se atât informaţiile privitoare la infracţiunile/condamnările anterioare, cât şi la istoria comportamentală a celui evaluat. Se compară comportamentul infracţional prezent (B) cu cele anterioare (în ceea ce priveşte

contextul în care aceste comportamente au avut loc, dacă există similarităţi sau diferenţe) şi consecinţele (C) acestuia cu cele ale comportamentelor infracţionale anterioare.

Ulterior, se analizează informaţiile obţinute, în funcţie de rezultatele cercetărilor/studiilor de specialitate cu privire la comportamentul infracţional. Coroborând informaţiile obţinute din utilizarea celor doua modele de evaluare prezentate, consilierul de reintegrare poate obţine:

- identificarea factorilor care au condus la comportamentul infracţional: evenimente gânduri, convingeri, sentimente;

- identificarea unui patern infracţional;

- evaluarea capacităţii de gândire alternativă a persoanei, dacă fapta a fost comisă datorită faptului că persoana nu a putut găsi soluţii alternative;

- identifică nivelul de autocontrol al persoanei şi depistează dacă fapta s-a produs datorită unei capacităţi scăzute de autocontrol a acesteia;

- identifică dacă fapta se datorează unei slabe capacităţi de estimare a consecinţelor.

O schemă provenită din coroborarea celor două modele de evaluare poate arăta astfel:

Antecedente – Comportament – Consecinţe

A - B - C

Sentimentele a lovit cu cutitul moartea victimei

Gandurile victima consecinte pentru familia

Convingerile victimei

condamnat la 12 ani inchisoare

D. Particularităţi de evaluare în cazul minorilor şi a infracţiunilor sexuale

Vom prezenta în continuare câteva particilarităţi de evaluare, pentru două dintre categoriile de clienţi care necesită o pregătire atentă din partea consilierului.

1. Evaluarea minorilor are câteva caracteristici aparte datorită particularităţilor de dezvoltare cognitivă şi socială ale acestora.

În ceea ce priveşte dezvoltarea cognitivă, adolescenţa este caracterizată de aplicarea abilităţilor de gândire logică nu doar asupra obiectelor concrete,

dar şi asupra ideilor despre ceea ce este posibil, trecând astfel, conform teoriei lui Piaget în stadiul operaţiilor formale. În al doilea rând, adolescenţii devin capabili să gândească despre relaţii prin concepte construite mintal, concepte abstracte care sunt construite din concepte mult mai concrete. Având posibilitatea de a cunoaşte despre modul de gândire al altora, acum devin conştienţi despre posibilitatea ca aceştia pot să-i perceapă negativ.

De asemenea, tot acum se observă o maturizare a raţionamentului moral. L. Kholberg a dezvoltat o teorie în ceea ce priveşte raţionamentul moral care arată că există trei perioade şi şase stadii de dezvoltare ale gândirii morale. Vom prezenta pe scurt acest model, pentru că este util să cunoaştem şi să-l utilizăm apoi în evaluarea minorilor. Din acest punct de vedere, Kohlberg a identificat şase stadii ale dezvoltării morale prin care oamenii pot să treacă; stadiile au fost extrase prin prezentarea spre rezolvare a unor dileme morale, unor persoane de vârste diferite; la fiecare stadiu sunt posibile soluţii pro sau contra.

Primele două stadii aparţin perioadei morale preconvenţionale, fiind vorba de orientarea către ascultare şi pedeapsă (comportamentul bun este definit aici ca dorinţa de a evita o pedeapsă impusă de o autoritate externă) şi de orientarea hedonistă şi instrumentală (unde bun este ceea ce satisface nevoile proprii ale cuiva, chiar dacă indirect, ca atunci când ajuţi pe cineva pentru că acea persoană te va ajuta; acţiunile sunt motivate de dorinţa de recompensă sau beneficiu mai degrabă decât de dorinţa de a evita pedeapsa).

O dată cu avansarea în următoarele două stadii, în perioada moralităţii convenţionale, judecăţile morale sunt bazate pe standardele internalizate care apar din experienţa concretă în lumea socială. Se concentrează deci fie asupra opiniilor altora, fie asupra legilor formale. În stadiul al treilea, orientarea către conformism, scopul acţiunii este acela ca ceilalţi să le aprobe; acţiunile sunt motivate mai mult de teama de dezaprobare actuală sau ipotetică decât de teama de pedeapsă. Baza judecăţilor morale se mută înspre a-şi îndeplini datoria aşa cum este aceasta prescrisă de legile societăţii. Îngrijorările despre o posibilă dezonoare sau a răului concret pe care-l poate cauza altora înlocuieşte teama de dezaprobarea celorlalţi în situaţia orientării spre autoritate (sau lege şi ordine).

Moralitatea post-convenţională sau principială transcende raţionamentul convenţional şi începe a se concentra asupra principiilor mai abstracte subiacente binelui şi răului. În cel de-al cincilea stadiu, orientarea spre contracte sociale, scopul este acela de a menţine funcţionarea bună a societăţii. Pot fi luate în considerare legi particulare pentru că ele lasă oamenii să trăiască împreună într-o armonie rezonabilă. La acest stadiu acţiunile sunt motivate de dorinţa de a menţine respectul de sine şi respectul egalilor. Ierarhia principiilor reprezintă ultimul stadiu al judecăţii morale identificat de Kohlberg, iar scopul este acela de a lua decizi pe baza celui mai relevant principiu moral. La acest nivel al gândirii regulile societăţii sunt integrate cu dictate ale conştiinţei pentru a produce ierarhia principiilor morale. Îngrijorarea ţine în acest caz de evitarea auto-condamnării pentru violarea propriilor principii.

Studiile arată că dezvoltarea morală este mai lentă decât cea cognitivă, astfel încât, raţionamentul preconvenţional (stadiile 1 şi 2) este caracteristic copiilor până la vârsta de 9 ani, iar cel moral (stadiile 3 şi 4) este caracteristic majorităţii adolescenţilor şi adulţilor. Un studiu longitudinal arată că stadiul 3 apare în perioada adolescenţei şi apoi se observă un declin, in timp ce stadiul 4 creşte rapid în adolescenţă şi tinereţe. Probabil doar o minoritate ajunge la nivelul post-convenţional descris de Kohlberg. Pentru o mai bună înţelegere a modelului, vezi Anexa 1 (exemplu adaptat după Kohlberg, 1969, de către Sruofe, L.A. ş.a, 1992).

Ideea de bază de care trebuie să ţinem seama atunci când evaluăm minorii este aceea că adolescenţii se schimbă mult într-o perioadă scurtă de timp şi este foarte periculos ca ei să ajungă timpuriu în sistemul de justiţie, acesta fiind un factor important al recidivei, prin efectele negative pe care le are asupra vieţii acestora. De aceea trebuie evaluat atent nivelul maturităţii lor, pentru că adolescenţa reprezintă perioada de formare a identităţii lor, perioada în care, din punct de vedere social se dezvoltă cel mai mult. Aşa cum arată studiile din ultimele decade, ţinând seama de provocările cărora adolescenţii trebuie să le facă faţă, problemele cele mai frecvente care pot să apară sunt: consumul excesiv de drog, sarcinile şi depresia. Dacă în această perioadă se interpun factori criminogeni, atunci probabilitatea apariţiei unui comportament infracţional creşte.

Ţinând seama de toate caracteristicile prezentate mai sus, planificarea evaluării minorilor este esenţială; iată câteva aspecte la care să ne gândim atunci când pregătim evaluarea:

- Să stabilim interviuri cu o durată adecvată nivelului de dezvoltare a persoanei evaluate, recomandabil între 30 – 45 minute;

- De asemenea, metodele de culegere a datelor trebuie să fie diverse (interviu, observarea comportamentului verbal şi non-verbal a minorului, a modului de relaţionare a acestuia cu membrii familiei, autorităţi (dacă este posibil); scalele de evaluare şi metodele grafice completează aceste date şi pot reduce anxietatea clientului resimţită în situaţia de interviu, care poate biasa datele):

- Întrebările utilizate pe parcursul interviului trebuie să fie clare, iar cele mai dificile să le ilustrăm prin exemple concrete, pregătite anterior;

- interviul poate începe de la un fapt din viaţa cotidiană, ajungând apoi la infracţiune şi la analiza acesteia;

- metodele grafice pot cuprinde: întocmirea unui grafic pe care minorul să reprezinte

evenimentele pozitive şi evenimentele negative care i s-au întâmplat până în prezent (unde pe una dintre axe va fi reprezentată vârsta, iar pe cealaltă polaritatea pozitivă sau negativă a evenimentelor)

desenul copacului care ulterior va fi interpretat şi discutat cu clientul

desenul familiei – i se cere să deseneze familia, discutându-se cine îi place, cu cine ar dori să semene (se pot identifica astfel problemele existente la nivelul familiei, dar fără a fi intruziv)

desenarea infracţiunii, secvenţial, asemenea unor benzi desenate; se poate analiza apoi mai uşor infracţiunea, identificarea emoţiilor, gândurilor şi credinţelor sale referitor la infracţiunea săvârşită; o altă modalitate prin care persoana

evaluată poate fi ajutată să identifice felul în care ia deciziile este de a discuta despre o situaţie familiară (ex. la ce se gândeşte, ce ia în considerare atunci când merge să se tundă? Probabil va răspunde că trebuie să se gândească la locul unde va merge, la suma de bani necesară, la cum se va îmbrăca, la tunsoarea pe care doreşte s-o aleagă etc.). Se încearcă apoi transferarea acestei modalităţi de lucru şi în cazul infracţiunii.

Dacă dorim să explorăm problema pierderii auto-controlului putem desena un omuleţ şi să-i ajutăm să identifice primele semne fiziologice ale furiei, localizându-le pe hârtia respectivă, în zona în care aceste semne apar mai întâi – acest fapt ajută ulterior şi la controlul mai bun al furiei;

Putem să-i cerem să evalueze pe o scală de la 1 la 10 diferitele sentimente legate de familie; iar dacă este nefericit, să se gândească la primul lucru pe care ar putea să-l facă şi care să-l ajute să fie mai puţin nefericit (de ex. să ajungă pe scală de la 9 la 8);

[………]1.2. Stabilirea relatiei profesionale cu clientul

Relaţia profesională consilier - persoana pentru care s-a solicitat referatul de evaluare se desfăşoară într-un cadru procedural şi etic, determinat prin reglementările legislative, metodologia şi etica specifice activităţii de reintegrare socială şi supraveghere în România.

Sub aspect procedural acest cadru se află în plin proces de dezvoltare şi determinare datorat procesului major de reformă sub semnul căruia se află în prezent legislaţia şi practica penală.

Conform Legii 129 / 2002 privind aprobarea şi completarea OG 92 / 2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare spcoală şi supraveghere se desprind câteva reglementări privind desfăşurarea în timp a relaţiei cu clientul, în cazul activităţii de întocmire a referatelor de evaluare solicitate de instanţele de judecată. Astfel, după înregistrarea solicitării, adresate de instanţa de judecată serviciului, pentru întocmirea referatului de evaluare, şeful serviciului va desemna un consilier de reintegrare responsabil pentru culegerea informaţiilor şi întocmirea referatului de evaluare. Consilierul desemnat să întocmească referatul de evaluare trebuie să îşi desfăşoare activitatea cu respectarea termenelor de timp stabilite de lege, după cum urmează:

- stabileşte de îndată, dar nu mai târziu de 5 zile de la data primirii solicitării instanţei de judecată, locul, data şi ora primei întrevederi cu persoana pentru care s-a solicitat referatul de evaluare;

- prima întrevedere cu persoana pentru care s-a solicitat referatul de evaluare trebuie să aibă loc în termen de 7 zile de la data primirii solicitării instanţei de judecată;

- înaintează referatul de evaluare instanţei de judecată în termen de 14 zile de la primirea solicitării (Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor O.G. 92 / 2000, art.8, a), f) ).

Din punctul de vedere al spaţiului de desfăşurare a relaţiei dintre consilierul de reintegrare desemnat să întocmească referatul de evaluare şi persoana pentru care s-a solicitat referatul, există câteva locaţii în care se pot

desfăşura întâlnirile între aceştia în scopul culegerii informaţiilor necesare întocmirii referatului:

- la biroul serviciului de reintegrare socială;- la domiciliul persoanei pentru care s-a solicitat referatul de

evaluare;- într-un spaţiu pus la dispoziţie de către inspectoratul judeţean de

poliţie, în cazul în care persoana pentru care s-a solicitat referatul de evaluare se află în arestul IJP;

- într-un spaţiu pus la dispoziţie în penitenciar, în cazul în care persoana pentru care s-a solicitat referatul de evaluare se află în arest preventiv sau este condamnat pentru o infracţiune anterioară în cadrul penitenciarului.

Fiecare dintre aceste locuri de desfăşurare a întâlnirilor dintre consilierul de reintegrare şi persoana pentru care s-a solicitat referatul de evaluare prezintă un anumit specific.

În cazul în care locul de desfăşurare a întâlnirii cu persoana pentru care s-a solicitat referatul de evaluare stabilit este biroul serviciului de reintegrare socială, consilierul de reintegrare trebuie să acorde atenţie câtorva aspecte privitoare la crearea unei ambianţe favorabile desfăşurării în bune condiţii a interviului.

Astfel, consilierul trebuie să se asigure că sunt înlăturate, pe cât posibil sursele de zgomot, care ar distrage atenţia persoanei intervievate de la cursul interviului. În măsura în care serviciul dispune de un spaţiu special destinat desfăşurării interviului, înainte de a stabili ora interviului, consilierul de reintegrare este bine sa se consulte cu ceilalţi colegi pentru a se asigura că, în aceeaşi perioadă de timp, nu este programat un alt interviu. De asemenea, consilierul este bine să întrerupă funcţionarea telefonului fix sau mobil şi să-şi anunţe colegii cu privire la faptul că în acea perioadă se desfăşoară un interviu, pentru a nu fi întrerupt.

În condiţiile în care consilierul are indicii cu privire la agresivitatea crescută a persoanei pentru care s-a solicitat referatul de evaluare şi consideră că se expune unui pericol de a fi agresat în timpul interviului, poate lua măsuri de precauţie, lăsând în funcţiune telefonul fix şi cerând unui coleg să sune sau să intre în încăpere pentru a se asigura că totul este în regulă.

Este indicat ca încăperea destinată desfăşurării interviurilor să fie dotată cu minimul o masă si două scaune, acestea fiind aşezate pe colţul mesei şi nu de o parte şi de cealaltă a ei pentru a se evita, astfel, crearea barierelor fizice în comunicarea dintre consilier şi persoana intervievată şi pentru a se evita situaţia de confruntare, indusă de poziţionarea faţă în faţă a interlocutorilor.

Pentru a putea controla durata interviului, fără a se uita prea des la ceasul de mână, situaţie care ar putea fi stânjenitoare pentru persoana intervievată, creându-i acesteia impresia că nu este ascultat cu interes sau că ar trebui să îşi întrerupă relatarea, consilierul este bine să se asigure că există un ceas aşezat pe perete sau pe masă astfel încât să fie vizibil fără efort.

În condiţiile în care, serviciul nu dispune de un spaţiu special destinat desfăşurării interviurilor şi acestea au loc în aceeaşi încăpere care serveşte drept spaţiu pentru birourile consilierilor de reintegrare, consilierul trebuie să ia câteva măsuri care să asigure un minimum de

confort persoanei intervievate din punctul de vedere al confidenţialităţii şi să nu fie distras de stimulii din jur. Astfel, se poate dovedi utilă aşezarea scaunului persoanei intervievate astfel încât aceasta să stea cu spatele spre ceilalţi consilieri din încăpere.

În cazul în care interviul se desfăşoară la domiciliul persoanei pentru care s-a solicitat referatul de evaluare, consilierul de reintegrare are într-o mai mică măsură posibilitatea de a interveni în amenajarea spaţiului de desfăşurare a interviului, însă poate cere celorlalţi membri ai familiei să îl lase singur cu persoana intervievată, evitând astfel posibila reţinere a persoanei intervievate de a relata anumite aspecte legate de relaţiile din cadrul familiei sau de comiterea infracţiunii, în prezenţa altor membri ai familiei sale. De asemenea, se evită deturnarea cursului interviului prin intervenţiile celorlalţi membri ai familiei aflaţi în încăpere.

În situaţia în care consilierul obţine informaţii din dosarul penal sau din alte surse de informaţii asupra agresivităţii persoanei pentru care s-a solicitat referatul de evaluare, există posibilitatea de a se deplasa, la domiciliul acesteia, însoţit de un coleg. Dacă, astfel de semnale sunt recepţionate de consilier, imediat după primul contact cu clientul sau cu un membru al familiei sale, care ar putea fi violent, în locul pătrunderii în locuinţa acestuia şi continuării interviului, este mai potrivită invitarea persoanei la biroul serviciului de reintegrare pentru desfăşurarea interviului, într-un mediu care oferă siguranţă.Dacă persoana pentru care s-a solicitat referatul de evaluare se află în

arestul poliţiei sau în penitenciar, în cele mai multe cazuri, consilierul de reintegrare va fi acompaniat în timpul desfăşurării interviului de către un lucrător de poliţie, respectiv un subofiţer responsabil cu paza. Acest fapt ar putea crea disconfort persoanei intervievate şi …asupra calităţii informaţiilor obţinute. Din motive legate de regulamentul de ordine interioară al instituţiilor menţionate şi de siguranţa deţinerii, acest inconvenient, cel mai adesea nu poate fi depăşit, însă şi în acest caz, poate fi redus prin invitarea persoanei intervievate să se aşeze cu spatele la cea de a treia persoană sau prin rugămintea adresată poliţistului sau subofiţerului de a supraveghea desfăşurarea interviului din capătul încăperii opus locului unde se desfăşoară interviul sau chiar de la intrarea în încăpere, astfel încât să fie posibilă intervenţia sa în cazul în care este necesară fără a afecta în prea mare măsură desfăşurarea interviului. Aceste inconveniente pot fi diminuate datorită dezvoltării unei relaţii de colaborare între consilierul de reintegrare şi poliţistul sau subofiţerul responsabil cu paza, astfel încât reuşita interviului să fie obiectivul comun al ambilor profesionişti. Pentru aceasta este necesară cunoaşterea şi respectarea de către consilierul de reintegrare a regulilor privitoare la accesul în cadrul acestor instituţii şi la conduita faţă de persoanele arestate sau deţinute.

Conform protocolului de colaborare încheiat între direcţia Generală a Penitenciarelor şi Direcţia de Reintegrare Socială şi Supraveghere din cadrul Ministerului Justiţiei, interviul pentru întocmirea referatului de evaluare pentru o persoană aflată în arest sau detenţie în penitenciar se desfăşoară cu participarea unui educator din cadrul serviciului cultural-educativ din cadrul penitenciarului. În acest caz, datorită similarităţilor privind tipul de relaţie profesională care se dezvoltă între cei doi profesionişti şi persoana intervievată, educatorul poate participa activ la desfăşurarea interviului, favorizând procesul de culegere a informaţiilor.

Cadrul etic, în care se desfăşoară relaţia profesională dintre consilierul de reintegrare socială şi persoana pentru care s-a solicitat întocmirea referatului de evaluare, cuprinde principii şi valori specifice, dezvoltate în cadrul activităţii de probaţiune din ţările cu tradiţie în acest domeniu.

De altfel, setul de principii şi valori prezintă similarităţi faţă de cel utilizat în profesiile socio-umane, care au ca obiectiv central oferirea de asistenţă şi sprijin individului pentru o funcţionare socială normală, dar şi deosebiri faţă de acesta, deosebiri impuse de latura coercitivă a activităţii de reintegrare socială a persoanelor care au comis infracţiuni şi de orientarea acestei activităţi către protejarea comunităţii. Este vorba despre un set de principii şi valori care relevă dualitatea “suport – control” a activităţii de reintegrare sociala şi supraveghere.

Principiile şi valorile se însuşesc de către consilierii de reintegrare în cadrul studiilor universitare şi programelor de pregătire profesională iniţială şi continuă şi se dezvoltă în experienţa practică a acestora. Interiorizate, aceste principii şi valori se concretizează în atitudini ale consilierilor de reintegrare socială faţă de persoanele cu care dezvoltă o relaţie profesională şi în cultura organizaţională a serviciilor de reintegrare sociala şi supraveghere.

Vom face referire în cadrul acestui ghid, la principiile şi valorile relevante, cu deosebire pentru componenta activităţii de reintegrare socială şi supraveghere, căreia îi este destinat ghidul şi anume întocmirea referatelor de evaluare, cu menţiunea că, aceste principii se aplică întregii activităţi de reintegrare socială, însă ar trebui completate cu altele pentru a reconstitui întregul cadru etic al acestui domeniu de activitate .

Astfel, unul dintre principiile importante în activitatea de întocmire a referatelor de evaluare este onestitatea. Aceasta se regăseşte în atitudinea consilierului de reintegrare faţă de persoana pentru care s-a solicitat întocmirea referatului de evaluare, încă din stadiul dezvoltării relaţiei profesionale, în modul în care consilierul de reintegrare îi prezintă clientului rolul său şi al referatului de evaluare, posibilitatea pe care acesta o are de a refuza colaborarea cu consilierul de reintegrare şi consecinţele pe care le va avea acest refuz (consemnarea în cadrul referatului de evaluare a refuzului de a colabora), precum şi precizarea limitelor confidenţialităţii.

Este bine cunoscut faptul că, informaţiile pe care ni le furnizează persoana pentru care s-a solicitat întocmirea referatului de evaluare sunt confidenţiale, însă limitele acestei confidenţialităţi sunt clar determinate şi trebuie aduse la cunoştinţa persoanei în cauză. Informaţiile oferite consilierului de reintegrare stau la baza unei evaluări şi sunt menţionate în referatul de evaluare, în măsura relevanţei lor, referat care este ataşat dosarului penal. Pesoanele care au acces la acest dosar sunt judecătorul, procurorul de şedinţă, personalul auxiliar şi părţile implicate împreună cu avocaţii acestora.

Strâns legat de acest principiu şi derivând din el este principiul respectării dreptului la autodeterminare al persoanei cu care lucram în calitate de consilieri de reintegrare.

Persoana pentru care s-a solicitat întocmirea referatului de evaluare cunoscând modul în care va fi folosit referatul de evaluare şi informaţiile cuprinse în acesta, limitele confidenţialităţii şi posibilitatea sa de a refuza să colaboreze cu consilierul de reintegrare, va avea posibilitatea de a lua o hotărâre cu privire la acceptarea colaborării pentru întocmirea referatului de evaluare şi cu privire la informaţiile pe care le oferă consilierului de reintegrare. Acest lucru este important pentru ca acesta să nu-şi formeze false aşteptări faţă de consilierul de reintegrare şi rolul acestuia, aşteptări care, ar genera o

serie de frustrări şi sentimente negative ale persoanei faţă de consilierul de reintegrare, precum şi pierderea încrederii faţă de acesta, într-o etapă care poate reprezenta doar un stadiu iniţial în relaţia consilierului de reintegrare cu persoana în cauză, în cazul în care aceasta, după finalizarea procesului penal, va fi încredinţată în supravegherea serviciului de reintegrare.

Respectul se regăseşte într-o atitudine politicoasa a consilierului de reintegrare faţă de persoana pentru care s-a solicitat întocmirea referatului de evaluare, de valorizare şi de nediscriminare a acesteia datorită comportamentului său sau apartenenţei sale la o anumită etnie sau categorie socială.

Acceptanţa se regăseşte, într-o atitudine nonpunitivă a consilierului de reintegrare, în stadiul de evaluare acesta încercând sâ înţeleagă comportamentul persoanei şi nu să-l judece, iar ulterior, în stadiul de consiliere pentru schimbarea comportamentului, într-o atitudine care relevă faptul că nu persoana este indezirabilă ci un anumit comportament al său este indezirabil social.

Aceste principii acţionează nu declarativ ci, interiorizate de către consilierul de reintegrare socială, ele se află în spatele comportamentului său profesional şi îl ajută pe acesta să dezvolte o relaţie profesională eficientă cu clientul şi să rezolve, uneori, conflictul de valori generat de bipolaritatea suport –autoritate, specifică activităţii de reintegrare socială.

În stadiul iniţial al activităţii de reintegrare socială, de evaluare pentru întocmirea referatului de evaluare pentru instanţă, atitudinea suportivă se exprimă prin crearea unui cadru în care, persoana pentru care s-a solicitat referatul, se simte confortabil, prin utilizarea ascultării active, cu toate elementele sale (empatie, parafrazare, reflectare, sumarizare), prin evitarea judecaţilor de valoare, etc.

Autoritatea este dată de rolul consilierului de reintegrare socială de profesionist în cadrul sitemului de justiţie penală, care realizează o evaluare concretizată într-un document oficial, referatul de evaluare, care este înmânat instanţei şi utilizat în scopul individualizării pedepsei care va fi aplicată persoanei.

Ambele atitudini (suportivă şi autoritară) se relevă din comportamentul verbal – informaţiile pe care consilierul le oferă persoanei, modul în care conduce interviul, tipurile de intrebări pe care le utilizează- corelat cu comportamentul nonverbal – postura corpului, privirea, mimica, gestica, modulaţia vocii, tonul, ţinuta vestimentară.

Toate aceste elemente vorbesc despre noi şi despre profesionalismul nostru şi determină, în parte, atitudinea şi reacţiile pe care le obţinem din partea clientului. In cele mai multe cazuri, persoanele cu care lucrăm, se află pentru prima dată într-o relaţie profesională de acest tip, noi oferindu-le în acest caz un model de comportament, iar reuşita interviului depinde şi de modul în care reuşim să transmitem, prin comportamentul nostru verbal şi nonverbal, diferenţa dintre acest gen de relaţie şi alt gen de relaţii cu care ei sunt obişnuiţi ( ex. discuţie cu un prieten, flirt, etc).

Experienţa profesională ne arată că în activitatea pe care o desfăşoară, consilierii se confruntă uneori cu situaţii aflate la limita relaţiei profesionale cu clientul. Acest ghid îşi propune a vă oferi posibilitatea să meditaţi asupra acestor probleme, să găsiţi soluţii pe care să le discutaţi ulterior în echipă, să le selectaţi pe cale mai potrivite, conform principiilor şi valorilor profesiei, astfel încât atunci când vă veţi confrunta cu ele să aveţi în minte câteva repere care să vă ajute.

Ce faceţi atunci când vă aflaţi în următoarele situaţii, aflate la limita relaţiei profesionale?

1. vi se face un cadou de către client sau apropiaţi ai acestuia ;2. vi se oferă flori (din grădină sau cumpărate) ;3. sunteţi serviţi cu băutură, cafea la domiciliu ;4. sunteţi invitat la o cafea, într-un bar ;5. sunteţi invitat să derulaţi interviul în parc ;6. vă întâlniţi întâmplător pe stradă, iar clientul adoptă o atitudine prea informală, foarte jovial sau dimpotrivă, nepoliticos, arogant (ex. “hai să mă conduci până în staţie, să mai stăm de vorbă”) ;7. clientul vă cere numărul de telefon personal, adresa, sau vă întreabă chestiuni personale în timpul interviului ;8. clientul vă face complimente referitoare la competenţa profesională, la ajutorul pe care i-l oferiţi, la aspectul fizic ;9. clientul vine prea des la birou, cerându-vă sprijinul în orice situaţie, nejustificat uneori ;10. după încheierea relaţiei profesională vine la birou şi vă solicită sprijinul în continuare ;11. clientul vă promite că vă oferă mai multe date referitoare la infracţiune sau comportamentul său dacă nu le utilizaţi în referatul de evaluare ;12. vă daţi seama că clientul vă place sau s-a îndrăgostit de dumneavoastră ;13. realizaţi că dumneavoastră sunteţi îndrăgostit/ă de el/ea ;14. sunteţi ameninţaţi direct sau prin intermediul altora.

Discutaţi în echipă care dintre răspunsurile dumneavoastră la întrebările anterioare consideraţi că reflectă comportamente care corespund deontologiei profesionale?

2.4. Elaborarea referatului de evaluare şi calitatea acestuia

Elaborarea referatului de evaluare

Dupa culegerea informaţiilor necesare, ne aflăm în momentul elaborării referatului de evaluare. Este momentul în care estimăm riscul de recidivă şi identificăm nivelul motivaţiei pentru schimbarea comportamentului infracţional.

Estimarea riscului de recidiva este un proces continuu. Presupune elaborarea unor predicţii cu privire la posibilitatea apariţiei comportamentului infracţional, frecvenţa acestor manifestări, tipul de comportament şi posibilele victime ale acestui comportament.

Neexistând în România un instrument validat pe populaţia românească şi acreditat pentru a fi utilizat, evaluarea riscului stă, o dată în plus, sub semnul „posibilităţii”, „incertitudinii”.

Pentru a estima riscul de recidivă folosim informaţiile prezentate în capitolele anterioare ale referatului de evaluare, rezultatele analizei datelor factuale, legate de mediul social al persoanei pentru care s-a solicitat întocmirea referatului de evaluare şi de istoria de viaţa a acesteia, cât şi rezultatele analizei realizate în capitolele privind comportamentul persoanei înainte şi după comiterea faptei şi factori ai conduitei generale a persoanei.

În procesul de estimare a riscului trebuie avut în vedere faptul că există două tipuri de factori care influenţează comportamentul persoanei:

- factori statici: ex. vârsta comiterii primei infracţiuni, vârsta actuală, sexul, istoricul infracţional;

- factori dinamici: ex. abilităţile sociale, anturajul, capacitatea de autocontrol, abuzul de substanţa, locuinţa, calificarea, nivelul de şcolarizare, locul de muncă, etc.

Factorii dinamici sunt ţinta intervenţiei pentru schimbarea comportamentului şi reducerea riscului de recidivă.

Ambele tipuri de factori (statici şi dinamici) se pot constitui în factori precipitatori sau inhibitori ai comportamentului infracţional. Se analizează şi se menţionează ca atare, la capitolul factori ai conduitei generale.

În privinţa factorilor precipitatori dinamici, se apreciază intervenţia care este necesară pentru diminuarea lor. În acest sens, se evaluează motivaţia pentru schimbare a persoanei pentru care se întocmeşte referatul de evaluare şi potenţialul (resursele) pentru schimbare al acesteia şi al mediului (programe, servicii, reţea de suport social).

În urma analizei acestor elemente se estimează riscul de recidivă, care se prezintă în referatul de evaluare, în unul din cele trei nivele: scăzut, mediu (riscul există, însă, poate fi ţinut sub control prin interventia specializată) şi ridicat (riscul este iminent).

Identificarea motivaţiei pentru schimbare

Interviul motivaţional este utilizat ca instrument de lucru în stabilirea motivaţiei pentru schimbare şi a stadiului în care se află persoana evaluată, din punct de vedere motivaţional.

Acest model a fost creat iniţial de Prochaska şi DiClemente pentru comportamentul adictiv (consumul de alcool) fiind preluat apoi şi în munca cu infracorii. Aşa cum se ştie, modelul postulează existenţa mai multor stadii

motivaţionale în care se poate afla o persoană cu un comportament-problemă: precontemplare, contemplare, decizie, acţiune, menţinere, cădere/ recădere. Scopul principal al utilizării inteviului motivaţional este acela de a ajuta clienţii să-şi dezvolte motivaţia pentru schimbare, trecând într-un stadiu superior, fapt care le oferă posibilitatea de a realiza schimbarea comportamentală pe care o doresc.

În faza întocmirii referatelor de evaluare, utilizăm această metodă pentru identificarea stadiului motivaţional în care se află clientul, în ceea ce priveşte comportamentul infracţional. Aceasta, alături de identificarea factorilor de risc şi a celor protectivi, ne ajută la estimarea perspectivelor de reintegrare socială.

Aspectul important care trebuie reţinut este că aplicăm modelul fiecare grup de factori crimonogeni în parte, încercând să identificăm specific nivelul motivaţiei pentru schimbare (ex. relaţii interpersonale, consum de alcool, şcolarizare etc.). Acest lucru devine foarte important în momentul în care identifici şi planifici intervenţia cea mai adecvată pentru modificarea comportamentală urmărită. Primii paşi în această direcţie trebuie realizaţi pentru rezolvarea problemei pentru care clientul se află în stadiul motivaţional cel mai avansat. Motivul este acela că şansele de succes sunt mai mari, iar clientul poate vedea destul de repede modificările dorite, lucru care-i va menţine sau spori încrederea în sine şi dorinţa de schimbare.

Acţiunile întreprinse de către client în direcţia schimbării sunt luate în considerare la estimarea perspectivelor de reintegrare socială, iar precizarea lor în acest capitol pot oferi judecătorului date utile în procesul de individualizare a pedepsei.

In stadiul elaborării referatului de evaluare, sunt şi alte cateva aspecte care trebuie avute în vedere: Selectarea din multitudinea şi varietatea de informaţii culese, a informaţiilor relevante (cele care au legatură cu comportamentul persoanei şi cu situaţia în care el se află în prezent).

Trebuie avută în vedere diferenţa între referatul de evaluare întocmit pentru minori şi cel întocmit pentru o persoană adultă.Astfel, pentru o persoană adultă, nu este relevant comportamentul său şcolar, de vreme ce a absolvit în urma cu câţiva ani, important este, insa, nivelul său de pregătire şcolară şi profesională. De asemenea, nu este foarte relevantă relaţionarea cu familia de origine şi nu este necesar să fie prezentată situaţia fraţilor, etc., dacă persoana nu locuieşte împreună cu aceştia. Se va menţiona, însă, relaţia cu aceştia, în cazul în care familia face parte din reţeaua de suport social al persoanei.

În condiţiile în care persoana pentru care s-a solicitat referatul de evaluare este un adult care şi-a intemeiat propria familie, relaţiile din cadrul acesteia vor face, în principal, obiectul evaluării.

Este importantă urmărirea firului logic al referatului, astfel încât, concluziile prezentate în capitolele referitoare la „comportamentul persoanei înainte şi după comiterea infracţiunii” şi la „perspectivele de reintegrare în comunitate” să îşi aibă justificarea în informaţiile prezentate în capitolul „Date despre persoana inculpatului” şi să decurgă logic din acestea.

