1. Reporteri generalişti, reporteri specializaţi. Calităţile unui bun reporter. Jurnalistul si evenimentul. Tipuri de evenimente publice. Evenimentul este faptul socialmente semnificativ. Acela care influenţează existenţa unui număr mare de oameni. Două sunt noţiunile cheie în această definiţie: fapt şi semnificaţia lui socială. „Deoarece concepţia occidentală a informaţiei se bazează pe ipoteza că există o 6realitate exterioară susceptibilă de a fi descrisă, producţiile oricărui sistem mediatic care neagă aceste premise, sunt calificate drept propagandă. În mintea occidentalului, distincţia dintre informare şi propagandă rezidă deci în premisele ce prezidează munca celor care asamblează mesaje/texte. Aceia care au obiective predeterminate produc propagandă. Aceia al căror scop unic este să reflecte realitatea, produc informaţie” (Harvey Molotch). Tipuri de evenimente : CONFERINŢE, CONGRESE, SIMPOZIOANE, EVENIMENTE INTERNE, WORKSHOPURI, TRAININGURI, SEMINARII, WEBINARII, LANSĂRI DE PRODUSE, TÂRGURI ŞI EXPOZIŢII, EVENIMENTE DE PRESĂ. Evenimentul desemnează un fenomen ce se produce în lume sau un fapt ieşit din comun, o ştire. Comportă două planuri: al realului; al informaţiei.
Transcript
1. Reporteri generalişti, reporteri specializaţi. Calităţile unui bun reporter.
Jurnalistul si evenimentul. Tipuri de evenimente publice.
Evenimentul este faptul socialmente semnificativ. Acela care influenţează existenţa unui
număr mare de oameni. Două sunt noţiunile cheie în această definiţie: fapt şi semnificaţia lui
socială. „Deoarece concepţia occidentală a informaţiei se bazează pe ipoteza că există o
6realitate exterioară susceptibilă de a fi descrisă, producţiile oricărui sistem mediatic care neagă
aceste premise, sunt calificate drept propagandă. În mintea occidentalului, distincţia dintre
informare şi propagandă rezidă deci în premisele ce prezidează munca celor care asamblează
mesaje/texte. Aceia care au obiective predeterminate produc propagandă. Aceia al căror scop
unic este să reflecte realitatea, produc informaţie” (Harvey Molotch).
Tipuri de evenimente :
CONFERINŢE,
CONGRESE,
SIMPOZIOANE,
EVENIMENTE INTERNE,
WORKSHOPURI, TRAININGURI,
SEMINARII, WEBINARII,
LANSĂRI DE PRODUSE,
TÂRGURI ŞI EXPOZIŢII,
EVENIMENTE DE PRESĂ.
Evenimentul desemnează un fenomen ce se produce în lume sau
un fapt ieşit din comun, o ştire.
Comportă două planuri:
al realului;
al informaţiei.
Există patru categorii de evenimente:
1. evenimentele de rutină;
2. accidentele;
3. scandalurile;
4. hazardul fericit.
Orice eveniment implementează o strategie de business și are anumite obiective de business și de
comunicare bine definite, pentru a căror îndeplinire cu succes a fost creat instrumentul nostru.
Monitorizarea în timp real a eficienţei comunicării cu publicurile interesate şi rapoartele
specializate EventLink360 permit în mod rapid şi eficient măsurarea rezultatelor şi analiza
ROI post-eveniment.
Aproape orice organizaţie şi companie modernă, deschisă foloseşte evenimentele interactive ca
instrumente strategice de comunicare şi business development pentru a comunica în mod
constant, direct şi eficient cu un public diversificat:
15. Noţiunea de sursă. Relaţia jurnalist/surse de informare.
Noţiunea de sursă de informare (interlocutor al jurnalistului, fără de care jurnalismul de
informare nu poate exista). Pe de altă parte, credibilitatea informaţiei depinde de o serie întreagă
de factori: credibilitatea (sinceritatea/dorinţa) sursei de informare de a transmite informaţia;
capacitatea jurnalistului de a căuta SDI. (sursa de informare) cea mai avizată (exact aceea care
este în posesia informaţiei căutate); abilitatea jurnalistului de a formula cele mai nimerite
întrebări; abilitatea sa de a controla informaţia (= Încrucişarea surselor); capacitatea sa de a
ierarhiza corect informaţia; nu în ultimul rând, capacitatea sa de a redacta corect/cu acurateţe
textul de informare; în fine, atribuirea corectă (indicarea în text a SDI./a tuturor SDI.) în absenţa
căreia textul este incomplet, adică nu răspunde la întrebarea legitimă a publicului: de unde ştii?
Rolul predocumentării în abordarea cu succes a sursei. Clasificarea surselor din mai multe
perspective: 1. După felul în care jurnalistul stabileşte relaţia cu sursa: a) Sursă directă. b) Sursă
identificată. c) Sursă indirectă. d) Sursă neidentificată. 2. După statutul sursei: surse oficiale
(convenţionale), neoficiale. 3. În general, sunt trei feluri de surse: bune, rele şi îndoielnice.
Instanţele alese şi organele executive (consilii generale şi
municipale);
Administraţiile de stat (prefecturi),
Organisme parapublice (camere de comerţ şi industrie);
9este exprimat prin modul imperativ („Faceţi ca toată lumea: citiţi France-Soir!”). Funcţia
poetică (estetică) nu se limitează doar la poezie sau la literatură. Sprijinindu-se pe mesajul în
sine, ea pune în evidenţă partea palpabilă a semnelor.
Jakobson oferă următorul exemplu: „De ce spuneţi întotdeauna Jeanne şi Marguerite, şi nu
Marguerite şi Jeanne? O preferaţi pe Jeanne surorii sale gemene?”, „Deloc, dar aşa sună mai
bine”. Prin funcţia fatică (relaţională), emiţătorul încearcă să stabilească şi să menţină contactul
cu destinatarul, să verifice dacă circuitul funcţionează („Alo?”). Încercăm să reţinem atenţia
celuilalt prin cuvinte sau fraze golite de sensul real („Cum merge?”), scopul fiind acela de a
stabili şi de a menţine contactul. Cu funcţia metalingvistică, emiţătorul foloseşte codul pentru a
vorbi despre cod. Este vorba despre a verifica dacă este utilizat corespunzător acelaşi cod („Nu
vă pot urmări. Ce vreţi să spuneţi?”. Observăm că un mesaj poate avea mai multe funcţii
simultan. Semnificaţia reală a unui mesaj depinde, înainte de toate, de funcţia care predomină în
momentul comunicării. Nu există funcţii exclusive sau unice, doar funcţii dominante.
Cunoaşterea lor permite, însă, o mai bună înţelegere a rolului social al limbii şi, prin extensie, a
oricărui act de comunicare. Funcţiile specifice comunicării jurnalistice (textului jurnalistic) sunt
două: funcţia referenţială şi funcţia fatică.
Structura textului jurnalistic.
Structura textului jurnalistic constă în construcţia acestuia, realizată prin unitatea
conţinutului şi a formei. Ea presupune integrarea (asamblarea) elementelor constitutive într-un
tot închegat, unitar, coerent, înţeles ca sistem al relaţiilor dintre părţi.
„Forma” unui text jurnalistic se edifică printr-un act de compoziţie şi limbaj, adică prin
asamblarea unei realităţi textuale de tip special. Este firesc, deci, să ne intereseze modul de
organizare internă a textului (propoziţie – secvenţă – text), procedeele compoziţionale şi figurile
de stil etc. (Nota bene: Propoziţia este enunţul narativ cel mai simplu. Secvenţa este alcătuită
dintr-o succesiune de propoziţii).
Compoziţie înseamnă identificarea şi asamblarea unor structuri textuale diverse într-un tot
cu finalitate unică, potrivit unui sistem de reguli prestabilite. Dar, în acelaşi timp, nu trebuie
neglijate nivelurile configurative ale textului jurnalistic care vizează „conţinutul” (materialul
evenimenţial, tema sau problema, ideea), precum şi unele elemente constitutive care se referă, în
egală măsură, la fond şi expresivitate (subiect, motiv şi laitmotiv).
