‚ UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAŞOV FACULTATEA DE DREPT MASTER Expropierea pentru cauză de utilitate publică. Studiu de caz Jurisprudenţa CEDO Masterand: Dumitrache Claudia Profesor coordonator: Prof.univ.dr.Ioan Adam Braşov 2011 1. DREPTUL DE PROPRIETATE. 1.1.Istoric.Definiţie Plecând de la prevederile art. 480 1 din Codul Civil Român de la 1865 2 , copie a Codului Napoleonian din 1804, doctrina modernă a definit proprietatea ca fiind „acel drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţieasuprqa unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere 1 „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.” Eu as pune in paranteza textul articolului…nu prea se leaga/justifica aici 2 Pentru istoricul noţiunii de proprietate precum şi pentru diferitele teorii referitoare la acest drept, a se vedea L.Pop. G.Marty, P.Raynaud, „Droit civil.Les biens”, ed.2, Paris, Sirey, 1980, p.29 -71 www.referat.ro
Transcript
‚
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAŞOVFACULTATEA DE DREPT
MASTER
Expropierea pentru cauză de utilitate publică. Studiu de caz Jurisprudenţa CEDO
Masterand: Dumitrache ClaudiaProfesor coordonator: Prof.univ.dr.Ioan Adam
Braşov2011
1. DREPTUL DE PROPRIETATE.
1.1.Istoric.Definiţie
Plecând de la prevederile art. 4801 din Codul Civil Român de la 18652, copie a Codului Napoleonian din 1804, doctrina modernă a definit proprietatea ca fiind „acel drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţieasuprqa unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie şi în interes propriu, cu respectarea legislaţiei în vigoare”.
Plecând de la această definiţie, arătăm că proprietatea este dreptul cel mai deplin, fiind singurul drept subiectiv care conferă titularul său trei atribute: posesia, folsinţa şi dispoziţia.
Posesia constă în posibilitatea proprietarului de a stăpâni bunul ce îi aparţine în materialitatea sa, comportând-se faţă de ceilalţi ca fiind titularul dreptului de proprietate5. Folosinţa conferă proprietarului facultatea de a întrebuinţa bunul său, culegând sau percepând în proprietate toate fructele naturale, industriale sau civile pe care acesta le produce6.
1 „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.” Eu as pune in paranteza textul articolului…nu prea se leaga/justifica aici2 Pentru istoricul noţiunii de proprietate precum şi pentru diferitele teorii referitoare la acest drept, a sevedea L.Pop. G.Marty, P.Raynaud, „Droit civil.Les biens”, ed.2, Paris, Sirey, 1980, p.29 -71
www.referat.ro
Dispoziţia, ca atribut al proprietăţii, comportă două elemente: dreptul de dispoziţie materială şi dreptul de dispoziţie juridică.
Dreptul de dispoziţie materială este posibilitatea proprietarului de a dispune de substanţa bunului, adică de a-l transforma, de a-l consuma sau distruge, cu respectareareglementărilor în vigoare. Dreptul de dispoziţie juridică se concretizează în facultatea proprietarului de a înstrăina dreptul de proprietate, cu titlu oners sau gratuit, prin act între vii sau pentru cauză de moarte, şi de a-l greva cu drepturi reale derivate, principalesau accesorii în favoarea altor persoane, cu respectarea regimului juridic instituit de lege.
1.2.Caracterele dreptului de proprietate.
Putem distinge caracterele dreptului de proprietate din diverse perspective. Fiind considerat în prevederile art. 1 alin.1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului ca un „drept fundamental”, dreptul de proprietate, prezentat prin prisma regulilor de drept privat, este dotat cu trei grupe de caracteristici principale: dreptul de proprietate este abslout şi inviolabil, deplin şi exclusiv, perpetuu şi transmisibil.
1.3.Caracterul absolut şi inviolabil.
Dreptul de proprietate este absolut deoarece este recunoscut titularului său în raporturile cu toţi ceilalţi, care sunt obligaţi sa se abţină de a face ceva de natură a împiedica exercitarea sa. Proprietarul are la îndemână acţiunea în revendicare pentru a-şi recupera bunul din mâna oricui, dreptul de proprietate fiind opozabil erga omnes, adică tuturor.
Dezvoltând noţiunea juridică de „absolut”, arătăm că având acest apanaj al dreptului, proprietarul poate să facă tot ceea ce vrea cu bunul său iar stăpânirea sa asupra bunului este nelimitată, în timp ce orice titular al unui alt tip de drept real asupra acelui bun este limitat prin lipsa dispoziţiei juridice depline.
Cu toate acestea, prin diversele reglementări şi limitări aduse de lege, în practică exercitarea proprietăţii nu poate excede regulilor Cetăţii, libertatea absolută putând duce la haos. În chiar definiţia proprietăţii, aşa cum o enunţă Codul Civil, se face referire la o serie de limitări pe care legea le poate aduce exercitării dreptului de proprietate.
Prin urmare, se poate conchide că dreptul de proprietate este un drept absolut faţă de orice drept real sau drept personal, dar în acelaşi timp nu este absolut faţă de el însuşi, tocmai prin restrângerile la care este supus de lege.
Inviolabilitatea dreptului susţine caracterul său absolut. Potrivit art. 136 pct.5 din Constituţie3, „Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice”, singurele excepţii fiind:1) Exproprierea pentru cauză de utilitate publică ( art. 44 pct (3) Constituţie:” Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivitlegii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire” 2) Subsolul oricărei proprietăţi mobiliare poate fi folosit şi exploatat pentru lucrări de interes general, potrivit art. 44 pct. 5 Constituţie „Pentru lucrări de interes
3 Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003
general,autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de adespăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor,precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii”.
1.4. Caracterul deplin şi exclusiv.
Dreptul de proprietate este deplin deoarece conferă titularului său „plena in re potestas”, adică toate cele trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Acest caracter dispare în momentul în care asupra bunului obiect al dreptului de proprietate se constituie dezmembrăminte ale proprietăţii.
Dreptul de proprietate este în acelaşi timp un drept exclusiv, în înţelesul că atributele sau puterile inerente acestui drept sunt nu numai depline, ci şi independente de orice puteri ale altei persoane asupra bunului respectiv, în afară de cazurile în care proprietatea este dezmembrată.
1.5.Caracterul perpetuu şi transmisibil.
Dreptul de proprietate este nelimitat în timp, fiind perpetuu şi durează atâta vreme cât există bunul care face obiectul său. De asemenea, el nu se pierde prin neexercitare, adică prin neuz, acţiunea în revendicare fiind imprescriptibilă. Dreptul de proprietate se stinge în patrimoniul titularului său doar în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prescripţiei achizitive (uzucapiunea) de către posesorul bunului.
Dreptul de proprietate poate fi transmis prin acte între vii, în condiţiile legii. Ba mai mult, transmisiunea lui este inevitabilă şi obligatorie pentru cauză de moarte.
Transmisiunea dreptului de proprietate nu contravine caracterului său perpetuu, fiind corolarul logic al perpetuităţii sale. La baza transmisiunilor dreptului de proprietate prin acte între vii stă principiul consensualismului consacrat în art. 971 C.Civ4 şi, cu aplicare în materia vânzării, în art. 1295 alin.1 C.Civ.5, conform căruia transferul dreptului de proprietate are loc în momentul realizării acordului de voinţă.
