NEGOCIERE ȘI MEDIERE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Note de curs

Conf. univ. dr. Rariţa MIHAIL

Conflictul ca fenomen social

Conflictul este un fenomen social multidimensional, un factor de transformare şi

schimbare, o caracteristică esenţială a existenţei umane de-a lungul istoriei. Privit astfel,

conflictul devine ceva comun, o prezenţă constantă, naturală, un fapt social cu efecte directe

asupra experienţei noastre de zi cu zi.

Cea mai largă definiţie a conflictului presupune acele situaţii în care două sau mai

multe persoane sau grupuri manifestă credinţa că ar avea obiective reciproc incompatibile, iar

singura modalitate de a le atinge este reprezentată de utilizarea (sub diverse forme) forţei sau

ameninţării cu forţa (Kriesberg, Constructive Conflicts. From Escalation to Resolution, 1998).

Semnificaţia termenilor utilizaţi de această definiţie necesită o atenţie specială:

prin persoane se înţeleg indivizi care se reprezintă pe ei înşişi sau colectivităţi mai

largi (în cazul organizaţiilor sau liderilor politici);

prin grupuri înţelegem orice formulă socială de organizare, structurată (instituţii,

organizaţii, guverne, state, organizaţii internaţionale) sau nestructurată (comunităţi de

interese, comunităţi etnice, religioase, militante, transfrontaliere etc.).

Relaţia dintre cele două părţi este una de adversitate, rezultat al faptului că cel puţin una dintre

ele consideră că nu-şi poate realiza obiectivele decât în detrimentul celeilalte. Ca urmare,

pentru a avea o situaţie de conflict, este necesar ca obiectivele celor două sau mai multe

persoane sau grupuri să se afle în contingenţă (fie o parte deţine ceea ce cealaltă doreşte, fie o

parte blocheză accesul celeilalte părţi spre ceea ce aceasta din urmă îşi doreşte, fie ambele

doresc să obţină acelaşi lucru, în condiţiile în care acesta nu poate fi divizat – spre exemplu, în

ceea ce priveşte custodia copilului în caz de divorţ – sau nu se doreşte acest lucru de niciuna

din părţi – spre exemplu, cazul Kosovo).

Cei mai mulţi dintre experţii în domeniul conflictelor şi al soluţionării acestora fac

distincţia dintre conflict şi dispută. În acest sens, se consideră că disputa reprezintă un

fenomen de tip acut, episodic, de intensitate variabilă în cadrul procesului de mai lungă durată

şi amploare a conflictului. Disputa are aceeaşi definiţie conceptuală ca şi conflictul; diferenţa

dintre cele două este de natura duratei, angajării părţilor, intensităţii confruntării. Putem astfel 1

ilustra relaţia dintre dispută şi conflict apelând la cinematografie: disputa reprezintă o scenă

dintr-un film, conflictul este filmul însuşi. Desigur, realitatea demonstrează că nu întotdeauna

disputa este parte a unui conflict; ea funcţionează şi de sine stătător, ca accident în cadrul unei

relaţii dintre două sau mai multe părţi (gen disputa dintre doi soţi, pe fondul unei relaţii bune,

cu privire la locul de petrecere a viitorului concediu, sau disputa dintre asociaţii unei firme, pe

fondul unei relaţii cordiale, cu privire la o potenţială investiţie). Disputa poate exista

independent de un conflict de lungă durată sau de mare amploare, ca un accident în cadrul

unei relaţii relativ pozitive între părţi; totuşi, de remarcat că disputa poate constitui punctul de

plecare al unui conflict de amploare.

Din punct de vedere sociologic, conflictul reprezintã o opoziţie deschisã, o luptã între

indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunităţi, state cu interese economice, politice,

religioase, etnice, rasiale divergente sau incompatibile, cu efecte distructive asupra

interacţiunii sociale.

Din definiţie rezultã faptul cã atâta vreme cât puterea se exercitã asupra unui adversar

extern sau intern (în acest din urmă caz împotriva unei organizaţii, grupări, clase etc.), existã

și posibilitatea conflictului.

Definiţia sugereazã, de asemenea, și posibilele cauze:

-         inegalitãţi și discriminări sociale, rasiale, sexuale, economice etc;

-         incapacitatea părţilor de a ajunge la un compromis acceptat de ambele părţi;

-         acces prin competiţie la resurse, posibilităţi crescute;

-         dorinţa de dominare, putere, prestigiu.

Un fenomen atât de prezent în orice societate a intrat relativ repede în atenţia sociologiei,

teoriile elaborate încercând sã explice:

-         cauzele potenţiale și manifeste ale conflictului;

-         căile de evoluţie și posibilitãţile de soluţionare;

-         efectele directe și indirecte, funcţiile și disfuncţiile sale în procesul de

desfășurare a vieţii sociale și în schimbarea socială;

-         tipurile de conflict și aria lor de cuprindere;

-         instituţionalizarea conflictului;

-         managementul conflictului, procesele de negociere și atingerea păcii sociale,

menţinerea ordinii sociale în ciuda marilor inegalităţi dintre părţi și a deosebirilor

de interese etc.

Teoriile conflictului (sau modelele dialectice) își construiesc argumentarea pe ideea că:

2

1. Fiecare societate este supusă, în orice moment, schimbării; schimbarea socială este

omniprezentă.

2. Fiecare societate cunoaşte, în toate momentele existenţei sale, conflictul intern.

3. Fiecare element al societăţii este sursă de schimbare pentru aceasta.

4. Orice societate se bazează pe constrângerea exercitată asupra unora dintre membrii

ei.

Abordările teoretice și empirice au identificat o serie de caracteristici ale conflictelor.

Astfel:

conflictele variază în funcţie de gradul de conștientizare a actorilor sociali

participanţi (intenţionalitatea actorilor - Weber; conflictul este întotdeauna conștient - Park,

Burgess). Poate exista însă și o falsă conștiinţă a conflictului, în funcţie de realitatea

intereselor puse în joc);

intensitatea participării actorilor sociali depinde de valorile/ frustrările puse în joc;

orice conflict poate avea elemente de cooperare (pentru studiul raportului conflict/

cooperare s-a folosit un model deosebit de instructiv și interesant: dilema prizonierului -

Rapoport, Schelling);

acceptă să participe la acţiunea conflictuală doar actorii ce pot spera într-o

redistribuire de bunuri specifice (beneficiarii ar fi chiar ei - Olson);

există și entităţi (indivizi, grupuri) care urmăresc avantajul „gratuit” - sã beneficieze

de rezultatul colectiv fără a se angaja în conflictul respectiv (fundamentul raţional al inacţiunii

colective). Acest punct de vedere nu explică de ce totuși există numeroase conflicte: unele

avantaje nu pot fi obţinute decât prin acţiune colectivă;

confruntarea cu inamicul poate consolida o solidaritate produsă de interacţiunile

sociale (rezistenţa îndârjită a soldaţilor germani în faţa trupelor americane, în al doilea război

mondial, se explică mai puţin prin adeziunea lor la valorile nazismului și mai mult prin

adeziunea la grupul din care făceau parte, prin solidaritatea de grup - Shils, Janowitz);

natura și desfășurarea conflictului variazã și în funcţie de:

-         resurse;

-         accesul la structuri de constrângere;

-         instituţionalizarea structurilor de gestionare a conflictelor;

-         numărul și calitatea simpatizanţilor;

-         natura autoritară sau democratică a relaţiilor din cadrul grupurilor aflate în

conflict;

-         nivelul la care se desfășoară (local, zonal etc.);3

-         polarizarea adversarilor.

Distinctia dintre un conflict sau altul apare mai pregnant atunci cand se face apel la unii

indicatori cum sunt:

• Domeniul în care se manifestă: economic, social, politic, militar, confesional.

• Mijloace și instrumente utilizate în tentativa de aplanare a conflictului: tratativele

între părţi egale, presiunile, șantajul, instrumente diplomatice, recurgerea la forţă.

