Date post: | 22-Oct-2015 |
Category: |
Documents |
Upload: | bogdan-cosma |
View: | 86 times |
Download: | 2 times |
EXCEPŢIILE PROCESUALE ÎN ARBITRAJUL COMERCIAL
CUPRINS
Listă de abrevieri…………………………………………………………………..3
Introducere………………………………………………………………………… 4
Capitolul I Consideraţii introductive……………………………………………6
Secţiunea 1 Cadrul legal al arbitrajului privat în România……………………...6
Secţiunea 2 Noţiunea de arbitraj comercial. Caracterele arbitrajului................7
2. 1. Noţiunea de arbitraj..................................................................................7
2. 2. Caracterele arbitrajului.............................................................................7
Secţiunea 3 Convenţia arbitrală. Scurte consideraţii........................................7
Capitolul II Excepţii procesuale în arbitrajul comercial..............................8
Secţiunea 1 Noţiunea şi importanţa excepţiilor................................................8
1. 1. Natura excepţiilor procesuale...................................................................8
1. 2. Clasificarea excepţiilor..............................................................................9
1. 3. Procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale.................................10
Secţiunea 2 Principalele excepţii procesuale.................................................10
2. 1. Excepţia de neconstituţionalitate............................................................10
2. 2. Excepţia lipsei capacităţii procesuale.....................................................11
2. 3. Excepţia de prematuritate.......................................................................14
2. 4. Excepţia lipsei de interes........................................................................15
2. 5. Excepţia de necompetenţă.....................................................................15
2. 6. Excepţii cu privire la compunerea instanţei............................................17
2. 6. 1. Incompatibilitatea................................................................................17
2. 6. 2. Recuzarea şi revocarea arbitrului.......................................................18
2. 7. Excepţia de litispendenţă........................................................................18
2. 8. Excepţia de conexitate şi disjungere......................................................20
2. 9. Excepţia puterii lucrului judecat..............................................................21
2. 10. Excepţia nulităţii....................................................................................23
2. 11. Excepţia tardivităţii................................................................................25
2. 12. Excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită....................27
1
Concluzii........................................................................................................29
Bibliografie....................................................................................................31
2
Listă de abrevieri
alin. – alineatul/alineatele
art. – articolul/articolele
C. – Cod
civ. - civil
C. S. J. – Curtea Supremă de Justiţie
dec. – decizia
Ed. – editura
Jud. – judeţean
nr. – numărul/numerele
op. cit. – opera citată
p. – pagina/paginile
pr. – procedură
s. – secţia
Trib. – Tribunal
vol. – volumul/volumele
3
Introducere
Conceptul de arbitraj este folosit cel mai adesea în două accepţiuni foarte
precise, respectiv pentru a desemna organul însărcinat cu soluţionarea unui litigiu
pe cale amiabilă şi spre a determina chiar existenţa unei proceduri speciale de
soluţionare a litigiilor de drept privat.
Arbitrajul nu este instituţie nouă, caracteristică dreptului modern, căci până la
organizarea statală a justiţiei judecătorul nu era altceva decât o persoană aleasă
de părţi, adică chiar un arbitru. În dreptul nostru arbitrajul a fost reglementat în
Codul de procedură civilă din 1865, în Cartea a IV-a, unde îşi găseşte sediul şi în
prezent.
Din punct de vedere procedural arbitrajul se înfăţişează ca o modalitate
privată de soluţionare a litigiului dintre părţi de către o persoană aleasă de către
acestea.
Arbitrajul privat poate îmbrăca cele mai variate forme. O primă distincţie este
aceea între arbitrajul ad-hoc şi arbitrajul instituţionalizat, în funcţie de modul de
organizare a arbitrajului. Astfel, arbitrajul ad-hoc sau ocazional este organizat
pentru un litigiu determinat, funcţia arbitrilor încetând o dată cu pronunţarea
hotărârii sau cu expirarea termenului de arbitraj. Arbitrajul instituţionalizat, este
organizat pentru exercitarea atribuţiilor în mod neîntrerupt, astfel că existenţa sa
nu depinde de durata unui anumit litigiu.
După materiile supuse judecăţii arbitrale se poate distinge între arbitrajul civil,
arbitrajul comercial, arbitrajul în materia litigiilor de muncă.
În funcţie de normele aplicabile conflictului de către arbitri se distinge între
arbitrajul de drept strict şi arbitrajul în echitate.
Arbitrajul în drept se caracterizează prin aceea că arbitri sunt chemaţi să
aplice regulile de drept conflictului supus spre soluţionare. În cazul arbitrajului în
echitate, arbitri trebuie să judece conform principiilor şi regulilor de echitate, soluţie
la care se poate ajunge numai cu acordul expres al părţilor.
În funcţie de absenţa sau prezenţa unui element de extraneitate în privinţa
litigiului supus jurisdicţiei arbitrale, arbitrajul este intern sau intern.
4
Arbitrajul privat este folosit frecvent în raporturile de drept comercial.
Explicaţia rezidă în interesul comercianţilor de a recurge la o cale procedurală
eficientă şi mai rapidă de soluţionare a litigiilor.
Instituţia arbitrajului a cunoscut în ţara noastră o mai amplă dezvoltare
îndeosebi după anul 1989.
5
CAPITOLUL I CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
Secţiunea 1 Cadrul legal al arbitrajului privat în România
Cartea a IV-a din Codul de procedură civilă art. 340-373 reprezintă dreptul
comun al arbitrajului privat. Impregnate de principiul liberalismului juridic,
dispoziţiile Cărţii a IV-a reglementează arbitrajul în toate formele lui: arbitrajul ad-
hoc şi arbitrajul instituţional, arbitrajul civil şi arbitrajul comercial, arbitrajul intern şi
arbitrajul intern şi arbitrajul internaţional, arbitrajul în drept şi arbitrajul în echitate.
Arbitrajul este o instituţie de veche tradiţie în dreptul românesc.
Reglementarea modernă a arbitrajului a fost realizată prin Codul de procedură
civilă din 1865 Cartea a IV-a care a avut ca model Codul francez de procedură
civilă din 1807, precum şi legea de procedură a Cantonului Geneva. Cu o singură
modificare mai semnificativă, această reglementare a dăinuit până în 1993 când a
fost substanţial modificată pentru a fi adusă la nivelul reglementărilor
contemporane ale arbitrajului european.
Actele normative care au repus arbitrajul intern în drepturile sale după
revoluţia din 1989 au fost Decretul-lege nr. 139/1990 privind camerele de comerţ şi
industrie, Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca
regii autonome şi societăţi comerciale.
Deşi reglementarea internă a arbitrajului este reprezentată, în principal, de
dispoziţiile Cărţii a IV-a a Codului de procedură civilă, nu poate fi negat impactul pe
care convenţiile internaţionale îl au asupra dreptului arbitral românesc.1
Influenţa reglementărilor Comisiei Unite pentru Dreptul Comerţului
Internaţional (CNDUCI/UNCITRAL) asupra dreptului intern al arbitrajului românesc
este concretizată în existenţa unor similitudini atât sub aspectul principiilor
aplicabile cât şi sub aspectul procedurii şi al elementelor ce legitimează validitatea
convenţiei arbitrale în cele două forme: clauză compromisorie şi compromis.