S-au făcut foarte multe speculaţii în jurul conceptului de temă. Mai ales, până în ’89, când
jurnalismul nostru a fost supus metodic unui sistem de dogmatizare prin discriminare tematică –
decretarea unor teme tabu şi privilegierea altora: mitologia „omului nou”, patriotismul sovietic,
subiectele de producţie, mai cu seamă a celor de sorginte triumfalistă etc. Evident, opţiunea
tematică este importantă pentru jurnalişti. Când, însă, o anume problematică nu-şi dobândeşte
echivalentul expresiv, ea eşuează într-un produs mediatic submediocru. Multe teme de adâncă
gravitate umană au fost compromise, deoarece unii care le-au abordat n-au beneficiat de suficient
har creator, iar alţii s-au dovedit a fi nişte conjuncturişti.
Dar care este distincţia dintre tema şi subiectul mesajului jurnalistic? În majoritatea
lucrărilor de poetică modernă tema este considerată un element al materialului jurnalistic, pe
când subiectul ţine de nivelul configurativ al textului publicistic, de modelarea particulară pe
care o primeşte o anumită temă. Raportul dintre subiect şi temă este admirabil definit de istoricul
de artă Andrei Cornea: „Un om îşi clădeşte o casă – iată subiectul activităţii sale din acel
moment. Dar pentru a înţelege bine ce vrea omul în cauză, subiectul nu dezvăluie prea multe şi
trebuie recurs la temă. Aceasta dă lucrurilor relief. Iar în cazul de faţă, ea ar putea fi
identificată, să spunem, cu dorinţa omului de a avea un spaţiu al său, familiar, confortabil.
Subiectul, prin urmare: a clădi o casă. Tema: a fi acasă ”.
Iar pe reversul paginii cu pricina sunt emise o serie de gânduri care, practic, epuizează
problema: „Subiectul îl putem regăsi, aşadar, în imediat, în concret, în vizibil. Lui îi este pe plac
10precizia şi poate fi de îndată circumscris, planificat, îndosariat sau clasat. Tema e, de obicei,
relativ ascunsă, invizibilă. Nu poţi ajunge la ea decât printr-o imersiune riscantă şi mai ales
nesigură. (...) Un subiect îl alegi, îl supui; tema te alege ea, i te supui. Subiectul seamănă cu
conţinutul unui cadou; tema cu bucuria pe care el o trezeşte. Prin subiect ajungem doar la ceea
ce altul face; prin temă – şi la ceea ce el visează ”.
Materialul tematic este preexistent mesajului audiovizual, iar trecerea lui prin mecanismele
compoziţiei presupune o preselecţie necesară viitorului discurs, pe care scriitorul şi teoreticianul
literar rus Victor Şklovski, a numit-o fabulaţie sau serie evenimenţială în raport cu subiectul
numit şi serie compoziţională. Elementele inventate care pun în valoare suita evenimentelor,
compatibilă cu realitatea, alcătuiesc fabula operei artistice; subiectul cuprinde, în schimb,
evenimentele aşa cum sunt ele dispuse în secvenţialitatea mesajului narativ: aşadar, fabula
reuneşte totalitatea materialelor cărora subiectul le va oferi o configuraţie specifică.
Dacă tema ne furnizează un prim imbold în realizarea mesajului jurnalistic, apoi ideea
constituie axul director în jurul căruia se structurează demersul publicistic, adică se edifică
forma. Ideea unui text jurnalistic nu se regăseşte în anumite fraze mai valoroase, ci este validată
de întreaga construcţie textuală. Este grăitoare, în acest sens, aserţiunea semioticianului Iuri
Lotman care vizează, ce-i drept, textul literar, dar care poate fi extrapolată la discursul
jurnalistic: „Cercetătorul care (...) caută ideea în unele citate izolate se află în postura omului
care, ştiind că o casă are un plan, ar încerca să demoleze pereţii pentru a găsi locul unde este
zidit proiectul. Planul nu este zidit în pereţi, el este realizat în proporţiile clădirii. Planul este
ideea arhitectului, iar structura clădirii constituie materializarea acesteia”.
11Am „descompus” mesajul jurnalistic din raţiuni de ordin metodologic: în realitate,
„conţinutul” se naşte o dată cu „forma”, de care nu poate fi detaşat, aşa cum nu pot fi despărţite
faţa şi reversul unei foi de hârtie. Unul dintre cei mai străluciţi teoreticieni ai Şcolii formale ruse,
ne referim la Iuri Tânianov, a ironizat aplicarea simplistă a noţiunilor respective: „Formă –
conţinut = pahar – vin”. Dar cercetătorul a subliniat, totodată, că toate asemănările spaţiale
utilizate pentru a desemna conceptul de formă sunt importante pentru că doar simulează
analogiile, suferind însă de cusurul că în această operaţiune firească se infiltrează mereu
elementele statice, strâns legate de spaţialitate, în pofida faptului că formele spaţiale trebuie
privite ca nişte entităţi dinamice sui generis. O ultimă precizare: în procesul de analiză a textelor
jurnalistice accentul trebuie pus pe relaţiile dintre elementele constitutive ale structurii textuale,
cunoscut fiind faptul că unele dintre aceste categorii sunt total „absorbite” de mesajul jurnalistic,
iar semantica altora poate fi identificată doar cu o anume aproximaţie.
Aspectul formal al unui text jurnalistic influenţează structura textului. În acest sens, van Dijk
consideră că elementele constitutive ale textului jurnalistic: titlul, şapoul sau paragraful iniţial,
faptele, consecinţele, „fundalul” (engl. background), reacţiile verbale ale protagoniştilor
reprezintă macrostructuri specifice textului jurnalistic (1988). Schema textuală propusă de van
Dijk este utilă cercetării, deoarece ea permite descrierea textelor cunoscute/acceptate ca texte
jurnalistice. Autorul identifică elemente structurale care aparţin fără nici un dubiu construcţiei
textelor jurnalistice, cum ar fi: titlul, şapoul sau paragraful iniţial (lead). Celelalte elemente
prezentate de van Dijk, faptele, consecinţele, fundalul (contextul), reacţiile verbale, nu sunt
specifice numai construcţiei textelor jurnalistice, ci oricărui tip de text narativ.
Structura „în cascadă” de care vorbeşte van Dijk este cunoscută jurnaliştilor sub denumirea
de „piramidă inversată” sau „răsturnată” şi este reprezentată sub forma unei piramide cu vârful în
jos, alcătuită din trei secvenţe textuale: baza piramidei, care constituie cea mai importantă
structură textuală (paragraful introductiv sau lead), corpul textului (contextul) şi paragraful final.
Tipul de text care concretizează structura piramidei inversate este ştirea, textul de presă cu
gradul cel mai mare de neutralitate (jurnalistul „se ascunde” în spatele faptelor) şi de concizie.
Ştirea îşi organizează informaţiile după criteriul relevanţei acestora în relaţie cu un eveniment de
actualitate şi cu sistemul de aşteptări ale publicului.
Astfel, primul element de captare îl reprezintă titlul, în care fie se introduce o informaţie de
interes dintre cele care circumscriu evenimentul, fie se realizează un rezumat al evenimentului.
De exemplu, „Muzica ar putea fi interzisă în şcolile din Kuweit” (Libertatea, 5 ianuarie 2005)
face parte din prima categorie de titluri şi, cu toate că informaţia este dubitativă („ar putea fi
interzisă”), ea stârneşte curiozitatea cititorului. Primul paragraf (lead) al textului dezvoltă şi
concretizează informaţia din titlu, răspunzând la întrebările Cine? Ce? Unde? Cum? Din ce
cauză?: „Un deputat kuweitian a anunţat că va conlucra cu alţi deputaţi în vederea interzicerii
predării muzicii în şcolile emiratului, catalogând această activitate drept pierdere de timp”. În
lead informaţiile privind cauzele evenimentului sunt vagi, ceea ce menţine curiozitatea
cititorului; în ansamblu, însă, lead-ul oferă suficiente informaţii pentru ca un cititor cu o strategie
de lectură să decidă dacă va citi textul în continuare sau nu.