• Actorii implicati în conflict: partide politice, grupuri de presiune, instituţii,

organizaţii sindicale sau patronale, componente ale societăţii civile, state, naţiuni grupuri

etnice.

• Tipul și caracterul resurselor aflate în competiţie: banii, timpul, influenţa, prestigiul

politic, voturile obţinute.

3.  Tipuri de conflicte. Etapele conflictelor

a) Existã o tipologie diversã a conflictelor: conflictul dintre clasele sociale, conflictele

industriale, revoluţiile, mișcările sociale ce adoptă confruntarea etc.

b) Dinamica manifestărilor conflictuale este diversã. Un model complet al desfășurării

conflictului cuprinde cinci etape:

1.  dezacordul;

2.  confruntarea;

3.  escaladarea;

4.  de-escaladarea;

5.  rezolvarea (Forsyth).

Dezacordul debuteazã prin simple neînţelegeri, diferenţierea indivizilor sau grupurilor

prin modul lor de a fi și a gândi (uneori pot fi și pseudo-neînţelegeri), divergenţe minore,

nesemnificative pentru interacţiunea socială, de grup, dar care, necontrolate la timp, pot

evolua în conflicte reale.

Confruntarea adâncește diferenţele dintre indivizi, grupuri, clase etc., acestea fiind

percepute de către părţi ca importante pentru interacţiunea de grup, ca ameninţând unitatea

grupului; în această fază fiecare parte își susţine poziţia sa, accentuând-o pe baza unei

ideologii justificative (se intensifică angajarea părţilor pe linia dezacordului iniţial; fiecare

parte subliniind erorile din gândirea celeilalte; este faza în care fiecare parte se convinge pe ea

însăși că trebuie să convingă adversarul să-și schimbe părerea, să renunţe la poziţia lui,

acceptând argumentele sale; acţiunea de persuasiune devine exagerată, poate degenera în

acţiuni de forţă, de coerciţie, cu efect de „boomerang” asupra părţilor; expresia emoţională 4

domină asupra argumentelor logice; rata comunicării în grup scade; sunt antrenate mecanisme

psihologice și interpersonale ale luptei care duc la stress crescut, atmosferã tensionatã,

frustrări succesive ce antrenează în lanţ ostilităţi, forme de violenţă, agresivitate în limbaj

(vezi celebra ipoteză frustrare/ agresiune); lipsa de încredere crește; apare necesitatea unei

soluţii.

Escaladarea conflictului distruge normele reciprocităţii pozitive, înlocuindu-le cu

unele de tip negativ (Schlenker, Goldman, 1978) care susţin un comportament concurenţial

exagerat; tensiunile și ostilităţile din grup sunt scăpate de sub control; reacţia de autoapărare a

fiecărei părţi stârnește violenţe fizice și simbolice, agresivitate maximă; în această etapă

conflictul atinge punctul culminant, „de vârf” care poate distruge total interacţiunea de grup,

ajungând uneori chiar până la distrugerea fizică a părţilor.

De-escaladarea și rezolvarea conflictului presupun orientarea spre soluţii raţionale,

spre intervenţii legale de tip instituţional, prin negocieri și compromisuri treptate, prin

stimularea posibilităţilor de comunicare deschisă între părţi, prin captarea bunăvoinţei părţii

adverse, prin apariţia „celei de a treia părţi” în calitate de mediator, moderator, facilitator,

diplomat, sfãtuitor, conștientizator, judecător, expert etc. (Pruitt), toate având un scop

integrativ, de refacere a interacţiunii sociale normale. Pentru a avea reușită în timp și eficienţă

în procesul interacţiunii sociale, de grup, compromisul final cerut de rezolvarea conflictului

nu trebuie să fie privit de nici una din părţi ca un semn al slăbiciunii sale, nu trebuie să fie

speculat în procesul concilierii de nicio parte, ci apreciat prin funcţia lui pozitiv-integrativă

pentru unitatea și pacea socială. Incapacitatea adoptării unor soluţii constructive, mutual

acceptate duce fie la dezagregarea sistemului, fie la generarea unui echilibru precar și

provizoriu, întemeiat pe forţă.

Practica soluţionării conflictelor

Conceptul de conflict nu este unul static, ci unul care a cunoscut interpretări şi îmbogăţiri

succesive. Acceptate sau negate, încurajate sau blamate, situaţiile conflictuale reprezintă

elemente omniprezente în viaţa noastră, generatoare de situaţii negative, dar şi de progres.

Conflictul este un concept complex, multidimensional, implicând variabile care acoperă toate

aspectele comportamentului uman, valori, atitudini, convingeri, aptitudini cognitive şi sociale.

Concepţiile diferite asupra conflictului sugerează puncte de vedere diferite asupra surselor

conflictului. Soluţionarea eficientă a situaţiilor conflictuale necesită identificarea şi

conştientizarea cauzelor care le-au generat, deoarece atât natura conflictului, cât şi

modalităţile ameliorative sunt dependente de cauze.5

În practica soluţionării conflictelor are o importanţă deosebită:

analiza tipului/tipurilor de conflict;

identificarea modelului funcţional după care se desfăşoară concret;

adaptarea strategiei de soluţionare la caracteristicile părţilor implicate în conflict, la

situaţia, contextul organizaţional.

Structural, un conflict poate avea trei modalităţi de rezolvare:

1. Rezolvarea prin forţă a unui conflict constă în utilizarea mijloacelor violente pentru

atingerea obiectivelor de către părţi. Pentru evitarea unei astfel de situaţii se caută metode

alternative de soluţionare.

2. Rezolvarea prin negociere a unui conflict. În multe situaţii, un conflict se poate

soluţiona înainte de a degenera în confruntare violentă prin contactul direct, nemijlocit, dintre

părţi. Această metodă, negocierea, se poate folosi, în general, doar în fazele iniţiale ale

disputei, când tensiunile sunt incipiente, când nu s-au produs acte care să deterioreze profund

relaţia dintre părţi. De aceea, negocierea este o metodă de soluţionare a disputelor aplicabilă

într-un număr foarte limitat de situaţii. De regulă, conflictul apare pe fondul unei deteriorări

progresive a relaţiei dintre părţi, fapt care face imposibilă utilizarea negocierii ca metodă de

soluţionare a disputei sau conflictului, odată ce acţiunile ostile devin manifeste. În plus, una

din caracteristicile perioadei de dezvoltare a conflictelor este sistarea comunicării dintre

părţi, fapt care îngreunează cu atât mai mult folosirea negocierii ca metodă de soluţionare.

Pentru a negocia, părţile trebuie să comunice, or apariţia disputei este generată, în majoritatea

cazurilor, tocmai de absenţa comunicării.

3. Rezolvarea prin intervenţia unei a treia părţi. Într-o dispută sau un conflict între două

părţi (persoane sau grupuri) intervine dinafară o entitate (individ sau organizaţie) presupus

obiectivă, neutră, în scopul facilitării găsirii unei soluţii satisfăcătoare pentru ambele părţi

aflate în conflict. Există documente ce atestă utilizarea medierii (ca formulă de soluţionare

amiabilă a conflictelor prin intervenţia celei de a treia părţi) în China de acum 2.000 de ani;

textele biblice fac referinţă, de asemenea, la funcţia de mediator al liderilor comunităţilor

iudaice. În spaţiul românesc, jus valachicum medieval aloca o funcţie de mediator şi arbitru

sfatului bătrânilor obştii săteşti. Chiar şi astăzi, organizaţiile internaţionale

interguvernamentale joacă cu precădere rolul de tetra parte destinată a facilita soluţionarea

amiabilă, fără recurs la violenţă, a conflictelor şi disputelor dintre statele lumii.

Soluţionarea amiabilă a disputelor/ conflictelor prin intervenţia celei de a treia părţi se

poate realiza prin intermediul a trei formule: medierea, concilierea și arbitrajul. Adeseori, nu

se face o distinctive clară între cele trei modalităţi de soluţionare a conflictelor, prin urmare, 6

cea de-a treia parte într-un conflict primeşte generic numele de mediator, chiar în condiţiile în

care ea joacă, de fapt, rol de conciliator sau arbitru.