Secţiunea 2 Noţiunea de arbitraj comercial. Caracterele arbitrajului1 G. Dănăilă, Procedura arbitrală în litigiile comerciale interne, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 26
6
2. 1. Noţiunea de arbitraj
Definiţiile pe care doctrina le oferă sunt unanime în a releva în mod constant
trăsăturile specifice arbitrajului. Într-o definiţie sintetică, arbitrajul poate fi definit ca
un mod convenţional de soluţionare a unor litigii determinate de către persoane
particulare învestite de părţile litigante cu puterea de a judeca.
2. 2. Caracterele arbitrajului
Confidenţialitatea, celeritatea arbitrajului, atmosfera deschisă, lipsită de
rigiditate şi formalism ce caracterizează dezbaterea litigiului arbitral, în ansamblul
său, converg în susţinerea faptului că arbitrajul, mai mult decât sistemul judiciar
statal, este mai apropiat de spiritul afacerilor comerciale şi mai apt să ofere soluţii
mai adecvate diferendelor ce pot apărea între părţi în derularea relaţiilor lor de
afaceri.
Secţiunea 3 Convenţia arbitrală. Scurte consideraţii
Convenţia arbitrală constituie condiţia primordială a arbitrajului. Fără
convenţie arbitrală nu poate exista arbitraj voluntar.1
Condiţia arbitrajului este convenţia arbitrală încheiată într-un cadrul legislativ
care îi conferă eficienţă.
Convenţia arbitrală se încheie potrivit art. 343 alin. 2 C. pr. civ. fie sub forma
unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal, fie sub forma unei
înţelegeri de sine stătătoare, denumită compromis.2
Prin clauza compromisorie părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din
contractul în care este inserată sau în legătură cu acestea să fie soluţionate pe
calea arbitrajului, aratându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor, iar
prin compromis părţile convin ca litigiul ivit între ele să fie soluţionat pe calea
arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii obiectul litigiului şi numele
arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.
Conţinutul convenţiei arbitrale este lăsat în virtutea principiului libertăţii
contractuale, pe seama părţilor, astfel cum prevede expres art. 341 C. pr. civ. .
CAPITOLUL II EXCEPŢII PROCESUALE ÎN ARBITRAJUL COMERCIAL
Secţiunea 1 Noţiunea şi importanţa excepţiilor1 G. Dănăilă, op. cit. , p. 472 Idem, p. 48
7
Conceptul de excepţie, evocă, în limbajul obişnuit, orice abatere de la o
regulă generală şi provine din substantivul latin „exceptio”, care înseamnă „ a lua
din”, „a împuţina”, „ a anihila”. Despre excepţie nu se poate vorbi facându-se
abstracţie de noţiunea de apărare.1 Iar aceasta deoarece, într-un sens larg, prin
apărare se desmnează toate mijloacele folosite de pârât pentru a obţine
respingerea cererii reclamantului sau numai întârzierea judecăţii.
În sensul larg, conceptul de apărare cuprinde şi acele obiecţiuni care se
referă la fondul dreptului, precum şi acelea care vizează partea formală a judecăţii.
În sens restrâns, apărarea pârâtului desemnează obiecţiunile prin care se
urmăreşte combaterea directă a pretenţiei ca nedreaptă sau inexistentă ori stinsă
printr-o clauză ulterioară.
Conceptul strict procedural de excepţie este legat de partea formală a
judecăţii. Excepţiile procedurale sunt acele mijloace prin care, de regulă, pârâtul
urmăreşte, fără a nega existenţa dreptului subiectiv, întârzierea judecăţii sau
respingerea acţiunii ca inadmisibilă.2
Există o mare diversitatea de excepţii de procedură: unele dintre ele expres
reglementate de lege, altele pot fi deduse din necesitatea aplicării unor sancţiuni
procedurale şi chiar din ansamblul reglementărilor procedurale în materie. Toate
au însă o caracteristică comună: de a supune judecătorului/arbitrului, o chestiune
exterioară şi prealabilă dezbaterii fondului cauzei.
1. 1. Natura excepţiilor procesuale
Apărarea pe cale de excepţie este corelativă dreptului la acţiune.
Excepţia constituie un mijloc procedural de apărare a intereselor legale ale
pârâtului, iar în această perspectivă ea se află într-o legătură strânsă cu însuşi
dreptul subiectiv.
Excepţia prin ea însăşi nu este dreptul substanţial, ci o componentă esenţială
a dreptului la apărare, ea fiind puterea juridică recunoscută pârâtului de a se
opune pretenţiei formulate de reclamant în faţa organelor de jurisdicţie.
1. 2. Clasificarea excepţiilor
După obiectul asupra cărora poartă, excepţiile procesuale sunt:
- excepţii de procedură- cele care se referă la condiţiile formale ale judecăţii;1 I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 4612 Ibidem
8
- excepţii de fond- cele care se referă la lipsuri privitoare la exerciţiul dreptului
la acţiune, vizând şi alte neregularităţi determinate de neîndeplinirea unor condiţii
prealabile sesizării.1
După efectul imediat produs, excepţiile procesuale pot fi grupate în
următoarele categorii:
- excepţii dilatorii- dacă sunt admise au ca efect imediat întârzierea judecării
cauzei;
- excepţii peremptorii sau dirimante- determină respingerea sau anularea
cererii;
- excepţii declinatorii- au ca rezultat trimiterea cauzei spre judecare unei alte
instanţe.
După natura normei încălcate, excepţiile procesuale pot fi:
- absolute- prin încălcarea unei norme absolute;
- relative- rezultă din încălcarea unei norme dispozitive.
În concret, în funcţie de obiectul la care se referă excepţiile procesuale pot fi:2
- excepţii cu privire la părţi: lipsa capacităţii procesuale, excepţia de
prematuritate, a lipsei de interes, lipsa dovezii calităţii de reprezentant;
- excepţii privind instanţa de judecată: excepţia imunităţii de jurisdicţie, de
necompentenţă, depăşirea atribuţiilor judecătoreşti, greşita compunere sau
constituire a instanţei, excepţia de imparţialitate, de recuzare, abţinere,
strămutarea pricinii, privind nerespectarea principiului cotinuităţii şi distribuirii
aleatorii a dosarelor;
- excepţii privind actele de procedură: excepţia de nulitate, de tardivitate;
- excepţii privind judecata: excepţia lipsei procedurii prealabile, litspendenţei,
conexităţii, perimării, prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, puterii
lucrului judecat, nelegalitatea procedurii de citare, exercitării abuzive a drepturilor
procesuale.
1. 3. Procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale
Codul de procedură civilă conţine dispoziţii deosebit de sumare privitoare la
procedura de soluţionare a excepţiilor de procedură. Dispoziţiile art. 137 alin. 1 C.
pr. civ. conţin o regulă fundamentală în această materie, astfel: „ instanţa se va 1 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 5702 Idem, p. 646
9
pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond
care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”.
De la regula enunţată, legea formulează o importantă excepţie. Potrivit art.
137 alin. 2 C. pr. civ. „excepţiunile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru
judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în
fond a pricinii”.
Există situaţii în care excepţia nu poate fi soluţionată pe baza actelor de la
dosar, fiind necesară şi administrarea altor dovezi. Pentru asemenea situaţii, legea
permite unirea excepţiilor cu fondul cauzei.1
În mod firesc, excepţiile trebuie să fie invocate de părţi înainte de cercetarea
fondului şi ţinând seama de natura normelor procedurale încălcate.
