1.Raportul juridic civil – relatia sociala, patrimoniala sau nepatrimoniala, reglementata de norma de drept civil.2.Caracterele rap jur civ: Raportul juridic civil prezinta trei caractere si anume:a) este un raport social;b) este un raport volitional;c) partile au pozitie de egalitate juridica.2.1.Caracterul social al rap. jur. civ.Prin reglementarea relatiei dintre oameni de catre norma de drept civil, aceasta relatie nu isi pierde trasatura sa primordiala, anume aceea de a fi relatie sociala. Norma de drept civil se adreseaza numai conduitei oameilor, chiar si atunci cand aceasta conduita ar fi in legatura cu anumite lucruri (bunuri).2.2 Caracterul volitional al rap.jur.civ.Primul aspect care evidentiaza caracterul volitional al oricarui raport juridic civil rezulta din norma de drept civil, norma ce exprima vointa de stat. Pe langa vointa exprimata in norma de drept civil, exista si vointa exprimata de autorul sau, dupa caz, de autorii actului juridic civil. Se spune ca asemena rap.jur.civ. au un character dublu volitional.2.3 Caracterul de rap.jur.civ. in care partile au pozitia de egalitate juridical.Egalitatea juridical a partilor reprezinta nu numai metoda de reglementare a dreptului civil, ci si un caracter propriu rap.jur.civ. Continutul acestui caracter al rap jur civ se exprima in nesubordonarea unei parti de cealalta parte a rap jur respectiv.3. Structura rap jur civ.Prin structura rap jur civ intelegem elementele constitutive ale rap jur civ. (partile, continutul si obiectul).Partile sau subiectele rap jur civ sunt persoanele fizice sau juridice, in calitate de titulare de drepturi subiective civile sau de obligatii civile. Continutul rap jur civ este dat de totalitatea drepturilor subiective civile si a obligatiilor civile pe care le au partile rap jur civ. Obiectul rap jur civ consta in conduita partilor, adica in actiunile sau inactiunile la care sunt indrituite partile sau de care sunt tinute sa le respecte. Pentru a fi in prezenta unui rap jur civ, aceste 3 elemente trebuie sa fie intrunite cumulative.4.Izvoarele rap jur civ 3.5. Izvoarele raporturilor juridice civile concrete3.5.1. Notiuni generalePrin izvor al raportului juridic civil concret se întelege o împrejurare, act sau fapt, de care legea civila leaga nasterea unui raport juridic civil concret.Este de precizat ca nu orice act sau fapt din societate are prin el însusi valoare de izvor al unor efecte drept civil, ci este necesar ca norma juridica de drept civil sa-i confere acea valoare juridica.Actul sau faptul este prin el însusi si izvor al drepturilor si obligatiilor civile ce formeaza continutul acelui raport juridic.

3.5.2. Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice civile concreteA.                 În functie de legatura lor cu vointa umana, izvoarele raporturilor juridice civile concrete se clasifica în:-       actiuni omenesti;-       evenimente sau fapte naturale.Actiunile omenesti sunt faptele omului, comisive ori omisive, savârsite cu sau fara aceasta semnificatie.Actiunile omenesti, dupa intentie, se împart în:- actiuni savârsite cu intentia de a produce efecte juridice, adica de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil (actul juridic civil);- actiuni savârsite fara intentia de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc în virtutea legii (fapte juridice).La rândul lor, aceste actiuni pot fi:-       licite, daca sunt savârsite cu respectarea dispozitiilor legale;-       ilicite, daca sunt savârsite cu nerespectarea dispozitiilor legale (fapte cauzatoare de prejudicii - ex. într-un accident de circulatie, vinovatul va plati daunele).Evenimentele sau faptele naturale sunt acele împrejurari care se produc independent de vointa omului si de care legea civila leaga nasterea de raporturi juridice concrete (ex. moartea, cutremure, inundatii).Astfel, prin nastere întelegem aparitia unui subiect de drept civil.Cutremurul sau inundatia poate fi forta majora care conform legii suspenda prescriptia extinctiva sau apara de raspundere civila.B.                Dupa sfera lor, se face distinctia între fapt juridic lato sensu si fapt juridic stricto sensu.Prin fapt juridic lato sensu se înteleg atât faptele omenesti savârsite cu sau fara intentia de a produce efecte juridice, cât si evenimentele sau faptele naturale.Prin fapt juridic stricto sensu se înteleg doar acele fapte omenesti care sunt savârsite fara intentia de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc în temeiul legii, cât si faptele naturale sau evenimentele.C.                Dupa structura lor, izvoarele raporturilor juridice civile concrete sunt simple si complexe.Numim izvoare simple faptele juridice (lato sensu) care sunt alcatuite dintr-un singur element, care da astfel nastere raportului juridic civil concret.Sunt izvoare complexe acele fapte juridice alcatuite din mai multe elemente care-si produc efectele doar daca sunt numite fie succesiv, fie concomitent.

2.Actul Juridic Civil.DEFINIŢIE: este manifestarea de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice, respectiv de a naste, modifica sau stinge un raport juridic civil.CARACTERE:        este o manifestare de vointa libera, constienta si exteriorizata spre a fi cunoscuta

        manifestarea de vointa este facuta cu intentia de a produce efecte juridice specifice        efectele actului juridic constau în nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic concretCONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVILDEFINIŢIE: prin conditiile actului juridic civil întelegem elementele din care este alcatuit un asemenea act        conditii esentiale pt validitatea unei conventii sunt:o       capacitatea de a contractao       consimtamântul valabil al partii care se obligao       obiectul determinato       cauza licita, scopul         aceste patru conditii de fond sunt conditii esentiale si cu caracter general, fiind cerute la orice act j civil        exista si conditii esentiale, dar cu caracter special: forma ad validitatem, ceruta numai la încheierea a j solemneCLASIFICAREA CONDIŢIILOR Actului Juridic Civil:1)      dupa ASPECTUL la care se referaa)      conditii de fond - privesc continutul actului juridic civilb)      conditii de forma - se refera la modul de exteriorizare a vointei2)      dupa OBLIGATIVITATEA sau NEOBLIGATIVITATEA RESPECTĂRII LOR la încheierea a ja)      conditii esentiale - cerute pt valabilitatea actului juridicb)      conditii neesentiale sau întâmplatoare - pot fi prezente sau pot lipsi, fara a afecta valabilitatea a j3)      dupa SANCŢIUNEA NERESPECTĂRII LORa)      conditii de validitate - nerespectarea lor atrage nulitatea actului juridic civilb)      conditii de eficacitate - nerespectarea lor atrage neputinta dovedirii actului cu alte mijloace de proba , inopozabilitatea fata de terti