1. Medierea se defineşte, ca de altfel şi concilierea şi arbitrajul, ca încercare a două sau

mai multe părţi de a ajunge la un compromis cu privire la o dispută prin apelul la un neutru.

Diferenţa, în această fază, dintre cele trei formule este reprezentată de rolul pe care partea

neutră este chemată să-l joace:

în cazul medierii, partea neutră joacă rol de consultant sau sfătuitor; mediatorul

nu poate impune soluţii celor două părţi; rolul său este de a ajuta cele două părţi să-şi apropie

punctele de vedere contradictorii, să investigheze asupra intereselor legitime ale părţilor, să

identifice posibilele punţi de legătură, să ajute părţile să depăşească blocajele şi, spre final, să

netezească drumul spre un compromis reciproc satisfăcător pentru părţi.

medierea este, în fapt, o negociere ce implică o a treia parte. Ca urmare,

mediatorul joacă un rol complex, de dublu negociator, el negociind în parallel cu ambele părţi,

în vederea creionării unei soluţii care să fie acceptabilă pentru toţi cei implicaţi în conflict.

mediatorul nu este un terapeut, cu rolul de a îndepărta resentimentele apărute

în cursul disputei între părţi; el nu este un simplu canal de comunicare între părţi, precum

conciliatorul; el nu joacă nici rolul de reprezentant al intereselor unei părţi în faţa celeilalte şi

reciproc.

mediatorul este catalizatorul rezolvării disputei; el asistă părţile în identificarea

unui potenţial compromis, fără a avea posibilitatea impunerii unei soluţii părţilor – acesta este

rolul arbitrului.

Elemente care impune medierea într-un conflict:

existenţa unei dispute/ conflict în faza manifestă;

întreruperea comunicării şi disiparea încrederii dintre părţi;

acordul ambelor părţi asupra recurgerii la mediere şi asupra persoanei chemate ca

mediator;

rolul de facilitator al mediatorului;

participarea părţilor la identificarea unui compromis reciproc satisfăcător;

importanţa menţinerii relaţiei şi restabilirii încrederii şi dorinţa obţinerii unui

acord rapid, cu costuri reduse.

Rolul mediatorului:

- nu poate impune soluţii părţilor (este caracteristica cea mai importantă a medierii);

- investighează cazul, poziţiile şi interesele părţilor;

7

- identifică punţile de legătură pe care se poate construi un acord şi le evidenţiază

părţilor;

- facilitează comunicarea şi eliminarea neînţelegerilor dintre părţi;

- facilitează restabilirea încrederii şi, în unele cazuri (mai ales cele din spaţiul

internaţional, în care părţile sunt state) garantează acordul şi respectarea clauzelor sale

de către toate părţile implicate în conflict.

Instituţionalizarea medierii şi legislaţia destinată acestui scop. Ascensiunea semnificativă a

medierii la rangul de ocupaţie profesională oficială în ultimii patruzeci de ani, cu corp

profesional, legislaţie şi cod etic şi de proceduri dedicat permanent şi în exclusivitate acestei

activităţi.

2. Concilierea reprezintă o formulă de sine stătătoare a soluţionării amiabile a disputelor

prin intervenţia celei de a treia părţi, nefiind un procedeu particular al medierii. Condiţiile

contextuale ce impun concilierea diferă semnificativ faţă de cele ce impun medierea, chiar

dacă există similitudini în anumite cazuri. Astfel:

concilierea este cerută atunci când între părţile în conflict a existat, anterior declanşării

disputei, o relaţie bună, de durată, de profunzime, care a reuşit să se menţină parţial chiar în

cursul disputei şi nu se doreşte în niciun fel deteriorarea ei pe mai departe;

în baza relaţiei anterioare, între părţi există cel puţin un reziduu de încredere reciprocă,

chiar dacă comunicarea dintre ele a încetat sau se desfăşoară cu mare dificultate; de asemenea,

există o cantitate consistentă de bunăvoinţă şi interese importante care cer şi facilitează o

soluţie amiabilă (de exemplu, viitorul unui copil al unui cuplu aflat în divorţ);

cea de a treia parte este apropiată ambilor disputanţi, având cu ei o relaţie îndelungată,

consistentă, disputanţii având încredere şi manifestând bunăvoinţă faţă de cel chemat să joace

rolul de neutru;

Persoana care reprezintă a treia parte într-o dispută, cu competenţe în domeniul concilierii

interpersonale, poate interveni în stabilirea unei întâlniri şi a unei confruntări oneste între cele

două părţi. Ele caută a stimula o reconsiderare a punctelor de vedere şi a diferendelor, un

dialog sincer şi imparţial, creând astfel premisele unei relaţii solide, eliberată de tensiuni şi

suspiciuni reciproce.

Rolul conciliatorului:

de a remedia posibilele traume emoţionale suferite de părţile în dispută;

de a facilita comunicarea dintre ele în scopul restabilirii încrederii şi eliminării

înţelegerii greşite a faptelor, cuvintelor sau intereselor părţii adverse;8

de canal de comunicare între părţi;

nu este chemat să analizeze cazul (chiar dacă, în realitate, de multe ori o face), să

emită judecăţi de valoare, să analizeze interesele şi poziţiile părţilor, să identifice potenţiale

soluţii sau/şi să le impună.

transferă informaţii dinspre o parte spre cealaltă;

se informează cu privire la punctul de vedere al unei părţi şi îl transmite celeilalte

părţi, după care procedează la fel în sens opus;

caută să clarifice sensul celor spuse de una din părţi celeilalte şi, prin aceasta, să

elimine erorile de înţelegere şi de comunicare;

de a menţine sub control aspectele de natură emoţională implicate în dispută şi de a

evita escaladarea tensiunilor de natură psihică dintre părţi;

de a netezi părţilor calea spre o soluţie negociată direct între ele, fără aportul şi

intervenţia unei a treia părţi;

de a restabili comunicarea directă dintre părţi prin revigorarea încrederii reciproce

(funcţia de bază a conciliatorului).

Concilierea are o importantă componentă terapeutică.

3. Arbitrajul reprezintă încercarea a două sau mai multe părţi de a soluţiona disputa

dintre ele prin implicarea unei a treia părţi chemată să joace rol de arbitru.

Rolul arbitrului:

de a analiza cazul, de a asculta părţile şi de a impune o soluţie (până aici, identic cu

rolul judecătorului);

diferă de judecător prin faptul că este ales de comun acord de către părţi, nu impus.

În general, arbitrajul ca modalitate de soluţionare a disputelor este prevăzut prin contract,

anterior declanşării disputei; astfel, prin contractul semnat de părţi la începutul relaţiei dintre

ele este prevăzut recursul la arbitraj (de multe ori, este stipulată chiar persoana sau instituţia

chemată ca arbitru), ceea ce presupune şi obligaţia obedienţei părţilor faţă de decizia

arbitrului. În plus, legislaţia multor ţări impune caracterul executoriu al deciziei arbitrului.

Arbitrajul diferă de mediere din mai multe puncte de vedere:

mediatorul nu poate impune soluţii părţilor; arbitrul este chemat să facă tocmai acest

lucru;

acordul dintre părţi obţinut prin mediere nu este executoriu pentru părţi – acestea îl pot

denunţa şi se pot adresa instanţei în vederea soluţionării disputei; decizia arbitrului este

executorie;

9

procesul de mediere implică negocieri multiple, prin intermediul cărora părţile pot

configura soluţia reciproc avantajoasă; arbitrajul presupune doar audierea părţilor de către

arbitru, investigarea cazului şi a probelor de către acesta, soluţia urmând să fie dată fără

consultarea sau obţinerea acordului părţilor cu privire la conţinutul său.

Plecând de la aceste considerente, putem aprecia arbitrajul ca o formulă de soluţionare a

disputelor/ conflictelor la limita dintre amiabilitate şi ostilitate, plasându-se undeva între

mediere şi arbitraj pe scala cooperare-competiţie între părţi în vederea atingerii obiectivelor

lor.