Secţiunea 2 Principalele excepţii procesuale
2. 1. Excepţia de neconstituţionalitate
În reglementarea anterioară, Constituţia prevedea, în art. 144 lit. c, că
excepţia de neconstituţionalitatea se poate ridica numai în faţa instanţelor
judecătoreşti, fiind excluse orice alte organe de jurisdicţie.
Prin legea de revizuirea a Constituţiei din 18 septembrie 2003 s-a prevăzut că
excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi în faţa tribunalului arbitral.
Această dispoziţie din legea fundamentală reprezintă, o dată în plus, o
recunoaştere a laturii jurisdicţionale a arbitrajului şi o reconfirmare a creşterii
ponderii arbitrajului în soluţionarea litigiilor comerciale.2
Potrivit art. 29 (4) din Legea nr. 47/1992, astfel cum a fost modificată şi art.
146 din Legea de revizuirea a Constituţiei, tribunalul arbitral în faţa căruia a fost
invocată excepţia de neconstituţionalitate are competenţa de a sesiza Curtea
Constituţională printr-o încheiere care va curpinde punctele de vedere ale părţilor,
opinia tribunalului arbitral asupra excepţiei, încheierea trebuie motivată, cuprinzând
şi susţinerile părţilor precum şi dovezile necesare. Măsura suspendării dăinuie
până la rămânerea definitivă a deciziei Curţii Constituţionale cu privire la excepţia
de neconstituţionalitate respectivă.
1 I. Leş, op. cit. , p. 4712 G. Dănăilă, Procedura arbitrală în litigiile comerciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 242-243
10
Încheierea de suspendare are caracter interlocutoriu, tribunalul arbitral
nemaiputând reveni asuprea măsurii dispuse şi este supusă aceleiaşi căi de
desefiinţare ca şi sentinţa arbitrală.1 Împotriva încheierii prin care tribunalul arbitral
dispune măsura suspendării judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate, se poate formula acţiune în anulare în termen de cinci zile de
la pronunţare.
2. 2. Excepţia lipsei capacităţii procesuale
Capacitatea procesuală reprezintă reflectarea în plan procesual a capacităţii
civile din dreptul civil material, definită ca fiind „acea parte a capacităţii juridice a
persoanei care constă în capacitatea de a avea şi a-şi exercita drepturile civile şi
de a avea şi a-şi exercita drepturile civile, prin încheierea de acte juridice”. În
măsura în care în dreptul civil există capacitate de folosinţă şi capacitate de
exerciţiu, în aceeaşi măsură, în dreptul procesual civil există capacitate procesuală
de folosinţă şi capacitate procesuală de exerciţiu.2
• Pornind de la dispoziţiile art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 privitor la
persoanele fizice şi juridice, potrivit căruia capacitatea de folosinţă este
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, capacitatea procesuală de folosinţă
apare ca fiind aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi de a-şi asuma
obligaţii pe plan procesual.
Persoanele fizice dobândesc capacitatea de folosinţă la momentul naşterii şi
o pierd o dată cu moartea. Atunci când este vorba de drepturi, acestea sunt
recunoscute de la data concepţiei, dacă copilul se naşte viu.
Îngrădirile aduse capacităţii de folosinţă înseamnă, implicit, incapacitate
transpusă pe plan procesual şi înseamnă că persoana respectivă nu poate figura
ca parte în proces, în limitele îngrădirii.3 Spre exemplu, părintele decăzut din
drepturile părinteşti nu poate sta în proces, în legătură cu drepturile şi obligaţiile
faţă de copilul minor, cu excepţia obligaţiei de întreţinere.
Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice se dobândeşte diferit, după
cum acestea sunt supuse sau nu înregistrării. Cele care sunt supuse înregistrării
1 G. Dănăilă, op. cit. , p. 2432 M. Tâbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 138-1393 Idem, p. 142
11
dobândesc capacitatea de folosinţă de la acest moment. Celelalte persoane
juridice dobândesc capacitatea de folosinţă de la data actului de dispoziţie care le
înfiinţează, de la data recunoaşterii ori autorizării înfiinţării lor sau de la data
îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.1 În plus, capacitatea de folosinţă
a persoanelor juridice este guvernată de principiul specialităţii, potrivit căruia
persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei,
stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut.
În doctrină s-a arătat că actele de procedură săvârşite de o persoană fără
capacitate de folosinţă sunt lovite de nulitate absolută. Sancţiunea este
respingerea cererii ca nefondată.2
Pe parcursul procesului, lipsa capacităţii procesuale de folosinţă se invocă pe
cale de excepţie de fond, peremptorie, de către oricare dintre părţi, de procuror
sau de instanţă din oficiu, în oricare etapă procesuală.
Esenţial pentru a considera întemeiată excepţia lipsei capacităţii de folosinţă
este scopul urmărit.
• Potrivit art. 5 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954, capacitatea de exerciţiu este
capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii,
săvârşind acte juridice. Pentru ca cineva să poată sta în justiţie, trebuie să aibă
liberul exerciţiu al tuturor facultăţilor şi drepturilor sale, sau capacitatea de a se
obliga prin contract.3
Persoana fizică dobândeşte capacitatea de exerciţiu la vârsta de 18 ani.
Minora de 15/16 ani care se căsătoreşte dobândeşte capacitatea de exerciţiu
deplină.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice încetează prin deces, punere sub
interdicţie.
Persoana juridică dobândeşte capacitatea de exerciţiu la data înfiinţării sale şi
o pierde la momentul încetării.
Art. 41 alin. 2 C. pr. civ. asociaţiile şi societăţile care nu au personalitate
juridică pot sta în judecată ca pârâte dacă au organe proprii de conducere.
1 Decretul nr. 31/1954 art. 28, 33, 342 M. Tăbârcă, op. cit. , p. 1443 Idem, p. 146
12
Potrivit art. 42 C. proc. civ. , persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor nu
pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate sau autorizate de legile
sau statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor.1
Atât în cazul persoanei fizice cât şi al persoanei juridice, actele de procedură
îndeplinite de cel care nu are exerciţiul drepturilor procesuale sunt anulabile.
Soluţia este aceeaşi pentru actele săvârşite de cel cu capacitate de exerciţiu
restrânsă care nu a fost asistat de ocrotitorul legal, atunci când asistarea este
obligatorie.2
Pe parcursul procesului, lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu se invocă pe
cale de excepţie de fond, peremptorie, absolută, în orice stare a pricinii.3
Deşi excepţia este în legătură cu ocrotirea intereselor unei părţi, şi ar trebui
ca o excepţie relativă, ea poate fi ridicată nu numai în primă instanţă, până la
prima zi de înfăţişare, ci chiar direct în apel sau recurs. Excepţia poate fi ridicată
nu numai de partea ale cărei interese sunt ocrotite prin consacrarea sancţiunii, dar
şi de celaltă parte, care nu poate fi obligată să accepte o judecată în care actele de
procedură ale adversarului, inclusiv hotărârea, stau sub semnul nesiguranţei
dedusă din riscul anulării lor.4
Excepţia privind lipsa de capacitate procesuală de exerciţiu prezintă o
particularitate, în privinţa efectului pe care îl produce. Astfel, anularea actelor de
procedură făcute de cel care nu are capacitate procesuală de exerciţiu nu intervine
automat, la termenul la care se constată neregularitatea. Excepţia începe prin a
avea efect dilatoriu, şi numai dacă nu se acoperă lipsurile, se produce efectul
peremptoriu de anulare a cererii.