1.5.1. Excepţii.
De la principiul consensualismului există excepţii, când transferul dreptului de proprietate are loc într-un alt moment decât cel al întâlnirii voinţelor părţilor. Astfel:a) transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor viitoare are loc când acestea sunt realizate.
4 In contractele ce au de obiect translatia proprietatii, sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul setransmite prin efectul consimtamantului partilor, si lucrul ramane in rizico-pericolul dobanditorului, chiarcand nu i s-a facut traditiunea lucrului.5 Vinderea este perfecta intre parti si proprietatea este de drept stramutata la cumparator, in privintavanzatorului, indata ce partile s-au invoit asupra lucrului si asupra pretului, desi lucrul inca nu se va fipredat si pretul inca nu se va fi numarat.
b) asupra bunurilor de gen proprietatea se transmite doar în momentul individualizării lor prin numărare, cântăririe sau măsurare.c) dreptul de proprietate asupra terenurilor se transmite numai în momentul încheierii contractului în forma înscrisului autentic.d) potrivit dispoziţiilor D.L.115/1938 privind cartile funciare, proprietatea se transmitea de la vânzător la cumpărător doar în momentul înscrierii (întabulării) dreptului în cartea funciară. Precizăm că Legea 7/1996, legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare (în prezent în vigoare) reia principiul consensualismului.
În unele situaţii, bunurile din proprietatea privată pot fi scoase temporar din circuitul civil prin acordul de voinţă intervenit între proprietarul bunului şi o terţă persoană. Astfel, într-un contract, părţile au posibilitatea de a stipula clauze de inalienabilitate, prin care proprietarului bunului îi este interzisă înstrăinarea sau grevarea bunului în favoarea unei terţe persoane.
Clauzele de inalienabilitate se regăsesc destul de rar în actele juridice cu titlu oneros, fiind însă întâlnite mai frecvent în contractele de ipotecă şi în cele de gaj fără deposedare în care se stitpulează interdicţia de înstrăinare şi grevare cu alte sarcini a bunului ipotecat sau gajat. La fel, asemenea clauze se regăsesc şi în actele cu titlu gratuit, în cazul donaţiilor şi a testamentelor, donatorul sau testatorul stipulând că persoana gratificată nu poate să îl înstrăineze.
Opinia majoritară a doctrinei moderne este aceea a admisibilităţii clauzelor de inalienabilitate dar numai în cazul în care clauza este justificată de un interes legitim şi serios iar inalienabilitatea este temporară.
Interesul serios şi legitim care justifică o astfel de clauză poate fi patrimonial sau moral. De asemenea, interesul poate fi al dispunătorului, al dobânditorului al unui terţ sau chiar un interes public. După cum am arătat mai sus, numai clauzele de inalienabilitate temporală sunt valabile. Clauzele de inalienabilitate perpetuă sunt lovite de nulitate absolută, având o cauză ilicită şi imorală.
1.6. Generalităţi despre exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Prin expropriere se înţelege trecerea forţată în proprietatea publică, prin hotărâre judecătorească, a unor imobile aflate în proprietate privată, cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire, pentru cauză de utilitate publică.( aici ar merge pus si textul de lege care reglementeaza expropierea, nu in sensul redarii textului ci doar indicarea articolului)
Exproprierea este, după cum am arătat, o excepţie de la caracterul absolut şi inviolabil al dreptului de proprietate. Pe lângă dispoziţiile constituţionale cuprinse în art.136 pct. 5 şi art. 44 pct.3, în materia exproprierii sunt incidente prevederile Legii 33/1994 în care se arată: bunurile imobile care pot face obiectul exproprierii, soluţionarea cererilor de expropriere de către instanţele de judecată, modul şi criteriile de calcul ale despăgubirilor cuvenite proprietarului imobilului, plata acestor despăgubiri, efectele juridice ale exproprierii.
Sunt expropriabile numai bunurile aflate în proprietatea privată a persoanelor fizice şi juridice, cât şi în aceea a unităţilor administrativ-teritoriale. În ceea ce priveşte bunurile imobile proprietate publică, ele sunt şi pot fi oricând afectate unei utilităţi publice prin acte administrative de putere ale autorităţii competente.
Potrivit art. 3 din L.33/1994, exproprierea poate fi hotărâtă de instanţele de judecată numai după ce utilitatea publică a fost declarată potrivit normelor legale în materie. Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes naţional sau pentru lucrări de interes local. Dacă lucrările sunt de interes naţional, utilitatea publică se declară prin Hotărâre de Guvern iar dacă sunt de interes local de către consilile judeţene sau de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti. În cazul în care urmează să fie expropriate lăcaşuri de cult, monumente, ansambluri şi situri istorice, cimitire, alte aşezări ori localităţi urbane sau rurale în întregime, utilitatea publică se declară prin lege.
1.6.1. Efectele expropierii pentru cauza de utilitate publica.
Astfel, exproprierea produce urmatoarele efecte:1. Imobilul expropriat trece în proprietate publică şi intră în patrimoniul expropriatorului liber de orice sarcini, în temeiul hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă.2. se sting drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate –uzufrucut, uz, abitaţie şi superficie- precum şi servituţile stabilite prin fapta omului în măsura în care devin incompatibile cu situaţia naturală şi juridică a obiectivului urmărit prin expropriere.3. dreptul de ipotecă şi privilegiul imobiliar special care grevează bunul imobil exproprieat se mută de drept asupra despăgubirii stabilite de către instanţă sau prin acordul părţilor.4. se sting orice drepturi personale dobândite de alte persoane asupra imobilului expropriat, cu ar fi cele născute din contractul de locaţiune sau din contractul de comodat.5. ca urmare a pronunţării hotărârii judecătoreşti de expropriere se naşte un drept de creanţă în favoarea persoanelor exproprieate asupra despăgubirilor acordate drept urmare a exproprierii imobilului. Dreptul de creanţă se naşte de la data rămânerii definitive a hotărâri judecătoreşti şi devine exigibil la data stabilită de părţi sau la termenul stabilit de instanţă, în acest din urmă caz neputând depaşi 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de expropriere.
Legea exproprierii reglementează în favoarea proprietarului expropriat dreptul de a cere şi obţine retrocedarea imobilului expropriat în cazul în care acesta nu a fost utilizat în termen de un an pentru realizarea scopului propus şi nu s-a efectuat o nouă declarare de utilitate puiblică (art. 35-36 L.33 /1994) şi dreptul de preemţiune la cumpărarea imobilului în ipoteza în care expropriatorul s-ar hotărî să îl înstrăineze.
2.DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ
2.1. Definiţie. Reglementare.
Dreptul de proprietate publică este acel drept de proprietate care poartă asupra bunurilor din domeniul public de interes naţional şi din domeniul public de interes local aparţinând statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, fiind inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
Potrivit prevederilor art. 136 din Constituţie „ (1)Proprietatea este publică sau privată.
(2) Proprietatea publica este garantata si ocrotita prin lege si apartine statului sau unitatilor administrativ-teritoriale.(3) Bogatiile de interes public ale subsolului, spatiul aerian, apele cu potential energetic valorificabil, de interes national, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental, precum si alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietatii publice.(4) Bunurile proprietate publica sunt inalienabile. In conditiile legii organice, ele pot fi date in administrare regiilor autonome ori institutiilor publice sau pot fi concesionate ori inchiriate; de asemenea, ele pot fi date in folosinta gratuita institutiilor de utilitate publica.
