+ All Categories
Home > Documents > Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Date post: 01-Feb-2016
Category:
Upload: imola-sipos
View: 58 times
Download: 1 times
Share this document with a friend
Description:
Atestat, tehnician veterinar
94
I.ARGUMENT 1.EXAMINAREA ȘI SEMIOLOGIA GENERALĂ Examinarea clinică propriu-zisă constă în examinarea generală și a diferitelor aparte, sisteme și organe, completată, când este cazul, cu examene speciale (radiologice, de laborator). Examinarea generală a animalului cuprinde acțiunile următoare: Observarea habitusului câinelui: conformația, constituția, starea de întreținere, faciesul și atitudinea (poziția corpului în staționare, în mers și culcat). Examinarea pielii și învelișului pilos, prin inspecție și palpație pentru descoperirea eventualelor modificări patologice, ca: pigmentații anormale, pierderea elasticității, căderea sau rărirea părului în anumite zone, uscarea nasului, hipertermie cutanată, prurit, leziuni, inflamații, plăgi, edeme. Examinarea mucoaselor aparente (oculară, gingivolabială, nazală și vaginală), în special a conjunctivei; aceasta se pune în evidență prin îndepărtarea fiecărei pleoape, cu degetele mari. Se pot observa modificări ale culorii și volumului, însoțite de obicei de secreții. Culoarea poate fii roșie (congestie) la un singur ochi în cazul unei conjunctivite, ori stări congestive de altă natură; roșie-închis, vișinie sau cianotică în stări dispneice, unele intoxicații sau infecții grave: ieterică, în cazul unor boli hepatice grave, palidă în stări de anemie. Conjunctiva poate fi tumefiată sau edemațiată în urma înfiltrației seroase a mucoasei și submucoasei. Secreția oculară poate fi serioasă, seromucoasă sau purulentă și se scurge abudent (epiforă) prin fanta parpebrală, uscându-se și lipind merginile pleoapelor. Termometria câinelui bolnav este una dintre metodele obligatorii ale examenului clinic general. Ea funinează indicații prețioase asupra stării prezente a animalului, iar ulterior asupra evoluției bolii. Temperatura internă se măsoară cu termometrul maximal (veterinar sau de uz uman), introdus în rect, după ce în prealabil a fost șters cu un tampon îmbibat cu alcool, scuturat pentru a coborâ coloana de mercur sub 35⁰C și vârful uns cu puțină vaselină 1
Transcript
Page 1: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

I.ARGUMENT

1.EXAMINAREA ȘI SEMIOLOGIA GENERALĂ

Examinarea clinică propriu-zisă constă în examinarea generală și a diferitelor aparte, sisteme și organe, completată, când este cazul, cu examene speciale (radiologice, de laborator).

Examinarea generală a animalului cuprinde acțiunile următoare:Observarea habitusului câinelui: conformația, constituția, starea de întreținere, faciesul și

atitudinea (poziția corpului în staționare, în mers și culcat).Examinarea pielii și învelișului pilos, prin inspecție și palpație pentru descoperirea eventualelor

modificări patologice, ca: pigmentații anormale, pierderea elasticității, căderea sau rărirea părului în anumite zone, uscarea nasului, hipertermie cutanată, prurit, leziuni, inflamații, plăgi, edeme.

Examinarea mucoaselor aparente (oculară, gingivolabială, nazală și vaginală), în special a conjunctivei; aceasta se pune în evidență prin îndepărtarea fiecărei pleoape, cu degetele mari. Se pot observa modificări ale culorii și volumului, însoțite de obicei de secreții. Culoarea poate fii roșie (congestie) la un singur ochi în cazul unei conjunctivite, ori stări congestive de altă natură; roșie-închis, vișinie sau cianotică în stări dispneice, unele intoxicații sau infecții grave: ieterică, în cazul unor boli hepatice grave, palidă în stări de anemie.

Conjunctiva poate fi tumefiată sau edemațiată în urma înfiltrației seroase a mucoasei și submucoasei. Secreția oculară poate fi serioasă, seromucoasă sau purulentă și se scurge abudent (epiforă) prin fanta parpebrală, uscându-se și lipind merginile pleoapelor.

Termometria câinelui bolnav este una dintre metodele obligatorii ale examenului clinic general. Ea funinează indicații prețioase asupra stării prezente a animalului, iar ulterior asupra evoluției bolii. Temperatura internă se măsoară cu termometrul maximal (veterinar sau de uz uman), introdus în rect, după ce în prealabil a fost șters cu un tampon îmbibat cu alcool, scuturat pentru a coborâ coloana de mercur sub 35⁰C și vârful uns cu puțină vaselină sau ulei, pentru a ușura introducerea. Se ține 5 minute, apoi se scoate și se citește nivelul coloanei de mercur.

La câinele adult limitele fiziologice ale temperaturii sunt cuprinse între 37,5-38,5⁰C, iar la câțel

între 38,5-39⁰C. Se va ține seama că temperatura este ceva mai scăzută dimineața și puțin mai ridicată seara sau după eforturi, plimbări obositoare, excitații psihice. Deci una sau două diviziuni peste limitele superioare arătate mai sus nu denotă întodeauna hipertermie, respectiv febră.

O apreciere mai nesigură a temperaturii se face și plin aplicarea dosului mâinii pe botul animalului. La câinele sănătos, vârful nasului este umed și rece, pe când la câinele cu febră apare uscat și fierbinte. Nu întodeauna însă există o concordanță între aspectul nasului și temperatura internă. Nasul rămâne rece și umed la începutul bolii, deși temperatura rectală este crescută; invers, după terminarea stării de boală, temperatura internă revine la normal dar nasul poate rămâne uscat și cald un oarecare timp.

Temperatura corporală care depășește limita superioară normală și este însoțită de modificări ale funcțiilor cardinale ale organismului, constituie sindromul de febră. Aceasta constă în abatere, frisoane, uscarea și încălzirea nasului, accelerarea pulsului și respirației, apetit redus sau dispărut. Febra este considerată ușoară (stare subfebrilă) când temperatura depășește limita superoară cu 1⁰C ,

mijlocie când depășirea este de 1.5⁰C, și mare atunci când hipertermia atinge mai mult de 2⁰C peste limita normală. Când temperatura scade sub limita inferioară, starea animalului este gravă.

1

Page 2: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

2.EXAMINAREA ȘI SEMIOLOGIA DIFERITELOR APARATE ȘI ORGANE

După efectuarea examenului de ansamblu, se trece la examinarea separată a fiecărui aparat, sistem și organ,într-o anumită ordine, întinzându-se asupra aceluia sau acelora care manifestă simptome vizibile în boală. În orice situație, chiar dacă de la început examinatorul sesizează organul principal sau exclusiv afectat, examinarea de ansamblu obligatorie, pentru depistarea repercusiunilor generale, a unor complicații produse de boală. De exemplu un câine cu diaree este plauzibil să prezinte o afecțiune intestinală însă care influențează adesea și alte organe sau aparate (ficat, rinichi). Numai în unele țări de extremă urgență (hemoragie, comă), se va face mai întâi examenul organului, aparatului sau sistemului respectiv în vederea unei intervenții terapeutice neîntârziate, pentru salvarea vieții animalului, după care se examinează cu multă atenție toate aparatele și organele, folosind metode indicate pentru fiecare.

3.EXAMINAREA ȘI SEMIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV

Examinarea tubului digestiv începe cu gura și se termină cu examenul intestinelor.a) Examenul gurii. După inspectarea și palparea externă a buzelor, comisurilor și obrajilor, se

trece la examinarea cavității bucale. Pentru aceasta se deschide gura în felul următor: cu o mână se apucă maxilarul superior între degetul mare și arătător, se apasă buccele ca să pătrundă între dinți, iar cu degetul celeilalte mâini se apucă de jos maxilarul inferior și se trage cu atenție în jos. Se mai poate deschide gura cu ajutorul unui speculum sau cu două benzi de tifon, prevăzute fiecare cu câte un ochi, care se aplică și se fixează separat pe fiecare maxilar, înapoia caninilor. Trăgând de cele două benzi în sus și în jos, câinele este obligat să deschidă gura. În felul acesta se constată mirosul gurii (care poate fi acid, fetid, putrid), aspectul și culoarea mucoasei bucale (palidă, congestionată, icterică, hemoragică, edemațiată, plăgi), aspectul și culoarea limbii (încărcată, cianotică, icterică, răni), culoarea și modificările gingiilor și a dinților (gingivite, alveolite, tartru, carii dentare), eventual corpi străini fixați în mucoasă sau între dinți.

Fig.1. Examinarea gurii

b) Examenul faringelui. Fundul gurii și faringele se examinează prin deschiderea largă a gurii, trecea limbi în afară cu ajutorul unor pense sau prin apăsarea limbii cu o spatulă. Se pot observa eventuale congestii, plăgi, ulcere. Prin palparea externă se sesizează o sensibilitate

2

Page 3: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

mărită a regiunii faringiene. Urmărirea modului de consum al alimentelor este importantă pentru descoperirea tulburărilor în deglutiție.

Fig.2. Examinarea faringelui

c) Examenul esofagului. Se face prin inspecție, palpație și sondaj cu ajutorul unui tub de cauciuc sau cateter, pentru a diagnostica eventuale obstrucții prin corpi străini (stenoze, tumori). Sondajul se poate combina cu röetgenoscopia „pe gol” și cu substanțe de contrast la animalele cu manifestări de disfagie esofagiană.

d) Examenul abdomenului. Înainte de a se trece la examenul segmentelor digestive intraabdominale, se face examenul abdomenului în general, prin inspecție, palpație, percuție și ascultație.

Fig.3. Examinarea abdomenului

Inspecția abdomenului se execută pe câinele în picioare, culcat pe o parte sau pe spate, observându-se volumul și forma abdomenului (volum mărit în ascită, piometru, dilatația vezici urinare, diaree rebelă). De asemenea, mișcări ale pereților abdominali corespunzând unor contracții peristaltice intestinale, mișcări produse de fetuși la femelele gestante.

3

Page 4: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Palpația externă superficială a abdomenului evidențiează fluctuații în caz de lichid în cavitatea abdominală, tensiunea dureroasă crescută a pereților în peritonită. Prin palpație mai profundă se descoperă starea organelor din cavitate, fetușii la femelele gestante.

Percuția și ascultația abdomenului completează uneori datele obținute prin inspecție și palpație. În unele împrejurări este nevoie să se recurgă la puncția abdomenului, pentru descoperirea de colecții de lichid în cavitatea peritoneală și eventual recoltarea acestora pentru analiză. Locul de puncție este situat la egală distanță între graset și ombilic, la 1-2 degete lateral de furou la mascul sau de mamelă la cățea.

e) Examinarea stomacului. Se face obișnuit prin palprea organului pe partea stângă și inferioară a abdomenului, înapoia coastelor (hipocondrul stâng). Se pot simți eventuali corpi străini înghițiți de animal, o stare de plenitudine exagerată (supraîncărcare cu alimente sau gaze) sau animalul poate să manifeste durere (în gastrită). În unele cazuri se recurge la sondajul stomacului pentru evacuarea conținutului, spălături stomacale în caz de intoxicații, alimentație artificială sau recoltare de suc gastric. Sondajul se face cu un cateter special sau un tub simplu de cauciuc, lung de circa 1 m și cu diametrul până la 10-15 mm, introdus cu atenție în gură, printr-un căluș cu orificiul central sau speculum, după tranchilizarea sau anestezia câinelui. Examenul radiologic al stomacului permite descoperirea corpilor străini, ulcerelor, tumorilor. El se poate executa direct sau după ce s-a administrat animalului o substanță de contrast.

Fig.4. Examinarea stomacului

f) Examinarea intestinului. Se face prin palpație și ascultație, apăsând ușor cu degetele sau aplicând urechea sau fonendoscopul pe peretele inferior al abdomenului. La palpație, mai ales dacă animalul este slab și plasat în decubit dorsal, se pot ușor percepe eventuali corpi străini, tumori, uneori chiar paraziți. În caz de dubiu se recurge la examenul radiologic.

4

Page 5: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Fig.5. Examinarea intestinelor

La apăsarea pe intestine, câinele manifestă durere în caz de enterite, coprostaze, corpi străini. Uneori se poate percepe un spasm intestinal (se simte intestinul ca un cordon dur).

Prin ascultație se descoperă zgomote frecvente și puternice în enterite. În anumite situații, pentru stabilirea diagnosticului este necesar să se facă tușeul rectal, precedat de o clismă pentru evacuarea fecalelor. Tușeul se execută cu degetul arătător protejat cu o mănușă din cauciuc, bine uns cu vaselină sau ulei. Degetul se introduce în rect cât mai profund și prin mișcări ușoare de rotire și palpare se descoperă eventuale stenoze rectale, coprostaze, mărirea în volum a glandelor perianale. Pentru ușurarea tușeului se apasă peretele abdominal cu mâna liberă. Completarea examinării tubului digestiv, se face prin datele obținute asupra frecvenței defecărilor și aspectul materiilor fecale, iar uneori și prin examen coprologic, pentru descoperirea eventualelor paraziți, ouă sau larve.g) Examinarea ficatului. Ficatul se palpează pe partea dreată, în dreptul ultimei coaste, pe câinele

în picioare sau culcat pe partea stângă sau în decubit dorsal. Dacă ficatul are volumul normal, degetele mâinii trebuie să fie angajate sub hipocondru; când ficatul este mărit ficatul poate fi palpat ușor, pentru că depășește ultima coastă. Animalul poate manifesta la palpație și o sensibilitate exagerată în anumite boli biliare sau hepatice.

Fig.6. Examinarea ficatului

Percuția ficatului se face prin peretele costal drept, cu care ficatul devine în contact direct, de la a 10-a până la a 15-a coastă. Se poate evidenția durere la percuție și mărirea ariei de matitate, dacă ficatul este mărit în volum (în unele intoxicații, boli infecțioase, ciroze, tumori).h) Examinarea splinei. Splina se palpează prin peretele abdominal, pe animalul culcat pe partea

dreaptă. Examinatorul ridică de peretele abdominal drept cu mâna stângă, iar cu degetele mâinii

5

Page 6: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

drepte, introduse pe sub hipocondrul stâng, către linia mediană, poate palpa splina dacă volumui acesteia este mărit (în leucemie, tumori).

4.EXAMINAREA ȘI SEMIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

Examinarea aparatului respirator începe prin inspecția toracelui, observându-se frecvența, tipul, ritmul și eventualele modificări de alt ordin ale mișcărilor respiratorii.

La câinele sănătos, aflat în repaus, frecvența mișcărilor respiratorii variează între 10 și 30 pe minut. Ea crește în mod fiziologic după eforturi, excitații nervoase sau când animalul este expus la temperaturi externe ridicate (polipnee fiziologică).

În cele mai multe afecțiuni ale aparatului respirator (pneumonie, bronhopneumonie, edem pulmonar) se produce o polipnee patologică: numărul de respirații pe minut se dublează sau se triplează.

Tipul de respirație poate fi toracic sau costal, când mișcările peretelui toracic, în timpul actului respirator, sunt foarte evidente sau de tip abdominal, când se reduc mișcările toracice și se amplifică mișcările peretelui abdominal.

Ritmul mișcărilor respiratorii poate fii modificat în sensul unei prelungiri sau scurtări a inspirației și expirației. Respirația mai poate fi sacadată, discordantă, ondulată sau dispneică, atunci când animalul respiră cu dificultate. În anumite împrejurări se poate produce încetarea respirației (apneea).

După inspecția respirației, se examinează amănunțit căile respiratorii anterioare: culoarea și secrețiile mucoasei nazale, sensibilitatea laringelui și traheei, tusea spontană sau provocată prin comprimarea laringelui sau a traheei (tusea poate fi rară, frecventă, simplă, chintoasă, dureroasă).

Se face apoi palpația peretelui toracic, prin apăsarea cu degetele pe spațiile intercostale. Dacă peretele este dureros, mai ales în pleurită, câinele caută să se apere sau scoate gemete.

În continuare, se procedează la percuția digito-digitală pe animalul în picioare sau în poziția „șezând” și la ascultație pentru descoperirea zgomotelor pulmonare și pleurale. La câine, aria de percuție și de ascultație a pulmonului este delimitată postero-ventral de o linie ușor încurbată, pornind din ultimul spațiu intercostal, în apropierea coloanei vertebrale, spre cot.

Puncția exploratoare a toracelui. Când se presupune existența unui lichid în cavitatea pleurală, pentru confirmare și eventuala analiză a lichidului, se recomandă puncția toracelui (toracocenteza sau pleurocenteza). Pentru puncție la câine se folosește de regulă un ac de seringă lung de 3-5 cm și gros de 0,5 mm, separat sau atașat șa seringă (ambele sterilizate prin fierbere). Poziția câinelui este în picioare, iar locul de puncție este al 8-lea spațiu intercostal în partea stângă și al 6-lea în dreapta, către partea inferioară a toracelui (deasupra venei toracice). După tunderea pielii și dezinfecție se deplasează piela într-o parte și se înfinge acul circa 1-2 cm, imediat la marginea anterioară a coastei, pentru a nu răni pachetul vasculonervos din spațiul intercostal. Recoltarea lichidului pentru analiză trebuie să se facă în eprubete sterile. După terminarea puncției, acul se retrage brusc iar locul de puncție se pensulează cu tinctură de iod.

Examenul radiologic dă multiple relații în bolile pulmonului, pleurei și mediastinului.

5.EXAMINAREA ȘI SEMIOLOGIA APARATULUI CARDIOVASCULAR

a) Examinarea cordului. La câine, cordul este situat aproape de planul median al cavității toracice. În timpul sistolei ventriculare el ia contact direct cu peretele toracic stâng, astfel că prin palpație șocul cardiac (bătăile cordului) se pot percep bine în partea stângă, între spațiile 4-7 intercostale și mai slab în spațiile intercostale 4-5 din partea dreaptă. Intensitatea șocului cardiac la câinele sănătos crește după eforturi și în

6

Page 7: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

unele stări emotive. La câine cu diferite afecțiuni cardiace, intensitatea șocului cardiac poate fi crescută (în endocardită acută, miocardită, hipertrofie cardică) sau scăzută. Odată cu intensitatea, prin palpație se apreciează ritmul și frecvența bătăilor cordului.

Prin percuție digito-digitală se delimitează aria de matitate sau submatitate cardiacă, care vor fi mărite în caz de hipertrofie sau dilatație cardiacă.

Metoda ceea mai importantă pentru examinarea cordului este însă ascultația, care furnizează relații de diagnostic, în baza zgomotelor cardiace. Ascultația se poate face direct, prin aplicarea urechii pe peretele toracic stâng și drept, înapoia cotului, între a 4-a și a 6-a coastă, sau indirect cu fonendoscopul aplicat pe aceeași zonă. Numărul contracțiilor cordului pe minut variează la câinele adult între 70-80 iar la cățel și câine de talie mică între 80 și 120 de bătăi pe minut, care sunt corespunzătoare pulsului.

Zgomotele cardiace se succed cu regularitate la animalul sănătos, fiind separate între ele prin două pauze și anume: o pauză mică (0,2 secunde), între primul și cel de al doilea zgomot și o pauză mare (0,32 secunde), între al doilea și primul zgomot următor.

În diferite stări patologice, zgomotele cardiace pot suferi modificări în ce privește intensitatea, timbrul, ritmul.

Pe lângă zgomotele cardiace, în stări patologice se pot percepe și sufluri cardiace. Mai frecvent sunt suflurile endocardite, presistolice, sistolice sau diastolice, care apar în urma unor stenoze ale orificiilor cardiace sau a insuficiențelor valvulare de altă natură.

Examinarea radiologică a cordului dr folosește pentru determinarea modificărilor de volum, poziție și formă.b) Examinarea calității pulsului. Pulsul arterial se ia de obicei la câine prin apăsarea ușoară, cu

pulpa degetelor, pe artera femurală, aflată la fața internă și superioară a coapsei, apreciindu-se: frecvența, ritmul, amplitudinea, tensiunea arterei și viteza. El este determinat de cantitate de sânge trimisă de cord în artere la fiecare sistolă ventriculară. Frecvența sau numărul pulsațiilor pe minut concordă cu numărul bătăilor cardiace pe minut, variind la câinii de talie mare între 70 și 80 pulsații, iar la cel de talie mică și la tineret între 80 și 120 pulsații pe minut.

În stări patologice, numărul pulsațiilor pe minut crește (puls accelerat) sau scade (puls lent), ritmul poate fi neregulat (puls aritmic), amplitudinea mare (puls înalt) sau mică (puls slab, filiform).

c) Examenul sângelui, sub aspect fizico-chimic și microscopic, prin metode speciale de laborator, are o importanță deosebită atât pentru diagnosticul bolilor sistemului hematopoetic (anemii, leucoze), cât și în general pentru majoritatea celorlalte stări patologice.

6. EXAMINAREA ȘI SEMIOLOGIA APARATULUI URINAR

a) Examinarea rinichilor, La câine, rinichii sunt situați în regiunea sublombară a cavității abdominale, corespunzător spațiului dintre ultima coastă și osul iliac. Examinarea directă a lor se face în principal prin inspecție și palpație.

La inspecție, se poate observa o deformare a flancului, uni sau bilaterală, în caz de hipertrofie, abcese, hidronefroză sau tumori ale rinichilor. Mai frecvent alte semne clinice, cum ar fii cifoza lombară, mersul dificil cu trenul posterior, tulburările urinare indică afectarea rinichilor.

Palpația prin traversul peretelui abdominal se face pe animalul în picioare sau culcat în decubit dorsal ori lateral, prin apăsarea treptată asupra peretelui, cu degetele de la una sau de la ambele mâini. Rinichiul stâng se palpează mai ușor, fiind situat mai înapoi decât cel drept. Prin palpație se determină volumul, forma, consistența, topografia rinichilor, sensibilitate mai mult sau mai puțin marcată, la apăsarea zonei respective. În timpul palpației rinichilor se identifică în cazuri extrem de rare și ureterele, dacă au pereții îngroșați sau sunt dilatate prin calculi, cheag de sânge.

7

Page 8: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

b) Examinarea vezicii urinare. Ca și în cazul rinichilor, prin inspecția animalului, se pot surprinde simptome ce trădează afecțiuni ale vezicii, ca mers cifozat, urinări dese și dureroase. În caz de retenție urinară, câinele face încercări dese de a urina, însă fără rezultat. Acumularea în vezică sau peritoneu, a unei cantități mari de urină, determină distensia abdomenului.

Palpația vezicii urinare se face de obicei transabdominal, cranial față de marginea anterioară a pubisului. În unele situații, palpația externă se combină cu palpația internă, prin rect la mascul și prin vagin la femelă, cu degetul arătător. Dacă vezica nu este prea destinsă se pot simți pereții îngroșați și eventuali calculi. În cazul retenției urinare, vezica se simte ca o formație globuloasă, elastică sau dură, câinele manifestând durere și căutând să se sustragă de la examinare. Vezica mult mai destinsă se va palpa cu prudență, pentru a evita ruptura ei. Prin tușeul rectal, odată cu vezica se palpează și uretra, în care simți îndeosebi calculi urinari.

Pentru recoltarea urinii în scop de diagnostic sau pentru respingerea calculilor uretrali și golirea vezicii în caz de retenție urinară, se practică sondajul sau cateterismul. În acest scop se folosesc catetere din material plastic, de mărimi diferite, în funcție de talia animalului, care se ung bine cu vaselină sau ulei, înainte de introducerea în uretră. La mascul, cateterismul se face în poziție culcat, dorsal sau latera, iar la femelă în poziție patrupedală.

Examenul radiologic dă relații importante în bolile vezicii urinare. Pentru examinarea mucoasei vezicii și orificiilor de deschidere a ureterelor se poate folosi și citoscopia.

c) Modificările urinării. Câinele sănătos urinează de 2-4 ori în 24 de ore (câinii masculi liberi urinează foarte frecvent), iar volumul urinii evacuate este de circa 40-1500 ml, în funcție de talia animalului. Volumul și frecvența micțiunilor cresc sau scad, după cum regimul de hrană este bogat sau sărac în lipide. O creștere constantă a volumului urinii eliminate (poliurie), scădere (oligurie) sau absența urinării (anurie), se întâlnește în diferite stări patologice ale aparatului urinar sau ale altor aparate. Astfel se poate observa poliurie în diabet zaharat sau insipid, nefrite cronice, nefroze, congestie renală activă; oligouria intervine în nefrite acute sau nefroze grave, congestie renală pasivă, fază de început ale bolilor febrile, afecțiuni ale măduvei spinării; trebuie diferențiată de retenția urinei (din cauza obstacolelor în uretră).

d) Modificări calitative ale urinii. Stabilirea diagnosticului unei afecțiuni a aparatului urinar, chiar în nefropatii secundare unor boli care afectează întregul organism, ori alte organe nu se poate face, de cele mai multe ori, fără examenul fizico-chimic și microscopic al urinii.