Paragraful următor conferă mai multă precizie răspunsurilor la întrebările: Cine? (numele
complet), Cum? („să înainteze această propunere pentru dezbateri în cadrul parlamentului”),
Când? („săptămâna viitoare”), Din ce cauză? („catalogând muzica drept antiislamică”):
„Deputatul Daihalahh Buramia al Mutairi a afirmat că ar fi posibil să înainteze această
propunere pentru dezbateri în cadrul parlamentului, ce se va întruni săptămâna viitoare într-o
şedinţă privind sistemul educaţional din emirat. „Lecţiile de muzică ocupă timpul elevilor, fără
ca aceştia să aibă vreun câştig din aceasta. Părinţii nu îşi trimit copiii la şcoală să înveţe să
cânte, ci pentru a primi o educaţie ştiinţifică utilă, care să le servească lor şi ţării”, consideră
deputatul kuweitian. Catalogând muzica drept antiislamică, Mutairi a declarat că intenţionează
să propună înlocuirea acestei discipline cu un curs de educaţie islamică.”
Ultimul paragraf conţine alte informaţii despre iniţiatorul legii („medic de profesie”, Mutairi
este deputat islamist), ceea ce permite contextualizarea evenimentului („la ultimele alegeri
12legislative”, „forţele islamice au câştigat 40 % din voturi”): „Medic de profesie, Mutairi a
obţinut un mandat de deputat în parlamentul kuweitian în urma alegerilor legislative din iulie,
care au constituit un adevărat succes pentru forţele islamiste, câştigătoare a 40 % din locuri”.
Structura compoziţională a „piramidei inversate” a reprezentat (şi mai reprezintă încă) „un
mit” al presei scrise, începând cu deceniile 6-7 ale secolului al XX-lea, considerându-se că
modul acesta particular de organizare a informaţiilor constituie forma textuală cu maximă
eficienţă în comunicarea jurnalistică. Ea răspunde aşteptărilor publicului şi conceptului de
„lectură eficientă”, concept operaţional în mass-media prin derivatele lui: lectura rapidă, lectura
selectivă, lectura parţială. A organiza informaţiile în structura piramidei inversate înseamnă a
livra informaţia esenţială în primul paragraf, lăsându-i receptorului posibilitatea de a alege
continuarea sau renunţarea la lectură, în funcţie de starea şi de interesele sale de moment. În felul
acesta, se manifestă consideraţie faţă de receptor, stabilindu-se o relaţie bazată pe respect şi
încredere reciprocă între emiţător şi cititor.
Etapele principale ale conceperii şi elaborării unui text jurnalistic.
Aşadar, planificarea şi „construcţia” textului jurnalistic se desfăşoară în conformitate cu
aşteptările publicului vizat, cu intenţia de a atrage şi de a menţine interesul acestuia. Să urmărim
traseul „concepţie – documentare – redactare” la realizarea unui reportaj din presa scrisă.
Construcţia reportajului poate fi asemuită cu montajul unui film, în măsura în care acesta
„asamblează” scene, imagini (prim-plan, plan detaliu, portret) şi urmăreşte un fir narativ.
PLANUL INCLUDE: Ideea reportajului: Ideea reprezintă axul director al textului. Ideea
constituie „nucleul dur al comunicării” sau „ceea ce ar trebui neapărat spus într-o
propoziţie/frază, dacă n-am avea destul timp şi spaţiu pentru a spune mai mult”.
De cele mai multe ori, ideea textului se regăseşte şi în titlu. Impactul pe care-l va avea
reportajul asupra publicului depinde, în mare măsură, de felul în care începe textul, de modul în
care sunt elaborate primul paragraf sau primele fraze (engl. lead).
Paragraful iniţial sau primul paragraf trebuie să fie concis, evocator şi concret. Adesea
intro-urile sunt bazate pe vizualizare, adică pe transportarea cititorului în spaţiul unde se petrec
faptele. În acest caz, este obligatoriu să fie alese cuvintele care arată. Bunăoară: „Ea poartă o
bluză viu colorată” – nu arată mare lucru. În schimb, „Ea poartă o bluză verde aprins care
contrastează cu tenul palid” – ne ajută „să o vedem” mai bine.
Din perspectiva scriiturii, modalitatea aceasta îmbină descrierea cu naraţiunea, cu accent pe
cea dintâi. În principiu, acest tip de început este specific reportajului. Este important ca
jurnalistul să ştie să vadă ce este nou şi interesant în realitatea pe care intenţionează să o
transmită. În nici un caz, nu are a inventa ceva. Doar textul nu aparţine ficţiunii. D. Husson şi O.
Robert despre rolul paragrafului iniţial: „Pentru a construi un bun început de text, talentul
trebuie să tindă spre concilierea mai multor imperative, aparent puţin conciliabile: să anunţe
tema, să atragă atenţia cititorului, să-l facă să considere că subiectul poate să-l intereseze, dar
să lase destul mister, pentru ca să nu aibă impresia că a aflat tot din primul paragraf. Să-i spui
destul pentru a-i trezi curiozitatea, dar puţin, pentru a dori să continue lectura”.
„Corpul” reportajului (sau partea de mijloc a textului) este rezultat al „asamblării”
scenelor, portretelor, dialogurilor, detaliilor care validează ideea textului. Între „teza” iniţială şi
concluzie, se află „paragrafele de sprijin”. Fiecare, într-o succesiune logică, trebuie să dezvolte
paragraful iniţial. Un paragraf trebuie să conducă la următorul în chip firesc, fără poticneli.
Trecerea lină se obţine prin cuvinte de legătură, prin paragrafe de legătură, prin reluarea
cuvântului final din paragraful care se încheie, la începutul celui care urmează. „Scriitorul
are nevoie de paragraf pentru control. Cititorii, pentru acces. Fiecare paragraf este o idee, un
spaţiu distinct pentru dezvoltarea unui punct de sprijin. (...) Cititorul are nevoie să ştie în
fiecare moment unde se află şi încotro merge.” Ca parte a unui întreg, „fiecare paragraf are o
unitate. Este coerent. Are propriul accent. Pe scurt, este un text în miniatură.”
13Redactarea paragrafului final este tot atât de importantă ca şi „montajul” scenelor cu
semnificaţie sau conceperea paragrafului iniţial. Dacă începutul unui text deschide perspective şi
creează aşteptări, finalul are rolul de a fixa în mintea cititorului evenimentul/fenomenul tratat.
Mizele paragrafului final: să-l reţină pe cititor „captiv” în text, favorizând înţelegerea,
memorarea, reflecţia. Finalul reportajului poate fi conceput prin introducerea unui element de
noutate (noutate, în raport cu informaţiile existente în text): o scenă puternică, un detaliu de
culoare, un citat semnificativ. Formulările sentenţioase şi moralizatoare trebuie evitate, deoarece
ele nu sunt coerente cu tipul de text reprezentat: un text care ilustrează o experienţă trăită de
autor; un text narativ ce exploatează tehnica spectacolului. Rolul jurnalistului nu este acela de
a-l învăţa pe cititor ce concluzii să tragă sau care este morala pe care ar trebui să o însuşească. El
îi arată doar cum este lumea, iar cititorul extrage morala şi cântăreşte concluziile.
Jurnalismul de informare versus jurnalismul de opinie.