Strategiile de negociere în vederea soluţionării conflictelor trebuie să ţină cont de două

dimensiuni:

• dorinţa fiecărei părţi implicate în conflict de a-și impune propriul punct de vedere sau a

intereselor proprii;

• gradul de cooperare al fiecărei părţi aflate în conflict în satisfacerea nevoilor sau

intereselor celeilalte părţi.

Principalele strategii de negociere: evitarea, acceptarea, concurenţa, compromisul,

colaborarea.

Strategia orientată spre evitare se caracterizează prin faptul că, deşi părţile aflate în

conflict recunosc existenţa acestuia, nu doresc să se confrunte. Prin urmare, această strategie

este caracteristică persoanelor care nu au încredere în ele şi care nu riscă să fie puse în situaţia

de a face faţă unui conflict manifest, deoarece nu posedă deprinderile necesare rezolvării

acestuia. Evitarea (ocolirea) conflictelor poate fi o alegere înţeleaptă, mai ales dacă oponentul

este puternic şi ostil. Această strategie se poate concretiza prin îndepărtarea diplomatică a

unui subiect sau a unei probleme până la o ocazie mai bună, sau prin schimbarea subiectului,

ignorarea unor informaţii sau prin „pasarea“ responsabilităţilor altora. Această strategie este

benefică deoarece contribuie la reducerea stresului generat de conflict. Cu toate acestea,

eficienţa ei este limitată întrucât nu schimbă situaţia prea mult. În realitate, conflictul rămâne

în stare latentă.

Evitarea conflictului reprezintă o tehnică de soluţionare care implică:

• ignorarea conflictului în speranţa că va dispare;

• înăbuşirea conflictului prin invocarea unei strategii lente de rezolvare;

• evitarea conflictului prin revendicarea „discreţiei”;

• apelul la regulile birocratice ca sursă a rezolvării conflictului.

Strategia orientată spre acceptare presupune menţinerea relaţiilor interpersonale cu

orice preţ, fără a ţine cont prea mult de obiectivele proprii ale părţilor implicate. Renunţarea, 10

acceptarea şi evitarea conflictului sunt privite ca modalităţi de protejare a relaţiei dintre părţi.

Altfel spus, părţile implicate într-un conflict supraevaluează valoarea menţinerii relaţiilor

interpersonale şi subevaluează importanţa îndeplinirii obiectivelor personale. Pe termen scurt

această strategie este eficientă, mai ales când obiectivele propuse nu sunt foarte importante

sau când oponentul este puternic şi puţin dispus să cedeze. Pe termen lung această strategie nu

este întodeauna indicată deoarece oamenii nu sunt mereu dispuşi să-şi sacrifice propriile

obiective numai din dorinţa de a menţine anumite relaţii interpersonale sau de colaborare.

Adaptarea implică:

• acceptarea concesiilor;

• respect şi îngăduinţă.

Strategia orientată spre competiţie este adecvată îndeosebi în situaţiile în care se

dispune de multă putere, când situaţia este realmente de tipul câştig-pierdere. Această

strategie tinde să maximizeze impunerea interesului propriu şi să minimizeze cooperarea. În

condiţiile unei astfel de strategii de abordare a conflictelor este evident faptul că părţile sunt

necooperante şi hotărâte să realizeze propriile interese, indiferent de preţ.

Strategia orientată spre compromis reprezintă acel tip de management al conflictelor

care combină, în doze medii, impunerea interesului propriu cu cooperarea sau satisfacerea

nevoilor celorlalţi. Obiectivul principal al acestei strategii îl reprezintă identificarea unei

soluţii reciproc avantajoase care să satisfacă ambele părţi aflate în conflict. Deoarece ambele

părţi aflate în conflict adoptă o poziţie „câştig minim-pierdere minimă“, ceea ce înseamnă că

ambele părţi au interese nesatisfăcute în aceeaşi proporţie, compromisul reprezintă o soluţie

inteligentă pentru atingerea unui anumit echilibru.

Compromisul se realizează de obicei prin:

• negociere;

• căutarea unor tranzacţii şi acorduri;

• găsirea unor soluţii satisfăcătoare sau acceptabile.Competiţia presupune:

• crearea unor situaţii de tipul „câştig – pierdere”;

• folosirea rivalităţii;

• folosirea jocurilor de putere pentru distrugerea celeilalte părţi;

• forţarea supunerii.

Strategia orientată spre colaborare constituie acea modalitate de abordare a

conflictelor care maximizează atât impunerea interesului, sau a punctului de vedere propriu,

cât şi cooperarea sau satisfacerea nevoilor celorlalţi, în scopul satisfacerii tuturor intereselor

părţilor aflate în conflict. Această strategie are în vedere soluţionarea conflictelor prin 11

menţinerea relaţiilor interpersonale între părţi şi asigurarea că ambele părţi îşi vor realiza

obiectivele proprii. Prin urmare, această strategie solicită părţile aflate în conflict să adopte o

soluţie tip câştig-câştig, respectiv să împărtăşească anumite convingeri, precum:

– diferenţele de opinie pot şi trebuie să existe, deoarece stimulează creativitatea; în acest

sens, opiniile celorlalţi trebuie preţuite şi minimizată interferenţa de statut ierarhic;

– în orice conflict trebuie să existe o soluţie reciproc acceptabilă;

– cooperarea este preferată competiţiei, iar diferenţele de opinii sunt o parte importantă a

cooperării;

– trebuie să avem încredere în partenerul de conflict, deoarece încrederea atrage după

sine încredere.

Această strategie bazată pe cooperare între grupurile oponente într-o situaţie de rezolvare a

unei probleme implică următoarele faze:

1) cele două grupuri trebuie să-şi exprime interesul pentru îmbunătăţirea relaţiilor dintre

ele;

2) grupurile sunt despărţite şi rugate să-şi formeze în scris percepţiile despre propriul

grup şi despre celălalt;

3) grupurile se întâlnesc şi un reprezentant al fiecăruia prezintă în faţa tuturor, modul

încare şi-au formulat percepţiile;

4) grupurile se separă din nou şi încep să analizeze atât discrepanţele cât şi similitudinile

dintre propriile percepţii şi percepţiile celuilalt grup;

5) grupurile se reîntâlnesc pentru a-şi împărtăşi concluziile la care au ajuns cu privire la

existenţa percepţiilor diferite şi a modalităţilor prin care pot fi reduse. Această fază

devine o şedinţă de rezolvare a problemelor în care este încurajată interacţiunea dintre

toţi membrii grupului.

Colaborarea se obţine prin:

• demonstrarea dorinţei de rezolvare a problemei;

• confruntarea punctelor de vedere diferite şi împărtăşirea ideilor şi

informaţiilor;

• căutarea unor soluţii integratoare;

• găsirea situaţiilor prin care toţi pot câştiga;

• considerarea problemelor şi conflictelor ca stimulative.

În concluzie, strategia orientată spre colaborare, deşi necesită timp, energie, creativitate, prin

avantajele sale, asigură îmbunătăţirea eficienţei organizaţionale.

12

Diplomaţia oficială

Gradul de diversificare a relaţiilor sociale şi economice intr-o societate din ce în ce mai

complicata, dezvoltarea economica, complexitatea în creştere a tuturor aspectelor vieţii

cotidiene adăuga noi şi noi tipuri de conflicte. Rezolvarea clasica a conflictului, prin deferirea

acestuia organelor justiţiei şi soluţionarea pe conceptul câştig-pierdere (invingator- invins)

s-a dovedit ca nu constituie intotdeauna cel mai adecvat raspuns, de natura sa ofere o solutie

tuturor incertitudinilor şi dificultatilor economice şi sociale actuale.