2. 3. Excepţia de prematuritate
Pornind de la obiectul acţiunii civile, înseamnă că o altă condiţie pentru
exercitarea acţiunii şi dobândirea calităţii de parte în preocesul civil este dreptul.
1 F. Măgureanu, Drept procesual civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 58-602 Art. 43 alin. 2 C. proc. civ.3 Art. 43 alin. 1 C. proc. civ.4 F. Măgureanu, op. cit. , p. 62
13
Pentru a putea fi valorificat pe cale de acţiune, dreptul, la rândul lui, trebuie să
respecte anumite cerinţe:
- să fie recunoscut şi ocrotit de lege;
- să fie exercitat potrivit scopului economic şi social pentru care a fost
recunoscut de legi;
- să fie exercitat cu bună-credinţă;
- să fie actual, adică să nu fie supus unui termen sau unei condiţii suspensive.
Dacă în urma unor dezbateri contradictorii se constată că dreptul pretins de
reclamant nu există ori acesta nu îndeplineşte condiţiile de validitate impuse de
lege pentru a putea fi exercitat, cererea va fi respinsă ca nefondată sau
neîntemeiată.1
Dacă dreptul nu este actual, lipsa acestei condiţii poate fi invocată prin
intermediul excepţiei de prematuritate.
Excepţia de prematuritate poate fi caracterizată ca fiind o excepţie de fond,
pentru că este în legătură cu o condiţie de exerciţiu a acţiunii,
peremptorie/dirimantă, întrucât admiterea ei tinde la respingerea acţiunii, şi
absolută, pentru că normele care reglementează condiţiile de exerciţiu ale acţiunii
au caracter imperativ.
Dacă se admite excepţia de prematuritate, cererea va fi respinsă ca prematur
introdusă. După împlinirea termenului sau condiţiei suspensive, reclamantul va
putea promova o nouă cerere de chemare în judecată înăuntrul termenului de
prescripţie extinctivă, fără să i se poată opune autoritatea de lucru judecat de
vreme ce în primul proces nu a fost dezbătut fondul dreptului.2
În speţă, Judecătoria Costeşti a respins ca prematur introdusă cererea prin
care se solicita acordarea unui drept de servitute de trecere. Soluţia este greşită.
Faţă de motivarea instanţei, în sensul că reclamantul nu a făcut dovada că este
proprietar al fondului dominant, cererea trebuia respinsă pentru lipsa capacităţii
procesuale.3
2. 4. Excepţia lipsei de interes
Interesul este o altă cerinţă necesară pentru existenţa dreptului la acţiune.
1 M. Tăbârcă, op. cit. , p. 177-1782 Idem, p. 1793 Sentinţa civilă nr. 464/1997, în M. Tăbârcă, op. cit. , p. 178
14
Deşi Codul nostru de procedură nu defineşte această condiţie de exerciţiu a
acţiunii, în doctrină, s-a arătat că prin interes înţelegem folosul practic, imediat pe
care îl are o parte pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare.1
Pentru a justifica sesizarea tribunalului arbitral/instanţei de judecată, interesul
trebuie să îndeplinească anumite condiţii:2
- să fie legitim, corespunzător cerinţelor legii materiale şi procesuale;
- să fie personal şi direct, adică folosul urmărit prin declanşarea procedurii
judiciare să aparţină celui care recurge la acţiune;
- să fie născut şi actual, să existe în momentul în care este formulată cererea.
Lipsa interesului în promovarea oricărei forme procedurale din cadrul acţiunii
sau a uneia din cerinţele sale se invocă pe cale de excepţie de fond, peremptorie,
absolută.
Dacă excepţia se admite, acţiunea va fi respinsă pentru lipsă de interes.
Respingerea acţiunii pentru acest motiv, nu poate fi invocată cu autoritate de
lucru judecat într-o altă acţiune promovată într-un moment în care interesul s-a
născut şi întruneşte celelate cerinţe.
În speţă, dacă reclamatul nu a făcut dovada încălcării dreptului său de către
pârât, pentru a fi nevoit să-l cheme în judecată pentru ca pârâtul să fie obligat să-i
respecte dreptul sau să-l despăgubească, se respinge acţiunea.3
2. 5. Excepţia de necompetenţă
Excepţia de necompetenţă este mijlocul procedural prin care partea chemată
în faţa instanţei necompetente poate solicita acesteia să se desesizeze şi să
trimită cauza spere soluţionare la instanţa de judecată sau la organul cu atribuţii
jurisdicţionale competent potrivit legii. De cele mai multe ori, excepţia de
necompetenţă se invocă de către pârât, întrucât el este mai întâi afectat prin
chemarea în faţa altei instanţe decât cea competentă. Excepţia de necompetenţă
absolută poate fi invocată însă şi de procuror şi chiar de instanţă din oficiu.4
1 V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 238-2422 M. Tăbârcă, op. cit. , p. 183-184 3 Decizia nr. 2567/2001, Curtea de apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în M. Tăbârcă, op. cit. , p. 1844 I. Leş, op. cit. , p. 267
15
Situaţia în care două sau mai multe instanţe se consideră competente sau
dimpotrivă necompetente să soluţioneze o cauză concretă generează un conflict
de competenţă. Conflictele de competenţă pot fi pozitive sau negative.
Există conflict pozitiv de competenţă atunci când două sau mai multe
instanţe se declară concomitent sau succesiv abilitate să soluţioneze aceeaşi
cauză, refuzând să-şi decline competenţa în favoarea altei instanţe sau organ cu
atribuţii jurisdicţionale.
Conflictul negativ de competenţă apare, în acele cazuri în care două sau mai
multe instanţe se declară necompetente să soluţioneze cauza, declinându-şi
reciproc competenţa.
Conflictul dintre o instanţă judecătorească şi un alt organ cu activitate
jurisdicţională, indiferent de ierarhia acestuia din urmă, se soluţionează
întotdeauna de către instanţa ierarhic superioară instanţei în conflict. Regula este
statornicită în mod imperativ prin dispoziţiile art. 22 alin. 4 teza finală C. pr. civ. . În
acest fel se dă prioritate instanţelor judecătoreşti în soluţionarea conflictelor de
competenţă dintre ele şi alte organe cu atribuţii jurisdicţionale.1
Sesizarea instanţei competente a statua asupra conflictului de competenţă
constituie un atribut exclusiv al instanţei în faţa căreia s-a ivit conflictul; părţile nu
sunt îndreptăţite să sesiseze direct instanţa competentă a statua asupra
conflictului.2
Hotărârea prin care se decide asupra conflictului de competenţă poartă
denumirea de regulator de competenţă.