Reglementările constituţionale care sunt cadrul general sunt detaliate prin Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia6 şi se completează cu prvederile art.475 alin.2, art.476-478, art.499, art.1310 şi art. 1844 C.Civ.; art. 4-5, art.29, art.83, art.95-97 şi art.119 din Legea 18/1991 legea fondului funciar, cu modificările ulterioare, precum şi de Legea nr.215/2001 legea administraţiei publice locale7, cu modificările ulterioare.
2.2. Delimitarea bunurilor obiect al proprietăţii publice.
Legea nr.213/1998 dispune în art. 3 că din domeniul public fac parte bunurile prevazute în art. 135 alin. 4 Constituţie (actual 136 alin.3), din cele stabilite prin anexa care face parte integrană din prezenta lege şi din orice bunuri care, potrivit legii sau prin natural or sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.
Din categoria bunurilor de uz public fac parte acele bunuri care prin natural or sunt de folosinţă generală adică: pieţele, podurile, parcurile publice etc, iar din categoria bunurilor de interes public, fac parte acele bunuri care prin natural or sunt destinate pentru a fi folosite sau exploatate în cadrul unui serviciu public cum sunt: căile ferate, reţelele de distribuţie a energiei electrice, clădirile instituţiilor publice etc.
În legătură cu criteriile de determinare a bunurilor care formează obiectul proprietăţii publice Curtea Constituţională, prin Decizia nr.31 din 26 mai 19938 a hotărât că fac obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică bunurile enumerate expres în art. 135 alin.4 Constituţie (actual 136 alin.3 ) sau cele stabilite de legi. Aceste “alte legi” utilizează două metode de determinare a bunurilor care fac parte din domeniul public şi anume: enumerarea unor asmenea bunuri sau criteriul destinaţiei acestor bunuri. În criteriul destinaţiei acestor bunuri intră şi uzul public coroborat cu criteriul interesului public.
Trebuie reţinut că bunurile regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale nu constituie proprietate publică ci proprietate privată, chiar dacă statul deţine majoritatea capitalului social.
2.3. Subiecţii dreptului de proprietate publică.
6 Publicată în M.Of., partea I, nr. 448 din 21 noiembrie 1998.7 Publicată în M.Of. , partea I, nr.204 din 23 aprilie 2001.8 Curtea Constituţională, „Culegere de decizii şi hotărâri”, 1992-1993, p.211
Potrivit reglementărilor în vigoare, titularii dreptului de proprietate publică sunt:1. Statul Român asupra bunurilor din domeniul public de interes naţional.2. Unităţile administrative-teritoriale (comuna, oraşul, municipiul, judeţul) asupra bunurilor din domeniul public de interes local.
În acelaşi timp, statul şi unităţile administrative-teritoriale sunt de asemenea şi titulari ai dreptului de proprietate privată care are ca obiect bunurile din domeniul privat al statului şi al unităţilor administrative-teritoriale. Acest drept de proprietate are un regim de drept privat..
2.4. Caracterele dreptului de proprietate publică.
Deoarece exercitarea dreptului de proprietate publică are loc numai în regim de drept public, caracterele acestui drept sunt următoarele: Dreptul de proprietate publicăeste inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
2.4.1. Dreptul de proprietate publică este inalienabil.
Acest caracter presupune că bunurile care fac obiectul său sunt scoase din cicuitul civil general, neputănd fi înstrăinate pe cale voluntară, prin acte juridice civile şi nici pe cale forţată, prinexpropriere. Este interzisă de asemenea dezmembrarea dreptului de proprietate prin constituirea de drepturi reale derivate cum sunt: uzufructul, uzul, servitutea, abitaţia sau superficial, precum şi ipotecarea sau gajarea lui.
Conform art. 13 din Legea nr.213/1998 servituţile asupra domeniului public sunt valabile numai în măsura în care sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt afectate. Servituţile constituite anterior intrării bunului în domeniul public se menţin dacă sunt compatibile cu uzul sau interesul public al bunului.
Asupra dreptului de proprietate publică pot fi constituite numai drepturi reale derivate care nu sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, cum ar fi concesiunea, administrarea sau închirierea în condiţiile legii.
2.4.2. Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil atât extinctiv, cât şi achizitiv.
Imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv se exprimă prin aceea că acţiunea în revendicarea dreptului de proprietate publică poate fi introdusă oricând iar dreptul la acţiune în sens material nu se stinge indifferent de intervalul de timp cât nu a fost exercitat de către autoritatea care are calitate procesuală activă.
Imprescriptibilitatea achizitivă se manifestă prin imposibilitatea dobândirii de către o altă persoană a bunurilor publice prin uzucapiune (în cazul imobilelor) sau prin posesie de bună credinţă ( în cazul bunurilor mobile).
2.4.3. Dreptul de proprietate este insesizabil .
Aceasta înseamnă că bunurile obiect ale proprietăţi publice, fiind şi inalienabile, nu pot fi urmărite silit de creditorii titularului dreptului de proprietate.
2.5. Modurile de dobândire şi de stingere a dreptului de proprietate publică.
2.5.1. Modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică.
Conform art. 7 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate publică se dobândeşte prin următoarele mijloace:a) pe cale naturală – se referă la bogăţiile solului şi subsolului ce se vor forma natural pe teritoriul sau în susolul ţării;b) Achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;c) Exproprierea pentru cauză de utilitate publică;d) Donaţii sau legate acceptate, în condiţiile legii de Guvern, sau după caz, de consiliul judeţean sau consiliul local, dacă bunul va intra în domeniul public. Acceptarea donaţiilor de către organismele arătate mai sus se poate face doar în formă autentică;e) Trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, petru cauză de utilitate publică;f) Alte moduri prevazute de lege, cu sunt: vânzarea sau schimbul făcute pentru cauză de utilitate publică, accesiunea, tezaurul, confiscarea specială etc.
2.5.2. Moduri de încetare a dreptului de proprietate publică.
Potrivit Legii nr.213/1998 dreptul de proprietate publică încetează:a) prin trecerea bunului în domeniul privat, prin hotărâre de Guvern, de Consiliul Judeţean sau Consiliu Local, după caz.b) Prin trecerea prin efectul însăşi al legii a unor bunuri din domeniul public în cel privat în vederea reconstituirii dreptului de proprietate particulară, pentru retrocedarea lor către fostul proprietar sau pentru vânzare.
( Inca o nota de susol macar?)
2.6. Modalităţile de exercitare a dreptului de proprietate publică
Acestea sunt de competenţa organelor centrale ale puterii executive pentru bunurile din domeniul public de interes naţional şi autorităţile publice locale pentru bunurile din domeniul public de interes local. Modalităţile despre care vom face referire sunt: dreptul de administrare al regiilor autonome şi instituţiilor publice asupra bunurilor proprietate publică, concesionarea, închirierea precum şi dreptul real de folosinţă asupra unor bunuri imobile.
2.6.1 Administrarea generală a domeniului public.
Acest prerogativ incumba autorităţilor publice titulare ( statul sau unităţile administrativ-teritoriale) sau altor subiecte de drept public. În activitatea de administrare
generală a bunurilor proprietate publică, aceste organe acţionează exclusiv în calitatea lor de autorităţi publice, adică subiecte de drept administrativ.