Jurnalismul de opinie constituie o funcţie fundamentală a jurnalismului, alături de aceea de
informare. În momentul de faţă, în principal în jurnalismul englez-american, graniţa dintre
informare şi opinie este clară. Pagini separate pe de o parte, iar pe de alta, interdicţia amestecării
în acelaşi text a factualului cu opinia (autorului sau instituţiei de presă). Presa independentă (prin
raport cu interesele politice şi/sau financiare ale unor grupuri) consideră că în virtutea dreptului
la libera exprimare a opiniei, orice opinie este valabilă, cu următoarele condiţii: opinia să nu
contrarieze interesul/binele public, dreptul la imagine, viaţa privată. Opinia să pornească de la
informaţii clare, verificate, corecte, altfel spus, respectând calităţile informării, şi cu condiţia ca
autorul textului de opinie să fie de bună credinţă (eliberat de interesul personal, deci în afara
conflictului de interese, neinfluenţat de propagandă sau de publicitate). Jurnalismul de opinie
este văzut azi, alături de Jurnalismul de interpretare, ca o modalitate prin care presa ăţi ajută
publicul să se orienteze în viaţa cotidiană politică, socială, economică, culturală, formându-şi
propriile criterii de evaluare, propria scară de valori, toate acestea permiţându-i să-şi exprime
drepturile cetăţeneşti cu responsabilitate sporită.
Specificul jurnalismului de investigaţie.
Ancheta sau INVESTIGATIVE REPORTING (varianta americană a anchetei) exercită o
veritabilă fascinaţie asupra tinerilor ziarişti şi nu numai. Genul a atins vârful de popularitate o
dată cu „scandalul Watergate”, finalizat prin demisia preşedintelui american R. Nixon, ca urmare
a dezvăluirilor de senzaţie ale jurnaliştilor Bob Woodward şi Carl Bernstein. Pentru D.
Anderson IR „este pur şi simplu relatarea informaţiei tăinuite”. Paul N. Williams, laureat al
Premiului Pulitzer: „IR este un proces intelectual. Este o problemă de culegere şi sortare a
ideilor şi faptelor, de construire a tiparelor, de analiză a opţiunilor şi a deciziilor bazate mai
mult pe logică, decât pe emoţie: decizia de a spune nu, în orice stadiu”. Clark R. Mollenhoh
consideră că „ IR este o profesiune precară. În cea mai mare parte, înseamnă ore, zile şi,
uneori, săptămâni, de muncă plicticoasă, de scotocire prin documente. Înseamnă interviuri, fără
sfârşit, cu oameni care, într-adevăr, nu vor să vorbească. Înseamnă piste false: frustrarea de a
avea prea multe piste cu sfârşit edulcorat sau, şi mai rău, cu rezultate neconcludente. Şi mai
înseamnă impenetrabilul zid de beton al oficialilor. Cu toate acestea, reporterii de investigare
sunt linia de comunicare vitală pentru bilanţul final al guvernului. Deviza reporterului de
investigare este aceasta: „Eşti aici ca să spui cum se petrec lucrurile cu adevărat, nu cum
spun actele oficiale că ar trebui să se petreacă.”
Genuri gurnalistice versus formate mediaGenuri jurnalistice
Reportajul se bazează pe existenţa unui fenomen social pe care-l explică, prin urmare este un gen jurnalistic elaborat la faţa locului, o experienţă de viaţă trăită nemijlocit. El preexistă ştirii, ca o realitate dobândită, ce face obiectul unei observaţii jurnalistice. Reportajul trebuie să adopte un punct de vedere distanţat şi global (principiul obiectivitătii) şi trebuie să propună în acelaşi timp o interogare a fenomenului tratat (principiul inteligibilităţii).
Relatarea este un amestec de procedeejurnalistice, o intersecţie de genuri: ştire, opinie, reportaj sau, mai rar, interviu. Preponderent informativă, are calitatea de aevoca un eveniment, un loc, o persoană, valorizând scurt şi decisiv, fără insistenţe, fără plictisul unor argumentări bogate. Ca şi reportajul, relatarea se face de la faţalocului, dar este mai obiectivă, evitând descrierile lungi, portretistica amplă, confesiunea sau umorul.
Ştirea Este cel mai frecvent gen publicistic şi reprezintă o veste care aduce o noutate de interes uman, considerată suficient de importantă, incitantă de jurnalist pentru a o relata cititorilor săi. O ştire bună trebuie să întrunească nişte calităţi: claritate, concizie, acurateţe. Ele trebuie să fie complete, dar nu exhaustive şi trebuie redactată într-un stil riguros, clar şi precis, lipsit de ambiguitate, dar nu şi de expresivitate. Trebuie să se respecte regulile imparţialităţii şi credibilităţii.
Interviul este genul ce constituie nucleul jurnalismului audiovizual şi reprezintă o conversaţie mediatizată, o succesiune de întrebări şi răspunsuri. Scopul interviului este de a oferi opinii, fapte pe o anumită temă prin intermediul unui interlocutor. Astfel, interviul este genul jurnalistic cel mai utilizat, atât ca modalitate de colectare a informaţiei, cât şi ca element de sinestătător în conţinutul unor emisiuni. Credibilitatea, fluenţa, ineditul confesiunii, reprezintă exigenţe obligatorii oricărui interviu bine realizat. interviul reprezintă o conversaţie înregistrată careare drept scop informarea inedită direct de la sursă
. Revista presei rezumă informaţiile din mass-media, impune minima informare a ascultătorului (Despre ce este vorba?) şi stârnirea curiozităţii. Comentariile, concluziile jurnalistului prin apelul la emfază sunt obligatorii. De obicei, acestui gen îi sunt proprii tonul ironico-sarcastic, vehement. Critica presupune contestare, nemulţumire şi opoziţie la ceva. Ironia, contestarea sau reproşul sancţionatoriu reprezintă mijloace uzuale de captaţie şi chiar de argumentare. Accentele pamfletare şi atacul la baionetă pot să existe într-un asemenea discurs, dar fără a se uita două lucruri extrem de importante: polemica vizează un subiect cu miză (intelectuală, ştiinţifică, morală etc.) şi procedeele stilistice argumentative cele mai potrivite sunt ironia, nu atacul la persoană, şi aluzia, nu comparaţia jignitoare.
Ancheta reprezintă un demers journalistic menit să dezvăluie adevăruri incomode şi ascunse
despre persoană publică, un grup de interese, despre afaceri oneroase de diferite tipuri, încălcări ale legii, evenimente neelucidate etc. În această ordine de idei, Michel Voirol face distincţia între reportaj şi anchetă: „dacă reportajul arată, Ancheta demonstrează. Subiectul reportajului este un spectacol. Subiectul anchetei este o problemă.”
Talk-show-ul. Corespondentul talk-show-ului este masa rotundă sau dezbaterea. Indiferent de specificul fiecărui tip, talk-show-ul presupune prezenţa mai multor invitaţi, adunaţi în jurul unui moderator (animator) pentru a comenta (explica) o anumită temă sau un anumit aspect al temei. Reuşita acestui demers jurnalistic implică: un subiect interesant şi provocator, o doză anume de actualitate, invitaţi cu un grad sporit de notorietate (de preferat, specialişti) şi un spaţiu generos de exprimare. Prin urmare, sensul unei emisiuni intitulate talk-show presupune polemică dezbatereaprinsă, controversată.
Conferinţa de presă se desfăşoară în situaţii deosebite, când sunt dezvăluite comunicate importante, de un interes general. Conferinţa de presă reprezintă un eveniment-cheie, care are menirea de atransmite informaţii de maximă importanţă. Informaţia urmează să fie dezvăluită şi discutată cu reprezentanţii din mass-media. Temele unei conferinţe pot fi decizii politice majore, proiecte importante, întâlniri cu personalităţi marcante, conflicte, situaţii de urgenţă sau catastrofe. Organizarea unei conferinţe de presă ţine de un plan general: pregătirea conferinţei de presă (alegerea momentului - data, ziua, ora;stabilirea locului de desfăşurare; stabilirea listei invitaţilor; redactarea şi trimiterea invitaţiilor; redactarea documentaţiei; elaborarea materialelor ajutătoare; pregătirea discursurilor sau intervenţiilor; pregătirea reprezentanţilor ce vor participa la conferinţă; pregătiri şi verificări de ultimă oră). desfăşurarea conferinţei de presă (primirea jurnaliştilor; deschiderea conferinţei; discursul reprezentantului organizaţiei; întrebările; închiderea conferinţei; dialogul informal (coffee break); evaluarea modului de desfăşurare a conferinţei de presă şi a efectelor ei.