Conform prevederilor O.G. 92/2000, referatul de evaluare trebuie să fie prezentat clar, coerent şi concis, respectându-se structura referatului şi

conţinutul fiecărui capitol. Pentru a îndeplini aceste condiţii, este recomandat ca referatul să nu depasească 4 pagini. Un referat care cuprinde un număr mare de pagini riscă să nu-si atingă scopul, pe de o parte datorită faptului că, solicitând mult timp pentru a fi citit, ar putea deveni o simplă formalitate, iar pe de cealaltă parte, în cazul în care ar fi citit, din amalgamul de informaţii oferite, ar deveni dificilă evidenţierea informaţiilor cu adevarat relevante din cuprinsul referatului.

Limbajul utilizat trebuie sa fie unul profesional (nu se va folosi un stil specific naraţiunii), simplu dar nu simplist, accesibil, neabuzând de jargonul profesional şi folosind citate din afirmaţiille persoanelor intervievate numai atunci când este necesară evidenţierea unor aspecte importante.

Consilierul de reintegrare care elaborează referatul de evaluare trebuie să evite folosirea în referat a unui limbaj discriminatoriu, care lasă să transpară anumite judecăţi de valoare sau credinţe personale ale consilierului, care ar putea declanşa anumite prejudecăţi persoanei care îl citeşte.

Perspectivele de reintegrare în societate trebuie să fie realiste, bazate pe potenţialul şi motivaţia pentru schimbare a persoanei, incluzând demersurile care trebuie făcute, programele în care ar trebui inclusă persoana, instituţiile care le pot derula, sistemul de suport social al persoanei şi alte resurse comunitare, care ar trebui activate pentru a facilita reintegrarea sociala a acesteia.

Calitatea referatului de evaluare este dată de respectarea, atât a regulilor de întocmire a acestuia (structură, colectarea informaţiilor, evaluarea, analiza, sinteza şi redactarea lor etc.), cât şi de respectarea principiilor şi a valorilor profesionale, acestea constituind premisele unui referat profesionist, obiectiv.

Este bine de reţinut că referatul de evaluare este întocmit pentru a fi prezentat judecătorului sau procurorului, ambii având acces şi la alte surse de informaţii, dintre care cea mai importantă este inculpatul. Astfel încât, o evaluare subiectivă, care ia în considerare doar perspectiva inculpatului, fără a o confrunta cu alte surse relevante de informaţii (în afara familiei, care de multe ori are tendinţa de a prezenta doar informaţiile care arată inculpatul într-o lumină favorabilă), va determina scăderea credibilităţii noastre, ca profesionişti.

2.6. Impactul referatului de evaluareÎn cadrul unui exerciţiu de grup desfăşurat în cadrul seminarului

“Activitatea la instanţă şi referatul de evaluare”, care a avut ca scop indentificarea impactului referatului de evaluare asupra părţilor implicate în procesul penal, participanţii au identificat aceste parţi ca fiind:

- persoana pentru care s-a întocmit referatul de evaluare,

- familia acesteia,

- judecătorul din cadrul instanţei penale care soluţioneaza cauza,

- procurorul de şedinţa,

- avocatul inculpatului,

- consilierul de reintegrare

- serviciul de reintegrare din care face parte.Vom încerca să prezentăm, în continuare o sinteza a aspectelor

identificate de participanţii la curs, cu privire la impactul pe care îl poate avea referatul de evaluare asupra fiecăreia dintre părţile menţionate.

Astfel, persoana pentru care s-a întocmit referatul de evaluare resimte, în cea mai mare măsura impactul acestui referat, într-o manieră pozitivă sau negativă, în funcţie de proporţia mai multor elemente. În primul rând, pentru această persoană, relaţia profesională cu consilierul de reintegrare, ipostaza de a fi evaluat, poate fi o experienţă diferită de experienţele anterioare ale persoanei, oferindu-i-se prilejul de a discuta despre sine, de a încerca să înţeleagă şi să îşi explice propriul comportament. Din acest motiv, interviul cu consilierul de reintegrare, poate constitui primul pas către trecerea la un stadiu motivaţional superior cu privire la schimbarea comportamentului infracţional.

În cazul în care, consilierul de reintegrare reuşeşte stabilirea unei relaţii profesionale cu persoana pentru care s-a solicitat întocmirea referatului de evaluare, conform criteriilor care au fost deja menţionate, în care acesta se simte valorizat şi înţelege corect scopul acelui demers, sunt şanse mari ca impactul referatului şi al întregului proces de evaluare să fie unul pozitiv.

În cazul în care, însă, acesta, nu a înţeles corect scopul referatului şi rolul consilierului, dezvoltând aşteptări nerealiste (de exemplu, aşteptarea de a i se întocmi un referat favorabil), persoana ar putea percepe această experienţă ca fiind negativă.

De asemenea, pentru familia persoanei pentru care s-a solicitat referatul de evaluare, aceasta ar putea fi o ocazie de a acorda atenţie acestei persoane, încercând să-i înţeleagă comportamentul, cauzele care l-au provocat şi cum ar putea fi schimbat acest comportament. Este, în acelaşi timp o ocazie pentru membrii familiei de a-şi conştientiza rolul pe care îl pot avea în reintegrarea socială a persoanei, de a-şi asuma o responsabilitate în acest sens şi de a se implica activ în acest proces.

În cazul în care referatul de evaluare cuprinde informaţii relevante şi o analiză obiectivă a acestora, el poate veni în sprijinul judecătorului care soluţionează cauza, favorizând o mai buna cunoaştere a inculpatului din punct de vedere psiho-social şi a posibilităţilor acestuia de a se reintegra in societate, putând utiliza aceste informaţii pentru individualizarea pedepsei.

Impactul poate fi negativ, în cazul în care referatul nu îndeplineşte standardele de calitate, fie datorită limbajului folosit, lipsei de obiectivitate sau a înţelegerii greşite, de către consilier, a rolului referatului de evaluare, acesta cuprinzând aprecieri cu privire la vinovaţia sau nevinovaţia inculpatului, opinii sau recomandări adresate instantei, cu prinvire la hotărârea care ar trebui luată în cauză sau transformându-se într-o pledoarie pentru inculpat.

Trebuie să avem în vedere, în acest sens, faptul că referatul de evaluare

are „rol consultativ şi de orientare” (O.G. 92 /2000) şi nu acela de a adresa recomandări instanţei cu privire la modul de soluţionare a cauzei.

Pentru a-şi păstra obiectivitatea, consilierul de reintegrare responsabil de caz, trebuie să ştie că hotărârea aparţine instanţei, evitând, astfel, auto-responsabilizarea excesivă cu privire la sentinţa aplicată.

Referatul de evaluare reprezintă „ o carte de vizită” pentru serviciul de reintegrare în cadrul căruia a fost întocmit, oferind o imagine cu privire la competenţa şi profesionalismul consilierilor de reintegrare.[………]

II. Supravegherea persoanelor condamnateLigia Dumitraşcu

Valentin SchiaucuMirela Nedelcu

[………]

Supravegherea persoanelor condamnate menţinute în stare de libertate

Definiţii:

Supravegherea în comunitate poate fi definită din cel puţin din trei perspective, anume:

Modalitate de executare a pedepsei cu închisoarea prevăzută de C.P.1. Activitate specifică serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere

care constă, în principal, în supravegherea modului în care persoana condamnată respectă măsurile / obligaţiile ce i-au fost impuse de către instanţa de judecată.

2. Metodă de lucru cu persoanele care au comis infracţiuni, menţinute în stare de libertate.

Deşi toate aceste aspecte sunt importante din perspectiva muncii de reintegrare, ceea ce interesează cu precădere este supravegherea privită ca activitate specifică serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere.

Scopuri:

Finalitatea supravegherii este aceeaşi, indiferent de faptul că aceasta este privită ca modalitate de executare a pedepsei, activitate specifică serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere sau metodă de lucru cu persoanele care au comis infracţiuni. Astfel, scopurile supravegherii sunt:

a. Reintegrarea socială a persoanelor care au comis infracţiuni

b. Scăderea riscului de recidivă şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni

c. Creşterea gradului de siguranţă socială

Obiective:

Pentru a atinge aceste scopuri trebuie acoperite însă o serie de obiective, obiective privite ca nişte „ţinte” intermediare cu caracter mai puţin general şi care se traduc prin ceea ce trebuie realizat în plan concret pentru a atinge scopurile stabilite. În acest sens, obiectivele supravegherii sunt următoarele:

a. asigurarea unui control asupra persoanei condamnate prin

supravegherea modului în care aceasta respectă măsurile / obligaţiile ce i-au fost impuse de către instanţa de judecată;

b. monitorizarea şi evaluarea permanentă a riscului de a comite noi

infracţiuni pe care îl prezintă persoanele supravegheate;

c. încurajarea şi sprijinirea permanentă a persoanelor supravegheate în vederea satisfacerii nevoilor criminogene ale acestora.

Principii:

Regulamentul de aplicare a Legii 129 / 2002 prevede o serie de principii pentru activitatea de ansamblu a Serviciilor de Reintegrare Socială şi Supraveghere dar care au valoare şi în raport cu specificul activităţii de supraveghere. Acestea sunt:

a) Respectarea legilor şi a hotărârilor judecătoreşti; b) Evitarea discriminării pe orice temei; c) Respectarea drepturilor omului şi a demnităţii umane; d) Sprijinirea şi încurajarea permanentă a persoanelor supravegheate

în vederea reintegrării lor în societate şi în vederea asumării responsabilităţii pentru propriile acţiuni.

Aceste principii pot fi completate cu cele regăsite în lucrarea „Probaţiunea în România” având ca autori pe Ioan Durnescu, Kevin Heines, Cristian Lazăr, Aurelia Willie şi care a fost editată de Ministerul Justiţiei. În acest sens sunt amintite:

a) imparţialitatea, deschiderea şi respectul faţă de toate persoanele supuse probaţiunii;

b) modificarea atitudinilor şi a comportamentului infractorilor care cauzează prejudicii morale victimelor infracţiunilor;

c) sprijinirea şi încurajarea permanentă a persoanelor supuse probaţiunii de a se reintegra în societate şi de a-şi asuma responsabilitatea propriilor acţiuni;

d) reconcilierea între infractori şi comunităţile de care aparţin, recunoscând atât obligaţiile care le revin, cât şi necesitatea asigurării unui echilibru între nevoile siguranţei sociale şi nevoile speciale ale infractorului;

e) nediscriminarea persoanelor supuse probaţiunii.

Categorii de beneficiari ai supravegherii:

Pe scurt, categoriile de beneficiari sunt cele prevăzute de L 129 / 2002, şi anume:

1. persoanele faţă de care s-au dispus măsurile prevăzute în art.863

alin.1 lit. a)-d) din Codul penal:a. să se prezinte, la datele fixate de către instanţă, la serviciul de reintegrare socială şi supraveghere socială şi supraveghere; b. să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c. să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; d. să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă. 2. persoanele faţă de care s-au dispus una ori mai multe dintre obligaţiile prevăzute în art.863 alin.3 lit.a)-f):a) să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori de calificare; b) să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească limita teritorială stabilită decât în condiţiile fixate de instanţă; c) să nu frecventeze anumite locuri stabilite; d) să nu intre în legătură cu anumite persoane; e) să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule; f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării. 3. minorii faţă de care s-au dispus una ori mai multe dintre obligaţiile prevăzute în art.103 alin.3 lit.a)-c) din Codul penal:a) să nu frecventeze anumite locuri stabilite; b) să nu intre în legătură cu anumite persoane; c) să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public fixată de instanţă, cu o durată între 50 şi 200 de ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă.

Paşii supravegherii:

Aşa cum am amintit şi în introducere, ghidul de bune practici are ca intenţie abordarea activităţii de supraveghere dintr-o perspectivă cât mai apropiată de activitatea concretă pe care o presupune, iar structurarea conţinutului acestui ghid s-a realizat prin raportare la succesiunea sarcinilor şi etapelor de lucru prevăzute de lege şi de metodologia de lucru în ceea ce priveşte supravegherea.

Conţinutul concret al activităţii de supraveghere presupune o anume procesualitate ceea ce înseamnă că această activitate se derulează pas cu pas, într-o ordine logică care îi asigură coerenţă şi continuitate.

Plecând de la aceste premise, intenţionăm prezentarea a ceea ce noi, realizatorii ghidului, am considerat a fi principalii paşi ai activităţii de supraveghere, prin raportare la cerinţele legii, metodologiei proprii muncii de reintegrare socială, precum şi prin raportare la rigoarea logicii, care determină, împreună, succesiunea temporală a acestor paşi.

Abordarea lor se face detaliat, insistând asupra acelor aspecte tehnice corespunzătoare fiecărui pas care sunt mai semnificative şi care necesită o explicitare mai amănunţită.

Aceşti paşi, despre care am menţionat anterior, sunt:

1. Încredinţarea supravegherii

2. Înştiinţarea şi convocarea clientului 3. Pregătirea primei întrevederi 4. Prima întrevedere 5. Întocmirea planului de supraveghere şi realizarea demersurilor

necesare supravegherii

6. Monitorizarea şi evaluarea permanentă a cazului

7. Încheierea supravegherii

1. Încredinţarea supravegherii:

Este momentul primirii adresei de încredinţare a supravegherii şi a copiei de pe hotărârea judecătorească rămasă definitivă.

Are loc înregistrarea adresei în registrul de intrări – ieşiri al serviciului şi includerea persoanei supravegheate în bazele de date privind evidenţa clienţilor (registru general de evidenţă al clienţilor, formulare individualizate, baze de date informatizate etc.). Începând cu acest moment, persoana încredinţată în supraveghere devine formal client al serviciului de reintegrare socială şi supraveghere.

Şeful serviciului va desemna în scurt timp un consilier de reintegrare socială şi supraveghere care va trebui să întreprindă toate demersurile necesare pentru începerea supravegherii şi care va fi responsabil de supravegherea măsurilor / obligaţiilor ce au fost impuse de către instanţă în sarcina condamnatului (art. 21 alin. 1 din Regulamentul de aplicare a L 129 / 2002, denumit în continuare Regulament).

Consilierul de reintegrare socială şi supraveghere responsabil de caz va deschide un dosar de supraveghere al noului client.

2. Înştiinţarea şi convocarea clientului:

Se realizează în cel mai scurt timp, dar nu mai târziu de 5 zile lucrătoare de la data comunicării hotărârii judecătoreşti (art. 19 alin. 1 din Regulament), cu cel puţin 3 zile înainte de data primei întrevederi (art. 26 alin. 1 din Regulament).

Se face printr-o comunicare scrisă sau telefonică (art. 26 alin. 1 din Regulament). Este însă preferabil ca înştiinţarea să se realizeze în scris, în acest caz existând o dovadă că aceasta a avut loc, în termenul prevăzut de lege. Totodată este indicat ca înştiinţarea să fie cu confirmare de primire pentru a se constata dacă persoanei i-a fost înmânată respectiva înştiinţare şi aceasta a luat cunoştinţă de conţinutul său.

Cuprinde obligatoriu în conţinutul său locul, data şi ora primei întrevederi cu minorul sau, după caz, cu persoana condamnată (art. 19 alin. 1 din Regulament), precum şi numărul de telefon şi adresa serviciului (art. 26 alin. 1 din Regulament). Deşi legea nu prevede alte specificaţii, înştiinţarea poate cuprinde informaţii despre sentinţă, posibilitatea de a anunţa (în prealabil şi motivat) neprezentarea la data şi ora fixată, consecinţele neprezentării, consilierul responsabil de caz ş.a. Aceste date pot fi utile condamnatului, lucru care este însă valabil, dacă sunt prezentate pe scurt, coerent şi într-un limbaj accesibil.

3. Pregătirea pentru prima întrevedere:

Pregătirea pentru prima întrevedere presupune în principal adunarea unor informaţii suplimentare despre persoana condamnatului şi mediul său familial şi social, informaţii care să contureze o imagine de ansamblu asupra cazului şi care să constituie un punct de plecare pentru investigaţiile ulterioare. Pe baza acestor informaţii consilierul ştie ce doreşte să mai afle de la client, ce date trebuie verificate, explicitate sau clarificate.

În acest sens, foarte important este studiul dosarului penal al persoanei condamnate. Acesta se găseşte la Biroul de Executări Penale al instanţei de fond, iar consultarea sa ne oferă date ce pot fi valorificate prin formarea unei perspective asupra cazului şi construirea instrumentelor utilizate pentru adunarea informaţiilor suplimentare, precum şi prin identificarea unor elemente semnificative care, verificate, contribuie la identificarea nevoilor criminogene ale clientului, estimarea riscului de a comite noi infracţiuni şi indicarea direcţiei de intervenţie în cazul său.

O sursă importantă de informaţii care se poate regăsi în dosarul penal al condamnatului o constituie referatul de evaluare întocmit anterior. Verificarea întocmirii anterioare pronunţării hotărârii judecătoreşti a unui asemenea referat şi utilizarea datelor cuprinse de către acesta este o obligaţie legală prevăzută de art. 24 alin. 1, 2 din Regulament. În cazul în care condamnatul a fost încredinţat în supravegherea serviciului de către o instanţă dintr-un alt judeţ sau se constată că acesta mai este inculpat sau a mai fost condamnat anterior de către o altă instanţă teritorială, consilierul responsabil de caz va solicita serviciului de reintegrare socială şi supraveghere corespunzător acelei instanţe să verifice dacă există un referat de evaluare şi, dacă există, să trimită o copie a acestuia (art. 24 alin. 3 din Regulament), precum şi alte date relevante.

Pregătirea înseamnă şi clarificarea unor aspecte cum ar fi: disponibilitatea noastră şi a spaţiului în care intenţionăm să desfăşurăm interviul, prevederea unor eventuale probleme şi evitarea lor, utilitatea sau necesitatea derulării întrevederii în prezenţa unui coleg, pregătirea unor instrumente de lucru, însuşirea sau reactualizarea unor cunoştinţe ş.a.

Tot în cadrul pregătirii primei întrevederi are loc şi compunerea ghidului pentru interviul iniţial. Este un moment important al acestei etape de care depinde în mare măsură relevanţa, calitatea şi cantitatea informaţiilor ce vor fi adunate.

Ghidul de interviu reprezintă un instrument de lucru utilizat în cadrul tehnicii interviului care constă într-o succesiune de întrebări structurate în jurul unor unităţi tematice de interes pentru consilierul de reintegrare socială şi supraveghere şi care are ca scop direcţionarea interviului pentru obţinerea informaţiilor necesare pentru întreaga activitate ulterioară de control şi asistare.

Trebuie subliniat însă că ghidul de interviu, aşa cum este el definit anterior, este util numai pentru interviurile de tip structurat sau semistructurat. Având însă în vedere faptul că specificul muncii de reintegrare impune cu precădere utilizarea interviurilor semistructurate construite în jurul unor teme de interes, considerăm că este normal să abordăm cu precădere acest tip de interviu ce va fi denumit în continuare interviu tematic, justificarea acestei sintagme, aşa cum se va remarca ulterior, impunându-se de la sine.

Luând în considerare specificul activităţii de supraveghere, ghidul de interviu se construieşte plecând de la informaţiile de care dispunem, raportate permanent la o serie de aspecte (unităţi tematice) relevante din perspectiva evaluării şi intervenţiei în cazul clientului. Aceste unităţi tematice se vor descompune la rândul lor în subteme, iar itemii de interes, corespunzători fiecărei subteme, se vor traduce în întrebări ce vor fi adresate clientului (la sfârşitul ghidului va fi anexat un model orientativ cu temele şi subtemele de interes pe care noi le-am considerat relevante şi utile din perspectiva interviului iniţial cu clientul desfăşurat în cadrul primei întrevederi de supraveghere). Trebuie menţionat însă că nu există un model unic, general valabil, de ghid de interviu. Dimpotrivă, acesta trebuie individualizat în raport cu fiecare caz, având în vedere că fiecare caz prezintă un anumit specific, luând în considerare informaţiile certe de care dispunem despre cazul respectiv şi, nu în ultimul rând, scopul interviului (ceea ce dorim să aflăm şi la ceea ce ne este necesară informaţia pe care vrem să o culegem).

Pregătirea unor fişe tip de consemnare a informaţiilor se referă la acele formulare, tabele ş.a. utilizate de consilier pentru a înregistra datele culese în urma întrevederilor şi pentru a ţine o evidenţă a întâlnirilor cu clientul. Nu este o obligaţie impusă de lege şi nici nu există standarde în acest sens, modalitatea de consemnare a informaţiilor fiind lăsată la latitudinea consilierului, în conformitate cu tipul de date culese sau înregistrate şi utilitatea lor. Este însă indicat să existe astfel de instrumente, întrucât ele ajută la o mai bună structurare şi sistematizare a informaţiilor şi, prin urmare, asigură o perspectivă de ansamblu, unitară şi coerentă, asupra aspectului urmărit, uşurând astfel munca consilierului.

Spre exemplu, pot exista tabele de evidenţă a întrevederilor cu clientul, fişe de consemnare a datelor culese în urma fiecărei şedinţe de supraveghere (în care se înregistrează în special modificările apărute în situaţia sa), grile de planificare a întrevederilor viitoare ş.a.

4. Prima întrevedere:

Prima întrevedere cu persoana condamnată este foarte importantă pentru întreg procesul de supraveghere şi reintegrare socială a clientului. De felul în care aceasta va decurge depinde, în mare măsură, modul în care vor desfăşura următoarele întrevederi, motivaţia clientului, încrederea în consilier şi în eficienţa muncii de reintegrare.

Prima întrevedere trebuie să aibă loc în termen de 10 zile lucrătoare de la data comunicării hotărârii judecătoreşti (art. 19 alin. 2 din Regulament).

O atenţie deosebită trebuie acordată conţinutului contactului iniţial şi modalităţii în care acesta se realizează.

În primul rând are loc prezentarea proprie, menţionându-se în acest sens numele şi prenumele, funcţia pe care o avem, faptul că suntem responsabili de caz, adică persoana de legătură cu serviciul, anume desemnată, care se va ocupa personal de supravegherea modului în care acesta respectă măsurile / obligaţiile ce i-au fost impuse de către instanţă şi care îl va sprijini activ în vederea reintegrării sale în viaţa socială.

Trebuie accentuate şi bine clarificate atât rolul şi responsabilităţile consilierului, de a asigura supravegherea şi de a ajuta clientul în procesul de schimbare a comportamentului, cât şi responsabilităţile clientului: acela că este răspunzător de propriul comportament, de măsura şi felul în care respectă cerinţele legii şi ale hotărârii judecătoreşti. Pentru a evidenţia cât mai clar rolul nostru şi pentru a induce clientului reprezentarea acestuia, este bine să ne definim ca un intermediar între el şi instanţa de judecată pe tot parcursul perioadei de supraveghere. Persoana condamnată trebuie ajutată să înţeleagă foarte clar că nu reprezentăm o instituţie punitivă, dar că avem obligaţia legală de a anunţa instanţa dacă vom constata încălcarea măsurilor / obligaţiilor impuse, aceasta din urmă fiind competentă să aplice sancţiuni. Mai mult, clientul trebuie să ajungă să înţeleagă că rolul consilierului este acela de a-l asista şi sprijini în demersul de revenire la o condiţie normală de viaţă, iar respectarea măsurilor / obligaţiilor ce i-au fost impuse de către instanţă şi angajarea sa activă în procesul de schimbare a propriului comportament este în beneficiul său.

Toate aceste aspecte trebuie prezentate foarte clar, într-un limbaj accesibil şi inteligibil, la momentul şi în modalitatea pe care o impune contextul comunicării. De asemenea, consilierul trebuie să manifeste prin conduita sa atenţie, interes, disponibilitate, înţelegere, acceptanţă şi empatie pentru client, aceste aspecte fiind esenţiale pentru eliminarea temerilor clientului şi pentru confortul psihologic al acestuia, pentru încrederea pe care o va acorda consilierului şi serviciului, pentru o bună desfăşurare a relaţiei profesionale, pentru motivarea şi angajarea acestuia în procesul de schimbare şi, deci, pentru reintegrarea sa socială.

Se remarcă, aşadar, că această etapă trebuie valorificată atât în sensul clarificării nelămuririlor şi aşteptărilor clientului, cât şi pentru motivarea acestuia şi angajarea sa în procesul de schimbare a comportamentului şi de reinserţie socială a acestuia.

Conform art. 19 din Regulament, tot în cadrul primei întrevederi este necesar ca persoanei condamnate să-i fie prezentate, verbal şi scris, o serie de

aspecte ce vor fi consemnate într-un proces verbal semnat de către ambele părţi.

Conţinutul procesului verbal va face referiri la: - scopul / scopurile supravegherii;- obiectivele supravegherii; - modul de desfăşurare a supravegherii; - măsurile / obligaţiile impuse de către instanţa de judecată persoanei

supravegheate şi consecinţele nerespectării lor;- obligaţia respectării normelor de conduită, care se referă, în principal,

la ,,a nu avea un comportament violent sau agresiv ori o atitudine nepotrivită sau un limbaj necorespunzător, care ar putea prejudicia personalul de reintegrare socială, precum şi alte persoane aflate sub supraveghere”;

- posibilitatea de a formula plângere la şeful serviciului, în cazul în care clientul constată că tratamentul aplicat de serviciul de reintegrare socială şi supraveghere socială pe perioada supravegherii este necorespunzător.

Conţinutul procesului verbal poate fi completat cu prevederea art. 45 alin. 4 din Regulament privind posibilitatea persoanei supravegheate de a solicita asistenţă şi consiliere din partea serviciului, având în vedere că înştiinţarea clientului despre existenţa acestei oportunităţi este o obligaţie legală a consilierului, iar prin includerea sa în procesul verbal există dovada respectării ei.

Fără a mai reveni asupra scopului şi obiectivelor supravegherii care au fost prezentate anterior în respectivul ghid, precum şi asupra altor conţinuturi ale procesului verbal care sunt explicite, trebuie însă menţionat că modul de desfăşurare a supravegherii constă în întâlniri directe, de tip “faţă-în-faţă”, care vor avea loc periodic la sediul serviciului de reintegrare socială şi supraveghere, în vizite inopinate la domiciliu, precum şi în obţinerea şi verificarea informaţiilor cu privire la persoana sa prin menţinerea unei legături permanente cu diverse persoane, prin colaborarea cu organele de poliţie şi autorităţile locale.

De asemenea, trebuie amintit că în cazul nerespectării măsurilor / obligaţiilor de către client, consilierul responsabil de caz va anunţa acest fapt, în cel mai scurt timp, şefului serviciului de reintegrare care, la rândul său, va anunţa instanţa de fond, mai precis, Biroul de Executări Penale şi judecătorul delegat cu executările penale al acestei instanţe. Există şi o excepţie la această procedură: în cazul persoanelor condamnate şi minorilor cărora instanţa le-a impus obligaţia de a nu se întâlni cu anumite persoane desemnate. În aceste situaţii, în cazul în care consilierul responsabil de caz constată că persoana condamnată a încălcat respectiva obligaţie, acestuia i se va înmâna mai întâi un avertisment, explicându-i-se verbal conţinutul acestuia, şi se va încheia un proces verbal în acest sens (art. 34 alin. 3 şi art. 40 alin. 3 din Regulament). Obligaţia se consideră încălcată când, după înmânarea a două avertismente, consilierul responsabil constată că persoana condamnată / minorul a fost prezent în locul a cărei frecventare a fost interzisă (art. 34 alin. 4 şi art. 40 alin. 4 din Regulament). În acest caz consilierul va anunţa şeful serviciului care, la rându-i, va anunţa instanţa de judecată conform procedurii obişnuite. Atunci când este vorba de încălcarea acestei obligaţii de către un minor, şeful serviciului va înştiinţa pe lângă instanţa de judecată şi reprezentantul legal al acestuia, respectiv părintele, tutorele sau instituţia legal însărcinată cu ocrotirea minorului.

Prezentarea procesului verbal trebuie să se realizeze într-un limbaj inteligibil şi accesibil, evitându-se termenii de specialitate sau nefamiliari. Modul în care este prezentat procesul verbal este important deoarece de acesta depinde într-un anumit grad respectarea de către persoana condamnată a măsurilor/ obligaţiilor expuse în conţinutul său. În acest sens, este indicată şi utilizarea lămuririlor suplimentare în scris, atunci când este cazul, astfel încat clientul să ajungă la o mai bună înţelegere cu privire la responsabilităţile pe care le are.

După prezentarea procesului verbal are loc realizarea interviului cu clientul. Acest moment intervine după ce clientul dispune de câteva informaţii primare despre supraveghere, a luat cunoştinţă despre obligaţiile şi drepturile pe care le are, i s-au înlăturat o parte din temeri şi s-a acomodat mai bine la rolul de client. Toate acestea sunt favorabile realizării interviului, întrucât reprezintă o introducere a clientului în contextul relaţiei profesionale.

Interviul este o tehnică care presupune o succesiune de întrebări şi răspunsuri, mai mult sau mai puţin ghidată de către consilier, şi care urmăreşte atingerea unui scop clar formulat iniţial.

În activitatea de reintegrare interviul poate avea ca scop obţinerea de informaţii, evaluarea sau intervenţia. În activitatea de supraveghere însă interviul capătă preponderent scop informaţional (de obţinere de date privind clientul şi contextul său de viaţă) şi de evaluare (pentru surprinderea unor aspecte importante pentru diagnostic şi intervenţie cum ar fi motivaţia clientului).

Aşa cum am menţionat anterior, cel mai potrivit tip de interviu pentru atingerea unor asemenea scopuri este cel semistructurat, de tip tematic (centrat asupra unor teme generale de interes, a căror explorare ne va furniza date importante despre factorii care influenţează comportamentul clientului, riscul de a comite noi infracţiuni, direcţiile de intervenţie în cazul său ş.a.). Justificarea este aceea că, pentru a ajunge la o concluzie privind riscul pentru public, intensitatea supravegherii sau tipul de intervenţie în cazul clientului, consilierul are nevoie de a cunoaşte şi evalua o serie de aspecte legate de pregătirea şcolară şi profesională, locul de muncă, timpul liber, trecutul infracţional al persoanei condamnate etc. Acestea sunt însă doar teme mai generale de interes care trebuie detaliate şi analizate rând pe rând, particularizat, în raport cu specificul fiecărui caz, cu informaţiile sigure de care consilierul deja dispune, dar şi în funcţie de direcţia şi contextul discuţiei (interviului) cu clientul (Temele orientative de interes în interviul utilizat în supraveghere se regăsesc în anexa nr. 2 de la sfârşitul ghidului).

Aşa cum se transpune la nivel practic, interviu tematic este unul integrat, care cuprinde atât elemente caracteristice interviului iniţial, cât şi interviului motivaţional. Specificul activităţii de supraveghere, precum şi o serie de constrângeri cum ar fi timpul şi termenele legale, face ca, de cele mai multe ori, interviul cu clientul să aibă loc o singură dată, în acest caz sărindu-se peste interviul iniţial şi încercându-se surprinderea celei mai mari părţi din informaţiile ce sunt necesare, inclusiv nivelul motivaţiei de schimbare a clientului.

Aceasta pentru că în activitatea de supraveghere rolul interviului iniţial se diminuează fiind acoperit într-o anumită măsură de momentele preliminare ale primei întrevederi (expuse anterior): stabilirea relaţiei profesionale, eliminarea

unor temeri ale clientului şi asigurarea confortului psihic al acestuia, motivarea şi angajarea sa în procesul de schimbare; se cunoaşte faptul că persoana condamnată a comis o infracţiune, deci se ştie problema care l-a determinat să ajungă în supravegherea serviciului, se dispune deja de o mulţime de informaţii despre client şi situaţia sa, ceea ce face ca necesitatea explorării acestor aspecte să nu mai fie atât de stringentă. De asemenea, o bună parte din demersul de evaluare a motivaţiei pentru schimbare a clientului se poate realiza în cadrul acestui tip de interviu. Aspecte cum ar fi resorturile subiective care au determinat comiterea infracţiunii, sentimentele clientului după săvârşirea acesteia, rezistenţa sau dorinţa de schimbare, resursele interne de care dispune clientul, demersurile pozitive concrete în sensul schimbării, pot fi surprinse în interviul tematic, fără însă a se diminua utilitatea şi importanţa unui interviu motivaţional de sine stătător.

Fără a mai relua aspectele preliminare ale interviului, despre care am făcut referiri în etapa pregătirii primei întrevederi de supraveghere, trebuie menţionat că interviul iniţial începe prin oferirea unor lămuriri preliminare clientului.

Astfel, acestuia trebuie să i se specifice că următorul pas al întrevederii este derularea unui interviu care va consta într-o succesiune de întrebări ce-i vor fi adresate şi la care acesta va trebui să răspundă.

Este foarte important să i se explice clientului nu numai în ce constă ci, mai ales, de ce este necesar un asemenea interviu şi ce se urmăreşte prin derularea lui: obţinerea unor informaţii despre persoana sa, familie, mediu social ş.a., informaţii ce sunt utile pentru cunoaşterea şi aprecierea situaţiei sale, realizarea unor acte de supraveghere, urmărirea modului în care respectă obligaţiile ce i-au fost impuse, oferirea de ajutor în raport cu nevoile şi problemele cu care se confruntă ş.a.

Un alt aspect ce trebuie clarificat este cel al confidenţialităţii şi limitelor ei. Clientului trebuie să i se comunice că toate informaţiile solicitate sunt de interes strict profesional, iar accesul altor persoane sau instituţii la aceste date este limitat. Ele pot fi însă împărtăşite în cazuri speciale cum ar fi cele de îndeplinire a actelor de justiţie sau pentru luarea celor mai bune decizii în ceea ce priveşte persoana sa şi protecţia altor persoane.

De asemenea, clientului trebuie să i se atragă atenţia asupra importanţei veridicităţii informaţiilor. Este necesar să înţeleagă că noi dispunem deja de o serie de informaţii certe şi că cele obţinute vor fi verificate, iar sinceritatea nu poate fi decât în beneficiul său (prin asumarea situaţiei în care se află şi prin crearea unei premise pentru o reală schimbare a comportamentului).

Durata interviului i se va face cunoscută clientului pentru confortul său personal şi pentru ca acesta să-şi poată organiza timpul şi expunerea. În general, aceste interviuri durează aproximativ 1 oră.

Clientul va fi întrebat la sfârşitul acestei introduceri dacă mai are nelămuriri, astfel încât la începutul interviului propriu-zis acesta să fie pe deplin edificat asupra tuturor aspectelor legate de ceea ce va urma.