Unii percep globalizarea ca fiind o sursă de conflict. Cu toate acestea, globalizarea poate fi şi

un accelerator al schimbării sociale. Aceasta poate acţiona atât în sensul agravării tensiunilor

dintr-o societate, cât şi în sensul creării unora noi. Globalizarea va accelera procesul de

rezolvare a conflictelor, mai ales prin mijloace paşnice, precum medierea.

Diplomaţia este metoda cea mai veche pentru rezolvarea în mod paşnic a conflictelor dintre

state. Diplomaţia prin definiţie este o metodă de negociere între state şi este tehnica principală

utilizată în relaţiile internaţionale. Modurile de utilizare ale diplomaţiei sunt diverse şi nu

întotdeauna lipsite de controverse. Prin urmare diplomaţia poate fi văzută ca un mijloc de

coerciţie, emiţând sancţiuni sau ultimatumuri, utilizând stresul, presiunea şi ameninţarea

pentru a insufla sentimente de nesiguranţă şi teamă în sânul părţilor implicate în conflict.

Diplomaţia poate fi şi un instrument de persuasiune, avansând argumente în scopul

determinării şi convinergerii părţilor de a ajunge la concesii mutuale, iar în acelaşi timp poate

constitui şi o procedură de adaptare gestionând tensiunile prin încercarea de a modifica şi

schimba poziţiile părţilor faţă de anumite probleme. În cele din urmă, diplomaţia este şi o

tehnică prin intermediul căreia se ajunge la o înţelegere, folosind anumite proceduri pentru

a ajunge la înţelegeri formale.

Diplomaţia oficială, numită uneori şi „Track One Diplomacy”, constă în mediere, negociere

şi alte interacţiuni între reprezentanţi ai guvernelor, ambasadori şi trimişi speciali.

Diplomaţia oficială poate lua forme pasive, precum conferinţele sau consultări informale

ori poate lovi în forţă prin condamnări. Diferitele abordări ale diplomaţiei oficiale au

caracteristici diferite şi potenţiale de soluţionare a conflcitelor.

13

Astfel trimişii speciali (special envoys) sunt reprezentanţi ai guvernului care călătoresc în

zonele de conflict pentru a contribui la reducerea tensiunii şi rezolvarea disputei. Trimişii

speciali evaluează de obicei circumstanţele, oferă servicii de conciliere şi mediere şi

raportează progresele şi evaluarile guvernului care i-a trimis, dar şi a comunităţii

internaţionale.

Bunele oficii este termenul utilizat când o a treia parte asigură liniile de comunicare între

părţile în dispută, pentru a începe un dialog şi a deschide calea către înţelegeri viitoare. Deşi

bunele oficii se regăsesc printre instrumentele enumerate de Carta ONU şi sunt considerate

parte din panoplia metodelor paşnice, ele s-au dovedit a avea un rol mai mult introductiv,

fiind utilizate cu predilecţie la începerea negocierilor sau la iniţierea medierii.

Medierea, într-un context oficial, se referă la intervenţia formală a unui reprezentant al altui

stat pentru a reduce tensiunile dintre părţile în dispută şi pentru a încuraja găsirea unei soluţii

şi compromisul. Toate părţile implicate trebuie să ajungă la un consens acceptabil. Statele

mediatoare pot avea o varietate de motive pentru a interveni într-un conflict anume, cum ar fi

dorinţa pentru o stabilitate crescută, câştigarea simpatiei uneia sau a ambelor părţi, sau

menţinerea unui rol dominant într-o anumită regiune.

Negocierea este procesul formal care are ca scop ajungerea la o înţelegere. O a treia parte

poate să acţioneze pe post de mediator, promovând comunicarea. Scopul final al negocierii

este obţinerea unui acord oficial între părţi.

Condamnările internaţionale sunt emise ocazional de către state şi alte instituţii oficiale, cum

ar fi ONU, ca răspuns la acţiunile unui alt stat sau al unui grup de state. Dacă condamnarea

oficială îşi atinge scopul, atunci statul agresor va înceta acţiunile evitând astfel viitoare

condamnări poate mai dure.

Misiunile de stabilire a faptelor sau altfel spus ancheta, constituie o acţiune preliminară a

rezolvării unui conflcit. De obicei misiunile de stabilire a faptelor sunt compuse din

reprezentanţi ai diferitelor state, de cele mai multe ori organizaţi sub auspicile Organizaţiei

Naţiunilor Unite. O astfel de misiune este constituită în momentul în care apar informaţii

despre activităţi periculoase sau crime ale unui regim.

Sancţiunile economice şi guvernamentale sunt forma cea mai coercitivă a diplomaţiei

oficiale. Guvernele pot invoca sancţiuni diplmatice ca răspuns la un eveniment sau acţiuni

14

deosebit de grave comise de un stat, rupând astfel toate legăturile formale cu acest regim.

Sancţiunile economice pot fi invocate şi pentru a descuraja un anumit guvern de a desfăşura

activităţi dăunătoare sau pentru a sugera neaprobarea linei politice adoptate de un regim.

Diplomaţia neoficială Abordările neoficiale joacă un rol central în rezoluţia conflictelor, fie

ca precursor pentru negocierile oficiale, fie ca alternativă atunci când canalele ofiaciale de

comunicare devin inflexibile şi se blochează. Această aşa numită „Track Two Diplomacy” se

referă la interacţiunea informală, neoficială dintre cetăţeni reprezentanţi ai grupurilor sau

acţiunilor adverse.

Dimensiunile şi formele acestui tip de diplomaţie sunt multimple şi diverse. Aceste metode

includ activităţi neguvernamentale a unor profesionişti în rezoluţia conflictelor, cât şi

interacţiunea altor indivizi sau grupuri din diferite sectoare de activitate, cum ar fi afacerile,

cercetare, training, educaţie, activişti ai mediului înconjurător, religie, mass media dar şi

opinia publică. Există prin urmare diverse metode neoficiale create exclusiv pentru rezoluţia

conflictelor internaţionale.

Facilitarea şi dialogul este un proces neoficial, prin intermediul cărui o a treia parte intervine

pentru a susţine părţile în conflict în realizarea unui dialog eficient. Partea care facilitează

dialogul nu se implică în conţinutul discuţiilor, însă încurajează dialogul substanţial şi pozitiv.

Workshop-uri pentru rezolvarea disputei (Problem-Solving Workshops), sunt alcătuite din

adversari care provin din grupuri diferite, dar care nu încearcă să negocieze o înţelegere. În

schimb, scopul acestori workshop-uri este de a pregăti participanţii pentru a activa ca semi-

mediatori în cadrul comunităţii din care provin, atunci când este vorba de anumite probleme

dintr-un conflict. Participanţii vor putea prelua şi rolul de negociatori în discuţii ulterioare.

Aceste workshop-uri informale au fost utilizate în cazul unor conflicte prelungite, atât interne

cât şi internaţionale, cum au fost cele din Irlanda de Nord sau Orientul Mijlociu.

Medierea prin actori non-statali are loc atunci când o a treia parte la conflict, care nu este un

stat, participă activ la negocieri, încercând să reconcilieze poziţiile părţilor oponente. Un

mediator trebuie să propună formule pentru a rezolva conflictul, însă nu îşi va impune

propriile soluţii.

La nivel global, medierea poate fi definită în primul rând ca proces de comunicare etică care

are la bază responsabilitatea şi autonomia participanţilor, şi în cadrul căruia un terţ imparţial,

15

independent, neutru, fără putere decizională sau consultativă, cu excepţia autorităţii ce îi

incumbă în calitatea sa de mediator, favorizează prin intermediul unor întâlniri şi discuţii

confidenţiale stabilirea, restabilirea legăturii sociale, prevenirea sau rezolvarea unei situaţii

conflictuale. În acest context, medierea îndeplineşte funcţia fundamentală de stabilire sau de

restabilire a comunicaţiei, iar conflictul nu face parte din definirea globală a medierii, ci prin

definiţia globală a medierii se permite rezolvarea acestuia. Se constată că de-a lungul timpului

medierea are structură şi rezultate constante. Se mai constată şi faptul că fără terţ medierea nu

există.