Cronica sportivă reprezintă genul jurnalistic care redă evenimentele din lumea sportului în ordine cronologică. Etimologic, cronică înseamnă „a pune în circulaţie ştiri". Prin urmare, orice text jurnalistic poate fi considerat o cronică. Autorul prezintă evenimentele prin propriile observaţii, impresii şi reflecţii la finele unei zile sau ale unei săptămâni. Cronica înseamnă unghi de atac inedit.
Comentariul sportiv are destinaţie interpretativă, el nu relatează faptele, ci le interpretează, prin urmare aduce o nouă viziune asupra evenimentului comentat. Exigenţele acestui gen impugn cunoaşterea excelentă a domeniului. Subiectele comentate sunt de mare actualitate. Sub aspectul expresiei lingvistice, orice tip de comentariu, inclusiv cel sportiv, prevede cerinţele de expunere ale fiecărui gen jurnalistic: claritate, precizie, concizie şi accesibilitate.
Interviul ca gen publicistic .TipologiaInterviul este cea mai importantă tehnică de culegere a informaţiei şi, ca gen publicistic, este un dialog organizat, în care jurnalistul propune întrebări iar interlocutorul său (sursa sau intervievatul) răspunde. Ce alegem – tema interviului sau persoana pe care vrem să o intervievăm? Publicul nu este interesat în orice moment de interviuri cu orice persoană pecare ne-am putea gândi să o intervievăm sau cu orice personaj important care neiese în cale. De
aceea, nu persoana este pe primul plan, ci tema de actualitate carene poate conduce spre necesitatea de a intervieva o anumită persoană cu responsabilităţi legate de tema respectivă. Exemplu: accident MiG 21, doi piloţi decedaţi – un interviu cu un fost pilot,care a zburat pe MiG 21 poate prinde prima pagină a ziarelor. Exemplu2: inflaţia de stenograme după înregistrări din dosare penale – un interviu cu un procuror sau fost procure r care ştie cum se obţine un mandat pentru înregistrări, care poate spune câţi infractori a prins folosind metoda urmăririitelefoanelor etc.Excepţia de la regulă: personalităţile marcante care apar într -un anumit moment într-un anumit loc trebuie intervievate. Ele pot alege să organizeze conferinţe de presă, dar un jurnalist bun are datoria să solicite interviul şi să obţină răspunsuri care să justifice publicarea lui, nu banalităţile obişnuite. Iar aceste răspunsuri pot fi obţinute numai punând întrebările adecvate, în urma unei documentări solide.
Important: dacă aveţi speranţa să obţineţi un interviu, nu puneţi în timpul conferinţei de presă întrebările pe care le- aţi conceput în urma documentării!
5.2. Interviul - tipuri de interviu
După conţinut:
1. Interviul de informare-când scopul este de a obţine informaţia legatăde fapte, de la un interlocutor credibil, precum şi opiniile şi motivaţiile sale legate de fapte
2. Interviul de analiză/comentariu – când interlocutorul poate plasa informaţiile într -un context şi le poate analiza competent 3.Interviul - portret – când personalitatea interlocutorului este în prim plan
4.Interviu -mărturie/evocare – când accentul cade pe mărturiil interlocutorului5.Interviul de opinie– poate fi o controversă cu o persoană avizată asupra unui subiect anume6.interviul de promovare – când are scopul de a atrage atenţia asupra unui eveniment – o expoziţie, o premieră a unui spectacol etc.. După formatul în care este prezentat:1. Interviul- anchetă – în care interlocutorul poate oferi informaţiivaloroase în desfăşurarea
unei anchete;2. Interviul-reportaj – cu un personaj care povesteşte despre un fapt în care a fost implicat;
3. Interviul-documentar – cu expertul care lămureşte într -oanumită problemă;4.Interviul-sondaj („micro-trottoir ”) – se colectează mai multe opinii, dela persoane care pot fi afectate de un fapt sau altul, dar aceste sondaje nu suntconsiderate reprezentative pentru o categorie mai mare de populaţie, pentru că nu sunt realizate după metode sociologice.
Daca publicistica semnifica ansamblul publicatiilor intr-o anumita perioada, avand ca obiect exprimarea opiniei publice, dar si informarea cititorilor cu privire la evenimentele si problemele zilei, atunci publicistica de televiziune ar aduna toate genurile pe care le-am regasi in programele de televiziune, pe care le recunoastem potrivit unor conventii, care la un moment dat au raspuns asteptarilor noastre de a fi informati si de a ne distra.
Tipuri de interviu:
1) Interviu clinic 2) Interviu in profunzime 3) Interviu centrat 4) Interviu cu intrebari deschise 5) Interviu cu intrebari inchise 6) Interviu repetat 7) Interviu personal 8) Interviu de grup
Tipuri de intrebari pentru interviu
Ce va doriti sa aflati de la candidatii pe care ii chemati la interviu? Specialistii spun ca fiecarui tip de infomatie pe care doriti sa o aflati ii corespunde o tehnica de interviu si de formulare a intrebarilor. Puteti sa va formulati intrebarile astfel incat raspunsurile candidatilor sa va ofere: date cat mai concrete, informatii despre personalitatea lor, indicatori cu privire la gradul de stapanire a unor abilitati, etc. MyJob va ofera mai jos un set de intrebari clasificate in functie de rezultatele pe care le ofera fiecare. Pe langa exemplele practice veti gasi si sfaturi cu privire la aplicarea acestor intrebari.
Intrebari de tipul problema-rezolvare
Intrebarile de acest tip sunt extrem de folositoare atunci cand incercati sa surprindeti calitatile, cunstintele si personalitatea candidatului in raport cu cerintele specifice ale pozitiei libere din companie. Puteti cere candidatului sa va ofere exemple cu privire la situatii similare din trecut si felul in care le-a solutionat. Exemple de intrebari de tipul problema-rezolvare.
- Descrieti-mi va rog cea mai stresanta problema legata de colaborarea cu un coleg. Ce fapte au cauzat aparita ei? Ce ati facut pentru rezolvarea ei? Care a fost rezultatul final?
- Aratati-mi va rog, o situatie in care a trebuit sa negociati cu colegii pentru a-i convinge ca solutia dumneavoastra in rezolvarea unei situatii era cea mai potrivita. Care erau celelalte solutii? Cum i-ati convins? Care a fost rezultatul final al solutiei dumneavoastra si ce parere au avut colegii?
Intrebari situationale
Intrebarile situationale sunt dezvoltate din incidente sau indatoriri clare ale postului pe care doriti sa il ocupati. Scopul acestor intrebari este sa aflati cum s-ar descurca candidatul intr-o situatie cu care ar urma sa se confrunte des dupa angajare. Sugerati candidatului un scenariu si cereti-i sa va explice ce solutie ar alege si de ce. Exemple de intrebari situationale:
- Coordonati o echipa de vanzari care nu si-a indeplinit planul lunar de vanzari. Echipa dumneavoastra are mereu astfel de rezultate, insa atunci cand compania propune un concurs intern pentru cea mai buna echipa de vanzari, ea castiga de fiecare data. Ce faceti pentru a motiva echipa sa obtina constant rezultate bune in vanzari?
- Ce ati face daca un coleg de birou are rezultate sub standardele companiei insa numai dumneavoastra remarcati acest lucru? Colegul tocmai a suferit o problema personala majora. Motivati-va alegerea.
Intrebari Factuale
Puneti intrebari generale candidatului pentru a va explica/clarifica informatii factuale din experienta sa. Exemple de intrebari factuale:
- Spuneti-mi va rog, mai multe despre despre proiectele pe care le-ati finalizat cu ajutorul produselor software de tip ERP.
- Care au fost responsabilitatile dumneavoastra la actualul post in ceea ce priveste retentia clientilor?