Trecerea la interviul efectiv se poate face printr-o întrebare de tipul: „Sunteţi pregătit?”, „Putem începe?” etc. În caz afirmativ se trece la explorarea aspectelor de interes urmând conţinutul ghidului de interviu (în cazul în care s-a întocmit unul). Oricum, este necesar ca la întrebările de început să se

răspundă uşor, să fie preponderent factuale (moment propice folosirii întrebărilor de tip închis), să realizeze treptat trecerea la aspectele mai profunde ale temei analizate şi să nu necesite răspunsuri cu o încărcătură puternic afectivă; tema explorată pentru început trebuie să fie una uşor abordabilă, care să-l ajute pe client să se acomodeze cu rolul de intervievat. Atenţia consilierului se va concentra în special asupra dinamicii procesului de comunicare, fără a pierde din vedere conţinutul cognitiv al comunicării. Tehnicile utilizate cu precădere sunt chestionarea, ascultarea activă, încurajarea, parafrazarea, oferirea de feedback.

Partea de mijloc a interviului presupune investigarea aprofundată a unităţilor tematice de interes şi trecerea de la o unitate la alta. Este indicat ca în această fază întrebările să se centreze pe explorarea unor aspecte mai sensibile ale experienţei de viaţă a clientului: cele care au un caracter mai intim, a căror expunere se asociază cu trăiri mai intense sau mai profunde, cele care necesită o expunere sinceră. Tehnicile principale folosite în această fază sunt ascultarea activă, oferirea de feedback, concretizarea, clarificarea şi confruntarea.

Partea finală a interviului se axează pe revizuirea a tot ceea ce clientul a prezentat, astfel încât să se evidenţieze ce teme au fost complet abordate, care sunt informaţiile de care mai avem nevoie, ce aspecte sunt neclare şi necesită o explicitare suplimentară. La final, se acordă atenţie dezangajării clientului din rolul de intervievat; acesta poate fi întrebat despre impresia sa asupra modului în care a decurs interviul şi despre trăirile pe care le-a avut pe parcursul său (ex.: „Ce părere aveţi despre cum a decurs interviul?”, „Cum v-aţi simţit?”). Aceste întrebări sunt utile, întrucât persoana se simte valorizată, iar informaţiile obţinute astfel pot fi valorificate de către consilier prin reajustarea propriei conduite şi a conţinutului interviului în cazurile ulterioare.

Tehnicile de care se uzează cu preponderenţă în acest moment sunt: sumarizarea, clarificarea, oferirea de feedback.

După efectuarea interviului, clientului i se solicită actele necesare pentru supraveghere, acte prevăzute de art. 29 şi art. 33 alin. 1 din Regulament.

Conform art. 29 alin. 2, , consilierul responsabil de caz are obligaţia de a-i solicita în scris clientului informaţii referitoare la situaţia locativă, situaţia financiară, locul de muncă, persoanele aflate în îngrijirea sa, precum şi actele doveditoare în acest sens. Există şi cerinţa expresă prevăzută de art. 33 alin. 1 din Regulament prin care consilierul responsabil trebuie să îi solicite persoanei condamnate acte doveditoare referitoare la domiciliu sau reşedinţă în cazul în care acesteia i s-a impus obligaţia prevăzută de art. 86 (3) alin. 3 lit. b C.P., aceea de a nu-şi schimba domiciliul sau reşedinţa ori a nu depăşi limita teritorială stabilită.

Acest pas al activităţii de supraveghere, care este reprezentat de prima întrevedere cu clientul, se încheie prin consemnarea datelor culese şi stabilirea următoarei întâlniri.

5. Întocmirea planului de supraveghere şi realizarea demersurilor necesare supravegheriiA. Întocmirea planului de supraveghere

Conform art. 21 alin. 2 din Regulament, în termen de 5 zile lucrătoare de la data primirii hotărârii judecătoreşti, consilierul de reintegrare socială şi supraveghere responsabil de caz are obligaţia de a întocmi un plan de supraveghere al cărui conţinut va fi în concordanţă cu măsurile / obligaţiile impuse de instanţa de judecată.

Aşa cum practicienii au constatat, termenul de 5 zile prevăzut de lege nu este însă asociat cu celelalte prevederi ale regulamentului care se referă la termenele de înştiinţare a clientului şi de stabilire a primei întrevederi de supraveghere. Ca urmare a acestui fapt, din punct de vedere practic, întocmirea planului de supraveghere în intervalul stipulat de lege poate fi respectată, numai dacă se realizează acest plan pe baza datelor disponibile, în lipsa informaţiilor culese de la client, acest lucru afectând însă calitatea sa. Pentru a putea respecta termenul mai există şi soluţia efectuării interviului cu clientul în cel mai scurt timp, în primele zile de la primirea adresei instanţei, practică întâlnită la unele servicii din ţară care dispun de resursele şi timpul necesare. O altă soluţie ar fi întocmirea sa în interiorul termenului legal, cu condiţia unei revizuiri imediate într-un interval de timp determinat de cel putin două întrevederi cu clientul (ţinându-se cont că există posibilitatea folosirii anexelor la planul de supraveghere). Revizuirea în acest caz presupune acordarea unei atenţii deosebite capitolelor referitoare la nevoile persoanei condamnate şi la estimarea riscului de recidivă al acesteia.

Referitor la structura şi conţinutul planului de supraveghere, acestea sunt determinate de:

a. Introducere

Conform art. 22 alin. 1 din Regulament, introducerea va conţine:- numele, prenumele, data şi locul naşterii persoanei condamnate sau

minorului;- infracţiunea săvârşită şi numărul hotărârii instanţei;- sancţiunea aplicată şi măsurile şi/sau obligaţiile impuse de instanţa de

judecată;- perioada de supraveghere, menţionându-se data începerii şi încetării

acesteia;- numele şi prenumele consilierului de reintegrare socială şi supraveghere.

Aceste date se vor consemna într-un formular tipizat prezentat ca anexă la Regulament.

Singurul lucru care ar trebui menţionat este acela că perioada de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

b. Nevoile sau problemele identificate

Este un capitol important al planului de supraveghere şi aceasta întrucât determinarea precisă a nevoilor sau problemelor cu care se confruntă clientul ajută la estimarea riscului de a comite noi infracţiuni, precum şi la stabilirea direcţiei de intervenţie în cazul său.

Trebuie însă menţionat că acest capitol se referă în special la acele nevoi/ probleme ale persoanei supravegheate care au legătură cu riscul de recidivă. Prin urmare este necesar să se discrimineze şi să se aprecieze care sunt acele

lipsuri sau dezechilibre din viaţa clientului care îi pot influenţa comportamentul în sensul comiterii de noi infracţiuni şi care astfel constituie priorităţi ale intervenţiei; generalizările trebuie evitate şi aceasta deoarece una şi aceeaşi nevoie poate să fie criminogenă la indivizi diferiţi aflaţi în contexte diferite de viaţă.

În definirea unei nevoi sau probleme trebuie să luăm însă în considerare atât punctul de vedere al clientului, cât şi perspectiva noastră asupra diverselor aspecte puse în discuţie. Aceasta întrucât clientul poate să nu recunoască o problemă serioasă cum ar fi dependenţa de alcool sau droguri, ori să prezinte ca probleme o serie de dificultăţi pasagere, contextuale, şi pe care clientul le percepe distorsionat acordându-le o importanţă prea mare. Există însă şi cazuri în care consilierul tinde să perceapă excesiv din propriul punct de vedere ceea ce consideră a fi problemele sau nevoile clientului fără ca acestea să aibă o semnificaţie pentru client. Este posibil ca persoana condamnată să accepte aceste nevoi doar pentru că i-au fost semnalate de către consilier care se află într-o poziţie de autoritate în raport cu clientul. În acest caz persoana supravegheată se poate simţi constrânsă, ignorată, neimportantă. Din aceste motive cel mai indicat este ca nevoile / problemele clientului să fie puse în discuţie astfel încât să se ajungă la un acord comun cu privire la existenţa şi importanţa lor. În realizarea acestor demersuri consilierul trebuie să utilizeze anumite tehnici de negociere astfel încât să se ajungă la un acord comun cu privire la realizarea unei imagini complete şi corecte a situaţiei clientului, calitatea intervenţiei depinzând de această estimare iniţială. Avantajul în acest caz este acela că persoana condamnată se simte valorizată şi devine motivată pentru schimbare.

c. Riscul săvârşirii unor noi infracţiuni / riscul de a pune în pericol siguranţa publică

Riscul de a comite noi infracţiuni reprezintă probabilitatea ca un client să comită noi fapte penale.

Estimarea riscului de recidivă este foarte importantă în activitatea de supraveghere şi în general în activitatea de reintegrare întrucât pe baza acesteia se asigură managementului riscului, adică restrângerea gradului de libertate al clientului şi stabilirea tipului şi intensităţii intervenţiei.

Evaluarea riscului se face pe baza unor caracteristici sau factori regăsiţi la nivelul persoanei condamnate care influenţează sau pot influenţa comportamentul într-un sens pozitiv sau negativ.

Factorii la care se raportează evaluarea riscului de recidivă pot fi statici (nemodificabili, asupra cărora nu se poate interveni – ex.: vârsta) sau dinamici (care se schimbă, sunt variabili, şi asupra cărora se poate interveni – ex.: locul de muncă).

Factorii statici pot fi definiţi ca acele caracteristici identificate pe cale statistică la majoritatea persoanelor care aparţin unui grup sau unei populaţii ţintă şi pe baza cărora se fac predicţii referitoare la comportamentul unei persoane care aparţine unui asemenea grup. Spre exemplu, remarcându-se din punct de vedere statistic că persoanele care au comis infracţiuni sunt cu preponderenţă de sex masculin, se poate prezice că un individ, în virtutea faptului că este bărbat, prezintă o probabilitate mai mare de a comite o infracţiune.

Trebuie menţionat însă că aceşti factori statici sunt valabili, numai dacă se fundamentează pe cercetări statistice complexe care să fie bine concepute. Ei sunt diferiţi de la o ţară la alta şi chiar de la o regiune la alta, fiind sensibili la diferenţele economice şi socio-culturale existente.

În practică, luarea în considerare a factorilor statici trebuie realizată cu o anumită precauţie. Aceasta întrucât în România nu s-au făcut studii riguroase care să certifice o serie de factori statici. Ca factori statici pot fi luaţi totuşi în considerare sexul (majoritatea persoanelor care comit infracţiuni sunt de sex masculin), vârsta la care persoana a comis prima infracţiune (este invers proporţională cu riscul de recidivă), vârsta la prima condamnare (cu cât condamnarea a avut loc la o vârstă mai fragedă, cu atât riscul de a comite noi infracţiuni este mai mare), numărul de condamnări anterioare (este direct proporţional cu riscul de recidivă), numărul de condamnări cu pedepse custodiale (cu cât acest număr este mai mare cu atât probabilitatea de a comite noi infracţiuni este mai ridicată), tipul de infracţiune (riscul de a comite noi fapte penale este mai mare în cazul persoanelor care au comis infracţiuni cu violenţă sau sexuale). Pe cale statistică pot fi însă identificaţi şi alţi factori.

Mult mai importanţi decât factorii statici sunt cei dinamici. Aceştia reprezintă anumite aspecte ale vieţii clientului aflate în transformare sau care se pot schimba şi care influenţează riscul de a comite noi infracţiuni; aceste aspecte pot fi modificate prin intervenţie.

Importanţa lor derivă din aceea că au o valoare, pondere şi semnificaţie crescută în raport cu comportamentul persoanei, influenţându-l într-un mod mai direct. De asemenea, aceşti factori sunt importanţi, întrucât asupra lor se poate interveni, iar prin intervenţie se poate diminua probabilitatea ca persoana condamnată să mai comită infracţiuni. Totodată ei determină direcţiile de acţiune în vederea scăderii riscului de recidivă şi reintegrării sociale a clientului. Cu alte cuvinte, plecând de la aspectele din viaţa clientului care stau în spatele acestor factori, se poate stabili care sunt nevoile / problemele vizate pentru intervenţie, dar şi care sunt obiectivele intervenţiei şi modalitatea de realizare a ei. Veniturile, relaţiile dintre membrii familiei, nivelul de educaţie, consumul de alcool sunt doar câţiva dintre factorii dinamici care au o semnificaţie în raport cu comportamentul infracţional.

Factorii statici şi dinamici pot fi la rândul lor protectivi sau favorizanţi în raport cu comportamentul infracţional.

Factorii protectivi sunt acei factori care, dacă se regăsesc la nivelul unei

persoane, scad probabilitatea ca respectiva persoană să mai comită infracţiuni. Ca exemplu, existenţa unui loc de muncă stabil constituie un factor inhibitor al comportamentului infracţional, întrucât se pleacă de la premisa că veniturile obţinute prin munca prestată permit într-o anumită măsură satisfacerea nevoilor individului, are loc o anumită conformare la autoritate, persoana este în contact cu valorile sociale, există un status social pe care aceasta doreşte să şi-l păstreze, se reduce disponibilitatea pentru implicarea în activităţi infracţionale ş.a.

Factorii favorizanţi sunt cei care, dacă sunt identificaţi la nivelul unei persoane, determină o probabilitate crescută ca acea persoană să comită o infracţiune. Prin contrast cu exemplul anterior, putem constata că absenţa unui loc de muncă constituie un factor favorizant, întrucât persoana poate adopta căi ilegale de obţinere a unor venituri necesare pentru satisfacerea trebuinţelor proprii, ea scapă „cenzurii” sociale, influenţa valorilor sociale asupra sa se

diminuează, nu are mult de pierdut din punctul de vedere al statutului social, dispune de mult timp liber care poate fi investit în activităţi infracţionale ş.a.

Există o mulţime de factori protectivi şi favorizanţi. Pentru a putea fi însă identificaţi este nevoie de cunoştinţe variate din domeniul criminologiei, sociologiei, psihologiei, psihiatriei. În acest sens, teoriile criminologice sunt cele mai importante, deoarece acestea oferă diverse perspective asupra cazului, o viziune mai largă şi ajută la identificarea cu uşurinţă factorii care influenţează pozitiv sau negativ comportamentul persoanei. Experienţa practică a persoanei este însă la fel de importantă şi are cel puţin aceeaşi valoare cu ansamblul de cunoştinţe teoretice ale consilierului, deşi nu este fundamentată decât pe empiric.

Modalitatea de estimare a riscului de recidivă presupune, în primul rând, identificarea factorilor statici şi dinamici, protectivi şi inhibitori, prin analiza informaţiilor culese prin interviu şi prin alte modalităţi (ex. studiul dosarului penal, al referatului întocmit anterior, răspunsurile scrise la o serie de adrese oficiale). Aceşti factori sunt evaluaţi din punct de vedere calitativ, ceea ce înseamnă că fiecărui factor trebuie să i se aprecieze şi determine ponderea şi semnificaţia pe care o au în raport cu comportamentul infracţional. Aceasta înseamnă că evaluarea nu trebuie să se realizeze în funcţie de numărul acestora, ci în funcţie de importanţa lor. Spre exemplu, deşi pot exista numeroşi factori protectivi, un singur factor favorizant cum ar fi dependenţa de droguri face ca riscul de a comite noi infracţiuni să crească semnificativ.

Problema este însă că în prezent nu există în România un instrument valid de evaluare a riscului. Consecinţa este că estimarea riscului se poate realiza în acest caz cu mai multă subiectivitate şi cu un grad de aproximaţie mai mare. Cu toate acestea, dacă se iau în considerare standardele activităţii de estimare a riscului de recidivă, obiectivitatea poate fi păstrată în mare măsură. În acest sens, sunt importante cunoştinţele de care dispune consilierul şi experienţa sa practică.

Punerea în balanţă a factorilor protectivi, respectiv favorizanţi, va determina implicit stabilirea gradului de risc identificat, iar în funcţie de acesta se va realiza încadrarea clientului într-una din categoriile de risc: mic, mediu, mare. Deşi pare paradoxal, încadrarea în una dintre aceste trei categorii este uneori destul de dificilă. Aceasta pentru că uneori riscul identificat nu se încadrează perfect în nici una dintre cele trei categorii fiind undeva între mic şi mediu sau între mediu şi mare. În aceste cazuri va trebui să supraestimăm sau să subestimăm riscul. De aceea s-ar impune cu precădere şi ar fi mai benefică utilizarea unei grile de evaluare cu cel puţin 5 categorii de risc.

De remarcat este că, fiind doar o estimare, riscul de recidivă va fi prezentat ca unul ipotetic şi nu ca o certitudine. În acest mod pot fi evitate critici, iar formularea este mai credibilă.

d. Descrierea activităţii, locul de executare şi programului de lucru, în cazul minorului obligat la prestarea unei activităţi neremunerate într-o instituţie de interes public

Este un capitol a cărui completare nu ridică dificultăţi consilierului, titlul său fiind suficient de explicit în acest sens, aşa încât am considerat că nu necesită precizări suplimentare.

e. Natura şi frecvenţa întâlnirilor dintre consilierul de reintegrare socială şi supravegheresocială şi supraveghere şi persoana condamnată/minor pe perioada supravegherii

Se remarcă pentru început că sintagma „natura întâlnirilor” este destul de ambiguă, nefiind clar dacă ea se referă la tipul întrevederii dintre consilier şi client sau la felul activităţilor desfăşurate în cadrul şedinţei de supraveghere. Oricum, în locul termenului de “întâlnire” ar fi preferabil cel de “contact”, acesta din urmă fiind mai generic şi exprimând atât posibilitatea unei relaţii directe de tip „faţă în faţă”, cât şi a uneia indirecte, telefonice sau în formă scrisă. Specificul muncii de reintegrare, în general, şi al activităţii de supraveghere, în special, necesită însă întrevederi directe cu persoana supravegheată care, în majoritatea cazurilor, au loc la sediul serviciului.

Frecvenţa întrevederilor este variabilă, iar în stabilirea ei se iau în considerare mai mulţi factori precum hotărârea instanţei de judecată (cu prioritate), nevoile clientului şi gradul de risc identificat, comportamentul clientului pe perioada supravegherii şi modul în care respectă măsurile / obligaţiile impuse de instanţă, etapa în care se află supravegherea ş.a. Riscul de a comite noi infracţiuni şi pericolul social pe care îl prezintă clientul este însă factorul esenţial care va determina frecvenţa întrevederilor deşi prioritară va fi întotdeauna sentinţa, aceasta având valoare executorie. Spre exemplu, în cazul în care clientul prezintă risc mare, frecvenţa întâlnirilor poate fi stabilită chiar şi de 2 ori / săptămână, atunci când este lăsată la libertatea serviciului. Dacă riscul scade, clientul dovedeşte încredere, iar activitatea de supraveghere se derulează de mai mult timp, atunci pot fi rărite întrevederile fără ca acestea să se reducă la mai mult de 3 luni. Este important să existe un echilibru între gradul de libertate care se acordă clientului şi seriozitatea pe care el trebuie să o acorde supravegherii. Aceasta pentru că se poate întâmpla ca persoanele supravegheate, o dată ce li se reduce frecvenţa întrevederilor şi intensitatea controlului, să nu mai acorde interesul necesar acestor măsuri.

O dificultate în activitatea de supraveghere o reprezintă situaţia în care serviciul primeşte hotarâri judecătoreşti în conţinutul cărora este stabilită frecvenţa întâlnirilor dintre consilier şi persoana condamnată. Nu de puţine ori serviciile de reintegrare socială au primit sentinţe cu întâlniri săptămânale fixate pe perioadă îndelungată în condiţiile în care clientul prezenta la evaluarea iniţială un risc scăzut de recidivă. O altă situaţie este aceea în care o persoană cu probleme psihice diagnosticate este obligată să se prezinte trimestrial sau semestrial la sediul serviciului. Sunt exemplificate două situaţii extreme care, în opinia noastră, reprezintă dificultăţi în munca pe care o desfăşurăm.

Pentru înlăturarea acestor dificultăţi este indicată organizarea de către servicii a unor întâlniri repetate cu instanţele judecătoreşti. Conţinutul dezbaterilor în acest caz ar trebui să se refere la faptul că este foarte important ca stabilirea frecvenţei întâlnirilor să fie lăsată la latitudinea consilierului din urmatoarele considerente:- necesitatea unei concordanţe între riscul de recidivă identificat, respectiv

durata şi intervenţiei întreprinse în scopul diminuării acestuia;- administrarea corectă a timpului şi organizarea unei intervenţii eficiente.

Referirea la organizarea timpului se raportează la faptul că pot exista situaţii în care, într-o singură zi, un consilier să aibă fixate un număr mare întrevederi, iar, în alte zile, nici una. Acest aspect conduce inevitabil la o utilizare neeficientă a timpului de lucru.

Trebuie menţionat că referirile legale ale conţinutului acestui capitol sunt stipulate nu numai în art. 22 alin. 4 din Regulament, ci şi în art. 26 alin. 2. Acesta din urmă prevede obligaţia consilierului responsabil de caz să stabilească în planul de supraveghere natura şi frecvenţa întâlnirilor, dar şi numărul, durata şi locul întrevederilor de supraveghere.

Problema în acest caz derivă din imposibilitatea fixării numărului de întrevederi necesar pe perioada termenului de încercare odată cu întocmirea planului iniţial de supraveghere. Aceasta pentru că, la fel ca şi în cazul stabilirii frecvenţei întâlnirilor, numărul de întrevederi este apreciat pe aceleaşi criterii. Tocmai de aceea este necesar să se întocmească anexe la planul de supraveghere în conţinutul cărora să se precizeze, într-un interval de timp stabilit, numărul întâlnirilor dintre consilier şi persoana condamnată.

Precizarea intervalelor de timp necesare întâlnirilor fixate (durata întrevederilor) este destul de importantă întrucât asigură o bună organizare atât pentru activitatea şi timpului nostru cât şi pentru cele ale clientului.

În ceea ce priveşte stabilirea locului întrevederii, aceasta, aşa cum se ştie, este lăsată la libertatea consilierului. În general întâlnirile sunt fixate la sediul serviciului, avantajul principal în acest caz fiind economia de timp şi resurse ale serviciului.

Este foarte important însă să cunoaştem şi contextul de viaţă al clientului prin efectuarea unor vizitele inopinate în comunitate. În acest caz întrevederea cu persoana condamnată se poate desfăşura la domiciliul acesteia, la şcoală, respectiv la locul de muncă sau în alte locuri frecventate de către aceasta.

f. Metodele utilizate pentru asigurarea îndeplinirii măsurilor / obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată în sarcina persoanei supravegheate

Pentru a supraveghea modul de respectare de către client a măsurilor / obligaţiilor ce i-au fost impuse de către instanţă, consilierul responsabil de caz poate utiliza diverse metode. În acest sens Regulamentul prevede la art. 22 alin. 5 ca modalităţi de asigurare a supravegherii colaborarea cu familia, cu voluntari comunitari şi reprezentanţi ai societăţii civile, precum şi cu organizaţiile guvernamentale şi nonguvernamentale, vizite la domiciliu, legătura permanentă cu persoanele şi instituţiile care ar putea furniza date utile în vederea identificării locurilor de muncă disponibile, a cursurilor şcolare, precum şi a celor de calificare sau recalificare profesională. Pe lângă aceste metode, pot fi luate în considerare orice alte căi de asigurare a supravegherii, atâta timp cât ele funcţionează şi se dovedesc eficiente.

Conform art. 22 alin. 6 din Regulament, metodele de supraveghere se determină în funcţie de gradul de risc identificat, precum şi de numărul sau natura măsurilor şi/sau a obligaţiilor stabilite de către instanţa de judecată, nevoile sau problemele identificate ale persoanei supravegheate şi durata supravegherii. La acestea se mai pot adăuga tipul infracţiunii, motivaţia pentru schimbare a clientului, resursele interne ale persoanei condamnate şi resursele de care serviciul dispune ş.a. Apreciem însă că numărul măsurilor / obligaţiilor impuse de către instanţă nu este un criteriu semnificativ de alegere a metodei. Oricum, criteriul cel mai important pe care trebuie să-l luăm în considerare în alegerea şi utilizarea metodelor este eficienţa lor, lucru care se clarifică în timp prin experienţa aplicării lor în practică.

Cerinţele de formă ale planului de supraveghere sunt prevăzute de art. 23 alin. 1, 2, 4 din Regulament. Astfel, planul de supraveghere trebuie să prezinte:

a. antetul serviciului de reintegrare pe colţul stânga-sus al primei pagini; b. ştampila serviciului de reintegrare şi semnătura consilierului responsabil

de caz în colţul dreapta-jos; c. cu excepţia introducerii, celelalte capitole ale planului vor fi prezentate

- pe scurt - într-o formă narativă - evitând termenele de specialitate sau exprimările care ar face dificilă

înţelegerea conţinutului acestuia.

Există şi o serie de elemente de procedură de care trebuie să ţinem cont în alcătuirea planului de supraveghere.

Astfel, art. 20 din Regulament prevede posibilitatea ca serviciul de reintegrare socială şi supraveghere, probabil prin intermediul şefului serviciului, să solicite autorităţilor competente desemnarea unor specialişti (psihologi, sociologi, medici, cadre didactice ş.a.) în vederea întocmirii şi derulării planului de supraveghere. Această prevedere este însă neclară, întrucât nu se precizează cine este persoana competentă să facă această solicitare, nu se menţionează procedura de colaborare cu respectivele persoane şi instituţii şi nici nu se stipulează exact dacă există o obligaţie legală pentru aceste autorităţi în vederea colaborării. Mai mult, obţinerea acestor informaţii necesită timp, însă planul de supraveghere trebuie realizat în 5 zile lucrătoare de la data primirii copiei de pe hotărârea instanţei. Ca urmare a acestui fapt, prevederea legală, deşi ar fi fost binevenită, nu se transpune în practică decât foarte rar sau deloc.

O altă obligaţie legală prevăzută de art. 21 alin. 3 din Regulament este aceea ca persoanei supravegheate să i se aducă la cunoştinţă conţinutul planului de supraveghere şi să i se înmâneze o copie de pe acesta. Acest lucru este însoţit de întocmirea unui proces verbal de predare care să cuprindă semnăturile părţilor. În practică însă, pentru a se elimina întocmirea de acte suplimentare, această procedură poate fi înlocuită prin menţionarea la sfârşitul planului că acesta s-a întocmit în 2 exemplare, un exemplar fiind înmânat clientului la data semnării lui.

B. Realizarea demersurilor necesare supravegherii

După întocmirea planului de supraveghere este necesar să se ia o serie de măsuri pentru începerea activităţii de supraveghere propriu-zise, astfel:

identificarea şi contactarea persoanelor / instituţiilor care pot furniza informaţii despre modificările apărute în situaţia clientului şi pentru supravegherea respectării modului în care acesta respectă unele măsuri / obligaţii ce i-au fost impuse. Referirea se face în principal la membrii familiei, reprezentanţi ai organelor de poliţie, primăriilor din localităţile de domiciliu, dar şi reprezentanţi ai administraţiei financiare, unităţilor angajatoare sau unităţilor sanitare.

Înainte de a contacta aceste persoane sau instituţii, trebuie să apreciem dacă solicitarea colaborării pentru realizarea supravegherii este în beneficiul clientului, astfel încât să poată fi evitate unele

consecinţe nedorite cum ar fi etichetarea şi stigmatizarea. De asemenea, este indicat să solicităm persoanelor fizice sau juridice contactate respectarea confidenţialităţii informaţiilor despre client.

identificarea pe plan local a unităţilor de învăţământ şi a instituţiilor de calificare profesională care organizează astfel de cursuri în cazul în care clientului i s-a impus obligaţia prevăzută de art. 86 (3) alin. 3 lit. a C.P. (cerinţă prevăzută de art. 32 alin. 2 din Regulament)

identificarea pe plan local a unităţilor sanitare, precum şi a organizaţiilor, instituţiilor sau specialiştilor care desfăşoară programe de recuperare a toxicomanilor sau alcoolicilor, în vederea includerii persoanei supravegheate în aceste programe în cazul în care clientului i s-a impus de către instanţă respectarea obligaţiei prevăzută de art. 86 (3) alin. 3 lit. f C.P. (art. 32 alin. 1 şi 2 din Regulament)

în cazul în care minorului aflat în supravegherea serviciului i s-a impus obligaţia de a presta o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public este necesară:

a. încheierea în cel mai scurt timp a unui protocol de colaborare cu instituţia de interes public sau autoritatea publică interesată, conform art. 42 alin. 1 din Regulament).Acelaşi articol, la alin. 2, prevede şi cerinţele minime de conţinut ale protocolului, anume: consilierul de reintegrare socială şi supraveghere responsabil de caz; intervalele de timp la care se exercită controlul în vederea evaluării modului de îndeplinire a obligaţiei stabilite de instanţă; modalităţile concrete de menţinere a unei legături permanente cu persoana sau persoanele desemnate cu supravegherea activităţii minorului. Conţinutul protocolului poate fi completat cu alte specificaţii precum: părţile semnatare, obiectul protocolului, categoriile de beneficiari, durata protocolului, obligaţiile părţilor, data încheierii protocolului, semnătura părţilor ş.a.

b. transmiterea către instituţia respectivă a formularului tipizat de evidenţă a orelor neremunerate prestate în folosul comunităţii prevăzut ca anexă la Regulament.

Aceste două măsuri, conform art. 44 alin. 1 din Regulament, trebuie aplicate în maxim 10 zile lucrătoare de la punerea în executare a libertăţii supravegheate.

6. Monitorizarea şi evaluarea permanentă a cazului

Procesul de supraveghere presupune o permanentă monitorizare şi evaluare a cazului, ceea ce înseamnă că se urmăreşte permanent modul în care clientul respectă măsurile / obligaţiile ce îi revin, modificările apărute în situaţia sa şi se apreciază în ce măsură aceste schimbări influenţează riscul de a comite noi infracţiuni şi perspectivele sale de reintegrare socială, astfel încât să putem adopta o serie de măsuri corespunzătoare.

Cel mai caracteristic aspect al acestei etape îl constituie întrevederile de supraveghere care au loc periodic, la data stabilită de către instanţă sau serviciul de reintegrare socială şi supraveghere.

La fiecare întâlnire clientul trebuie să fie întrebat despre modul în care îşi respectă măsurile / obligaţiile impuse de către instanţă, astfel:

Atunci când persoanei condamnate i s-a impus respectarea măsurilor prevăzute de art. 86 (3) alin. 1, trebuie aflat, prin întrebările adresate clientului, dacă:

- şi-a schimbat domiciliu, reşedinţa sau locuinţa sau a fost plecat din localitatea în care locuieşte mai mult de 8 zile;

- şi-a schimbat locul de muncă;- au intervenit modificări în situaţia sa financiară;- există alte modificări semnificative ale situaţiei sale.

În cazul în care se constată că au apărut modificări referitoare la situaţia locativă, situaţia sa financiară, locul de muncă şi durata pentru care este angajat sau persoanele aflate în îngrijirea sa ori persoanele în îngrijirea cărora acesta se află, consilierul are obligaţia legală, stipulată de art. 27 alin. 2 din Regulament, de a solicita acte care să dovedească aceste modificări.

Atunci când persoanei condamnate i s-a impus respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute de art. 86 (3) alin. 3, consilierul va urmări următoarele aspecte:

- dacă urmează cursurile de învăţământ sau calificare;- dacă şi-a schimbat domiciliul sau reşedinţa ori dacă a depăşit limita

teritorială ce a fost stabilită de către instanţă;- dacă a frecventat locul / locurile a căror frecventare i-a fost interzisă

de către instanţă;- dacă a intrat în legătură cu persoanele cu care instanţa de judecată

i-a interzis să se întâlnească;- dacă a condus un vehicul de tipul celui căruia instanţa i-a interzis să-

l conducă;- dacă urmează programul de tratament sau îngrijire conform

obligaţiei impuse de către instanţă.

Întrebările care să surprindă aceste aspecte trebuie să fie indirecte, de tatonare, pentru a evita, atât cât este posibil, răspunsurile dezirabile. Oricum, este necesară verificarea veridicităţii răspunsurilor oferite de client în acest sens, lucru ce se realizează prin contactarea şi menţinerea unei legături permanente cu persoanele şi instituţiile / organizaţiile care pot oferi informaţii în acest sens.

Tot în cadrul întrevederilor clientul trebuie întrebat cu privire la celelalte aspecte la care se referă comportamentului lui pe perioada care a trecut de la ultima întâlnire, precum şi la alte modificări socio-economice apărute în situaţia sa. Aceste informaţii sunt utile pentru identificarea acelor schimbări apărute la nivelul clientului care au o legătură cu riscul de a comite noi infracţiuni.

La fiecare întrevedere consilierul are obligaţia, prevăzută de art. 26 alin. 3 din Regulament, de a informa persoana supravegheată despre măsura în care obiectivele planului de supraveghere sunt aduse la îndeplinire, în ciuda faptului

că planul nu prevede explicit un capitol separat în care să se specifice care sunt aceste obiective.

La sfârşitul întâlnirii are loc consemnarea informaţiilor obţinute şi planificarea următoarelor întrevederi.

Tot în cadrul acestei etape, care este monitorizarea şi evaluarea permanentă a cazului, dacă se constată existenţa unor modificări semnificative în situaţia clientului (care influenţează riscul de a comite noi infracţiuni, gradul de pericol social al persoanei condamnate sau perspectivele sale de reintegrare), consilierul responsabil de caz trebuie să procedeze la revizuirea planului de supraveghere, în conformitate cu art. 21 alin. 4 din Regulament. În cazul modificării planului de supraveghere, trebuie să se repete procedura de înmânare a acestuia: aducerea la cunoştinţă a conţinutului său, înmânarea unei copii de pe acesta şi întocmirea unui proces verbal de predare care să cuprindă semnăturile părţilor.