În aplicarea principiului „judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei”
instanţa învestită cu soluţionarea cererii principale rezolvă şi excepţia de
necompetenţă, fie prin respingerea ei şi rezolvarea în fond a litigiului, fie prin
admiterea ei, şi declarându-se necompetentă, trimiterea dosarului instanţei
competente sau altui organ cu atribuţii jurisdicţionale.3
Hotărârea instanţei de dezînvestire, respectiv de învestire a altei instanţe, îşi
produce efectele de îndată ce aceasta a devenit irevocabilă, art. 158 alin. 3 C. pr.
civ. . În orice alt caz, ea îşi produce efectele de la data pronunţării.
1 V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit. , p. 172-1752 I. Leş, op. cit. , p. 2733 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 576
16
2. 6. Excepţia cu privire la compunerea instanţei
Întrucât normele cu privire la compunerea instanţei au un caracter imperativ,
părţile, instanţa sau procurorul, atunci când participă la dezbateri, pot invoca, în
orice stadiu al pricinii, nerespectarea lor. În cursul dezbaterilor, greşita compunere
a instanţei printr-un număr mai mic sau mai mare de judecători decât cel prevăzut
de lege se va invoca pe cale de excepţie. Este o excepţie de procedură şi are
caracter absolut.1
2. 6. 1. Incompatibilitatea
Incompatibilitatea in dreptul procesual civil, potrivit art. 24 alin. 1 C. pr. civ. ,
este situaţia în care se găseşte un judecător căruia îi vine spre judecată, în recurs,
sau după judecarea în fond, după casare cu trimitere, o pricină în care a mai
judecat o dată. În alin. 2 se prevede că nu poate lua parte la judecată cel care a
fost martor, expert sau arbitru în aceeaşi pricină.2
Art. 344 C. pr. civ. stipulează că poate fi arbitru orice persoană fizică, de
cetăţenie română, care are capacitatea deplină de exerciţiu al drepturilor. S-ar
putea spune că neîndeplinirea acestor condiţii ar conduce la o incompatibilitatea
generală a persoanei fizice care ar dori să fie arbitru.
Organismele de arbitraj pot prevedea condiţii suplimentare, impunând
exigenţe referitoare la o reputaţie neştirbită, o înaltă calificare şi experienţă, astfel
că persoana care nu îndeplineşte aceste cerinţe nu este compatibilă cu calitatea
de arbitru.
O altă incompatibilitate este şi aceea între calitatea de magistrat şi cea de
arbitru, precum şi între cea de avocat şi arbitru.3
Atunci când din motivele enunţate, calitatea unei persoane de arbitru a
încetat, părţile, vor proceda la înlocuirea arbitrului revocat, recuzat, care s-a
abţinut, etc. .
2. 6. 2. Recuzarea şi revocarea arbitrului
• Recuzarea este dreptul pe care îl au părţile din proces de a cere, în cazurile
determinate de lege, ca arbitrul să se retragă din compunerea tribunalului arbitral.
1 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 207, p.647 2 G. Dănăilă, op. cit. , p. 1683 Idem, p. 169
17
Potrivit art. 351 C. pr. civ. arbitrul poate fi recuzat pentru cauze care pun la
îndoială independenţa şi imparţialitaea sa.
Pe lângă situaţiile prevăzute în art. 27 C. pr. civ. , în arbitraj există şi anumite
particularităţi, deoarece dacă pentru judecători cauzele de recuzare sunt expres şi
limitativ prevăzute de lege, în materia recuzării arbitrilor există şi clauze
convenţionale, părţile având libertatea ca prin convenţia arbitrală, să ridice o serie
de condiţii ce urmează să fie îndeplinite la numirea arbitrilor, nerespectarea
acestora îndreptăţind partea interesată să ceară recuzarea.1
Dacă după numire, partea află de existenţa cauzei de recuzare, acesteia nu i
se închide dreptul de a invoca recuzarea, în afară de cazul în care partea adversă
face dovada că acea cauză era cunoscută de partea care a numit arbitrul la acel
moment.
În arbitrajul ad-hoc, cererea de recuzare se soluţionează de instanţa
judecătorească care, în lipsa conevenţiei arbitrale, ar fi fost competentă să
soluţioneze litigiul în fond în primă instanţă.
În arbitrajul instituţionalizat, soluţionarea cererii de recuzare se realizează de
caătre tribunalul arbital, fără participarea arbitrului recuzat, acesta fiind înlocuit de
Preşedintele Curţii de Arbitraj.
• Revocarea arbitrilor este sancţiunea care intervine în cazul în care arbitrul
nu îşi îndeplineşte îndatoririle ce îi revin potrivit misiunii încredinţate de părţi.
Revocarea poate interveni în urma unei tranzacţii de către părţile în litigiu, a
renunţării părţilor la soluţionarea prin arbitraj a litigiului sau în cursul ei, de
exemplu, pierderea încrederii părţilor în arbitri.2
2. 7. Excepţia de litispendenţă
Potrivit art. 163 alin. 1 C. pr. civ. , nimeni nu poate fi chemat în judecată
pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte înaintea mai multor
instanţe deopotrivă competente. Rezultă, aşadar, că invocarea excepţiei de
litispendenţă se bazaează pe o triplă identitate: de părţi, de obiect şi de cauză şi
presupune ca instanţele astfel sesizate să fie deopotrivă competente în
soluţionarea cererii. 3
1 G. Dănăilă, op. cit. , p. 1642 Idem, p. 165
18
Fiind o excepţie de procedură cu caracter dilatoriu şi absolut, ea poate fi
invocată în orice stare a pricinii, de părţi, şi din oficiu de către instanţă.
În arbitraj, elementul de învestire a tribunalului arbitral cu soluţionarea unui
litigiu determinat este convenţia arbitrală. Convenţia arbitrală, având caracter
atributiv de competenţă, determină scoaterea din sistemul jurisdicţiei statale a
litigiului ce face obiectul judecăţii arbitrale. Cum tibunalul arbitral nu poate fi
integrat organelor jurisdicţionale statale, invocarea unei asemenea excepţii în
arbitraj nu ar avea temei legal. Excepţia pe acre ar trebui să o invoce partea care
are interes este aceea de necompetenţă a tribunalului arbitral şi nu pe aceea de
litispendenţă.1
În situaţia în care arbitrajul este cel dintâi sesizat şi ulterior instanţa
judecătorească, problema se pune tot din perspectiva excepţiei de necompetenţă.
Ca urmare, tribunalul arbitral, sesizat cu excepţia de necompetenţă, îşi va verifica
propria competenţă, şi dacă va constata competenţa, va opri litigiul spre
soluţionare, ceea ce va determina instanţa judecătorească să îşi constate ulterior
necompetenţa, iar în situaţia în care va constata că nu este valabil învestit, va da o
hotărâre de declinare, fapt ce va îndreptăţi instanţa judecătorească să continue
soluţionarea în fond a litigiului.
Aceeaşi rezolvare ar trebui dată şi în cazul în care reclamantul învesteşte
două sau mai multe tribunale arbitrale cu soluţionarea aceleaşi acţiuni, împotriva
aceluiaşi pârât, indiferent dacă tribunalele arbitrale sunt compuse din arbitri ce
figurează pe lista aceleiaşi instituţii permanente de arbitraj sau pe liste aparţinând
unor curţi de arbitraj diferite. Într-o atare situaţie, tribunalul arbitral mai întâi învestit
urmează să dispună în raport de competenţa sa în soluţionarea litigiului cu care a
fost sesizat.2
2. 8. Excepţia de conexitate şi disjungere
• În reglementarea dată de art. 164 C. pr. civ. , posibilitatea invocării
excepţiei de conexitate presupune existenţa a două sau mau multe pricini ce se
3 G. Dănăilă, Procedura arbitrală în litigiile comerciale interne, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 245 1 G. Dănăilă, op. cit. , p. 2452 Idem, p. 246
19
află înaintea aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe deosebite, dar de acelaşi grad
în care sunt aceleiaşi părţi, chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză
se află în strânsă legătură, sub rezerva respectării normelor imperative de
competenţă.