Criteriile care stau la baza medierii sunt: intervenţia terţului, independenţa, neutralitatea şi

imparţialitatea şi absenţa puterii instituţionale a acestuia.

Intervenţia terţului constituie trăsătura care face diferenţa între mediere şi negociere sau

conciliere. În definiţiile date medierii, terţul trebuie să cumuleze numeroase calităţi precum

neutralitatea, independenţa şi lipsa puterii instituţionale. Nu orice persoană terţă este terţ în

sensul de mediator. Astfel, dacă terţul întreţine o legătură juridică de subordonare sau de

reprezentare, cu mediatorul, acesta nu este terţ în sensul de mediator, ci ar putea fi un consilier

al acestuia.

Independenţa terţului. Independenţa terţului trebuie apreciată in concreto. În acest scop,

aceasta trebuie evaluată în raport de parteneri, de autorităţile tutelare publice sau private, etc.

Aprecierea independenţei mediatorului se impune în cazul medierii cu necesitate. Absenţa

presiunilor politice, morale sau financiare sunt semne ale independenţei mediatorului. Însă

mediatorul trebuie să vegheze şi la a avea o independenţă funcţională. De aceea secretul

profesional este un element important al independenţei acestuia.

Neutralitatea şi imparţialitatea terţului. Imparţialitatea terţului priveşte relaţia dintre

mediator şi părţi. La rândul său, neutralitatea priveşte medierea.

Absenţa puterii instituţionale a terţului. Absenţa constrângerilor din partea unei instituţii

şi libera alegere a părţilor transformă atitudinea mediatorului într-una activă, constructivă care

facilitează găsirea de soluţii de către părţi. Mediatorul nu are putere, dar are funcţia de garant

etic al realităţii comunicării.

Medierea se practică în diverse feluri, folosind diverse tehnici în diverse sectoare. Spre

exemplu, în medierea conflictelor comerciale şi de muncă, se obişnuieşte ca la începutul

16

procesului toate părţile să aibă o întâlnire scurtă în care să facă declaraţiile de deschidere.

Ulterior, mediatorul facilitează o „mediere alternativă‖ cu fiecare dintre părţi, în încăperi

separate, pentru a proteja confidenţialitatea. În medierea în cadrul comunităţilor locale,

procesul de mediere începe de obicei prin vizitarea separată a părţilor aflate în conflict. Părţile

se vor întâlni faţă în faţă doar atunci când sunt pregătite să facă acest lucru. Dacă însă acestea

refuză categoric să se întâlnească, atunci procesul va continua prin „mediere alternativă‖.

Medierea în câmpul familial funcţionează de o manieră tradiţională, prin întâlnirea părţilor

faţă în faţă, cu excepţia cazurilor de violenţă domestică. Medierea dintre victimă şi atacator

este foarte puternică dacă părţile sunt reunite, însă dorinţa victimei este supremă, iar o

întâlnire faţă în faţă nu se poate face decât dacă toate părţile o doresc şi sunt pregătite să-i facă

faţă. Aşa cum se observă şi în doctrină, există o varietate a oportunităţilor de formare şi de

acreditare a mediatorilor, la toate nivelurile şi în toate sectoarele. Unele sectoare folosesc în

mod tradiţional voluntari (medierea în comunităţile locale, medierea educaţională, medierea

victimă – atacator), altele au angajaţi plătiţi să facă medierea (medierea în câmpul familial,

medierea în domeniul medical şi uneori medierea victimă – atacator), iar unii mediatori sunt

liber profesionişti.

Există trei tipuri de mediere: medierea voluntară – adică aceea la care părţile recurg de

comun acord, fără vreo intervenţie exterioară în sensul orientării părţilor în acest sens;

medierea judiciară – care are loc la recomandarea instanţei de judecată; şi medierea liberă –

care se distinge atât de medierea voluntară, cât şi de cea judiciară prin aceea că nu beneficiază

de protecţie normativă specială şi nu permite obţinerea omologării judiciare a acordului

încheiat.

Având în vedere ordinea cronologică a domeniilor în care a intervenit medierea, de-a lungul

timpului, o primă abordare se referă la medierea în cadrul conflictelor de muncă. În SUA,

medierea este cel mai des întâlnit proces de rezolvare alternativă a disputelor folosit pentru

rezolvarea conflictelor de muncă. În Franţa, primul domeniu în care a fost folosită medierea a

fost acela al întreprinderilor. În ceea ce priveşte medierea conflictelor de muncă, aspectele

importante atinse în cuprinsul lucrării de faţă sunt referitoare la cauzele diverse ale conflicte

de muncă, la stabilirea regulilor de bază ale medierii în cadrul conflictelor de muncă, dar mai

ales la categoriile de mediatori care pot interveni pentru soluţionarea acestora - este vorba

despre categoria mediatorii externi întreprinderii şi mediatorii din interiorul întreprinderii, aşa

17

cum au fost aceştia identificaţi în literatura de specialitate franceză şi americană -, dar şi la

beneficiile folosirii medierii în managementul conflictelor de muncă.

Medierea comercială se circumscrie caracteristicilor generale prezentate în capitolul doi din

prezenta lucrare. Cu toate acestea, medierea comercială are şi anumite trăsături care îi sunt

caracteristice. Pentru a reliefa aceste trăsături specifice, am considerat că se impune o scurtă

prezentare a fiecăruia din cele cinci stadii pe care părţile le parcurg în cadrul procesului de

mediere.

Un alt domeniu în care medierea a cunoscut o evoluţie prosperă este cel familial. Prezentarea

medierii în viaţa de familie porneşte de la identificarea parcursului istoric pe care aceasta l-a

avut în acest domeniu, pornind cu afirmarea sa în anii ‘70 în SUA şi Canada, şi apoi în Marea

Britanie în 1978. În anii ce au urmat, medierea în viaţa de familie s-a extins şi în alte state,

dintre care am reţinut exemplele Franţei şi Italiei. Deşi iniţial câmpul medierii era stabilit la

rezolvarea problemelor emoţionale şi de relaţionare dintre soţi, actualmente, câmpul medierii

s-a lărgit cuprinzând toţi membrii familiei, şi nu numai. Medierea familială nu îşi propune

rezolvarea tuturor problemelor iscate în conflictele familiale, ci favorizarea redeschiderii

proceselor de comunicare şi relaţionare a subiecţilor, mai ales în cazuri de separaţie sau de

divorţ. În acest context, medierea familială reprezintă o cale voluntară de gestionare a

conflictului care apare într-o familie, cu condiţia ca subiecţii să fie interesaţi de identificarea

soluţiilor reciproc acceptabile

Medierea în relaţiile internaţionale

1. Conflictele internaţionale. În opinia lui Marshall B. Rosenberg, conflictul

internaţional reprezintă „un dezacord asupra unei chestiuni de fapt sau de drept, o

contradicţie, o opoziţie de teze juridice sau de interese între două state. În doctrină se face

distincţie între conflicte internaţionale de natură juridică – care comportă asupra aplicării

sau interpretării dreptului existent – şi conflicte internaţionale de natură politică - asupra

modificării dreptului existent.

2. Modalităţi paşnice de reglementare a conflictelor, atât în exteriorul organizaţiilor

internaţionale cât şi în cadrul acestora. Modalităţile paşnice de reglementare a conflictelor în 18

afara cadrului procedural al organizaţiilor internaţionale se împart în două categorii, în funcţie

de procedurile pe care le utilizează. Astfel, când sunt folosite proceduri diplomatice se

vorbeşte despre:

- negocierile diplomatice – care se desfăşoară în cadrul normal al relaţiilor dintre state

fie cu ocazia unei conferinţe speciale, fie cu ocazia unor reuniuni periodice, prin

intervenţia diplomaţilor sau a oamenilor politici;

- bunele oficii – care constă în „demersul unuia sau mai multor guverne americane, sau

al unuia sau mai multor cetăţeni eminenţi ai unuia dintre statele neimplicate în

diferend, cu scopul de a apropia părţile oferindu-le posibilitatea de a găsi direct o

soluţie adecvată;

- medierea internaţională.