Pe perioada supravegherii corespunzătoare etapei menţionate, consilierul responsabil de caz va realiza verificarea modului în care clientul respectă măsurile / obligaţiile impuse de către instanţă, astfel:

- să constate autenticitatea informaţiilor oferite de client în cazul schimbării locului de muncă prin contactarea unităţii angajatoare – art. 28 alin. 4 din Regulament;

- să verifice periodic prezenţa clientului la cursurile de învăţământ sau calificare – art. 32 alin. 3 din Regulament;

- să efectueze vizite inopinate la domiciliul / reşedinţa persoanei, la locul de muncă al acesteia sau la şcoala la care învaţă minorul – art. 33 alin. 3, art. 35 alin. 2 şi art. 41 alin. 2 din Regulament;

- să verifice dacă persoana condamnată respectă programul de tratament sau îngrijire şi să constate în ce măsură acesta este eficient, solicitând periodic, în scris, opinia specialiştilor – art. 37 alin. 2 din Regulament;

- să menţină o legătură cu persoane sau instituţii publice (ex. membrii ai familiei, Poliţia, Primăria, Administraţia Financiară, unitatea la care minorul îşi desfăşoară munca neremunerată în folosul comunităţii ş.a.) care pot sesiza orice modificare apărută în situaţia acestora – art. 33 alin. 2, art. 34 alin. 2, art. 35 alin. 1, art. 36 alin. 2, art. 40 alin. 2 ş.a. din Regulament.

O problemă ce poate apărea în practică este legată de precizarea de

către instanţă a instituţiei care asigură supravegherea modului în care persoana condamnată respectă măsura prevăzută de art. 86 (3) alin. 1 C.P. Astfel, pot exista situaţii în care, în sentinţă, condamnatului i se impune obligaţia de a se prezenta la datele fixate de către instanţă la o secţie de poliţie din raza căreia domiciliază, deşi serviciul de reintegrare socială şi supraveghere este desemnat să verifice modul în care persoana condamnată îşi îndeplineşte măsurile şi/ sau obligaţiile impuse de către instanţă în sarcina sa.

Responsabilitatea consilierului în acest caz este de a monitoriza dacă persoana condamnată respectă prevederile acestei măsuri, lucru posibil prin contactarea şi solicitarea desemnării de către instituţia respectivă a unui reprezentant, precum şi prin menţinerea unei legături permanente cu acesta.

Este important să se realizeze distincţia între o sentinţă în conţinutul căreia serviciul de reintegrare socială şi supraveghere este desemnat să

exercite supravegherea modului în care care persoana condamnată îşi îndeplineşte măsurile şi/sau obligaţiile, respectiv o sentinţă în care o altă instituţie este desemnată să facă acest lucru. În acest caz sentinţa primită de către serviciu de reintegrare socială şi supraveghere se va returna instanţei, prezentându-se şi motivul, anume depasirea competentelor.

O altă dilemă care a fost frecvent semnalată de către consilierii de reintegrare este cea referitoare la posibilitatea plecării în străinătate, pentru muncă, a persoanelor aflate în supravegherea serviciului. Această dilemă a fost însă clarificată printr-o circulară emisă de Direcţia de Reintegrare Socială şi Supraveghere din Ministerul Justiţiei conform căreia persoanele supravegheate pot pleca în străinătate dacă acestea pot face dovada prin înscrisuri că ocupă un loc de muncă în străinătate şi dacă este în măsură să respecte celelalte măsuri / obligaţii impuse de către instanţă sau pe care le-a lăsat la latitudinea Serviciului de Reintegrare Socială şi Supraveghere.

În cazul în care se constată că persoana condamnată nu a respectat măsurile / obligaţiile impuse de instanţă, consilierul responsabil de caz va anunţa în cel mai scurt timp şeful serviciului care, la rândul său va sesiza Biroul de Executări Penale al instanţei de fond, această obligaţie fiind prevăzută de art. 30, art. 14 alin. 2, art. 15 alin. 3.

Există însă o excepţie în acest sens, stipulată de art. 34 alin. 3 şi art. 40 alin. 4 din Regulament, referitoare la constatarea nerespectării obligaţiei de a nu frecventa anumite locuri desemnate de instanţă. În acest caz şeful serviciului va fi înştiinţat numai după înmânarea a două avertismente scrise acordate de către consilier clientului ca urmare a constatării nerespectării respectivei obligaţii de către acesta din urmă.

Trebuie amintit şi că pe durata acestei etape instanţa poate solicita referate de evaluare pentru persoanele supravegheate. Între aceste referate şi cele întocmite pentru învinuiţi sau inculpaţi există însă o serie de diferenţe de conţinut.

Astfel, conform art. 13, art. 14 alin. 2 şi art. 15 alin. 3, în cazul clienţilor aflaţi în supraveghere datele privind persoana acestora vor face referire la:

- mediul familial şi social; - evoluţia din punct de vedere educaţional şi profesional;- comportamentul pe perioada supravegherii; - modul în care a executat obligaţiile stabilite de instanţa de judecată.

În cazul minorilor aflaţi sub supraveghere, datele privind persoana acestora vor privi şi

- modul în care părinţii, cel care l-a adoptat sau tutorele îşi îndeplinesc obligaţiile ce le revin, precum şi, după caz,

- modul de colaborare dintre serviciul de reintegrare socială şi supraveghere socială şi supraveghere şi persoana sau instituţia legal însărcinată cu supravegherea minorului sau cu instituţia publică la care minorul execută obligaţia prevăzută la art. 103 alin.3 lit. c) din Codul Penal.

Aceste diferenţe se raportează şi la capitolul privitor la factorii care influenţează sau pot influenţa conduita generală a persoanei. În cazul persoanelor supravegheate, acest capitol va cuprinde şi referiri privind riscul de săvârşire din nou a unor infracţiuni şi riscul pentru siguranţa publică, precum şi riscul de sinucidere sau de autovătămare.

De asemenea, în cazul referatelor solicitate pentru persoanele supravegheate, la capitolul referitor la perspectivele de reintegrare în societate, atunci când se constată că şansele de reintegrare în societate sunt reduse, se va face doar menţiune în acest sens, fără a se formula propuneri sau recomandări instanţei de judecată privind măsura ce trebuie luată.

În faza de monitorizare şi evaluare permanentă, consilierul responsabil de

caz, conform art. 18 alin. 3 din Regulament, are obligaţia de a întocmi periodic, dar cel puţin o dată la 6 luni, rapoarte de supraveghere privind desfăşurarea supravegherii care să facă referiri la modul de îndeplinire a măsurilor şi/sau obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată.

Cu toate acestea se subînţelege că raportul trebuie să mai cuprindă câteva date de identificare a clientului şi alte informaţii privind supravegherea (ex. numărul hotărârii instanţei de judecată, numărul şi data adresei de încredinţare a supravegherii, pedeapsa aplicată şi durata supravegherii, data începerii supravegherii ş.a.).

De asemenea, este indicat ca raportul să mai conţină informaţii referitoare la comportamentul pe perioada supravegherii prin care să se precizeze, dacă este cazul, o serie de abateri cum ar fi lipsa de punctualitate, prezentarea la şedinţele de supraveghere sub influenţa alcoolului sau limbajul necorespunzător al clientului.

Este recomandabil să se includă în raport şi precizări asupra schimbărilor semnificative intervenite în situaţia clientului pe perioada supravegherii, schimbări care au influenţat riscul de recidivă, precum şi specificaţii referitoare la măsura în care s-au atins obiectivele supravegherii.

Aceste rapoarte vor fi anexate la dosarul clientului.Deşi nu este obligatoriu, rapoartele de supraveghere pot fi trimise Biroului

de Executări Penale al instanţei de fond, în acest caz avantajele fiind menţinerea unei bune relaţii de colaborare cu instanţa şi câştigarea încrederii judecătorilor prin prezentarea serviciului ca o instituţie care îşi ia în serios responsabilităţile.

Pe perioada supravegherii se poate regăsi situaţia schimbării domiciliului, reşedinţei sau locuinţei clientului în altă localitate în care un alt serviciu este competent să realizeze supravegherea.

În acest caz, în termen de 3 zile lucrătoare de la data producerii acestei modificări, trebuie să aibă loc transferul cazului la serviciul respectiv ceea ce presupune trimiterea prin poşta specială a dosarului de supraveghere şi înştiinţarea imediat a instanţei de executare.

Această procedură este prevăzută de art. 27 alin. 4 din Regulament. Un aspect foarte important, pe care nu trebuie să-l ignorăm nici un

moment în tot procesul de monitorizare a evoluţiei clientului, este motivarea permanentă a acestuia în vederea solicitării de asistenţă şi consiliere psihosocială.

7. Încheierea supravegherii:

Încheierea supravegherii reprezintă în primul rând o etapă a evaluării şi a concluziilor finale în care se face analiza întregii perioade de supraveghere şi se realizează un bilanţ al rezultatelor obţinute în procesul de reintegrare socială a persoanei condamnate.

În cadrul acestei etape are loc ultima întrevedere cu clientul.

Este momentul în care, împreună cu clientul, se va revizui întregul proces de supraveghere, astfel încât să identificăm beneficiile, nevoile sau problemele care au fost acoperite, precum şi cele care au rămas nerezolvate.

Aceasta înseamnă că s-a stabilit şi se ştie de la început care ar fi obiectivele supravegherii, chiar dacă planul de supraveghere nu cuprinde un capitol special în acest sens, astfel încât să se poate trage concluzii cu privire la eficienţa procesului de supraveghere prin raportarea acestor obiective iniţiale la rezultatele înregistrate.

Dacă persoana condamnată a solicitat şi primit asistenţă şi consiliere, evaluarea va fi mai clară şi mai simplă, planul de intervenţie (de reintegrare socială şi supraveghere) fiind mult mai specific în aceste sens şi oferind posibilitatea unei analize comparative între ceea ce ne-am propus şi ceea ce am obţinut.

Există şi cazul în care o serie de probleme sau nevoi ale clientului rămân nerezolvate, iar perioada de supraveghere se încheie şi clientului nu mai poate beneficia de serviciile ce i-au fost oferite. În această situaţie, dacă este cazul şi este posibil, este indicat să se îndrume clientul către alte servicii sau instituţii publice corespunzătoare.

Este foarte important ca persoanei condamnate, în cadrul ultimei întrevederi de supraveghere, să i se atragă atenţia asupra consecinţelor comportamentului său, în cazul în care va comite o nouă infracţiune şi va fi încurajat să respecte legea. Este o ultimă ocazie de responsabilizare a clientului care ar trebui să înţeleagă foarte clar că dacă va comite o nouă infracţiune şansa de a primi o nouă pedeapsă noncustodială este redusă.

Tot în cadrul ultimei etape de supraveghere trebuie întocmit, conform art. 18 alin. 3 din Regulament, raportul final de supraveghere.

Acesta cuprinde concluzii referitoare la modul de îndeplinire a măsurilor / obligaţiilor impuse de instanţa de judecată, dar este indicat, ca şi în cazul rapoartelor întocmite pe perioada supravegherii, să conţină şi alte informaţii cum ar fi: date de identificare ale clientului, informaţii privind sentinţa penală, comportamentul pe perioada supravegherii, modificări semnificative apărute în situaţia clientului pe perioada supravegherii.

Ca şi rapoartele de supraveghere, acest raport final poate fi trimis către Biroul de Executări Penale al instanţei de fond, dacă se consideră că această procedură este utilă.

În final are loc închiderea cazului şi operarea în registrele de evidenţă ale serviciului.

III. Asistenţa şi consilierea în cadrul serviciilor de reintegrare socială şi

supraveghere

Dalina GROZA Ramona GHEDEON

Carmen ALBU

Janina CSATLOS DIMA[………]

I.1.2. Ce înseamnă asistenţa şi consilierea în activitatea unui serviciu de reintegrare socială şi supraveghere?

Activitatea de asistenţă şi consiliere în cadrul unui serviciu de reintegrare socială şi supraveghere are ca deziderat redarea unei persoane care a săvârşit infracţiuni comunităţii din care face parte, într-o formă care să garanteze protecţia acelei comunităţi. Pentru ca intervenţiile de asistenţă şi consiliere să conveargă spre această finalitate şi în acelaşi timp să satisfacă raportul optim “cost/eficienţă”, ele trebuie să fie ghidate de principiile de eficienţă ale oricărei intervenţii din domeniul specific la care ne referim. Aceste principii de eficienţă, cu valabilitatea deja verificată, sunt:

Principiul nevoii criminogene: “Programele de intervenţie care ţintesc factorii în legătură directă cu infracţiunea au o probabilitate mai mare de eficienţă”

Principiul riscului: “Intensitatea şi durata intervenţiei trebuie să fie direct corelată cu nivelul riscului; astfel, pentru un risc crescut, se impun programe de intensitate crescută şi durată mai lungă”

Principiul responsivităţii: “Eficienţa programelor de intervenţie care corespund stilului de învăţare al clientului şi al consilierului este direct proporţională cu angajarea clientului ca participant activ “

Principiul integrităţii: “Intervenţia trebuie să fie riguros condusă şi furnizată, respectându-se coerenţa: intrări (resurse umane, materiale, financiare, de timp) / ieşiri (rezultate imediate, impact) şi coerenţa Teorie / design”

EXERCIŢIU (pe 2 grupuri)

SARCINĂ

Plecând de la premisele că “asistenţa şi consilierea reprezintă un proces de învăţare” şi că “procesul de învăţare este influenţat de factori interni şi externi clientului”, identificaţi aceşti factori.

REZULTAT

Factori interni Factori externi(care ţin de client)

-motivaţia de schimbare -anturajul-nivelul instrucţiei -reţeaua de suport social-vârsta -serviciile sociale-sexul -puterea exemplului-stilul de învăţare -agenţii schimbării-principiile de viaţă (persoane,

organizaţii)

CONCLUZII

Asistenţa şi consilierea – ca activitate specifică a serviciului de reintegrare socială şi supraveghere reprezintă un proces de învăţare ( pentru client) conjugat cu un proces de dezvoltare personală (pentru consilier)

Procesul de învăţare este condiţionat ( ca viteză, conţinut şi finalitate) de factori interni şi factori externi

Eficienţa intervenţiilor din cadrul activităţii de asistenţă şi consiliere este ghidată de 4 principii

Clientul este protagonistul şi beneficiarul procesului de asistenţă şi consiliere. Consilierul de reintegrare socială şi supraveghere este artizanul.

FACTORI INTERNI

START FINALO persoană o persoană abilitată cu probleme şi nevoi să se descurce cu

propriile probleme şi nevoi

diminuarea problemeidiminuarea şansei de

recidivă FACTORI EXTERNI

[………]

CAPITOLUL IIPROCESUL DE ASISTENŢĂ ŞI CONSILIERE

Procesul de asistenţă şi consiliere demarează la cererea persoanei aflate în evidenţa unui serviciu de reintegrare socială şi supraveghere şi se finalizează în mod normal în momentul atingerii obiectivelor planului de asistenţă şi consiliere (existând şi situaţiile excepţionale când acest proces încetează înainte de atingerea obiectivelor, fie la cererea clientului, fie la iniţiativa consilierului)

Procesul de asistenţă şi consiliere are o desfăşurare în timp, sub forma a patru stadii: (1) Construirea relaţiei “consilier-client”, (2) Investigarea, (3) Elaborarea şi implementarea planului de asistenţă şi consiliere şi (4) Evaluarea eficienţei intervenţiei.

Întrucât primul şi ultimul stadiu reprezintă aspecte general valabile şi utilizează principii

omniprezente în toate dimensiunile de intervenţie ale serviciului de reintegrare socială şi supraveghere, vom insista în acest capitol doar asupra celor două stadii care particularizează activitatea de asistenţă şi consiliere şi anume: “evaluarea” şi “planul de asistenţă şi consiliere”.

Într-o prezentare grafică succintă, procesul de asistenţă şi consiliere ar arăta în felul următor:

RELAŢIE

CLIENTUL CONSILIERUL

EVALUARE INIŢIALĂ

DIAGNOSTIC CONCLUZIE

PLAN DE ACŢIUNE

PRACTICA (IMPLEMENTAREA PLANULUI)

EVALUAREA

FINALIZAREA REVIZUIREA UN NOU PLAN

II.1. Evaluare

Din raţiuni de aplicabilitate, vom aborda stadiul evaluării din cadrul procesului de asistenţă şi consiliere sub forma căutării şi relevării unor răspunsuri la întrebările: CINE sunt persoanele investigate?, CE se investighează?, DE CE este importantă investigarea ?, CUM se realizează investigarea?

II.1.1.CINE sunt persoanele investigate pentru a fi incluse în procesul de asistenţă şi consiliere?

EXERCIŢIU (2 grupuri)

SARCINĂ

Instrucţiuni: Enumeraţi elementele tipice, caracteristicile grupului de clienţi de care se ocupă serviciul de reintegrare socială şi supraveghere, sub forma unui inventar de răspunsuri la următoarele întrebări:

Grup I: “CINE SUNT persoanele care pot solicita asistenţă şi consiliere din partea SRSS ?”

Grup II: “CUM SUNT persoanele care solicită asistenţă şi consiliere din partea SRSS ?”

REZULTAT

CINE SUNT persoanele care pot solicita asistenţă şi consiliere din partea SRSS ? Persoane aflate în supravegherea

SRSS, în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive (SRSS fiind nominalizat de instanţă pentru supravegherea modului în care persoana respectă măsurile şi obligaţiile prevăzute de lege şi dispuse de instanţă în sarcina sa, în baza art. 863 alin.1 C.p., art. 863 alin.3 Cp, art. 103 alin.3 C.p.)

Persoane aflate în detenţie şi persoane liberate, în baza Protocolului de colaborare dintre DGP-DRSS/2003

Persoane a căror pedeapsă sau măsură educativă a internării într-un centru de reeducare a fost graţiată prin Legea 543/2002 modificată şi completată prin O.U. 18/2003

CUM SUNT persoanele care solicită asistenţă şi consiliere din partea SRSS ? Persoane cu nivel scăzut al instrucţiei

şcolare Persoane cu dificultăţi existenţiale Persoane care nu au un proiect de

viaţă bine structurat Persoane care nu au o reţea de suport

social solidă Persoane angrenate într-un sistem

relaţional defectuos

CONCLUZII Grupul beneficiarilor potenţiali ai procesului de asistenţă şi consiliere include

toate categoriile de persoane ce formează obiectul de activitate al serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere, reglementat prin OG 92/2000, HG 1239/2000, Legea 129/2002 şi alte documente cu valoare strategică elaborate de MJ-DRSS.

Grupul beneficiarilor reali ai procesului de asistenţă şi consiliere include persoane care au solicitat implicarea SRSS în procesul lor de reintegrare socială, care au un set de caracteristici comune (din care au fost enumerate câteva anterior, cu titlu exemplificativ) dar şi o serie de elemente diferenţiatoare(cuantumul şi calitatea resurselor, motivaţia de schimbare, perspectivele de reintegrare)

II.1.2. CE se evaluează ?

Finalitatea procesului de asistenţă şi consiliere fiind reintegrarea socială a persoanei care a săvârşit infracţiuni, printr-o formulare generică am putea afirma că se investighează tot ceea ce este relevant pentru procesul de reintegrare socială. Exhaustivul este însă generator de anxietate, prin imposibilitatea consilierului de a-l atinge. De aceea, în procesul de asistenţă şi consiliere, investigarea este ghidată de 10 arii majore, date consilierului ca potenţial semnificative, lui revenindu-i rolul de a descoperi împreună cu clientul elementele constitutive ale fiecărei arii şi ponderea semnificaţiei fiecărui element în procesul de reintegrare socială.

ARII DE INVESTIGARE

ELEMENTE SEMNIFICATIVE

I. COMPORTAMENTUL INFRACŢIONAL

Natura, tipul infracţiunii Antecedentele penale, condamnările anterioare,

modalitatea de executare Momente de decizie, rolul jucat în comiterea infracţiunii,

poziţia în grup, contribuţia (în ce măsură I-a aparţinut iniţiativa)

Starea mentală/emoţională în momentul comiterii, gradul de răspundere

Sentimente/gânduri în timpul comiterii infracţiunii Accesorii şi influenţe (ex. utilizarea de unelte, arme;

influenţa alcoolului, drogurilor) Legătura cu victima, atitudinea imediată şi ulterioară faţă

de victimă (regret, remuşcare, mustrări de conştiinţă, repararea daunelor), disponibilitatea de a participa la un proces de mediere/împăcare

Reacţii din partea mediului (acceptare, etichetare, blamare), reacţiile clientului la reacţiile din partea mediului

Riscul de recidivă Disponibilitatea şi posibilităţile de schimbare

comportamentalăII. LOCUL DE MUNCĂ

Activităţi curente, tipul muncii, forma de prestare, cine este angajatorul

Relaţii la locul de muncă, atitudinea faţă de autorităţi şi faţă de colegi, nivelul abilităţilor sociale

Istoricul locurilor de muncă în ultimii 5 ani, motivele fluctuaţiei, experienţa locului de muncă actual

Piedici, dorinţe, aşteptări, perspective Oportunităţi/restricţii în obţinerea altui loc de muncă

Legătura dintre locul de muncă şi infracţiune Disponibilitatea şi posibilităţile de schimbare a

comportamentuluiIII.NIVELUL DE INSTRUCŢIE ŞI EDUCAŢIE

Pregătirea actuală (elev, student, curs de calificare) şi istoricul pregătirii (cursuri, diplome, întreruperi, situaţia şcolară, performanţe, eşecuri)

Relaţii cu profesorii, colegii, locul ocupat în grup Implicarea părinţilor în pregătire, atitudinea faţă de

procesul de pregătire Cum resimte tipul şi nivelul pregătirii pe care o deţine sau

o urmează Cum resimte tipul şi nivelul educaţiei pe care a primit-o Oportunităţi/restricţii legate de procesul de pregătire şi

educaţie Legătura dintre educaţie/pregătire şi infracţiune Disponibilitatea şi posibilităţile de schimbare

comportamentalăIV. TIMPUL LIBER

Modalităţi de petrecere a timpului liber (organizat în centre pentru tineret, discotecă, bar, cafenele, localuri care predispun la consumul de droguri, săli de jocuri mecanice sau electronice, bufete/fast food, hoinăreală, cu prietenii, acasă, hobby-uri, sport/cluburi sportive)

Orarul, abilitatea de organizare a timpului personal Relaţiile sociale Cum resimte timpul liber Legătura dintre petrecerea timpului liber şi infracţiune Disponibilitatea şi posibilităţile de schimbare

comportamentalăV. SITUAŢIA FINANCIARĂ

Sursele şi nivelul venitului Precizarea cheltuielilor (fixe, de întreţinere, rezerve, bani

de buzunar) Datorii, creditori, garanţii pentru plata datoriilor, întârzâieri

de plată, restanţe Modalităţi de plată a datoriilor (periodicitate, prin

intermediul cărei instituţii, persoane) Modalităţi de folosire a banilor Cum resimte propria situaţie financiară Legătura dintre situaţia financiară şi infracţiune Disponibilitatea şi posibilităţile de schimbare

comportamentalăVI. LOCUINŢA

Condiţii de locuit (proprietate, chirie, pensiune, cu părinţii, cămin/adăpost, cu prietenii, pe stradă)

Încercări de a obţine o locuinţă, rezultate înregistrate Relaţii cu persoanele cu care locuieşte ( conflicte, nivelul

abilităţilor sociale) Cum resimte propria situaţie locativă Legătura dintre situaţia locativă şi infracţiune Disponibilitatea şi posibilităţile de schimbare

comportamentalăVII. Probleme legate de sănătate (tratamentul sub care se află,

periodicitatea controalelor medicale, atitudinea faţă de

SĂNĂTATEA FIZICĂ starea sănătăţii sale) Restricţii privind funcţionarea (disabilităţi locomotorii sau

afecţiuni cronice) Cum resimte propria stare de sănătate Legătura dintre stare de sănătate fizică şi infracţiune Disponibilitatea şi posibilităţile de schimbare

comportamentalăVIII. SĂNĂTATEA MINTALĂ /EMOŢIONALĂ

Natura problemelor mintale/emoţionale Problemele sunt tratate, cum şi de către cine, istoricul

tratamentului (ambulatoriu, rezidenţial), documente care să ateste problemele

Restricţii privind funcţionarea (natura, intensitatea problemei)

Aspecte conexe (lipsa abilităţilor sociale, stress, tensiune, agresivitate, conflicte, anxietate, depresie, gânduri sau tentative de suicid)

Felul cum resimte sănătatea sa mentală/dezvoltarea sa emoţională (cu luarea în considerare şi a aspectelor culturale)

Legătura dintre stare de sănătate mintală/emoţională şi infracţiune

Disponibilitatea şi posibilităţile de schimbare comportamentală

IX. DEPENDENŢELE (ALCOOL; DROGURI, JOCURI DENOROC)

Date privind consumul (tipul substanţei/cantitatea/frecvenţa)

Costurile consumului (materiale, fiziologice, psihologice, sociale)

Istoricul consumului şi istoricul tratamentului Modificări comportamentale sub incidenţa dependenţei Legătura dintre dependenţă şi infracţiune Disponibilitatea şi posibilităţile de schimbare

comportamentalăX.RELAŢIILE

Structura familiei Situaţia familială (poziţia , atmosfera, relaţiile, problemele

intrafamiliale) Stilul parental, modul de creştere, climatul pedagogic Valorile promovate şi restricţiile impuse Reţeaua socială (rude, prieteni) şi natura problemelor de

relaţionare (inclusiv aspecte legate de viaţa sexuală) Felul cum resimte problemele sale de relaţionare Nivelul şi tipul abilităţilor sociale Legătura dintre sistemul relaţional în care este angrenat şi

infracţiune Disponibilitatea şi posibilităţile de schimbare

comportamentală

Menţiuni:

În evaluarea area tuturor celor zece arii, este dezirabilă coroborarea informaţiilor oferite de client cu informaţiile obţinute din alte surse (părinţi, colegi, prieteni, specialişti)

În investigarea Ariei VIII “Sănătatea mintală şi emoţională” este importantă consultarea consilierului cu specialişti (psihologi, psihiatri), în privinţa următoarelor elemente:a). Date privind anamneza (istoricul sănătăţii)

- contacte cu servicii psihologice/psihiatrice (intra/extraspital)- contacte cu serviciile de îngrijire a persoanelor cu handicap

mintal- probleme serioase de dependenţă- multe contacte cu sistemul judiciar- istorie îndelungată şi problematică în instituţii de protecţie a

copilului sau în regim instituţionalizat- tratamentul neuroleptic

b). Date privind comportamentul în situaţii de stress sau criză, observarea unor simptome precum:

- refuz total al oricărui contact- ignorarea contactului- modalitate gresivă de a stabili un contact- atitudine defensivă, suspiciune extremă- agitaţie sau rigiditate psihomotorie puternică- gânduri sau manii morbide- tip patologic de gândire (confuz, inhibat)- percepţii patologice (halucinaţii)- diminuare a funcţionării sau randamentului intelectual- forme grave de automutilare- încercări repetate de sinucidere

c). Date privind infracţiunea- infracţiuni grave contra persoanei- incendiere voluntară- infracţiuni grave contra moralei- infracţiuni care nu sunt în concordanţă cu comportamentul

de rol al clientului ( ex incestul care nu este în concordanţă cu exercitarea rolului de părinte)

- clienţi pentru care organul judiciar a cerut efectuarea unei expertize psihologice sau psihiatrice

II.1.3. DE CE este importantă evaluarea

O bună evaluare / investigare reprezintă fundamentul unei bune intervenţii. Investigaţia, ca secvenţă a procesului de asistenţă şi consiliere, are două dimensiuni:

a). o dimensiune arborescentă, cuprinzând totalitatea rezultatelor înregistrate prin incursiunea în cele zece arii de investigare prezentate anterior

b). o dimensiune convergentă, concretizează într-un set de informaţii relevante cu privire la nevoile criminogene, problemele cu care se confruntă clientul, strategiile de rezolvare, stilul de învăţare, modalităţile de abordare, circumstanţele de viaţă, gândurile, trăirile şi comportamentele generate de aceste circumstanţe, precum şi într-un set de prezumţii cu privire la riscul de recidivă şi perspectivele de reintegrare socială

Dimensiunea convergentă a evaluării este cea valorificată de consilierul de reintegrare socială şi supraveghere în realizarea unei intervenţii eficiente, ghidată de cele patru principii de eficienţă a intervenţiei prezentate anterior (Principiul nevoii criminogene, Principiul riscului, Principiul responsivităţii şi Principiul integrităţii).

Evaluarea nu reprezintă o simplă inventariere a problemelor şi resurselor clientului, ci şi o ierarhizare şi o analiză a relevanţei lor în procesul de schimbare comportamenetală şi reintegrare socială. Finalitatea investigaţiei nu este doar o colecţie de informaţii şi prezumţii necesare consilierului în vederea elaborării unui plan de intervenţie bun, ci şi o oportunitate de dezvoltare personală pentru consilierul de reintegrare socială şi supraveghere (în sensul că permite achiziţionarea unor cunoştinţe, exersarea unor deprinderi, adoptarea unor atitudini şi, în egală măsură, verificarea atributului acestor cunoştinţe, abilităţi şi atitudini de a fi cele mai potrivite raportate la unicitatea persoanei investigate).

Aparent, în timpul evaluării, clientul este ofertantul de informaţii iar consilierul este receptorul. La o analiză mai atentă a procesului, însă, se validează concluzia că rolurile de ofertant şi receptor sunt interşanjabile. Prin incursiunea pe care consilierul o face în lumea clientului, pe de o parte îşi pune conoştinţele, abilităţile şi atitudinile în slujba procesului de asistenţă şi consiliere (ca ofertant) iar pe de altă parte înregistrează informaţii relevante despre personalitatea şi situaţia personală a clientului (ca receptor). Tot astfel, clientul nu numai că oferă – voluntar sau involuntar - date despre sine, dar în acelaşi timp este şi receptor de noi informaţii (în sensul că, relevându-şi conţinutul intrapsihic în faţa consilierului, răspunzând la întrebările şi provocările acestuia, clientul îşi reorganizează mental propria experienţă de viaţă, o reanalizează, oferindu-şi şansa receptării acestei experienţe din alt unghi decât cel iniţial). Din această interşanjabilitate a rolurilor rezultă că investigaţia este importantă deopotrivă pentru client şi consilier.

ROLUL EVALUĂRII

II.1.4. CUM se realizează evaluarea ?

II.1.4.1. Abilităţi de evaluare

Activitatea de evaluare a clientului este realistă atunci când se anticipează şi se ia în consideraţie o gamă variată de răspunsuri: comportamentale, cognitive, emoţionale şi fiziologice. Prezentăm, în cele ce urmează, o structură a abordării activităţii de investigare, cu precizarea că tehnicile conţinute de această structură nu au relevanţă prin ele însele, ci doar în asociaţie cu procesul de dezvoltare personală a consilierului de reintegrare socială şi supraveghere. Raţiunea includerii acestor tehnici în secţiunea „Abilităţi de investigare” este localizată în faptul că ele ghidează comportamentul profesional al consilierului.

Tehnicile de evaluare se referă la: „Ascultarea activă, reflexivă”, „Transformarea întrebărilor conclusive în întrebări deschise” şi „Tehnici de întreţinere”.

II.1.4.1.1.Ascultarea activă, reflexivă

O bună ascultare este o abilitate fundamentală în evaluarea situaţiei persoanei asistate şi a problemelor cu care se confrună. Această tehnică presupune receptarea activă a mesajului şi aprofundarea domeniilor investigate. Se recomandă utilizarea frecventă a afirmaţiilor clientului (care stimulează exprimarea interlocutorului), în favoarea întrebărilor consilierului (care pot întrerupe sau redirecţiona firul expunerii).

ASPECTE PRACTICE PENTRU REALIZAREA ASCULTĂRII ACTIVE

PENTRU CONSILIER

a descoperi legătura cu comportamentul infracţional

a analiza elementele din viaţa nestructurată a clientului

a analiza poziţia clientului (nivel educaţional – slabă înţelegere)

a sesiza subiectivitatea istoriei clientului

a sesiza legătura dintre dezamăgiri – atitudini negative – convingeri disfuncţionale

PENTRU CLIENT

a-l ajuta să ofere informaţii structurate

a-l face să se simtă în siguranţă

a-l ajuta să gestioneze rezistenţele

a-l ajuta să înţeleagă semnificaţia evenimentelor din viaţa lui

nu vorbiţi despre propria persoană nu schimbaţi frecvent subiectul nu daţi sfaturi, nu diagnosticaţi, nu criticaţi, nu blamaţi nu pretindeţi că aţi înţeles ce vrea să spună clientul, dacă de fapt nu l-aţi

înţeles confirmaţi că aţi înţeles faceţi-l să audă ceea ce spune (reflectarea) repetaţi cuvintele cheie (afirmarea) parafrazaţi ideile principale sumarizaţi informaţia

II.1.4.1.2. Transformarea întrebărilor conclusive în întrebări deschise

Întrebările conclusive sunt cele în care este deja conţinut şi oferit răspunsul, sub forma unei afirmaţii sau negaţii (întrebări la care clientul nu poate să răspundă decât prin da sau nu) Ex: Consumi alcool? Eşti dependent de droguri? Eşti violent?

APLICAŢIE

Tipuri de abordări pentru transformarea întrebării conclusive „Consumi alcool?” în întrebare deschisă

Abordarea I – consilierul informat(care îi sugerează clientului că este informat cu privire la situaţia acestuia, din alte surse, ceea ce denotă un interes prealabil pentru această situaţie)

Am observat că ai declarat organelor de urmărire penală că obişnuieşti să beiDe câte ori pe săptămână se întâmplă lucrul acesta?Cu cine obişnuieşti să bei?Ce preferi să consumi?Cât apreciezi că îţi este necesar pentru a te ameţi?Care a fost cea mai mare cantitate de alcool pe care ai consumat-o?Când s-a întâmplat?Cum ai reacţionat?A afectat acest aspect consumul ulterior?

Abordarea II – consilierul naiv (care dă de înţeles că nu ştie prea multe despre situaţia clientului sau, chiar dacă ştie, preferă să cunoască varianta lui)

Ai afirmat că nu obişnuieşti să consumi alcool…

Abordarea III – consilierul colateral (care se arată interesat de comportamentul prietenilor clientului pentru a ajunge de fapt la comportamentul clientului) Cum obşnuiţi să vă petreceţi timpul?