Conexitatea poate fi invocată atât de părţi cât şi de tribunalul arbitral din
raţiuni ce ţin de celeritate, de o mai bună administrare a probelor, de o judecată
unitară şi nu în ultimul rând, de o economie de mijloace.1
Conexarea în arbitraj vizează exclusiv acţiunile arbitrale, această excepţie
neputând avea ca obiect o acţiune arbitrală şi o acţiune de drept comun întrucât
tribunalul arbitral nu poate fi integrat în sistemul jurisdicţional statal pentru a i se
stabili un anumit grad în raport de care să fie admisibilă o eventuală conexare.
În arbitraj, una dintre condiţiile de admisibilitate a cererii de conexitate
prevăzute de art. 164 C. pr. civ. , pricinile să se afle înaintea aceleiaşi instanţe sau
instanţe deosebite de acelaşi grad, suscintă discuţii în raport de natura
convenţională a arbitrajului, acestea vizând acordul pe care părţile litigante trebuie
să şi-l exprime cu privire la tribunalul arbitral care urmează a soluţiona cererile
arbitrale conexe.
În cazul admiterii excepţiei de conexare a două sau mai multe acţiuni
arbitrale, dosarul/dosarele care urmează a se conexa vor fi trimise spre soluţionare
tribunalului arbitral mai întâi învestit, ceea ce înseamnă că părţile trebuie să îşi dea
acordul şi cu privire la soluţionarea cererilor conexe de către tribunalul arbitral mai
întâi învestit.2
În raport de posibilitatea ca aceeaşi parte să desemneze arbitrii diferiţi în
două sau mai multe cereri de arbitrare, este recomandabil, ca invocarea excepţiei
de conexare a două sau mai multe acţiuni arbitrale să fie dublată de punerea în
discuţia părţilor a acceptării de către acestea a tribunalului arbitral care urmează
să soluţioneze cererile conexe. În faţa unei eventuale opoziţii a uneia dintre părţi
cu privire la alcătuirea tribunalului arbitral ce urmează să judece cererile arbitrale
conexe, se impune respingerea excepţiei de conexitate întrucât partea care şi-a
1 G. Dănăilă, op. cit. , p. 2442 Ibidem
20
manifestat refuzul ar putea invoca, pe calea acţiunii în anulare, faptul că tribunalul
arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală.1
• Potrivit art. 165 C. pr. civ. , dacă tribunalul arbitral apreciază că numai una
dintre pricinile întrunite este în stare de judecată, poate dispune disjungerea, în
orice fază a judecăţii. Cele mai întâlnite cazuri de disjungere în procesul arbitral
sunt cele generate de achitarea cu întârziere a taxei arbitrale aferente cererii
reconvenţionale, sau de administrarea unor probe suplimentare în cadrul cererii
reconvenţionale.
Într-o speţă s-a concluzionat că cererea reconvenţională care implică
administrarea unor probe suplimentare pentru lămurirea unor situaţii de fapt şi
care, ca atare, nu este în stadiul de a fi soluţionată o dată cu acţiunea principală,
poate fi disjunsă şi pusă pe rol pentru un alt termen, prin însăşi hotărârea
pronunţată asupra acţiunii principale.2
2. 9. Excepţia puterii lucrului judecat
Sintagma „lucru judecat” provine din latinescul „res iudicata”, care semnifică
ceea ce s-a soluţionat. Din punct de vedere procesual, această expresie se
raportează la efectele hotărârii judecătoreşti. Fundamentul lucrului judecat rezidă
în necesiatea de a da eficienţă hotărârii judecătoreşti şi de a evita o nouă judecată
asupra aceleiaşi chestiuni litigioase.3
Deşi constituie efectul principal al hotărârii judecătoreşti definitive, puterea
lucrului judecat nu este reglementată ca atare ci ca o prezumţie legală absolută în
art. 1201 din Codul civil şi ca o excepţie de fond de art. 166 C. pr. civ. . potrivit art.
1201 din Codul civil este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are
acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută
de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate. Iar art. 166 C. pr. civ. prevede că excepţia
puterii lucrului judecat se poate ridica de părţi sau de judecător, chiar înaintea
instanţelor de recurs.4
Puterea lucrului judecat are la bază două reguli fundamentale:
- o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată;
1 G. Dănăilă, op. cit. , p. 2452 Sentinţa Curţii de Arbitraj Bucureşti nr. 1 din 19 ianuarie 1973, în G. Dănăilă, op. cit. , p. 2453 I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 4784 Idem, p. 482
21
- soluţia cuprinsă în hotărâre este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie
să fie contrazisă de o altă hotărâre.
Pentru ca o hotărâre definitivă să poată fi opusă cu putere de lucru judecat
într-o nouă acţiune este necesar să existe între prima acţiune şi cea de a doua
tripla identitate de elemente: aceleaşi părţi, în aceeaşi calitate, acelşi obiect şi
aceeaşi cauză.
Puterea lucrului judecat se poate valorifica prin excepţia prevăzută de art. 166
C. pr. civ. , care potae fi ridicată oricând de partea interesată sau din oficiu de
către organul de jurisdicţie.
În ceea ce priveşte hotărârea arbitrală, Cartea a IV-a nu enunţă acest efect
deducându-se din faptul că hotărârea arbitrală comunicată părţilor are efectele
unei hotărâri judecătoreşti definitive.1
Excepţia puterii lucrului judecat poate fi ridicată atât în faţa instanţelor
judecătoreşti cât şi în faţa tribunalelor arbitrale.
Acest efect este limitat de principiul inopozabilităţii faţă de terţi, hotărârea
arbitrală neproducând efecte decât între părţile la convenţia arbitrală.
Puterea lucrului judecat a sentinţei arbitrale este de ordin privat şi nu de
ordine publică, atât în dreptul intern cât şi în dreptul internaţional privat. Aceasta
înseamnă că partea interesată poate renunţa la beneficiul puterii lucrului judecat.
Calificarea excepţiei puterii lucrului judecat are importante consecinţe
practice. Dacă excepţia este calificată de ordine publică, o hotărâre arbitrală
pronunţată cu încălcare acesteia este anulabilă, conform art. 364 C. pr. civ. . Nicio
sancţiune nu va exista dacă excepţia nu este de ordine publică.
În doctrină2 s-a apreciat că, în raport de dispoziţiile care reglementează
puterea lucrului judecat, şi faţă de rolul său, pot fi identificate următoarele
caracteristici:
- exclusivitatea, care face imposibilă defăşurarea unui proces între aceleaşi
părţi, pentru acelaşi obiect şi aceeaşi cauză:
- incontestabilitatea, atribut în raport de care hotărârea definitivă nu mai poate
fi pusă în discuţie de către părţi sau procuror decât prin intermediul căilor de atac
prevăzute de lege;1 G. Dănăilă, , p. 2992 Ibidem
22
- executorialitatea, care face ca hotărârea definitivă să fie pusă în executare
silită la cererea părţii care a câştigat sau a procurorului, iar uneori chiar din oficiu;
- obligativitatea, care face ca părţile să se supună efectelor lucrului judecat iar
partea în favoarea căreia acţionează să nu poată renunţa la dreptul de a o invoca.