Examenul fizic macroscopic constă în aprecierea culorii, transparenței, mirosului și densității urinii.

La câinele sănătos, urina ale culoarea galbenă-citrină, este limpede, are miros de bulion de carne, reacție acidă și densitate variind între 1,010 și 1,020. În stări patologice, culoarea poate fii galben-închis sau galben-verzuie, datorită pigmenților biliari în stări icterice, sau datorită unor tulburări intestinale, roză sau roșie, datorită prezenței hemoglobinei sau hematiilor, în congestii renale, cistită hemoragică. Se va avea în vedere că culoare urinii poate fii modificată și după administrarea unor medicamente. Mirosul de amoniac se percepe la urină în cistită sau retenție urinară, iar densitatea crește când urina conțiune multe săruri minerale, albumină și glucoză și scade în boli cronice.

Examenul chimic constă în dozarea elementelor chimice normale, alături de decelarea și dozarea substanțelor anormale. Constantele chimice normale, pot fi profund modificate cantitativ în boli care afectează întregul organism. Alături de acestea se pot găsi substanțe anormale ca: albumină (în afecțiuni renale), glucoză (în diabet zaharat și nefropatii), pigmenți și săruri biliare (stări icterice), hemglobină sau hematii (în congestii renale, nefrite), puroi (pielonefrite).

Examenul microscopic se execută pe sedimentul urinar, obținut din urina proaspăt recoltată, lăsată să sedimenteze sau centrifugată. Din sediment se pun 1-2 picături pe o lamă de sticlă se acoperă cu o lamelă și în stare nativă sau colorată, se examinează la microscop. Se urmărește în principal prezența de celule epiteliale, leucocite, hematii, cilindrii urinari. În unele situații este

8

Page 9: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

necesar și examenul bacteriologic executat din sedimedntul urinar, pe fortiuri colorate, eventual prin însămânțări pe medii de cultură speciale sau obișnuite.

7. EXAMINAREA ȘI SEMIOLOGIA APARATELOR GENITALE

Atât la femelă cât și la mascul, examinarea organelor genitale se excută ded regulă numai prin inspecție și palpație.

La femelă, se examinează vulva, vaginul, uterul și mamelele.Vulva poate prezenta la inspecție un volum mărit de scurgeri sanguinolente (în timpul căldurilor

și după fătare), secreții mucopurulente (infecții vulvovaginale), diferite plăgi, ulcerații.Palpând și îndepărtând buzele vulvei, cu degetele sau cu speculum vaginal, se examinează

mucoasa vaginală și clitorisul. Se pot descoperii pete hemoragice, congestie, eroziuni sau tumori. Cu degetul arătător introdus până în fundul vaginului, se palpează gâtul uterin.

Examenul uterului se face prin palpație transabdominală astfel: se culcă femela pe spate, se introduce degetul arătător al mâinii stângi prin vagin până la gâtul uterin, iar cu mâna dreaptă se apasă pe peretele abdominal, între ombilic și pubis. Se poate percepe un uter voluminos și fluctuant în caz de piometru, sau se vor simții fetușii dacă femela e gestantă.Examenul mamelelor. Prin inspecția și palpația fiecărei mamele, se apreciează starea țesutului mamar, prezența unor plăgi, inflamații, chiști, tumori sau lactația falsă la cățelele neîmperecheate.La mascul, se inspectează și se palpează testiculele, partea liberă a penisului, scrotul și furoul,

apreciind volumul, forma orificiului furoului, sensibilitatea secreții, temperatura. O secreție sangvinolentă la orificiul furoului presupune existența unori polipi penieni, care se evidențiează prin scoaterea penisului din furou astfel: la câinele culcat pe o latură sau dorsal, se prinde cu mâna dreaptă sacul prepuțial lângă abdomen, iar cu stânga se apucă penisul înapoia bulbilor cavernoși și se împinge înainte. Se pot observa leziuni, inflamații, congestie, supurații, corpi străini. Când orificiul prepuțial este îngustat, penisul nu poate fi scos din furou. Alteori penisul rămâne permanent în furou cu extermitatea în afară, fiind strangulat la orificiul furoului.

La scrotum și testicule, se pot observa: asimetria pungii scrotale, sensibilitatea regiunii, plăgi scrotale.

8.EXAMINAREA ȘI SEMIOLOGIA SISTEMULUI NERVOS

Spre deosebire de celelalte aparate, examinarea sistemului nervos începe de regulă prin observarea comportamentului câinelui, care refcletă defapt activitatea nervoasă superioară (corticală și subcorticală).a) Comportamentul este apreciat după faciesul animalului (privire, deschiderea pleoapelor,

mișcarea ochilor și urechilor), modul cum răspunde la chemare (normal, indiferență sau agresivitate), tendința de a se juca sau de a se ascunde, pozițiile pe care la ia în repaus, modul cum se deplasează și se orientează în spațiu.

b) Modificările de comportament au o importanță deosebită în stabilirea sectorului nervos afectat. Astfel, în encefalopatii câinele poate prezenta diferite stări de inhibiție sau excitație corticală.

c) Stările de inhibiție sunt: Apatia (starea de abatere sau obnubilație) se manifestă prin moliciune, încetinirea mișcărilor, tristețe. Somnolența: câinele este absent la tot ce se petrece în jurul său, ține ochii semiînchiși sau închiși. Coma: depresiune progresivă până la pierderea cunoștinței, sensibilității, motricității și reflexelor, cu respirație rară de tip labial, puls filiform, tendință la hipotermie. Sincopa: stare gravă neurodepresivă, manifestată prin pierderea bruscă a cunoștinței (3-5 minute), sensibilității, adesea mortală datorită insuficienței supraacute cardiace sau suspendării mișcărilor respiratorii. Lipotimia: pierderea parțială a cunoștinței, reducerea

9

Page 10: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

circulației, respirației și reflexelor. Accesul epileptiform: pierderea bruscă a cunoștinței și sensibilității, însoțită de contracțiuni tonice și clonice, cu revenire în câteva minute urmată adesea de alte atacuri.

d) Stări de excitație care preced de regulă stările de inhibiție sau alternează cu acestea și variează de la stări ușoare de neliniște până la excitații puternice ca: halucinație (în meningită, meningoencefalită).

II.CONȚINUT

1.ABORDAREA ȘI CONTEȚIA ANIMALELOR PENTRU EXAMINARE

În timpul examinării, animalele pot prezenta atât pentru examinator, cât și pentru persoanele din jur, un dublu pericol : pe de o parte riscul loviturilor și al altor asemenea acțiuni directe din partea animalului, pe de altă parte posibilitatea transmiterii unor boli infecțioase și parazitare.Pentru protecția personalului medical și a ajutoarelor sale, în timpul examinării este nevoie să se cunoască și să se respecte o anumită metodă de abordare și contenție a animalelor. Necesitatea unei anumite tehnici de abordare se impune și datorită faptului că deseori explorarea clinică implică poziții neplăcute pentru animal sau manopere dureroase care-l determină să reacționeze violent.

10

Page 11: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

În scopul înlăturării pericolului de contaminare a personalului sanitar și ajutoarelor și totodată a posibilității ca aceștia să devină transmițători de boli contagioase, examinatorul are obligația să vegheze asupra respectării regurilor de igienă în timpul examinării : spălarea și dezinfecția mâinilor, purtatul hainelor de protecție, dezinfecția încălțămintei. Examinatorul va veghea, de asemenea, ca ajutoarele să nu abordeze animale care ar putea fii suspecte de boli transmisibile (turbare) decât sub direcția lui de supraveghere și numai după ce s-au luat suficiente măsuri de siguranță. Dacă se examinează animale suspecte de boli contagioase, examinarea de aproape impune o atenție deosebită : de exemplu, când se prezintă la consultație un cal care poate fii suspectat de morvă (slăbire, adenopatii, ulcere cutanate sau nazale), se va face mai întâi maleinizarea și numai după interpretarea reacției se va trece la examinarea amănunțită a animalului, bineînțeles dacă reacția este negativă.

Pentru a preveni consecințele agresivității animalelor, examinatorul se va informa în privința caracterului lor de la cei care le prezintă la consultație și își va forma o părere personală, pe baza observării de la distanță a animalelor, înaintea examinării din apropiere.

Examinarea de la distanță se face în turmă, în padoc sau în grajd, fie între celelalte animale, fie separat. În acest timp examinatorul va păstra o distanță suficientă de animal și se va plasa pe laturile lui, în așa fel încât să nu poată fii atacat pe neprevăzute. După o observare suficient de îndelungată și atentă, el își dă seama dacă animalul este periculos, pe baza anumitor poziții și reacții : caii sunt neliniștiți, ciulesc urechile, lovesc pământul cu membrele, se deplasează azvârlă cu picioarele ; bovideele fac mișcări de retragere sau amenință cu capul, ca și când ar vrea să împungă ; câinele mârâie, se zbate în zgardă sau manifestă tendința de a se reprezi la persoanele din jur ; pisica se zburlește, se retrage din fața examinatorului, miaună prelung, ridică laba ca și când ar vrea să zgârie.

Numai după ce s-a edificat deplin asupra caracterului animalului, pe baza observației de la distanță,clinicianul poate sa treacă la examinarea de aproape. La animalele blânde , aceasta poate începe fără precauții deosebite, însă atent și numai după ce un ajutor fixează animalul de cap, de pana căpăstrului.Examinatorul îi va vorbi animalului în acest timp , îl va mângâia și se va apropia dintr-o parte, încet, dar direct si sigur pe sine.Dacă animalul reacționează la această primă incercare de apropiere, este nevoie ca să se recurgă la diferite modalități de contenție, la mijloacele calmante sau chiar la anestezie, fie din considerente umane, fie mai ales pentru a evita accidentele și a asigura desfășurarea examinării în cât mai bune condiții.

Mijloacele de conteție sunt foarte numeroase, examinatorul fiind singurul care decide alegerea uneia sau mai multor modalități de acest fel, în funcție de animalul examinat. Considerate in ansamblu, nu trebuie uitat faptul că aceste mijloace nu reprezintă decât un „un rău” necesar , astfel că nu vor fii aplicate decât atunci când este nevoie și numai atât timp cât este absolut necesar, cu atât mai mult cu cât metoda de contenție este mai drastică.

În cele ce urmează sunt citate câteva dintre mijloacele curent utilizate în timpul examinării clinice. Metodele speciale de contenție, cum ar fii utilizarea antravoanelor pentru membre, trântirea, fixarea în diferite sisteme de travalii, sunt rareori necesare în timpul examinării clinice ( medicina operatoare, obstetrica ) .

Solipedele. În timp ce urmează să fie examinate, solipedele se țin scurt de pana căpăstrului, se fixează de urechi, i se aplică iavașaua, evantual „ căpăstrul de forță”, sau se împing cu trenul posterior într-un colț.

11

Page 12: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Fig.7. Contenție solipede

Bovideele. Pentru examinarea bovideelor,însoțitorul animalului le vorbește cu blândețe, le scarpină între coarne, pe gât, la baza cozii, percută cu un baston de lemn sau cu o bară de metal peste coarne, sau le pliază pielea spinării, presând totodată pe această regiune.Dacă bovideul este totuși neliniștit, el va fi contenționat de coarne, cu ambele mâini, va fi fixat de nări cu degetele sau cleștele de nas, va fi legat cu funia, împins la zid, oprit să lovească prin trecerea cozii pe sub piciorul posterior.

Fig.8. Contenție bovine

Vițeii se pot contenționa cu ajutorul unui lanț de funiel legat larg pe gât, după care pana se trece pe botul animalului, apoi din nou sub lanțul fixat pe gât.Ei se mai pot fixa de gât sau se țin de două ajutoare care-și dau mâinile în fața pieptului animalului și după trenul posterior.

12

Page 13: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Fig.9. Contenție viței

Rumegătoarele mici. În mod obișnuit examinarea rumegătoarelor mici se face mai întâi în turmă sau in apropierea ei.Pentru un examen amănunțit, ele sunt ținute de ajutoare, de cap sau de coarne, iar la nevoie sunt fixate în decubit lateral, pe o masă, pe o bancă sau chiar pe pământ.

Fig,10. Contenție la viței

Porcii.Se constrâng să intre între alții sau în colț, se țin de urechi și de coadă, se fixează de rât cu sfoara sau cu cleștele de pământ.

Porcii mari pot fi contenționați cu o frânghie prevăzută cu un ochi care se introduce în gura animalului, în timp ce aceasta țipă, strângându-i-se pe maxilarul superior.Frânghia este ținută apoi de un ajutor sau fixată de un stâlp.Contenția mai poate fi realizată cu ajutorul unui ștand simplu, prevăzut cu două bare din scândură fixate în jos pe câte un ax, care permite apropierea lor în partea superioară.Animalul se introduce cu gâtul între bare, după care acestea se apropie în partea superioară până ce-l fixează suficient.

Câinii blânzi se pot examina în timp ce însoțitorul sau un ajutor îi ține de cap ; celor retivi li se aplică botnița, li se leagă botul cu benzi de tifon, sunt imobilizați cu clești speciali ce se aplică pe gât sau sunt fixați în decubit lateral.

Fig.11. Contenție la câini

13

Page 14: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Felinele.Pisicile se examinează totdeauna pe masă.În cele mai multe cazuri, examinarea nu necesită altă contenție decăt fixarea de către însoțitor a capului sau fixarea prin plierea pielii ; la nevoie li se leagă botul, se învelesc în cârpe, se întroduc în cutii de contenție.

Fig.12. Contenție la pisică

Rozătoarele.Iepurii se contenționează de picioare și de baza urechilor.Cobaii se prind de pielea spinării sau unul dintre membrele posterioare și se contenționează de un ajutor de membrele posterioare și de pielea spinării.Cobaii se mai pot fixa de picioare, cu ajutorul unor benzi. Șobolanii se prind cu ajutorul unui forceps și se contenționează atent de coadă și de pielea în regiunea cefei.Șoarecii blânzi sunt prinși cu mâna dreaptă de coadă, apoi apropiați de o suprafață aspră ( de halat, de o masă ) . În timp ce animalele iau sprijin pe acestă suprafață, se prind cu primele două degete al mâinii stângi de pielea din regiunea cefei iar coada se fixează între podul palmei și ultimele degete, contenția putând fi astfel asigurată cu o singură mână.Șoarecii mai pot fi contenționați de un ajutor, care-i fixează cu o mână de coadă, cu cealaltă,de pielea din regiunea cefei.Animalele recalcitrante se prind cu o pensă de pielea din regiunea cefei și cu degetele de coadă.

Fig.13. Contenție la rozătoare

Broaștele se prind printr-o mișcare bruscă din rezervorul în care stau. Ele sunt ținute în mână în așa fel ca să nu se poată elibera sau se fixează pe bucăți de plută, înfingând câte un ac în fiecare labă.

Păsările se examinează în timp ce sunt ținute de picioare și de baza aripilor.Celelalte animale prezintă riscuri deosebite în timp ce sunt examinate.Animalele semisălbatice

( grădini zoologice, crescătorii de animale de blană ) sau sălbatice pot fi prinse de îngrijitor, cu

14

Page 15: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

diferite sisteme de arcane și de clești, care le fixează de gât. După aceasta se leagă corespunzător membrele și capul.Animalele de circ vor fi examinate numai în prezența dresorului și pe răspunderea lui, după ce s-au luat măsuri suficiente de securitate a examinatorului și a personalului din jur.

2.SIMPTOMELE

În vederea stabilirii stării animalului examinat, este nevoie de două operațiuni: mai întâi de una analitică

și anume de descoperirea eventualelor modificări pe care animalul le prezintă, iar în al doilea rând de interpretarea acestora.

Modificările pe care starea de boală le imprimă organismului animal poartă numele de simptome.Ele se împart în 3 categorii principale: simptome generale, simptome funcționale și simptome

fizice.Ultimele două categorii reprezintă modificări de la nivelul organului îmbolnăvit, de unde și denumirea lor de simptome locale.

Simptomele generale sunt acelea care reflectă modificarea marilor funcțiuni ale organismului, deci a stării generale a animalului.În pneumonia lobară a calului, de exemplu, printre altele se observă creșterea temperaturii corpului, frisoane, abatere,modificări ale mucoaselor aparente, reducerea sau abolirea poftei de mâncare, reducerea cantității de urină, sete vie, tendință la constipație, accelerarea pulsului. Aceste repercusiuni asupra stării generale demonstrează că boala este un proces al întregului organism, de unde și nevoia de a interpreta simptomele în ansamblul lor,pentru a putea stabili diagnosticul si prognosticul just.Simptomele generale sunt primele care apar, așa încât ele reprezintă un ajutor deosebit pentru descoperirea precoce a animalelor bolnave.

Simptomele funcționale sunt dereglări ale funțiunii aparatului sau organului atins de boală. Ele reprezintă cele mai importante date pentru precizarea diagnosticului, simpotmele generale și cele fizice având de obicei importanță mai redusă din acest punct de vedere. Exemple de simptome funcționale în pneumonia lobară a calului : dispneea, tusea, jetajul.

Simptome fizice sau anatomice numite încă și semne. Acestea constau din modificări de ordin fizic în teritoriul localizării principale a procesului patologic. În cazul pneumoniei lobare, asemenea simptome sunt reprezentate de modificările sunetelor de percuție și de apariția unor zgomote particulare la ascultația toracelui; în alte boli, ele pot fi reprezentate de modificări ale volumului, ale formei, culorii, tensiunii, consistenței. Deși sunt de mare folos pentru clinică, semnele fizice capătă adevărata lor valoare abia după coraborarea cu manifestările funcționale, fiindcă adesea sunt dereglări fizice impresionante pot fi compatibile cu o perfectă stare de sănătate a animalului și invers, tulburări funcționale din cele mai grave pot interveni independent de modificările fizice locale. Astfel, în stările de insuficiență cardiacă, examenul fizic poate să dea prea puține relații ; tot așa, mulți cai prezintă anevrisme mezenterice vierminoase fără însă ca din acestă cauză să facă colică „tromboembolică”. Cazurile inverse sunt mult mai rare în clinică : de exemplu, tumorile pot uneori să nu determine tulburări generale sau funcționale în prima fază, deși reprezintă un pericol deosebit pentru viața animalului.

Valoarea clinică a diferitelor simptome generale și locale este variabilă. Astfel, lipsa de contracție a faringelui în timpul palpației manuale interne a lui este eficientă pentru precizarea diagnosticului de paralizie faringiană. Asemenea simptome care permit stabilirea sigură a diagnosticului prin ele însele, chiar în lipsa altor manifestări, se numesc simptome patognomonice.

Simptomele mai pot fi tipice, dubioase și atipic, după siguranța cu care îndrumează spre diagnostic.

Sunt apoi modificări care întovărășesc totdeauna o anumită boală, pe cănd altele apar numai uneori în decursul aceleiași boli. Primele sunt simptome constante, celelalte, simptome inconstante.

În sfârșit, se mai disting simptome directe ( principale ), dependente de organul afectat și simptome indirecte ( accidentale, consecutive ), care traduc repercusiunea bolii la distanță, asupra umorilor și a diferitelor organe care păstrează legături cu cel afectat primar.

15

Page 16: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

După modul de percepere a simptomului, se disting simptome obiective și subiective. Simptomele obiective sunt cele pe care le surprinde examinatorul direct : de exemplu, matitatea determinată de hepatizația pneumonică. Simptomele subiective, valoroase în medicina omului, rămân ascunse clinicianului veterinar, acesta deducându-le doar prin diferite manifestări ale animalului : exemplu, examinatorul nu poate „pune mâna” pe durerea pe care o resimte animalul, însă o deduce pe baza colicilor sau a altor manifestări ale acestuia. Pe când primele sunt deci independente de „subiect” ( de animal ), simptomele subiective depind direct de animal, respectiv de tipul lui de sistem nervos, de vârstă, stare de întreținere, oboseală.

În clinică, nu este importantă numai stabilirea existenței simptomelor, ci și precizarea lipsei simptomelor, fiindcă de multe ori aceasta permite diferențierea între boli care se manifestă prin tablouri simptomatologice identice, cunoscute sub denumirea de sindroame sau simptome complexe.

3.DIAGNOSTIC

După obținerea datelor anamnetice și a celor furnizate de examenul obiectiv al animalului (etapa analitică a diagnosticului), examinatorul trece la interpretarea lor, în scopul aprecierii stării sănătății animalului examinat (etapa sintetică a diagnosticului). Stabilirea stării sănătății sau a bolii de care suferă animalul se cunoaște sub denumirea de diagnostic (diagnosis=distingere, deosebire, diferențiere, deci deosebire între starea de sănătate sau de boală, deosebire între diferite boli ; sau dia= pe mai multe căi, gnosco=cunosc).

Interpretarea datelor examinării se face considerând boala drept un proces al întregului organism, în continuă interdependență cu mediul extern. Ea reclamă din partea examinatorului cunoștințe cât mai largi de anatomie, fizică, chimie, fiziologie, patologie generală și specială și totodată anumită experiență clinică. Importanța interpretării datelor este covârșitoare, întrucât de la diagnostic pornesc toate măsurile care se iau într-un anumit caz, cum ar fi enunțarea prognosticului, instituirea tratamentului, a măsurilor profilactice, sacrificarea.

Stabilirea diagnosticului necesită, în primul rând , o analizare strictă a datelor examinării. La început se va analiza fiecare dintre date aparte, apoi datele în ansamblul lor, stabilind legături între ele. În felul acesta se pot separa simptomele și datele principale de cele secndare, conturându-se tabloul clinic al bolii.

Respectând acestă metodică a interpretării datelor examinării, precizarea diagnosticului poate fi realizată pe căi diferite de la un caz la altul.

În unele situații, ea reușește prin simpla raportare a simptomelor și al celorlalte date la substratul fiziopatologic cunoscut din studiul patologiei. Aceasta este un diagnostic direct sau per deductionem (=prin deducere). Diagnosticarea directă este posibilă când simptomele sunt tipice sau chiar patognomice.

În cele mai multe cazuri, prudența precum și tabloul clinic incomplet sau atipic impun altă cale pentru stabilirea diagnosticului și anume metoda diagnosticului diferențial sau diagnosis per exclusionem (=diagnostic prin excludere). Stabilirea diagnosticului se face în acest caz prin eliminarea treptată din discuție a fiecărei boli, pe baza anumitor simptome sau date colaterale pe care le prezintă animalul sau pe baza lipsei unor simptome sau date de alt ordin. Prin eliminarea treptată a bolilor asemănătoare rămâne posibilă în cele din urmă o singură boală. Metoda diagnosticului prin excludere este cea mai recomandată pentru practică și totodată pentru începătorii în profesiunea medicală.Sunt și cazuri în care orecizarea diagnosticului se face pe baza rezultatelor tratamentului. Metoda se cunoaște sub denumirea de diagnostic terapeutic sau ex juvantibus (prin ajutor).

Acestă cale de stabilire a diagnosticului se poate întrebuința numai când există mijloace cu acțiune certă și specifică față de boala presupusă sau de cea care trebuie exclusă.

Ultimul procedeude stabilire a diagnosticului este expectația (expectare=a aștepta) sau diagnosis ex observatione (diagnostic prin observare). El constă din ținerea sub observație a animalului, până când evoluția simptomelor (apariția unor simptome, dispariția altora, agravarea sau atenuarea lor) și

16

Page 17: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

datele suplimentare (rezultatele analizelor de laborator sau întinderea bolii la animalele din jur) permit o documentare suficientă. Bineînțeles, expectația va fi de durată cât mai scurtă, iar amânarea diagnosticării se va compensa prin mijloacele necesare pentru a preveni pe cât este posibil neajunsurile ( complicațiile, contaminarea altor animale).

Diagnosticul poate fi privit din puncte de vedere diferite, respectiv din punct de vedere al: etiologiei, patologiei, modificărilor funcționale sau anatomice, evoluției și aspectului individual al bolii. Ar fi de dorit ca un diagnostic definitiv să includă toate aceste elemente, fiindcă numai așa se poate spune că este complet.