Intrebari tehnice
Intrebarile tehnice fac apel la cunostintele teoretice ale unui candidat si tind sa aiba raspunsuri corecte sau gresite. Puneti intrebari care se refera in mod special la cerintele specifice ale postului pentru care recrutati. Cereti ajutorul unui specialist din companie pentru a va asista atunci cand formulati intrebarile. Incercati de asemenea sa va pregatiti pentru a intelege limbajul specific. Exemple de intrebari tehnice:
- Care sunt pasii pe care ii aveti de urmat cand instalati un nou server de email?
- Cum puteti afla ce cota de piata are produsul X al companiei noastre?
Intrebari despre asumarea unui rol
Cerandu-i candidatului sa isi asume un rol intr-un exercitiu practic puteti sa verificati daca unele din abilitatile metionate in CV sunt sau nu adevarate. Astfel de exercitii pot include situatii din cele mai variate: de la rezolvarea unei plangeri venite de la un client nervos, pana la o cerere imposibil de rezolvat din partea superiorului. Candidatii sunt rugati sa explice care sunt pasii pe care i-ar urma motivand alegerea facuta.
- Imaginati-va ca lucrati in departamentul de Asistenta Clienti al companiei noastre. Sunteti sunat telefonic de catre un client care a cumparat un frigider si asteapta sa ii fie livrat la domiciliu. Clientul este nervos pentru ca echipa de livrare nu a ajuns la ora planificata si nu mai poate astepta. Dupa ce ati incercat sa luati legatura cu colegii de la livrari si nu ati reusit, trebuie sa sunati clientul. Ce ii spuneti?
- Sunteti manager de proiect iar seful companiei va anunta vineri seara ca luni la prima oara are nevoie de o situatie la zi care sa cuprinda detalii cu privire la cheltuielile si profitul proiectului in ultimele doua luni. Nu aveti aceasta situatie si pentru a o putea oferi trebuie sa munciti tot week-end-ul. In acelasi timp trebuie sa plecati din oras pentru a merge la un eveniment foarte important pe care il planificati de mult. Ce faceti?
De retinut:
Dupa tipul raspunsurilor, intrebarile folosite in timpul interviului sunt de doua feluri: cu raspuns deschis si cu raspuns inchis. Intrebarile cu raspuns inchis solicita raspunsuri de tipul DA/NU si sunt eficiente atunci cand recrutorul doreste sa stie un aspect specific din experienta/cunostintele candidatului. Intrebarile cu raspuns deschis permit candidatului sa formuleze liber raspunsul.
Exemplu: doriti sa aflati detalii despre cunostintele de operare PC ale unui candidat.
- Aveti experienta in munca asistata de PC? DA/NU
- Cunosteti programele din suita Microsoft Office? DA/NU
- Ati folosit pana acum programe de citire a postei electronice? DA/NU
- Descrieti-mi, va rog, experienta dumneavoastra in munca asistata de PC?
- Cat de bine cunoasteti fiecare dintre programele din suita Microsoft Office?
- Care este programul de citire a postei electronice pe care l-ati folosit pana acum si cat de obisnuit/a sunteti cu el?
Luati in considerare ca intrebarile cu raspuns deschis sunt cele mai potrivite pentru a afla opiniile, parerile, sentimentele candidatului intervievat si il ajuta sa relationeze mai usor.ru interviu
Stireade televiziune. Tipologia stirii. Modalitati de structurare
stirea este o relatare audio-vizuală succintă despre un fapt, o situaţie sau o problemă deactualitate, care interesează un mare număr de oameni.Ştirea bine elaborată răspunde la cele şase întrebări din paradigma 5W + H (cine?, ce?,când?, unde?, cum?, de ce?) şi cuprinde toate elementele semnificative care determinăcaracterul subiectului despre care se vorbeşte. Nu toate materialele difuzate în cadrul telejurnalelor au formatul de ştire.
TIPOLOGII ALE ŞTIRII DE TELEVIZIUNE
Există mai multe categorii de ştiri care propun strategii de producţie diferite.a.în funcţie de perisabilitatea lor b.în funcţie de conţinutc.în funcţie de momentul difuzăriid.în funcţie de durata lor e.în funcţie de raportul dintre informaţia vizuală şi cea verbală
1.în funcţie de perisabilitatea lor
, ştirile de televiziune se împart în două categorii:
a.de actualitate imediată (hard news) b.de o actualitate mai largă (soft news)
Actualitatea imediată este cea care redă cursul vieţii, cu ajutorul ei seconstruieşte impresia că un post sau altul este bine informat. Ştirile de actualitate mailargă nu sunt legate de o dată anume. Interesul faţă de asemenea subiecte se păstreazămai mult timp. Ca atare, difuzarea lor poate fi amânată câteva zile, cu menţiunea căexistă riscul ca un alt post de televiziune concurent să difuzeze informaţia respectivă.
2.în funcţie de conţinut
, ştirile se pot clasifica pornind de la domeniile cărorale aparţin: politic, social, economic, cultural, medical, sportiv etc.Prezenţa unor subiecte mai frecvente în telejurnale a impus şi alte categoriidistincte: accidente, incendii, catastrofe, crime, arestări, scandaluri, evenimente dinviaţa unor celebrităţi, curiozităţi ştiinţifice, fapte diverse etc.
3.în funcţie de momentul difuzării unei ştiri în raport cu momentul produceriievenimentului
, există trei categorii de relatări:a.post factum: se referă la situaţii încheiate b.în evoluţie: au în vedere fapte aflate în curs de desfăşurare;c.anticipatoare: anunţă evenimente viitoare
4.în funcţie de durata lor
, ştirile de televiziune se pot grupa în trei categorii, alecăror limite nu trebuie însă absolutizate:
a.flashuri de aproximativ 10-30 de secunde, în care evenimentul prezentat este doar enunţat; b.ştirea obişnuită, cu o durată între 30 de secunde şi două minute;c.ştirile ample, depăşesc două minute şi pot ajunge, în funcţie de subiectşi profilul emisiunii, până la patru - cinci minute
5.în funcţie de raportul dintre informaţia vizuală şi cea verbală , se întâlnescurmătoarele categorii de ştiri:
a.imagini comentate: în acest caz informaţia vizuală predomină şi esteesenţială pentru înţelegerea ştirii. De obicei sunt prezentate:
1. loculevenimentului (planuri generale, de situare, dar şi detalii relevante)
2. personajele principale sau martorii, atunci când există
3. ce anume s-aîntâmplat sau se întâmplă;
b.comentariu ilustrat cu imagini generice. În această situaţie, deşiimaginile au legătură cu tema ştirii, facilitându-i înţelegerea, ele ar putea însoţi multe alte informaţii din acelaşi domeniu;c.comentariu însoţit de imagini fără legătură cu subiectul: este o formulă precară, determinată de dificultatea reală de a prezenta o relatare despreun eveniment nevizual. Se pot urmări adesea „ştiri” de televiziune careau drept unic suport vizual oameni mergând pe stradă.
Stiri rutiniere/rutina – cele care au frecventa cea mai mare si care se pot repeta zilnic. Ex. meteo, radar, preturi, curs valutar.
Iată patru modalităţi de structurare a informaţiei în funcţie de subiectul tratat:
1.James Glen Stovall propune modelul unităţii dramatice, având trei părţi:a.punctul culminant – conţine esenţa evenimentului, arătând ce s-a întâmplat;
19 b.cauza – insistă asupra întrebării „de ce?” şi prezintă circumstanţeleevenimentului;c.efectul – descrie contextul şi posibilele consecinţe sau implicaţii.
2.O a doua variantă este adecvată îndeosebi subiectelor referitoare la un conflict:a.captarea atenţiei cu ajutorul primei imagini sau prin prima propoziţie acomentariului; b.prezentarea naturii conflictului;c.prezentarea poziţiei celor două părţi;d.punctul culminant, care conţine cel mai dramatic
aspect al subiectului(acesta poate fi prefigurat în prezentare)e.finalul: consecinţe imediate sau mai îndepărtate, condiţii pentru soluţionareetc.
