Extinderea Uniunii Europene

Determinanţii politicii de extindere

În ciuda dificultăţilor întâmpinate în procesul de integrare, a deficitului democratic din funcţionarea instituţiilor şi a birocraţiei excesive de la Bruxelles, Comunitatea a exercitat o mare putere de atracţie asupra ţărilor europene

Extinderea depinde de: Pregătirea internă a ţărilor candidate

Pregătirea internă a UE

Negocierile de aderare propriu-zise.

Comunitatea s-a lărgit în 6 etape:

1973: Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda;

1981: Grecia;

1986: Spania şi Portugalia;

1995: Austria, Finlanda şi Suedia.

2004: Polonia, Cehia, Slovenia, Slovacia, Ungaria, Lituania, Letonia, Estonia, Cipru si Malta

2007: Romania si Bulgaria

2013: Croația

Premisele extinderii în Europa Centrală și de Est

• aderarea unui număr foarte mare de ţări – monitorizarea performanţelor acestora, derularea simultană a negocierilor, eforturi financiare suplimentare pentru preaderare;

• aderarea unui număr mare de ţări solicită din partea UE redefiniri instituţionale şi ale politicilor sectoriale;

• situaţia ţărilor candidate este particulară- economii în tranziţie, sisteme democratice aflate la început, nevoia unor criterii mai bine articulate;

• țările nu au exerciţiul participării la grupări integraţioniste mature;

• la baza procesului au stat mai ales raţiuni de natură politică;

• durata procesului de aderare este destul de mică.

Experienţa extinderilor anterioare

Noii membrii Durata

procesului

Precedente create Domenii sensibile

de negociere

M.Britanie,

Danemarca, Irlanda

Negocieri-

1969-1972

Procesul-

1961-1973

-cadrul altor extinderi

-evidenţierea nevoilor de ajustare

-relevanţa factorului politic

Buget,

pescuit,agricultură,politică

regională

Grecia Aderare-

1975-1981

Negocieri

1976-1979

-prima dezbatere-extindere-adâncire

-prevalentă dimensiunea geopolitică

-presiunea factorului timp

-agricultură,politică

comercială,libera circulaţie

a FM,buget, politică

regională

Spania şi

Portugalia

Aderare –

1977-1986

Negociere

1979-1985

-lobby-urile sectoriale

-importanţa diplomaţiei

-dubla raţiune(economică şi politică)

-gricultură,pescuit,

instituţii, buget, politică

regională, coeziune

Austria,

Suedia,Finlanda

Aderare

1989-1995

Negocieri

1993-1994

Grad înalt de convergenţă -

agricultură,pescuit,energie

,mediu,politici

regionale,aspecte

instituţionale

Metoda standard de integrare a consacrat următoarele principii

• Statele candidate trebuie să accepte integral acquis-ul comunitar;

• Negocierile de aderare se concentrează exclusiv asupra aspectelor practice legate de preluarea acquis-ului.

• Problemele derivate din caracterul mai divers al grupării se rezolvă,mai degrabă, prin crearea de noi instrumente şi nu prin reforme de fond;

• Noii membri sunt integraţi în structura instituţională prin adaptarea progresivă a acesteia;

• S-a preferat negocierea cu grupuri de state având deja relaţii strânse de colaborare între ele;

• Statele membre folosesc extinderea pentru externalizarea problemelor interne.

Impactul aderării asupra noilor membrii

Direct Indirect

Economic - liberalizarea comercială

- aplicarea politicilor UE

- accesul la fondurile

structurale

-reorientarea fluxurilor comerciale

-Restructurarea sectorială

-implicaţii regionale

-noi echilibre macroeconomice ca

urmare a criteriilor de

convergenţă

Politic - prevalenţa dreptului

comunitar

- aplicarea directă a legislaţiei

comunitare

- modificarea Constituţiei şi a

instituţiilor

- participarea la procesul

decizional al UE

-reorientarea diplomaţiei

economice

-redefinirea arhitecturii politicilor

macroeconomice şi sectoriale

-apariţia unor noi modele de

reprezentare a intereselor la

nivelul societăţii.

Dinamica procesului de extindere

• În 1989 este lansat Programul PHARE;

• Primul semnal este dat de Consiliul European din 1992 de la Birmingham care deschide calea spre negocierea Acordurilor de Asociere;

• La Consiliul European de la Copenhaga din 1993 se decide deschiderea procesului de aderare;

• 1994 Consiliul European de la Essen se adoptă Strategia de pregătire a ţărilor asociate din ECE (Europa Centrală și de Est) pentru aderarea la UE;

• 1995- Consiliul European de la Madrid, apreciază că” extinderea este necesară d.p.v. politic, este o oportunitate istorică şi oferă noi posibilităţi de creştere economică”;

Cont.

• La 16 iulie 1997- Comisia a dat publicităţii Agenda 2000 şi Avizele privitoare la toate ţările asociate; Agenda 2000 formulează următoarele provocări:

Consolidarea şi reformularea politicilor sectoriale ale UE,

Negocierea extinderii UE;

Finanţarea procesului de extindere şi de pregătire internă a UE

• În 1998 s-a lansat Strategia consolidată de preaderare şi Parteneriatele pentru aderare pentru 10 ţări candidate

• Începând din 1998 se elaborează Rapoartele periodice asupra ţărilor candidate.

• În dec. 1999 la Helsinki se decide începerea negocierilor de aderare şi cu la doilea grup de ţări.