Un diagnostic bazat pe o strictă respectare a metodicii de examinare și de interpretare a simptomelor este un diagnostic pozitiv. În sens strict, diagnosticul pozitiv este singura formă de diagnostic.

În operația de fixare a diagnosticului nu se realizează în toate cazurile condițiile indispensabile pentru ca diagnosticul să devină pozitiv. Uneori, pretinsul diagnostic nu face altceva decât să menționeze simptomele sau sindormul pe care-l prezintă animalul, fără să precizeze nici unul dintre elementele care definesc boala animalului : de exemplu „colici”, „icter”. Acesta este un diagnostic simptomatic.

Enunțarea diagnosticului pe baza asemănării simptomelor la diferite animale bolnave, fără să se mai examineze animalul, se cunoaște sub denumirea de diagnostic pasiv. De exemplu, precizarea diagnosticului de supraîncărcare a colonului la un cal care este campat dinapoi, numai pe considerentul că simptomul amintit s-a observat și la alți cai care prezentau această afecțiune și fără să se mai examineze animalul amănunțit, este un exemplu de diagnosic pasiv.

În fine, enunțarea diagnosticului după date incomplete, interpretate prin prisma unor idei preconcepute, duce la un diagnostic negativ.

Diagnosticul simptomatic, pasiv și negtiv nu au valoare medicală.Fiindcă diagnosticul nu poate fi totdeauna stabilit cu precizie, se distinge un diagnostic cert, unul

probabil și unul posibil.Fixarea unui diagnostic cert și complet demonstrează „simțul clinic” sau „tactul medical” al

examinatoului. Acel „simț” presupune, alături de aplicarea justă a metodicii de examinare, o interpretare logică a faptelor, despovărată de obsesii și de spirit de rutină, deci mai mult un „raționament clinic” decât un „simț” propriu-zis sau rezolvarea diagnosticării prin „intuiție”.

4.PROGNOSTIC

Prognosticul (pro=dinainte, gnosco=cunosc) este aprecierea anticipată a evoluției bolii și a stării animalului bolnav. Fixarea prognosticului se face ținând cont atât de boală, cât și de bolnav și de diferitele condiții în care acesta trăiesște. Ea necesită, alături de cunoștințe profesionale și de experiență clinică, o interpretare justă a datelor referitoare la animalul din cauză, precum și o deosebită precauție.

În medicina veterinară,, enunțarea prognosticului se face din două puncte de vedere, după cum urmează :

Prognosticul vital sau prognostic quond vitam (referitor la viață), care poate fi favorabil, când este asigurată vindecarea, rezervat, în cazurile în care sfârșitul bolii nu poate fi prevăzut cu certitudine, și fatal, când moartea pare inevitabilă.

Prognosticul economic, referitor la aprecierea rentabilității animalului care trece prin boală. El se stabilește luându-se în considerație costul tratamentului, pagubele rezultate din scoaterea animalului de la serviciu pe timpul tratamentului și persistența unor eventuale infirmități, care fac animalul inutilizabil sau impun schimbarea serviciului (prognostic quoad laborem sau „cât privește munca”). În medicina veterinară primează obișnuit latura economică a prognosticului, diferitele decizii (tratament, sacrificare), ținând cont tocmai de rentabilitate.

17

Page 18: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Judecând cazurile clinice din ambele puncte de vedere, se spune că un anumit animal bolnav are prognostic : favorabil, rezervat, grav sau defavorabil.

Enunțarea prognosticului este o operație deosebită de grea, fiindcă prognosticul este primul fapt care-l interesează pe deținătorul de animale și totodată elementul care-l determină pe acesta să adopte diferitele decizii sugerate de medic : tratament medicamentos, intervenții chirurgicale, internarea animalului, scoaterea din serviciu o anumită perioadă, sacrificarea. Dezmințirea prognosticului este ușor de apreciat de public pe baza rezultatelor aplicării acestori măsuri, astfel că ea atrage responsabilitatea medicală, datorită pagubelor pe care le determină. Așa fiind lucrurile, prognosticul se va enunța cu deosebită precauție, evitând pesimismul sau optimismul exagerat, care pot cauza, bunăoară, sacrificarea unui animal al cărui aspect după sacrificare dovedește că putea fi ușor salvat sau invers, instituirea unui tratament fără rezultat. Medicul nu trebuie să ezite în fața cazurilor grave, cate impun măsuri deosebite și urgente, cum ar fi sacrificarea sau o intervenție chirurgicală imediată. În afara acestori cazuri însă, chiar când starea animalului și probabilitatea evoluției bolii nu sunt alarmante, este bine ca să se enunțe un prognostic rezervat, deoarece multe boli cu evoluție în general favorabilă pot să se complice pe parcurs.

5.CONDIȚIILE ȘI PLANUL EXAMENULUI CLINIC

Pentru a face un examen clinic reușit, examinatorului i se cere o serie de condiții.Astfel, el trebuie să cunoască noțiuni de anatomie și de fiziologie în așa măsură încât să-și poată

da seama dacă un anumit organ sau o funcțiune oarecare prezintă caractere normale sau modificate. Pentru mai multă siguranță, examinatorul trebuie să se învețe să examineze comparativ regiunile simetrice și vecine sau animalele de aceeași specie.

Altă condiție pentru atingerea scopului amintit este cunoașterea metodelor de examinare și utilizarea rațională a lor. Obișnuit, în practica curentă se aplică marile metode de examinare. Adesea însă simpla examinare cu ajutorul acestora nu este suficientă. Rezultă că examinatorul trebuie nu numai să cunoască metode speciale cât mai multe, ci să le și aplice ori de câte ori este nevoie, fiindcă de multe ori un diagnostic probabil poate fi transformat în diagnostic cert numai cu această condiție.

Pe de altă parte, datele examenelor speciale nu îndreptățesc pe clinician să renunțe la examenul clinic prin marile metode și la ancheta minuțioasă asupra condițiilor de viață a animalului, fiindcă metodele speciale nu sunt decât metode auxiliare, datele lor căpătându - și valoare reală - în toate cazurile-numai când sunt coroborate cu cele ale unui examen clinic complet.

De asemenea, nu este admis ca examinatorul să renunțe la unele metode de investigație, în momentul în care socotește că datele deja obținute sunt suficiente.

În general, se poate afirma că reușita examenului animalelor impune pe prim plan examinarea prin marile metode semiologice, însă completate în măsură cât mai largă cu metodele speciale. De asemenea, indiferent de aspectul clinic, se vor utiliza totdeauna cât mai multe metode de investigație.

Alături de condițiile amintite, mai este nevoie de cunoașterea semiologiei și patologiei organului examinat, pentru a știi ce modificări trebuie căutate în timpul examinării.

O altă condiție esențială pentru activitatea clinică este respectarea unui plan strict al examinării.Lipsa acestuia sau nerespectarea lui duce la omiterea examinării anumitor organe, face ca examinarea să nu poată fi expeditivă, iar totalizarea și interpretarea simptomelor să fie anevoioasă.

Planul examinării animalelor se conduce după considerente anatomo-fiziologice și după criteriul unui examen cât mai amănunțit. În oarecare măsură, un asemenea plan poate prezenta deosebiri de la un examinator la altul, în privința amănuntelor, însă în toate cazurile trebuie să respecte o ordine, care poate fi schematizată astfel :

1. Alcătuirea foii semnaletice a animalului examinat ;2. Culegerea datelor anamnetice ;3. Examinarea generală sau de ansamblu (stabilirea habitusului) ;

18

Page 19: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

4. Examinarea amănunțită a diferitelor aparate, sisteme și organe ;5. Efectuarea unor examene speciale (examene de laborator), care se fac numai după ce

examenul clinic prin metodele generale a fost terminat și datele lui indică necesitatea examinării prin asemenea metode.

Planul de examinare se va respecta întocmai, în afară de unele cazuri care impun abateri : de exemplu, în urgențe (colici, stări de colaps), de cele mai multe ori trebuie să se intervină imediat cu mijloacele care ajută menținerea animalului în viață, examinarea planificată și completă a acestuia putându-se face numai după ce pericolul deznodământului fatal este evitat pentru moment.

6.METODE DE EXAMINARE

Examinarea animalelor se face în scopul descoperirii modificărilor morfologice, funcționale, chimicem., care pot interveni în anumite cazuri patologice. Pentru a stabilii precis dacă un anumit organ, umorile prezintă sau nu deviații fată de normal, alături de aspectul normal al acestora, examinatorul trebuie să cunoască tehnica sau metodele de examinare.

Metodele de examinare clinică sunt mijloace de investigație care dau relații asupra stării generale a animalului, ca și asupra diferitelor țesuturi, organe și funcțiuni în parte. Ele se împart în două categorii : metode generale și metode speciale.

Metodele generale sau principale se bazează pe utilizarea organelor de simț sau a unei aparaturi din cele mai simple și sunt următoarele : inspecția, palpația, percuția, ascultația și termometria. Aplicarea acestor metode este obligatorie la examinarea fiecărui animal, indiferent de motivul pentru care este prezentat la consultare. Mai este necesar ca, în cursul examinării, metodele generale să fie utilizate în ordinea indicată, atât pentru buna desfășurare a examinării, se va respecta aceeași ordine : întâi voi fi descrise datele descoperite prin inspecție, apoi datele palpației, percuției.

Metodele speciale sunt acele metode de examinare care necesită tehnică de executare și totodată aparatură mai mult sau mai puțin complexă. Ele se aplică obișnuit în momentul în care datele examenului prin marile metode le indică necesitatea și – oricât de prețioase date ar furniza asupra unui anumit caz – au doar rolul de a completa metodele generale, foarte rar ducând singure la diagnostic (boli inaparente clinic).

Metodele de examinare sunt numeroase și se înmulțesc continuu, o dată cu progresele tehnice, care pun la îndemâna medicinii mereu alte mijloace de investigație a organismului.

După natura lor, metodele de examinare pot fi :Metode fizice : inspecția, palpația, percuția, ascultația, termometria, spectroscopia, microscopia,

stabilireda pH-ului, examenul Röntgen, electrocardiografia, diferite intervenții chirurgicale exploratoare, puncții în scop de diagnostic.

Metode chimice : analiza chimică a constantelor diferitelor secreții, excreții, umori.Metode biologice : culturi microbiologice, inoculări la animalele de experiență, examene

serologice, probe alergice.Din totalitatea metodelor de investigație vor fi expuse pe larg metodele principale. Metodele

speciale vor fi descrise numai în măsura în care au fost verificate drept utile activității clinice urgente.

7.METODE GENERALE DE EXAMINARE7.1.Inspecția (Inspectio)

Inspecția este metoda de examinare cu ajutorul văzului, mirosului și în oarecare măsură a auzului. Ea este cea mai veche metodă de examinare utilizată în ștințele naturii în general și în medicină în special, contribuind în mare măsură la progresul științelor medicale. Importanta acestei modalități de investigație reiese la fiecare capitol al semiologiei și patologiei, în unele cazuri starea

19

Page 20: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

animalului putându-se preciza prin simplă inspecție, celelalte metode rămânând doar să completeze datele de amănunt.

Datorită modului de exacutare și imporanței, inspecția se întrebuințează ca prima metodă de examinare. Ea trebuie făcută cu toată atenția și timp îndelungat, pentru a nu fi scăpate modificări din cele mai importante, așa cum se întâmpla la o inspecție sumară și scurtă. De exemplu, dacă se prezintă la consultație un animal care tușește, iar examinatorul trece direct la provocarea tusei, el fixează adesea „diagnostic” de laringită, deși printr-o inspecție atentă și îndelungată ar putea descoperi ușor starea generală modificată, îngreuirea mișcărilor respiratorii simptome care l-ar îndrepta spre diagnosticul de microbronșită.

Prin inspecția de ansamblu, examinatorul își dă seama , pe de o parte, dacă animalul este retiv sau blând, pe de altă parte, poate descoperi semnele unor boli care nu permit apropierea de animal decât cu mare precauție (turbare, morvă). Tot în acest timp sunt verificate în mare măsură spusele celui care prezintă animalul pentru consultație și se descoperă o serie de modificări ale atitudinii, faciesului, stării de întreținere,tegumentelor, zgomote de la distanță, elementele valoroase în general pentru diagnostic. Inspecția animalului se va face din toate părțile, în așa fel ca să nu scape nici o zonă care ar putea fi accesibilă examinării vizuale. Ea dă bune rezultate la lumina naturală, în timp ce lumina artificială poate masca sau denatura unele culori și nuanțe sau alte modificări de mare importanță pentru diagnostic, cum ar fi mișcările foarte fine ale suprafeței corpului.

La inspecția anumitor regiuni sau organe, poate fi nevoie de operații sau de aparate ajutătoare. De exemplu, pentru inspecția cojunctivei este nevoie de răsfringerea pleoapelor : tot așa, inspecția cavităților care sunt în imediată comunicare cu exteriorul se face deseori după aplicarea unor depărtătoare (speculmuri) și proiectarea luminii cu o oglindă comună sau lampa frontală.

Inspecția este bine să se facă totdeauna comparativ, observând regiunile simetrice.Descrierea modificărilor anatomice descoperite la inspecție se face din cât mai multe puncte de

vedere, menționând sediul, forma, culoarea, dimensiunea, suprafața, deliminatrea față de zonele învecinate. Pentru descrierea lor se utilizează de cele mai multe ori comparația cu diferite elemente bine cunoscute : astfel se vorbește despre nodul de mărimea bobului de mazăre, pe o pată hemoragică cât înțepătura de ac, de o deformare de mărimea unui cap de copil, de un ulcer în formă de pâlnie, de culoare sidefie, vișinie. În alte cazuri, se recurge la măsurarea regiunilor examinate cu diferite mijloace : bandă centimetrică (măsurarea diametrului unui membru), șubler (pentru aprecierea modificărilor de volum din cursul reacțiilor alergice).

La inspecția lichidelor se menționează cantitatea, culoarea, vâscozitatea, mirosul, compoziția macroscopică.

În afara datelor obținute cu ajutorul văzului, în timpul inspecției se pot descoperi diferite particularități referitoare la miros. Astfel, în gangrena pulmonară, aerul expirat poate avea un miros fetid atât de puternic, încât adesea încă din ușa grajdului un examinator cu practică ajunge să suspecteze afecțiunea, numai pe baza lui.

Tot în acest timp se pot auzi o serie de zgomote care ajută examinatorul la punerea diagnosticului : zgomotul de cornaj insipirator din hemiplegia laringiană, zgomotele vocale normale sau modificate, zgomotele intestinale exagerate.

7.2.PALPAȚIA (PALPATIO)

Palpația este o metodă de explorare clinică, executată prin atingerea sau presiunea formațiunilor examinate, în scopul aprecierii consistenței, tensiunii, căldurii, durerii, formei, dimensiunilor și mișcărilor acestor formațiuni a reacțiilor neuromusculare.

Deși palpația s-a întrebuințat din cele mai vechi timpuri ca metodă de examinare, sistematizarea strictă a ei s-a făcut abia în ultimul secol. Prin relațiile multiple pe care le poate furniza și prin simplitatea execuției, palpația își menține valoarea de metodă principală de examinare.

20

Page 21: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Palpația necesită examinare meticuloasă, simț tactil educat, cunoașterea și aplicarea corectă a diferitelor metode de examinare pe acestă cale, cunoștințe temeinice de anatomie și fiziologie normală și patologică. Numai cu aceste condiții se pot surprinde și interpreta diferitele simptome.

7.2.1Tehnica palpației

Fig.14. Palpare la câine

Inainte de a trece la exacutarea palpației, examinatorul se va îngriji să nu aibă mâinile reci, fiindcă în acest caz contactul lor cu corpul animalului determină contracții musculare derutante.

Contenția animalului în timpul palpației va fi asigurată în funcție de specie, individ, de reflectivitatea generală și de organul care urmează să fie examinat. Când este nevoie animalul va fi orientat în poziții cât mai propice scopului urmărit : astfel, la palpația abdomenului animalelor mici, acestea pot fi ținute în decubit dorsal, cu membrele posterioare flexate, spre a se reduce tensiunea pereților abdominali, care altfel îngreuiază culegerea datelor palpației. Palpația va începe prin presiuni lente, care vor deveni din ce în ce mai puternice, mai profunde.

Palpația comparativă se recomandă pe scară cât mai largă și este obligatorie în cazurile modificărilor puțin evidente, a căror interpretare este dificilă. Comparația se face cu regiunile vecine sau simetrice.

După tehnica de executare propriu-zisă, palpația poate fi de mai multe feluri.De cele mai multe ori, ea se face cu ajutorul mâinii : palpație manuală. După cum se realizează

cu una sau cu ambele mâini, se distinge o palpație monomanuală și una bimanuală.După felul atingerii sau persiunii zonei examinate, se disting : palpația superficială, profundă,

penetrantă, glisantă și prin lovire.Palpația superficială se execută prin simpla atingere sau alunecare a mâinii pe suprafața

examinată. Pentru palpația superficială este mai avantajoasă utilizarea dosului palmei, mai sensibilă față de diferitele mișcări, modificări ale formei și temperaturii zonei explorate. Când aceste modificări sunt deosebit de fine, palpația poate da relații și mai precise dacă se execută cu marginea cubitlă a palmei : palpația liniară. Palpația cu fața palmei înregistrează mai puțin precis unele modificări, în schimb permite atingerea unei suprafețe mai întinse sau cuprinderea în mână a anumitor zone, cum ar fi regiunile membrelor, urechilor, maxilarelor.

21

Page 22: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Fig.15. Palpare în zona pelviană

Palpația superficială se pretează pentru descoperirea modificărilor care reclamă acuitate senzitivă deosebită : vibrații fine, căldură, umiditate, asperitățile de pe anumite suprafețe. Ea este în același timp o metodă de orientare în vederea aplicării celorlalte feluri de palpație.

Palpația profundă urmărește descoperirea consistenței, tensiunii, sensibilității, mai ales dacă este vorba de organe sau informații mai depărtate de suprafața corpului. Din acestă cauză, ea necesită o anumită presiune asupra zonei examinate. Presiunea se face după caz, cu pulpa degetelor, cu vârful lor sau cu pumnul.

Palpația penetrantă se utilizează pentru descoperirea caracterului diferitelor organe sau informații depărtate de suprafața corpului, motiv pentru care palpația se face împingând vârful degetelor sau al palmelor în profunzime. O astfel de palpație se face, de exemplu, pentru a stabili dacă sonda este angajată pe esofag, înfundând vârfurile palmelor întinse, una pe o parte, alta de partea opusă, înapoia ramurilor recurbate ale mandibulei, deasupra laringelui.

Palpația prin alunecare sau glisantă se realizează prin alunecare peste zona examinată, fie cu degetele, fie cu palma. În acest fel se face palpația tubului digestiv, la animalele mici, palpația ganglionilor superficiali, palpația regiunii tendoanelor. Palpația prin alunecare se poate face superficial, fără să se preseze asupra zonei examinate, sau profund, când alunecarea se face în același timp cu o apăsare de diferite grade.

Palpația prin lovire se execută sub formă de șocuri, fără ca mâna să piardă contactul cu suprafața examinată. Șocurile pot fi executate prin mișcarea palmei din articulația metacarpo-falangiană (balotare, palpație prin balotare), sau pot fi mai puternice, executându-se prin mișcări cu mâna, cum este cazul cu sucusiunile utilizate prin examinarea abdomenului, la animalele mari.

După suprafața examinată, palpația poate fi internă și externă.Palpația externă se aplică pe suprafața corpului.Palpația internă urmărește fie examinarea cavităților în comunicare cu exteriorul (faringe, rect),

fie examinarea organelor interne prin traversul pereților acestori cavități (palpația intestinelor prin traversul rectului). Când se face cu ajutorul mâinii, palpația internă poartă și numele de explorație, iar când se face cu un deget, se mai numește tușeu.

După raporul dintre examinator și animalul examinat, se distinge o palpație directă sau imediată și altă indirectă sau imediată.

Palpația directă presupune atingerea nemijlocită a examinatorului de animal și se face de cele mai multe ori manual.

Palpația indirectă este acel fel de palpație care se execută cu ajutorul diferitelor instrumente sau obiecte interpuse între examinator și organul examinat : strângerea copitei cu un clește special, pentru aprecierea sensibilității dureroase, proba bastonului în reticulita traumatică.

7.2.2Rezultatele aplicării palpației

22

Page 23: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Prin palpație se descoperă consistența zonei examinate, crepitațiile tactile, freamătul rotator, variațiile termice, starea sensibilității dureroase, excitabilitatea neuro-musculară, deformările, mobilitatea, forma.

Consistența este rezistența la palpație a organelor sau zonelor examinate. Gradele consistenței se pot încadra în trei grupe mari :

Consistența dură, caracterizată prin aceea că organul sau formațiunea examinată nu cedează la presiune. La definirea ei se întrebuințează uneori expresiile de consistență densă, consistență lemnoasă, consistență pietroasă.

Consistența păstoasă este caracteristică organelor sau zonelor care cedează în mică măsură la presiune și păstrează „amprenta” (urma) corpului care a executat presiunea. Acest fel de consistență se poate întâlni, de exemplu, la palpația zonelor cutanate edemațiate, la palpația regiunii flancului stâng în parezia prestomacelor.

Consistența moale sau elastică se traduce prin rezistență minimă din partea suprafeței sau organului palpat. Senzația tactilă este în acest caz asemănătoare cu senzația obținută la palpația unei perne pneumatice. Ea se poate întâlni, de exemplu, la palpația abdomenului, în dreptul organelor cu conținut gazos sub tensiune moderată.

În cadrul consistenței moi se distinge consistența fluctuantă sau fluctuația. Acesta constă din transmiterea mișcării de val, produsă prin sucusiune asupra unui punct al unei colecții lichide, până în punctul pe care se palpează.

În cazul colecțiilor lichide, se determină senzația de transmitere a unei unde de lichid, numită „senzație de fluctuație”, „fluctuație adevărată” sau „senzație de val”. Dacă într-o colecție lichidă abudentă se găsește un corp dens sau dur și mobil, în momentul sucusiunii el poate fi atins, însă se depărtează imediat, plutind în lichid și determinând astfel „senzația de bloc de gheață în apă”.

Deosebit de colecțiile lichide, unele țesuturi laxe (zone cu multă grăsime, edeme subcutanate în zone cu țesut conjunctiv abundent) pot prezenta o consistență similară piftiei, consistență care stimulează fluctuația : acesta este o „fluctuație falsă” sau „pseudofluctuație”, identică simptomatic cu fluctuația adevărată, însă diferită ca semnificație.

Crepitația este o senzație tactilă asemănătoare celei înregistrată la frecarea a două suprafețe de fractură (crepitație osoasă), la strivirea în mână a cașului proaspăt închegat (crepitație sanguină) sau în timpul refulării unor bule de gaz sub palmă, cum se întâlnește în edemul gazos malign (crepitație gazoasă).

Freamătul, fremismentul sau freamătul rotator (fremitus=tremurătură) este senzația tactilă similară cu cea produsă în momentul palpării unui obiect care trepidează sau vibrează cu amplitudine redusă. El se poate descoperi prin palpația superficială sau liniară a suprafețelor care prezintă vibrații destul de ample și c u frecvență mai redusă de 640 pe secundă. Senzația de freamăt poate corespunde cu unele sufluri cardiace (freamătul catar), cu zgomotele de rostogolire date de contracțiile fibrilare ale musculaturii. În alte cazuri, freamătul este datorit vibrației unui lichid, într-o cavitate cu pereți puțin întinși, așa cum se întâmplă în cazul fremismentului hidatic.

8.PERCUȚIA (PERCUSSIO)

Percuția constă în ciocănirea suprafeței corpului, în scopul aprecierii stării fizice și a excitabilității zonelor corespunzătoare (percussio=lovitură, ciocănitură).

Starea fizică a diferitelor teritorii (tensiunea, structura) este dedusă după sunetele determinate de percuție și după rezistența întâmpinată în timpul percuției. Excitabilitatea față de șocul percutor se exteriorizează prin reacții care denotă durere din partea animalului, prin contracții reflexe.

23

Page 24: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Percuția, deși întrebuințată ca metodă de examinare încă din antichitate, a fost fundamentată științific abia după 1761, dată la care Auerbrugger o introduce definitiv în medicină. Se pare că în medicina veterinară metoda a fost utilizată pentru prima oară de Dupuy, în 1824.

8.1.1.Tehnica percuției

După tehnica de executare, metodele de percuție pot fi grupate în două mari categorii : metode de percuție directă și metode de percuție indirectă.