3.Nulitatea Actului Juridic Civil3.1.Notiune.Nulitatea reprezintă sancţiunea de drept civil care desfiinţează actul juridic atunci când a fost încheiat cu nesocotirea condiţiilor sale de validitate (de fond sau de formă) impuse de lege. Pentru că un asemenea act este contrar legii, el este considerat ca şi când nu ar fi existat, iar părţile sunt repuse în situaţia anterioară.3.2. Cauzele de nulitate absolutăArt. X8 Nerespectarea dispoziţiilor imperative ale legii, nesocotirea bunelor moravuri şi a demnităţii umane.(1) Actul juridic care este contrar unor norme imperative, ordinii publice sau bunelor moravuri este nul absolut.(2) Actul juridic care este contrar demnităţii şi respectului datorat persoanei umane este nul absolut.

Art. X9 Nerespectarea unor condiţii esenţiale de validitate a actului juridicActul juridic este lovit de nulitate absolută atunci când lipseşte consimţământul uneia dintre părţi, când obiectul sau cauza sunt ilicite, contrare ordinii publice ori bunelor moravuri. De asemenea, lipsa cauzei atrage nulitatea actului.Art. X10 Nerespectarea formei ad validitatem(1) Actul juridic este nul atunci când, la încheierea sa, nu este respectată forma prevăzută de lege ad validitatem (ad solemnitatem).(2) Dacă părţile au convenit să adopte o formă determinată, considerată esenţială prin voinţa lor comună, pentru viitoarea încheiere a unui contract, se prezumă că forma s-a dorit pentru validitatea acestuia, iar nerespectarea formei convenţionale va fi sancţionată cu nulitatea actului.(3) Mandatul este nul dacă nu e acordat prin formele prevăzute pentru actul juridic pe care mandatarul trebuie să-l încheie.Art. X11 Nerespectarea unor norme privind capacitatea civilă a persoanelor(1) Lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, încălcarea principiului specialităţii de folosinţă a persoanei juridice, precum şi nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă a persoanei fizice, prevăzute pentru ocrotirea unui interes general, atrag nulitatea absolută a actului juridic astfel încheiat.Art. X12 Fraudarea legii(1) În cazul în care contractul constituie mijlocul de eludare a aplicării unei norme imperative, acesta este nul pentru fraudarea legii.(2) Contractul va putea fi declarat nul şi atunci când părţile s-au înţeles să-l încheie exclusiv pentru un motiv ilicit, comun amândurora.Art. X13 Alte cauzeCauzele enunţate în prezenta secţiune nu sunt prevăzute limitativ, actul juridic putând fi, de asemenea, nul în celelalte cazuri prevăzute de lege sau deduse, în condiţiile nulităţii virtuale.III. Cauzele de nulitate relativăArt. X14 Incapacitatea părţilor(1) Actul juridic este anulabil când au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la capacitatea de exerciţiu.(2) Actul juridic este, de asemenea, anulabil, atunci când este încheiat de o persoană incapabilă de a înţelege sau de a voi (lipsită de discernământ). Dacă este vorba despre o persoană lipsită temporar de discernământ, actul juridic va fi anulabil numai dacă se dovedeşte că lipsa discernământului era survenită la momentul încheierii sale.Art. X15 Frauda comisă de minor(1) Simpla declaraţie a celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă în sensul că este capabil a contracta nu înlătură anulabilitatea actului juridic astfel încheiat.(1) Dacă minorul a ascuns prin viclenie vârsta sa minoră, la cererea părţii inocente, induse în eroare de minor, instanţa poate considera valid contractul, dacă apreciază că aceasta ar fi o sancţiune adecvată.

Art. X16 Viciile de consimţământContractantul, al cărui consimţământ a fost dat prin eroare, smuls prin violenţă sau indus prin dol, poate cere anularea actului juridic.Art. X17 Importanţa şi felurile erorii(1) Eroarea constituie cauză de invalidare a actului juridic atunci când este esenţială (distructivă de voinţă) sau cel puţin gravă.(2) Eroarea esenţială (distructivă de voinţă) este aceea care cade asupra naturii juridice sau asupra identităţii fizice a obiectului actului juridic care se încheie. Eroarea esenţială atrage sancţiunea nulităţii absolute.(3) Eroarea este gravă şi constituie viciu de consimţământ:a) când cade asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia care, potrivit aprecierii comune sau cu privire la circumstanţe, este apreciată ca fiind determinantă pentru consimţământ;b) când cade asupra identităţii sau asupra calităţilor persoanei celuilalt contractant, cu condiţia ca una dintre aceste erori să fi determinat consimţământul;c) când, fiind vorba de o eroare de drept, constând în falsa reprezentare a existenţei sau conţinutului unei norme de drept, cu ocazia încheierii actului juridic, dacă această eroare a constituit motivul unic sau principal al contractului. Art. X18 Eroarea de calculEroarea de calcul nu atrage anularea actului juridic, ci doar rectificarea acestuia sau reducerea valorică a prestaţiei, după caz.Art. X19 Menţinerea contractului rectificatPartea în eroare nu poate invoca nulitatea relativă a actului juridic dacă, înainte ca acesta să-i provoace o pagubă, cealaltă parte se oferă să-l execute corespunzător cu conţinutul şi modalităţile actului pe care acea parte înţelegea să-l încheie. Art. X20 Violenţa(1) Violenţa constituie cauză de anulare a contractului, chiar dacă este exercitată de un terţ.(2) Violenţa trebuie să fie de aşa natură încât să impresioneze o persoană, determinându-i o temere de a se expune pe ea sau bunurile sale unui rău injust şi considerabil, iar pentru a evita aceste consecinţe acceptă semnarea actului juridic. În această materie, se va ţine cont de vârsta, sexul şi condiţia persoanelor.(3) Simpla temere reverenţioasă nu constituie o cauză de anulare a actului juridic.(4) Violenţa constituie cauză de anulare a contractului, chiar dacă răul cu care se ameninţă priveşte persoana sau bunurile soţului contractantului, ale unui ascendent ori descendent al său.(5) Violenţa poate surveni şi în legătură cu persoana sau bunurile altor rude sau persoane apropiate ale contractantului, de care-l leagă o puternică afecţiune. În