2. 10. Excepţia nulităţii
Prin nulitate se desemnează, în general, sancţiunea ce se poate aplica în
cazul nesocotirii anumitor dispoziţii legale sau mijlocul tehnic prevăzut de lege
pentru a asigura respectarea condiţiilor de validitate a actului juridic. 1
Nulităţile pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii:
• după cum există sau nu un text de lege care să prevadă în mod expres
sancţiunea nulităţii, există:
- nulităţi exprese, anume prevăzute de lege;
- nulităţi virtuale, care decurg din faptul că la întocmirea actului de procedură
nu au fost respectate dispoziţiile legale care stabilesc condiţiile pentru încheierea
actului.
• după caracterul normelor juridice încălcate:
- absolute, când norma încălcată are caracter imperativ;
- relative, prin încălcare unei norme dipozitive.
• după cum privesc forma actelor juridice:
- extrinseci, privesc forma exterioară a actului;
- intrinseci, privesc forma interioară a actului.
• după cum implică sau nu existenţa unei vătămări:
- condiţionate de existenţa unei vătămări;
- necondiţionate de existenţa unei vătămări.
Potrivit art. 105 C. pr. civ. , nulitatea unui act de procedură poate fi cerută în 2
cazuri:
- necompetenţa judecătorului;
- nerespectarea formelor legale şi necompetenţa funcţionarului.
Pe de altă parte, în afară de necompetenţa instanţei există şi alte cazuri de
nulitate necondiţionată de producerea unei vătămări, prevăzute în alte legi
speciale sau texte ale Codului.
1 I. Leş, op. cit. , p. 335
23
Nulitatea trebuie să fie constatată de instanţa judecătorească.
Dacă procesul civil este în curs, în oricare din etapele sau fazele sale,
încălcarea formelor procedurale se invocă prin intermediul excepţiei.1
În mod obişnuit, excepţia nulităţii este o excepţie de procedură, pentru că
este invocată în legătură cu aspecte care vizează procedura de judecată.
Atunci când este pusă în dicuţie capacitatea procesuală de exerciţiu, excepţia
nulităţii poate fi calificată drept o excepţie de fond.
Nulităţile de ordine publică pot fi ridicate de parte sau de judecător în orice
stare a pricinii. Potrivit art. 162 C. pr. civ. , excepţiile de procedură de ordine
publică pot fi ridicate înaintea instanţei de recurs numai când nu este nevoie de o
verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului, ceea ce ar presupune
administrarea şi a altor probe decât înscrisurile.
Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea ale cărei interese sunt
ocrotite prin norma încălcată, la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această
neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond.
Potrivit art. 364 C. pr. civ. hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai pentru
vicii de procedură, prin acţiunea în anulare pentru unul din următoarele motive:
- litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului;
- tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau
în temeiul unei convenţii nule sau inoperante;
- tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală;
- partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare
nu a fost legal îndeplinită;
- hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului;
- hotărârea arbitrală nu cuprinde dipozitivul şi motivele, nu arată locul şi data
pronunţării, nu este semnată de arbitri;
- dispoziţiile hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la
îndeplinire;
- hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri sau dipoziţii
imperative ale legii.
2. 11. Excepţia tardivităţii
1 M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 299
24
Instituţia termenelor procedurale, asemenea nulităţii, este înrudită
îndeaproape cu formalismul procesului civil.
Ea impune îndeplinirea actelor de procedură şi contribuie la asigurarea
disciplinei procesuale, termenele procedurale, relativ scurte, având menirea de a
stimula activitatea părţilor, prin sancţiunea instituită prin nerespectarea lor.1
Termenul de procedură este definit ca fiind intervalul de timp înăuntrul căruia
trebuie îndeplinit sau după caz, este oprit să se săvârşească un anumit act de
procedură.
Potrivit art. 103 alin. 1 C. pr. civ. , neexercitarea oricărei căi de atac şi
neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară
de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost
împiedicată printr-o împrejurarea mai presus de voinţa sa.
Ca atare, sancţiunea nerespectării termenului procedural prevăzut de lege
este decăderea.
Sancţiunea decăderii este prevăzută şi în alte texte ale Codului. Astfel, cele
referitoare la arbitraj sunt:
- recuzarea arbitrului trebuie să fie cerută, sub sancţiunea decăderii, în
termen de 10 zile de la data când partea a luat cunoştinţă de numirea arbitrului
sau, după caz, de la survenirea cauzei de recuzare (art. 351 alin. 1 C. pr. civ.);
- în materie de arbitraj, excepţiile şi alte mijloace de apărare, care nu au fost
arătate prin întâmpinare, trebuie ridicate, sub sancţiunea decăderii, cel mai târziu
la primul termen de înfăţişare (art. 356 alin. 2 C. pr. civ.);
- orice excepţie privind existenţa şi validitatea convenţiei arbitrale, constituirea
tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor şi desfăşurarea procedurii până la
primul termen de înfăţişare, trebuie ridicată, dacă nu s-a stabilit un termen mai
scurt (art. 358 alin. 1 C. pr. civ.).
Din dispoziţiile art. 103 alin. 1 C. pr. civ. rezultă că decăderea intervine numai
în caz de nerespectare a termenelor legale, imperative şi absolute. Aceasta
deoarece:
- nerespectarea termenului prohibitiv duce la nulitatea actului de procedură;
1 M. Tăbârcă, op. cit. , p. 303
25
- dacă nu este respectat un termen judecătoresc, sancţiunea constă în
posibilitatea judecătorului de a nu mai acorda un nou termen pentru îndeplinirea
actului de procedură care nu a fot îndeplinit în termenul iniţial.
Decăderea intervine în următoarele cazuri:1
- când prin lege este stabilit un termen fix pentru săvârşirea unui act de
procedură sau pentru exercitarea unui drept, iar partea a lăsat să expire acel
termen fără să beneficieze de el;
- când legea procesuală a stabilit că exercitarea unui drept trebuie să se facă
într-o anumită etapă a procesului sau într-un anumit moment procesual, iar partea
nu a respectat această cerinţă.
Sancţiunea decăderii nu intervine dacă:2
- nu a fost constată de instanţă;
- partea care putea să invoce sancţiunea renunţă la acest drept;
- decăderea priveşte pe una din părţile legate printr-un raport de solidaritate
sau de indivizibilitate, cu condiţia ca cel puţin una dintre părţi să fi săvârşit actul de
procedură în termen;
- decăderea se acoperă potrivit legii;
- partea interesată a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa ei
să efectueze actul de procedură în termen şi s-a admis cererea de repunere în
termen.
Decăderea nu intervine de drept, ci trebuie constatată de instanţă. Dacă
decăderea nu mai poate fi invocată prin nicio cale de atac, sancţiunea se acoperă
în mod definitiv.
Dacă procesul este în curs, decăderea poate fi invocată pe cale de excepţie,
diferit după cum norma încălcată este absolută sau relativă.