Criteriile de aderare de la Copenhaga

• Criteriul politic- stabilitatea instituţiilor garante ale democraţiei, respectarea statului de drept, a drepturilor omului şi protecţia minorităţilor;

• Criteriul economic- crearea unei economii de piaţă funcţionale capabilă să reziste presiunilor concurenţiale derivate din PUI;

• Criteriul legislativ- aplicarea acquis-ului comunitar din momentul aderării;

• Criteriul administrativ- capacitatea de asumare a obligaţiilor derivate din calitatea de stat membru al UE.

Îndeplinirea criteriului economic se estimează în funcţie de:

• ritmul şi calitatea reformelor interne în ţările candidate la aderarea în Uniunea Europeană;

• deschiderea spre exterior a pieţelor pe calea liberalizării şi amplificării schimburilor comerciale;

• rolul investiţiilor străine directe la nivel microeconomic şi macroeconomic;

• strategiile de dezvoltare pe termen scurt şi mediu.

Principiile extinderii

Principiul şanselor egale

- țările candidate sunt tratate pe bază de egalitate

Principiul diferenţierii

fiecare țară candidată va fi apreciată conform propriilor merite, procesul de aderare derulându-se pe etape, în funcție de ritmul propriu fiecărui stat și de gradul său de pregătire

Principiul condiţionalităţii

aderarea unui stat este condiționată de îndeplinirea criteriilor de aderare

Procesul de pre-aderare

Acordurile Europene

- cadru adecvat pentru pregătirea treptată a statelor asociate pentru

a se integra în UE (dialog politic, impulsionarea comerțului, asistență tehnică și financiară)

Parteneriate pentru Aderare și Programe Naționale pentru Adoptarea Acquis-ului

- sunt stabilite domeniile prioritare de acțiune în pregătirea pentru

aderare, mijloacele financiare și tehnice de sprijin și condițiile de alocare a acestora

Asistența de pre-aderare (include programele Phare, ISPA/IPA, SAPARD)

Etapele procesului de negociere

• Depunerea cererii de aderare către Preşedinţia Consiliului;(etapă preliminară);

• Prima etapă- Comisia prezintă statului candidat acquis-ul care trebuie adoptat în

întregime.

Se solicită discuţii exploratorii pentru a se adopta un document de poziţie.

Rolul hotărâtor este jucat de capacitatea administrativă a ţării candidate.

Cont.

• Etapa a doua- Comisia furnizează explicaţii suplimentare privind Acq. caz

în care statul candidat fie îşi retrage propriul document de poziţie, fie îşi menţine poziţia şi continuă negocierile;

• Etapa a treia- Comisia pregăteşte o propunere de poziţie comună a

statelor membre, adoptată de către un comitet al Consiliului şi apoi votată de acesta în unanimitate. Poziţia este prezentată ţării candidate de Preşedinţia Consiliului la nivel ministerial sau de ambasador.

• Etapa a patra- ţara candidată examinează poziţia comună pe care o

adoptă, o poate respinge sau formulează obiecţiuni.

• Etapa a cincea – se negociază până la ajungerea unui acord final care

este încorporat în Tratatul de aderare pregătit de către Comisie şi semnat cu statul candidat.

• Tratatul de aderare- este ratificat de parlamentele ţărilor

membre

Stadiul actual al politicii de extindere a UE

Țări candidate:

Turcia – 2005 - negocieri în derulare

Islanda –2010 - negocieri în derulare

Muntenegru – 2012 - negocieri în derulare

Macedonia - 2005

Serbia - 2012

Țări potențial candidate Albania

Bosnia Herzegovina

Kosovo

Efectele extinderii UE

• Liberalizarea schimburilor comerciale

Efecte de alocare

Efecte de acumulare

Efecte de localizare

• Impulsionarea fluxurilor investiţionale

• Accesul la finanţarea comunitară

Efectele pozitive ale aderării României

• Creşterea şi diversificarea exporturilor; • Oamenii români de afaceri vor putea cunoaşte

exigenţele unei pieţe puternic concurenţiale; • Producătorii agricoli vor putea beneficia de sprijin

financiar şi de consultanţă pentru restructurare; • Un climat politic şi economic mai stabil care ar stimula

dezvoltarea durabilă; • Previzibilitatea mediului economic; • Creşterea competitivităţii pe piaţa internă; • Accesul sporit la pieţele de capital şi la fluxuri de ISD; • Participarea la procesul decizional comunitar privind

viitoarea configuraţie a Europei, • Dobândirea cetăţeniei europene.

Costuri de oportunitate ale neaderării

• Izolarea şi îndepărtarea de la procesul de luare a deciziilor, de la mecanismele PESC;

• Izolarea economică în condiţiile în care peste 60% din comerţul exterior se derulează cu UE;

• Creşterea vulnerabilităţii produselor româneşti în faţa măsurilor de apărare comercială şi a obstacolelor tehnice;

• Accentuarea decalajului economic între România şi ţările din regiune;

• Diminuarea şanselor de aliniere la acquis-ul comunitar; • Reducerea posibilităţilor de obţinere a unei agriculturi

competitive ca urmare a neitegrării la timp în mecanismele PAC

Costurile aderării

• Preţul agregat al pregătirii pentru aderare;

• O anumită restructurare nebenefică a agriculturii;

• Provocărilor derivate din PUI;

• Marele decalaj de dezvoltare şi de mentalităţi care necesita eforturi importante în ce priveşte atenuarea sa;

• Fondurile necesare pentru asimilarea finanţării comunitare,

• Puţinele sectoare care au avantaj competitiv

Referințe bibliografice

• Prisăcaru, Gh.(2009), Istoria și evoluția integrării europene, capitolele 11-12