Atunci când se folosesc proceduri instituite, modalităţile de reglementare a conflictelor sunt:

ancheta – care presupune facilitarea reglementării unui conflict prin cunoaşterea

exactă a faptelor prin intermediul unui organism care să ofere toate garanţiile

imparţialităţii;

concilierea – al cărui scop este acela al intervenţiei unei comisii compuse din persoane

care se bucură de încrederea părţilor pentru a pune de acord adversarii, în urma unei

proceduri în contradictoriu;

reconcilierea – care presupune mai mult decât soluţionarea conflictului, reprezentând

pasul următor către o comunitate sigură şi integrată; şi

arbitrajul internaţional – care permite reglarea unui litigiu de către judecătorii aleşi

de către părţi.

Modalităţile de reglementare paşnică a diferendelor internaţionale în cadrul procedural al

organizaţiilor internaţionale ţin de misiunea oricărei astfel de organizaţii. În ceea ce priveşte

organizaţiile internaţionale, distingem ONU – organizaţie internaţională cu vocaţie de

intervenţie universală, cu triplă misiune: prevenirea diferendelor internaţionale, reglarea

conflictelor care pot surveni, şi în fine, luarea unor măsuri poliţieneşti colective pentru a

împiedica sau pentru a estompa recursul la forţă, dar şi organizaţii internaţionale cu vocaţie

regională. Acestora li se adaugă şi mecanismele europene constituite în scopul reglementării

paşnice a conflictelor, dar şi mecanismele de reglare judiciară a diferendelor internaţionale –

Curtea Internaţională de Justiţie.

19

Definirea conceptului de „mediere internaţională, raportat la cel de „conflict internaţional.

Terţul ocupă un rol deosebit şi în medierea internaţională. Intervenţia terţului este justificată

atât de necesitatea reducerii numărului şi intensităţii conflictelor, de dorinţa statelor de

promovare şi protejare a păcii, cât şi de motive ce ţin de promovarea intereselor naţionale şi

de politică de putere. Din acest punct de vedere, medierea reprezintă un instrument de

politică externă a statelor. În intervenţia sa, mediatorul internaţional are la dispoziţie diverse

strategii şi tactici pentru managementul şi soluţionarea conflictelor. În literatura de

specialitate se disting diverse astfel de strategii şi tactici, însă cele care s-au consacrat sunt:

- strategiile de comunicare – facilitare – în cadrul cărora terţul aranjează întâlnirea

părţilor, încearcă îmbunătăţirea relaţiilor dintre acestea, sau cel puţin transmite mesaje

între ele;

- strategiile de formulare - prin care mediatorul formulează o agendă, sugerează noi

modalităţi de abordare a problemelor, şi propun soluţii posibile;

- strategiile de manipulare - prin care mediatorul poate ameninţa sau poate face

presiuni asupra părţilor pentru a face concesii şi a ajunge la un compromis.

În punerea în practică a strategiilor şi tacticilor amintite, terţii – în calitatea lor de mediatori –

îndeplinesc anumite funcţii necesare pentru a-şi implementa intervenţiile: funcţii de

informaţie – prin furnizarea de informaţii către părţile care nu îşi vorbesc sau care se află în

mijlocul unui conflict violent; funcţii tactice - funcţii prin care terţii reduc impactul tacticilor

rigide; funcţii de supraveghere – atunci când părţile implicate în conflict sunt împiedicate să

ajungă la un acord datorită faptului că nu au încredere unele în altele că ar putea să ducă la

bună îndeplinire, cu bună credinţă, termenii acestuia – caz în care terţii vor monitoriza de o

manieră imparţială continuitatea executării acordului în timp.; şi funcţii de relaţionare – prin

care terţul purcede de la simplul act de furnizare a informaţiilor la diferite acţiuni care

presupun persuasiune sau coerciţie pentru a induce părţilor nevoia redefinirii uneia sau mai

multor caracteristici majore a relaţiei dintre ele, în vederea facilitării obţinerii rezultatului

dorit.

În ceea ce priveşte condiţiile în care intervine medierea internaţională în literatura de

specialitate s-au conturat s-au conturat mai multe opinii. O vom reţine pe cea potrivit căreia

condiţiile specifice intervenţiei medierii internaţionale sunt:

20

- fenomenul maturării conflictului - „maturarea reprezintă premisa obligatorie pentru

progresul diplomatic, adică circumstanţele pregătitoare pentru un progres negociat sau

chiar pentru o soluţie;

- acceptarea medierii de către părţile implicate în conflict - aceasta înseamnă că

„părţile îşi menţin controlul asupra finalului disputei şi asupra libertăţii lor de a

accepta sau de a respinge medierea sau propunerile mediatorului.

Mediatori care pot interveni în conflictele internaţionale sunt: individul mediator, statele

mediatoare – superputerile şi puterile mici şi mijlocii -, organizaţiile internaţionale cu vocaţie

internaţională şi organizaţiile internaţionale cu vocaţie regională.

Intervenţia medierii în crizele internaţionale. Acestea sunt episoade periculoase care pot

destabiliza nu numai actorii direct implicaţi, ci întregul sistem internaţional. Acestea pot

schimba pentru totdeauna distribuţia puterii în comunitatea internaţională sau într-un sub-

sistem regional. Medierea nu este un fenomen rar întâlnit în crizele internaţionale sau în

cadrul conflictelor. Aşa cum crizele sunt un tip al conflictelor, managementul crizelor diferă

de rezolvarea conflictului.

În literatura de specialitate nu există o anumită definiţie pentru managementul crizelor sau

pentru soluţionarea conflictului şi nici un acord asupra a ceea ce duce la rezolvarea cu succes

a acestora. Autorii fie nu fac distincţie între aceşti termeni, fie eşuează în definirea clară a

acestora. Cu toate acestea, unii autori sunt de părere că distincţia între aceşti doi termeni este

esenţială pentru a înţelege şi evalua eficienţa medierii. Schroeder, Gilbert, Lauren şi alţii au

susţinut că marea majoritate a crizelor nu pot fi administrate. Pe de altă parte, există opinii

potrivit cărora, în ciuda naturii imprevizibile a crizelor, pot fi făcuţi anumiţi paşi care să

afecteze dinamica şi finalul acestora. Cu alte cuvinte, se poate vorbi despre managementul

crizelor. Evans şi Newnham definesc managementul crizei internaţionale ca „încercare de a

controla evenimentele din timpul crizei pentru prevenirea iscării violenţelor. Prima misiune a

managementului crizei este terminarea imediată a acesteia, înainte ca ea să escaladeze sau să

se extindă. În literatura de specialitate s-a notat că acest efort este avut în vedere la rezolvarea

problemelor disputate sau care stau la baza interacţiunilor violente dintre părţi. Pentru D. M.

Kolb şi E. F. Babbitt managementul implică „întreruperea temporară a unui conflict care este

în desfăşurare, în vreme ce pentru M. Kleiboer managementul reprezintă „efortul de

neutralizare a consecinţelor distructive ale conflictului. Aceste puncte de vedere referitoare la

21

conceptul de management al crizei sunt similare cu ceea ce Young denumeşte „controlul

crizei”.

Deşi se reţine că managementul crizelor diferă de cel al conflictelor, strategiile pe care

mediatorii le pot utiliza în gestionarea crizei internaţionale sunt aceleaşi ca şi în cazul

managementului conflictelor internaţionale: facilitarea/comunicarea, formularea sau

manipularea. Stilul folosit reflectă preferinţele şi capacităţile actorilor implicaţi în criză. O

altă chestiune relevantă se referă la variabilele care afectează managementul crizelor şi

eficienţa diverselor stiluri de mediere folosite.