Dacă, ipotetic, ai face lucrul acesta, ce băuturi ai prefera?De ce cantitate crezi că ai avea nevoie pentru a te ameţi?Cum ai apreciat această cantitate?Cum crezi că te-ai comporta dacă te-ai ameţi?Ai fost vreodată într-o astfel de situaţie?Poţi să-mi povesteşti mai multe …

(dacă unul din răspunsuri este „la bar”, urmaţi una din abordările de mai sus)Ce preferaţi mai mult?Cine hotărăşte ce veţi face?Care este atttudinea celorlalţi?Dacă unul din grup propune să mergeţi la bar? (continuaţi abordările I sau II)

II.1.4.1.3. Tehnici de întreţinere

Atât pentru practica lucrului individual, cât şi a celui de grup cu persoanele care au săvârşit infracţiuni, se conturează exigenţa metodologică pentru consilierul SRSS de a ţine cont de trei nivele în demersurile lui de intervievare, pentru a asigura eficienţa activităţii de investigare: conţinutul, procedura şi climatul. Activitatea de investigare se poate desfăşura individual sau în grup (grup familiar, grup de prieteni), motiv pentru care vom face referire la ambele modalităţi de lucru. Este recomandat ca discuţiile în grup în activitatea de investigare să fie urmate de interviuri individuale pentru a verifica şi confrunta informaţiile culese.

În funcţie de nivelul urmărit, tehnici de întreţinere pot fi: tehnici de animare (cu privire la conţinutul activităţii de investigare), tehnici de organizare (cu privire la procedura activităţii de investigare) şi tehnici de facilitare (cu privire la climatul activităţii de investigare). II.1.4.1.3.1. Tehnici de animare utilizate la nivelul conţinutului (prin aceste tehnici se exersează funcţia de clarificare)

a).Definirea termenilor Tehnica presupune asigurarea înţelegerii ideilor vehiculate în cadrul

interviului, a cuvintelor noi - susceptibile de a nu fi înţelese sau de a fi interpretate. Iniţiativa de a exercita această funcţie ar trebui să aparţină în principal persoanei care nu întelege un termen folosit în cadrul interviului. Clientul ar putea avea dificultăţi în a înţelege termenii folosiţi de consilier iar acesta din urmă are obligaţia de a–şi adapta discursul la nivelul de pregătire/ înţelegere şi dezvoltare intelectuală al persoanei asistate. De asemenea, se poate întâmpla ca cel care nu înţelege termenii folosiţi de client să fie consilierul, dacă se utilizează frecvent expresii tip jargon, argou sau specifice unui grup de cartier. Consilierul SRSS ar putea folosi abordări care să nu-l implice în mod direct direct, de exemplu: “Mă întreb dacă înţelegem acelaşi lucru…”, “Ar fi util să explici ce intelegi tu prin termenul acesta…”.

b) Reformularea (include reflectarea, parafrazarea)Această funcţie de clarificare constă în reformularea spuselor persoanei

consiliate pentru a verifica întelegerea corectă a punctului de vedere exprimat. Nu există un moment oportun pentru utilizarea aceastei tehnici sau o proporţie adecvată a reformulării pentru a creşte randamentul interviului de investigare.

Practica în domeniu relevă însă că simpla ei utilizare este în măsură să faciliteze consensul asupra celor discutate.c) Rezumatul sinteză (sumarizarea)

Există două modalităţi de a evalua activitatea derulată. Pe de o parte, rezumarea unei părţi din discuţia anterioară sau a elementelor cheie deja discutate, pe de o altă parte rezumatul sinteză care, spre deosebire de reformulare, vizează elementele ce privesc atingerea obiectivelor, astfel că necesită o elaborare mai amplă şi implică şi contribuţia consilierului (consilierul poate utiliza, pentru realizarea rezumatului sinteză, inclusiv concluziile sale din întâlnirile precedente de asistenţă şi consiliere cu acelaşi client).

d) Explicitarea (resemnificarea, parafrazarea)Explicitarea constă în transformarea unui mesaj concis exprimat într-unul

explicit şi, în acest fel, verificarea faptului dacă a fost înteleasă semnificaţia exactă a mesajului. Explicitarea se realizează stabilind o legătură între ceea ce abia s-a exprimat şi ceea ce s-a afirmat anterior.

II.1.4.1.3.2. Tehnici de organizare utilizate la nivelul procedurii

În ceea ce priveşte procedura activităţii de evaluare, relaţia „consilier-client” presupune o serie de interacţiuni şi tehnici de organizare iar monopolul discuţiei deţinut de consilier, în defavoarea clientului (în cazul investigării individuale) sau monoplul discuţiei asupra situaţiei unuia dintre participanţi, în defavoarea celorlalţi (în cazul investigării de grup) perturbă activitatea de investigare şi, pe cale de consecinţă, activitatea de asistare şi consiliere. Raţiunea utilizării unor tehnici de organizare a investigării rezidă în necesitatea reglării implicării părţilor: Tehnicile de organizare completează tehnicile de animare prezentate anterior:

a).Acordarea cuvântului Această tehnică este relativ uşor de descris şi aplicat, atribute care se

pot întoarce împotriva ei, în sensul că riscă să fie tratată cu superficialitate sau chiar neglijată. Ea constă în simplul fapt de a acorda dreptul la cuvânt clientului (în cazul evaluării individuale) şi fiecărui participant (în cazul evaluării realizate în grup) care doreşte să se exprime. În cazul unei discuţii faţă în faţă, acordarea dreptului la cuvânt se realizează mutual, fără precizări în acest sens, respectând cursul firesc al dialogului. Specificul tehnicii în grupurile de promovare a schimbării comportamentale constă în faptul că, în principiu, toţi membrii grupului îşi vor exprima părerea despre acelaşi aspect sau vor descrie ce simt despre subiectul discutat. În acest sens pot varia criteriile de participare: acordarea cuvântului celui care se oferă primul; acordarea cuvântului într-o anumită ordine, începând de la X; acordarea cuvântului în perechi, X prezentând varianta lui Y si invers etc. b). Provocarea participării Procedura constă în provocarea participării/implicării persoanelor care se exprimă mai greu. Pauzele mari apărute în lucrul de grup constituie bariere în procesul de relaţionare verbală iar în cazul unui interviu de investigaţie individual, comunicarea verbală defectuoasă sărăceşte de conţinut investigaţia. În cazul grupurilor de remediu tehnica presupune provocarea răspunsurilor participanţilor evazivi şi a celor lapidari. Arta animaţiei constă în

identificarea momentului în care fiecare membru e dispus mai mult să intervină şi în găsirea modului de intervenţie care îl va ajuta mai mult în acel moment.

c). Temperarea participării Tehnica presupune temperarea persoanelor intervievate care au tendinţa

de a monopoliza discuţia. Ca regulă generală, în măsura în care îi vom arăta persoanei care este motivul pentru ce se caută temperarea ei, vom avea mai multe şanse să-i obţinem colaborarea: vom facilita în continuare investigaţia în domeniul vizat, în cazul lucrului individual iar în cadrul lucrului în grup, vom oferi posibilitatea tuturor membrilor să-şi exprime părerea.

d).Sensibilizarea la timp Acest procedeu constă în sensibilizarea persoanei intervievate asupra

timpului destinat sarcinilor şi repartizarea timpului pe măsură ce investigaţia progresează. Se procedează la stabilirea timpului pe care vrem să-l consacrăm întrevederii.

II.1.4.1.3.3. Tehnici de facilitare utilizate la nivelul climatului

În vederea asigurării unui climat favorabil evoluţiei evaluării, tehnicile de facilitare îşi dovedesc utilitatea în abordarea dimensiunii socio-emotive a peroanelor implicate.

a).Exteriorizarea Conform postulatelor abordării perceptuale, exteriorizarea sentimentelor

şi emoţiilor este de natură să favorizeze interacţiunea. Pentru a facilita analiza comportamentului delincvent, este nevoie de facilitarea prealabilă a procesului de exteriorizare a gîndurilor şi sentimentelor ce au stat în spatele comportamentului delincvent. Deşi este greu de admis, datorită imaterialităţii lor, în spatele comportamentului antisocial se află emoţii negative. Comprimate şi reţinute, aceste emoţii negative devin dureroase şi potenţează reacţiile negative împotriva celorlalţi (revoltă, frustrare, învinovăţire). Stimularea exprimării sentimentelor - prin reflectarea acestora, stimularea aserţiunilor de motivare intrinsecă, empatia reprezintă câteva dintre cele mai importante tehnici de facilitare, care oferă informaţii consilierului despre lumea interioară a clientului.

b).Focalizarea Tehnica este inspirată din teoria schimbarii personale care descrie

procesul psihologic ce constă în îndreptarea atenţiei spre lumea emoţiilor şi sentimentelor, astfel încât semnificaţia a ceea ce este trăit se degajă în câmpul conştiinţei.

c).Distragerea atenţiei Tehnica presupune evitarea tensiunilor în cadrul întrevederii şi evitarea

unei infruntări pe care clientul sau grupul nu ar putea să o integreze. Este posibil să apară astfel de situaţii tensionate pe fondul unor încercări de preluare a puterii. De asemenea, după un exerciţiu solicitant, se recomandă destinderea clientului/grupului printr-un joc distractiv, o glumă, o pauză etc.

d).Obiectivarea

A patra funcţie de facilitare constă în obiectivarea reacţilor, ceea ce presupune eliberarea conţinutului lor de încărcătura socio-emoţională care le însoţeşte. De exemplu, la o afirmaţie a clientului de genul: “Viaţa mea e distrusă. E o prostie să susţineţi că am şansa să mi-o refac”, replica consilierului poate avea următoarea formă: “Am putea reţine că ai o opinie diferită de cea exprimată de mine. Poţi să-mi împărtăşeşti temerile tale.”

Această structură a abordării (ascultarea activă, transformarea întrebărilor consclusive în întrebări deschise, tehnicile de întreţinere cu privire la conţinutul, procedura şi climatul investigării) nu trebuie privită ca un algoritm format din paşi a căror simplă respectare garantează reuşita activităţii de evaluare.

Structura prezentată mai sus este în măsură doar să faciliteze, nu şi să garanteze atingerea scopului final al activităţii de investigare. Garanţia rezidă nu în tehnici, ci în modul de aplicare şi integrare a lor în practică, aspect care ţine de procesul de dezvoltare personală a consilierului de reintegrare socială şi supraveghere. Dezvoltarea personală este cea care îşi lasă amprenta asupra profesionalismului acestuia, cea care îi defineste stilul personal de lucru şi cea care asigură convergenţa tuturor tehnicilor utilizate spre atingerea scopului final al activităţii de evaluare.

[………]

CAPITOLUL IIIPROCEDURA ACTIVITĂŢII DE ASISTENŢĂ ŞI CONSILIERE

III.1. Reglementări normative cu privire la activitatea de asistenţă şi consiliere desfăşurată în cadrul serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere

III.1.1. Scopul activităţii de asistenţă şi consiliere

Scopul activităţii de asistenţă şi consiliere este subsumat scopului pentru care au fost înfiinţate serviciile de reintegrare socială şi supraveghere (prev. de art. 45 alin.1 din HG 1239/2000 privind aprobarea regulamentului de aplicare a dispoziţiilor OG 92/2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere) şi anume: reintegrarea socială a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, întărirea gradului de siguranţă socială şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

III.1.2. Beneficiarii activităţii de asistenţă şi consiliere

Potrivit prevederilor OG 92/2000, HG 1239/2000 şi Legii 129/2002, pot solicita asistenţă şi consiliere persoanele aflate în supravegherea serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere, în baza unei hotărâri judecătoreşti care cuprinde măsuri/obligaţii prevăzute de lege şi dispuse de instanţa de judecată în temeiul art. 863 alin.1 C.pen, art. 863 alin. 3 C.pen., precum şi minorii pentru care instanţa a dispus măsura educativă a libertăţii supravegheate cu respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute de art. 103 alin. 3 C.pen. La aceste categorii de persoane în supravegherea (şi în mod potenţial în asistenţa şi consilierea) cărora servicile de reintegrare socială şi supraveghere se pot implica în baza competenţei lor

funcţionale descrise explicit de cadrul normativ de organizare şi funcţionare, se adaugă minorii pentru care instanţa a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere prevăzută de art. 1101, cu condiţia ca în hotărârea judecătorească să fie cuprinse una sau mai multe obligaţii prev. de art. 103 alin.3 C.pen care trebuie îndeplinite până la împlinirea vârstei de 18 ani iar după împlinirea vârstei de 18 ani, în sarcina persoanei să fie dispusă respectarea măsurilor prev. de art. 863 alin.1 C.pen. sau a uneia sau mai multor obligaţii prev. de art. 863 alin.3 C.pen.

O categorie distinctă de beneficiari ai activităţii de asistenţă şi consiliere desfăşurate de serviciile de reintegrare socială şi supraveghere sunt se referă la persoane care nu se află în supravegherea serviciilor în baza unei hotărâri judecătoreşti, însă pot fi luate în evidenţa acestor servicii în baza altor texte de lege sau documente cu valoare strategică elaborate de către Ministerul Justiţiei-Direcţia de reintegrare socială şi supraveghere. Numărul beneficiarilor şi conţinutul activităţii de asistenţă şi consiliere în cazul acetei categorii de persoane variază în funcţie de resursele umane şi materiale ale fiecărui serviciu de reintegrare socială şi supraveghere. Această categorie cuprinde:

persoane aflate în custodia penitenciarului din raza de competenţă teritorială a serviciului de reintegare socială şi supraveghere, care execută pedeapsa închisorii în detenţie; pentru a da eficienţă dispoziţiilor art. 48 alin.3-HG 1239/2000, servivciile de reintegrare socială şi supraveghere vor acorda o atenţie specială condamnaţilor minori şi tineri, persoaneleor condamnate care întâmpină dificultăţi în menţinerea legăturii cu familia, precum şi pregătirii pentru liberare a persoanelor condamnate.

persoane a căror pedeapsă sau măsură educativă a internării într-un centru de reeducare a fost graţiată; în cazul acestor persoane, asistenţa şi consilierea oferotă de serviciile de reintegrare socială şi supraveghere se realizează potrivit dispoziţiilor art. 11 din OG.92/2000 introdus prin Legea 129/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere, precum şi a dispoziţiilor Legii 543/2002 completată şi modificată prin OU 18/2003 privind graţierea totală a unor pedepse şi înlăturarea prin lege a măsurii educative a internării minorilor într-un centru de reeducare.

persoane aflate în custodia penitenciarului sau persoane liberate din penitenciar (condiţionat sau la termen) care întrunesc criteriile de selecţie a grupului ţintă enumerate în Protocolul de colaborare încheiat între Direcţia Generală a Penitenciarelor (nr.2134/19.02.2003) şi Direcţia de reintegrare socială şi supraveghere din Ministerul Justiţiei (nr.4543/14.02.2003), cu incidenţă asupra activităţii unităţilor/serviciilor din subordinea celor două direcţii, în funcţie de resursele umane şi materiale ale acestora; condiţiile care trebuie îndeplinite cumulativ de către aceste persoane pentru a deveni beneficiarii activităţii de asistenţă şi consiliere sunt: vârsta să nu depăşească 25 ani, domiciliul să fie în aria de competenţă teritorială a serviciului iar pedeapsa închisorii să nu depăşească 3 ani.

Indiferent de categoria din care fac parte beneficiarii, activitatea de asistenţă şi consiliere poate fi oferită de către serviciul de reintegrare socială şi supraveghere numai la cererea persoanei. Această cerere a persoanei stă la baza primului document procedural al activităţii de asistenţă şi consiliere

(Planul de asistenţă şi consiliere ca parte a Planului de reintegrare socială şi supraveghere) care transformă un beneficiar potenţial într-un beneficiar real.

III.1.3. Termene în activitatea de asistenţă şi consiliere

În conformitate cu dispoziţiile art 47 alin.1 – HG 1239/2000, „ în termen de 10 zile lucrătoare de la primirea cererii scrise din partea persoanei supravegheate, prin care aceasta solicită asistenţă şi consiliere, serviciul de reintegrare socială şi supraveghere va lua măsurile necesare în vederea includerii acesteia într-un program specializat, stabilit în funcţie de nevoile identificate ale persoanei respective” Termenul de atingere a obiectivelor cuprinse în Planul de asistenţă şi consiliere este stabilit de către consilier împreună cu clientul, în funcţie de complexitatea şi intensitatea intervenţiei, care la rândul său depinde de numărul şi complexitatea nevoilor şi problemelor identificate ale clientului, de nivelul riscului, precum şi de resursele interne/externe pe care clientul şi consilierul înţeleg să le mobilizeze în procesul de asaistenţă şi consiliere; astfel art. 45 alin. 2 din HG 1239/2000 prevede că „asistenţa şi consilierea se vor realiza pe baza unui Plan de asistenţă şi consiliere adaptat nevoilor individuale ale persoanei supravegheate. Se vor estima perioada de timp şi măsura în care nevoile identificate pot fi acoperite numai prin intervenţia serviciului de reintegrare socială şi supraveghere ori în colaborare cu organizaţii neguvernamentale, instituţii publice şi /sau private ori cu persoane fizice sau juridice.”

În conformitate cu prev. art. 46 alin.2 lit.e din HG 1239/2000, cel puţin o dată la 6 luni sau ori de câte ori se înregistrează o evoluţie pozitivă / negativă în procesul de reintegrare socială a persoanei, se întocmesc referate periodice de reintegrare socială şi supraveghere, care conţin pe scurt informaţii cu privire la rezultatele înregistrate de către persoana asistată şi consiliată.

În conformitate cu prev. art. 46 alin.2 lit.f din HG 1239/2000, la expirarea perioadei de asistenţă şi consiliere, concluziile consilierului de reintegrare socială şi supraveghere care precizează măsura în care persoana respectivă are perspective de reintegrare sau s-a reintegrat în societate vor face obiectul unui referat de reintegrare socială şi supraveghere final.

Şeful serviciului de reintegrare socială şi supraveghere are obligaţia de a consulta fiecare dosar periodic sau ori de câte ori consideră necesar, pentru a verifica dacă se respectă programul de resocializare a persoanei asistate şi consiliate în ceea ce priveşte termenele, calitatea şi ritmicitatea acestuia ( art. 46 alin. 4 – HG 1239/2000).

III.2. Documente procedurale utilizate în activitatea de asistenţă şi consiliere

Vom utiliza termenul „documente procedurale” pentru a desemna suportul material scriptic ce atestă îndeplinirea atribuţiilor referitoare la activitatea de asistenţă şi consiliere înscrise în competenţa funcţională a serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere. Documentele procedurale prevăzute de cadrul normativ de organizare şi funcţionare a SRSS, cu referire la activitatea de asistenţă şi consiliere, sunt: Dosarul de reintegrare socială şi supraveghere, Planul de reintegrare socială şi supraveghere, Planul de asistenţă şi consiliere, Registrul special de evidenţă a persoanelor cu pedeapsa graţiată total prin lege, Protocolul de colaborare cu partenerii comunitari

III.2.1 Dosarul de reintegrare socială şi supraveghere

Dosarul de reintegrare socială şi supraveghere reprezintă un set de documente care relevă întreaga stadialitate a procesului de de asistenţă şi consiliere. El se întocmeşte pentru fiecare persoană supravegheată care a solicitat asistenţă şi consiliere (cf. Art. 46 alin.1 – HG 1239/2000). Potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. 2 – HG 1239/2000, acest dosar cuprinde următoarele documente:

Cerere de asistenţă şi aonsiliere Plan de reintegrare socială şi supraveghere ( Planul de Supraveghere la

care se adaugă un capitol special: Descrierea Activităţii de Asistenţă si Consiliere)

Referat de evaluare întocmit înainte de pronunţarea hotărârii judecătoreşti, unde este cazul

Referat de evaluare solicitat de instanţă pe perioada supravegherii, înainte de formularea Cererii de asistenţă şi consiliere, unde este cazul

Referate periodice de reintegrare socială şi supraveghere (cel puţin unul la 6 luni sau ori de câte ori se înregistrează o evoluţie pozitivă / negativă în procesul de reintegrare socială

Referat final de reintegrare socială şi supraveghere ( concluziile consilierului RSS la expirarea perioadei de asistenţă şi consiliere, cu privire la perspectivele persoanei asistate de a se reintegra în societate)

Cadrul normativ de organizare şi funcţionare, precum şi standardele de calitate a muncii impun respectarea următoarelor principii referitoare la derularea procesului de reintegrare socială pe baza Dosarului de reintegrare socială şi supraveghere:

Confidenţialitatea consilierului de reintegrare socială şi supraveghere cu privire la datele conţinute în dosar şi păstrarea dosarului în arhiva serviciului de reintegrare socială şi supraveghere (art. 46 alin.3 – HG 1239/2000)

Verificarea periodică de către seful Servisiului de reintegrare socială şi supraveghere a termenelor, calităţii şi ritmicităţii programului de resocializare a persoanei asistate şi consiliate (art. 46 alin.4 – HG 1239/2000)

Desemnarea unui consilier de către şeful serviciului în cazul în care cel desemnat iniţial se află în imposibilitatea temporară sau permanentă de a-şi îndeplini atribuţiile (art. 46 alin.5 – HG 1239/2000)

Posibilitatea consultării dosarului de reintegrare socială şi supraveghere de către persoana asistată sau apărătorul acesteia, în următoarele condiţii: numai în incinta serviciului de reintegrare socială şi supraveghere, numai în prezenţa consilierului responsabil de caz, pe baza unui proces verbal semnat de către persoana care l-a studiat şi reprezentantul serviciului (art. 46 alin. 6 – HG 1239/2000)

III.2.2. Planul de reintegrare socială şi supraveghere

În conformitate cu art. 46 alin.2 raportat la art. 22 şi la Anexa 2 din HG 1239/2000 , Planul de reintegrare socială şi supraveghere va cuprinde următoarele secţiuni:

I. Introducere: Numele şi prenumele, data şi locul naşterii persoanei condamnate / minorului; Infracţiunea săvârşită şi numărul hotărârii instanţei de judecată; Sancţiunea aplicată şi măsurile şi/sau obligaţiile impuse de instanţă; Perioada supravegherii, menţionându-se data începerii şi data încetării acesteia; Numele şi prenumele consilierului RSS:II. Nevoile/problemele identificate ale persoanei

condamnate/minoruluiIII. Riscul săvârşirii din nou a unor infracţiuni/Riscul de a pune

în pericol siguranţa publică:IV. Descrierea activităţii, a locului de executare şi a

programului de lucru în cazul minorului obligat la prestarea unei activităţi neremunerate într-o instituţie de interes public

V. Natura şi frecvenţa întrevederilor dintre consilier şi persoana condamnată/minor pe durata supraveghereii

VI. Metodele utilizate pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată în sarcina persoanei supravegheate

VII. Descrierea activităţii de asistenţă şi consiliere

Cadrul normativ de organizare şi funcţionare a serviciilor de reientegrare socială nu specifică modul în care va fi descrisă activitatea de asistenţă şi consiliere. „Caracterul narativ” al tuturor documentelor de consemnare a activităţii desfăşurate de serviciile de reintegrare socială şi supraveghere ne determină să credem că şi conţinutul capitolului VII al Planului de reintegrare socială şi supraveghere, respectiv „Descrierea activităţii de asistenţă şi consiliere” trebuie să satisfacă acest standard.

HG 1239/2000 face referire doar la câteva principii de lucru care trebuie respectate în derularea activităţii de asistenţă şi consiliere pe baza Planului de reintegrare socială şi supraveghere. În exerciţiul acestor principii, obligaţiile serviciului de reintegrare socială şi supraveghere sunt corelative cu drepturile persoanei care a solicitat asistenţă şi consiliere şi anume:

dreptul persoanei supravegheate de a fi informată cu privire la posibilitatea solicitării de asistenţă şi consiliere, încă de la prima întrevedere de supraveghere, precum şi cu privire la modalităţile practice în care poate fi sprijinită în vederea reintegrării sale în sociatate (art.45 alin.4 – HG 1239/2000)

dreptul persoanei de a accepta sau de a refuza oferta de asistenţă şi consiliere înscrisă în atribuţiile serviciului de reintegrare socială şi supraveghere; astfel, potrivit art. 45 alin. 5 şi alin. 6, a art. 48 alin.1 – HG 1239/2000 şi a art. 3 – OG 92/2000 introdus prin Legea 129/2002, activitatea de asistenţă şi consiliere se desfăşoară numai la cererea/cu acordul persoanei

dreptul persoanei de a beneficia de un proces de reintegrare socială individualizat, derulat pe baza unui plan de asistenţă adaptat nevoilor individuale ale persoanei care solicită asistenţa şi consilierea ( art. 45 alin.2 – HG 1239/2000)

dreptul persoanei asistate şi consiliate de serviciul de reintegrare socială şi supraveghere de a cere încetarea procesului de asistenţă şi consiliere, respectiv ieşirea persoanei din programul de intervenţie elaborat în acest scop ( art. 49 lit. a-HG 1239/2000)

III.2.3. Planul de asistenţă şi consiliere

Planul de asistenţă şi consiliere reprezintă instrumentul principal pe baza căruia se realizează activitatea de asistenţă şi consiliere, întrucât în acest document sunt conţinute obiectivele intervenţiei, în vederea diminuării nevoilor criminogene identificate ale persoanei, reducerii riscului de recidivă şi creşterii şanselor de reintegraree socială a acesteia.

În conformitate cu prev. art. 45 alin.3 – HG 1239/2000, în derularea activităţii de asistenţă şi consiliere, serviciile de reintegrare socială şi supraveghere urmăresc:a). corectarea comportamentului infracţional prin conştientizarea de către minori sau de către persoanele condamnate a faptei săvârşite, a consecinţelor acesteia şi asumarea responsabilităţii pentru fapta comisăb). motivarea minorului sau a persoanei condamnate în vederea dezvoltării responsabilităţii şi autodisciplineic). elaborarea şi derularea unor programe eficiente de asistenţă şi consiliere a persoanelor condamnate sau a minorilor, în funcţie de nevoile identificate ale acestorad). sprijinirea condamnatului sau a minorului în vederea satisfacerii unor nevoi speciale referitoare la educaţie, pregătire profesională, loc de muncă, locuinţă, grup de prieteni sau altele asemenea

În situaţia în care asistenţa şi consilierea este oferită la solicitarea altor categorii de beneficiari decât persoanele condamnate sau minorii la care se face referire expressis verbis în OG 92/2000 şi HG 1239/2000, programele de resocializare în care vor fi incluse aceste persoane se vor numi Programe de asistenţă postpenală (postcondamnatorie sau postexecutorie, în funcţie de categoria din care face parte persoana solicitantă) şi se vor derula pe baza prevederilor Legii 129/2002 sau a documentelor strategice care lărgesc sfera beneficiarilor activităţii de asistenţă şi consiliere. Pe cale de consecinţă, planul de intervenţie elaborat şi implementat în cazul lor, se va numi Plan de asistenţă post-penală.

Potrivit dispoziţiilor art. 49 – HG 1239/2000, activitatea de asistenţă şi consiliere încetează în următoarele cazuri: (a). La cererea persoanei asistate şi consiliate; (b). ca urmare a lipsei de cooperare sau a comportamentului neadecvat al persoanei asistate şi consiliate; (c). La expirarea duratei asistenţei şi consilierii ( aşa cum a fost prevăzută această durată încă din momentul elaborării Planului de asistenţă şi consiliere – s.n.)

III.2.4. Registrul special de evidenţă

Registrul special de evidenţă este un document la care face referire Legea 129/2002 pentru aprobarea OG 92/2000, în privinţa noii categorii de

beneficiari introduse în grupul ţintă al activităţii serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere şi anume: persoane a căror pedeapsă a fost graţiată total prin lege sau minori faţă de care a fost înlăturată prin lege măsura educativă a internării într-un centru de reeducare.

În conformitate cu prevederile art.3, 4, 5 introduse în OG 92/2000 prin Legea 129/2002, procedura de desfăşurare a activităţii de asistenţă şi consiliere în cazul acestor persoane se derulează astfel:- la cererea acestor persoane, serviciile de reintegrare socială şi

supraveghere îşi exercită atribuţiile în legătură cu iniţierea şi derularea unor programe speciale de reinserţie socială şi, după caz, cu identificarea locurilor de muncă disponibile, a locuinţelor, precum şi a cursurilor de calificare sau recalificare profesională

- acestor persoane li se întocmeşte un registru special de evidenţă, în care se vor consemna date privind persoana acestora, comportamentul pe perioada executării pedepsei închisorii sau a internării într-un centru de reeducare, programele de resocializare la care au participat, nevoile sau problemele pe care le întâmpină şi modul de rezolvare a acestora

- programele de reinserţie socială în care vor fi incluse aceste persoane se vor întocmi pe baza informaţiilor furnizate de personalul specializat în asustenţă şi consiliere de la locul de deţinere, precum şi a evaluării iniţiale realizate de serviciile de reintegrare socială şi supraveghere; în funcţie de complexitatea cazului, şeful serviciului de reintegrare socială şi supraveghere va contacata autorităţile competente pentru desemnarea de specialişti

III.2.5. Protocolul de colaborare

Parteneriatul reprezintă unul dintre cele mai importante principii care guvernează activitatea serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere în general şi activitatea de asistenţă şi consiliere în mod special. Protocolul de colaborare poate fi considerat un document procedural, întrucât relevă modul şi termenii în care se oficiliazează relaţia dintre un serviciu de reintegrare socială şi supraveghere şi un partener comunitar.

În vederea atingerii obiectivelor procesului de reintegrare socială a persoanei aflate în evidenţa sa, serviciul de reintegrare socială şi supraveghere poate încheia parteneriate cu persoane fizice sau juridice, organizaţii neguvernamentale sau instituţii guvernamentale, în funcţie de gradul de disponibilitate şi de resursele comunităţii locale.

Din categoria instituţiilor guvernamentale cu care majoritatea serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere colaborează, enumerăm cu titlu exemplificativ: Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Penitenciarul sau/şi Centrul de Reeducare din aria teritorială de competenţă a serviciului, Inspectoratul Judeţean de Poliţie, Inspectoratul Judeţean Şcolar, Direcţia de Asistenţă Comunitară şi Serviciul Social, alţi reprezentanţi ai Administraţiei Publice Locale.

În conformitate cu prev. art. 47 alin.3 – HG 1239/2000, Protocolul de colaborare va cuprinde:- Părţile semnatare,- Obiectul protocolului,- Tipul serviciilor,- Durata protocolului,

- Obligaţiile părţilor,- Data încheierii protocolului, - Semnătura părţilor.

Reprezentând o specie aparte în ansamblul parteneriatelor serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere, protocoalele încheiate cu administraţia penitenciară pentru derularea activităţii de asistenţă şi consiliere în unităţile penitenciare (în conformitate cu prev. art. 48 – HG 1239/2000) trebuie să facă referire la: categoriile de persoane condamnate ce pot fi incluse în programe de resocializare, conţinutul şi durata programului de resocializare, acordarea unei atenţii speciale pentru: minori şi tineri, persoane cu dificultăţi în menţinerea legăturilor cu familia, persoane aflate în perioada pre-liberatorie.

Concluzii la Capitolul III

Activitatea de asistenţă şi consiliere începe doar la cerereea persoanei şi se poate finaliza în una dintre următoarele situaţii: la cererea persoanei, la expirarea termenului, prin auto-sesizarea consilierului cu privire la comportamentul neadecvat al persoanei sau lipsa de cooperare a acesteia.

Termenele pe baza cărora se organizează procedura activităţii de asistenţă şi consiliere sunt de două feluri: imperative (includerea într-un program de reintegrare se face în termen de 10 zile lucrătoare de la primirea ceererii de asistenţă şi consiliere; monitorizarea activităţii de asistenţă şi consiliere se face cel puţin o dată la 6 luni) şi de recomandare („ori de câte ori este nevoie”, „ori de câte ori se înregistrează o evoluţie pozitivă sau negativă în procesul de reintegrare socială”)

Documentele procedurale care atestă îndeplinirea atribuţiilor serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere în sfera asistenţei şi consilierii sunt: Dosarul de reintegrare socială şi supraveghere, Planul de reintegrare socială şi supraveghere, Planul de asistenţă şi consiliere, Registrul special de evidenţă privind persoanele graţiate, Protocolul de colaborare cu partenerii comunitari)

[………]

IV. Elemente de consiliereGABRIELA IRIMESCU

IULIANA CĂRBUNARUPANSELA MIHĂILĂ

MIRELA VLADCONSTANTIN TODIRIŢĂ

[………]

Capitolul III ABILITĂŢI ŞI TEHNICI DE COMUNICARE NECESARE ÎN CONSILIERE

Auzim deseori în anumite discuţii expresii de genul „acesta este un consilier foarte bun”, „are har pentru ceea face” etc. Dar ce înseamnă să fii un bun consilier? Credem că nimeni nu se naşte consilier, poate deţine anumite înclinaţii, dar de cele mai multe această profesie se învaţă. Cel care doreşte să devină consilier învaţă cum să comunice, cum să se raporteze la cei aflaţi în faţa sa, cum să îi înţeleagă. În acest capitol vom vorbi despre ceea ce specialiştii numesc abilităţi şi atitudini în consiliere. Vom aminti aşadar despre ascultare activă, empatie, comunicare, explorarea situaţiei problemă şi prezenţa efectivă care înglobează în complexitatea ei un ansamblu de atitudini.

III. 1 Comunicarea verbală şi nonverbalăComunicarea poate fi definită în termeni simpli ca fiind schimbul de informaţii între mai multe persoane printr-un sistem comun de simboluri. Simbolurile conţin informaţia sau mesajul transmis de la un emiţător către un receptor prin intermediul unor canale de comunicare. De-a lungul timpului au fost încercate mai multe definiri ale termenului comunicare. Emiţătorul sau sursa transpune ideile sale în simboluri (sub forma limbajului) acest proces fiind de fapt codificarea. Limbajul fiind comun cu cel al receptorului acesta din urmă va decodifica (înţelege) mesajul transmis şi va încheia procesul comunicării prin oferirea de feedback.Schema generala a comunicării, după Shannon si Weaver1:

1 Manualul CONSILIEREA in cadrul Birourilor de Consiliere pentru Cetăţeni Realizat de Fundatia Internationala de Management, in cadrul Programului “Dezvoltarea Societatii Civile 2000”, Componenta “Birouri de Consiliere pentru Cetateni”, proiectul “Instruire si Dezvoltarea retelei Birourilor de Consiliere pentru Cetateni”, p.57

Bariere ale comunicării: Blocajul – comunicarea se întrerupe total. Cauza acestei întreruperi

poate fi de natură obiectivă (disfuncţii în canalul de comunicare) sau subiectivă (prejudecăţi faţă de persoana cu care comunicăm)

Bruiajul – comunicarea este perturbată temporar din cauze obiective sau subiective. Bruiajul se poate realiza voluntar sau involuntar.