3.structura cunoscută sub numele „WHAT formula” (aparţine teoreticianuluiAndrew Boyd)
W – ce s-a întâmplat– se relatează pe scurt faptele;
H – cum s-a întâmplat– se descrie contextul evenimentului;
A – detalierea introducerii– se prezintă aspectele definitorii alesubiectului;
T – construirea finalului– se oferă detalii suplimentare legate de contextsau se arată urmările evenimentului;4. a patra variantă este alcătuită din banala structură: introducere-cuprins-încheiere.
Introducerea
are rolul de a continua şi întări prezentarea, de a atrage şi menţine atenţiatelespectatorului, de a stabili tonul materialului şi de a pregăti momentul următor. Importanteste ca ea să fie cât mai scurtă şi cât mai percutantă.
Cuprinsul
reprezintă expunerea propriu-zisă, cuprinzând doar elementele esenţiale, fără detalii inutile.
Finalul
accentuează în chipconclusiv o anumită idee sau aspect privind subiectul abordat.
c)Textul post ştire (lead-out)
După difuzarea imaginilor care alcătuiesc ştirea, crainicul din studio sau reporterul înstand-up poate adăuga informaţii suplimentare, de ultim moment, sau să prezinte posibileleconsecinţe ori evoluţii ulterioare ale evenimentului despre care s-a relatat.
Statutul profesional al analistului politic Statutul profesional al jurnalistului
Cine este jurnalistul? a) un căutător şi distribuitor de informaţii (din cele mai variate domenii - de la politică la ştiinţă, de la sport la faptul divers, de la economie la cultură); b) un lider de opinie care formează modul de gândire şi credinţele audienţei; c) un animator care mobilizează şi solidarizează colectivităţile; d) un om de divertisment care oferă clipe de relaxare şi de evadare imaginară. Definirea şi analizarea identităţii sociale a jurnaliştilor prin ceea ce sunt şi ceea ce fac. Natura dublă a profesiunii de jurnalist („liberală în spirit şi salarială în practica ei”). Jurnalismul se plasează în vecinătatea ocupaţiilor artistice, deoarece revendică atât libertatea de acţiune, cât şi valorile (talent, inspiraţie, noroc) specifice artelor. În realitatea exercitării ei, profesia este supusă tuturor condiţionărilor de serie pentru o piaţă concurenţială: jurnaliştii trebuie să fabrice, în regim de „bandă rulantă”, sub presiunea timpului, materiale relativ standardizate, pentru care nu beneficiază de „dreptul de autor”. Deoarece sunt salariaţi(acceptă un venit periodic regulat), jurnaliştii au pierdut dreptul de proprietate asupra produselor muncii lor, în favoarea instituţiei (patronului) care i-a angajat. Sfâşiat între aceste contradicţii, jurnalismul apare ca o ocupaţie instabilă, extrem de sensibilă la schimbarea socială şi tehnologică, fapt care face ca substanţa concretă a activităţii jurnalistice să varieze de la o perioadă istorică la alta şi de la o ţară la alta
Editorialul
Editorialul reprezintă poziţia oficială a publicaţiei faţă de un subiect de actualitate şi important pentru public. În mod normal, nu ar trebui să poarte semnătura unei persoane, întrucat el reprezintă vocea unei instituţii, cum ar fi ziarul/revista. Se vorbeşte despre acest gen ca fiind “coloana vertebrală” a unei publicaţii.
De obicei, cel care îşi asumă responsabilitatea unui editorial este un jurnalist cu experienţă, din conducerea ziarului, cu reprezentare culturală şi generală aprofundată, un tip care are simţul umorului şi al ironiei.
Câmpurile privilegiate ale editorialului sunt: politica, socialul, economicul, educaţia, criminalitatea-infracţionalitatea. Asta nu însemnă ca ele sunt singurele câmpuri din care se poate scrie un editorial de succes, dacă ne gândim şi la publicaţiile specializate, care abordează teme specifice.
Editorialistul are de ales dintr-o paletă foarte variată de tonuri: umor, sarcasm, satiră, parabolă, parodie.
De cele mai multe ori, cei care scriu acest gen de articole au impresia că vor schimba lumea. De fapt, acest lucru nu s-a confirmat foarte des. David Randall, aminteşte în lucrarea sa “Jurnalistul Universal” două cazuri în care au fost luate decizii memorabile ca urmare a publicării unor articole de opinie: al lui Emil Zola, despre cazul Dreyfus, publicat în ziarul francez “L’Aurore” în ianuarie 1898 (de fapt, era vorba de o scrisoare deschisă, nu de un editorial) şi cazul lui Alfred Nobel, care şi-a schimbat testamentul şi a lăsat ca averea sa să constituie Premiile Nobel pentru pace, literatură şi ştiinte, aceasta în urma unui necrolog eronat (ce confunda moartea fratelui sau – Ludwing Nobel – cu a lui), care îl eticheta drept “negustorul morţii”.
Pe scurt despre editorial:
- vârful genurilor de opinie;
- tratează o problemă importantă şi de actualitate;
- de obicei, este scris de un jurnalist cu experienţă;
- editorialul doar punctează, nu analizează.
Știrea radiofonicastirea radiofonicã se caracterizeazã prin cantitate, vitezã de obþinere si varietate.stirea variazã în funcþie de necesitãþile grupului de ascultãtori si de specificul postului deradio.
Sturcturarea unei stiri de radioElementele unei stiri : - Cine? (este autorul faptelor)
- Cum? (s-au desfãsurat faptele)
- De ce? ( s-a întâmplat)
Ordinea în care se rãspunde la aceste întrebãri nu este universal valabilã. În radio ascultãtorul percepe stirea numai daca aceaste reuseste sã-i atragã atenþia chiar de la început, de la prima propoziþie. La redactarea stirii radiofonice se aplicã metoda piramidei rãsturnate, încpându-se cu ceea ce este mai important
LeadulLead-ul (atacul sau primul paragraf) este nucleul informativ esenţial, care sintetizează principalele informaţii. El trebuie să fie atât informativ cât şi incitativ. În esenţă, lead-ul trebuie să capteze atenţia cititorului şi să îl invite la lectură.
Lead
Lead-ul este fraza sau paragraful de început al unei ştiri de presă, care rezumă informaţiile esenţiale/spectaculoase oferite de respectiva ştire. În redactarea de tip Piramidă americană sau răsturnată.
Termenul provine din limba engleză, unde to lead are sensul de "a începe", "a conduce". Un echivalent românescă mai puţin folosit în prezent este cap de ştire.
De regulă, lead-ul răspunde cel puţin la patru din cele cinci întrebări ale ştirii (cine? ce? când? unde?).
Tipuri de lead
Lead-ul direct înseamnă redarea informaţiei esenţiale (Cine? Ce? Când? Unde? Cum? De ce?) din primele fraze.
Lead-ul amânat înseamnă lansarea informaţiei esenţiale printr-o frază interogativă sau o construcţie asemănătoare, care stârneşte interesul cititorului pentru faptele prezentate.
Lead-ul leneş (franţuzesc) se referă la prezenţa unui citat la începutul ştirii
Noile media1 Noile medii
Toate mediile și tehnologiile au fost odată noi, implicit noile medii. Noile medii au
rădăcini localizate în trecut, dar cât de mult în trecut trebuie să mergem ca să înțelegem
termenul? Conceptul de digital, poate fi localizat acum patru mii de ani în Babilon, unde s-a
folosit prima dată valoarea numerică a lui zero. Fără acest număr, majoritatea computerelor ar
înceta să mai lucreze sau ar merge la o viteza prea mică, pentru volumul informațional de
astăzi. Termenul media pune o problemă similară. Dacă luăm media ca mijloc de comunicare,
unii cu alții, atunci trebuie să examinăm picturile timpurii din peșteri, care datează de cel
puțin zece mii de ani. Înțelesurile precise ale imaginilor, care reprezentau bizoni, lei, cai și
mâini umane, descoperite în Lascaux în Dordogne în Franța, nu sunt în întregime clare. Ele ne
oferă probe că: anumiți oamenii au produs media în Epoca de Gheață. Cu o istorie atât de
lungă și complexă ce înseamnă de fapt noile medii? Termenul de New media, poate însemna
multe lucruri, el se referă la schimbările din comunicația electronică, care au avut loc la
apariția tehnologiei digitale în 1980.