privinţa acestor din urmă categorii de persoane, aprecierea violenţei va fi examinată cu prudenţă de către instanţă, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei. Art. X21 Ameninţarea cu exercitarea unui dreptAmeninţarea cu exercitarea unui drept este legitimă şi nu poate fi cauză de anulare a actului juridic, însă, atunci când vizează obţinerea unor avantaje necuvenite, poate fi sancţionată ca abuz de drept, persoana ameninţată fiind îndreptăţită la despăgubiri materiale şi morale.Art. X22 Dolul(1) Dolul constituie cauză de anulare a contractului atunci când vicleniile folosite de unul dintre contractanţi sunt de aşa natură încât, fără acestea, cealaltă parte nu ar fi contractat.(2) Când manoperele dolosive au fost exercitate de un terţ sau de către reprezentantul co-contractantului, actul juridic este anulabil numai dacă acestea erau cunoscute de contractantul căruia i-a profitat încheierea actului. Art. X23 Dolul incidentAtunci când manoperele dolosive nu au fost de natură să determine consimţământul, contractul nu este anulabil chiar dacă, în lipsa acestor viclenii, actul ar fi fost încheiat în alte condiţii. După caz, contractantul inocent ar putea cere cel mult o reducere a contravalorii prestaţiei sau poate solicita anagajarea răspunderii celui care a contractat cu rea credinţă, pentru eventuale daune.Regimul juridic  al nulităţii absolute diferă de regimul juridic al nulităţii relative sub trei aspecte:a) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată şi chiar din oficiu de către instanţa de judecată, pe când nulitatea relativă poate fi invocată numai de către persoana ocrotită prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului;b) Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de excepţie, fie pe cale de acţiune (acţiunea în constatarea nulităţii absolute fiind imprescriptibilă), pe când nulitatea relativă nu poate fi invocată decât în limita termenului legal de prescripţie, acţiunea în anulare fiind prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani dacă legea nu prevede un termen mai scurt (în cazul anulării căsătoriei pentru vicii de consimţământ, în termen de 6 luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei).Acţiunea în nulitate (pentru nulitate absolută) şi acţiunea în anulare (pentru nulitatea relativă) este acţiunea juridică civilă prin care partea îndreptăţită solicită instanţei desfiinţarea actului încheiat cu încălcarea condiţiilor sale de validitate; este o acţiune nepatrimonială prin care se urmăreşte numai constatarea nulităţii actului, nu însă şi valorificarea unor drepturi derivate.Excepţia nulităţii este mijlocul procedural prin care partea îndreptăţită sau interesată, în cursul unui proces deja deschis, se opune acţiunii care se sprijină pe actul nul sau anulabil, invocând constatarea acestor iregularităţi.Aşadar, nulitatea poate fi invocată fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.

c) Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmarea actului, pe când nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmarea actului de către cel îndreptăţit  a cere anularea lui, fie în mod expres, fie tacit (prin executarea voluntară a obligaţiilor izvorâte din act).Dacă un act este lovit de nulitate absolută părţile, având în vedere toate condiţiile legale, pot să facă un nou act de data aceasta valabil. Dar acest act nu are puterea de a-l reînvia pe primul; el nu va lua naştere decât în momentul în care a fost întocmit legal, iar actul vechi va rămâne pe mai departe nul; aceasta nu este o confirmare ci o refacere. Dimpotrivă, când un act este atins de o nulitate relativă, se admite ca persoana care l-a întocmit să confirme acest act. (Ex.: contractantul care a fost victima unei erori care antrenează o nulitate relativă, poate, atunci când a descoperit eroarea sa, să confirme contractul).

3.3.Efectele nulităţiiArt. X24 Desfiinţarea retroactivă a contractului(1) Contractul lovit de nulitate este desfiinţat cu efect retroactiv, considerându-se că nu a existat niciodată.(2) În caz de desfiinţare, fiecare dintre părţi este obligată să restituie co-contractantului prestaţiile pe care le-a primit de la acesta, în scopul repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii actului invalidat.Art. X25 Dreptul de opţiuneÎn caz de dol sau de violenţă, cel al cărui consimţământ este viciat poate opta pentru anularea actului juridic sau pentru acţiunea în repararea prejudiciului cauzat de co-contractantul său. Aceste acţiuni pot fi cumulate.Art. X26 Menţinerea contractuluiÎn caz de leziune, instanţa poate dispune menţinerea actului juridic a cărui anulare se cere, dacă pârâtul oferă reducerea creanţei sale sau oferă, după caz, o prestaţie suplimentară echitabilă.Art. X27 Cunoaşterea cauzelor de invaliditatePartea care, cunoscând sau trebuind să cunoască existenţa unei cauze de anulare sau de nulitate a contractului nu a informat cealaltă parte în acest sens, este obligată să despăgubească co-contractantul inocent pentru prejudiciul pe care aceasta l-a resimţit pentru că s-a încrezut, fără vina sa, în validitatea actului juridic încheiat.Art. X28 Efectele anulării faţă de terţiAnularea care nu depinde de incapacitatea legală nu prejudiciază drepturile dobândite cu titlu oneros de către terţii de bună credinţă, cu excepţia efectelor transcrierii cererii de anulare.Art. X29 Anulabilitatea în contractul multilateralÎn actele juridice multilaterale anulabilitatea care priveşte obligaţia unei singure părţi nu implică anularea contractului, exceptând cazul când prestaţia acesteia trebuie considerată esenţială, potrivit circumstanţelor.