Filtrarea – este voluntară şi se realizează atunci când transmitem sau recepţionăm doar anumite informaţii.

Distorsiunea informaţiei – are loc atunci când mesajul este transmis prin mai multe verigi iar mesajul este degradat involuntar.

Comunicarea fără folosirea cuvintelor este numită comunicare non-verbală.Comunicarea non-verbală poate fi:- comunicarea paraverbală şi limbajul trupuluiLimbajul paraverbal prezintă următoarele elemente2:

înălţimea vocii – vocea coborâtă exprimă siguranţă de sine, vocea aspră denotă oboseală sau dorinţa de intimidare;

volumul vocii – se raportează întotdeauna la contextul în care vorbim (mărimea sălii, factorii perturbatori)

Dicţia – reprezintă abilitatea de a pronunţa cuvintele corect şi clar Ritmul vorbirii – viteza pronunţării cuvintelor în concordanţă cu

importanţa mesajuluiMesajele trupului transmit informaţia mai uşor şi mai rapid decât cele verbale. Formele şi indicatorii comunicării non-verbale3 pot fi abordate astfel:Fizionomia şi expresia feţei – expresia feţei poate fi uşor ţinută sub control şi furnizează în mod continuu informaţii despre trăirile celui aflat în faţa noastrăPrivirea – interesul manifestat faţă de cel cu care comunicăm poate fi exprimat prim modul de a privi. Când nu suntem interesaţi de persoană sau ceea ce ne spune ea putem muta privirea în altă parte. De multe ori însă, contactul vizual prelungit poate intimida interlocutorul.Postura – linia trupului, a coloanei sau umerii transmit mesaje de genul umilinţă, mândrie, dominanţă.Orientarea – oamenii care doresc să coopereze au tendinţa involuntară de a veni mai aproape şi de a se aşeza alături. Orientarea corpului şi a privirii către uşă transmite dorinţa de a pleca. Privirea ceasului indică graba, nerăbdarea sau plictisul.

2 www.comunicare.ro, Olimpiadele comunicării, Comunicarea non-verbală. Limbajul gestual 3 op.cit.

mesaj mesajSursa Receptor

codificare canal decodificare

feedback

Mişcările capului – poziţia capului interlocutorului ne spune dacă acesta ne ascultă, ne tolerează sau este indiferent.Mesajele transmise de trup menţionate mai sus nu epuizează întregul complex de mesaje pe care le putem transmite atunci când comunicăm.

Relaţia dintre comunicarea verbală şi non-verbalăComunicarea non-verbală este strâns legată de comunicarea verbală, în

diferite moduri( Knapp, 1972)4:- prin repetare, atunci când unele indicaţii verbale privind direcţia sunt

acompaniate de indicaţii gestuale;- prin contradicţie, ca în cazul unei persoane care spune: ”sunt foarte calm!”

înainte de a intra la un interviu, deşi bate din picior şi faţa i se înroşeşte. Acesta poate fi un bun exemplu despre faptul că mesajele non-verbale pot exprima cu mult mai mare claritate adevăratele trăiri pe care le încearcă o persoană la un moment dat;

- prin substituirea mesajelor verbale cu cele non-verbale, ca în cazul unui consilier care se reîntoarce în birou de la întâlnirea cu un client având o expresie necăjită, ce spune: “Am avut un caz foarte greu”, fără ca vorbele să fie rostite;

- prin completarea mesajelor verbale cu sublinieri non-verbale, ca în cazul şefului care pune mâna pe umărul angajatului său, utilizând o anumită tonalitate a vocii pentru a indica importanţa ataşată mesajului;

- accentuarea - mesajele non-verbale le pot accentua pe cele verbale, adesea pot mări impactul mesajului verbal. Ex., dacă se comunică clientului îngrijorarea, mesajul poate fi mai puternic dacă este însoţit de indicii non-verbale (ridicarea sprâncenelor, încruntare);

- reglarea – mesajul non-verbal ajută la reglarea cursului conversaţiei. Dacă aprobăm din cap o persoană care vorbeşte, ea continuă să vorbească, dar dacă ne uităm în altă parte persoana poate, momentan, să-şi întrerupă discursul.

Ascultarea Nu putem vorbi de comunicare în general fără să ne referim şi la ascultare care este cea mai frecventa forma de comunicare – unele studii arata ca ascultării îi revin 30% din timpul nostru excluzând orele de somn. Ascultarea înseamnă nu doar auzirea semnalelor sonore ci şi interpretarea lor, integrarea lor in propriul sistem de gândire. Obstacole pentru o buna ascultare5: mesajul supraîncărcat şi concentrarea asupra tuturor datelor duce la

pierderea ideii esenţiale (se întâlneşte în mod frecvent la clienţii serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere care doresc să impresioneze

4 Manualul CONSILIEREA in cadrul Birourilor de Consiliere pentru Cetăţeni, Realizat de Fundatia Internationala de Management, in cadrul Programului “Dezvoltarea Societatii Civile 2000”, Componenta “Birouri de Consiliere pentru Cetateni”, proiectul “Instruire si Dezvoltarea retelei Birourilor de Consiliere pentru Cetateni”, p.59

5 op. cit., p.67

consilierul sau chiar să îl manipuleze oferindu-i o mulţime de detalii nesemnificative);

lipsa atenţiei – de multe ori ascultătorul pare interesat doar pentru a-i oferi confort vorbitorului.

stimulii fizici – frig, zgomot, o altă conversaţie auzită în paralel. critica exprimării şi a înfăţişării – din cauza prejudecăţilor şi percepţiilor

personale mulţi oameni au tendinţa să-i judece imediat pe ceilalţi în legătură cu înfăţişarea acestora sau pentru modul în care vorbesc ignorând astfel conţinutul mesajului transmis.

evaluarea subiectului ca fiind neintersant – înainte ca persoana să înceapă expunerea o categorisim ca nefiind interesantă şi nu intenţionăm să o ascultăm.

evitarea ascultării dificile – de multe ori nu ne place să ascultăm discursuri lungi şi detalii care nu privesc pierzând astfel esenţa mesajului transmis sau chiar întregul mesajul.

Procesul comunicării se încheie întotdeauna cu oferirea de feedback şi de aceea trebuie să acordăm o atenţie deosebită acestei ultime verigi, deoarece aceasta deschide calea unui nou proces de comunicare.

Feedback-ul6

Feedback-ul reprezintă conexiunea inversă intre destinatar şi iniţiatorul comunicării. De ce avem nevoie de feedback?- deoarece conştientizăm propriile fapte şi modul în care acţionăm- ne putem schimba comportamentul plecând de la observaţiile celor din jur.Cum trebuie să fie oferit feedback-ul?- delicat şi suportiv - Trebuie să menţioneze faptele descrise de vorbitor, nu interpretările sau

aşteptările ascultătorului- Să fie descriptiv şi nu evaluativ- Să fie specific, concret, să se refere la un comportament anume şi nu la un

comportament în general- Să împărtăşească emoţii şi gânduri dar să nu ofere sfaturiSă fie oferit pentru acele comportamente şi atitudini care pot fi schimbate uşor şi care atrag schimbări mai mari. Cum trebuie să primim feedback-ul?- ascultăm ce spune cel din faţa noastră- cerem interlocutorului să lămurească aspectele pe care le percepem ca fiind

neclare- încurajăm interlocutorul să ofere şi mai mult feedback - comparăm feedback-ul primit de la o persoană cu observaţii făcute de alte

persoane pentru a constata dacă feedback-ul este obiectiv- se mulţumeşte persoanei care oferă feedback.

[………]

6 op. cit. p.73

III.3 ASCULTAREA ACTIVĂComunicarea în relaţia de ajutor (comunicarea suportivă) presupune şi

abilitatea consilierului de a asculta activ, abilitate complementară abilităţii de a formula întrebări.

Ascultarea poate fi prezentată prin intermediul a trei procese: receptarea mesajului, interpretarea mesajului, transmiterea mesajului.

Receptarea reprezintă un proces închis, eşecul în receptare intervenind în momentele in care consilierul încetează să asculte cu atenţie.

Interpretarea mesajului este, de asemenea, un proces închis, presupunând analiza mesajului receptat şi înţelegerea semnificaţiei acestuia. Pot sa apară erori datorită distorsiunilor care împiedică înţelegerea cu acurateţe a mesajului trimis de client. Problemele apărute se centrează pe tendinţa consilierului de a asculta ceea ce doreşte să audă de la client (se anulează comunicarea bidirecţională).

În ceea ce priveşte transmiterea mesajului, secvenţa finală a ascultării, se consideră că un consilier poate recepta corect un mesaj, dar, datorită lipsei abilităţilor de comunicare, poate avea dificultăţi în transmiterea mesajului..

Se poate vorbi de patru tipuri de răspuns specific ascultării: clarificarea, parafrazarea, reflectarea, rezumarea.

a) Clarificarea Uneori informaţiile prezentate de client sunt confuze, fără sens, neorganizate. Prin clarificare (înţeleasă ca o reformulare complexă) consilierul evidenţiază şi retransmite clientului sensul mesajului pe care acesta l-a transmis.Exemplu:Clientul afirma: ”Colegul meu are un comportament plin de pretenţii. De parca numai persoana lui ar conta . Numai el are cele mai bune soluţii la toate problemele. Dacă intervine el în discuţie parcă ceilalţi nu mai au nimic de spus…….aşa că pot sa plec…….. ” .Consilierul: „Esenţialul problemei nu sunt aceste maniere……..cât faptul ca ele vă deranjează, ajung să vă elimine”.

De asemenea, consilierul trebuie să recunoască sentimentele sau semnificaţiile exprimate de client, să realizeze distincţia dintre partea cognitivă şi cea afectivă a mesajului. Partea din mesaj care oferă informaţii despre situaţie sau eveniment, care include referinţe la persoane, obiecte reprezintă secvenţa cognitivă a mesajului. Iar partea din mesaj care poate releva sentimente, emoţii şi se caracterizează prin folosirea unor expresii semnificative pentru trăirile emoţionale reprezintă secvenţa afectivă a mesajului.Exemplu: Clientul afirmă: „Cred că voi pleca şi de la acest loc de munca… adeseori mă simt jignit acolo…….”: prima parte a afirmaţiei reprezintă secvenţa cognitivă iar ultima parte este cea afectiva, sentimentele clientului fiind exprimate prin expresia ”mă simt jignit”.Aşadar, clarificarea are următoarele obiective:- face explicit mesajul clientului;- confirmă acurateţea perceperii mesajului de către consilier- verifică corectitudinea înţelegerii mesajului.

b) ParafrazareaReprezintă o reformulare a mesajului clientului de către consilier, care

utilizează

propriile expresii; aceste expresii comunica interlocutorului faptul ca mesajul a fost înţeles.Exemplu:- „Aşadar, tu spui ca……”.- „Cu alte cuvinte, înţeleg ca…. ”.Consilierul trebuie să acorde atenţie cuvintelor pe care le utilizează pentru a nu da o interpretare personală mesajului şi de asemenea trebuie să se evite definirea problemelor clientului de către consilier.Scopul parafrazării constă în a ajuta clientul să se concentreze asupra ideilor pe care le-a formulat incoerent şi să încerce o analizare a acestora.

c) ReflectareaPoate fi considerată sinonimă cu răspunsul la partea afectivă a mesajului. Scopul reflectării constă în:

a) a încuraja clientul să exprime cât mai multe dintre sentimentele sale;b) a sprijini clientul în a experimenta stări emoţionale intense;c) a ajuta clientul să devină conştient de sentimentele care l-ar putea

domina.Reflectarea reda o secvenţa importantă din discurs sau chiar ultimele cuvinte care sunt urmate de o pauza mai lungă. Astfel se pot evidenţia ideile importante iar clientul este stimulat sa continue discursul. În acest sens poate fi utilizat răspunsul ecou.

Exemplu:- Clientul: „ Şi mă simţeam foarte jignit…..”.- Consilierul: „Înţeleg……..vă simţeaţi foarte jignit”.

Utilizarea în exces a răspunsului ecou, poate crea clientului impresia unui efort superficial de înţelegere. Utilizarea altor termeni echivalenţi este superioară în măsura în care evidenţiază un efort real de înţelegere.Exemplu: Consilierul: „Vreţi să spuneţi că…..”. sau „Astfel….după dumneavoastră…. ”.

d) RezumareaÎşi propune să evidenţieze pentru client aspectele esenţiale ale mesajului.Consilierul trebuie să sublinieze aceste aspecte esenţiale păstrând cadrul de

referinţă propus de client, deoarece există riscul ca, rezumând să interpretăm.Scopul constă în:

- a realiza legătura dintre elementele mesajului- a oferi şi a asigura feed-back- a identifica teme repetate în mesajul clientului.

Exemplu: - Clientul: „Problema este ca dacă obţin acest loc de munca nu voi fi mulţumit ,,va

fi doar pentru o durată determinată şi nu va fi ceva bine plătit….. ”.- Consilierul: ”Dacă înţeleg bine, spuneţi că veţi avea acest loc de muncă doar

pentru o anumită perioadă, nu veţi avea salariu foarte mare şi această situaţie determină nemulţumirea dumneavoastră”.

e) Bariere care pot împiedica ascultarea activă: Ascultarea neadecvată, determinata de:

- perturbarea atenţiei în conversaţie ca urmarea a mesajului supraîncărcat, a propriilor gânduri, a preocupării pentru de propriile nevoi. În aceste cazuri consilierul pare interesat doar pentru a oferi confort clientului.

- atracţia fată de clienţi care au probleme asemănătoare cu ale noastre. - Ascultarea evaluativă - pe măsură ce clientul spune problema, clasificăm,

ierarhizăm faptele sale: “Ceea ce spune acum clientul este bun / rău; acceptat / neacceptat; important / neimportant; plăcut / neplăcut”. A înţelege punctul de vedere al clientului nu este acelaşi lucru cu a accepta punctul lui de vedere. Sunt momente când nu putem face o judecată de valoare decât după ce a fost înţeles complet şi apoi trebuie ajutat clientul să-şi depăşească punctul de vedere neproductiv pentru el. Nu emitem judecăţi decât după ce am înţeles clientul şi punctul său de vedere. Forme ale ascultării evaluative:a) Ascultarea filtrantă - în procesul socializării, în familie sau în grupul de

prieteni ne dezvoltăm diferite filtre prin care ne ascultăm pe noi înşine şi îi ascultăm pe alţii. Modelul cultural propriu desemnează lucrurile cărora le acordăm atenţie şi cele ignorate. Filtrele noastre personale introduc prejudecăţile (proces care acţionează uneori inconştient) ce influenţează abilitatea de a asculta. Cu cât filtrul cultural este mai puternic, cu atât este mai mare posibilitatea ca ascultarea să fie influenţată sau supusă prejudecăţilor. Fiecare avem prejudecăţi (în legătură cu sexul, rasa, naţionalitatea, statutul social, convingerea religioasă, preferinţele politice, stilul de viaţă) care distorsionează înţelegerea despre client şi, de aceea, clientul, pentru a fi ajutat, trebuie ascultat. Teoriile studiate pot acţiona ca un filtru ce distorsionează percepţiile. Teoriile ne ajută să vedem clientul în toată complexitatea, dar nu trebuie să anihileze abilitatea de a asculta pentru că ceea ce spune clientul nu se încadrează în nici una din teoriile studiate.

b) Ascultarea centrată pe fapte mai mult decât pe persoane – este o problemă a începătorilor care cer foarte multe informaţii clientului. O posibilă soluţie ar fi ascultarea în mod contextual prin introducerea faptelor în sistemul social şi concentrarea pe temele şi mesajele cheie transmise de client.

c) Ascultarea ”simpatetică” - majoritatea profesioniştilor ştiu că, dacă lucrează cu simpatie, devin simpatici, sentiment care poate deveni foarte puternic, iar percepţia asupra situaţiei clientului să fie deformată. Ex., simpatia = complicitate, dacă simpatizez cu o clientă care spune că soţul ei este nesuferit fără să-mi dau seama, sunt, de fapt, de partea ei şi s-ar putea ca soţul să nu fie chiar aşa de rău precum îl descrie.

d) Întreruperea – situaţia în care întreruperea este bine venită este în timpul unui monolog al clientului (excepţie - clientul vorbeşte despre sentimentele / emoţiile sale) sau pentru a clarifica împreună cu clientul un anumit aspect. ( Carkhuff, R., 1986).

III.4 EMPATIA

Termenul empatie provine din cuvântul grecesc „empatheia” = „a se simţi în” şi a fost folosit iniţial de către teoreticienii esteticieni pentru a denumi capacitatea de a percepe experienţa subiectivă a unei alte persoane.

În anii 1920, psihologul american E. B. Titchener susţinea că empatia îşi are baza într-un fel de imitaţie fizică a nefericirii altora, ceea ce evocă aceleaşi sentimente în persoana respectivă. El s-a gândit la un cuvânt aparte şi nu s-a oprit la simpatie, care poate fi resimţită în general faţă de altcineva fără a împărtăşi sentimentele persoanei respective.

Empatia se construieşte pe conştientizarea de sine; cu cât suntem mai deschişi faţă de propriile noastre emoţii, cu atât suntem mai capabili să înţelegem sentimentele altora.

Emoţiile oamenilor sunt rareori transpuse în vorbe. Mult mai des ele sunt exprimate prin alte indicii. Cheia intuirii sentimentelor altcuiva stă în capacitatea de a interpreta canalele nonverbale: tonul vocii, gestica, expresia feţei şi altele asemenea. În măsura în care mintea raţională înseamnă cuvinte, emoţiile înseamnă nonverbal. Când cuvintele cuiva sunt în dezacord cu ceea ce transmite de fapt, adevărul emoţional constă în felul în care spune ceva şi nu în ceea ce spune. Una dintre regulile empirice folosite în cercetările de comunicare este că 90% sau chiar mai mult din mesajul emoţional este nonverbal.

Poate că cea mai vastă cercetare asupra limbajului trupului a fost făcută de Robert Rosenthal, psiholog la Harvard, şi de studenţii săi. Rosenthal aplicat un test de empatie referitor la PONS (Profile of Nonverbal Sensitivity – Profilul Sensibilităţii Nonverbale), o serie de casete cu diverse tinere care îşi exprimă sentimentele, de la gelozie furioasă până la a-şi cere iertare şi manifestarea recunoştinţei. Caseta a fost montată astfel încât din fiecare cadru unul sau mai multe canale de comunicare nonverbale au fost sistematic şterse, pe lângă faptul că schimbul de replici verbale nu se auzea, de exemplu, în unele scene dispărând orice altfel de indicii în afară de expresia feţei. Din testele făcute asupra a peste 7000 de persoane în Statele Unite şi 18000 în alte ţări, s-au constat avantajele capacităţii de a interpreta sentimentele prin indicii nonverbale.

Rogers vorbeşte despre empatie ca modalitatea de a fi cu celălalt prin „pătrunderea în universul celuilalt, aşa cum este perceput de acesta, pentru a te simţi acolo ca în propriul tău univers.... A fi cu celălalt în acest fel echivalează cu a ne lăsa deoparte, pe moment, propriile noastre valori, spre a pătrunde, fără prejudecăţi, în universul celuilalt. Într-un anume sens, aceasta înseamnă să ne lăsăm deoparte propriul sine (self), iar acest lucru nu îi este accesibil decât unei persoane suficient de sigură de ea însăşi, pentru a exista garanţia că nu se va rătăci prin ceea ce se poate revela în universul străin şi bizar al celuilalt şi că se poate întoarce oricând, în deplină securitate, în propria sa lume. Poate că această descriere asigură o mai bună reliefare a fenomenului legat de fiinţa empatică, ca modalitate complexă, exigentă, puternică şi mai ales subtilă şi delicată de a fi”7.

Rogers mai spune că prin modul de a fi empatic consilierul este un „fidel companion” pentru celălalt, comunicându-i propria imagine despre universul lui, verificând frecvent împreună cu respectiva persoană precizia propriei ei senzaţii şi „încercând să dezvăluim semnificaţiile care se manifestă în fluxul experienţei sale, în plin proces de constituire (experiencing), ajutăm persoana în cauză să-şi direcţioneze atenţia spre un sistem util de referinţe, 7 André DE PERETTI, Jean-André LEGRAND, Jean BONIFACE, op.cit., pp. 321-322

experimentând mai intens semnificaţiile şi progresând, astfel, prin intermediul acestei experienţe”8.

Aşa cum explică Rogers fenomenul de a fi empatic, reiese cu claritate că empatia nu presupune identificarea cu persoana clientului, nici preluarea modului de gândire, a valorilor şi comportamentelor lui, ci doar înţelegerea modului în care gândeşte, simte şi se manifestă clientul, oferindu-i sentimentul că este acceptat ca persoană.

O definiţie recentă a empatiei este dată de Egan (1986), respectiv abilitatea de a pătrunde şi de a înţelege lumea clientului şi de a comunica acest fapt şi clientului.

Printr-un răspuns empatic, ascultătorul comunică vorbitorului faptul că el înţelege şi acceptă sentimentele interlocutorului ca şi motivele care stau la baza acestor sentimente. Pentru a comunica empatic, ascultătorul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe (A. Turock, 1993):

de receptare : evitarea elementelor personale de distragere a atenţiei; ascultarea atât a ceea ce se spune, cât şi a modului în care se spune; repetarea de către ascultător a ceea ce clientul a spus;

de procesare : identificarea sentimentelor dominante; luarea în considerare a motivelor care stau la baza sentimentelor interlocutorului; luarea în considerare a motivelor pentru care un anume eveniment este atât de important pentru acesta;

de răspuns: răspunsul va utiliza termeni puternic legaţi de descrierea sentimentelor, termeni precişi şi concişi; termeni noi (în măsura posibilului) când va descrie semnificaţia evenimentului aşa cum îl vede vorbitorul; pentru un răspuns empatic se începe cu următoarea structură: Te simţi... (cuvântul care exprimă sentimentul) pentru că... (conţinutul).

Exemplu: „ Te simţi frustrat atunci când nu eşti ascultat de ceilalţi?”Pentru a răspunde empatic trebuie să identificăm: esenţa mesajului

transmis, să ascultăm contextul în care a fost formulat şi să răspundem selectiv la unul dintre cele trei domenii: comportament /sentiment/experienţă.

1. Atunci când ascultăm clientul ne punem întrebarea dacă mesajele de bază sunt transmise în termenii unor experienţe, sentimente sau comportamente care subliniază sentimentele. Este foarte important să verificăm înţelegerea mesajului cu clientul, să ne asigurăm că percepţiile sunt corecte. Folosim formula: „Simţiţi că... pentru că...”; „Vreţi să spuneţi că...pentru că...”.

Când începem răspunsul cu „Simţiţi că....”, acesta trebuie urmat de categoria corectă de sentimente şi cu intensitatea corectă. Declaraţii ca „Vă simţiţi deranjată, supărată, furioasă” îmbracă grade diferite de emoţii din aceeaşi categorie.

Când clientul vă împărtăşeşte emoţii, s-ar putea ca sentimentele să fie sau nu asociate cu situaţia lor problemă. De exemplu, un client îşi exprimă supărarea din cauza faptului că este cuprins de teamă când vorbeşte cu tatăl său. Dacă în reacţia empatică selectăm frica şi nu supărarea, clientul se va simţi neînţeles. În această situaţie, reacţia empatică corectă ar putea fi: „Vă simţiţi supărat pentru că lăsaţi teama să va învingă când discutaţi cu tatăl dumneavoastră”.

8 ibidem

Formularea în sine nu este atât de importantă, ci doar ne furnizează cadrul pentru a comunica înţelegerea clientului. Mulţi dintre începători folosesc una dintre formulările descrise de mai sus pentru a comunica esenţa mesajului. Profesioniştii experimentaţi au tendinţa de a evita formulările tip.

2. Ascultarea contextului – o reacţie empatică se bazează pe contextul în care a fost formulat mesajul.

Exemplu: M. Este un tânăr adolescent acuzat că a bătut un copil de rromi pentru că acesta a îndrăznit să vină în cartierul lui. M. este acum în spital, iar medicii au hotărât că este bine ca M. să discute cu un consilier.

Contextul trebuie să includă atitudinile sale care implică prejudecăţile faţă de minorităţi, precum şi manifestările de violenţă care sunt obişnuite în cartierul său.

3. Răspunsul selectiv la unul dintre cele trei domenii: comportamente, sentimente, experienţe.Exemplu: Bărbat stresat din cauza sănătăţii soţiei sale şi din cauza serviciului.Soţul: „Săptămâna aceasta am încercat să o duc pe soţia mea la doctor, dar ea a refuzat, deşi a leşinat de două ori. Copiii nu trebuie să meargă la şcoală săptămâna aceasta şi tot timpul mi-au stat în cale şi nu am reuşit să termin un raport pe care şeful îl aşteaptă săptămâna viitoare.”Consilier: „Se pare că aveţi o săptămână foarte grea.”Client: „Cât de grea posibil. Nu mai am nici un loc în care să mă relaxez.”

Consilierul a ales să se concentreze pe sentimentele clientului, deoarece a considerat că frustrarea şi iritarea sunt sentimentele care predomină la client şi ar fi bine dacă acesta şi le-ar exterioriza.Exemplu: Adolescentă vorbind despre problemele pe care le are cu tatăl.Client: „Tata a ţipat tot anul la mine despre cum ar trebui să mă îmbrac, dar săptămâna trecută mi-a spus cât de bine arăt. Acum îi spune aceste lucruri surorii mele, dar îl ignoră pe fratele mai mic. Uneori este forte drăguţ cu mama, dar majoritatea timpului este îngrozitor. Îi cere tot timpul ceva, este morocănos şi sarcastic.”Consilier: „Această inconsistenţă vă afectează?”Client: „Aveţi dreptate. Este greu pentru noi să ştim ce poziţie să avem faţă de tata. Urăsc să vin acasă fără să ştiu pe care tată îl voi găsi”.

Consilierul pune accentul pe experienţă, pe inconsistenţa comportamentală a tatălui, pentru că aceasta este esenţa mesajului pe care-l transmite clientul. Profesioniştii eficienţi nu se cantonează de o anumită formulare şi atunci când vor să transmită empatia ei se gândesc la contextul în care apare situaţia evocată de client. Pentru unii clienţi, frica de intimitate face relaţia de ajutor foarte dificilă, se simt ameninţaţi de discutarea sentimentelor lor, iar în aceste cazuri este bine ca asistentul social să se concentreze pe experienţe şi comportamente şi, gradual, să treacă la explorarea sentimentelor.

Exemplu: Bărbat necăsătorit care vorbeşte despre insatisfacţiile din viaţa sa, dar a refuzat să vorbească despre sentimentele lui.Client: „Mama mă face să mă simt ca un copil, dar eu sunt trecut de 30 de ani. Săptămâna trecută, în faţa unui grup de prieteni, mi-a adus cizmele de cauciuc şi umbrela şi mi-a ţinut un mic discurs.”Consilier (încearcă să concentreze discuţia pe sentiment): „Ar putea fi cam greu să recunoaşteţi, dar cred că în adâncul sufletului sunteţi furios pe ea”.Client: „Ei, nu ştiu, nu ştiu asta”.

Consilier (se concentrează pe experienţă): „Continuă să joace rolul de mamă până la limită”.Client: „În acest caz, limita este că nu vrea ca eu să mă maturizez”.

Când consilierul a încercat să se concentreze pe sentimente, a fost întâmpinat de rezistenţa clientului, iar când a ales să reacţioneze în mod selectiv la experienţă, i-a dat spaţiu clientului să reacţioneze. Acest mod de a aborda discursul funcţionează atunci când clientul nu intră în profunzime în timpul unui moment sensibil.

În mesajul empatic vom evita:- să nu avem nici o reacţie sau să nu spunem nimic;- să răspundem cu un clişeu;- să răspundem cu o interpretare;- să dăm sfaturi;- să pretindem că înţelegem dacă nu înţelegem ce ne comunică clientul;- să repetăm întocmai ceea ce a spus clientul.

Avantajele empatiei. Empatia construieşte o relaţie de comunicare interpersonală, stimulează dezvăluirea de sine şi ajută să verificăm dacă am înţeles cele spuse de client. Este un mod de a rămâne în contact cu experienţele, sentimentele şi comportamentele clientului.

III. 5 EXPLORAREA SITUAŢIEI PROBLEMĂOri de câte ori un client ne aduce în atenţie un aspect problematic va

trebui să îl tratăm cu cea mai mare seriozitate şi să nu apelăm la formulări de genul “Problema clientului nu este chiar atât de serioasă.”/ “Clientul acesta ar trebui să-şi rezolve singur problema”./ “Nu am timp pentru probleme atât de simple”, nu sunt folositoare în timpul consilierii. Profesioniştii experimentaţi nu optează pentru extreme, ci mai degrabă, rămân în domeniul empatic, aproape de experienţa clientului, de hotărârea clientului de a cere ajutor şi explorează situaţia problemă9.

Dacă problema este complexă, are mai multe dimensiuni, atât clientul cât şi consilierul se vor confrunta cu situaţia de debut a relaţiei de ajutor, de stabilire a priorităţilor.

Dacă clientul este într-o situaţie de criză, mai întâi ajutăm clientul să depăşească situaţia de criză (există o formă specială de intervenţie în caz de criză).

Începem cu problemele pe care clientul le vede importante (chiar dacă noi am ajuns la concluzia că acestea nu ar fi adevăratele probleme) şi arătăm, astfel, clientului că problemele sale sunt importante pentru noi.

Începem cu problemele care par să cauzeze cea mai mare durere, care-i fac vulnerabili şi, în acelaşi timp, deschişi procesului de ajutor. Trebuie să fim atenţi că, în astfel de situaţii, clienţii cer foarte mult de la asistenţii sociali.

Concentraţi-vă pe problema pe care clientul doreşte să o rezolve (indiferent de gravitatea ei). Cooperarea clientului este importantă şi nu trebuie insistat prea devreme pe problemele sensibile.

Începeţi cu o sub-problemă rezolvabilă dintr-o situaţie problemă mai gravă. Iată cum ajutăm clientul să se concentreze pe problema esenţială (Lazarus, 1978, 1981):

9 Irimescu Gabriela, Tehnici utilizate în asistenţa socială, Ed. Univ. „Al.I. Cuza”, Iaşi

1. cerem clientului să folosească doar un cuvânt pentru a-şi descrie problema şi

2. cerem clientului să formuleze cu acest cuvânt o propoziţie simplă care să descrie problema sa. Tehnica utilizată pentru explorarea situaţiei problemă este provocarea clientului – ajutarea clientului de a găsi noi perspective care să-l facă să treacă la acţiune. Pentru a fi eficienţi, trebuie să înţelegem punctul de vedere al clientului şi modul în care clientul îşi vede propria lume. Uneori înţelegerea empatică a clientului nu este suficientă, de aceea, clienţii trebuie provocaţi pentru a se schimba. Provocarea într-o anumită formă este folosită pentru a induce schimbarea şi văzută ca element central al procesului de ajutor. Specialiştii în domeniu au formulat câteva ipoteze legate de provocare:- clientul se poate schimba dacă alege schimbarea;- clienţii au mai multe resurse de a se descurca cu problemele de viaţă decât

îşi dau ei seama sau presupun majoritatea asistenţilor sociali;- atitudinile şi comportamentele mal-adaptative şi antisociale ale clientului

pot fi alterate în mod semnificativ indiferent de gradul de severitate sau cronicitate.

Dacă Egan a folosit conceptul de provocare, alţi specialişti au folosit conceptul de confruntare, căruia i-au dat semnificaţii apropiate.

Egan (1986) spunea că, confruntarea pune clientul într-o situaţie neplăcută, o situaţie care trebuie evitată şi, de aceea, foloseşte cuvântul de provocare ca o invitaţie făcută clientului să-şi examineze comportamentul interior şi exterior care pare să fie autodescurajator sau să cauzeze rău altora.

Domenii ce trebuie provocate la client (Carkhuff, R., 1986):- Întotdeauna clientul trebuie provocat în a-şi asuma răspunderea pentru

propriile lor probleme. Exemplu:Este foarte obişnuit pentru clienţi să refuze să-şi asume răspunderea pentru propriile probleme. De obicei, există o întreagă listă de forţe externe şi persoane pe care îi place să dea vina. De aceea, unul dintre primele lucruri pe care trebuie să le facem este să aducem aminte clientului că problema este a sa. (ex., clienţii din închisoare ne pot convinge cu mare uşurinţă că nu au făcut nimic grav)- Clientul trebuie provocat atunci când nu reuşeşte să-şi definească problema.

Este ceva foarte obişnuit ca un client să-şi formuleze problema astfel încât nici asistentul social să nu vadă rezolvarea şi este probabil ca acest client să solicite milă şi simpatie din partea asistentului social.

- Definirea problemei în mod rezonabil: “De-a lungul anilor am dat vina pe părinţi pentru mizeria mea. Încă îmi mai pierd timpul părându-mi rău de mine. Ca rezultat, stau şi nu fac nimic, nu-mi fac prieteni, nu mă implic în comunitate şi nu fac nici un pas constructiv pentru un loc de muncă mai bun.”

Acest mesaj este diferit de primul, deoarece, în acest caz, problema poate fi abordată. Clientul poate înceta să dea vina pe părinţi pentru că îşi dă seama că nu-i mai poate schimba, dar îl putem ajuta să-şi crească stima de sine, să înceteze să se mai compătimească, să-şi dezvolte deprinderile de relaţionare. - Clienţii trebuie provocaţi când fac greşeli sau distorsiuni în interpretarea pe

care o dau sentimentelor sau comportamentelor de importanţă majoră. Motivul pentru care trebuie să provocăm clienţii aflaţi în această situaţie

este pentru că, adesea, ei nu reuşesc să se descurce în situaţii problemă şi să-şi dezvolte posibilităţile din cauza modului în care interpretează, înţeleg sau etichetează experienţa, comportamentul, sentimentele lor. Numim aceasta greşeală sau distorsiune de interpretare.