New media este produsul comunicației tehnologice, care vine împreună cu computerele
digitale. Înainte de 1980 media se referea în primul rând la print și la modelele analoage ca:
ziare, televiziune, cinematografie și radio. Acum, avem radioul digital, televiziunea și
cinematografia digitală, până și presa tipărită a fost transformată de noile tehnologi digitale.
De exemplu: softurile de manipulare a imaginii. Unele tehnologi, le putem include ca fiind
asociate cu New media acestea sunt: internetul și web, televiziunea digitală, cinematografia
digitală, computerul personal, (PC); DVD (digital video disc sau discuri digitale versatile);
CD (compact disc); media player (MP3), telefoanele mobile sau celulare, jocurile video,
realitatea virtuală, (VR) și inteligența virtuală, (AI).
New media poate nu este termenul ideal pentru atâtea ramuri tehnologice, dar este
singurul, care este recunoscut internațional și asociat cu transformările tehnologice în
comunicație. Care sunt diferențele majore între media digitală și cea analogică? Digital media
întrece tehnologia analogică, pentru că poate fi ușor transferată în diferite platforme media,
poate fi ușor manipulată și poate fi stocată. În al doilea rând, informația digitală este la fel
ușor de manipulat, iar rezultatul poate fi reprodus fără pierdere de calitate. Pe scurt,
materialele digitale depășesc sistemele analoage în termeni de viteză, calitate și performanță.
Internetul, cu rădăcinile sale în 1950 și 1960, nu este nou în sine. Ceea ce este nou, sunt serile
2
de rețele computerizate conectate la sateliți wireless, cablurile optice și rețelele, care au făcu
ca modelul tradițional de comunicare să fie modificat.
Chiar dacă ne considerăm sau nu, ca fiind parte din peisajul New media, ceea ce este nou
în legătură cu ea, nu este atribuit întru totul progreselor tehnologice, ar trebui să luăm în
considerare ceea ce este nou pentru societate când vorbim despre New media? Ce facem noi
cu New media și ce face ea cu noi? Datorită faptului, că acum putem comunica cu lumea în
moduri de neimaginat acum câteva sute de ani, datorită acestui fapt, viața și cultura noastră au
fost schimbate. New media și revoluția digitală, este o parte a transformării culturale, care are
același efect ca electrificarea sau presa tipărită. Revoluția digitală este un termen recent, care
subliniază efectele expansiunii și scăderii în costuri a computerelor și telecomunicației. Odată
cu mijloacele digitale, lumea și-a schimbat modul de gândire despre sine și despre planeta pe
care locuim. În particular, cultura digitală este asociată cu schimbările rapide a societății.
Estetica digitală de reprezentare a lumii este diferită de cea analogă. Cum arată, ce răsunet
are, cum se simte media digitală? Calitatea fundamentală a mediei digitale, este că o conduc
minutele, impulsurile electronice caracterizate ca on și off. O calitate estetică comună a
echipamentului digital este o încurcătură de fire și unele experimente realizate cu smart
electricity, care o să aprovizioneze rețelele aflate în fiecare casă sau birou. Alte aplicații ca
rețelele wireless și sateliții televiziunilor digitale, sunt transmise prin aer, fiind practic
invizibile ne putând fi simțite. Acest aspect, pune o primă problemă în estetica digitală,
datorită faptului că multe aspecte a mediului digital nu pot fi detectate, de fapt ceea ce nu
putem vedea este de obicei lucru cel mai important despre estetica digitală.
Noua media, se referă la o arie întreagă de schimbări în producția media, aceste schimbări
sunt: tehnologice, textuale, culturale și convenționale. Încă din 1980, un număr de concepții
au definit caracteristicile termenului New media. Termenii luați în considerare cei mai
importanți, când vorbim de noile medii digitale sunt: interactiv, hipertextual, virtual, networks
(rețele) și simulation (simulare). Dacă analizăm, de ce noile medii sunt digitale, trebuie să
avem în vedere că: toate datele de consum sunt convertite în numere, în termeni de
comunicare și reprezentare, media ia forme de lumină sau sunet, reprezintă spații, care au fost
codate în forme culturale ca: text scris, diagramă, fotografii, imagini înregistrate, imagini care
se mișcă și care sunt de fapt analoage. Ele sunt procesate și stocate ca numere, care pot fi apoi
puse într-un format digital. Aceste lucruri subliniază contrastul, dintre media analogă în care
toate datele erau convertite într-un alt obiect fizic, analog referindu-se la procesul, în care o
serie de proprietăți fizice, pot fi stocate într-o altă forma fizică analoagă.
Noile descoperiri tehnologice, și-au pus amprenta asupra artei, cu precădere în arta
digitală, arta interactivă și arta electronică. Arta digitală, are o relație mai strânsă cu artele
3
vizuale ca pictura de exemplu, prezentând-o pe aceasta într-o nouă formă, cu ajutorul
programelor digitale. Arta interactivă este o formă de instalație, care implică spectatorul în
lucrare, scopul ei fiind să facă din acesta un participant activ. Arta electronică este o formă de
artă, care utilizează mediile electronice, ea referindu-se la tehnologie și mediile electronice.
Este înrudită cu arta informațională, New media art, video art, digital art, interactive art,
internet art și muzica electronică. Trebuie, să ne așteptăm la mari inovații, care să transforme
întreaga tehnică a artei, care vor afecta invențiile artistice și poate vor aduce schimbări
uimitoare însăși noțiunii de artă.
În artă mediile electronice, ca video sau computer, provoacă vechile moduri de
reprezentare. Noile mijloace electronice au creat condiții postmoderne și au schimbat modul
în care este arta percepută. Pe plan cultural se caracterizează prin schimbări majore, de la
conceptul de dominare a unui singur motor cultural dominant, la dezvoltarea culturii vizuale
transmisă cu ajutorul tehnologiilor electronice. Video ne oferit o nouă formă puternică de
reprezentare, capabilă să înregistreze și să transmită imagini și sunete pe o distanță largă. A
fost întâmpinat de mulți artiști din arii diferite. La început, a avut rădăcinile în ceea ce
privește modernismul formal. Odată cu dezvoltarea tehnologică, a început să conveargă către
televiziune și filmul, deși era diferit de ele. A suferit o transformare conștientă în reprezentare.
Am devenit acum o parte a unui teritoriu multimedia în expansiune, unde este combinat cu
capacitățile interactive ale computerului, ca CD sau DVD, și în realitatea virtuală și lucrările
de instalații interactive.
Computerul reprezintă sfârșitul spațiului artistic al Renașterii în artă, sfârșitul geometriei
euclidiene. Digitalizarea reprezintă noua ordine a lumii, trecerea de la simulacru la simulare,
de la copiat la modelare. Computerul a accelerat procesul matematic de abstractizare în artele
vizuale. Informația digitală, poate genera orice fel de imagine sau orice fel de realitate. Odată
cu apariția computerelor, unde numerele nu formele sau volumele definesc spațiul geometric,
natura și corpul așa cum îl știm, nu mai există. Imaginea digitală este compusă din elemente
discrete, numite pixeli (pixels), fiecare având valori numerice precise, care determină
orizontalul și verticalul și intensitate culorii. Imaginea digitală fotografică este o reprezentare,
realizată prin limbajul matematic, care codează informația în date. Odată ce structura unei
imagini a fost digitalizată, de computer în baza sa de date numerice, numărul său de pixeli
(pixels), poate fi controlat individual. Pot fi modificați, manipulați, recompuși pentru a crea nu
doar o simulare a fotografiei, ci și o realitate virtuală paralelă.