În ceea ce priveşte managementul conflictelor dintre organizaţiile internaţionale, în doctrină s-

a făcut o dublă clasificare. În primul rând, în funcţie de natura organelor care intervin aceste

conflicte pot fi administrate de organe a căror funcţie principală este executivă sau

deliberativă, direct sau prin intermediul unui organ subsidiar; printr-un organ arbitral; printr-

un organ judiciar; sau printr-un organ ad-hoc. Apoi, după natura puterilor, managementul

conflictelor dintre organizaţiile internaţionale se face prin: conciliere; reglare politică fără

caracter obligatoriu (recomandarea, ancheta) sau cu caracter obligatoriu; sau prin

reglementare arbitrală sau judiciară. Deşi medierea nu este amintită în cadrul acestor

clasificări, în virtutea caracteristicilor acesteia, considerăm că organizaţiile internaţionale pot

apela la mediere pentru soluţionarea rapidă şi paşnică a diferendelor dintre ele.

Soluţionarea unui litigiu sau a unui conflict nedevenit litigios, pe cale amiabila, cu ajutorul

unei terţe persoane obiective şi imparţiale, face ca procedura medierii sa fie tot mai preferata

de către oamenii şi instituţii, pe care complexitatea relaţiilor sociale şi economice îi plasează

la un moment dat în situaţii conflictuale diverse.

Geneza procedurii de mediere a avut loc cu mult timp în urma, intr-o perioada în care

nu s-a conştientizat încă faptul ca a luat naştere o noua forma de administrare şi rezolvare a

conflictelor.

Conflictul internaţional este fără nici un dubiu unul dintre cele mai cuprinzătoare

procese ce intervine în mediul internaţional. De asemenea poate fi unul dintre cele mai

distrugătoare şi periculoase procese daca este condus în mod defectuos, putând duce la

nesastifacţii comune şi violenta. Din aceasta cauza, trebuie sa se studieze nu doar cauzele

conflictului, cel mai important fiind studierea căilor şi metodelor prin care se poate rezolva

conflictul în mod pozitiv şi se pot minimaliza consecinţele distructive.

22

Instrumente ale politicilor – negocierea diplomatică

În încercarea de a-și realiza obiectivele, de a-și proteja interesele, guvernele trebuie să

comunice cu aceia ale căror idei doresc să le schimbe, modifice sau să le întărească.

Majoritatea declaraţiilor oficiale care se adresează celorlalte ţări sunt realizate prin căile

diplomatice formale sau prin comunicare directă dintre ministerele de externe și conducători

ai statului, însă funcţionarii guvernamentali pot da declaraţii, atât către auditoriul din propria

ţară cât și către popoare și guverne străine, în cadrul conferinţelor de presă și întrunirilor

politice.

Tema comunicării interstatale include statuarea obiectivelor unui guvern, ameninţări,

promisiuni, expunerea posibilităţii de a încheia înţelegeri asupra unor probleme litigioase.

Diplomaţii sunt parţial încununaţi de succes când pot determina un guvern la care sunt

acreditaţi, să deţină, asupra unei împrejurări specifice, aceeași perspectivă pe care o are

guvernul ale cărui interese le reprezintă; succesul este deplin când e posibil să schimbe sau să

menţină acţiunile unui guvern străin într-o manieră favorabilă intereselor guvernului ale cărui

interese le reprezintă. De obicei, în timpul procesului de comunicare cei care formulează

politici își vor revizui obiectivele în lumina circumstanţelor ce se schimbă și în funcţie de

răspunsurile guvernului străin; și întreaga procedură continuă până când consensul este atins

prin negociere, până când este impus, sau până când unul dintre guverne își abandonează, sau

își retrage cererile dacă întâmpină o rezistenţă din exterior. Dar, înainte de a avea loc

negocieri sau schimburi obișnuite de informaţii și opinii, statele, prin guvernele lor, trebuie să

se recunoască unul pe celălalt. Aceasta reprezintă o expresie formală necesară intrării într-un

club de state. Fără o recunoaștere formală, entităţile politice nu pot beneficia de nici unul din

drepturile și garanţiile pe care le asigură dreptul internaţional.

Recunoșterea diplomatică

În secolul XX, practica în recunoașterea diplomatică a devenit mai controversată și

mai puţin automată. Recunoașterea diplomatică furnizează unităţii politice o formă de

legitimare externă și sprijin.

Guvernele pot să refuze acordarea recunoașterii unui stat nou, chiar dacă a întrunit

condiţiile minime. Acest lucru înseamnă excluderea unităţii politice din comunitatea

23

internaţională și poate reprezenta un pas calculat către anihilare.

De asemenea, în cadrul recunoașterii statalităţii, există problema recunoașterii noului

conducător al guvernului din partea unui stat deja existent. Acolo unde guvernele se schimbă

prin proceduri reglementate, ca alegerile prezidenţiale și parlamentare, recunoașterea este

acordată automat. Dar, acolo unde un guvern ajunge la putere printr-o revoluţie, lovitură de

stat sau asasinat, decizia de a extinde sau a restrânge recunoașterea devine o chestiune de

politică diplomatică și strategică. Fără îndeplinirea procedurii de recunoaștere, comunicarea

diplomatică formală era dificilă și chiar imposibilă. Nerecunoașterea este un semn distinctiv

de dezaprobare și dacă suficiente guverne fac la fel, statul care nu este recunoscut ar putea

întreţine cu dificultate relaţiile de afaceri, diplomatice și comerciale normale cu celelalte

state. Dacă relaţiile diplomatice sunt stabilite formal prin politici de recunoaștere ele pot fi şi

întrerupte. Acesta este doar un model dintr-o serie de forme de presiune diplomatică proiectat

pentru schimbarea comportamentului "ţintei" sau pentru a exprima doleanţele unui stat. Acolo

unde două state au întrerupt căile de comunicare formale prin întreruperea relaţiilor

diplomatice, pot să ceară unei a treia ţări să-şi folosească instituţiile pentru menţinerea unor

legături minime între cele două ţări. O variaţiune pe aceeaşi temă o constituie relaţiile la un

nivel secundar.

Aceste modalităţi diferite de manipulare a practicii diplomatice, incluzând chestiunea

recunoaşterii, sunt mijloace de ghidare ale unui conflict şi de încercare de a influenţa alte

guverne. Dar în cele mai multe cazuri, o dată recunoaşterea acordată, avantajele menţinerii în

totalitate a relaţiilor diplomatice surmontează desele realităţi simbolice ale întreruperii lor sau

ale coborârii lor la un nivel mai scăzut.

Astăzi, diplomaţii caută să extindă interesul naţional în teritorii străine, să protejeze

societatea naţională de un pericol iminent, să mărească volumul tranzacţiilor, să rezolve un

conflict asupra unui teritoriu contestat sau să controleze traficul de droguri.

Modele bilaterale de comunicare diplomatică ale sec al XVIII-lea au făcut loc

conferinţelor multilaterale ad-hoc şi mai recent au făcut loc organizaţiilor diplomatice şi

tehnice permanente - şi în primul rând ONU.

Astăzi, conceptul de conferinţă diplomatică multilaterală este instituţionalizat prin

Organizaţia Naţiunilor Unite şi agenţiile specializate. Aceste organizaţii sunt bine cunoscute,

dar diplomaţia multilaterală are loc constant în mii de conferinţe ad-hoc, cât şi întâlniri mai

puţin formale între diplomaţi şi reprezentanţi ai guvernului.24

Majoritatea marilor conferinţe multilaterale din perioada noastră include şi alte

întruniri importante: întâlnirile organizaţiilor non-guvemamentale care îşi fac negocierile

proprii şi îşi fac propriile rezoluţii. Acestea sunt arătate diplomaţilor oficiali.

Fie conduse de diplomaţi experimentaţi sau de şefi de state, comunicarea dintre

guverne, care reprezintă o gamă largă de sisteme sociale economice şi politice, este în mod

normal vulnerabilă la o serie de distorsiuni datorate diferenţelor culturale, clivajelor

ideologice şi neînţelegerilor de suprafaţă.

Protocolul diplomatic reprezintă un sprijin important pentru diplomaţi în vederea

îndeplinirii însărcinărilor într-o manieră eficientă.

25