- Trebuie provocaţi întotdeauna clienţii care folosesc evaziunea, evadarea şi micile jocuri în timpul intervenţiei.

- Trebuie provocaţi clienţii care nu reuşesc să identifice sau să înţeleagă consecinţele comportamentelor lor. Mulţi clienţi au probleme cu modul de a gândi pozitiv. Modul de gândire negativ stă în calea rezolvării problemelor clientului.

- Dacă clientul se simte bine în propriile iluzii şi profită de ele, înseamnă că încearcă să şi le păstreze. Dacă sunt recompensaţi pentru micile jocuri din timpul intervenţiei, vor continua să aibă o abordare în joacă a vieţii.

- Clientul joacă rolul de victimă a împrejurărilor, a celorlalţi, a vieţii. Victima este aceea care câştigă întreaga atenţie şi întregul sprijin. Clientul care joacă rolul de victimă nu trebuie să fie responsabil de comportamentul său, iar opresorii victimei sunt văzuţi ca răul suprem. În realitate, clientul, prin rolul de victimă, îşi exercită controlul.

- Clientul se scuză mereu.

III. 6 INTERVIEVAREAIntervievarea este o tehnică utilizată în procesul consilierii şi în acelaşi timp o abilitate dobândită de către consilier în cursul experienţei sale. Uneori adresarea întrebărilor este privită ca o artă. Şi această tehnică este menţionată în manualul Consilierea în cadrul Biroului de consiliere pentru cetăţeni.În cadrul intrevievării pot fi adresate mai multe tipuri de intrebări10:

Întrebările deschise – încep cu „Ce”, „Cât”, „Unde”, „Cum”, „Care”, „Când” şi determină răspunsuri ample, care oferă informaţii numeroase: „Ce poţi să-mi spui despre asta?”, „Cum ai descrie situaţia respectivă?” Prin acest tip de întrebări clientul este ajutat să ofere mai multe detalii despre experienţele, comportamentele şi sentimentele sale.

Întrebările ipotetice – „Ce s-ar întâmpla dacă...” sunt utile în momentul analizării alternativelor existente pentru o anumită situaţie, pentru a se estima posibilele consecinţe ale fiecărei soluţii alese.

Întrebări faptice – „Spune-mi când ai constatat acest lucru?” oferă informaţii obiective.

Întrebări de opinie – „Care crezi că este cauza problemei cu care te confrunţi?” determina mai ales o interpretare a clientului a situaţiei în care se află.

Întrebări primare – „Cât de des vei merge acolo?” oferă informaţii în prima etapă.

Întrebări secundare – „Spune-mi mai multe despre asta.” se formulează când răspunsul este incomplet, superficial, vag sau irelevant.

Întrebări directe – „Înţelegi?” generează răspunsuri clare, la obiect. Întrebări indirecte – „Daca ar trebui să le povesteşti prietenilor tăi despre

infracţiune, ce le-ai spune?” sunt utile pentru a culege informaţii ntr-un mod mai subtil.

Întrebările sunt cele mai importante surse pentru identificarea informaţiilor relevante care ar trebui sa fie solicitate în cazul in care nu sunt oferite spontan.10 op.cit, p.69

Întrebări contraindicate: Întrebări în cascadă / multiple– a întreba despre mai multe lucruri la un

moment dat înseamnă a dezorienta clientul, care nu mai ştie la ce anume să răspundă sau va răspunde la întrebarea care îi convine cel mai mult. De asemenea astfel de întrebări îl poate duce pe client cu gândul la interogatoriul efectuat de organele de cercetare penală şi se poate închide în sine.

Întrebări care orientează răspunsul – conţin răspunsurile pe care consilierul le doreşte de la client: „Nu te supără faptul că trebuie să ne vedem mai des?”, “N-ar fi mai bine dacă…?”. Aceste întrebări manipulează clientul sau cel puţin îi dau senzaţia că nu poate alege.

Întrebările justificative – „De ce...?” Acest tip de întrebări nu sunt recomandate deoarece clientul se percepe ca fiind supus unui interogatoriu şi va încerca o atitudine defensivă. Mai utilă într-un interviu ar fi întrebarea „Ce s-a întâmplat?” care îl ajuta pe client sa analizeze problema curentă.

În continuare vă sugerăm câteva aspecte care trebuie luate în considerare atunci când intervievăm un client.- este de preferat utilizarea întrebărilor care sunt uşor de înţeles de clienţi şi

care nu sunt foarte lungi pentru a putea fi reţinute de către client;- cuvintele utilizate trebuie să fie adecvate limbajului clientului;- dacă clientul dumneavoastră nu a înţeles întrebarea căutaţi să o reformulaţi

într-o manieră mai simplă;- utilizaţi parafrazarea după răspunsul oferit de client pentru a fi siguri că aţi

înţeles corect ce a dorit să spună.

Capitolul IV

MOMENTE DIFICILE ÎN CONSILIERE

În activitatea de reintegrare socială şi supraveghere ne confruntăm uneori cu situaţii deosebite în ce priveşte complexitatea şi încărcătura emoţională a acestora. În cele ce urmează vă vom prezenta câteva situaţii pe care le puteţi întâlni în practica de zi cu zi prezentate de în lucrarea „Tehnici specifice în asistenţa socială” (Gabriela Irimiescu) .

a) Clientul involuntarTermenul se referă la clientul care datorită situaţiilor de maximă

dificultate, a fost obligat să intre în relaţie profesională cu consilierul (ex: condamnaţii, copiii abuzaţi, pacienţii spitalelor de psihiatrie etc. )

Caracterul relativ forţat al acestui raport determină din partea clientului reacţii de violenţă, furie, neacceptare. Clientul poate întreba “Cine este consilierul pentru ca eu să vorbesc cu el?” Exercitarea de către consilier a autorităţii cu care este investit reprezintă o activitate terapeutică. Încă înaintea primei întâlniri cu clientul involuntar, trebuie să fie foarte clar pentru dumneavoastră că nu negociaţi condiţiile de participare. Veţi fi clari în explicarea rolurilor şi responsabilităţilor pe care le aveţi şi informaţi clientul despre ce aşteptaţi de la el. Este necesar ca responsabilitatea instituţiei să fie cunoscute de client şi acesta să înţeleagă corect regulile confidenţialităţii – dacă un consilier trebuie să întocmească un raport către judecător, clientul

trebuie să ştie că ceea ce se afirmă în raport nu este confidenţial. Clientul poate opta pentru lipsa de cooperare, dar în acest caz i se vor explica consecinţele negative ale acestui comportament. Pentru deblocare, consilierul poate folosi fraze precum “După ceea ce s-a întâmplat, înţeleg de ce sunteţi supărat…“ – această tehnică permite alinierea consilierului la starea emoţională a clientului care este determinat să-şi reducă negativismul. În cazul clienţilor condamnaţi sau al psihopaţilor, se va renunţa la tehnica comunicării propriilor sentimente.

b) Clientul manipulator Consilierul care nu are abilitatea de a detecta un asemenea client se

poate situa într-o postură dificilă din punctul de vedere al eticii datorită îndemânării clientului de a se folosi de serviciile acestuia. Este cunoscut faptul că mulţi dintre aceşti clienţi sunt sociopaţi sau psihopaţi şi etichetaţi ca având tulburări de personalitate. Aceste persoane nu pot empatia, sunt incapabile de a aprecia sentimentele altor persoane, sunt volubile, sigure pe ele, au o manieră superficială de relaţionare, egocentriste, manifestă o puternică dorinţă de a vorbi despre risc şi au un comportament antisocial. Pentru ele adevărul este ceea ce spun în acel moment. Manipularea face parte dintr-un patern comportamental însuşit în trecut.Consilierul va ţine seama de următoarele aspecte :- deşi aceşti clienţi trebuie abordaţi cu respect, consilierul va manifesta prudenţă în explicarea propriului rol şi a aşteptărilor faţă de client; trebuie oferite explicaţii clare în legătură cu ce poate face şi ce NU poate face un profesionist; - întâlnirea nu poate avea succes dacă consilierul nu este ferm şi cu putere de clarificare.

Yochelson & Samenow (1985) fac următoarea descriere a subiectului manipulator: “acesta găseşte şi foloseşte oportunităţi pentru digresiuni şi diversiuni, el orientează propria versiune despre evenimente astfel încât să apară ca o victimă, blamându-i pe ceilalţi pentru eşecul său în viaţă. Consideră că poate să impresioneze pe agentul schimbării afişându-i simpatie şi compasiune şi încearcă să-l convingă de punctul său de vedere. În caz de eşec, foloseşte foarte multe tactici pentru a se apăra. Se poate preface timid, înfricoşat, ridiculizat, poate avea reacţii violente”; - suspectaţi ca manipulator orice client care manifestă dezinteres faţă de propria viaţă, faţă de locul de muncă şi faţă de propriile sentimente. Orice interes al clientului faţă de sentimentele consilierului referitoare la profesia sa sau viaţa personală intră sub incidenţa suspiciunii. Fiţi precauţi atunci când clientul vă spune: “Dumneata eşti singura persoană care mă înţelege “ / “Nimeni nu m-a ajutat ca dumneata” / “Am o mare şansă de a-mi rezolva probleme acum, DAR am nevoie de susţinerea dvs.” / “ Aş dori să am o slujbă DAR este atât de greu”.

Dacă aveţi suspiciunea că un client este manipulator, consultaţi case- managerul sau alţi profesionişti şi examinaţi sentimentele şi acţiunile voastre. Este foarte probabil să nu fiţi singurul pe care încearcă să-l manipuleze.

Este foarte greu de detectat când clientul manipulează, mai ales dacă şi-a făcut o artă din asta. Ei se ascund în spatele cuvintelor, nu se implică emoţional (limbajul non-verbal, tonul vocii, expresia facială sunt în contradicţie cu gravitatea faptelor prezentate.) Consilierul trebuie să explice clienţilor

consecinţele comportamentului lor, astfel încât, înainte de a opta pentru o schimbare, să exprime semnificaţia pedepsei pentru acţiunile lor.

Spiritul de înţelegere al consilierului trebuie să sporească invers proporţional cu judecarea acestor clienţi. Manipularea este considerată de client ca fiind cel mai important lucru pe care ştie să-l realizeze / sau cea mai eficientă strategie de a se adapta la cerinţele sistemului.

c) Clientul periculos ( consilierul îl întâlneşte dacă lucrează în sistemul corecţional, în domeniul protecţiei copilului - abuz, violenţă domestică). Riscul ca o persoană să devină violentă este mai mare, dacă: în antecedent a mai comis şi alte acte de violenţă, este sub influenţa alcoolului sau a consumat droguri, provine dintr-o familie în care violenţa este un mod de viaţa acceptat, este cunoscut ca o persoană cu manifestări violente în comunitate, face parte dintr-un grup ce comite acte de violenţă, trece printr-o perioadă foarte stresantă, a suferit un traumatism cranian.

La birou – anunţaţi colegii că aţi stabilit o întâlnire cu un client periculos, stabiliţi împreună cu colegii un cod de semnalare a situaţiilor periculoase (ex., un telefon dat unui coleg: “Te rog să-mi aduci registrul de înregistrări de culoare roşie”) pentru ca aceştia să poată interveni eficient. Atunci când vizitaţi clientul acasă, anunţaţi vizita telefonic, anunţaţi colegii de această vizită, analizaţi camera fără a deveni suspecţi, aşezaţi-vă la uşă sau pe cel mai apropiat loc dinspre ieşire. Cei mai mulţi oameni sunt furioşi 2, 3 minute, după care se calmează - dacă episodul este unic, nu sunteţi în pericol - dacă se repetă, încheiaţi discuţia şi părăsiţi locuinţa clientului. Nu atingeţi clientul furios. Dacă s-a ridicat în picioare, rugaţi-l să se aşeze (are efect calmant). Fiţi atenţi la următoarele gesturi (mişcarea rapidă a braţelor, dilatarea pupilelor, contorsionarea venelor, scrâşnituri ale dinţilor, vorba repezită, spasm muscular) şi nu întoarceţi niciodată spatele unei persoane care se comportă astfel, dar încheiaţi discuţia înainte ca situaţia să se agraveze. La întoarcerea la birou, anunţaţi-vă şeful şi colegii de cele întâmplate. Discutaţi împreună cazul şi maniera de finalizare a intervenţiei.

d) Clientul rezistent / reluctantRezistenţa este reacţia clienţilor care se simt constrânşi şi limitaţi în

procesul de ajutor. Egan (1969) o definea ca situaţie percepută de client, având două aspecte: unul coercitiv - forţă (autoritate) / putere (presiune căreia trebuie să i se supună) şi altul nesigur care deranjează, ameninţă [Driscoll (1984)].

Rezistenţa este reacţia clientului la un joc de putere care apare din cauza unei percepţii greşite sau dacă clientul se simte constrâns, forţat. Poate trăda tendinţa clientului de a-şi menţine echilibrul precar cu care s-a familiarizat şi nu doreşte transformări cu efecte nesigure.

Reluctanţa se referă la ambiguitatea pe care o simte clientul când ştie că a-şi organiza viaţa implică un anumit cost. Clienţii reluctanţi sunt nesiguri de ceea ce vor, vorbesc, de obicei, de subiecte de mică prioritate sau sigure şi sabotează procesul de ajutor fiind excesiv de cooperanţi (ex., Client: “Da, pot să o fac.” - dar nu o face). Responsabilităţile şi le asumă foarte greu, îşi stabilesc obiective nerealiste şi folosesc acest lucru ca o scuză pentru a nu lucra cu consilierul.

Dacă clientul rezistent exprimă clar faptul că nu vrea să participe la procesul de ajutor, clientul reluctant este necooperant în mod indirect şi are tendinţa de a da vina pe alţii.

Motive pentru care clienţii devin reluctanţi:- teama de intensitatea emoţiilor, a trăirilor pe care le poate genera procesul

de ajutor;- lipsa de încredere sau dificultatea de a avea încredere în alţii;- teama de dezorganizare – pentru anumite persoane dezvăluirile personale

pot conduce la dezechilibru, dezorganizare, criză;- ruşinea – clientului îi este frică să aducă în procesul de ajutor anumite

experienţe, aspecte vulnerabile ale sinelui;- frica de schimbare – multe persoane sunt speriate de faptul că a face un

inventar al problemelor personale corespunde cu depistarea nepotrivirilor, schimbarea vechilor modele de viaţă. În acest timp, trebuie să sufere durerea pierderii a ceea ce este familiar pentru a-şi trăi viaţa mai eficient.

Moduri pozitive de a lucra cu clienţii rezistenţi / reluctanţi

(Sheafor, Horejsi, & Horejsi 1997):- reluctanţa trebuie văzută ca evitare şi nu rea voinţă din partea clientului.

Dacă clientul vede procesul de ajutor în termenii recompensă / pedeapsă, trebuie explicată partea pozitivă a procesului de ajutor şi importanţa schimbării vechilor comportamente;

- Consilierul trebuie să-şi pună mereu întrebarea dacă nu intervenţia lui este coercitivă şi a determinat rezistenţa. Cormier & Cormier (1991) susţin că rezistenţa clientului nu este altceva decât inflexibilitate din partea consilierului;

- acceptaţi şi lucraţi cu rezistenţa şi reluctanţa clientului pornind de la cadrul de referinţă al clientului;

- anunţaţi clientul când este rezistent sau reluctant şi exploraţi împreună cu el situaţia şi mai ales nu moralizaţi şi nu acţionaţi cu ostilitate sau defensiv;

- fiţi realişti şi flexibili, cunoaşteţi-vă limitele personale şi profesionale şi aşteptările faţă client;

- stabiliţi un mod corect şi cinstit de lucru cu clientul bazat pe respect reciproc şi elaboraţi planul de ajutor împreună cu clientul;

- invitaţi-l pe client să participe la fiecare pas al procesului de ajutor şi, mai ales, la procesul de luare a hotărârii. Trebuie să cunoaşteţi aşteptările clientului de la procesul de ajutor şi să discutaţi cu acesta reacţiile pe care le faţă de procesul de ajutor;

- ajutaţi clientul să identifice motivele pentru care sunt rezistenţi şi încercaţi să-i faceţi să ajungă la baza rezistenţei lor. Dacă clientul descoperă motivul pentru care adoptă acest comportament şi de ce manifestă rezistenţă la schimbare, ar putea fi mai dornic să renunţe la rezistenţă şi mai deschis în a găsi noi moduri de a reacţiona;

- folosiţi-vă clienţii ca persoane care ajută. Oricând este posibil să încercaţi să-l puneţi pe clientul rezistent în situaţia să ajute pe alţii. Schimbarea punctului de vedere îl poate ajuta pe client să-şi dea seama de propria rezistenţă.

e) Clientul tăcut

Tăcerea poate interveni la începutul conversaţiei sau în timpul conversaţiei. Fiecare din aceste situaţii se tratează în mod diferit:

- la începutul întâlnirii clientul poate să tacă, deoarece se simte jenat că apelează la un consilier sau este un client involuntar. Consilierul poate folosi una din următoarele fraze de început: “Văd că-ţi este greu să vorbeşti. Adesea, cei care vin pentru prima dată aici, se comportă aşa. Mă întreb dacă nu te simţi puţin neliniştit”. Dacă comportamentul clientului este ostil, se uită pe pereţi, consilierul poate întreba: “Cei care vin pentru prima dată aici, trimişi de altcineva se hotărăsc să nu vorbească. Mă întreb dacă şi tu simţi la fel”;- în timpul întâlnirii – consilierul trebuie să evalueze corect motivul care a determinat tăcerea. Pentru consilier, momentele de tăcere pot constitui surse de anxietate şi de jenă sau o teamă profesională la gândul că o perioadă mai lungă de tăcere semnalează un eşec al întrevederii (de aici şi tendinţa de a termina prematur întâlnirea).

Tăcerea în cazul clientului poate indica prezenţa uneia din următoarele stări: clientul simte că a spus prea mult despre un anumit subiect simte nevoia unui timp de gândire, şi-a amintit ceva şi “s-a retras în sine”, simte o emoţie puternică şi are nevoie de timp pentru a reflecta asupra ei şi a coopera, devine furios din cauza unui motiv vizibil sau mai puţin vizibil, este angajat într-un mecanism de rezistenţă sau autoprotecţie.

În funcţie de modul cum interpretăm tăcerea clientului şi dacă suntem convinşi de această intervenţie, putem folosi una din următoarele modalităţi într-o ordine succesivă:- spuneţi “Înţeleg”, apoi aşteptaţi un moment;- repetaţi sau subliniaţi ultimul / ultimele cuvinte ale clientului;- repetaţi sau subliniaţi ultima propoziţie a clientului sau o reformulaţi sub

forma unei întrebări;- sumarizaţi sau reformulaţi ultima afirmaţie;- spuneţi “şi?” sau “dar?” sub forma unor întrebări, ca şi cum aşteptaţi o

continuare;- spuneţi “Este greu să vorbeşti …” sau “Cred că este dificil pentru tine să

vorbeşti despre asta”;- spuneţi “Probabil că încerci să te gândeşti la ce să spui”;- spuneţi “Probabil îţi este teamă să spui / să exprimi ce simţi sau gândeşti”.Dacă nici una din aceste încercări nu reuşeşte, va trebui să respectăm tăcerea clientului şi să renunţăm la întrevedere.

f) Clientul plânge – deşi suntem tentaţi să-l liniştim, aceasta nu este neapărat o soluţie bună. Plânsul poate apărea din diverse motive: o descărcare benefică a emoţiilor (aşteptăm ceva timp şi dacă plânsul continuă vom spune clientului că este bine să plângă), o reacţie naturală atunci când este trist, dorinţa de a atrage simpatia consilierului sau din dorinţa de a opri explorarea problemei.

g) Consilierul crede că nu există soluţii pentru problema clientului – una din cele mai bune modalităţi de a lucra cu un client care insistă ca problema să fie rezolvată în modul în care el o defineşte – şi în care consilierul nu vede nici o soluţie – este mutarea accentului de pe problemă pe persoană.

h) Clientul ameninţă că se sinucide – este poate cea mai stresantă situaţie pentru un consilier. Cei mai mulţi tineri care ameninţă sunt disperaţi pentru a

atrage atenţia şi nu intenţionează să se sinucidă. O reacţie de panică din partea consilierului îl poate înspăimânta pe client. Este mai potrivit să-i spunem că, deşi nimeni nu poate opri o persoană de să-şi ia viaţa, asta nu ne împiedică să fim trişti dacă asta s-ar întâmpla (adesea, cei care doresc să se sinucidă nu au speranţe, simt că nimănui nu-i pasă de ei, iar colacul de salvare pe care îl poate arunca consilierul este faptul că lui îi pasă şi îi dă suficientă speranţă să trăiască). Unii tineri ameninţă cu sinuciderea într-un mod manipulativ, pentru a obţine ceea ce vor – ei au nevoie de ajutor şi trebuie să li se arate că sunt şi alte moduri de a obţine atenţia şi grija celorlalţi.

Nu este deloc neobişnuit ca ameninţarea cu sinuciderea să apară la sfârşitul întâlnirii (clientul ştie că problema nu v-a putea fi explorată din lipsă de timp). În acest caz, spunem clientului că ceea ce ne-a spus este foarte important, că apreciem faptul că ne-a împărtăşit sentimentele sale în legătură cu o problemă atât de importantă şi dorim să discutăm acest subiect la întâlnirea viitoare (este important să obţinem confirmarea prezenţei la viitoarea întâlnire). O reacţie de panică nu poate induce decât stres. Deoarece situaţia este foarte delicată, rămâne la latitudinea consilierului ce va face când se va confrunta cu o astfel de problemă.

i) Consilierul face o greşeală – interpretează greşit ce a spus clientul, se înfurie sau se simte jenat de ce spune clientul, furnizează informaţii greşite. Cea mai importanţa regulă în stabilirea unei bune relaţii cu clientul este să fim cinstiţi. Respectul şi încrederea pot fi demonstrate acceptând că aţi greşit.Ex., Erori legate de informaţii (“Îmi pare rău, am uitat că mi-ai spus că mai un frate”) / erorile legate de manifestarea propriilor sentimentelor se rezolvă recunoscându-le, admiţând că impactul asupra celuilalt s-ar putea să fie negativ şi invitând la discutarea punctelor de vedere (“ În momentul în care ai spus …,m-am enervat. Ştiu că nu este corect faţă de tine, deşi este un mod natural de a reacţiona. Eu cred că…”)

j) Consilierul nu cunoaşte răspunsul la o întrebare obiectivă – nu evitaţi întrebarea şi nici nu oferiţi un răspuns fals ci recunoaşteţi că nu cunoaşteţi răspunsul la întrebare, dar că până săptămâna viitoare îl veţi afla. k) Clientul refuză ajutorul – clienţii care apelează la un consilier împotriva voinţei lor - ex., “Înţeleg cum te simţi. Nu sunt sigur că te pot ajuta, dar poate putem sta de vorbă câteva minute şi împreună să vedem dacă are sens să ne mai vedem şi altă dată”. l) Consilierul nu are timp – este bine ca persoana ce are întâlnire cu consilierul să ştie cât timp are la dispoziţie. Dacă a apărut o urgenţă şi nu puteţi discuta cu clientul nu-l trimiteţi acasă fără a discuta puţin cu acesta.

m) Clientul vorbeşte continuu – dacă ceea ce spune clientul este lipsit de importanţă sau se repetă, am putea spune: “Scuză-mă că te întrerup, dar mă întreb dacă ţi-ai dat seama că de câtva timp repeţi aceleaşi lucruri. Găseşti că este greu să vorbeşti despre altceva?”

n) Clientul pune întrebări despre viaţa personală a consilierului– este important de făcut observaţia că relaţia client-consilier este una profesională şi nu una personală – este important să arătăm clientului că nu îi este de nici un folos dacă se vorbeşte despre consilier şi că, de aceea, este o regulă prin care nu se iau în considerare asemenea

întrebări.

Capitolul VIIGREŞELI ÎN CONSILIERE

Principalele greşeli care pot să apară în consiliere11 constituie bariere în construirea relaţiei de ajutor şi sunt reprezentate de următoarele conduite ale consilierului: a da sfaturi, a judeca şi a critica, a moraliza, a lăuda şi a aproba.

A sfătuiEste foarte important să ne amintim că obiectivul principal al consilierii

este să ajute clienţii să funcţioneze cât mai bine, consilierul având rolul de A FI ALĂTURI de clienţi în încercările lor de a-şi rezolva singuri problemele vieţii lor şi de a-şi folosi şi dezvolta potenţialul latent.Sfatul, „Părerea mea este că ...”, „În locul tău aş începe cu ...” arată lipsă de respect pentru abilităţile clientului de a-şi rezolva problemele şi neglijarea emoţiilor lui. A da sfaturi echivalează cu asumarea răspunderii de a rezolva problemele clientului ceea ce determină neimplicarea acestuia în procesul de schimbare şi neasumarea răspunderii personale. Pe de altă parte, un sfat bun poate duce la dependenţa clientului faţă de consilier, în timp ce un sfat prost poate produce o „catastrofă” şi poate duce la compromiterea relaţiei consilier – client.

A judeca şi a criticaÎn general, când oamenilor li se prezintă o problemă le este uşor să

gândească: „Ce aş face eu în situaţia aceasta?”, „Persoana aceasta greşeşte!”. Evaluarea negativă a clientului, a acţiunilor sau atitudinilor sale, „Este greşit modul tău de a privi lucrurile”, „Greşeşti cu siguranţă!” este situaţia în care consilierul se situează pe poziţia de a vedea problemele clientului dintr-un sistem de referinţă exterior în care nu mai este obiectiv şi nu mai caută să identifice nevoile clientului, obligându-l pe acesta din urmă să renunţe la relaţia de ajutor şi inducându-i sentimentul de vinovăţie. Este important să avem în vedere că nu consilierul este persoana implicată în problemă şi că modul de a gândi al consilierului nu este relevant în mod deosebit. În loc să evalueze interlocutorul, un consilier eficient încearcă să îl asculte cu atenţie şi să pună mai multe întrebări pentru a se edifica.

A moralizaA moraliza înseamnă să schimbăm valorile clientului în direcţia propriului

sistem de valori, spunându-i clientului ce ar trebui sau nu să facă, uitând să-l înţelegem pe client din perspectiva lui: „Ar fi o mare greşeală să nu ...”, „Nu e bine ce ai făcut. Ar trebui să-i ceri scuze imediat.”.

Evitarea moralizării favorizează o comunicare suportivă şi permite atingerea unora dintre obiectivele consilierii: autocunoaşterea, autodezvoltarea

11 Gabriela IRIMESCU, op. cit., p. 62

şi individualizarea (dezvoltarea personală pozitivă a potenţialului înnăscut al clientului).

A lăuda şi a aprobaSunt conduite ale consilierului profesionist care se folosesc cu precauţie.

Răspunsul pozitiv dat clientului nu trebuie să fie o încercare de a face clientul să se simtă mai bine, deoarece în acest mod nu facem ca problema clientului să dispară, ci, dimpotrivă, lăudând în mod superficial emitem un mesaj prin care negăm problema.

Este important să nu descurajăm clientul care se confruntă cu problema prin formulări de genul: „Lucrurile se vor aranja de la sine”, însă ajutorul sub forma suportului afectiv nu trebuie să îmbrace forma laudei: „Ai optat pentru cea mai bună decizie”, ci trebuie să ofere reasigurare şi confort: „Am încredere că vei lua cea mai bună decizie”, „Îmi place modul în care îţi exprimi ideile”.

VI. Activitatea de asistenţă şi supraveghere a persoanelor dependente de substanţe

Dan BrătuianuCiprian Dominte

Ioan DurnescuLavinia Gâta

Sorina Poledna[………]

II. ALCOOLUL, UN DROG LA INDEMANA ORICUI

1.Noţiune:

Alcoolul este o substanţă lichidă obţinută prin fermentarea fructelor sau a cerealelor şi este tipul de drog cel mai folosit.

Termenul de „alcohol”, este de origine araba, fiind compus din articolul „al” si cuvantul „cohl”, care inseamnă „esenţă,parte esenţială”. Abia la mijlocul secolului al XVII-lea, termenul a căpătat semnificaţia de lichid spirtos, iar in 1877 cuvântul alcohol capătă forma pe care o cunoaştem astăzi ( alcool) prin suprimarea literei „h”

[………]

4. Efectele asupra personalitatii individului, a familiei si asupra capacităţii de muncă:

Consumul de alcool poate produce o serie de tulburări: -tulburări mintale, psihiatrice sau nevrotice grave -tulburări de comportament -tulburări pasagere de caracter

Intoxicatul cu alcool este un individ superficial, cu un raţionament absurb, lipsit de vointă şi simţ moral, cu tulburări de caracter ca: minciuna, impertinenţa, delir de grandoare, etc.

Implicarea alcoolului în dezorganizarea familiei sau în abandonul acesteia este frecventă. Alcoolicul este un bolnav psihic, care manifestă gelozie patologică şi agresivitate nemotivată. Alcoolicul este un exemplu negativ în educarea copiilor. De asemenea, copiii concepuţi in stare de ebrietate, pot fi serios afectaţi. În urma unui studiu realizat asupra a 120 de asemenea copii, doar 14 au putut fi consideraţi normali. Restul, s-au dovedit predispuşi la rahitism, tuberculoză, epilepsie si boli mentale.

Alcoolicul este deficient in funcţia de reproducere,consumul exagerat de alcool este responsabil de minusul biologic al produsului de concepţie. Copiii din parinţi betivi intrunesc cel mai mare numar de malformaţii congenitale.

Activitatea sexuală este, de asemenea, perturbată. Alcoolul nu este un afrodisiac. Acesta dezlanţuie apetitul sexual, dar actul in sine este perturbat. Un număr important din pacienţii cu impotenţă sexuală, sunt consumatori de băuturi alcoolice.

Alcoolul nu este un stimulent, ci un drog depresiv. Aceasta inseamnă că stimulează inhibiţia creierului si că este acelaşi tip de drog ca şi barbituricele ce se utilizează ca somnifere. Oamenii cred că este stimulent pentru că îi face să se simtă stimulaţi la început , dar acest efect este de scurtă durată.

In ceea ce priveşte relaţia alcool-capacitatea de muncă, aceasta din urmă este influenţata negativ. La individul care a consumat alcool, oboseala initială incepe la 10 minute, iar la 30 de minute se instalează oboseala totală, spre deosebire de individul care nu a consumat băuturi alcoolice, la care oboseala se instalează initial la 30 de minute şi total la 60 de minute.

5. Intoxicaţia cu alcool. Abuzul. Dependenţa:

1.Intoxicaţia cu alcool poate fi acută sau cronică:

a). Intoxicaţia acută alcoolică (beţia) diferă de la individ la individ. Simptomele sunt in directă legatură cu concentraţia alcoolului in sânge ( alcoolemia).

Starea de beţie se manifestă prin agitaţie, confuzie mintală, pierderea echilibrului, somnolentă progresivă. Trecerea spre starea comatoasă se remarcă prin stupoare, temperatură scazută a corpului, respiraţie lentă sau profundă. Intre starea subcomatoasă şi comatoasă, individul este capabil de acte de violentă pe un fond acut anxios sau, din contră, poate deveni melancolic sau depresiv.

b). Intoxicaţia alcoolică cronică sau alcoolismul se datoreşte consumului frecvent şi de durată, fie şi in cantităţi moderate a băuturilor alcoolice. Este tendinţa irezistibilă de a consuma alcool sau ceea ce numim toxicomania alcoolică. Alcoolismul este o boală în care o persoană continuă să consume alcool chiar şi atunci când acest lucru îi creează probleme în viaţă. O asemenea persoană se numeşte alcoolic.

Semnele clinice sunt tulburări nervoase mintale şi organice. Individul este euforic, bine dispus, caută să îşi motiveze cu argumente logice comportamentul său. In general, până la urmă, devine neîncrezător, nesociabil, egoist, gelos, bănuitor, are tulburări de memorie, devine laş, mincinos, ineficient profesional, complexat.Alcoolismul poate genera o serie de boli grave cum ar fi:psihozele alcoolice, demenţa alcoolică, paranoia alcoolică, tulburări digestive, afecţiuni hepatice, ciroza hepatică, tulburări cardiovasculare, cancer (a laringelui, esofagului, limbii sau ficatului).

Nivelul de alcool in sânge (alcoolemia):

Concentraţia de alcool in sânge reprezintă cantitatea de alcool transportată de sânge la creier determinâd gradul de intoxicare alcoolică.

Un nivel de alcool in sânge de 0,10-0,15% determină apariţia unor tulburări importante: deteriorarea auzului, a vederii şi a actelor motorii. In acest stadiu, condusul unei maşini este extrem de periculos. La o concentraţie de 0,20% apar semne clare de beţie: dificultatea de a raţiona, a vorbi si a merge. Concentraţiile de peste 0,40% duc la coma alcoolică reversibilă, iar cele de 0,60-0,70% la o stare de comă ireversibilă ( cu sfarşit letal).

Gradul de intoxicare cu alcool poate fi determinat de mai mulţi factori: 1.de cantitatea de alcool consumată o singură dată si de viteza cu

care a fost consumată;2.de greutatea organismului ( o persoană mai voluminoasă va

putea suporta mai uşor efectele alcoolului decât o persoană cu greutate mai mică);

3.de tăria unei băuturi alcoolice. „Tăria” indică concentraţia de alcool in băutură (berea-3-6%, vinul 10-14%, gin, whisky, cognac, rom 40-50%).

2. Abuzul de alcool este stadiul in care intoxicaţia cronică este deja prezentă semnificativ, dar inaintea stabilizării ferme a stării de dependenţă alcoolică. La fel ca la majoritatea drogurilor, abuzul de alcool antrenează fenomenul de dependenţă ( imposibilitatea de a se lipsi de produs) si de toleranţă (tendinţa de a creşte dozele).

3.Dependenţa de alcool este acea stare de intoxicaţie cronică caracterizată prin nevoia imperioasă de a ingera băuturi alcoolice. Fenomenul imbracă două aspecte:

a). Dependenţa psihică este impulsul psihic, imposibil de stapânit pe care îl au alcoolicii cronici de a continua consumul de alcool. Deoarece sub influenţa alcoolului apare o senzaţie de satisfacţie, de relaxare, iar unele greutaţi sau probleme par ca prin minune niste fleacuri, alcoolicul este tentat sa repete consumul, ceea ce duce la dependenţa psihică.

b). Dependenţa psihică este insoţită destul de repede de dependenţa fizică. Procesul este urmare a menţinerii permanete a unei concentraţii de alcool in sânge. Din acel moment, orice încercare de întrerupere a

consumului, antrenează o stare de nevoie chinuitoare şi dificil de suportat fără asistenţă de specialitate.