4.Notiunea si efectul prescriptiei extinctive.4.1.Prescriptia extinctiva nu este definita in legea civila totusi Decretul 167 / 1958 in art. 1, alineatul 1, consacra efectul prescriptiei extinctive “dreptul la actiune avand un obiect patrimonial, se stinge prin prescriptie, daca nu a fost executat in temeiul stabilit de lege”. Putem defini prescriptia extinctiva din dreptul civil ca fiind stingerea dreptului la actiune neexercitat in termenul de prescriptie.Efectul prescriptiei extinctive Prin prescriptia extinctiva se stinge numai dreptul la actiune ( in sens material ).Argumente in favoarea acestei opinii sunt :argumentul de interpretare gramaticala a art. 1 din Decretul 167 / 1958 : textul nu foloseste termenul dreptul ori expresia dreptul obiectiv, ci formula “dreptul la actiune”art. 20, alin._ din decretul mentionat prevede: debitorul care a executat obligatia dupa ce dreptul la actiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul sa ceara inapoierea prestatiei chiar daca la data executarii nu stia ca termenul prescriptiei era implinit. Deci, daca s-ar fi stins dreptul subiectiv, debitorul ar putea cere restituirea prestatieiConsecintele stingerii prin prescriptie a dreptului la actiune in sens material; acestea sunt :-supravietuirea dreptului subiectiv civil, ca si obligatiei civile corelative ( acestea se transforma devenind imperfecte, din perfecte )-imprescriptibilitatea dreptului la actiune in sens procesual , titularul dreptului la actiune poate sesiza organul de justitie.4.2.Cursul prescriptiei extintive.4.2.1. Inceputul prescriptiei extinctivePrescriptia extinctiva tinde sa stinga, dupa cum am vazut, dreptul material la actiune. Ca urmar e, ea se naste deodata cu acesta, adica din momentul in care titularul este indrituit a apela la instantele judecatoresti pentru a obtine constrangerea debitorului de a-si executa obligatia.Pentru a calcula momentul in care prescriptia se implineste, trebuie sa analizam momentul in care aceasta incepe. In fiecare caz in parte vom porni de la determinarea momentului nasterii dreptului material la actiune.Sa vedem cum se aplica aceasta regula in cateva ipoteze particulare.• Ipoteza dreptului subiectiv civil pur si simplu.In obligatiile care urmeaza sa se execute la cererea creditorului, precum si in acelea al caror termen nu este stabilit, prescriptia incepe sa cur ga de la data nasterii rapo rtului de drept.Aceasta reglementare poate crea insa unele dificultati in practica.

Ø Sa luam exemplul urmator: X i-a imprumutat lui Y o suma de bani fara sa precizeze termenul pana la care ei vor trebui inapoiati.Neprecizarea termenului face ca prescriptia extinctiva sa inceapa sa curga inca din momentul incheierii contractului. Ca urmare, daca Xii pretinde lui Y pentru prima oara inapoierea b anilor, dupa ce au trecut mai mult de trei ani de la data incheierii contractului deimprumut, prin aplicarea reglementarii de mai sus ar decurge ca dreptul la actiune este deja prescris. In consecinta, obligatia lui Y nu se va mai putea executa decat de bunavoie, X nemaiavand posibilitatea de constrangere. Cand s-a nascut de fapt dreptul la actiune? Chiar din momentul in care s-a incheiat contractul deimprumut?

Unii autori considera ca dreptul la actiune se naste in momentul in care X ii pretinde lui Y pentru prima data restituirea banilor, iar acesta din urma refuza. Nu am putea insa considera ca prescriptia extinctiva incepe sa curga de-abia de la acea data, deoarece in felul acesta cr editorul ar putea determina chiar el, prin propria sa vointa, inceputul prescriptiei, ceea ce nu a fost in intentia legiuitorului;• Ipoteza dreptului subiectiv civil afectat de un termen suspensiv sau de o conditie suspensiva.In aceasta ipoteza, prescriptia incepe sa curga de la data implinirii termenului sau realizarii conditiei.Ø Spre exemplu, prescriptia extinctiva a dreptului de a pretinde restituirea sumei imprumutate curge de la data implinirii termenului pentru care s-a contractat imprumutul. Daca X i-a imprumutat lui Y100.000 lei precizand ca Y are obligatia de a-i restitui pana la data de 1 februarie 2001, inseamna ca termenul de prescriptie va curgeincepand cu data de 1 februarie 2001 si pana la data de 30 ianuarie2004. Ipoteza este mai simpla decat cea in care termenul de restituire nu s-a precizat;• Ipoteza raspunderii civile delictuale.In cazul actiunii in raspundere pentru p aguba cauzata prin fapta ilicita, prescriptia incepe sa curga d e la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia ori putea sa cunoasca paguba si pe cel care raspunde de ea.Legea asimileaza acestei ipoteze si actiunea in restituireaimbogatirii far a just temei. Asadar, daca o persoana este prejudiciata prescriptia extinctiva nu va incepe la data producerii prejudiciului, ci abia la data cunoasterii acestuia si a autorului faptei ilicite care l-a determinat.In justificarea acestei reglementari ne amintim de faptul ca prescriptia extinctiva urmareste sanctionarea creditorului neglijent. Daca nici el nu cunoaste inca prejudiciul sau autorul faptei prejudiciabile, functia sanctionatorie a prescriptiei nu isi gaseste motivatie.