Regula este că , în majoritatea cazurilor, exercitarea dreptului de proprietate publică se face prin altul; aceasta înseamnă că bunurile proprietate publică sunt încredinţate unor persoane juridice înfiinţate special în acest scop sau unor persoane juridice de drept privat sau chiar persoane fizice.
2.6.2 Dreptul de administrare al regiilor autonome şi instituţiilor publice asupra bunurilor proprietate publică.
Acest drept se referă la patrimoniul autorităţilor centrale şi locale, dar poate fi atribuit şi altor subiecte de drept public precum regiile autonome şi instituţiile centrale, constituind astfel principala modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică şi fiind un drept real principal constituit pe temeiul proprietăţii publice.
Astfel, titularii dreptului real de administrare sunt, potrivit Legii nr.213/1998:a) regiile autonomeb) prefecturile şi autorităţile publice centrale şi locale cu personalitate juridică civilă (ministere, agenţii naţionale, consilii judeţene şi consilii locale etc.).c) insituţiile publice de interes naţional, judeţean sau local.
Dreptul de administrare ia naştere în temeiul unor acte de drept administrativ. Instituţiile publice şi regiile autonome vor avea un patrimoniu propriu şi vor putea intra în raporturi de drept civil ca persoane juridice.
Prin urmare, putem trage concluzia că dreptul real de administrare are o natură mixtă; astfel, în raport cu titularii dreptului de proprietate publică are o natură administrativă, iar în raport cu ceilalţi participanţi la circuitul civil acest drept are o natură civilă.
Având o natură civilă şi fiind drept real, dreptul de administrare nu este totuşi un dezmembrământ al dreptului de proprietate publică, având însă caracteristicile acestuia din urmă, şi anume: este inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil. „ Datorită legăturii simbiotice dintre cele două drepturi, caracterele dreptului de proprietate publică sunt, în acelaşi timp, şi caracterele juridice ale dreptului de administrare.”9
Dreptul real de administrare nu este opozabil faţă de proprietar (stat sau unităţi administrativ-teritoriale), proprietarul putând retrage sau revoca acest drept pe cale unui act administrativ fără ca titularul său să se poată apăra prin mijloace de drept civil (acţiune în revendicare, acţiune posesorie). Totuşi actul administrativ de revocare poate fi atacat în contencios administrativ. Pe de altă parte, deoarece acest drept este un drept real, va putea fi apărat faţă de ceilalţi subiecţi de drept civil ( cu excepţia titularului dreptului de proprietate publică) prin orice mijloc de drept comun.
2.6.3.Concesionarea.
9 Liviu Pop lucrare, editura, pag. ...
Concesionarea este reglementată prin Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor10 şi de Normele Metodologice cadru aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 216/199911.
În concepţia acesor acte normative, contractul de concesiunea este contractul prin care o persoană denumită concedent transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane denumite concesionar , care acţionează pe riscul şi răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, a unei activităţi sau a unui serviciu public, în schimul unei redevenţe.
Concesiunea poate îmbrăca trei modalităţi, şi anume:a) concesiunea de bunurib) concesiunea de servicii publicec) concesiunea de servicii economice
Contractul de concesiune are o natură juridică mixtă, având două părţi, partea reglementară, guvernată de prevederile dreptului administrativ, şi partea contractuală, guvernată de prevederile dreptului civil.
2.6.4. Dreptul real de folosinţă asupra unor bunuri din domeniul public.
Potrivit art. 17 din Legea nr . 213/1998 dreptul real de folosinţă se va aplica persoanelor juridice cu scop nelucrativ care vor putea beneficia, în virtutea acestui drept, în mod gratuit, de imobile aflate în proprietatea publică.
3. ASPECTE PRIVIND EXPROPRIEREA PENTRU CAUZA DE UTILITATE PUBLICA. DECLARAREA UTILITĂŢII PUBLICE ÎN CAZUL EXPROPRIERII.
Aflată sub imperiul unor puternice condiţionări sociale, proprietatea a fost supusă, încă din fazele incipiente ale existenţei sale, la transformări semnificative care s-au reflectat profund în desfăsurarea si reglementarea relaţiilor sociale. Odată cu accentuarea rolului si multiplicareafuncţiilor statului, asistăm la emergenţa unei forme specifice de proprietate – proprietatea publică – si delimitarea unui spaţiu distinct – domeniul public. Permanentizarea dihotomiei public – privat în materia proprietăţii a fost urmată de consolidarea mijloacelor juridice specifice de apărare si garantare a proprietăţii, devenite condiţie sine qua non pentru asigurarea stabilităţii raporturilor sociale.
Dintotdeauna, realizarea interesului public printr-o acţiune a statului, de regulă legitimă si/sau legală, a însemnat, într-o măsură mai mare sau mai mică, o limitare a interesului individual, o îngrădire a drepturilor si libertăţilor persoanelor. Semnatari sau nu ai unui „contract social“, indivizii sau văzut obligaţi să accepte, în ideea binelui comun sau de teama sancţiunilor, restrângeri ale drepturilor lor. Una dintre cele mai puternice evidenţe ale efectelor acţiunilor implacabile ale statului este relevată în trecerea forţată în proprietatea publică a unor bunuri imobile aflate în proprietatea privată.
Consecinţele deosebite pe care o asemenea măsură le implică a determinat consacrarea caracterului ei excepţional si limitarea cazurilor în care ea este posibilă, condiţionată fiind, în general, de existenţa utilităţii publice si de plata unei despăgubiri
10 Publicată în M.Of., partea I, nr. 459 din 30 noiembrie 1998.11 Publicată în M.Of.,partea I, nr. 140 din 6 aprilie 1999.
corespunzătoare. Exproprierea aduce atingere gravă caracterului absolut al dreptului de proprietate, drept pentru care reglementarea cazurilor excepţionale în care ea este posibilă constituie o prioritate pentru legiuitor care, asa cum s-a afirmat, trebuie să ia „toate precauţiunile ca proprietatea privatăsă nu fie jertfită intereselor generale decât numai întrucât este absolut necesar“ 12.
Ne propunem, în cele ce urmează, o succintă prezentare, în lumina dreptului intern, a principalelor prevederi legate de declararea utilităţii publice.
Importanţa unei reglementări corespunzătoare a exproprierii este recunoscută chiar prin includerea în textul legii fundamentale a prevederilor generale despre expropriere. Astfel, Constituţia României în art. 44, care consacră dreptul de proprietate privată, statuează în alin. 3 că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă si prealabilă despăgubire.
Cele două condiţii definitorii ale exproprierii sunt expres menţionate în textul constituţional, cauza de utilitate publică, trebuind să fie ea însăsi definită prin lege, iar despăgubirile trebuind să fie stabilite de comun acord cu proprietarul, sau în caz de divergenţă, prin justiţie. Această dublă condiţionare a exproprierii a fost apreciată că asigură caracterul său previzibil si echitabil, conferindu-i trăsături indispensabile securităţii juridice ce trebuie respectată într-o societate guvernată de principiile justiţiei si dreptăţii 13.
S-a spus, de asemenea, că, desi reprezintă o extrem de serioasă atingere adusă nu doar exercitării dreptului de proprietate, ci o limitare chiar conţinutului său normativ, exproprierea rămâne singura modalitate, acceptată în ţările democratice, de transfer al proprietăţii prin transformarea dreptului de proprietate privată în proprietate publică.