6. Alcoolul şi actul infracţional:

Alcoolul constituie un factor criminogen, influentând sau chiar determinând actele infracţionale.

Legatura dintre alcool si actele de violenţă este binecunoscută. O persoană consumatoare de alcool devine, de multe ori, agresivă, manifestând acte de violenţă in familie (violenţa domestică) sau în afara ei. Un numar mare din infracţiunile de lovire sau vătămare corporală sunt savârşite pe fondul consumului de alcool.

Alcoolul este prezent, de asemenea, in cazul multor accidente de circulaţie.

Codul penal român incriminează distinct ca formă agravantă a unor infracţiuni ( sancţionând cu pedepse mai mari) savârsirea acestora sub influenţa bauturilor alcoolice (de exemplu când uciderea din culpă a unei persoane este săvârşită de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică având in sânge o imbibaţie alcoolică ce depaşeşte limita legală sau care se află in stare de ebrietate, ori de către o persoană in exerciţiul profesiei sau meseriei şi care se află în stare de ebrietate-art. 178 alin. 3 si 4 Cod penal).

Unele persoane consumă in mod intenţionat alcool pentru a avea curajul să savârşească acte delincvenţionale. Acest fapt constituie o circumstanţa agravantă ( săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în vederea comiterii faptei-art. 75 alin. 1 lit. e Cod penal).

Persoanele dependente de alcool ar face orice pentru procurarea acestuia sau a banilor necesari cumpărării lui, putându-se ajunge la furturi sau tâlhării.

Alte infracţiuni a căror săvârşire este des corelată cu consumul de alcool sunt: cerşetoria, vagabondajul, agresiunile sexuale, şantajul, ultrajul contra bunelor moravuri si tulburarea liniştii publice şi chiar omorul. Practic, o persoană intoxicată (acut sau cronic) cu alcool este capabilă să săvârşească orice infracţiune.

Dintre toate drogurile, alcoolul este cel care are cea mai puternică legătură cu actul infracţional. Din cercetările realizate de Institutul de Medicină Legală din Bucureşti, rezultă că etilismul acut sau cronic este prezent in peste 50% din totalul actelor de violenţă.

[………]

III. Dependenţa de droguri– concepte, definiţii şi caracteristicele comportamentului adictiv –

În primii ani după 1989, România era doar o ţară prin care se tranzitau drogurile12, treptat, însă, după 1995 – 1996, spaţiul ţării noastre a devenit o piaţă de desfacere pentru o mică parte din totalul drogurilor care se îndreptau spre vest. Aceasta a făcut ca în scurt timp să crească în progresie geometrică numărul persoanelor care consumă droguri şi a faptelor penale comise de către aceste persoane.

În această perioadă, pe fondul creşterii acestui fenomen, marea majoritate dintre noi, am aflat anumite aspecte despre droguri din mass-media, filme, dar pentru a putea aborda, supraveghea, asista şi consilia o persoană care are un comportament adictiv, avem nevoie de mai multe informaţii privind tipurile de droguri, consecinţele consumului de droguri, despre legăturile care pot exista între consumul unui anumit tip de drog şi tulburările de personalitate sau vârsta consumatorului.

În acest sens, pentru început voi prezenta câteva definiţii a unor termeni care sunt caracteristici comportamentului adictiv.

Astfel, tutunul, cafeaua, alcoolul, cocaina, heroina, canabisul, extasy etc.... sunt substanţe psihoactive. Prin substanţe psihoactive se înţelege acele substanţe care introduse în organism, stimulează sistemul nervos central şi intensifică activitatea creierului şi a unor centri nervoşi din măduva spinării. Ele pot stimula sau calma persoana, pot modifica starea de spirit, percepţia şi gândirea acestuia.

Drogurile sunt acele substanţe chimice sau naturale – în stare solidă, lichidă sau gazoasă – care după ce sunt introduse în organism, modifică imaginea asupra propriei persoane şi asupra realităţii înconjurătoare. Folosirea drogurilor poate crea dependenţă fizică şi psihică sau tulburări grave ale activităţii mentale şi ale comportamentului.

Dependenţa fizică este reacţia organismului uman la drog. Substanţele chimice din drog se integrază în organism, chiar dacă sunt toxice, iar atunci când organismul nu le mai primeşte, intră în alertă violentă, exprimată prin stare generală alterată, greţuri, vomă, diaree, transpiraţie, tahicardie (puls accelerat), dureri, spasme, tremur. Dependenţa fizică se mai face simţită o vreme chiar şi după abstinenţă şi încetarea simtomelor de sevraj, ceea ce poate favoriza revenirea la consum. Totuşi dependenţa fizică nu se întâlneşte la toate tipurile de droguri. Astfel în cazul consumului de marihuana nu apare dependenţa fizică, în schimb în cazul consumului de heroină aceasta se instalează de la prima doză.

Dependenţa psihică, care este şi cea mai importantă, se manifestă printr-o nevoie irezistibilă de a folosi drogul, pentru a influenţa, a schimba sau a controla dispoziţia sufletească, sentimentele sau conştiinţa de sine. Este întâlnită la toate tipurile de droguri.

Starea de dependenţă este greu de depăşit în unele cazuri. Dependentul poate alege între a începe un tratament (detoxificare) sau a lua o altă doză. Din

12 În România se intersectează trei mari căi de tranzit. Din cauza războiului, calea africană – Egipt, Iran, Irak, Turcia, Bulgaria, România –, care trcea înainte prin Iugoslavia, şi-a schimbat traseul prin România. Cea de-a doua cale este cea asiatică, China, Rusia, Ucraina, Republica Moldova şi din nou România. Cea de-a treia cale, mai nou apărută, este calea Americii de Sud, de unde vine cocaina, atât pe cale maritimă, prin Mediterana, cât şi pe cale aeriană, prin aeroportul Otopeni.

nefericire, cea mai uşoară cale este să continue consumul de droguri. Aceasta este o alegere fatală.

Toleranţa la drog, apare atunci când organismul se obişnuieşte cu prezenţa unei anumite substanţe şi se adaptează la aceasta. Ca atare pentru obţinerea unei anumite stări, toxicomanul trebuie să mărească dozele. Astfel, un toxicoman ajunge să suporte doze care pentru personae normale ar fi fatale.

Sevrajul desemnează simtomele fizice şi psihice care apar atunci când un individ este privat de drogul de care devenise dependent sau la scăderea accentuată a dozelor.

Supradoza înseamnă introducerea în organism a unei cantităţi de substanţă mai mare decât poate suporta acesta şi ca urmare pot apărea reacţii ale organismului deosebit de periculoase: incoştienţă, oprirea inimii, insuficienţă cardiovasculară, fiecare din aceste efecte putând conduce la comă sau deces.

Supradoza intervine:– când consumatorul utilizează o doză prea puternică în raport cu cea

obişnuită;– când se foloseşte un produs insuficient diluat sau amestecat cu alte

substanţe;– atunci când se continuă consumul dozei uzuale în paralel cu medicaţia

din cura de detoxificare.Flash este senzaţia de plăcere intensă care apare în momentul injectării

drogului.

[………]

Cauze care determină consumul de droguri

Cauzele care determină cosumul de droguri sunt multiple. Unii oameni trăiesc un sentiment de plictiseală, de vid, de singurătate, sunt deprimaţi şi neliniştiţi, suferă de anumite tulburări de comportament. Alţii nu reuşesc să facă faţă problemelor la şcoală, facultate, serviciu, familie. Relaţiile cu ceilalţi sunt prea complicate, le este teamă de viitor şi nu ştiu ce vor face în viaţă.

Sintetizând cele mai sus prezentate, putem spune că factorii care determină consumul de droguri sunt:

– problemele personale, necazurile, disperarea;– singurătatea, lipsa de prieteni;– curiozitatea, tentaţia fructului oprit;– dorinţa de senzaţii tari;– plictiseala, lipsa unor preocupări interesante;– teribilismul (nevoia de a ieşi în evidenţă);– tulburările comportamentale sau de personalitate, drogul fiind privit ca

un medicament pentru tratarea acestor tulburări;– eşecul profesional sau familial;– anturajul;– climatul familial defavorabil;– nivelul educaţional şi cultural redus;– lipsa informaţiilor sau informaţiile false cu privire la droguri;– imitarea modelelor din filme.

În multe din aceste situaţii drogul apare ca o soluţie salvatoare care le rezolvă toate greutăţile până în ziua în care realizează că problemele lor, departe de a fi rezolvate, sau agravat, relaţiile cu familia şi ceilalţi deteriorându-se, în final, dându-şi seama că au fost prinşi într-o capcană.

Tipuri de consumatori

În funcţie de gradul de dependenţă faţă de drog, consumatorii se impart în următoarele categorii:

1. Ocazionali – consumă doze moderate, în ocazii excepţionale, motivate ca scop recreativ sau experimental. Există riscul de a trece de la folosirea intermitentă la cea constantă. Interesează mai ales stările emoţionale determinate de drog.

2. De “week-end’’ – consumă doze mari, luate intermitent, la sfârşit de săptămână, cu scopul de a „uita” dificultăţile existenţei sau eşecurile vieţii cotidiene. Apare sentimentul de vinovăţie şi chiar de auto-ură. Creşte riscul de a trece la folosirea regulată a unor doze mai mari. Se instalează un ciclu de trăiri emoţionale: consum – culpabilizare – remuşcare – nevoie de consum crescut.

3. Toxifilici – consum regulat, de doze moderate, având convingerea că se pot lăsa oricând. Consumul aproape zilnic indică existenţa unei probleme de natură chimică, care duce la dependenţă sau la nevoia de droguri mai puternice. Abstinenţa, chiar dacă are loc, nu durază.

4. Toxicomanii – consumă doze mari, regulate şi droguri diferite. Aceştia suferă de toxicomanie, prin aceasta înţelegându–se acea intoxicaţie cronică voluntară care duce la pierderea libertăţii de a se abţine de la folosirea drogului; dependenţa este clară, afectând progresiv viaţa socială, starea materială, existenţa în general13.

Toxicomania poate fi majoră în cazul consumului de heroină, cocaină, alcool şi minoră în cazul tabagismului, cofeismului. Iar după numărul drogurilor administrate putem vorbi de monotoxicomanie (administrarea unui singur drog) şi politoxicomanie (folosirea mai multor droguri). Cei mai mulţi dintre clienţii noştri fac parte, probabil, din ultimele două categorii, deoarece aceştia îşi pierd libertatea de a alege şi de a fi ei înşişi. Viaţa lor nu se mai desfăşoară în mod normal, îşi pierd locul de muncă, familia, prietenii, au probleme cu somnul şi de adaptare. De fapt viaţa lor se reduce la o căutare nesfârşită a dozei de fiecare zi, iar ca să găsească banii necesari pentru cumpărarea dozei sunt dispuşi să facă orice : să mintă, să înşele, să fure, să se prostitueze, să facă trafic de droguri sau chiar crimă. Argumentele morale sau raţionale, dovedirea efectelor distructive (fizice sau psihice) nu mai pot înlătura nevoia de drog.

Toxicomanii sunt urmăriţi de o senzaţie permanentă de lipsă de încredere şi de dragoste, atât „în sine”, cât şi „în jur”. Propria lor imagine este devalorizată, iar raportarea la celălalt, percepută în mod negativ: „Nu fac doi bani, se aude adesea, şi nici societatea”.

13 www.bmj.ro/număr/2001nr05/opinii3.html

Efectul substanţelor şi a comportamentelor asociate (fugă, manipulare, minciună) duce foarte frecvent la o destructurare a personalităţii şi la o regresie a facultăţilor de adaptare, cu atât mai mult cu cât sistemul de valori elaborat în timpul copilăriei iese afară din joc, iar noţiunile de respect şi demnitate sunt eclipsate14

[………]

VII. Asistenţa şi supravegherea persoanelor cu tulburări mintale

Cristinel IovanLuminiţa Mihai

Anca NicoarăRaluca Toroipan

Elena Hură Tudor[………]

A). TULBURAREA DE PERSONALITATE DE TIP ANTISOCIAL – elemente introductive

Caracteristica esenţială a acestui tip de personalitate este reprezentată de continuitatea unui comportament antisocial constând din violarea drepturilor celorlalţi. Acest comportament debutează înainte de vârsta de 15 ani, persistă la maturitate şi conduce la eşecuri în plan socio-profesional (imposibilitatea de a menţine un loc de muncă pe o perioadă de câţiva ani).

Minciuna, furtul, bătaia, absenteismul, rezistenţa opusă autorităţilor reprezintă semne precoce, apărute din copilărie, la care se adaugă comportamentul sexual agresiv, abuzul de alcool şi droguri, la adolescenţă. La vârsta adultă comportamentul se menţine între aceleaşi limite, la care se adaugă incapacitatea de a susţine o activitate profesională constantă, de a-şi asuma rolul de părinte şi de a se supune normelor sociale şi civile.

În ciuda prezenţei constante a unui intelect normal, în cazul acestei tulburări apar frecvent semne de suferinţă subiectivă, constând în stări de tensiune, incapacitate de a suporta singurătatea sau tristeţea şi convingerea (adesea corectă) că ceilalţi sunt ostili. Dificultăţile personale tind să persiste şi în viaţa adultă, chiar dacă trăsăturile antisociale cele mai flagrante diminuează. Aproape inevitabil se produce o perturbare însemnată a capacităţii de a menţine relaţii apropiate de durată, marcate de căldură şi responsabilitate, cu familia, cu prietenii.

Criteriile de diagnostic al tulburării de personalitate de tip antisocial sunt:a. Vârsta de cel puţin 18 ani;

b. Debutul înaintea vârstei de 15 ani, indicat prin trei sau mai multe dintre următoarele manifestări, apărute înaintea acestei vârste:- lipsa nemotivată de la şcoală;- eliminarea sau exmatricularea din şcoală pentru un comportament

neadecvat;

14 Gilles Ferreol, Adolescenţii şi toxicomania, Ed. Polirom, 2000, pag. 167-168.

- performanţe şcolare scăzute faţă de aşteptări, în raport cu un QI evaluat sau cunoscut;

- delincvenţă;- fuga de acasă;- tendinţa de a minţi în permanenţă;- raporturi sexuale întâmplătoare, repetate;- abuz frecvent de alcool şi droguri;- furturi, vandalism;- încălcarea cronică a regulilor acasă sau la şcoală;- iniţierea de violenţe, lupte, bătăi.

c. Începând de la vârsta de 18 ani, cel puţin 4 din următoarele manifestări ale comportamentului:- schimbări prea frecvente ale locului de muncă (trei sau mai multe în 5

ani);- şomaj prelungit (6 luni sau mai mult în 5 ani);- absenţă masivă de la serviciu (trei zile sau mai multe întârzieri sau

absenţe pe lună);- părăsirea succesivă a câtorva slujbe, fără a avea în vedere altele;- lipsa capacităţii de a exercita rolul de părinte responsabil, evidenţiată

de unul sau mai multe din următoarele aspecte:o copil malnutrit;o îmbolnăvirea copilului din lipsa unui standard minim de igienă;o greşeli în îngrijirile medicale acordate unui copil grav bolnav;o dependenţa copilului privind hrana sau adăpostul, de vecini sau

rude, care nu locuiesc în aceeaşi casă;o absenţa supravegherii pentru un copil sub 6 ani, când părinţii

sunt plecaţi de acasă;o cheltuieli inutile pentru lucruri personale, din banii necesari

familiei.- neacceptarea şi nerespectarea normelor sociale, indicate de

manifestări precum: furturi repetate, prostituţie, proxenetism, vânzare de droguri, nenumărate arestări şi condamnare pentru crimă;

- incapacitate de a păstra o legătură stabilă cu un partener, indicată de două sau mai multe divorţuri, abandonarea soţului (soţiei), promiscuitate (mai mulţi parteneri într-un an);

- iritabilitate şi agresivitate, manifestate prin violenţe corporale, inclusiv maltratarea soţiei sau copilului;

- neachitarea obligaţiilor financiare, indicată de repetate datorii, neasigurarea de sprijin material copilului sau altor persoane dependente;

- eşec în planificarea viitorului sau impulsivitate, indicate prin deplasări fără vreun scop, fără o adresă precisă, pentru o perioadă de o lună sau mai mult;

- indiferenţă faţă de adevăr, indicată de nenumărate minciuni folosite pentru profitul personal;

- nepăsare, indicată de conducerea automobilului sub influenţa alcoolului sau cu viteză excesivă.

d. Un model de comportament antisocial permanent, cu violarea drepturilor celorlalţi.

e. Comportamentul antisocial nu reprezintă o consecinţă a unei întârzieri mintale severe (oligofrenie) sau al unei schizofrenii, ori a unor episoade maniacale.

[………]

III.1. Intervenţia consilierului de reintegrare socială şi supraveghere la nivelul activităţii de supraveghere şi asistare: rol şi limite

În baza art. 863 alin. 3 lit. f) Cod Penal, consilierul responsabil de caz are următoarele responsabilităţi:

- identifică pe plan local unităţile sanitare, instituţiile sau specialiştii care derulează programe de tratament sau îngrijire- mediază între instituţiile şi /sau specialiştii identificaţi şi clienţi- monitorizează prezenţa clienţilor la programele de tratament şi îngrijire- înştiinţează şeful serviciului în cazul neîndeplinirii de către client a obligaţiei de supunere la măsurile de control, tratament sau îngrijire- evaluează eficienţa programelor pentru client

În vederea obţinerii unor rezultate reale în activitatea de supraveghere, activitate completată (când este cazul şi în condiţiile legii) şi de activitatea de asistenţă şi consiliere, consilierul de reintegrare iniţiază şi demersuri de:

- motivare a clientului- colaborare cu familia- colaborare cu medical psihiatru, precum şi cu alţi specialişti - colaborare cu alte persoane fizice şi /sau instituţii din mediul social al clientului (şcoală, loc de muncă, etc.)

Referitor la problema specifică de sănătate mintală cu care se confruntă clientul, subliniem că doar medicul psihiatru poate determina boala de care suferă un client, respectiv să pună un diagnostic (“diagnostic” - determinarea precisă a bolii de care suferă cineva, sau a situaţiei în care se află). Consilierul de reintegrare socială şi supraveghere poate să recunoască anumite simptoame în măsură să indice prezenţa unei eventuale probleme de sănătate mintală şi poate să descrie comportamentul legat de boală.

Serviciul de reintegrare socială şi supraveghere, respectiv consilierul responsabil de caz nu tratează, dar se ocupă de însoţirea clientului pe traiectul său de interacţiune cu lanţul instituţiilor juridice, medicale şi sociale: Astfel, consilierul:

- însoţeşte şi motivează- intermediază, îndeplinind funcţia de “verigă” între client şi alte instituţii- monitorizează- supraveghează- raportează

Activitatea de supraveghere şi asistenţă a persoanelor condamnate care suferă de tulburări mintale presupune deci, o vedere generală asupra întregului traiect pe care-l parcurge clientul în relaţionarea sa cu instituţii juridice, medicale şi sociale. În acest context, serviciului de reintegrare socială şi

supraveghere îndeplineşte în mare măsură funcţia centrală de coordonator, putând promova coerenţa şi consistenţa în lanţul interinstituţional în beneficiul clientului.

Îndeplinirea de către serviciile de reintegrare a acestei funcţii de verigă care face legătura cu celelalte instituţii din justiţie, sănătate şi alte sectoare ale vieţii publice, face implicit din consilierul de reintegrare un veritabil manager de caz.

Eficientizarea intervenţiei având la baza principiile managementului de caz presupune conştientizarea de către consilier a diverselor legături de colaborare care se stabilesc pe parcursul intervenţiei, colaborare diseminată pe mai multe nivele, şi anume:

1. Colaborare la nivelul relaţiei consilier - client2. Colaborarea în echipa de consilieri (intervizarea cazurilor)

“Intervizarea cazurilor” presupune discutarea în echipă a cazurilor “speciale”, în vederea:- colaborării şi sfătuirii cu membrii echipei care au cunoştinţe de

psihopatologie (consilieri care au absolvit studii de medicină, psihologie, asistenţă socială) în vederea recunoaşterii /confirmării unor semne ce pot indica prezenţa unei probleme de sănătate mintală

- stabilirii “traseului” clientului, identificării instituţiilor din reţea, funcţie de nevoile specifice

- obţinerii de expertiză referitoare la reglementările juridice (drepturile bolnavului psihic, legea sănătăţii mintale, legea penală)

- obţinerii de suport moral

3. Colaborarea cu familia clientului şi persoanele apropiate (nivel microcomunitar /mediul social restrâns)

4. Colaborarea la nivelul profesioniştilor (jurişti, medici, psihologi, asistenţi sociali, alţi profesionişti din cadrul reţelei)

5. Colaborarea interinstituţională /interagenţii Relaţiile de colaborare dezvoltate în cadrul managementului de caz sunt

influenţate de :- cunoştinţe şi valori de multe ori diferite- calitatea şi cantitatea resurselor comunitare (materiale şi umane)- experienţe diferite- expertiză- egalitate şi colaborare- putere

Este important să fim conştienţi de aceste variabile în munca noastră, în relaţiile cu clienţii, colegii şi în cadrul reţelei. Este important să identificăm încă de la început punctele tari şi punctele slabe ale relaţiilor profesionale pe care le vom stabili în cadrul intervenţiei pentru a valoriza şi exploata la maxim oportunităţile şi, în acelaşi timp, pentru a evita sau depăşi mai uşor inerentele bariere. Această analiză situaţională influenţează în mod direct, cantitativ şi calitativ, atât rezultatele imediate şi concrete ale activităţii de asistare şi supraveghere, cât şi poziţia serviciului în lanţul interinstituţional creat.

III.2. Colaborarea la nivelul relaţiei consilier - client

La acest nivel, am identificat cel puţin trei aspecte importante, la care vom face referire mai jos şi anume: legătura consilierului cu medicul psihiatru în beneficiul clientului, abilităţile de comunicare necesare consilierului şi interrelaţia dintre violenţă şi tulburările mintale.

a. Comunicarea cu medicul psihiatru influenţează în mod evident relaţia de asistenţă stabilită între consilier şi client întrucât:- tratamentul medical este parte importantă din viaţa clientului nostru în condiţiile în care clientul are obligaţia de a urma un tratament sau este în evidenţele unui serviciu psihiatric în mod voluntar, în afara situaţiei sale juridice- eventualele semne ale unor tulburări mintale pot fi confirmate printr-un diagnostic specific doar de medicul psihiatru- medicul psihiatru este în măsură să ofere consilierului informaţii pertinenţe privitoare la modalităţile de comunicare eficientă cu clientul, evaluarea riscului de violenţă şi autoagresiune, etc.

b. Abilităţi de comunicare:Principale îndatoriri în comunicarea cu clientul la nivelul activităţii de asistenţă şi consiliere:-determinarea principalelor probleme /nevoi ale clientului-determinarea modului în care acestea sunt percepute /resimţite de client-determinarea impactului fizic, emoţional şi social al problemelor asupra clientului şi familiei sale-adaptarea informaţiilor la ceea doreşte clientul să ştie; verificarea capacităţii sale de înţelegere-evidenţierea reacţiilor clientului la informaţiile oferite şi a principalelor sale motive de îngrijorare-determinarea gradului în care clientul doreşte să participe la luarea de decizii -discutarea opţiunilor de intervenţie, astfel încât clientul să le înţeleagă implicaţiile-creşterea implicării clientului, luarea deciziilor ce privesc modificări ale stilului de viaţă de comun acord cu clientul-verificarea permanentă a modului de înţelegere de către client a celor spuse de consilier.

Motive pentru care clienţii nu-şi mărturisesc problemele:- convingerea că nu se poate face nimic pentru ei- ezitarea la gândul că l-ar putea împovăra pe consilier cu problemele lor- dorinţa de a nu părea patetici sau neajutoraţi- temerea că vor fi priviţi altfel / vor fi judecaţi după ce-şi vor mărturisi problema de sănătate mintală- temerea că n-ar avea dreptul să-şi menţioneze problemele- atitudinea / comportamentul consilierilor- îngrijorarea că li se vor confirma temerile legate de afecţiunea în cauză

Evidenţierea problemelor şi îngrijorărilor clienţilor:- stabilirea contactului vizual în timpul întrevederilor şi menţinerea la

intervale rezonabile pentru a va arăta interesul

- încurajarea clienţilor să expună cu precizie succesiunea situaţiilor care au favorizat apariţia problemei de sănătate

- solicitarea de date referitoare la evenimentele principale şi la modul în care îşi percep problemele.

Clienţii sunt astfel ajutaţi să-şi amintească experienţele trăite, să se simtă înţeleşi şi să facă faţă mai uşor problemei cu care se confruntă. Practicarea “ascultării active” presupune răspunderea la indiciile legate de îngrijorarea clienţilor şi de problemele lor de sănătate prin clarificare şi explorare.

Evitaţi să întrerupeţi clientul înainte ca acesta să fi terminat de relatat aspecte importante. Recapitulaţi informaţiile pentru a le arăta clienţilor că i-aţi ascultat şi asiguraţi-vă că v-au înţeles corect.

Interesându-vă despre impactul social şi psihologic al problemelor asupra clientului şi familiei sale, îi arătaţi clientului că vă interesează bunăstarea psihosocială atât a lui, cât şi a familiei sale.

Asiguraţi-vă permanent că aţi fost atenţi atât la aspectul verbal cât şi non-verbal al comunicării. Comportamentul clientului are întotdeauna un sens, nu este niciodată un fenomen izolat şi întâmplător. Poate să exprime tensiuni în cadrul unei personalităţi, poate fi urmarea unor tensiuni relaţionale. Pentru un consilier este de mare importanţă să poată aborda, descrie şi recunoaşte comportamentul clientului său.

Oferirea de sprijinDe multe ori, în activitatea de asistare a clientului, sunt abordate

probleme emoţionale din care va trebui să iasă clientul folosindu-şi propriile forţe, într-un mediu sigur, cu ajutorul consilierului. Dacă accentul va fi pus exclusiv pe starea de boală în care s-ar afla clientul, există riscul inducerii în client a unui sentiment de neputinţă, dezvoltând pasivitatea şi / sau independenţa. Clienţii trebuie să înveţe să-şi cunoască propria forţă şi s-o folosească.

Manifestaţi-vă empatia pentru a arăta că aveţi idee despre ceea ce ar putea simţi clientul, că încercaţi realmente să-i înţelegeţi problemele cu care se confruntă. Manifestarea empatiei, oferirea de suport, crearea unui climat şi a unei relaţii de încredere trebuie permanent să fie făcută cu măsură, funcţie de limitele relaţiei de asistare şi de informaţiile oferite de medicul specialist, pentru a nu induce o stare de dependenţă faţă de consilier şi, nu în ultimul rând, pentru a proteja persoana consilierului.

c. Interrelaţia dintre violenţă şi tulburările mintale

Cercetările epidemiologice ce au studiat interrelaţia dintre violenţă şi bolile psihice au sugerat existenţa unei asocieri minore între aceste variabile. Factorii cheie de risc au inclus factori demografici (bărbaţi tineri, cu un nivel socio-economic scăzut), istoricul de violenţă în antecedente, abuzul de substanţe, manifestarea unor simptoame psihotice acute şi, mai ales, prezenţa unor anumite tipuri de deliruri.

În practica zilnică putem avea de-a face cu agresivitate îndreptată spre noi sau spre alţii, sau cu manifestări de autoagresivitate . Un prim pas în scopul estimării riscului de violenţă este investigarea gândurilor violente asupra celorlalţi şi / sau asupra propriei persoane, inclusiv cele legate de suicid. Atunci

când un client care prezintă semnele unor tulburări mintale ameninţă cu violenţa este importantă evaluarea riscului făcută de către medicului psihiatru, obţinerea cât mai multor informaţii din surse apropiate clientului.

Important de ştiut este faptul că agresivitatea nu se exprimă doar prin lovituri sau cuvinte şi / sau expresii jignitoare. Se poate exprima şi, de exemplu, prin subminarea sistematică a raporturilor dintr-o comunitate / relaţie.

Abordarea situaţiilor tensionate şi a agresivităţii nu exclude prezenţa unui coleg în timpul întrevederilor cu o persoană ce prezintă un anumit risc de agresiune sau / şi autoagresiune.

În situaţiile în care, pe parcursul unei întrevederi, clientul se manifestă într-un mod agresiv (ridică tonul, nu poate fi oprit, ameninţă etc.) este importantă autostăpânirea, evitarea confruntărilor pe moment, încercarea de a stabili un contact cu clientul în momentele de pauză, dar şi iniţierea unei discuţii la următoarea întrevedere privind situaţia de furie. Paşii care pot fi aplicaţi în abordarea unei situaţii tensionate:

1. A nega / a evita confruntarea2. A stabili un contact atunci când este posibil, respectiv în

momentele de respiro ale clientului (“înţeleg de ce eşti furios” etc.)3. A asculta activ / clientul trebuie să simtă că acorzi importanţă

problemei expuse în situaţia conflictuală4. A pune capăt la momentul oportun 5. Iniţierea unor discuţii la următoarea întrevedere raportate la

situaţia conflictuală anterioară / Confruntarea.

III.3. Colaborarea interinstituţională / Lucrul în reţea

Managementul de caz presupune funcţionarea într-o reţea de instituţii. Partenerii serviciului de reintegrare socială şi supraveghere din cadrul reţelei vin din domeniul:

- juridic (funcţie de statutul clientului: inculpat, persoana condamnată supravegheată şi /sau asistată, persoana asistată în penitenciar sau post-penal),

- sănătăţii mintale ( trimiteri, diagnostic, tratament medical) - diverselor sectoare ale vieţii publice, funcţie de nevoile identificate ale

clientului (nevoia unei locuinţe, a unui loc de muncă etc.)

Partenerii naturali din această reţea sunt, cel puţin:- Direcţiile judeţene de sănătate publică- Diverse unităţi sanitare / laboratoare de sănătate mintală, secţii de

neuropsihiatrie etc.;- Inspectorate judeţene de poliţie;- Parchet;- Instanţe;- Penitenciare;- Organizaţii nonguvernamentale;- Primării;- Agenţii de ocupare a forţei de muncă- Inspectorate şcolare- Direcţii pentru protecţia drepturilor copilului

- Direcţiile pentru tineret şi sport- Biserici, alte organizaţii religioase etc.

Pentru clienţii săi, serviciul de reintegrare socială şi supraveghere îndeplineşte funcţia de intermediar către celelalte instituţii, funcţie de nevoile specifice. Această funcţie este motivată prin faptul că, serviciul de reintegrare, din poziţia lui:

- Poate opera în toate fazele procesului penal, atât în perioada detenţiei, cât şi în afara ei, astfel putând fi asigurate continuitatea şi coerenţa în beneficiul clientului;

- Poate fi activ pe tot parcursul unui “traiect”, pe când alţii sunt implicaţi doar într-o fază; prin urmare, poate să fie veriga de legătură pe durata întregului traiect;

- Poate opera pe plan local şi naţional, continuând să-şi ofere serviciile şi după transferul clientului.

Este important ca serviciul de reintegrare să întreţină relaţii structurale cu partenerii din reţea, atât pe plan naţional, cât şi pe plan judeţean şi orăşenesc.

Aceste relaţii au fost între timp parţial definite şi consemnate într-un număr de parteneriate sau protocoale de colaborare. Este de asemenea important că aceste instituţii să fie informate şi lămurite în legătură cu ceea ce poate oferi serviciul de reintegrare socială şi supraveghere, care-i sunt atribuţiile vis-à-vis de activitatea de supraveghere şi asistenţă a persoanelor condamnate care suferă de tulburări mintale, fixându-se cadrul de colaborare în mod clar.

În concluzie, lucrul în reţea, colaborarea interinstituţională este importantă pentru că:

- O singură instituţie nu poate dispune de expertiză în toate domeniile - Se evită punerea în practică a unor intervenţii / abordări şi / sau

formularea unor concluzii din perspectiva uni-disciplinară- Schimbul de informaţii între specialiştii care au analizat aceeaşi problemă

conduce la valorificarea tuturor informaţiilor şi alegerea unei modalităţi eficiente de intervenţie

- Sarcinile /responsabilităţile specifice conduc la eficientizarea intervenţiei - Ierarhizarea responsabilităţilor diferiţilor profesionişti la un anumit nivel

al intervenţiei (supraveghere, asistenţă şi consiliere pe parcursul supravegherii, asistenţă şi consiliere în penitenciar sau post-penală) permite integrarea diverselor demersuri într-o intervenţie unitară, structurată într-o manieră holistică.

- Interesul de recuperare trebuie să fie al întregii comunităţi.

[………]

III.5. Principii şi valori în lucrul cu persoanele care suferă de tulburări mintale

1. Serviciul de reintegrare socială şi supraveghere îndeplineşte funcţia centrală de verigă între client şi lanţul instituţiilor comunitare.

2. Exploatarea la maxim a reţelei comunitare / lucrul interdisciplinar.

3. Implicarea familiei şi a mediului social proxim.

4. Medical psihiatru este singurul în măsură să pună un diagnostic. Consilierul de reintegrare poate să recunoască / identifice anumite semne specifice şi să descrie comportamentul legat de boală.

5. Autodeterminarea şi limitele relaţiei de asistare. Siguranţa personală ca şi principiu de lucru.

6. Asigurarea unui climat de încredere şi înţelegere versus autodeterminarea consilierului.

7. Intervizarea cazurilor în echipa serviciului (suport şi schimb de informaţii în echipă ).

8. După fiecare întrevedere cu clientul notează toate informaţiile obţinute (comportament, limbaj etc.). Notează persoanele şi instituţiile contactate, numere de telefon etc. Aşa îl poţi ajuta şi pe colegul care, eventual, va lucra la un moment dat cu respectivul client.

9. Principalul instrument de identificare al unei tulburări mintale eşti tu! Analizează efectul pe care comportamentul clientului tău îl are asupra ta. Daca nu poţi fi tu însuţi în relaţia cu clientul, nu tu eşti problema!

[………]