Percuția directă sau imediată presupune contacul direct între mijlocul percutor și suprafața examinată. Ea se poate face cu palma flexată sau cu vârful degetelor, de asemenea semiflexate, executând mișcări din articulația radio-carpiană, pentru ca mâna să poată fi retrasă imediat ce a produs șocul percutor. Percuția directă se mai poate executa cu marginea cubitală a pumnului, cu ciocanul de percuție sau cu alt ciocan (percuția copitei cu ciocanul de potcovărie), în sfârșit, cu alte obiecte de metal (percuția sinusurilor paranazale cu partea inelară a unei chei, percuția molarilor cu pila de rabotaj).

Fig.16. Percuție directă

Percuția directă pune în vibrație teritorii întinse, deci organe și țesuturi cu stări fizice deosebite, din cauza difuziunii în suprafață a vibrațiilor. Datorită acestui fapt, vibrațiile sunt ușor amortizate, astfel că sunetele obținute prin percuția directă sunt sunete slabe, neclare. Metoda se pretează uneori la examinarea animalelor mari sau a anumitor organe, cum ar fi de exemplu sinusurile paranazale. Dacă datele acustice lasă de dorit în cazul percuției directe, acesta furnizează în schimb relații mulțumitoare în privința senzației tactile din timpul percuției și asupra excitabilității (în special a durerii și a reflexelor profunde).

Percuția indirectă sau imediată se execută după interpunerea între suprafața percutată și mijlocul percutor a unui element intermediar, reprezentat de cele mai multe ori de un deget sau de o placă plesimetrică.

Dintre metodele de percuție mediată cele mai des utilizate în medicina veterinară sunt percuția cu ciocanul pe placa plesimetrică și percuția digito-digitală. Diferitele variante ale acestora, precum și restul metodelor de percuție mediată se utilizează rar la examinarea animalelor.

Percuția cu ciocanul pe placa plesimetrică implică utilizarea plesimetrului și a ciocanului de percuție. Fixarea plăcii se face cu mâna stângă, între degetul mare și arătător. Coada ciocanului se ține între degetul mare și arătăror al mâinii drepte, percutându-se prin mișcări din articulația radio-carpiană, în timp ce resul mâinii este ținut imobil. Incidența ciocanului pe placă trebuie să fie perpendiculară. Percuția se face în grupe de două-trei lovituri scurte, ridicând imediat ciocanul de pe

24

Page 25: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

plesimetru. Numai rareori se execută câte o singură lovitură la intervalele mai mari de timp, și anume când se urmărește precizarea tonalității sau timbrului pe care le are sunetul de percuție.

Percuția plesimetrică se mai poate face percutând cu degetul de placa plesimetrică sau cu ciocanul asupra unui deget plasat pe suprafața corpului. O altă variantă a metodei este percuția pe „gheara” percutorică a lui Goldscheider, o baghetă de sticlă, încurbată la un capăt în formă de gheară și îmbrăcată în acestă parte cu un manșon din cauciuc. Bagheta se așează pieziș pe corp, iar percuția se face cu degetul pe extermitatea curbă. Prin acestă metodă se favorizează propagarea vibrațiilor în profunzime.

În general, metoda plesimetrică determină un sunet de percuție puternic, fiind indicată la examinarea animalelor de talie mare și a celor grase. Ea dirijează forța percutorică în profunzime, așa încât este capabilă să pună în vibrație și formațiile profunde. Afară de acesta, percuția cu ciocanul pe placa plesimetrică își găsește o largă utilizare la examinările în masă. Ea are, în schimb, dezavantajul că nu se pretează pentru modificările fizice reduse și nu dă decât indicații foarte vagi asupra rezistenței la percuție.

Percuția digito-digitală este o metodă de percuție mediată, în care mediatorul este reprezentat de ultima falangă a degetului mijlociu sau arătător de la mâna stângă. Falanga degetului se aplică precis, dar nu prea apăsat, asupra punctului care se percută, în timp ce restul degetelor sunt ținute depărtate de suprafața examinată, pentru a nu împiedica vibrațiile. Percuția se face cu degetul mijlociu (sau arătător) de la mâna dreaptă, încovoiat cu un ciocan , prin mișcăro din articulația radio-carpiană. În cazurile în care percuția se face cu intensitate foarte redusă, mișcările se execută din articulația metacarpo-falangiană. Și în acest caz , incidența percutorului pe degetul plesimetru va trebui să fie mereu aceeași și anume perpendiculară, respectându-se totodată ritmul și intensitatea cu care se percută. Pentru favorizarea difuziunii vibrațiilor în profunzime este indicată metoda Plesch.

Percuția digito-digitală se poate utiliza oriunde, este foarte simplă, degetul se aplică în bune condițiuni aproape pe orice zonă a corpului animalelor, părul mare sau lâna depărtându-se ușor. Metoda permite chiar descoperirea modificărilor fizice puțin întinse (din acestă cauză este indicată pentru delimitări topografice). Degetul interpus nu schimă mult caracterele sunetului fiindcă are strucutră similară cu a corpului percutat, iar rezistența la percuție este perfect înregistrată prin intermediul lui. Aceste avantaje motivează întrebuințarea pe scară largă a metodei digito-digitale.

Fig.17. Percuție digito-digitală

În general, metodele de percuție mediată determină limitarea difuziunii în suprafață a vibrațiilor și propagarea lor în mai mare măsură în profunzime, din cauza interpunerii plesimetrului sau a degetului între mijlocul percutor și suprafața percutată. Datorită dinamicii vibrațiilor, prin percuția mediată se obțin sunete mai tari decât în percuția directă, vibrațiile fiind mai ample și mai greu amortizate. Metodele de percuție mediată au în schimb dezavantajul că nu dau relații destul de precise asupra rezistenței la percuție, afară de metoda digito-digitală, care nu prezintă acest inconvenient.

25

Page 26: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

După cum s-a văzut, metodele de percuție au avantaje și dezavantaje, astfel că nu se poate decreta superioritatea unei metode pentru toate cazurile. Din acest motiv, examinatorul trebuie să cunoască măcar principalele metode de percuție, urmând să aleagă în fiecare împrejurarea pe aceea pe care o socotește necesară.

Intensitatea cu care se face percuția poate fi diferită , deosebindu-se o percuție superficială și una profundă.

Percuția superficilă (slabă) este percuția cu forță redusă. Ea determină vibrații care pot pătrunde aproximativ 5 cm în profunzime și difuzează 2-3 cm lateral, față de punctul percutat. Percuția superficială permite descoperirea modificărilor fine, furnizând sunete ușor de descoperit și de interpretat chiar de începători.

Percuția profundă (tare, puternică) presupune lovituri mai puternice. Vibrațiile pe care le determină percuția profundă digitală pot difuza aproximativ 7 cm în profunzime și 4-6 cm lateral de locul percutat.

După durata șocului percutor se disting percuția stacato și percuția legato.Percuția stacato (staccare=a despărți) constă în șoc scurt, percutorul fiind ridicat imediat ce a

atins suprafața pe care percută. Acestă modalitate de percuție este cel mai des utilizată.Percuția legato (legato=legat, fără pauză, continuu) se execută reținând câtva timp percutorul pe

suprafața percutată. Prin acestă metodă se împiedică în oarecare măsură difuzarea vibrațiilor în suprafață, astfel că percuți legato este indicată pentru delimitările topografice.

În afară de metoda de percuție, reuțita examinării pe acestă cale depinde și de alți factori, cum ar fi locul unde se face percuția, poziția și modul de contenție a animalului pentru examinare, poziția examinatorului.

Locul percuției. Din acest punct de vedere, pentru percuție corespund mai bine sălile închise și liniștite, nu prea mici, pentru a permite amplificarea sunetelor, însă nici prea spațioase, fiindcă pot determina ecouri supărătoare în timpul examinării. Percuția în afara unui adăpost corespunzători întâmpină foarte mari dificultăți în privința descoperirii sunetelor, fiindcă pe de o parte nu permite amplificaream, iar pe de altă parte, atenția examinatorului este distrasă de diferite zgomote mai puternice din mediu. Din acestă cauză, percuția în adăposturile zgomotoase, cum ar fi grajdurile în care se găsesc animale, sau percuția în aer liber, în medii zgomotoase, nu dă rezultate satisfăcătoare.

Poziția animalului recomandată în timpul percuției este de cele mai multe ori stațiunea patrupedală, singura care garantează menținerea raportului normal între diferite organe și formațiuni. Celelalte poziții pot determina modificări din acest punct de vedere : de pildă, decubitul lateral, poate produce deplasarea unei colecții lichide pleurale de lângă peretele toracic, unde determină modificări ale sunetului de percuție, în porțiunea mediastinală a pleurei, astfel că numai poate fi descoperită prin percuție. Animalele mijlocii și mici se examinează de cele mai multe ori pe un scaun sau pe o masă.

8.1.2. Sunetele sau zgomotele de percuție

Sunetele de percuție se datoresc vibrației țesuturilor din jurul locului percutat.Totalitatea acestori vibrații determină caracterele rezultantei acustice a percuției, cunoscută sub

denumirea de sunet sau zgomot de percuție.În timpul percuției, sunt puse în vibrație particule cu caractere fizice foarte deosebite : particulele

care compun percutorul, plesimetrul, pielea, țesutul muscular, osos, organele interne și conținutul lor. Din cauza diferențelor în ce privește starea fizică, fiecare din aceste particule va vibra deosebit, deci vibrațiile în totalitate sunt neregulate, inegale, aritmice, discontinue. Efectul acustic determinat de asemenea vibrații nu este un sunet muzical, plăcut urechii, ci un zgomot, deci o senzație acustică displăcută. Cu toate acestea se utilizează mai des termenul de „sunete de percuție” decât cele de „zgomote de percuție”, datorită faptului că în descrierea datelor acustice ale percuției se folosesc aceleași criterii ca și pentru definirea diferitelor sunete muzicale, adică : intensitatea, tonalitatea, timbrul și durata.

26

Page 27: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Intensitatea sau tăria unui sunet este direct proporțională cu amplitudinea vibrațiilor care-l determină : cu cât vibrațiile sunt mai ample, cu atât sunetul va fi mai puternic și invers. În funcție de intensitate, sunetele de percuție, începând cu cele mai puternice și trecând treptat sper cele mai puțin intense,se prezins astfel : sunetul hipersonor, sunetul sonor (clar), sunetul submat și sunetul mat (slab, obtuz).

Tonalitatea sau înălțimea sunetelor depinde de frecvența vibrațiilor care le determină, adică de numărul vibrațiilor de unitate de timp (secundă). Cu căt frecvența vibrațiilor este mai mare, cu atât sunetul determinat va fi mai înalt (ascuțit) și invers, cu cât frecvența vibrațiilor este mai redusă, cu atât sunetul va fi mai jos (gros, grav). Variația înălțimii sunetelor nu este însă infinită, așa cum este – practic – frecvența diferitelor vibrații din natură, fiindcă urechea omului este sensibilă numai față de vibrațiile cu frecvență cuprinsă între 20 și 16 000 (pe secundă), cu un optim care interesează vibrațiile cu frecvență între 1 000 și 4 000. Sensibilitatea acustică pentru vibrațiile cu frecvență mare scade o dată cu vârsta. Sunetele obținute la percuție pot fi înalte (sunet mat), grave (sunetul atimpanic) sau să perzinte tonalitate diferită de la un caz la altul (sunetul timpanic, hipersonoritatea). Dintre sunetele de percuție, singurul al cărui înălțime poate fi precizată sigur de ureche este sunetul timpanic : din această cauză, se spune că înălțimea sunetului timpanic poate fi „notată muzical”.

Timbrul este un caracter care permite distincția între două sunete cu aceeași înălțime și tărie. El depinde de vibrațiile secundare (auxiliare) și după concordanța sau neconcordanța lor cu vibrația principală, sunetele de percuție au timbru diferit.

Când în timpul percuției se produc relativ puține vibrații secundare și acestea sunt – oarecum – concordante ca lungime de undă și frecvență cu vibrația principală, pe care deci nu o pot masca, ia naștere sunetul timpanos (tympanos=tobă, timpan). Acesta este un sunet dulce asemănător cu sunetul de tobă sau de timpan.

Nu tot așa stau lucrurile când percuția determină un număr de vibrații care – așa cum s-a amintit – sunt întodeauna nepotrivite (nearmonizate) unele cu altele. În aceste cazuri, vibrația principală, care ar trebui să dea „tonul”, este mascată de vibrațiile suprapuse, astfel că sunetul devine nedefinit pentru ureche, neplăcut, zgomotos. Acest sunet poartă numele de sunet atimpanic sau sunet normal pulmonar (asemănător cu sunetul ce se obține la percuția ariei pulmonare la animalele sănătoase).

În sfârșit, se poate ca vibrațiile secundare cu frecvență mult mai mare decât a vibrației fundamentale să fie atât de numeroase încât să o acopere complet pe acesta. În asemenea caz, urechea percepe în timpul percuției un fel de țiuitură, asemănătoare cu zgomotul obținut la ciocnirea a două obiecte de metal sau cu cel care se produce dacă se percută ușor cu palma peste gâtul unei damigene goale. Datorită acestei senzații acustice care se produce pe lângă sunetul de percuție (care poate fi timpanic sau atimpanic), sunetul în totalitatea lui a primit denumirea de sunetul metalic.

În aceste cazuri, alături de sunetul de percuție propiu-zis, în timpul percuției se produce și un zgomot similar celui de „țâșnitură” sau de „sâsâit”, determinat de evacuarea gazelor din cauza șocului percutor printr-un loc strâmtat. Acest zgomot suprapus sunetului fundamental de percuție se poate imita expirând brusc pe gura modelată pentru pronunțarea literelor f sau v. Prin intervenția zgomotului suplimentar, în timpul percuției se produce o senzație acustică identică celei obținute la percuția unui vas de porțelan spart, suspendat în aer. Din acest motiv zgomotul de percuție în totalitate a fost numit „zgomot de oală spartă”.

Așadar, în funcție de timbru, sunetele de percuție se împart în : sunete timpanice, atimpanice, metalice și zgomot de oală spartă.

Durata deosebește și ea sunetele de percuție, unele fiind lungi (în general, sunetele sonore), altele scurte (sunetul mat).

Rezumând, se poate spune că sunetele de percuție prezintă aspecte variate, în funcție de intensitate, înălțime, timbru și de durată. Pentru nevoia descrierii și a explicării genezei fiecăruia, sunetele de percuție se pot clasifica după cum urmează :

1. Sunetul mat.2. Sunetul sonor (timpanic și atimpanic).

27

Page 28: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

3. Sunete cu timbru special : sunetul metalic și zgomotul de oală spartă.4. Sunete cu carcatere intermediare : hipersonoritatea și submatitatea.Complexitatea sunetelor obținute la percuție depinde în oarecare măsură de felul și de

intensitatea percuției. Astfel, percuția profundă determină un sunet de percuție mai puternic decît cea superficială, percuția directă dă sunet mai scurt decât percuția mediată, adaptarea necorespunzătoare (insuficientă) a plesimetrului sau degetului pe suprafața corpului sau nerespectarea incidenței perpendiculare a mijlocului percutor pe suprafața percutată poate cauza apariția zgomotului de oală spartă din cauza greșelii de tehnică percutorică.

Complexitatea sunetelor de percuție depinde în mai mare măsură însă – presupunând că tehnica exacutării percuției este ireproșabilă – de starea fizică a teritoriilor percutate, mai ales de conținutul gazos al acestora sau de lipsa lui și de tensiunea țesuturilor, așa cum se poate vedea din cele ce urmează.

1. Sunetul mat (matitate, matitate absolută, sunet femural) este un sunet scurt, surd, slab, înalt, zgomotos, care se produce la percuția zonelor lipsite de gaze, cum ar fi regiunea fesieră (de unde și numele de sunet femural).

2. Sunetul submat (submatitate, matitate relativă) este un sunet intermediar în privința intensității și duratei între sunetul mat, însă mai slab și mai sonor, fiind mai puternic și mai lung decât sunetul sonor. Timbrul sunetului submat poate fi timpanic sau atimpanic, iar înălțimea este de obicei mare. Sunetul submat se produce când zona în care se manifestă vibrațiile de percuție nu este complet lipsită de gaze, însă conține gaze în cantitate redusă.

3. Sunetul clar sau sonor, este un sunet puternic (intens), lung, cu timbru particular, ușor de distins de către ureche. El se poate obține la percuția zonelor elastice și cu conținut gazos în cantitate relativ mare. Elasticitatea este tradusă în cazul percuției prin posibilitatea diferitelor particule din zona percutată de a reveni în poziția inițială, după ce șocul percutor le-a deplasat în această poziție. De fapt, particulele nu numai că revin în poziția lor de repaus, ci chiar o depășesc în sens contrar, datorită inerției. În felul acesta, ele execută adevărate oscilații în jurul poziției de repaus, oscilații care se pot traduce acustic, în momentul în care întrunesc condițiile de amplitudine și frecvență necesare spre a impresiona urechea omenească. După numărul vibrațiilor din regiunea examinată și după modul de concordanță între ele, sunetul clar poate avea timbru timpanic sau atimpanic.

4. Sunetul timpanic este un sunet sonor (intens, prelung) cu timbru muzical, timpanic și cu tonalitate mai ridicată sau mai gravă, ușor de precizat de ureche. Așa cum s-a menționat, producerea sunetului timpanic presupune puține vibrații secundare, în tot cazul incapabile să acopere vibrația fundamentală. Condiția aceasta este realizată de cavitățile cu conținut gazos, destul de voluminoase, cu pereți regulați și sub oarecare stare de tensiune : cecumul, traheea, cavitatea bucală când gura este deschisă (se percută pe obraji). În aceste cazuri, sunetul are înălțime direct proporțională cu dimensiunea orificiului de comunicare al cavității cu exteriorul – când există o asemenea comunicare – și invers proporționlă cu diametrul cavității, fiindcă formațiunile cavitare voluminoase favorizează virbații cu frecvența redusă și invers, cavitățile mici, vibrații cu frecvență mare.

Sunetul timpanic se mai poate obține însă și în alte împrejurări, în măsură să realizeze condițiile fizice necesare pentru geneza lui. Astfel, el apare pe aria de percuție pulmonară, în caz de relaxare a pulmonului (atelectazie de grad redus), când poartă și denumirea de scodism (la percuția toracelui). În acest caz, vibrațiile pulmonului nu mai sunt multiple, discontinui, din cauza propagării lor din alveolă în alveolă, așa cum se întâmplă când tensiunea pulmonului este normală, ci sunt mult reduse ca număr, fiindcă pulmonul relaxat vibrează în bloc „in toto”. Din aceste motiv, e produce o vibrație fundamentală distinctă, care numai poate fi mascată de vibrațiile secundare produse în număr mic, astfel că urechea va fi plăcut impresionată, sunetul căpătând timbru timpanic. De asemenea sunetul obținut la percuția regiunilor cu oase plate (craniu, sinusuri paranazale) are timbru timpanic, întrucât

28

Page 29: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

peretele osos vibrează „in toto” și această vibrație fundamentală nu poate fi depășită de vibrațiile secundare de importanță mai redusă.

Sunetul atimpanic sau pulmonar este un sunet sonor intens, prelung, grav, cu timbru zgomotos (atimpanic), motiv pentru care impresionează neplăcut urechea. El se produce la percuție asupra unor zone care conțin gaze, însă prezintă în acelați timp condiții favorabile producerii unui mare număr de vibrații. Datorită neconcordanței vibrațiilor executate de diferitele particule și faptului că nu se evidentțiează o vibrație fundamentală, care să le domine pe celelalte, totalitatea vibrațiilor produc un efect acustic zgomotos, neplăcut. Sunetele care au acest timbru se numesc sunete atimpanice. Obișnuit, un sunet sonor atimpanic se produce la percuție pe aia pulmonului, cu condiția că aceasta să nu prezinte modificări de ordin fizic. Geneza lui se explică prin propagarea undei (vibrației) de la o alveolă la alta. În timpul percuției, fiecare alveolă vibrând separat, se produce un mare număr de vibrații, iar consecința acustică va fi timbrul atimpanic, zgomotos, pe care-l conferă sunetului de percuție în totalitate. Sunetul atimpanic se poate descoperi și la percuția altor organe cu conținut gazos, de exemplu la percuția asupra organelor abdominale – cu condiția ca tensiunea sub care se află țesuturile să favorizeze vibrații secundare cât mai numeroase și mai ample. Pentru exemplificare, sunetul atimpanic se poate reproduce percutând pe obrazul întins, în timp ce gura este închisă.

Sunetul hipersonor (hipersonoritatea) este un sunet de percuție de intensitate mare și de durată lungă. Pentru geneza sunetului hipersonor este nevoie ca starea fizică a regiunii percutate să permită vibrații ample ale diferitelor particule și totodată producerea unor vibrații rezonatorii la nivelul spațiilor gazoase pe care le conține. Aceste condiții sunt realizate de stările fizice intermediare între cele care condiționează sunetul sonor timpanic și între cele care determină sunetul sonor atimpanic. După cum starea fizică responsabilă de producerea sunetului hipersonor se apropie mai mult de una sau de alta dintre stările între care este intermediară, sunetul va avea timbrul timpanic sau atimpanic. Hipersonoritatea se poate întâlni, de exemplu, la percuția ariei pulmonare, când pulmonul are tensiune redusă, deci intermediară între starea normală și relaxarea completă a lui, relaxare ce condiționa sunet timpanic. Ea se întâlnește de exemplu în emfizemul pulmonar.

Sunetul metalic (amforic, răsunetul metalic), este un sunet sonor, caracterizat prin timbru metalic. Sunetul de percuție poate căpăta acest timbru particular, produs de vibrații cu frecvență mare, dacă în zona percutată există o fomrațiune cavitară cu diametrul de cel puțin 4-5 cm, cu conținut gazos și cu pereți regulați. Pentru exemplificare, el se poate imita percutând cu vârful degetului o minge de cauciuc plină de aer, aplicată străns pe ureche.

Zgomotul de oală spartă poate fi reprezentat de un sunet sonor, în rare cazuri de un sunet mat, cu timbru caracteristic, de oală spartă. Pentru a se produce în cât mai bune condiții, zgomotul de oală spartă necesită percuții solitare (o singură ciocănitură) însă cât mai puternice și mai scurte. Printr-o asemenea percuție se poate determina circulația rapidă a gazelor prin locurile strâmtate, pe baza căreia ia naștere, de cele mai multe ori, zgomotul special, supraadăugând peste zgomotul fundamental. Zgomotul de oală spartă se poate imita împreunând palmele de așa manieră încât între ele să se formeze o cavitate și lovind dosul palmei de genunchi : aerul expulzat din pumni, în acest fel, produce zgomotul care conferă timbrul de oală spartă.

8.1.3..Senzația tactilă obținută la percuție

Senzația de rezistență sau de elasticitate care se produce în timpul percuției este în dependență directă de posibilitățile de vibrare a zonei percutate. Dacă percuția determină vibrații de amplitudine redusă și de scurtă durată prezintă în timpul percuției senzație de rezistență mărită. Astfel, la percuția toracelui se obține senzație de rezistență redusă, dacă starea fizică a pulmonului nu este modificată sau aceasta are tensiune scăzută (emfizem), în timp ce la percuția unor zone dense care conțin lichid și sunt complet lipsite de gaze, percuția întâmpină rezistență mărită, care poate ajunge chiar la aspectul de „rezistență lemnoasă” : pneumonie, pleurezie exudativă. Cum percuția poate furniza, alături de celelalte date ale ei, și indicații în privința rezistenței, deci a unui caracter tactil, ea poartă

29

Page 30: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

numele de „percuție palpatorie” (percutio palpatoria), dacă se are în vedere în special senzația tactilă pe care o produce.

Senzația de rezistență se descoperă în bune condiții prin percuția directă, digitală sau cu pumnul, precum și prin percuția digito-digitală. Ebstein recomandă pentru descoperirea senzației tactile o percuție digito-digitală atât de slabă încât să nu producă sunet de percuție, iar Simonovici propune alunecarea ușoară a degetului-plesimetru, imediat după ce s-a produs șocul percutor. Senzația de rezistență este foarte neprecisă când percuția se face cu ciocanul pe placa plesimetrică.