Prevederile textului constituţional nu au caracter de noutate în dreptul intern; atât constituţii anterioare, cât si alte acte normative, printre care Codul civil, au acordat importanţă exproprierii.
Sediul principal al materiei îl constituie totusi Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în completarea căruia a fost adoptat Regulamentul privind procedura de lucru a comisiilor pentru efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilităţii publice pentru lucrări de interes naţional sau de interes local.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 33/1994, exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă si prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească. Pot fi expropriate bunurile imobile, proprietatea persoanelor fizice sau persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum si cele aflate în proprietatea privată a comunelor, oraselor, municipiilor si judeţelor. De reţinut faptul că exproprierea intervine numai în cazul în care părţile nu convin o altă modalitate de transmitere a imobilului în proprietatea publică (vânzare – cumpărare, donaţie, schimb).
Legea nr. 33/1994 prevede că instanţele judecătoresti competente vor putea hotărî exproprierea numai după ce a fost declarată utilitatea publică.
12 Tarangul, E.D., Tratat de drept administrativ, volumul I, ediţia a III-a, Bucuresti, Institutul de arte grafice „Eminescu“ S.A., 1929, pp. 373-37413 Constantinescu, M., Iorgovan, A., Muraru, I., Tănăsescu S., Constituţia României revizuită, comentarii si explicaţii, Bucuresti, Editura All Beck, 2004, p. 95
Cazurile de utilitate publică sunt prevăzute de către art. 6 din Legea nr. 33/1994, prospecţiunile si explorările geologice; extracţia si prelucrarea substanţelor minerale utile; instalaţii pentru producerea energiei electrice; căile de comunicaţii, deschiderea, alinierea si lărgirea străzilor;sistemele de alimentare cu energie electrică, telecomunicaţii, gaze, termoficare, apă, canalizare; instalaţii pentru protecţia mediului; îndiguiri si regularizări de râuri, lacuri de acumulare pentru surse de apă si atenuarea viiturilor; derivaţii de debite pentru alimentări cu apă si pentru devierea viiturilor; staţii hidrometeorologice, seismice si sisteme de avertizare si prevenire a fenomenelor naturale periculoase si de alarmare a populaţiei, sisteme de irigaţii si desecări; lucrări de combatere a eroziunii de adâncime; clădirile si terenurile necesare construcţiilor de locuinţe sociale si altor obiective sociale de învăţământ, sănătate, cultură, sport, protecţie si asistenţă socială, precum si de administraţie publică si pentru autorităţile judecătoresti; salvarea, protejarea si punerea în valoare a monumentelor, ansamblurilor si siturilor istorice, precum si a parcurilor naţionale, rezervaţiilor naturale si a monumentelor naturii; prevenirea si înlăturarea urmărilor dezastrelor naturale – cutremure, inundaţii, alunecări de terenuri; apărarea ţării, ordinea publică si siguranţa naţională.
Alături de prevederile Legii nr. 33/1994, mai sunt întâlnite dispoziţii privitoare la cazuri de utilitate publică în Legea nr. 84/1996, Legea îmbunătăţirilor funciare si Legea nr. 134/1995, privind Legea petrolului.
Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes naţional sau de interes local, de către Guvern pentru lucrările de interes naţional si de către consiliile judeţene si Consiliul General alMunicipiului Bucuresti pentru lucrările de interes local. Pentru lucrările de interes local care sedesfăsoară pe teritoriul mai multor judeţe, utilitatea publică este declarată de o comisie compusă din presedinţii consiliilor judeţene respective. În caz de dezacord, utilitatea publică în cauză poate fi declarată de către Guvern.
Este posibilă declararea utilităţii publice nu doar prin hotărâre, de către Guvern sau de către consiliile judeţene, ci si prin lege, pentru orice alte lucrări decât cele prevăzute la art. 6 al Legii nr. 33/1994, pentru fiecare caz în parte. Tot prin lege se poate declara utilitatea publică în situaţii excepţionale, în cazul în care, indiferent de natura lucrărilor, sunt supuse exproprierii lăcasuri de cult, monumente, ansambluri si situri istorice, cimitire, alte asezăminte de valoare naţională deosebită ori localităţi urbane sau rurale în întregime.
Declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile si condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice si de amenajare a teritoriului, aprobateconform legii, pentru localităţi sau zone unde se intenţionează executarea ei. Cercetarea prealabilă pentru lucrările de interes naţional se face de către comisii numite de Guvern, iar pentru lucrările de interes local de către comisii numite de delegaţia permanentă a consiliului judeţean sau de primarul general al municipiului Bucuresti. Procedura de lucru a comisiilor pentru efectuarea cercetării prealabile se stabileste prin regulament aprobat de Guvern.
Rolul cercetării prealabile în declararea utilităţii publice este acela de a se stabili dacă există elemente care să justifice interesul naţional sau local, avantajele economico-
sociale, ecologice sau de orice altă natură, care susţin necesitatea lucrărilor si nu pot fi realizate pe alte căi decât prin expropriere, precum si încadrarea în planurile de urbanism si de amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii.
Potrivit art. 11 din Legea nr. 33/1994 actul de declarare a utilităţii publice de interes naţional se aduce la cunostinţa publică prin afisare la sediul consiliului local în a cărui rază este situat imobilul si prin publicare în Monitorul Oficial al României, iar actul de declarare a utilităţii publice de interes local se afisează la sediul consiliului local în a cărui rază este situat imobilul si se publică în presa locală. Un caracter deosebit îl au actele prin care se declară utilitatea publică în vederea executării unor lucrări privind apărarea ţării si siguranţa naţională, acestea nefiind supuse publicităţii.
Discuţii în doctrină au fost legate de caracterul de act administrativ al declaraţiei de utilitate publică. Numeroase argumente au fost reţinute în favoarea calificării declaraţiei de utilitate ca act administrativ. S-a afirmat că actul declarării utilităţii îsi păstrează caracterul de act administrativ chiar dacă îmbracă forma legii14.
În concluzie, apreciem că necesitatea acordării unei atenţii deosebite în reglementarea problematicii exproprierii a fost înţeleasă de legiuitor, ceea ce nu duce la eliminarea posibilităţii, ca, în pofida existenţei unui cadru legal, să poată fi săvârsite abuzuri si încălcări ale dreptului deproprietate ale persoanelor. De aceea, modului de aplicare în concret a reglementărilor din materia exproprierii trebuie să i se acorde, de asemenea, un interes deosebit, pentru apărarea corespunzătore a dreptului de proprietate privată si pentru evitarea situaţiilor de insecuritate si conflict social.
3.1.Jurisprudenţă CEDO – Cauza Burghelea contra României.
Dreptul la respectarea proprietăţii bunurilor, corolar al drepturilor patrimoniale, se bucură de o protecţie juridică eficientă, atât în raport de normele juridice interne, cât şi în raport de prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, instrument juridic internaţional cu aplicare prioritară, directă şi imediată în dreptul intern.
De altfel, garanţiile de protecţie instituite prin dispoziţiile imperative ale art. 1 din Protocolul 1 la CEDO sunt evocate în întreaga cazuistică a Curţii Europene de la Strasbourg, chemată să facă aplicarea unei norme cu caracter general unor cazuri concrete, examinate şi tranşate prin raportare la realităţile legislative, social-economice, politice şi culturale specifice Statelor pârâte.