Ø Spre exemplu, daca un automobil este avariat in parcare, prescriptia dreptului la actiune impotriva autorului faptei ilicite prin care s-a produs prejudiciul va incepe sa curga numai la momentul in care

proprietarul va lua la cunostinta de prejudiciul produs si va afla cine este vinovat;• Ipoteza raspunderii pentru viciile lucrului, lucrarii sau constructiei.In cazul raspunderii pentru viciile unui lucru, ale unei lucrari sau ale unei constructii, prescriptia extinctiva incepe sa curga de la data descoperirii viciilor, insa cel mai tarziu de la implinirea termenului de garantie pentru aceste vicii.Aceasta reglementare are in vedere acele lipsuri ori defecte de calitate, de natura sa impiedice intrebuintarea lucrului, lucr arii sau constructiei conform destinatiei lor ori sa micsoreze intr-o masura apreciabila folosinta acestora. Nu sunt avute in vedere, asadar, viciile de consimtamant.Avem de a face cu doua momente alternative de la care poata sainceapa prescriptia extinctiva: pe de o parte, un moment subiectiv (data descoperirii viciilor) si, pe de alta parte, un moment obiectiv (data expirarii termenului de gar antie, care este de 1 an pentru viciile ascunse ale lucrului sau lucrarii si de 3 ani pentru viciile constructiei).Daca viciile nu sunt descoperite pana la sfarsitul termenului de garantie, atunci prescriptia incepe sa curga automat de la data sfarsitului termenului de garantie.4.2.2. Suspendarea prescriptiei extinctivePrescriptia nu curge impotriva celui ce se afla in imposibilitate de a actiona.Cum am vazut, prescriptia are o functie sanctionatorie. Or, daca titularul dreptului la actiune nu are posibilitatea de a introduce actiunea respectiva, nici functia sanctionatorie nu se poate exercita. De aceea, suspendarea a fost considerata “o perioada de stagnare, in care pr escriptia doarme”.Suspendarea se defineste asadar ca fiind oprirea de drept a curgerii termenului de prescriptie pe durata unor situatii limitativ prevazute de lege, urmand ca la incetarea acelor situatii prescriptia sa curga de unde ramasese.

Ca si intreruperea, suspendarea este o institutie specifica prescriptiei extinctive. Ea nu se intalneste in r eglementarea nici un ei alte categorii juridice care presupune curgerea unei perioade de timp(prescriptia achizitiva sau termenul de decadere).Potrivit Decretului nr. 167/1958, cursul prescriptiei se suspenda : a) cat timp cel impotriva caruia ea curge este impiedicat de un caz de forta majora sa faca acte de intrerupere.Cazul de forta majora reprezinta un eveniment imprevizibil si de neevitat, cum ar fi o inundatie, un incendiu, un cutremur de pamant etc.

Pentru a constitui cauza de suspendare, forta majora trebuie sa il impiedice efectiv pe titularul dreptului la actiune sa formuleze cererea de chemare in judecata.; b) pe timpul cat creditorul sau debitorul fac parte din fortele armate ale Romaniei, iar acestea sunt puse pe picior de razboi.Aceasta cauza de suspendare il poate privi fie pe creditor, fie pe debitor, fie pe ambii, dar nu este suficienta simpla participare la fortele armate ale tarii (spre exemplu, satisfacerea stagiului militar), ci este necesar ca acestea sa fie pe picior de razboi; c) pana la rezolvarea reclamatiei administrative facute de celindreptatit cu privire la despagubiri sau restituiri, in temeiul unui contract de transport sau de p restari servicii, de posta si telecomunicatii.Reclamatia administrativa trebuie sa indeplineasca, cumulativ, doua cerinte: sa aiba ca obiect despagubiri si restituiri intemeiate pe un contract de transport sau de prestare a serviciilor de posta si telecomunicatii si sa nu treaca mai mult de 3 luni de la inregistrarea reclamatiei. Daca raspunsul la reclamatia administrativa este dat inainte de implinirea termenului de 3 luni, prescriptia este suspendata numai pana la data primirii raspunsului; d) cat timp socotelile nu au fost date si aprobate, prescriptia nu cur ge:- intre parinti, tutori si cei care sunt sub ocrotirea lor,- intre reprezentanti si cei pe care ii reprezinta,- intre cei care administreaza bunuri si cei ale caror bunuri sunt administrate;

e) impotriva celor lipsiti de capacitate de exercitiu, pana nu au reprezentant legal; f) impotriva celui cu capacitate de exercitiu restransa, cat timp nu are cin e sa-i incuviinteze actele; g) intre soti pe durata casatoriei.Observam ca unele cauze de suspendare au caracter juridic, in timp ce altele au caracter mor al.Efectul suspendarii consta in aceea ca, dupa incetarea acesteia, prescriptia isi reia cursul, socotindu-se si timpul scurs inainte de suspendare.Deci perioada anterioara cauzei, suspendarea, nu produce nici un efect juridic. Pe durata cauzei de suspendare efectul consta in oprirea cursului prescriptiei, deci durata cauzei de suspendare nu intra in calculul termenului de prescriptie.Legea prevede totusi un efect special al suspendarii, aratand ca prescriptia nu se v a implini inainte de expirarea unui termen de 6 luni socotit de la data incetarii cauzei de suspendare. Fac exceptie prescriptiile mai scurte de 6 luni, care nu se vor implini decat dupa expirarea unui termen de o luna de la suspendare.Aceasta reglementare isi gaseste justificarea in aceea ca, dupaincetarea cauzei de suspendare, titularul dreptului la actiune are totusi nevoie de un anumit interval de timp pentru a “reintra in normal”, legea asigurandu-i un interval de timp suficient pentru a-si exercita dreptul.4.2.3. Intreruperea prescriptiei extinctive