Percuția palpatorie se plasează, ca importanță, alături de percuția executată îm scopul obținerii sunetelor, întrucât și pe baza rezistenței la percuție se poate deduce starea fizică a zonei examinate, mai ales când este vorba de modificări fizice voluminoase. Pe lângă faptul că cele două categorii de date ale percuției – sunetele și rezistența – trebuie să fie totdeauna coroborate pentru a obține rezultate mai bune, sunt și cazuri în care sunetele de percuție nu pot fi apreciate (percuția în locuri zgomotoase), deci rezistența este singurul rezultat al percuției. Dată fiind importanța aspectului palpatoriu al percuției, examinatorului i se impune cultivarea simțului tactil în acest sens.

Sensibilitatea din timpul percuției. Șocul percutor determină adesea reacții de durere din partea animalului, deci un alt rezultat de „percuție palpatorie”. Percuția poate da relații asupra hiperalgeziei paralel cu celelalte date (sunete, rezistență), sau se execută special pentru descoperirea durerii, sub forma unei percuții profunde, puternice : percuția cu pumnul sau cu ajutorul unui ciocan mai greu a ariei rețelei pentru punerea în evidență a durerii din reticulita traumatică, percuția copitei cu ciocanul, pentru descoperirea durerii din podo-dermatite.

8.1.4.Percuția topografică și comparativă

Percuția furnizează sunete și rezistență deosebită – așa cum s-a spus – în funcție de starea fizică a organelor pe ariile cărora se percută. Pornind de la acest fapt, se pot face delimitări topografice între zonele cutanate corespunzătoare organelor cu stări fizice deosebite. Așa, de exemplu, în lipsa examenului radiologic și a altor metode speciale, volumul cordului se aprecizează tocmai prin percuție ; prin aceeași metodă se pot stabili hipertrofiile hepatice, splenice, mărirea ariei plămânului în enfizemul pulmonar.

Pentru delimitările topografice, are importanță deosebită intensitatea percuției : cu cât se percută mai superficial, mai slab, cu atât sunetul este mai net și mai ușor de interpretat, astfel că pentru delimitările topografice metoda indicată este percuția superficială.

Pentru descoperirea modificărilor topografice și în multe cazuri chiar pentru stabilirea calităților sunetelor, se recomandă să se percute comparativ regiunile simetrice, când este vorba de organe perechi, sau să se percute comparativ zona examinată cu o zonă martor, al cărui sunet de percuție are caractere cunoscute. Un exemplu în acest sens este percuția toracelui la animalele de talie mică, executată comparând tot timpul sunetul de pe un hemitorace, cu cel de pe hemitoracele opus, percuția comparativă a celor două sinusuri maxilare simetrice. Acest fel de percuție poată numele de percuție comparativă.

9.ASCULTAȚIA (ASCULTATIO)

Ascultația este o metodă de examinare care urmărește descoperirea zgomotelor din corpul animalului și se execută fie aplicând urechea direct pe corpul animalului examinat, fie utilizând diferite dispozitive care transmit zgomotele de pe suprafața corpului animalului examinat, până la urechea examinatorului.

Ea a fost practicată încă de la adevăratele începuturi ale medicinii, de Hippocrat,care executa ascultația directă pentru descoperirea lichidelor sau gazelor din sacul pleural (pleurezii,

30

Page 31: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

pneumotorax). Cel care a fundamentat ascultația, devenind adevăratul ei creator, este Laennec (1816).

Răspândirea și popularizarea ascultației în medicina veterinară se datorește mai ales lui Delanfond și Saint Cyr.

9.1.Tehnica ascultației

Pentru buna reușită a ascultației este necesară satisfacerea optimă a condițiilor expuse în continuare.

Locul în care se face ascultația trebuie sa fie cât mai liniștit. Această cerință este realizată mai ales de încăperile nu prea mari, închise și liniștite. Ascultația în aer liber este mult îngreuiată, când în mediul înconjurător se produc diferite zgomote, atât când se face ascultațiad directă, cât și în timpul ascultației indirecte.

Contenția animalului se va face de așa manieră încât, pe de o parte, să fie evitate diferitele mișcări, care produc zgomote supărătoare în timpul ascultației, iar pe de altă parte, să se evite orice pericol pentru examinator, pentru ca aceasta să-și poată concentra atenția numai asupra ascultației.

Poziția animalului recomandabilă pentru ascultație este de cele mai multe ori poziția patrupedală. Animalelor mici li se pot imprima și diferite alte poziții spre a permite examinarea în mai bune condiții.

Poziția examinatorului trebuie să fie cât mai comodă, pentru a nu deveni obositoare și a permite concentrarea atenției numai în sensul examinării.

În general, ascultația se face timp cât mai îndelungat – în funcție de organul examinat – pentru că numai așa prezintă garanție pentru înregistrarea tuturor zgomotelor care apar periodic.

Ascultația se poate realiza în două moduri, distingându-se o metodă de ascultație directă (imediată) și o metodă indirectă (mediată).

Fig.17. Ascultația cu stetoscopulAscultația directă se face aplicând urechea pe zona examinată. Spre a evita contagiunea, în cazul

în care animalul ar prezenta afecțiuni cutanate transmisibile, și totodată pentru protecția contra părului rezultat din năpârlire și a murdăriilor de pe corpul animalului, ascultația directă se face numai după ce pe zona care urmează să fie examinată s-a pus un câmp de ascultație. Aceasta se confecționează dintr-o bucată de pânză fină sau tifon.

Metoda ascultației directe dă cele mai bune rezultate, fiindcă înregistrează zgomotele fără să le modifice caracterele. Din acest motiv, este necesar ca toți începătorii să asculte mai întâi direct și numai după ce s-au familiarizat astfel cu zgomotele să treacă și la ascultația indirectă. O altă indicație în general valabilă este ascultația comparativă, ori de cât ori este vorba de organe perechi.

31

Page 32: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Ascultația indirectă se face cu ajutorul unor aparate cunoscute sub numele de stetoscoape și fonendoscoape, diferite ca formă, material de construcție, și compuse în principiu dintr-o pâlnie, tuburi conducătoare și diferite sisteme de contact cu urechea.

Ascultația este o metodă de examinare care se aplică mai ales la aparatul respirator, digestiv și la examinarea cordului, și numai în măsură mai redusă la examinarea altor organe.

Alegerea metodei de ascultație depinde în oarecare măsură de organul examinat. Astfel, examinarea cordului se face adesea mai avantajos prin ascultație indirectă, pe când a intestinului, prin ascultație directă, fără însă ca acest fapt să fie obligatoriu. În general ascultația directă are prioritate, urmând ca datele ei să fie completate prin ascultația mediată, în cazurile când este necesar : localizarea diferitelor zgomote și a focarelor la cord, examinarea animalelor murdare și parazitate, examinarea unor animale retive care nu permit ascultația directă fără risc, ascultația animalelor prea mici, pe corpul cărora urechea nu se poate adapta suficient, ascultația zonelor inaccesibile așezării urechii.

Ascultația indirectă se poate face, în general, cu orice stetoscop sau fonendoscop. Totuși este recomandabil ca examinarea să se facă totdeauna cu același aparat, pentru obișnuință cu deviația lui fonetică.

În unele cazuri, ascultația se face în vederea stabilirii caracterelor unor zgomote provocate de examinator : ascultația combinată cu percuția, ascultația sunetului produs de un diapazon pus în vibrație.

Fig.18. Stetoscop (fonendoscop)

10. Termometria

Cunoașterea temperaturii organismului animal este de mare însemnătate în activitatea medicală, fiindcă perturbațiile ei intervin ca o consecință a agresiunii agentților patogeni și în același timp arată puterea de apărare a organsimlui.

11. Mijloacele de înregistrare a temperaturii

Palpația reprezintă o metodă expeditivă de apreciere aproximativă a temperaturii. Tehnica determinării temperaturii prin palpație este descrisă la examinarea pielii. Aprecierea directă a temperaturii se mai poate face introducând un deget sau mâna în gura animalului sau – cu ocazia palpației interne – în rect și în vagin. Când este vorba de aprecierea temperaturii unei anumite regiuni, palpația se face comparativ față de regiunea simetrică și de cele învecinate. Palpația poate da relații destul de precise dacă se execută atent și se repetă de mai multe ori, fără însă să se poată exclude greșelile.

32

Page 33: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Termometria cu ajutorul termometrului permite înregistrarea exactă a temperaturii. În medicină, termometrarea se face cu ajutorul termometrelor maximale.

În lipsa termometrelor pentru uzul veterinar, termometrarea animalelor se poate face cu termometrul maximal întrebuințat la om.

În ultimul timp se întrebuințează în medicină semiconductorii, corpi care conduc curentul doar sub diferite influențe : căldură, radiații, vibrații sonore. Între alte ramuri ale medicinii, aceștia se aplică și în termometrie, sub forma electrotermometrelor semiconductoare, folosind un semiconductor conectat la un galvanometru foarte sensibil, cu scazră gradată direct din grade termince. Aceste cupluri se pretează pentru termometria pielii, muscoaelor, a unor organe interne, pentru înregistrări grafice în timp.

Aproape în toate cazurile, termometrarea animalelor se face la nivelul rectului.Luarea temperaturii interne la nivelul rectului este necorespunzătoare în anumite cazuri, în care

temperatura rectală nu mai poate fi considerată identică cu cea internă : paralizia anusului, termometrarea imediată după executarea explorației rectale, după defecare și după clisme, în rectite. În aceste cazuri, termometrarea femelelor se poate face la nivelul vaginului, iar a masculilor la nivelul cavității bucale, într-un pliu al buccelor, ținând însă cont că temperatura înregistrată astfel este cu 0,1-0,5 C mai scăzută decăt temperatura rectală.

La animalele mici, apercierea temperaturii periferice se mai poate face și la nivelul axilei. Aceasta se execută aplicând strâns termometrul între suprafața toracelui și suprafața internă a membrului anterior și menținând astfel termometrul cel puțin 10 minute. Temperatura axilară este cu 0,8- 0.9 C mai scăzută decât temperatura rectală a aceluiași animal.

Când este vorba de urmărirea animalelor bolnave, termometria se face obișnuit de două ori pe zi, dimineața între orele 6 și 9 și după masă între orele 16 și 18. Termometrarea în medii contaminate, în scopul descoperirii noilor cazuri de îmbolnăvire se face de cele mai multe ori o singră dată pe zi. Sunt însă unele boli grave din punct de vedere epizootologic, ca de exemplu, anemia infecțioasă a calului sau diferite alte stări grave, cum ar fi cele piemice sau septicemice, în care temperatura prezintă variații însemnate la intervale foarte scurte de timp. În asemenea împrejurări, se recomandă termometrarea frecventă, la intervale de 2-3 ore sau chiar din oră în oră, fiindcă modificările termice pot da indicații urgente de diagnostic și prognostic. De asemenea, tehnica executării și interpretării reacțiilor alergice poate impune un protocol de termometrare deosebit.

Înscrierea temperaturii se face pe foi speciale, obținându-se „curba termică”. Deseori, pe aceeași foaie, pe ordonată, sunt date și cifrele de frecvență a pulsului și mișcărilor respiratorii. Înscrierea sub formă grafică a acestor trei constante permite o privire rapidă de ansamblu asupra modului de evoluție a bolii și a stării bolnavului astfel că ea capătă deosebită importanță în practică, fiind recomandabil să se întocmească la toate animalele care rămân chiar scurt timp sub observația continuă a personalului medical.

Temperatura internă a animalelor domestice prezintă variații normale în funcție de o serie întreagă de factori : specie, vârstă, sex, rasă, eforturi, alimentație, rumegare, factori meteorologici (temperatura, umiditatea, curenții atmosferici), anumite stări fiziologice, cum ar fi : gestația, termometrarea la diferite ore ale aceleiați zi.

Temperatura considerată în raport cu specia și vârsta perzintă limite de variație destul de mari, chiar dacă se au în vedere animalele menținute în repaus, într-un mediu a cărui temperatură este mijlocie iar celelalte condiții corespund cerințelor igienice (aerisire). Aceste variații ale temperaturii sunt extrem de largi. De atlfel, adesea, cifrele considerate normale, care tind spre limita superioară, pot trezi suspiciunea unei îmbolnăviri, în cazul când animalul nu a efectuat un efort înaintea termometrării ; la fel se poate spune despre cifrele apropiate de limita inferioară de variație, care trezesc de cele mai multe ori bănuiala unei stări aparte, cum ar fi stabulația prelungită, subalimentația și altele. Din această cazuă, alături de limitele de variație este bine să se cunoscă și cifrele termice obișnuit înregistrate la un anumit animal. În tabloul care urmează sunt date limite de variație, în grade Celsius și Fahrenheit și valoarea cea mai des întâlnită, în grade Celsius, menționată numai la

33

Page 34: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

categoriile de animale la care practica personală sau datele statistice suficiente au permis să fie calculate.

La același animal se observă diferențe de temperatură în cursul zilei, temperatura fiind mai scăzută dimineața (remisie matinală), și mai ridicată spre seară (exacerbație vesperală).

Temperatura normală diferă și în funcție de metabolism, fiind mai ridicată la rasele perfecționate și la animalele în bună stare de întreținere.

Specia și vârsta Limitele în ⁰C Limitele în ⁰F Valorile mai frecvente în ⁰C

Cal peste 5 ani 37,5-38,2 97,7-100,5 37,5-38,0Cal sub 5 ani 37,8-38,5 98,2-101,3Cal în primele zile până la o lună

39,3 102,7

Măgar 37,5-38,5 95,5-101,3 37,5-38,0Catâr 38,8-39,0 101,8-102,2Taurine peste 1 an 38,0-39,5 103,1-104,4 38,0-38,7Taurine, viței până la 1 an 38,5-40,5 101,3-104,9Capră peste 1 an 38,5-40,0 101,3-104,0Capră până la 1 an 38,5-40,5 101,3-105,9Cămilă 35,0-38,6 95,0-101,4Porc 37,5-40,0 99,5-104,0 38,5-39,2Purcel 39,0-40,5 102,2-104,9 39,5-40,0Câine 38,0-39,0 100,4-102,2 38,5-39,0Cățel 38,5-39,2 101,3-102,6Pisică 38,0-39,5 100,4-103,1 38,5-39,0Vulpe 39,0-40,0 102,2-104,0Iepure 38,5-39,5 101,3-103,1Cobai 37,8-39,5 100,0-103,1Nutria 37,8-38,0 96,8-100,4Păsări 36,0-38,0 103,1-111,2Bivol 37,5-39,0 99,5-102,2Oaie peste 1 an 38,5-40,0 101,3-104,0 38,5-39,0Oaie până la 1 an 38,5-40,5 101,3-104,9

Tabel nr.1Variația temperațurii la animale

Eforturile pot produce ridicări ale temperaturii corpului până la 3⁰C sau chiar mai mult.

Alt grup de cazue normale care determină ridicarea temperaturii corpului chiar cu 1⁰C, este reprezentat de consumul tainului, rumegare și gestație. Din contră, consumarea de apă rece poate determina o reducere a temperaturii corpului cu 0,2-1⁰C, care poate dura chiar 4-5 ore.

Mediul extern influentțează temperatura internă a animalului, prin gradul temperaturii, umidității, curenților de aer.

Din cele expuse, se poate vedea ușor că limitele de variație a temperaturii corporale sunt relativ largi și depind de factori multipli. Din această cauză, temperaturile care depășesc limitele termice normale vor putea fi privite drept semnificative numai după excludarea factorilor care pot condiționa în mod fiziologic variații ale temperaturii corpului și invers, nu este exclus ca animalele cu temperatura „normală” să fie totuși bolnave. Pentru a acorda semnificație temperaturii corpului, aceasta trebuie să fie coroborată cu o serie de alte simptome care întovărășesc în cazuri patologice atât ridicarea, cât și scăderea temperaturii, în afara limitelor de variație normală.

34

Page 35: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

12. FEBRA (FEBRIS)

Creșterea temperaturii corporale peste limita superioară normală, însoțită de alte manifestări morbide care modifică evident starea generală a animalului, poartă numele de febră. Ea este oglinda posibilităților de reacție a organismului animal și a intervenției unor agenți patogeni asupra acestuia.Simpla ridicare a temperaturii poată numele de hipertermie : de exemplu, hipertermia de efort. Dacă hipertermia este întovărășită de anumite simptome din partea marilor aparate și funcțiuni ea poartă numele de hipertermie febrilă.

La animale, stările de febră – în adevărul sens al cuvântului – sunt rare, cele mai multe fiind, hipertermii, întrucât simptomatologia generală a febrei este adesea puțin evidentă.

În cadrul sindromului de febră propriu-zis, majoritatea funcțiilor cardinale ale organismului se resimt, prezentând modificări de intensitate variabilă. Primele manifestări observate la inspecția unui animal febril sunt : faciesul abătut, absent, zgribulirea, uscarea botului, creșterea frecvenței mișcărilor respiratorii și a pulsului, reducerea apetitului, suprimarea rumegării, răcirea extremităților.

Modificările sistemului nervos care intervin în cursul febrei se traduc prin atitudini care denotă hipotonie, alături de stare de abatere, reducerea sensibilității generale, a excitabilității. În același timp stările febrile sunt însoțite de o adevărată nervoză vegetativă, în favoarea simpaticului, cel puțin în prima perioadă a lor. Aceasta se traduce prin midriază, constipație, tremurături musculare, tendință la slăbire, tahicardie.

Accelerarea respirației și a pulsului este o consecință constantă în cursul febrei, între intensitatea febrei și frecvența pulsului observându-se un adevărat raport direct. Astfel, la om, creșterea temperaturii corporale cu 1⁰C este întovărășită de creșterea frecvenței pulsului cu 8 (pe minut). Cât privește frecvența mișcărilor respiratorii, ea crește mai ales în maladiile care se răsfrâng cu predominanță asupra hematozei. Datorită constanței cu care se produce modificarea frecvenței mișcărilor respiratorii și a pulsului, aceasta se înscrie, alături de ciferele termice, pe graficele menționate la înscrirea temperaturii.

Frisonul este un alt semn care întovărășește sindromul febril. El se traduce prin tremurături, zburlirea perilor, „piele de găină”, hipotermie cutanată. Frisonul apare mai ales în prima perioadă a stărilor febrile. Deși nu este constant în toate maladiile febrile, frisonul apare în multe din ele : septicemii, coriză gangrenoasă și pestă bovină, piroplasmoze, pleurezie, pericardită traumatică.

Fiindcă în cea mai mare parte dintre cazuri febra reduce secrețiile digestive și peristaltismul, în prima perioadă a stărilor febrile, animalele nu au poftă de mâncare și prezintă tendință de constipație, deși setea este deseori mărită. În anumite cazuri febrile, anorexia sau inapetența pot fi elective, numai pentru anumite alimente, fie grosiere, fie concentrate.

Altă modificare care însoțește febra este creșterea temperaturii cutanate, afară de cea a extremităților – bot, baza urechilor, picioare – care poate fi ridicată sau poate să scadă sub limitele normale. Alteori, temperatura cutanată poate fi repartizată neuniform, după regiuni. În timpul stărilor febrile, botul la bou, câine și porc este în general uscat și prezintă temperatură variabilă, când crescută, când scăzută.

Din punct de vedere al aparatului urinar, stările febrile determină oligurie, greșterea greutății specifice urinii, hipoclorurie, albuminurie.

Dintre toate simptomele prin care se manifestă starea febrilă cel care se apreciează mai precis este modificarea temperaturii. Din acest motiv, clasificarea febrei în diferite tipuri se face mai ales pe baza acestei modificări.

Urmărind graficele de temperatură, stările febrile pot prezenta trei stadii.a) Stadiul inițial (Stadium incrementi ; Incrementum=creștere), corespunzător primei faze a bolii.b) Perioada de stare ( Stadium fastigii ; Fastigium=vârg, culme) cuprinde întregul interval de timp

aflat între momentul instalării febrei și cel al dispariției ei.

35

Page 36: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

c) Perioada de scădere (de defervescență, Stadium decrementi ; Decrementum=scădere), în care temperatura revine la normal. Când aceasta revine se face brusc, în câteva ore sau 1-2 zile, remisiunea poartă numele de criză (Crisis). Alături de revenirea rapidă a temperaturii spre limitele normale, în cadrul crizei se observă transpirații, poliurie, reducerea în limitele normale a frecvenței pulsului și a respirației. Defervescența febrei se poate face treptat, în decurs de câteva zile , și în acest caz ea se numește liză (Lysis). Uneori, la sfârșitul crizei, temperatura se ridică din nou, așa cum se întâmplă, de exemplu, în unele bronhopneumonii. Acest aspect se descrie sub numele de pseudocriză și este un semn nefavorabil, fiindcă demonstrează producerea compilațiilor sau resorbția întârziată a diferitelor produse patologice.

Deși – cel puțin practic – febra este definită prin prisma hipertermiei, problema este totuși destul de complexă din acest punct de vedere, putându-se distinge mai multe tipuri de febră :1. Febra relativă, caracterizată prin temperatură care nu depășește limita superioară de variație

normală a cifrei termice, însă se apropie de ea. Deși lipsește hipertermia, în înțelesul strict, animalul prezintă celelalte simptome care dovedesc că este vorba de stare febrilă. Febra relativă se observă mai ales la animalele care fac parte din specii cu limite largi de variație a temperaturii corporale, de exemplu : bovideele.

2. Febra latentă, caracterizată prin lipsa hipertermiei, în prezența evidentă a cauzelor febrei și a unor simptome ale acesteia, întâlnită de asemenea mai ales la speciile cu variații termice normale largi, când este vorba de indivizi cu stare de întreținere rea, carențați. Astfel, dacă un bovideu prezintă modificări ale stării generale, accelerarea ușoară a respirației și pulsului, alături de simptome fizice care pledează pentru reticulită sau pericardită traumatică, chiar dacă temperatura internă este numai 39,3⁰C, de exemplu se poate considera că animalul prezintă febră.

3. Febra adinamică, în care manifestările generale și funcționale ale febrei sunt foarte evidente, în timp ce hipertermia este moderată, depășind cu puține diviziuni de grad limita superioară a temperaturii normale. Această formă de febră se întâlnește tot la indivizii cu posibilități de reacție redusă în fața factorilor patogeni.

În majoritatea cazurilor, însă, complexul de febră se desfășoară paralel cu hipertermia. După gradul hipertermiei care o însoțește, febra se împarte în mai multe categorii :

4. Febra ușoară (subfebrilitate) dacă temperatura nu depășește cu mai mult de 1⁰C limita normală superioară a speciei.

5. Febra mijlocie, când hipertermia evoluează cu 1-2⁰C peste limita superioară a temperaturii normale.

6. Febra mare (ridicată), când este vorba de hipertermie care depășește cu 2-3⁰C temperatura normală.

7. Febra foarte mare (foarte ridicată, temperatură hiperiretică), în cazul în care temperatura corpului este mai mult crescută.

În timp ce febra ușoară și mijlocie însoțește diferitele inflamații localizate, intervenții chirurgicale, bolile cu evoluție cronică și altele, febra mare și foarte mare se poate întâlni de exemplu, în forma septicemică a rujetului, în forma supraacută a anemiei infecțiaose, în antrax, cărbune simptomatic, pestă bovină, coriză gangrenoasă, prima fază a bronhopneumoniei gangrenoase, forma nervoasă a jigodiei, piroplasmoză, șocul de căldură, insolație. În general, la mamifere, se consideră că temperatura maximă compatibilă cu viața este de 43-44⁰C, temperaturile mai mari fiind de prognostic defavorabil. În tetanos și intoxicația cu venin de albine sau viespi, temperatura poate să crească timp de 1-3 ore de la moartea animalului, ajungând la 44-46⁰C, spre deosebire de intoxicația cu stricnină, în care temperatura coboară imediat după moarte.

După aspectul curbei termice în perioada de stare, se pot distinge mai multe tipuri sau forme de febră :8. Febra continuă (febra în platou, Febris continua), dacă diferența dintre minima și maxima

termică din cursul unei zile este mai mică de 1⁰C, fără ca temperatura să scadă însă la cifra

36

Page 37: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

normală, așa cum se prezintă de exemplu, în forma tipică a pneumoniei și în unele accese de anemie infecțioasă.

9. Febra remitentă (febra continuă remitentă, Febris remittens) prezintă diferențe termice zilnice mai mari de 1⁰C, fără ca în fazele de coborâre temperatura să intre în limitele normale : bronhopneumonie, pielonefrită, splenită, hepatită supurată.