Făcând o analiză succintă a elementelor dreptului enunţat, instanţa europeană a statuat că prevederile art. 1 din Protocolul 1 la CEDO conţin trei norme distincte, din care prima îmbracă un caracter general şi reglementează principiul respectării proprietăţii; a doua, care vizează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; şi a treia, care recunoaşte dreptul statelor, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general (în acest sens, a se vedea cauza James şi alţii împotriva Marii Britanii.
La 29 ianuarie 2009, Curtea europeană a drepturilor omului15 a pronunţat hotărârea în cauza Burghelea c. România. Hotărârea instanţei europene aduce în discuţie,
14 Jugastru C., Unităţile administrativ-teritoriale: domeniul public, domeniul privat, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2001, p. 10215 Numită, în cele ce urmează, Curtea sau CEDO
pentru prima dată în cauzele împotriva României, noţiunea de expropriere de fapt şi stabileşte obligaţiile statului în cazul ori de câte ori un bun este afectat unei utilităţi publice. În acest context, consider că se impune o discuţie mai amplă cu privire la noţiunea de expropriere de fapt, utilizată de multe ori de Curte, precum şi cu privire la obligaţiile pe care aceasta le impune statelor în cazul apariţiei unor exproprieri de fapt.
Înainte de asta însă, se impune o scurtă prezentare a hotărârii Burghelea c. România. În fapt, reclamantei i s-a reconstituit titlul de proprietate asupra unei suprafeţe de teren forestier, aflat în zona unui lac de acumulare administrat de societatea Hidroelectrica. În vederea realizării unor lucrări de extindere a lacului în cauză, societatea a cerut autorităţilor locale să ceară un acord de principiu de la proprietarii terenurilor ce urmau să fie inundate în vederea vânzării imobilelor către Hidroelectrica. Reclamanta şi-a exprimat, iniţial, un astfel de acord şi, în baza lui, societatea electrică a despădurit şi inundat terenul său. Ulterior, reclamanta şi-a retras acordul iniţial şi a introdus o acţiune în instanţă prin care solicita despăgubiri pentru utilizarea bunului său. Acţiunea a fost respinsă, în principal, pe motiv că a existat un acord al său în vederea unei viitoare vânzări, care nu era posibilă la acel moment din cauza interdicţiei temporare de înstrăinare a terenurilor obţinute prin aplicarea dispoziţiilor din Legea nr. 18/1991. Alte demersuri realizate, între care o plângere penală pentru tulburare de posesie şi o acţiune în revendicare, au rămas fără rezultat. La data judecării cauzei de către Curte, reclamanta nu putea să îşi utilizeze terenul, al cărei proprietar era, acesta fiind inundat şi utilizat de către Hidroelectrica.
Sesizată cu o plângere care viza încălcarea dreptului său de proprietate, Curtea europeană a admis plângerea şi a constatat violarea de către statul român a dreptului de proprietate al reclamantei. Constatând că reclamanta nu îşi poate exercita niciunul dintre atributele dreptului său de proprietate, instanţa europeană a decis că reclamanta a fost victima unei exproprieri de fapt, care nu poate fi justificată nici de acordul său de principiu la vânzarea terenului, câtă vreme oferta nu conţinea un preţ al vânzării, şi nici de interdicţia de vânzare stabilită prin prevederile legii Nr. 18/1991. În realitate, Curtea a constatat că, deşi statul român putea să apeleze la aplicarea dispoziţiilor din legislaţia cu privire la expropriere, acesta a preferat să intre în posesia terenului reclamantei fără a plăti vreo despăgubire acesteia. În aceste condiţii, reclamantei i s-a impus o sarcină excesivă, aceea de a suporta de o manieră exclusivă utilitatea publică a funcţionării unei hidrocentrale, astfel încât dreptul său de proprietate a fost încălcat.
3.1.1 Exproprierea de fapt.
Noţiunea de expropriere de fapt
Hotărârea Burghelea aduce astfel în discuţie noţiunea de „expropiere de fapt". Invenţie a Curţii, aceasta desemnează acea situaţie în care o persoană, care este proprietar al unui bun din punct de vedere juridic, pierde toate atributele dreptului de proprietate în favoarea statului, fără ca această privare de atributele proprietăţii să facă obiect al unui act juridic16, fiind o formă a privării de proprietate, la care face trimitere textul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Efectele exproprierii de fapt sunt, de fapt, identice cu cele
16 R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, ed. a II-a, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2009, p. 790
ale unei exproprieri formale17. Privarea de proprietate implică, în esenţă, pierderea de către titular a atributelor dreptului de proprietate în mod definitiv, în urma unui act al puterii de stat. Exemplul clasic de privare de proprietate este exproprierea, înţelegând prin această noţiune orice pierdere a proprietăţii unui bun în favoarea statului în urma unui act juridic al statului, indiferent care este denumirea operaţiunii în legislaţia internă. În afară de situaţia unor exproprieri de drept, privarea de proprietate intervine în orice altă situaţie în care o persoană îşi pierde bunul, spre exemplu, prin distrugerea acestuia18 sau prin aplicarea unei amenzi contravenţionale19. Aşa cum spuneam şi mai sus, Curtea consideră că exproprierea poate să fie şi una de fapt, atunci când, deşi persoana rămâne formal proprietar al bunului, ea nu mai dispune de elementele esenţiale ale dreptului de proprietate, pe care, deşi îl are, nu îl poate exercita. Pentru a da un exemplu, Curtea a decis că imposibilitatea proprietarului de a se bucura de un bun din cauza unor interdicţii statale constituie o formă a expropropierii de fapt20. În cauza citată, în urma ocupării Nordului insulei cipriote de către armata turcă, ciprioţii de orgine greacă au fost nevoiţi să se refugieze în sudul insulei, abandonându-şi bunurile în nordul insulei. În aceste condiţii, deşi persoanele în cauză au rămas proprietari ai imobilelor aflate în zona ocupată de armata turcă, acestea se aflau în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile de proprietar datorită faptului că armata turcă nu le permitea să pătrundă pe teritoriul nou declaratei Republici turce a Ciprului de Nord. O astfel de situaţie este echivalentă cu o expropiere de fapt, proprietarul formal al imobilului neavând, în realitate, niciuna dintre atributele proprietăţii21. La aceeaşi concluzie s-a ajuns şi într-o altă ipoteză, judecată mai recent de către Curtea europeană22. În speţă, o servitute de trecere de pe terenul unei persoane s-a tranformat într-un drum public, deservind un magazin care se construise pe imobilul dominant. Constantând că proprietarul imobilului dominat este nevoit să accepte un drum public pe terenul său, Curtea a stabilit că acesta a fost victima unei exproprieri de fapt, întrucât deşi a rămas formal proprietar al suprafeţei de teren în discuţie, şi-a pierdut absolut toate atributele proprietăţii.
3.1.2.Admisibilitatea unei exproprieri de fapt.
În general, Privarea de proprietate este admisibilă atunci când sunt respectate trei condiţii: legalitatea măsurii, justificarea măsurii de o cauză de utilitate publică şi proporţionalitatea măsurii cu scopul vizat.