Decăderea se invocă în condiţii diferite, după cum norma încălcată este
imperativă sau relativă. Ori de câte ori legea stabileşte un termen imperativ pentru
exercitarea unei căi de atac sau săvârşirea unui alt act de procedură, decăderea
poate fi invocată nu numai de partea interesată, ci şi de procuror sau de instanţă
din oficiu.
1 M. Tăbârcă, op. cit. , p. 3092 Idem, p. 310
26
Dacă norma este dispozitivă, atunci decăderea poate fi invocată numai de
partea interesată şi numai la primul termen după cunoaşterea motivului decăderii.
Excepţia tardivităţii este o excepţie de procedură, fiind în legătură cu modul
de desfăşurare a judecăţii.
Excepţia tardivităţii, în raport de criteriul efectului urmărit este o excepţie
peremptorie pentru că, odată admisă, are drept consecinţă respingerea sau
anularea cererii făcute cu nesocotirea termenului prescris de lege.
După cum norma încălcată este imperativă sau dispozitivă, şi excepţia
tardivităţii este absolută sau relativă.
2. 12. Excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită
Pentru ca un creditor să poată să declanşeze şi să continue procedura
executării silite trebuie să aibă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, constatată printr-
un titlu executoriu şi să nu îi fie supus niciun incident la executare.
Un astfel de incident este prescripţia dreptului de a cere executarea silită.1
Prescripţia dreptului de a cere executarea silită constituie o sancţiune
procesuală pentru titularul dreptului de a cere executarea silită, dar şi un beneficiu
legal pentru debitorul care, până în acest moment, a fost supus posibilităţii de a fi
urmărit silit asupra bunurilor din patrimoniul său.
Potrivit art. 405 C. pr. civ. , dreptul de a cere executarea silită se prescrie în
termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia
acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani.
Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de
a cere executarea silită.
Prin împlinirea termenului de prescripţie orice titlu executoriu îşi pierde
puterea executorie.
În cursul executării silite, prescripţia dreptului de a cere executarea silită se
invocă pe cale de excepţie.2
Din punct de vedere al obiectului, excepţia prescripţiei este o excepţie de
fond pentru că vizează condiţiile de regularitate în care poate fi declanşată
procedura executării.
1 M. Tăbârcă, op. cit. , p. 3442 Idem, p. 346
27
Întrucât scopul urmărit prin invocarea excepţiei este acela de a se paraliza
executarea, excepţia este peremptorie, dirimantă.
Normele care reglementează prescripţia au caracter imperativ, prin urmare
excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, absolută, poate fi
invocată atât de debitor dar şi de creditor şi procuror. La rândul său, instanţa
trebuie să verifice din oficiu, dacă dreptul de a cere executarea silită este prescris,
putând să respingă pentru acest motiv cererea de încuviinţare a executării silite ce
îi este adresată.1
Prescripţia dreptului de a cere executarea silită poate fi invocată pe calea
contestaţiei la executare propriu-zisă, în condiţiile art. 399 alin. 1 C. pr. civ. .
Concluzii
Conceptul de excepţie, evocă, în limbajul obişnuit, orice abatere de la o
regulă generală şi provine din substantivul latin „exceptio”, care înseamnă „ a lua
din”, „a împuţina”, „ a anihila”. Despre excepţie nu se poate vorbi facându-se
abstracţie de noţiunea de apărare. Iar aceasta deoarece, într-un sens larg, prin
1 M. Tăbârcă, op. cit. , p. 346-347
28
apărare se desemnează toate mijloacele folosite de pârât pentru a obţine
respingerea cererii reclamantului sau numai întârzierea judecăţii.
Conceptul strict procedural de excepţie este legat de partea formală a
judecăţii. Excepţiile procedurale sunt acele mijloace prin care, de regulă, pârâtul
urmăreşte, fără a nega existenţa dreptului subiectiv, întârzierea judecăţii sau
respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
Apărarea pe cale de excepţie este corelativă dreptului la acţiune.
Excepţia constituie un mijloc procedural de apărare a intereselor legale ale
pârâtului, iar în această perspectivă ea se află într-o legătură strânsă cu însuşi
dreptul subiectiv.
Excepţia prin ea însăşi nu este dreptul substanţial, ci o componentă esenţială
a dreptului la apărare, ea fiind puterea juridică recunoscută pârâtului de a se
opune pretenţiei formulate de reclamant în faţa organelor de jurisdicţie.
În concluzie:
- excepţia procesuală este una din formele prin care se manifestă acţiunea;
- deşi de regulă este valorizată ca mijloc de apărare a pârâtului, excepţia nu
aparţine în exclusivitate acestuia şi nu e utilizată numai pentru apărare;
- excepţia procesuală presupune existenţa unui proces civil în curs;
- scopul real şi rezultatul excepţiei trebuie să fie obţinerea unei soluţii finale
legale şi temeinice;
- excepţia procesuală este mijlocul tehnic prin care se invocă încălcarea unei
norme de drept substanţial sau procesual;
- excepţia procesuală nu aduce în discuţie fondul dreptului;
- admiterea excepţiei, constituie un obstacol temporar în soluţionarea cererii
principale sau un obstacol dirimant definitiv;
- în principiu, admiterea excepţiei procesuale nu afectează însuşi dreptul
alegat, iar hotărârea pronunţată nu are putere de lucru judecat cât priveşte fondul
dreptului.
Excepţiile procedurale sunt cele cu privire la actele şi faptele procesuale.
Excepţiile de fond sunt cele cu privire la exercitarea dreptului la acţiune.
29
Bibliografie
I. Tratate, cursuri, culegere de speţe
1. Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005;
2. Giorgiana Dănăilă, Procedura arbitrală în litigiile comerciale interne, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
30
3. Ion Deleanu, Procedura civilă, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993;
4. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, volumul I, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2007;
5. Crenguţa Leaua, Societăţi comerciale. Proceduri speciale, Editura C. H.
Beck, Bucureşti, 2008;
6. Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
7. Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura C. H. Beck, Bucureşti,
2008;
8. Florea Măgureanu, Drept procesual civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
9. Ioan Sabău-Pop, Eugen Hurubă, Drept procesual civil. Proceduri speciale
şi executare silită, Editura Universităţii „Petru Maior”, Tîrgu-Mureş, 2008;
10. Mihaela Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2006;
11. Roxana Trif, Excepţia de necompetenţă în procesul civil. Practică
judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006.
II. Acte normative
1. Codul civil;
2. Codul de procedură civilă;
3. Constituţia României;
4. Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice;
5. Decretul nr. 32/1954 privind persoanele juridice;
6. Decretul-lege nr. 139/1990 privind camerele de comerţ şi industrie;
7. Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca
regii autonome şi societăţi comerciale;
8. Legea nr. 47/1992 privind Curtea Constituţională;
9. Reglementări privind arbitrajul , Camera de Comerţ şi Industrie a României,
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional, Bucureşti, 2008.
III. Periodice
1. Ion Băcăuanu, Arbitrajul ad-hoc şi arbitrajul instituţionalizat în legislaţia
română actuală, în Revista Română de Drept Comercial, nr. 8/1995;
31
2. Pandectele Române, nr. 6, 7, 8, 9, 10 din 2008.
32