Intreruperea prescriptiei extinctive reprezinta inlaturarea prescriptiei scurse inainte de aparitia unei cauze interuptive si inceperea unei alte prescriptii extinctive.Cauzele de intrerupere reprezinta tocmai situatiile in care justificarile prescriptiei extinctive, cu care am inceput analiza acestei institutii, nu se regasesc. Intreruperea prescriptiei extinctive intervine fie in situatia incetarii starii de pasivitate a titularului dreptului, fie in cea a abandonarii impotrivirii fata de titularul dreptului.Decr etul nr. 167/1958 prevede ca prescriptia extinctiva se intrerupe:

• prin recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia.Recunoasterea dreptului trebuie sa fie neechivoca, fara a fi insa necesar din partea debitorului indeplinirea vreunei formalitati prestabilite, fiind suficienta o scrisoare, o cerere, o declaratie - ca recunoasteri exprese sau o recunoastere tacita cum ar fi plata dobanzilor rezultate din datoria scadenta.Ø Spre exemplu, daca debitorul ii scrie o scrisoare creditorului in care mentioneaza in treacat: “iar in ceea ce priveste suma de 2.000.000 lei pe care ti-o datorez, te rog sa ma mai pasuiesti putin”, aceasta scrisoare poate fi utilizata de catre creditor ca proba a faptului ca prescriptia s-a intrerupt. Deci creditorul va avea la dispozitie trei ani pentru a introduce actiune impotriva debitorului sau, socotiti nu de la data la care datoria a devenit scadenta, ci de la data la care a primit aceasta scrisoare.• prin introducerea unei cereri de chemare in judecata ori de arbitrare, chiar daca cererea a fost introdusa la o instanta judecatoreasca necompetenta.Este necesar ca cererea sa se refere expres la acea datorie a debitorului si sa indeplineasca conditiile minime stabilite de lege pentru cererile de chemare in judecata, mai putin aceea d e a fi introdusa la instanta competenta teritorial sau material.a Spre exemplu, daca actiunea era de competenta judecatoriei si a fost introdusa la tribunal sau daca era de competenta instantei d e la domiciliul paratului si a fost introdusa la instanta in circumscriptia careia isi are domiciliul reclamantul, ea va fi respinsa pe motiv de instanta necompetenta, dar va avea ca efect intruperea prescriptiei extinctive.• printr-un act incepator de ex ecutare. Acesta reprezinta, cu atat mai mult, recunoasterea datoriei de catre debitor.Intr-adevar, am vazut ca prescriptia extinctiva este, pe de o parte, o prezumtie ca debitorul si-a indeplinit obligatia si, pe de alta parte, o sanctiune indreptata impotriva creditorului neglijent. Or, daca intervine o recunoastere a datoriei, inseamna ca prezumtia de indeplinire a acesteia este rasturnata, iar daca titularul dreptului a introdus o cer ere de chemare in

judecata, inseamna ca acesta nu este neglijent, iar sanctionarea lui nu se justifica. Acestea sunt motivele pentru care, d aca intervine vreuna dintre situatiile de mai sus, prescriptia se intrerupe, adica timpul car e s-a scurs deja nu se mai ia in calcul si un nou termen este inceput.Timpul scurs de la momentul inceperii cursului prescriptiei si pana la nasterea cauzei de intrerupere se inlatura, nu se ia in calculul termenului de prescriptie Dupa incetarea cauzei de intrerupere incepe sa curga o noua prescriptie. Ea are aceeasi durata, putand fi la randul ei intrerupta sau suspendata in conditiile legii.4.2.4. Repunerea in termenSuspendarea si intreruperea prescriptiei extinctive au loc in situatiain care intervin anumite imprejurari pe parcursul cur gerii termenului de prescriptie care, fie il impiedica, in mod obiectiv, pe titularul dreptului sa actioneze, fie inlatura justificarile prescriptiei extinctive.Dar, dupa ce termenul de prescriptie s-a implinit deja, mai existainca o posibilitate de valorificare a dreptului material la actiune: instanta poate sa dispuna repunerea in termenul de prescriptie extinctiva. Pentru aceasta trebuie indeplinite urmatoarele conditii:- sa se fi depus o cerere de repunere in termen dupa cel mult o luna de la incetarea imprejurarilor din cauza carora s-a depasit termenul de prescriptie;- cauzele pentru care termenul de prescriptie a fost depasit sa fie temeinic justificate.Legea nu preved e, concret, care sunt motivele pentru care se poate dispune repunerea in termen, lasand astfel instantei de judecata deplina putere de apreciere a acelor imprejurari invocate de titularul dreptului.Cu titlu de exepmlu, trebuie aratat ca in practica judecatoreasca s au statuat ca fiind cauze justificate pentru repunerea in termen:- spitalizarea repetata ori indelungata;- stabilirea domiciliului in strainatate si imposibilitatea reveniriiin tara;- ex ecutarea unei pedepse privative de libertate;