Exigenţa legalităţii măsurii impune obligaţia ca măsura să fie prevăzută de lege pentru a putea fi justificată. Spre exemplu, Curtea a considerat că exproprierea indirectă practicată în Italia şi care presupune că autorităţile pot ocupa un teren al unei persoane, pentru a realiza construcţii de interes public, fără niciun fel de decizie anterioară formală de expropriere, urmând ca persoana în cauză să obţină
17 L. Sermet, La Convention européenne des Droits de l'Homme et le droit de propriété, Ed. du Conseil de l'Europe, Strasbourg, 1998, p. 2418 CEDO, hot. Öneryildiz19 CEDO, dec. Valico20 CEDO, hot. Loizidou21 Pentru detalii, a se vedea, G. Dutertre, Key case-law extracts: European Court of Human Rights, Ed. du Coseil de l'Europe, Strasbourg, 2003, p. 373-37422 CEDO, hot. Buganjny
despăgubiri în urma unei proceduri judiciare pe care trebuie să o declanşeze, contravine art. 1 din Protocolul nr. 1. Norma juridică care permitea exproprierea indirectă era o hotărâre a Curţii de Casaţie, care nu îndeplinea condiţia previzibilităţii, astfel încât practica statului a fost considerată ca fiind contrară principiului legalităţii în materie de privare de proprietate23.
Cu privire la justificarea privării de proprietate de o cauză de utilitate publică, aceasta este înţeleasă larg de către Curte, considerându-se că utilitatea publică poate să provină din orice politică legitimă de ordin social, economic sau de altă natură. Spre exemplu, sunt justificate de o cauză de utilitate publică exproprierile pentru realizarea unor lucrări publice24, naţionalizarea industriei aviatice25, instituire unui drept de preemţiune al statului26, o politică de comasare a terenurilor pentru administrarea agricolă mai bună27, restituirea unor bunuri confiscate în perioada comunistă din raţiuni de atenuare a unor măsuri nejuste28 etc. Curtea consideră că, graţie unei cunoaşteri directe a societăţii şi a nevoilor sale, autorităţile naţionale se află, în principiu, mai bine plasate decât un judecător internaţional pentru a determina ce este de utilitate publică. În sistemul de protecţie oferit prin Convenţie este în primul rând sarcina lor de a se pronunţa asupra existenţei unei probleme de interes public ce poate să justifice o privare de proprietate, astfel încât Curtea trebuie să le recunoască o anumită marjă de apreciere. În plus, noţiunea de utilitate publică este amplă prin natura sa. Adoptarea unei măsuri privative de proprietate implică examinarea unor chestiuni complexe de ordin politic, economic şi social asupra cărora este inevitabil să se nască opinii contradictorii într-un stat democratic. Astfel, Curtea poate cenzura astfel de măsuri doar atunci când lipsa utilităţii publice este vădită29. În acest sens, Curtea a considerat că nu poate avea nicio justificare privarea de proprietate care a fost rezultatul ignorării unei hotărâri judecătoreşti definitive, întrucât nu se poate considera că există vreun interes public care să prevaleze asupra principiului securităţii raporturilor juridice şi care să impună privarea de proprietate. Existenţa unei utilităţi publice care grevează un bun privat dă naştere şi unei obligaţii pozitive a statelor. Curtea a considerat că atunci când un bun este afectat unei utilităţi publice, prin natura sa, statul are obligaţia de a expropria bunul, prin oferirea unei compensaţii financiare proprietarului bunului. Altfel, ar însemna ca statul să îşi atingă anumite obiective de politică socială pe „spinarea" unei persoane private, ceea ce nu este acceptabil, întrucât costurile de politică socială trebuie suportate de întreaga colectivitate, nu doar de o persoană anume. În consecinţă, statul are obligaţia de a expropria orice bun aflat în proprietatea privată şi care este afectat utilităţii publice, cum ar fi aleile, drumurile de acces sau spaţiile verzi publice30. Proporţionalitatea se verifică după criteriile dezvoltate de Curte şi în alte materii, despre care am discutat pe larg în special în contextul art. 8 şi 10. În principiu, pentru a se putea păstra un just echilibru
23 CEDO, hot. Belvedere Alberghia SRL. În plus, măsura este lipsită de proporţio-nalitate dat fiind că persoanele în cauză sunt afectate de o sarcină excesivă, întrucât acestea sunt cele chemate să ceară în instanţă şi să obţină plata unei indemnizaţii, de regulă în urma unor procese lungi (CEDO, hot. Sciarrotta şi alţii).24 CEDO, hot. James (exista si vreun nr. Al hotararii, an, etc. …)25 CEDO, hot. Lithgow26 CEDO, hot. Hentrich27 CEDO, hot. Hĺkansson şi Sturesson28 CEDO, hot. Pincova şi Pinc29 CEDO, hot. James şi alţii30 CEDO, hot. Bugajny
între interesele generale ale comunităţii şi cele private, statele trebuie să aibă grijă să nu impună în sarcina persoanelor de drept privat sarcini excesive, ţinând cont de faptul că costurile realizării utilităţii publice nu pot fi impuse unei persoane private, cât timp acesta este rolul statului. În principiu, proporţionalitatea în materia privării de proprietate este legată de obligativitatea stabilirii unor despăgubiri pentru bunul pierdut, calculate în funcţie de pierderea suferită de către fostul proprietar31. În stabilirea valorii de indemnizare, Curtea le recunoaşte statelor o largă marjă de apreciere, apreciind cu destul de multă flexibilitate modalităţile de calcul alese de către acesta32.
Totuşi, Curtea reţine ca şi condiţie esenţială de funcţionare a clauzei derogatorii caracterul just al despăgubirii stabilite. În ciuda marjei de apreciere extrem de largă care este recunoscută în favoarea statelor, atunci când suma acordată ca şi indemnizaţie este departe de a fi rezonabilă faţă de valoarea bunului expropriat, se va reţine o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1. În primul rând, trebuie să spus că, în concepţia Curţii, valoarea bunului pierdut nu este echivalentă neapărat cu prejudiciul produs prin expropriere. Astfel, Curtea a sancţionat statul atunci când, la stabilirea valorii indemnizaţiei pentru exproprierea unui teren agricol nu a ţinut cont de prejudiciul produs prin lipsirea persoanei în cauză de veniturile pe care aceasta le obţinea de pe suprafaţa agricolă expropriată, ci doar de valoarea intrinsecă a terenului.
Pe de altă parte, Curtea admite şi faptul că, uneori, urmare a lucrărilor ce se realizează pe terenul expropriat, este posibil ca valoarea terenurilor adiacente să crească, astfel încât, dacă exproprierea a avut ca obiect o parcelă dintr-o suprafaţă mai mare ce aparţine aceleiaşi persoane, statul poate să acorde o despăgubire mai mică decât valoarea intrinsecă a bucăţii expropriate. Totuşi, acest fenomen nu se petrece întotdeauna, astfel încât statul nu poate să utilizeze o prezumţie absolută ori relativă după care terenul adiacent al unei lucrări de construcţiei câştigă în valoare, întrucât acest fapt nu impune o examinare separată a fiecărei situaţii şi poate produce dezechilibre grave între valoarea acordată ca şi indemnizaţie pentru expropriere şi valoarea pierderii suferită.