10. Febra intermitentă (Febris intermittens) se caracterizează prin puseuri bruște și scurte, de câteva ore, în care temperatura crește mult, pentru ca apoi să revină la limitele normale, menținându-se astfel timp mai lung, decât durata puseului. Febra intermitentă periodică întâlnită în malaria omului nu este cunoscută la animale ; la aceștia se întâlnește doar forma de febră intermitentă neregulată, în diferite afecțiuni. Febra intermitentă prelungită și cu variații termice mari se cunosc sub denumirea de febră hectică : piemie, tripanozomoze.

11. Febra atipică (Febris atipica), în care curba termică nu respectă nici unul dintre aspectele amintite. Acesta este tipul de febră cel mai frecvent întâlnit în toate bolile toxiinfecțioase, infecțioase, supurative.

12. Febră recurentă sau ondulată (Febris recurrens), caracterizată prin perioade afebrile prelungite, alternând cu perioade febrile de oarecare durată, în tot cazul mai lungi decât puseele din forma intermitentă. Acest tip de febră este caracteristic maladiilor cu evoluție cronică : anemia infecțioasă a calului, tuberculoza, morva, nutalioza, unele supurații.

În cursul febrei, temperatura prezintă obișnuit aceeași exacerbare vesperală și remisiune matinală, ca și în stare normală. Ca o excepție de la această regulă se întâlnește febra inversă (febra de tip invers), în cursul căreia temperatura este mai ridicată dimineața decât seara : unele cazuri de anemie infecțioasă a calului, bronhopneumonie gangrenoasă.

În funcție de durata perioadei febrile, se disting mai multe categorii de febră.a) Febra efermă (Febris ephemera, febricula), evoluând de la câteva ore până la 1-2 zile, după care

numai intervin recrudescențe. Ea este citată în cazul așa numitelor febre de grajd, de transport, de efort, înaintea fătării, la începutul constipației, consecutiv resorbției unor exudate.

b) Febra acută (Febris acuta), care poate dura de la câteva zile până la 10 zile, însoțind maladiile febrile cu evoluție acută.

c) Febra subacută (Febris chronica), durând luni sau chiar ani de zile, obișnuit sub forma acceselor care se repetă la intervale de timp variabile : diferite supurații cronice, fistule, mai rar în morvă, tuberculoză.

După etiopatogenie, deci după semnificația clinică, febra este foarte diferită, distingându-se febra septică și aseptică.

d) Forma septică este provocată de diferiți agenți infecțioși sau de alți agenți animați.e) Febra aseptică este determinată de diverși factori neanimați, putând fi, la rândul ei, de mai multe

feluri :f) Febra de resorbție se datorește intrării în circulație a diferitelor substanțe piertogene, resorbite de

la nivelul unor organe : absorbția proteinelor heteroloage de la nivelul intestinului ( în cazul în care bariera intestinelor este compromisă în diferite enteropatii), leziuni renale, hepatice, diferite focare la nivelul cărora se produce resorbția (hemotorace, nefrită purulentă).

g) Febra medicamentoasă (febră de „infuzie”) este observată în urma administrării proteinelor heteroloage, a sării de bucătărie, a unor mari cantități de hormoni, a cofeinei, coraminei, mai ales la animelele cu tip de sistem nervos slab sau neechilibrat.

Febra neurogenă este consecința afecțiunilor sistemului nervos central, altele decât cele infecțioase (insolație, șoc de căldură, tumori diencefalice) sau este determinată pe cale reflexă (afecțiunile dureroase).

Febra hormonală nu este altceva decât urmarea unor dizendocrinii (hipertiroidie, sindroame suprarenale).

37

Page 38: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Febra toxică, mai rar întâlnită, se observă în intoxicațiile cu vegetale care conțin oleuri eterice (muștarul), alcaloizi (lupinul), latexuri (laptele câinelui), feriga imperială, intoxicații cu venin de viespi, albine sau șerpi.

Febra alergică, apare în urma diferitelor reacții de acest gen.Pe lângă importanța diagnostică, febra are importanță și pentru enunțarea prognosticului. Din

acest punct de vedere, hiperpirexiile sunt defavorabile, pe când febra moderată și de durată scurtă, indice favorabil, dovedind posibilitatea de reacție a organismului în fața agenților patogeni.

Prin hipotermie, se întelege prâbușirea temperaturii sub limita normală de variație și menținerea ei la acest nivel.Ea poate constitui un simptom de prost augur, demonstrând intoxicația profundă a sistemului termoregulator, tulburarea funcțională gravă a organelor care contribuie la menținerea temperaturii normale sau instalarea concomitentă a ambelor grupe de preturbări, astfel că reacția în fața factorilor patogeni nu se mai poate produce.

Înregistrarea unor temperaturi sub limita normală inferioară poate fi datorită greșelilor de tehnică termometrică : luarea temperaturii în rect în caz de întredeschidere a anusului, după clisme reci, după defecare sau explorație rectală, în caz de paraplegii sau paralizii care interesează această regiune.

Hipotermia se poate observa uneori după defervescența febrei în criză, când timp de 1-2 zile temperatura poate coborâ cu 1-2⁰C sub limita normală inferioară, pentru ca apoi să revină la normal. Hipotermia posteritică nu are semnificație defavorabilă.

O hipotermie relativă se poate observa la animalele în stambulație prelungită, în cursul covalescenței, în inaniție, la animalele senile, la cele expuse mult timp la temperaturi scăzute.

Când hipotermia intervine însă în intoxicații micotice, medicamentoase sau de altă natură, implică un prognostic rezervat. Tot așa, hipertermia trebuie considerată ca semn de prognostic rezervat sau grav în leptospiroză canină, leucopenie infecțioasă a pisicii, afecțiuni encefalice grave, stări icterice și în general insuficiențe hepatice mai grave, anemii posthemoragice, unele afecțiuni cardio-respiratorii grave.

Hipotermia mai intervine în toate formele de colaps, în stările comatoase, paralizii, hipotiroidism și în cursul unor narcoze.

13. .METODELE SPECIALE DE EXAMINARE13.1. Endoscopia mediată

Endoscopia mediată este o metodă specială de examinare a mucoaselor profunde, a unor cavități seroase și a anumitor organe care nu pot fi inspectate direct.

Ea se execută cu ajutorul unor dispozitive optice numite generic endoscoape (rinoscop, laringoscop, cistocop, bronhoscop, laparoscop), ale căror particularități de construcție diferă după cavitatea care urmează să fie explorată. În principiu endoscopul este un tub optic, drept sau curb, prezăvut cu un sistem de oglinzi, de prisme și cu sursă luminoasă, care permit transmiterea imaginii de la capătul obiectiv, introdus până la nivelul suprafeței examinate, la capătul ocular, prin care privește examinatorul.

Acest fel de endoscopie se poate utiliza pentru examinarea mucoasei nazale, faringiene, pungilor guturale, esofagului, stomacului, tubului laringotraheobronhic, vezicii urinare, uretrei.

Endoscopia seroaselor marilor cavități și a organelor de la nivelul lor este cunoscută sub denumirea de laparoscopie.

Endoscopia mediată este un foarte bun mijloc pentru examinarea suprafețelor profunde, dând relații superioare tuturor celorlalte mijloace de investigație. Ea are dezavantajul că necesită aparatură specială și respectarea riguroasă și a tehnicii de executare.

38

Page 39: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Fig.19.Endoscop

14. Röntgendiagnosticul

Röntgendiagnosticul este metoda de examinare și fixare a diagnosticului cu ajutorul razelor Röntgen.

Razele Röntgen sunt vibrații electromagnetice cu lungime de undă foarte mică. Ele se produc în dispozitive speciale – numite tuburi de raze Röntgen – care funcționează pe baza unei mari diferențe de potențial electric, permițând formarea unor unde corpuscule, electronice, pe care apoi le transformă, între altele (căldură, lumină) și în unde electromagnetice cu lungime de undă foarte scurtă, respectiv în raze Röntgen.

Proprietățile razelor Röntgen sunt, pe scurt, următoarele :Razele Röntgen se propagă cu viteza luminii, în linie dreaptă.Intensitatea razelor (cantitatea de raze pe unitatea de suprafață) scade proporțional cu pătratul

distanței străbătute, deci cu cît un corp este mai îndepărtat de tubul de raze, intensitatea razelor este mai redusă la nivelul lui.

Razele Röntgen pot străbate animite corpuri expuse în fața lor, datorită lungimii de undă foarte mică, fapt care permite razelor să treacă printre atomii corpurilor expuse.

În timp ce străbat asemenea corpuri, o parte din raze se izbesc de atomii respectivi, transformându-se în energie de altă natură (căldură, lumină, reacții chimice, raze secundare corpusculare sau electromagnetice). Acest fel de anihilare a unei părți din raze se numește absorbție.

Puterea de străbatere a corpurilor expuse în fața razelor („penetrabilitatea”) este direct proporțională cu „duritatea” razelor. Cu cât lungimea de undă este mai mică, deci frecvența mai mare, razele sunt mai „dure” și au putere de penetrabilitate mai mare. Invers, razele „moi”, cu lungime de undă mare, sunt mai ușor absorbite.

Absorbția este direct proporțională cu numărul atomic al corpurilor expuse : de exemplu, oasele absorb mai multe raze decât țesuturile moi ale corpului fiindcă ele conțin în cantitate mai mare anumite elemente cu număr atomic mai mare (Ca, P). Absorbția mai depinde de densitatea și volumul corpurilor expuse : un bloc de densificație pulmonară absoarbe razele în măsură mai mare decât plămânul înconjurător ; anumită regiune a animalelor mari absoarbe o mai mare cantitate de gaze decât regiunea corespunzătoare a animalelor mici, care are volum (grosime) mai redus.

Razele pot determina vibrații ale electronilor din atomii expuși. Când aceste vibrații au lungime de undă corespunzătoare se traduc sub formă de raze luminoase. Prin acest fenomen se explică proprietatea razelor Röntgen de a produce fosforescența (luminescența) când acționează asupra anumitor substanțe (platinocianura de bariu).

Razele Röntgen acționează asupra sărurilor de argint, de așa manieră încât aceștia se transformă în alți compuși chimici sub acțiunea substanțelor reducătoare, cum ar fi cele utilizate pentru revelare, în tehnica fotografică.

39

Page 40: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Razele Röntgen au, în sfârșit acțiune biologică, producând modificări funcționale și structurale la nivelul țesuturilor care sunt expuse acțiunii lor.

Pe baza proprietăților menționate, razele Röntgen pot fi utilizate în medicină, atât în scopul diagnosticului, cât și în interes terapeutic. Dintre metodele de diagnostic cu ajutorul razelor Röntgen, cele mai des utilizate în medicina veterinară sunt radioscopia și radiografia.

Radioscopia este metoda de examinare a imaginii formate pe un ecran acoperit cu un strat subțire de platinocianură de bariu, în timp ce corpul care se examinează este expus în fața fasciculului de raze Röntgen.Această motdă de examinare se bazează pe proprietățile generale ale razelor Röntgen, mai ales pe absorbție și pe proprietatea de a produce fluorescența platinocianurii de bariu. Pentru ca fluorescența să fie netă și imaginea, în general , ușor de examinat, este nevoie să se lucreze în cameră obscură sau cu ajutorul unui dispozitiv (criptoscop) care realizează întuneric perfect pentru ochiul examinatorului.

Metoda de examinare radioscopică are avantajul că este ușor de executat, este expeditivă, prezintă imaginile organelor în mișcare (cord, diafragmă, tub digestiv) și dă indicații asupra felului în care este nevoie să se execute radiografiile sau alte metode de examinare speciale (tomografia). Ea are însă dezavantajul că nu redă detaliile : de exemplu, o fisură a unui os poate scăpa neobservată la o radioscopie, în timp ce apare evidentă în radiografie.

Fig.20. Radiografie. Displazia de valva tricupsidă

Radiografia constă din înscrierea imaginii radiologice și interpretarea ei. Radiografia este posibilă datorită proprietății pe care o au razele Röntgen de a modifica sărurile de argint cu care sunt preparate filmele fotografice. Înscrierea imaginii se face pe filme înguste (microradiografie) sau pe filme de dimensiuni mai mari. Imaginea radiografiată este mai „comod” de citit decât imaginea radioscopică. Metoda se pretează pentru descoperirea detaliilor, permite urmărirea în timp a diferitelor organe și este ceva mai greu de efectuat decât radioscopia.

Examenul radiologic presupune cunoștințe de tehnică radiologică, necesare pentru funcționarea aparatelor Röntgen, alături de cunoștințe temeinice de anatomie, anatomie patologică, patologie specială și radiologie, care să facă posibilă interpretarea.

Cercetarea radiologică se pretează foarte bine la animalele ded talie mică – așa cum se pretează și la om - pentru examinarea tubului digestiv, a organelor toracice și abdominale, a sistemului osos,

40

Page 41: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

encefalului. La animalele mari, examinarea cu ajutorul razelor Röntgen este mai grea și prezintă posibilități mai limitate, din cauza grosimii corpului.

Atât examenul radioscopic, cât și cel radiografic se pot realiza datorită contrastului de umbre, rezultat în urma deosebirii densității, grosimii și numărului atomic al diferitelor țesuturi, formații și organe învecinate. Când contrastul nu se realizează suficient în acest fel, pentru examenul radiologic se pot folosi așa numitele „substanțe de contrast”, care se introduc în organele cavitare, în cavități, în diferite traiecte fistuloase și în jurul unor organe sau formațiuni, ajutând în mare măsură la „vizualizare”. Substanțele de contrast se aleg de așa manieră încât să permită distingerea organului examinat față de formațiunile înconjurătoare. Ele vor trebui să aibă deci greutate atomică cât mai diferită de a acestora. Principalele substanțe care se utilizează în radiologie pentru crearea contrastului sunt sărurile de bariu, de bismut, de iod, aerul, oxigenul și bioxidul de carbon.

Izotopii radioactivi (atomii marcați) sunt întrebuințați în ultimul timp din ce în ce mai mult în biologie și medicină. „Marcarea” este introducerea în molecula anumitor substanțe a unor atomi radioactivi, care emit raze prin dezagregare, raze ce pot fi captate pe film (radioautografie) sau sunt detectate cu aparate numite contoare. Se utilizează atomi cu afinitate pentru țesutul examinat (I pentru tiroidă, P pentru os, creier și ficat), incluși în substanțe corespunzătoare ce se pot administra bucal, intramuscular, intravenos, prin inhalație. Pe această cale s-au obținut date importante asupra metabolismelor, neoplazice. Această nouă ramură ar corespunde pentru diagnostic atât ca rezultat, cât și ca scop. Pentru început, s-a stabilit tehnica de examinare la animalele mici, lucrându-se cu Iridium 162 și Thalium 170, diagnosticul și tratamentul neoformațiilor maligne, studiul acțiunii medicamentelor.

15. MĂSURĂTORILE, PUNCȚIILE EXPLORATOARE ȘI SONDAJUL

În capitolul măsurătorilor se pot încadra metodele de examinare care redau cifric datele descoperite : măsurarea taliei, a perimetriului sau diametrului (torace, abdomen, picioare), măsurarea pielii cutate pentru aprecierea reacțiilor cutanate alergice, măsurarea tensiunii arteriale, a presiunii lichidului cefalorahidian, înregistrările grafice.

Puncțiile exploratoare se execută cu ajutorul acelor de seringă sau al unor ace sau trocare special construite și urmăresc descoperirea produselor patologice de la nivelul diferitelor cavități, organe sau colecții : lichide din cavitatea pleurală, peritoneală, articulară, subarahnoidiană (lichidul cefalorahidian), diferite coleții formate din organe (hematoame, abcese chiști seroși). Tot cu ajutorul puncțiilor, executate însă cu instrumente speciale, se pot obține fragmente de țesuturi din organele parenchimatoase, în scopul studiului histologic. Acest fel de puncție exploratoare poartă și denumirea de biopuncție (biopunctură), putându-se utiliza pentru examenul anumitor organe : ganglioni limfatici, splină, ficat, rinichi, măduva oaselor, țesut pulmonar. Produsele obținute cu ajutorul puncțiilor, în general, sunt examinate din punct de vedere fizic, chimic, histologic, bacteriologic, imunologic.

Biopsia constă în prelevarea pe cale chirurgicală a unor porțiuni din țesuturi sau organe, pe animalul viu, în scopul precizării aspectului anatomic, macroscopic și microscopic.

Adesea alături de aceste metode se impune deschiderea anumitor organe sau cavități, în scop explorator : laringotomia exploratoare, terpanația sinusurilor.

Sondajul constă în explorarea unor traiecte normale sau patologice cu ajutorul sondelor. Sondajul se aplică pentru explorarea diferitelor organe cavitare sau conducte cavitare, cum ar fi : esofagul, stomacul, uretra, vezica urinară, sau pentru exploratarea unor traiecte patologice (carii dentare, plăci profunde, traiecte fistuloase). Prin sondaj se poate stabilii dimensiunea și permeabilitatea conductelor explorate sau se pot obține relații asupra conținutului acestora: de exemplu sondajul gastric se poate face pentru a determina dacă

41

Page 42: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

stomacul conține gaze, lichide în cantitate mare, sau pentru obținerea sucului gastric, în vederea examinării caracterelor lui.

16. METODELE DE LABORATOR

Metodele de laborator clinic sunt foarte numeroase, unele putându-se efectua în condițiile de practică curentă, altele necesitând laboratoare special utilate.

Metodele de laborator pot fi : fizice, chimie și biologice.Metode fizice : viteza de sedimentare a hematiilor, centrifugarea, vâscozimetria, colorimetria,

spectroscopia, determinarea greutății specifice, a pH-ului, examenul microscopic, histopatologic.Metodele chimice urmăresc descoperirea calitativă și dozarea diferitelor elemente chimice din

materialul examinat : ureea, glucoza, colesterina.Metodele biologice sunt probele alergice și serologice, inoculările la animalele de experiență,

bacterioscopia.

17. FOAIA DE OBSERVAȚIE CLINICĂ

Foaia de observație clinică este documentul în care se înscriu toate datele referitoare la animalul bolnav și la boală.

Ea prezintă, în primul rând, interes clinic și științific, ajutând însușirea unui plan de examinare, centralizarea ușoară a tuturor datelor referitoare la animal și boală, înscrierea sistematică a simptomelor în vederea interpretării lor și a studiilor statistice. În al doilea rând, foaia de observație prezintă interes juridic, fiind principalul act medical în toate cazurile litigioase.

Pentru completarea foii de observație se va proceda metodic, urmând planul de examinare clinică. În foaia de observație se trec absolut toate datele, atât cele cu caracter pur informativ, cât mai ales cele referitoare la boală și la desfășurarea ei, nefiind permisă omisiunea unor simptome sau a unor intervenții terapeutice, chiar dacă acestea par de minimă importanță, la prima vedere.

Foaia de observație cuprinde mai multe puncte:1. Datele informative generale: titlul instituției sanitar-veterinare în cadrul căreia este

prezentat animalul pentru consultare, foaia semnaletică a animalului examinat, date referitoare la proprietar (nume, adresă), data internării sau a punerii sub observație și data dezinternării, diagnosticul, prognosticul, deznodământul (vindecare, ameliorare, cronicizare, agravare, moarte).

2. Anamneza: date asupra bolii, a animalului și a mediului în care trăiește.3. Starea prezentă cuprinde:a) Starea generală a animalului: conformația, constituția, starea de întreținere și tonicitatea

musculară, temperamentul, faciseul, atitudinile, pielea, mucoasele aparente, sistemul limfatic, temperatura, pulsul, respirația.

b) Simptomele funcționale și fizice descoperite la examinarea amănunțită a diferitelor organe și aparate:

c) sistemul nervos, cardio-vascular, aparatul respirator, digestiv, urinar, genital, locomotor.d) Simptomele clinice de laborator.

4. Evoluția bolii: datele clinice relative la temperatură, puls, respirație și în general la starea marilor funcțiuni (pofta de mâncare, setea, rumegarea, defecarea, urinarea, oboseala la efort), dinamica simptomelor locale (ameliorare, agravare, apariția unei noi simptome, dispariția altora), rezultatele examenelor speciale executate între timp, modificări relative la diagnostic și prognostic, date complete în privința tratamentului (substanțele sau metodele aplicate, doză, calea și ora administrării, felul cum reacționează animalul la tratament).

42

Page 43: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Pentru a evita omisiunile sau uitarea unor cifre și modificări, precum și a nuanțelor foaia de observație se completează lângă animalul examinat, în timpul examinării.

În practica de teren, înscrierea animalelor prezentate medicului se face în registrele de consultație tip. Pentru ca aceste registre să poată întruni avantajele principale ale foii de observație, este indicat să se noteze în ele toate datele relative la animalul bolnav, folosind eventual prescurtări, spre a nu depăși spațiul afectat în diferitele lor rubrici.

17.1. Foaia semnaletică

În momentul în care animalul este prezentat în fața examinatorului, acesta îl identifică oarecum automat,dându-și seama de specie, sex ,vârstă, talie, greutate corporală, culoare.

Atâta însă nu este suficient, fiindcă semnalmentele animalului ajută pe examinator să-l recunoască ulterior și să ia anumite măsuri, cum ar fi: marcările, selecționările de animale, indentificarea cu descrierile din registrele oficiale (genealogice sau altele), eliberarea de certificate, prezentarea cazului clinic. În plus, semnalmentele animalului prezintă importanță pentru orientarea examinării și a diagnosticului.

Toate aceste fac necesară identificarea cât mai completă a animalului și – mai mult – înscrierea datelor semnaletice în registrul de consultații sau în foaia de observație clinică.

Foaia semnaletică include mai multe date: specia, rasa, serviciul, sexul, vârsta, talia, greutatea, culoarea cu particularitățile ei, semnele particulare, marca, dangaua. Aceste date pot furniza elemete importante pentru stabilirea diagnosticului.

Specia din care face parte animalul poate da relații multiple în acest sens.Astfel, unele boli infecțioase sunt legate numai de anumite specii: morva, gurma, anemia

infecțioasă la cal, febra catarală malignă, febra vituleră la bovidee, pesta la porc, ectima contagioasă la oaie, jigodia la câine, leucopenia infecțioasă la pisică.

Sensibilitatea diferitelor specii la intoxicații este și ea deosebită. Unele specii sunt foarte rezistente față de anumite toxine, fie natural, fie datorită obișnuinței care poate interveni după luarea unor doze mici din toxina respectivă. De exemplu, rumegătoarele sunt mult mai rezistente față de digitalină decât ierbivorele monogatrice sau celelalte specii, câinele este de 10 ori mai rezistent față de morfină decât omul, porumbelul de 100 de ori , iar broască de 1 000 de ori. Rumegătoarele sunt, în schimb, mult mai sensibile decât restul speciilor la intoxicațiile prin sărurile metalelor grele, calul, la intoxicația cu Stachybotryx alternans. Problema secificității se pune și pentru bolile de invazie, fie în sensul ca unii paraziți trăiesc exclusiv pe anumită specie, fie că prezintă importanță mai mare la unele specii.

De specie mai sunt legate anumite afecțiuni medicale și chirurgicale, cu etiologie diferită: dilatația și ruptura stomacului la cal, reticulita și pericardita traumatică la rumegătoarele mari, afecțiunile glandelor perianale la câine, erapodul la cal, hernia inguinală strangulată la armăsar.

Rasa prezintă – la rândul ei – oarecare rol în îmbolnăviri, fiind cunoscut faptul că rasele perfecționate și cele neadaptate în anumit mediu cad mai ușor victimă. Problema așa numitelor „boli de civilizație” (nevroze vitulere și nevitulere, osteopatii, carențele în factorii miniamli) se pune tocmai datorită selecției exagerate în anumită diecție, fapt care explică apariția cu ușurință a deviațiilor endocrine (hipoparatiroidism, insuficiență hipofizară, ovariană). În acest sens se poate sublinia că acetonemia și febra vituleră nu apar obișnuit la bovideele exploatate pentru carne, ci numai în rasele mari producătoare de lapte.

Serviciul prestat de animal se răsfrânge adesea asupra stării generale și mai ales asupra unora dintre aparate sau organe, dând prin această relații pentru diagnostic. Astfel, se știe că vaca de lapte este predispusă mamitelor și osteopatiilor, caii de curse, clacajului.

Sexul poate eventualiza și el anumite afecțiuni: armăsarii sunt predispuși la hernia inguinală strangulată, rumegătoarele, porcii și câinii masculi sau castrați, la obstrucții ale uretrei, femelele, în general, la infecții ale tractului genital legate de puerperium.

43

Page 44: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Vârsta este un alt element al foii semnaletice de care sunt legate afecțiuni multiple. Astfel, hipovitaminozele, urmate de lipsa dezvoltării, de parazitism reprezintă o problemă de importanță pentru creșterea tineretului.