- existenta unor imprejurari speciale in care s-a gasit mostenitorul(era stabilit in strainatate), care l-au impiedicat sa afle despre deschiderea unei succesiuni la care era indreptatit s.a.Dimpotriva, s-a considerat ca nu justifica repunerea in termenul de prescriptie:- eroarea d e drept invocata de titularul dreptului de actiune;- absenta sau aglomerarea cu probleme a conducatorului persoanei juridice sau a consilierului juridic s.a.Cererea de repunere in termen se solutioneaza printr-o hotarare judecatoreasca temeinic motivata si poate fi atacata la instanta superioara de catre partea

interesata (d e exemplu, de catre debitor, care are interesul prescrierii dreptului creditorului sau).Repunerea in termenul de prescriptie are ca principal efect faptul ca prescriptia este socotita neimplinita, desi termenul a expirat. Ca urmare, actiunea introdusa de catre titularul dreptului nu va mai fi respinsa ca fiind prescrisa.Trebuie observat ca repunerea in termen se deosebeste de institutiile suspendarii si intreruperii prin urmatoarele:- nu opereaza de drept, ci este decisa de catre instanta judecatoreasca;- nu intervine in situatii enumerate expres de lege, ci poate interveni in orice imprejurare pe care instanta o considera un obstacol in exercitiul dreptului material la actiune;- poate interveni numai dupa ce termenul de prescriptie s-aimplinit, spre deosebire de suspendare sau intrerupere, care pot interveni numai daca termenul de prescriptie nu s-a implinit.In sfarsit, trebuie aratat ca institutia repunerii in termen este considerata de catre unii autori, in conditiile actuale, ca fiind profund criticabila, deoarece aduce atingere caracterului imperativ al normelor care reglementeaza in general prescriptia, introducand o bresa de subiectivismintr-o materie altminteri caracterizata prin precizie si rigoare.

4.2.5. Implinirea prescriptiei extinctiveImplinirea prescriptiei inseamna determinarea momentului la care expira termenul de prescriptie extinctiva. Cand termenul de prescriptie este stabilit pe ani si luni, are loc in ziua corespunzatoare din ultimul an sau ultima luna; daca ultima luna nu are o zi corespunzatoare, termenul se socoteste implinit in ultima zi a acestei luni.

4.2.6.Calculul prescriptiei extintive.Calculul prescriptiei    Cursul prescriptiei se calculeaza potrivit regulilor stabilite in titlul III din prezenta carte, luandu-se in considerare, daca este cazul, si cazurile de suspendare sau de intrerupere prevazute de lege.Calculul termenelor

     ART. 2551    Regulile aplicabile    Durata termenelor, fara deosebire de natura si izvorul lor, se calculeaza potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu.     ART. 2552    Termenul stabilit pe saptamani, luni sau ani    (1) Cand termenul este stabilit pe saptamani, luni sau ani, el

se implineste in ziua corespunzatoare din ultima saptamana ori luna sau din ultimul an.    (2) Daca ultima luna nu are o zi corespunzatoare celei in care termenul a inceput sa curga, termenul se implineste in ultima zi a acestei luni.    (3) Mijlocul lunii se socoteste a cincisprezecea zi.    (4) Daca termenul este stabilit pe o luna si jumatate sau pe mai multe luni si jumatate, cele 15 zile se vor socoti la sfarsitul termenului.     ART. 2553    Termenul stabilit pe zile    (1) Cand termenul se stabileste pe zile, nu se iau in calcul prima si ultima zi a termenului.    (2) Termenul se va implini la ora 24,00 a ultimei zile.    (3) Cu toate acestea, daca este vorba de un act ce trebuie indeplinit intr-un loc de munca, termenul se va implini la ora la care inceteaza programul normal de lucru. Dispozitiile art. 2.556 raman aplicabile.     ART. 2554    Prorogarea termenului    Daca ultima zi a termenului este o zi nelucratoare, termenul se considera implinit la sfarsitul primei zile lucratoare care ii urmeaza.     ART. 2555    Termenul stabilit pe ore    Cand termenul se stabileste pe ore, nu se iau in calcul prima si ultima ora a termenului.     ART. 2556    Prezumtia efectuarii in termen a actelor    Actele de orice fel se socotesc facute in termen, daca inscrisurile care le constata au fost predate oficiului postal sau telegrafic cel mai tarziu in ultima zi a termenului, pana la ora cand inceteaza in mod obisnuit activitatea la acel oficiu.

5.Capacitatea civila a persoanei fizice.SECTIUNEA 1 Capacitatea de folosinta NotiuneArt. 34. - Capacitatea de folosinta este aptitudinea persoanei de a avea drepturi si obligatii civile. Durata capacitatii de folosintaArt. 35. - Capacitatea de folosinta incepe la nasterea persoanei si inceteaza odata cu moartea acesteia. Drepturile copilului conceputArt. 36. - Drepturile copilului sunt recunoscute de la conceptiune, insa numai daca el se naste viu. Dispozitiile art. 412 referitoare la timpul legal al

conceptiunii sunt aplicabile. SECTIUNEA a 2-a Capacitatea de exercitiu NotiuneArt. 37. - Capacitatea de exercitiu este aptitudinea persoanei de a incheia singura acte juridice civile.Inceputul capacitatii de exercitiuArt. 38.(1) Capacitatea de exercitiu deplina incepe la data cand persoana devine majora(2) Persoana devine majora la implinirea varstei de 18 ani. Situatia minorului casatoritArt. 39.(1) Minorul dobandeste, prin casatorie, capacitatea deplina de exercitiu(2) In cazul in care casatoria este anulata, minorul care a fost de buna-credinta la incheierea casatoriei pastreaza capacitatea deplina de exercitiu. Capacitatea de exercitiu anticipataArt. 40. - Pentru motive temeinice, instanta de tutela poate recunoaste minorului care a implinit varsta de 16 ani capacitatea deplina de exercitiu. In acest scop, vor fi ascultati si parintii sau tutorele minorului, luandu-se, cand este cazul, si avizul consiliului de familie.

6.NOTIUNEA DE PERSOANA JURIDICA, CLASIFICAREA PERSOANELOR JURIDICE SI ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE PERSOANEI JURIDICENOTIUNEA DE PERSOANA JURIDICA

Persoana juridica reprezinta un subiect colectiv de drept civil; este vor 717g69h ba despre un colectiv de oameni care, indeplinind conditiile pe care legea le reglementeaza, devine titular de drepturi subiective civile si de obligatii civile.