Reparaţia ce trebuie acordată pentru o privare de proprietate nu trebuie să fie neapărat pecuniară, ci poate consta în alte măsuri compensatorii33. Spre exemplu, atunci când o comunitate a fost mutată de pe terenurile sale de vânătoare din Groenlanda pentru a se amplasa o bază militară, Curtea a considerat că este suficient faptul că reclamanţii au primit unele indemnizaţii, li s-au construit alte case, teritoriul bazei militare a fost restrâns, s-a construit masiv în dezvoltarea zonei, astfel încât statul danez a acţionat păstrând un just echilibru între interesele în joc. Totuşi, situaţia diferă atunci când proprietatea asupra bunului a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească. Astfel, s-a decis, atunci când unei persoane i s-a recunoscut prin hotărâre irevocabilă dreptul de a-i fi retrocedat de către stat un teren, că oferirea către reclamant a unui alt teren echivalent celui pierdut nu constituie un element care să înlăture violarea dreptului său de proprietate stabilit prin hotărâre judecătorească, în condiţiile în care ingerinţa statului în exercitarea acestui drept nu a fost în niciun fel justificată34. A doua condiţie a
31 CEDO, hot. James; hot. Sporrong şi Lonroth32 CEDO, hot. Sfintele mănăstiri greceşti33 Ch Delalleau, Traité de l'expropriation pour cause d'utilité publique, Imprime CEDO, hot. Mihai-Iulian Popescurie de Ode Ii Wodon, Waterloo, 1855, p. 25134 L. Waelkens, L'expropriation, în Recueil de la Societe Jean Bodin, L'expropriation, Ed. De Boeck, Bruxelles, 1999, p. 125
proporţionalităţii unei privări de proprietate este aceea ca indemnizarea să survină într-un interval de timp rezonabil de la momentul pierderii proprietăţii, întrucât proporţionalitatea impune ca interesele divergente să sufere o satisfacere a lor concomitentă. În plus, o întârziere excesivă a plăţii indemnizaţiei agravează pierderea financiară a persoane vizate, datorată efectelor devalorizării monetare, şi poate fi privită la rândul său ca o atingere gravă a substanţei dreptului de proprietate, afectând proporţionalitatea între interesele colectivităţii şi cele private.
Rezultă aşadar din cel expuse mai sus că exproprierea de fapt este destul de greu compatibilă cu dispoziţiile convenţionale care protejează dreptul de proprietate. În măsura în care o privare de proprietate de fapt trebuie să fie prevăzută de lege, trebuie să vizeze un scop de utilitate publică şi trebuie să fie însoţită de acordarea unor despăgubiri anterioare actului în sine, este greu de imaginat cum aceasta poate să rămână la nivelul unei exproprierii de fapt, fără a se transforma într-o expropriere de drept35. Practica instanţelor franceze este în acest sens, considerându-se că o privare de proprietate de fapt, fără ca o instanţă de judecată să fi impus un astfel de transfer de drepturi asupra unui imobil nu poate fi decât un act nelegal.
3.1.3. Concluzii. Exproprierea de fapt în dreptul român.
Dreptul român nu cunoaşte această noţiune. Situaţiile care pot fi calificate ca o formă de expropriere de fapt sunt ignorate în legislaţia şi practica instanţelor române. Unicul remediu, în aceste condiţii, rămâne o modificare a legislaţiei cu privire la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, astfel încât aceasta să permită o procedură prin care o persoană care se află în faţa unei exproprieri de fapt să poată să obţine obligarea autorităţilor de a declanşa procedura de expropriere şi de a cumpăra bunul ce este folosit în folosul comunităţii.
Altfel, se poate ajunge facil, precum în cauza Burghelea, la ipoteze în care persoane private suportă costul unei utilităţi publice, ceea ce este nefiresc şi contravine tuturor prevederilor în materia protecţiei oferite dreptului de prprietate.
35 Cour de Cassation, Rapport annuel 2008, Ed. du Cour de cassation, Paris, 2009, p. 42
Bibliografie:
I. Adam, Drept civil, drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
1. C. Bârsan, Drept civil, drepturile reale principale, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008
2. Ch Delalleau, Traité de l'expropriation pour cause d'utilité publique, Imprime CEDO, hot. Mihai-Iulian Popescurie de Ode Ii Wodon, Waterloo, 1955,
3. L. Waelkens, L'expropriation, în Recueil de la Societe Jean Bodin, L'expropriation, Ed. De Boeck, Bruxelles, 1999,
4. our de Cassation, Rapport annuel 2008, Ed. du Cour de cassation, Paris, 2009,
5. G. Dutertre, Key case-law extracts: European Court of Human Rights, Ed. du Coseil de l'Europe, Strasbourg, 2003,
6. R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, ed. a II-a, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2009,
7. L. Sermet, La Convention européenne des Droits de l'Homme et le droit de propriété, Ed. du Conseil de l'Europe, Strasbourg, 1998,
8. Jugastru C., Unităţile administrativ-teritoriale: domeniul public, domeniul privat, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2001,
9. Constantinescu, M., Iorgovan, A., Muraru, I., Tănăsescu S., Constituţia României revizuită, comentarii si explicaţii, Bucuresti, Editura All Beck, 2004,
2.2. Delimitarea bunurilor obiect al proprietăţii publice……………………………………6 2.3. Subiecţii dreptului de proprietate publică………………………………………………..7
2.4. Caracterele dreptului de proprietate publică……………………………………………...7 2.4.1. Dreptul de proprietate publică este inalienabil………………………………………..7 2.4.2. Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil atât extinctiv, cât şi achizitiv…8
2.4.3. Dreptul de proprietate este insesizabil ………………………………………………….8
2.5. Modurile de dobândire şi de stingere a dreptului de proprietate publică……………..8
2.5.1. Modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică…………………………..8
2.5.2. Moduri de încetare a dreptului de proprietate publică………………………............8
2.6. Modalităţile de exercitare a dreptului de proprietate publică…………………………..9
2.6.1 Administrarea generală a domeniului public……………………………………………..9
2.6.2 Dreptul de administrare al regiilor autonome şi instituţiilor publice asupra bunurilor proprietate
Caracterul absolut şi inviolabil Caracterul deplin şi exclusiv
Caracterul perpetuu şi transmisibil
Generalităţi despre exproprierea pentru cauză de utilitate publică
Excepţii
Dreptul de proprietate publica
Definiţie. Reglementare
Delimitarea bunurilor obiect al proprietăţii publice
Subiecţii dreptului de proprietate publică
Caracterele dreptului de proprietate publică Dreptul de proprietate publică este inalienabil Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil atât extinctiv, cât şi achizitiv
Dreptul de proprietate este insesizabil
Modurile de dobândire şi de stingere a dreptului de proprietate publică
Modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică
Moduri de încetare a dreptului de proprietate publică
Modalităţile de exercitare a dreptului de proprietate publica
Administrarea generală a domeniului public
Dreptul de administrare al regiilor autonome şi instituţiilor publice asupra bunurilor proprietate publică Concesionarea
Dreptul real de folosinţă asupra unor bunuri din domeniul public
Aspecte privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica. Declararea utilitatii publice in cazul exproprierii
Jurisprudenţă CEDO – Cauza Burghelea contra României Exproprierea de fapt
Admisibilitatea unei exproprieri de fapt
Concluzii. Exproprierea de fapt în dreptul român
P.S. referatul e ok, imi place e succinct si puncteaza sistematic obiectul lucrarii. Mi-am permis sa aduc cateva modificari pe ici pe colo, am subliniat cu galben unde mi s-a parut ca trebuie adaugat cate ceva si am aranjat in pagina. Sper sa fii deacord si sa-ti foloseasca.