Alte boli apar mai frecvent la vârsta adultă: rujetul este întâlnit mai des la porcii mai bătrâni de 6 luni, iar tipul avortat al cărbunelui simptomatic, la bovideele autohtone a căror vârstă este cuprinsă între 18 luni și 4 ani.

Înscrierea vârstei animalului este importantă și pentru enunțarea prognosticului, întrucât animalele tinere dau procent de vindecare mai ridicat în diferite afecțiuni comune tuturor vârstelor.

Talia și greutatea animalului se notează de cele mai multe ori pe baza aprecierii făcute prin inspecție, recurgându-se la măsurători exacte numai în cazuri cu totul aparte. Aceste elemente servesc mai ales pentru recunoașterea animalului și pentru prescrierea dozelor adecvate, când este vorba de instituirea unui tratament medicamentos. Culoarea, particularitățile culorii și semnele particulare au importanță pentru identificare, recomandându-se notarea cât mai amănunțită a lor. Interesul clinic al acestor elemente este mai redus, în general, animalele pigmentate fiind mai rezistente față de boli. În această ordine de idei se poate aminti că melanosarcomatoza este obișnuit întâlnită la caii suri și albinoși. Animalele depigmentate sunt de asemenea mai sensibile când este vorba de fotosensibilizări, distrofii ale producțiilor cornoase, erupții alimentare și aricelă.

Numele, numărul de ordine, dangaua, marca servesc la identificarea animalului.Față de elementele enumerate mai sus, care se consemnează, în mod obișnuit, în foaia

semnaletică se pot include și altele după necesitate, astfel la câine, se poate descrie coada și urechile, la animalele cu păr scurt, vârtejurile datorită înclinării părului după regiuni; la rumegătoare se poate recurge la dactiloscopie și mai ales la luarea amprentei botului, comparabilă cu amprenta digitală a omului.

III. PROBLEME SOLUȚIONATE

1.FARMACOTERAPIE CANINĂ

1.1. POSOLOGIE ȘI MEDICAȚIE

1.1.2. Posologia medicamentelor

Eficacitatea tratamentului aplicat unui câine bolnav depinde în primul rând de posologia sau dozajul corect al medicamentelor folosite.

Dozele variează în funcție de vârstă, talie, greutate, sensibilitate individuală, gravitatea bolii, propietățile fizico-chimice ale produsului medicamentos, calea și durata de administrare.

La câinii foarte tineri, câinii de talie mică și la câinii bătrâni, medicamentele se prescriu în doze reduse față de câinii adulți și cei de talie mare.

Sunt câini care au o sensibilitate mai pronunțată față de unele medicamente, cea ce indică folosirea de doze mai mici. O stare septicemică gravă necesită doze mari de antibiotice, în timp ce la o infecție incipientă se obțin rezultate bune cu doze reduse.

44

Page 45: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

În legătură cu proprietățile fizico-chimice ale medicamentelor, produsele care se elimină rapid din organism pot fi folosite în doze terapeutice ridicate, fără nici un pericol pentru animal. Alte produse medicamentoase se elimină mai lent și deci trebuie administrate la intervale de timp mai mari. Medicamentele sub formă lichidă, date pe cale orală, acționează mai rapid decât pulberile sau comprimatele. Serurile și vaccinurile, conservate la temperaturi joase, produc durere când sunt injectate, dacâ nu sunt aduse la o temperatură apropiată de ceea a corpului.

Dozajul unui medicament trebuie adaptat în funcție de durata administrării. De exemplu stricnina folosită ca nevrostenic, se va administra în doze foarte mici și pe o durată de timp limitată pentru a nu se produce fenomene de cumulare. Sulfamidele și antibioticele se administrează la început în doze mari (doze de atac) care se reduc ulterior pe toată durata tratamentului (doze de întreținere).

Când administrarea unui medicament se face pe cale orală, dozele trebuie să fie mai mari decât atunci când același medicament se folosește parenteral. Ele vor fi de asemenea mai mari, dacă medicamentul se administrează după mese, pe stomacul încărcat de alimente.

Alegerea celei mai bune căi de aministrare este influențată de: starea animalului, proprietățile medicamentului, necesitatea de a acționa local sau general, rapiditatea răspunsului urmărit. Uneori calea de administrare depinde de caracterul câinelui. La un câine nedocil sau care mușcă, administrarea orală va fi dificilă, dar nu imposibilă.

Fig.21. Medicament pentru inducerea avortului

2.MEDICAȚIA PE CALE ORALĂ

În general, administrarea medicamentelor sub formă lichidă sau solidă pe cale orală se face ușor și nu necesită luarea unei măsuri de asepsie. Prezintă unele dezavantaje și anume: nu se poate folosi calea orală când animalul vomează frecvent, când starea animalului este foartă gravă și există riscul ca medicamentul să pătrundă în pulmon prin aspirație, când medicamentul poate fi distrus de sucul gastric sau intestinal, când absorbția prin mucoasa digestivă este foarte lentă sau nulă, și când este necesar să se acționeze rapid.

Momentul administrării orale trebuie ales în funcție de afectul dorit. De exemplu pentru o sedație a mucoasei gastrice și oprirea vomismentelor, medicamentul se administrează cu1/2 oră înainte de masă. Când se administrează antiemetice, câinele va fi ținut la dietă 24 de ore. Dacă se urmărește a se acționa la nivelul intestinelor, administrarea medicamentelor se va face la 2-3 ore după masă.

45

Page 46: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Fig.22. Utilizarea medicamentelor pe cale orală

Administrarea orală a medicamentelor solide. Comprimatele, drajeurile și cașetele se administrează ușor când apetitul câinelui este păstrat. Ele se introduc în bucățele de carne sau dulciuri care le maschează gustul și mirosul. Pentru a-i căpăta încrederea, se dau mai întâi animalului câteva bucăți de carne fără medicament.În același mod se procedează cu pulberile și granulele, care se încorporează în carne tocată. Sunt însă și medicamente cu miros și gust plăcut, pe care unii câini la acceptă ca atare cu plăcere.

Dacă animalul refuză hrana, comprimatele, drajeurile se administrează forțat în felul următor: cu mâna stângă trecută peste capul câinelui, se strânge maxilarul superior imediat în urma caninilor. Sprijinind pumnul pe ceafa animalului, se ridică ușor capul și degetul mare stâng este introdus în gură, împingând în sus arcada premolară dreaptă. Aceasta face ca cei mai mulți câini să deschidă suficient gura și în acel moment medicamentul se depunde rapid pe baza limbii, pe cât posibil la mijloc, apoi se închide repede gura și se ține închisă până animalul înghite. Pentru a înghiți mai ușor, capul câinelui se va menține în poziție orizontală.

Pulberile, granulele sau comprimatele se pot dizolva în apă sau lapte, la care se adaugă puțin zahar și se administrează forțat, cu medicamentele lichide.

Administrarea orală a medicamentelor lichide. Medicamentele sub formă lichidă se pot administra ușor, fără să se deschide gura câinelui. Este chiar periculos să se introducă lichide în gura larg deschisă, pentru că ele pot pătrunde prin trahee în pulmon, provocând bronhopneumonii medicamentoase grave, edem pulmonar, asfixii.

Obișnuit, lichidele se dau la câine după ce i sa legat botul, cum s-a arătat la contenție. Un ajutor ridică puțin capul câinelui, iar medicul introduce degetul arătător al mâinii stângi la comisura buzelor, pe care le răsfrânge în afară, sub forma unei pungi. Cu mâna dreaptă toarnă cantități mici de lichid în punga formată de buze, din sticla de medicament sau cu o linguriță. Unii câini înghit imediat. La cei care refuză să înghită, se umezește nasul cu puțin lichid medicamentos, ceea ce îi face să-și strecoare limba între incisivi și să se lingă, declansând reflexul de înghițire. În același scop se mai poate recurge la astuparea nasului, concomitent cu o ușoară presare a regiunii faringiene.

Lichidele se pot administra în punga bucală a câinelui cu o seringă din plastic fără ac, al căriu vârf se introduce în spațiul premolar, între arcada dentară sperioară și inferioară. Lichidul este depus direct pe limbă. În același scop se poate folosi o micropompă aspiro-respingătoare din plastic, care se adaptează la orificiul flaconului cu lichid. Tubușorul subțire fixat la orificiul de ieșire al micropompei, se introduce în gura câinelui prin spațiul premolar, ajungând la baza limbii. La fiecare apăsare pe pistonul micropompei se aruncă în fundul gâtului o cantitate măsurată de lichid, pe care câinele îl înghite imediat.

3.MEDICAȚIA PARENTERALĂ

46

Page 47: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Injectarea este metoda ceea mai corectă de administrare a unui medicament, deoarece organismul folosește imediat și integral doza administrată. Căile de injecție sunt: subcutanată, intramusculară, intravenoasă, intradermică, intraperitoneală.

O bună dezinfecție locală și folosirea de ace, seringi și soluții sterile, previne producerea unei infecții la locul de injecție.

Durerea simțită de animale în momentul înțepării pielii, și ulterior poate fii micșorată prin alegerea celei mai potrivite căi de injecție a unui medicament iritant și prin folosirea unei bune tehnici. Pentru medicamentele iritante, calea intravenoasă este ceea mai indicată pentru a evita durerea. Sângele diluează imediat medicamentul și micșorează efectul iritant. De asemenea, pentru unele substanțe iritante, calea intramusculară este preferată celei subcutanate, pentru că în mușchi sunt mai puțini nervi senzitivi. Bogăția de sânge în mușchi grăbește de asemenea absorbția medicamentului.

Absorția unui medicament este înlesnită de temperatura lichidului injectat; astfel, soluțiile încălzite la temperatura corpului câinelui și injectate subcutanat, se asor mai ușor, datorită diltării capilarelor sangvine. Masarea locului de injecție, în cazul injecțiilor subcutanate și intramusculare stimulează de asemenea absorbția.

Calea subcutanată. Injecțiile subcutanate sau hipodermice se fac de regulă pe laturile toracelui înapoia spetelor sau pe laturile gâtului, imediat înaintea spetelor. În locul ales pentru injecție, se ridică cu degetele o cută de piele (după dezinfecție) și la baza ei se introduce acul seringii.

Mobilitatea foarte mare a pșielii câinelui, permite, la nevoie, injectarea subcutanată a unei cantități mari de lichid (50-100 ml într-un singur loc). Este preferail ca această cantitate să fie injectată în mai multe locuri, pentru ca asorbția să se facă mai repede; soluțiile să fie limpezi și pe cât se poate izotonice. Dacă injectarea pe cale intravenoasă a unei soluții iritante nu este posibilă, ea poate fi injectată subcutanat, după ce a fost în prealabil diluată în ser fiziologic.

Calea intramusculară. Este folosită pentru a administra cantități mici dintr-un medicament, când se urmărește o absorbție mai rapidă. Această cale se pretează bine pentru injectarea medicamentelor suspendate în oleuri, așa numitele produse de „depozit”, care se absorb lent (antibiotice, hormoni).

Locul obișnuit pentru injecția intramusculară la câine este în mușchii coapsei. Când injecțiile se repetă mai multe zile la rând, locurile de injecție trebuie să fie rotite ( la ambele coapse), pentru a se evita producerea unor îndurații sau abcese. Acul de seringă trebuie înfipt exact în masa musculară, evitându-se atingerea osului femur sau a nervului sciatic. Dacă înțepătura este greșită sau lichidul este iritant, câinele manifestă nu numai durere, dar poate să piardă temporar funcția sensorială și motorie a piciorului.

Calea intravenoasă. Pe această cale medicamentul este introdus rapid în circulție și țesuturi. Se folosește mai ales în hemoragii masive, șoc, când este nevoie de a se completa urgent volumul plasmei sangvine, precum și pentru administrarea de soluții electrolitice și nutritive.

De obicei se folosește la câine vena safenă externă, locul de injecție fiind ales deasupra articulației tarso-metatarsiene, înaintea tendonului lui Achile, se tunde părul în acest loc și se dezinfectează cu un tampon de vată cu alcool, iar pentru evidențierea venei se aplică un garou în regiunea gambei. Se apucă piciorul câinelui la jaret cu mâna stângă, cu degetul mare aplicat de-a lungul venei. Acul de seringă singur sau atașat la seringă și ținut cu bizoul în sus în mâna dreaptă, este introdus prin piele în venă, în vecinătatea degetului mare stâng, mișcându-l continuu până când apare sângele la baza acului sau în seringă. Se slăbește garoul și se injecteză încet medicamentul. După terminare, se scoate rapid acul din venă și se presează cu degetul locul de puncție, pentru a împiedica ieșirea sângelui. Injectarea prea repede a unui lichid poate provoca un șoc animalului, care de obicei este fatal. Dacă se injectează perivascular o soluție iritantă, se produce o tumefacție în jurul venei. În acest caz, cu seringa se aspiră lichidul din jurul venei și se introduce în locul lui ser fiziologic steril, pentru a împiedica necroza țesuturilor.

47

Page 48: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Calea intradermică. Se folosește pentru anestezie locală în caz de mici intervenții chirurgicale sau în testele de diagnostic alergic. În acest din urmă caz locurile de injecție sunt pliul iei sau pielea de la partea posterioară a regiunii axilare, unde câinele nu se poate scărpina sau mușca. Acul de injecție trebuie să fie scurt și subțire. În cuta de piele prinsă între degete, vârful acului se introduce cu bizoul în sus, paralel cu suprafața cutanată. După injectarea a 1-2 picături de lichid, în locul respectiv se formează o ridicătură cât un bob de grâu, care arată ca injecția a fost făcută corect în derm.

Calea intraperitoneală. Injecția intraperitoneală se folosește în situații în care administrarea intravenoasă este imposibilă (la căței mici) sau pentru evacuarea lichidului în caz de ascită. Se practică pe animalul culcat sau săltat de picioarele anterioare. Locul de puncție este pe linia albă, la distanța egală între furou și ombilic. Acul ținut ușor înclinat în urmă și către săinarea câinelui, este împins prin peretele abdominal. După introducerea medicamentului sau extragerea lichidului, acul este retras repede în aceeași direcție.

Calea intrarahidiană. Pentru recoltarea de lichid cerebro-spinal în vederea analizei și pentru injectarea unor medicamente în spațiul subarahnoidian se practică puncția cisternală sau puncția rahidiană lombară.

Locul pentru puncția cisternală este situată exact pe linia mediană dorsală, la jumătatea distanței dintre marginea protuberanței occipitale și porțiunea ceea mai proeminentă a aripii atlasului. Acul este dirijat perpendicular pe coloana vertebrală, către spațiul atlanto-occipital. Când acul străbate foița duramater și pătrunde în cisternă, se simte cedarea unei rezistențe. Animalul se află așezat în poziție sterno-abdominală.

În cazul injecției intrarahidiene în regiunea lombară, locul de puncție este între vertebrele a 6-a și a 7-a lombară.

4.MEDICAȚIA PE CALE RECTALĂ

Pe cale rectală se administrează medicamente sub formă solidă (supozitoare) sau lichidă (clisme), cu scop de a acționa local și mai puțin general, deoarece absorbția din rect este lentă.

Supozitoarele pot fi pentru evacuare (supozitoare cu glicerină) sau pentru terapie (compus dintr-un vehicul și medicamentul propriu-zis, deobicei sedative și antitermice). Ele se introduc mai ușor dacă sunt umectate cu apă sau puțin oleul de parafină sau oleu comestibil. După introducerea în rect, se împinge cu degetul cât mai profund, apoi se presează pe anusul câinelui, pentru a înceta eforturile de expulzare.

Clisma se face de regulă cu scop de evacuare a fecalelor în caz de constipație sau coprostază și mai rar în scop terapeutic pentru calmare iritației colonului și rectului (în diaree).

Pentru clisma de evacuare se pot folosi: apa simplă, apa saponată, apa cu glicerină sau o soluție salină, care are și efect purgativ. Lichidul se introduce în rect cu o pară de cauciuc, o seringă pentru clismă sau cu un irigator la tubul căruia se adaptează o canulă. Vârful perei de cauciuc, canula irigatorului sau tuul seringii, se introduc mai ușor, dacă se ung cu puțină vaselină sau ulei. Cantitatea de lichid variează după talia câinelui de regulă 200-500 ml. Lichidul trebuie introdus călduț pentru a înmuia mai ușor conținutul intestinului gros. După clismă, câinii trebuie să facă mișcare pentru evacuarea lichidului.

Clisma terapeutică se face cu o cantitate mică de lichid, precedată de o clismă de evacuare.În unele situații se poate recurge la clisma nutritivă (cu lapte, supă de carne), repetată de 3-4 ori

pe zi.

5.FARMCOTERAPIA UROGENITALĂ

La mascul, pe penisul scos din furou, se poate aplica, cu o pară de cauciuc se picură dintr-o seringă, o soluție antiseptică, dacă prezintă o inflamație, plagă sau se lasă pensiul în furou și prin

48

Page 49: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

orificiul prepuțial se introduce soluția antiseptică, ori un unguent cu antibiotice, sulfamide și se masează ușor furoul.

Introducerea unor soluții sau unguent în uretră se face cu o seringă cu ac bont sau cu un cateter sterilizat, cu dimensiuni potrivite cu talia câinelui (2-5 mm diametru). De regulă se folosește un tub îngust, din cauciuc sau material plastic, ca un mandrin.

Tehnica introducerii cateterului este următoarea: se culcă animalul pe o latură sau pe spate și se împinge prepuțul în urmă, pentru a permite ieșirea capului penisului. Cateterul uns cu ulei sau vaselină se introduce ușor prin meatul urinar. Când a ajuns la arcada ischio-pubiană întâmpină o ușoară rezistență, datorită curbării canalului uretral, care este învinsă printr-o ușoară împingere, după care cateterul merge mai departe și ajunge în vezica urinară, moment în care apar câteva picături de urină. Presând pe peretele adominal în dreptul vezicii, urina va curge în jet continuu, până la golirea vezicii. După evacuarea urinii, se introduce prin cateter o soluție antiseptică încălzită la temperatura corpului. După câtva timp se evacuează și această soluție.

La femelă, inflamațiile canalului vestibulo-vaginal se tratează de cele mai multe ori pe cale generală. Uneori este indicat un tratament local, folosindu-se bujiuri sau irigații vaginale. Bujiul vaginal se introduce ușor la cățelele de talie mare, cu degetele sau cu o pensă. La cele de talie mică, se va recurge mai mult la irigarea vaginului cu soluții antiseptice călduțe, folosindu-se irigatorul prevăzut cu o canulă (sau cu o seringă cu un tub de plastic).

Pentru cateterismul vezicii urinare la cățea, se folosește un cateter de lungime și diametru potrivite cu mărimea cățelei. Se execută pe femela în picioare. Orificiul uretrei este situat pe planșeul vaginal, la distanță de 5 cm de comisura ventrală a vulvei. Înaintea lui, la 2 cm de comisura vulvei se află clitorisul, peste care trebuie să treacă cateterul. Introducerea lui se face ușor dacă este uns cu vaselină și condus de-a lungul degetului arătător. La cățelele de talie mică, la care nu se poate introduce degetul, se va folosi speculum vaginal, pentru depărtarea pereților vagieni și observarea orificiului uretral. Speculum se scoate, când urina începe să scurgă în jet continuu, cateterul se menține până la golirea vezicii și apoi prin el se introduce o soluție medicamentoasă, care se evacuează după câteva minute.

6.FARMACOTERAPIA CĂILOR RESPIRATORII

Instilația nazală constă în picurarea unei soluții medicamentoase în nasul câinelui (de obicei antibiotice și vasoconstrictoare). Pentru aceasta, se prinde botul câinelui cu o mână și se saltă ușor capul. Cu instilatorul ținut la oarecare distanță de nas, se picură în fiecare nară 3-2 picături de soluție. Câinele strănută și favorizează expulzarea exudatelor vâscoase.

Inhalația sau introducerea în căile respiratorii de vapori de apă amestecați cu vapori de substanțe medicamentoase, se face cu ajutorul unui cornet cilindric (ca o mânecă) din pânză impermeabilă, lung de circa 30-40 cm; partea inferioară a cornetului se aplică pe gura vasului cu vapori și se strânge de un șiret, iar în partea superioară se introduce botul câinelui și se leagă de asemenea cu un șiret înapoia caninilor. Câinele este obligat să respire vapori de apă cu medicament. Acest procedeu se folosește numai la câinii docili.

Aerosolizarea sau medicația prin nebulizare (ceață) constă în administrarea de medicamente sub formă de particule fine (aerosoli), aflați în containere speciale, ce se pot adapta la o mască de anestezie. Aerosolii se introduc direct în căile respiratorii, cu ajutorul măștii, sau indirect, prin răspândirea în cuști speciale, ce se pot închide etanș, și în care se află câinii supuși tratamentului. Ședințele de aerosoli, cu durată de 10-15 minute, se fac zilnic.

7.FARMACOTERAPIA MUCOASEI BUCALE

49

Page 50: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Din cauză că medicamentele aplicate pe mucoasa bucală sunt spălate repede de salivă, administrarea lor trebuie făcută cât mai des, iar hrana și apa nu se vor da imediat după medicament.

Irigarea (spălarea) cavității bucale a câinelui se face prin introducerea soluției dezinfectante pe la colțul gurii, cu o pară de cauciuc, irigatorul sau cu o seringă din plastic, în timp ce capul animalului este ținut plecat, ca soluția să se scurgă continuu.

Pentru tratamentul afecțiunilor bucale (gingivite, stomatite) este mai bine să se folosească soluții medicamentoase colorate (albastru de metilen, violet de gențiana, tinctură de iod), astfel de soluții se pot depune ușor pe gingii și limba

8.FARMACOTERAPIA OCULARĂ

Pentru tratamentul diferitelor afecțiuni ale mucoasei conjuctivale și globului ocular, se folosesc soluții apoase sau uleioase și unguente. Soluțiile sau colirele acționează mai rapid, dar mai puțin prelungit decât unguentele. Dacă ochiul prezintă secreții mucopurulente abundente, aceasta se ridică cu un tampon de vată înmuiat în ceai de mușețel sau o soluție de acid boric 2% înainte de aplicarea medicamentului.

Soluțiile se pun în ochi cu instilatorul (picătorul), picurându-se de deasupra marginei pleaopei superioare, către pleoapa inferioară răsfrântă în jos, cu degetele mâinii stângi. Mâna dreaptă cu instilatorul se sprijină pe arcada oculară, pentru a evita rănirea ochiului în cazul unei mișcări neașteptate a capului câinelui.

Fig.23. Administrarea medicamentelor în ochi

Unguentele oftalmice se aplică în fundul de sac al pleoapei inferioare răsfrânte, apoi se apropie ambele pleoape și se masează ușor pentru ca unguentul să difuzeze pe toate suprafețele. În cazul existenței unei inflamații a sacului lacrimal (dacriocistită) sau astupării canalului lacrimo-nazal, se spală ochiul cu un jet de lichid, după sondarea conductului.

9.FARMACOTERAPIA AURICULARĂ

În ureche, medicamentele se pot aplica prin irigație și instilație. Înainte de tratament, la rasele de câini cu păr abundent la intrarea în canalul auricular, se tunde părul cu o foarfecă.

Irigația canalului auricular se face când în lumenul său s-a acumulat o cantitate excesivă de cerumen sau secreție (otită externă), folosindu-se apă simplă, apă saponată, apă oxigentă sau soluții ceruminolitice, încălzite la temperatura corpului. Irigația se face cu o seringă prevăzută cu un tub de cauciuc sau o canulă din plastic, care se introduce în conductul auditiv extern. Jetul de soluție lovindu-se de timpan se reîntoarce antrenând cerumenul și detritusurile sau eventualii corpi străini. Printr-o masare ușoară a conductului cu degetele, detașarea cerumenului sau detritusurilor de pereți se face mai ușor. În timpul irigației, urechea câinelui se ține plecată în jos și operația se continuă

50

Page 51: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

până ce lichidul de întoarcere este clar. Dacă membrana timpanică este perforată, spălarea conductului se face prin picurare de ser fiziologic călduț.

După terminarea irigației, lichidul rămas în conduct se aspiră cu seringa sau instilatorul și se permite câinelui să-și scuture capul, apoi se șterg pereții conductului cu tampoane de vată, până la uscare. Se instilează după aceea medicamentul în conduct și se masează din nou cu degetele, pentru a înlesni difuzarea.

Fig.24. Utilizarea medicamentelor pe cale auriculară

10.FARMACOTERAPIA PIELII

În funcție de afecțiunea ce trebuie tratată, medicamentele se aplică pe piele sub formă de pulverizare lichidă, îmbăiere, pudrare cu pulberi, pansamente, loțiuni, unguente, pomezi. Indiferent ce medicament se aplică pe piele, câinele trebuie împiedicat să-l șteargă prin lingere, frecare sau scărpinare. Acest lucru se obține folosind o terapie sedativă sau anti pruringinoasă și prin aplicarea unei botnițe sau colier de constrângere.

Soluțiile apoase acționează numai asupra epidermului. Ele se pot aplica pe piele ca atare sau sub formă de pansamente umede, când este necesar să rămână pe loc mai mult timp.

Îmbăierile medicamentoase sunt folosite pentru tratamentul dermatozelor parazitare generalizate și infestațiilor cu ectoparaziți (păduchi, pureci, căpușe). După baia terapeutică (în special când se folosesc soluții cu substanțe toxice organofosforice), câinele se spală imediat cu apă și săpun, pentru îndepărtarea medicamentului rămas pe păr și suprafața pielii, prevenind astfel intoxicațiile.

Pudrarea cu un medicament sub formă de pulbere poate servi ca un pansament pentru o leziune a pielii. Pulberile hidroabsorbante (talcul) absorb lichidele de pe suprafața pielii și împiedică umezeala favorabilă dezvoltării bacteriilor. Pulberile hidrofobe previn înmuierea și macerarea pielii. În pulberile protectoare hidrofile sau hidrofobe se amestecă pulberi antiseptice, astringente, antipruringinoase sau analgezice, mărindu-le eficacitatea.

Pansamentul umed (tifon steril îmbibat cu ser fiziologic hipertonic) se folosește la rănile supurante, pentru că absoarbe secrețiile mai bine decât cel uscat. El se schimbă de mai multe ori pe zi.

Loțiunile sau spălările ușoare pot fi: de curățare, emoliente, calmante, antiseptice și astringente.Unguentele, pomezile și suspensiile, spre deosebire de soluții, acționează și intradermic,

pătrunzând până la foliculii piloși. Penetrația lor este favorizată de o prealabilă curățire a pielii, căldura, fricțiunea sau masajul locului unde se aplică.

51

Page 52: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

În principiu, unguentele și pomezile se aplică pe leziunile cutanate uscate și puțin iritante; soluțiile astrigente se folosesc în stadiul umed al unei dermatoze, după care se recurge la alte preparate, în funcție de evoluția leziunii.

11.REHIDRATAREA

Apa totală din organismul unui câine adult reprezintă în medie circa 60% din greutatea corpului și în ea se găsesc sărurile minerale sau electroliții necesari organismului. În condiții normale, câinele are zilnic nevoie de aproximativ 50 ml apă pentru 1 kg de greutate corporală (incluzând și apa din alimente).

Organismul resimte lipsa de apă mai mult decât lipsa de hrană. Un câine lipsit de hrană, dar cu apă la discreție, poate supraviețui 3-4 luni de zile, în timp ce hrănit în mod obișnuit, dar lipsit de apă nu rezistă decât 14-40 de zile.

Totalul lichidului din organism este format din lichidul intracelular, care reprezintă 60% din lichidul total și lichidul extracelular, care reprezintă restul de 40%. Lichidul extracelular este compus din plasma sangvină, lichidul interstițial și lichidul transcelular. Aceasta din urmă include: lichidul cerebrospinal, lichidul sinovial, umoarea apoasă, lichidul pleural, lichidul pericardic, lichidul peritoneal, urina și lichidul din tractusul digestiv.

Între lichidul extracelular și cel intracelular există diferențe în ce privește concentrația în ioni. Principalul cation în lichidul extracelular este Na, iar principali anioni Cl și HCO³. În lichidul intracelular, K și Mg sunt principalii cationi, iar HPO și proteina sunt principalii anioni. Cele două tipuri de lichide sunt separate prin membrane celulare semipermeabile, care permit schimbul (osmoza) în ambele direcții, menținându-se un echilibru.

Metabolismul apei este strâns legat de metabolismul sărurilor minerale astfel că deshidratarea organismului implică nu numai pierderea apei, ci și pierderea de electroliți.

Un rol important în metabolismul apei în organism îl are pielea. Ea reprezintă aproximativ 16% din greutatea corpului câinelui și are un conținut în apă de 50%. Țesutul conjunctiv subcutanat, cu spații mari intercelulare, funcționează ca un rezervor de apă și electroliți. Când organismul se dezhidratează, pielea pierde mai multă apă decât alte țesuturi. De aceea, uscăciunea și pierderea elasticității pielii sunt semne certe de dezhidratare.

Administrarea de lichide sau rehidratarea este necesară în multe stări patologice întâlnite la câinem când pierderea de lichid din organism este masivă și animalul nu poate înlocui în mod fiziologic, fie că consumă apă prea puțină, fie că refuză să bea. În asemenea situații trebuie să se recurgă neîntârziat la administrări forțate. Volumul de lichid de administrat este apreciat în funcție de talia câinelui și semnele clinice prezentate: scăderea în greutate, pierderea turgescenței și elasticității pielii, uscăciunea mucoaselor, oligurie, vomizări, diaree, pierderea vioiciunii.

Starea de dezhidratare poate fi uoară, moderată, gravă, foarte gravă și fatală.În dezhidratarea ușoară semnele clinice sunt aproape inexistente. Câinele manifestă cel mult o

senzație mare de sete. Deficitul de apă nu depășește 4% din greutatea corpului.Dezhidratarea moderată se caracterizează prin uscarea mucoaselor oculară și bucală și o

diminuare a elasticității pielii. Deficitul de lichid reprezintă 6% din greutatea corpului.În dezhidratarea gravă pielea își pierde complet elasticitatea, conjunctiva este congestionată și

uscată, globii oculari înfundați în orbite, pulsul accelerat, obligurie. Deficitul lichid este egal cu 8% din greutatea corpului. Dezhidratarea este foarte gravă când deficitul ajunge la 10-12% și fatală la 15%.

În funcție de gradul de dezhidratare și mărimea câinelui se apreciează de obicei volumul de lichid necesar restabilirii echilibrului hidric. Foarte important este ca rehidratarea să înceapă cât mai prompt și cu o cantitate mai mare, care se reduce ulterior. În dezhidratările ușoare se injectează subcutanat o soluție hipotonică, în 3-4 reprize. În dezhidratările grave se face inițial injecții intravenoase cu soluții izoosmotice și se continuă cu soluții hipotonice și injecții subcutanate.

52

Page 53: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Rehidratarea cu soluții izoosmotice corectează atât deficitul în volum al lichidului extracelular, cât și hiponatremia. Astfel de soluții sunt serul fiziologic cu 0,9% NaCl, soluția Ringer și soluția Ringer lactată. Soluția Ringer lactată este indicată în diareile grave de tip metabolic, unde dezhidratarea poate fi însoțită de acidoză sau alcaloză, deoarece odată cu restabilirea volumului de lichid se restabilește și echilibrul acido-bazic și chiar unele pierderi de K.

Cea mai potrivită cale de rehidratare este calea orală, la care se va recurge totdeauna în dezhidratările ușoare. Este contraindicată numai dacă tubul digestiv este afectat din cauza unori boli sau dacă este necesară o intervenție rapidă.

Parenteral lichidele pot fi injectate intravenos sau intraperitoneal, ori concomitent pe ambele căi, în funție de urgența intervenției și caracteristicile lichidului de administrat.

Calea intravenoasă se folosește în stările moderate și grave de dezhidratare, pentru corectarea rapidă a hipovolemiei circulatorii și restabilirea fluxului urinar. Pe această cale se injectează soluții izotonice cu electroliți, la care se adaugă în unele cauzuri dextroză 5%. Injectarea intravenoasă se face lent și în cantități mici. Este mai bine ca 1/3 din lichid să se injecteze intravenos, iar restul subcutanat.

Calea subcutanată poate fi folosită pentru rehidratare la câinii ușor dezhidratați, sau cu dezhidratare gravă, după administrarea inițială intravenoasă. Soluția de injectat trebuie să fie izotonică. Folosirea soluțiilor la o temperatură apropiată de aceea a corpului și injectarea în mai multe locuri, favorizează viteza de absorbție. Cantitatea totală de lichid de administrat subcutanat se împarte în 3-4 părți și se injectează la intervale de 4-6 ore, evitându-se locul injecțiilor anterioare. Pe cale subcutanată se pot administra cantități mari de lichid rehidratant.

12.OXIGENOTERAPIA

Oxigenoterapia este un mijloc terapeutic ajutător în tulburările respiratorii și circulatorii, cauzate de insuficienta oxagenare sau lezarea centrului respirator. Ea trebuie de urgență aplicată ori de câte ori se constată instalarea anoxiei sau hipoxiei, dispariția reflexelor, pierderea cunoștinței. Hipoxia însoțește totdeauna șocul, hemoragia masivă, strangularea, anafilaxia și intoxicațiile cu barbiturice. De cele mai multe ori, intervenția cu oxigen în acele stări este salvatoare.

Administrarea oxigenulu la câine se poate face direct prin inhalație și indirect pe cale subcutanată.

a) Oxigenarea prin inhalație. Pentru administrarea oxigenului direct în căile respiratorii, există aparate speciale. Cel mai simplu este balonul sau sacul de oxigen, confecționat din pânză cauciucată. La unul din colțurile sacului este adaptat un robinet din ebonită, pentru reglarea curentului de oxigen. De capătul liber al robinetului se atașează un tub de cauciuc, racordat la masa de inhalație, care se aplică strâns pe botul câinelui. Masca este prevăzută cu două supape, una pentru inspirație și alta pentru expirație. Oxigenul din balon se administrează concomitent cu inspirația aerului, timp de 5-10 minute, urmate de 10-15 minute pauză și reluarea administrării în același ritm, cât este nevoie. Oxigenul din balon trebuie umezit suficient, înainte de pătrunderea în căile respiratorii, trecându-l într-un tifon umed, interpus între mască și nasul câinelui. Oxigenul uscat supraexcită căile respiratorii.

b) Oxigenarea pe cale subcutanată se face când nu este posibilă inhalația. La canula balonului de oxigen se racordează o a doua canulă cu dublu sau triplu curent, prevăzută fiecare ramură cu un tub subțire de cauciuc cu ac de injecție la capăt. Locurile de injecție sunt obișnuit de laturile gâtului și toracelui. Înainte de administrare se iau toate măsurile de asepsie și antisepsie. Pentru ca oxigenul să fie introdus steril, înaintea acului se plasează un mic tub cu vată, prin care se filtrează oxigenul. După introducerea oxigenului, locul respectiv se masează ușor, pentru a fii răspândit uniform. Cantitatea de oxigen

53

Page 54: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

injectată variază de la 0,250 la 0,500 litru, în funcție de mărimea câinelui și se poate repeta după 2-3 zile, când , la palpație, dispar crepitațiile de sub piele.

13.HEMOSTAZA

În urma unor traumatisme accidentale sau a unor mici intervenții chirurgicale, se pot produce hemoragii arteriale sau venoase, externe sau interne. Hemoragii pot avea însă loc și în unele stări patologice, rezultate în urma modificării permeabilității pereților vasculari. Sunt de regulă hemoragii interne, în organele cavitare, cu denumiri după organul din care sângele este expulzat, și aspectul acestuia: hemoptizie (sânge roșu spumos din căile respiratorii), hematemeză (sânge roșu sau ciocolatiu din stomac), melena (sânge negru eliminat din stomac și intestin, cu fecalele), metroragie (sânge din uter), hematurie (sânge eliminat cu urina).

Gravitatea unei hemoragii este în funcție de cantitatea de sânge pierdută de animal și de posibilitățile organismului de a și-l reface cât mai repede. În hemoragiile mici (capilare), hemostaza se produce de regulă spontan, prin fenomenul fiziologic de vasoconstricție și formarea unui cheag de sânge care astupă lumenul vasului.

În hemoragiile mijlocii și mari, hemostaza se obține prin metode chirurgicale și medicale. Ea poate fi provizorie sau definitivă.

Hemostaza provizorie se face rapid pentru a împiedica pierderile mari de sânge, prin comprimarea țesuturile cu garoul aplicat deasupra vasului ce sângerează, pe timp de maximum 2 ore (garoul se poate aplica numai la membre); prin forcipresură, adică aplicarea unei pense hemostatice pe vasul secționat.

Hemostaza definitivă se poate obține prin: aplicarea unui pansament compresiv, simplu sau cu adrenalină, perclorură de fier, alaun, pulbere de trombină; torsionarea vasului cu pensa hemostatică; ligaturarea cu catgut sau mătase chirurgicală, cu firul trecut direct pe vas sau prin țesuturile în care este înglobat vasul: suturarea în cazul vaselor mari; cauterizarea locului care sângerează.

Pentru obținerea hemoragiilor interne se administrează parental substanțe vasoconstrictoare ca: adrenalină sau ergotină în doze de 0,2-1 ml subcutanat; substanțe hemocoagulante: clorură de calciu soluție 10% sau gluconat de calciu soluție 10% intravenos (2-10 ml), împreună cu vitamina C, care favorizează trombogeneza, vitamina Kᶾ sau Venostat, 1-2 fiole zilnic subcutanat, iar în cazuri grave intravenos.

14.BANDAJELE ȘI PANSAMENTELE

Pansamentele se aplică pe locurile sau regiunile corporale traumatizate, cu scopul de a le proteja contra infecțiilor sau pentru a menține medicamentele aplicate pe plăgile infectate. Pentru executarea unui pansament se folosesc feși de tifon, comprese de tifon sterile, vată hidrofilă și vată ordinară. După tunderea părului din jurul plăgii, îndepărtarea crustelor, secrețiilor și excizarea țesuturilor zdrobite, se acoperă plaga cu o pulbere antiseptică, peste aceasta se pun comprese de tifon sterile uscate (pansament uscat) sau înmuiate întro soluție dezinfectantă (pansament umed), apoi un strat de vată suficient de gros, iar peste aceasta se aplică o fașă de tifon, care se înfășoară de mai multe ori, potrivit de strâns, pansamentul se desface și se reface din nou, pentru a nu se produce edem și gangrenă. Un pansament bine pus se lasă pe loc 1-3 zile sau chiar 5-7 zile.

După locul unde se aplică, fașa de tifon poate fi înfășurată circular, în spirală, șerpuitor, în formă de 8. Pentru protejarea pansamentelor pe regiunea abdomenului și toracelui, se aplică pe ele o bucată de pânză cu patru orificii prin care se introduc picioarele câinelui și bride de legare pe regiunea dorso-lombară. La mascul se mai face un orificiu în dreptul penisului.

54

Page 55: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Bandajul este un mijloc terapeutic care are drept scop imobilizarea unei regiuni, în caz de fracturi, luxații, entorse și artrite deschise. Pentru executarea unui bandaj se folosesc feși de tifon, feși de pânză, vată rulată, atele și substanțe întăritoare.

Bandajele sunt de mai multe tipuri în raport cu indicația terapeutică și materialele ce servesc la confecționarea lor.

Pentru imobilizarea forțată a unui membru fracturat sau luxat se folosesc bandajele fixe. Ele se aplică după ce osul fracturat sau luxat a fost repus în poziția normală și să cuprindă ambele articulații, deasupra și dedesubtul locului fracturii, să mențină fixe capetele osului fracturat până la formarea calusului și să nu jeneze sau să oprească circulația sangvină de reîntoarcere (să nu fie prea strâns pentru a nu produce edemul și gangrena extremității piciorului). Pentru acest motiv el trebuie controlat făcut, dacă se constată inflamația extremității.

Fig.25. Bandajare cap la câine

Bandajul fix cu atele se folosește ca mijloc de imobilizare provizorie, până se poate aplica bandajul gipsat. Ca atele se pot folosi scândurele subțiri, bucăți de carton gros sau din plastic. Locul fracturat și articulațiile vecine se înfășoară cu un strat de vată rulată pe care se aplică atelele pe cele patru fețe ale membrului, iar peste aceasta se înfășoară fașa de tifon.

Bandajul fix gipsat este un mijloc de imobilizare pentru un timp mai îndelungat, făcut cu feși de tifon lungi de 10 m și late de 10 cm, vată rulată, atele și gips medicinal (pulbere fină albă care se întărește repede) sau silicat cu potasiu siropos.

Tehnica aplicării bandajului gipsat este următoarea: se pune gipsul într-un lighean cu apă caldă și se amestecă bine până se formează o pastă semilichidă, în care se înmoaie feșile de tifon. Se culcă câinele pe partea opusă membrului fracturat și se repun la loc capetele de os fracturate. Membrul este apoi ținut întins de către un strat de vată rulată, peste care se trag 2-3 ture de feși de tifon fără gips, pentru fixarea vatei. Dacă este nevoie, peste acest prim strat se pun atele pe cele patru fețe ale piciorului și se fixedază prin tururi de bandă de tifon. Se scot feșile ded tifon din apa cu gips, se storc și se înfășoară 3-4 rânduri peste bandajul confecționat mai înainte. Pe măsura înfășurării lor, se umectează cu pastă de gips din lighean și se netezesc cu podul palmei, pentru ca bandajul să fie neted. După terminare se mai aplică un strat, subțire de gips, care se întinde și se netezește cu mâna udă, după care se presară puțin tale, pentru a grăbi uscarea și întărirea gipsului. La extremitățile bandajului trebuie să rămână un guler de vată, pentru ca bandajul să fie bine susținut, el trebuie să treacă peste spate la nivelul grebănului, în cazul membrului anterior, sau al lombelor, în cazul membrului posterior. Gipsul se întărește în 10-15 minute, dar nu devine suficient de rezistent decât după 24 de ore. În acest timp câinele trebuie să stea liniștit. Uneori bandajul se aplică după anestezia generală a animalului.

55

Page 56: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Fig.26. Tehnica aplicării bandajului pe laba piciorului

În acest mod se procedează când în locul gipsului se folosește silicatul de potasiu, care se întinde direct de feșile ded tifon. Are avantajul că este maik ușor decât gipsul.

Bandajul gipsat trebuie să rămână pe loc timp de 20-30 de zile necesar formării calusului.

Fig.27. Bandaj gipsat, la membrul anterior

IV. CONCLUZIE

1.GENERALITĂȚI ASUPRA BOLILOR TINERETULUI

În scopul expunerii capitolelor din semiologia și propedeutica medicală au fost amintite simptome ale diferitelor boli ale tineretului. Având în vedere totuși că există diferențe mari între simptomatologia adulților și a tineretului, am considerat necesar de a rezuma sub această formă cele mai comune simptome ale bolilor nou-născuților și a tineretului. Tineretul se naște din mame care par sănătoase, fără nici un semn de carență însă nou-născutul de foarte multe ori nu are greutatea normală sau are greutatea la limita inferioară a rasei. Din primele momente este complet apatic, nu se

56

Page 57: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

poate ridica de jos și chiar când este în decubit sterno-abdominal pendulează continuu, mai mult sau mai puțin evident.

Reflexele sunt reduse sau abolite și aproape întodeauna întârziate. Ei nu au tendință la supt și chiar dacă este dat cu forța și este menținut supendat și ținut cu gura la nivelul mamelonului, refuză să prindă mamelonul sau se ferește imediat. De asemenea șa introducerea degetului în gură el nu face nici o mișcare de supt. Reflexul de poziție sau de plasare nu este prezent. Nou-născutul este ca un corp inert care cade jos fără nici o reacție de plasare. El nu-și pregătește membrele pentru a-și lua o poziție normală în spațiu și dacă i se așează în poziție normală membrele nu și le poate menține astfel ci le flexează și cade imediat. Mersul, chiar susținut este imposibil. Nu manifestă nici un interes față de mamă sau de personalul din jur. Temperatura se găsește în limite normale. Respirația este normală ca tip, frecvență, intensitate în prima zi sau chiar dacă o parte din pulmon nu respiră.

Fig.28. Tumoare testiculară

Cordul prezintă tulburări de ritm, deși frecvența contracțiilor cardiace nu este mult modificată față de normal. Ceea ce se constată se consideră o ușoară tahicardie.

Dacă se înceracă să li se administreze forțat lichide, în general lapte, deglutiția nu se face, astfel încât lichidul ia calea pulmonară.

Din prima zi poate însă să apară diaree cu meconium, ușoară colică, cu gemete, cu dezhidratare rapidă. În acest caz, privirea devine fixă, ochiul mat înfundat în orbită (enoftalmie), astenie din ce în ce mai mare; nou-născutul nu se mai poate menține nici în decubit sterno-abdominal, ci numai lateral complet. În timpul, verii muștele se așează pe ei, îngrămădindu-se la nivelul orificiilor naturale; nou-născuții bolnavi nu au nici un reflex de apărare. În această stare, reflexele superficiale sunt complet abolite și chiar reflexul cornean este întârziat. Deși între timp au intervenit microbii alternând pereții tubului digestiv, pulmonul și bronhiile, temperatura începe să scadă din ce în ce mai mult, aritmia cardiacă devine exagerată, cianozarea mucoaselor evidentă, pulsul din ce în ce mai șters, hipotensiunea și hipostaza devenind progresive. Creșterea amplitudinei, frecvenței respirației este insignifiantă față de întinderea leziunilor pulmonare. Această simptomatologie este mai des întâlnită la vițel, porc, miel, ied, mai rar la mânz.

Din punct de vedere biochimic, ceea ce se constată mai evident este hipoglicemia și vagi semne de icter hemolitic.

57

Page 58: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Fig.29. Excrescente ale pielii

În zilele următoare, deficitele funcționale sunt din ce în ce mai accentuate, deshidratarea extremă și miastenia bine subliniată. Animalul răspândește un miros grețos, respingător.

La purcei, primul semn este lipsa suptului, rezistență la orice intervenție pentru alimentație forțată, neastâmpărul și guițatul continuu. Celelalte manifestări generale nu prezintă mari modificări. După 1-2 zile mișcările lor sunt din ce în ce mai puțin vii, devin somnolenți, timp să se mențină în decubit lateral pedalând continuu sau dormitând, reflexele superficiale fiind foarte întârziate, diminuate sau abolite. În ultima lor atitudine pot avea tremurături generalizate, unii constipație, alții diaree; diureza este foarte redusă. Unii din nou-născuși pot prezenta vagi semne de cutaneo-mucoase de subicter și mai evidente semne ale icterului hemolitic. În stările grave numai scot nici un zgomot.

La purcei se constată des strănutul, tusea fără alte tulburări generale.La pui, primul semn este lipsa de voiniciune, lipsa de mișcare caracteristică. Menținerea

echilibrului se face în condiții mai bune în stațiune și mai greu în mers. De astfeș, puii chiar împinși, se deplasează cu greutate. Ei sunt trântiți de cei sănătoși. În general ei au aripile căzute, dormitează, pendulează înainte și înapoi și nu răspund la nici o excitație.

Fig.30. Bruceloza

La bobocii de rață de curând exclozionați apar semne clinice asemănătoare; deplasarea este însă mult mai grea, căderile pe o parte mult mai frecvente.

Simptomatologia, în general, la tineretul bolnav de diverse maladii este destul de caracteristică și ușor de înregistrat.

58

Page 59: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

Fig.31. Cancer mamar la pisici

În timpul vieții de sugar, primul semn de boală care apare este lipsa de joacă, izolarea de ceilalți, indiferența, inapetența, tristețea, dispariția luciului părului, privirea pierdută, faciesul suferind din ce în ce mai evident și desigur variate simptome din partea aparatului digestiv (constipație, diaree, balonare, abdomen supt, ușoare colici) sau respirator (tuse, jetaj continuu sau interminent, dispnee mixtă, respirație discrodantă) sau din partea altor aparate: circulator, genito-unitar, sistem osos, muscular, endocrin.

Înțărcarea este o altă perioadă în care tineretul se îmbolnăvește în procent mare. Simptomatologia se aseamănă cu a sugarilor. Modificarea stării generale este mult mai netă, apropiindu-se de ceea a adulților. De subliniat rămâne că de cele mai multe ori cele mai frecvente tulburări morbide sunt de ordin digestiv, după care urmează aproape constant tulburările respiratorii, circulatorii.

La păsări este evidentă tristețea puilor, horipulmația, zgribulirea, izolarea, greutatea de a se deplasa; respirația este grea, amplă, uneori zgomotoasă, horcăitoare, diareea, inapetența totală.

59

Page 60: Examinare Clinica Si Semiologie Canina 1

60


Recommended