CLASIFICAREA PERSOANELOR JURIDICEClasificarea persoanelor juridice poate fi facuta in functie

de mai multe criterii, dupa cum urmeaza:-         dupa forma persoanelor juridice distingem intre persoane juridice particulare (private), persoane juridice cooperabile (obstesti) si persoane juridice mixte. Importanta clasificarii are in vedere modul de infiintare al persoanelor juridice, regimul juridic al bunurilor ce le formeaza patrimoniul sau incetarea acestora;-         dupa nationalitatea lor, vom avea persoane juridice romane si persoane juridice straine;-         dupa sediul acestora, vom avea persoane juridice cu sediul in tara si persoane juridice cu sediul in strainatate;-         dupa corelatia dintre acestea, distingem intre persoane juridice principale si persoane juridice anexe;

-         dupa regimul juridic aplicabil, vom avea persoane juridice de drept public si persoane juridice de drept privat;-         dupa natura scopului, vom deosebi intre persoane juridice cu scop patrimonial si persoane juridice cu scop nepatrimonial.ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE PERSOANEI JURIDICE

Conform dispozitiilor Decretului nr. 31/1954, elementele constitutive ale persoanelor juridice sunt: 1. o organizare de sine statatoare; 2. un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniul persoanelor fizice care compun persoana juridica respectiva si 3. un scop propriu, in acord cu interesul general. Aceste conditii rezulta si din reglementarile cuprinse in O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii, aprobata cu modificari prin Legea nr. 246/2005 sau din dispozitiile Legii nr. 31/1990 privind societatile comerciale, cu modificarile survenite ori ale altor acte normative cu incidenta asupra problematicii persoanei juridice.

Elementele constitutive mentionate prezinta caracteristica generalitatii, legalitatii, cumulativitatii, exclusivitatii si diversitatii.

6.3 Identificarea persoanei juridice.Din punctul de vedere al dreptului civil, prin „identificarea persoanei juridice" înţelegem individualizarea subiectului colectiv de drept civil, în raporturile civile la care participă ca subiect distinct. Importanţa juridică a identificării persoanei juridice rezultă din necesitatea individualizării subiectului colectiv de drept civil. Această necesitate este atât de ordin general - pentru societate şi ceilalţi participanţi la circuitul civil -, cât şi de ordin individual, în sensul că fiecare persoană juridică are nevoie de autoidentificare în raporturile civile la care participă. b) Natura juridică şi ocrotirea atributelor de identificare Din punctul de vedere al dreptului civil, atributele de identificare a persoanei juridice sunt drepturi subiective personale nepatrimoniale. Atributele de identificare a persoanei juridice, ca drepturi subiective, se bucură de protecţia nu numai a dreptului civil, ci şi a altor ramuri, precum administrativ, penal, comercial etc. Pe cale civilă, atributele de identificare a persoanei juridice sunt ocrotite în condiţiile prevăzute de art. 54-55 din Decretul nr. 31/1954. Reamintim că, potrivit art. 54, „Persoana care a suferit o atingere în dreptul său (...) la denumire (...) sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate. Totodată, cel care a suferit o atingere a unor asemenea drepturi va putea cere instanţei să oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins". c) Enumerarea mijloacelor de identificare a persoanei juridice Aşadar, pot fi enumerate, ca atribute de identificare a persoanei juridice, următoarele: 1) denumirea; 2) sediul; 3) naţionalitatea; 4) firma; 5) contul bancar; 6) capitalul social; 7) telefon, telex,

fax; 8) marca. B. Denumirea şi sediul persoanei juridice a) Denumirea persoanei juridice Prin „denumirea persoanei juridice" înţelegem acel mijloc de identificare a subiectului colectiv de drept civil care constă în cuvântul ori grupul de cuvinte stabilit, cu această semnificaţie, în condiţiile legii. • Conţinutul dreptului la denumire. Ca drept subiectiv nepatrimonial, denumirea conţine următoarele prerogative pentru persoana juridică titulară: 1) să folosească acea denumire, prin care se individualizează în raporturile juridice civile concrete la care participă; 2) să ceară altora să o individualizeze prin denumirea sa; 3) să ceară, în justiţie, restabilirea dreptului la denumire atunci când i s-a adus vreo atingere. • Stabilire şi schimbare. Potrivit art. 38 din Decretul nr. 31/1954, „Persoana juridică va purta denumirea stabilită prin actul care a înfiinţat-o sau prin statut. O dată cu înregistrarea sau înscrierea persoanei juridice, se va trece în registru şi denumirea ei"

7.MODALITĂŢILE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE. ASPECTE GENERALEDreptul de proprietate afectat de modalităţi este acel drept de proprietate asupraunuia sau mai multor bunuri care fie că aparţin simultan şi concurent la două sau maimulte persoane, fie că existenţa lui viitoare în patrimoniul titularului actual depinde deun eveniment sau de o împrejurare prevăzută de lege sau stabilită prin voinţa omului. Proprietatea comună are două forme:a)dreptul de proprietate pe cote-părţi; b) dreptul de proprietate în devălmăşie. Dreptul de proprietate rezolubilă sau revocabilă se caracterizează prin aceea căexistenţa sa în patrimoniul dobânditorului este nesigură, putând fi desfiinţat, pentru a sereîntoarce, de regulă, în patrimoniul înstrăinătorului. Dreptul de proprietate anulabilă constă în dreptul de proprietate care estedobândit printr-un act juridic translativ de proprietate lovit de nulitate relativă sauanulabil. Dreptul de proprietate pe cote-părţi. Dreptul de proprietate pe cote-părţi se mainumeşte şi coproprietate, caracterizându-se prin faptul că un bun aparţine, simultan şiconcurent, la doi sau mai mulţi proprietari, fără ca bunul respectiv să fie fracţionat în materialitatea sa. Fiecare coproprietar are determinată o cotă-parte ideală, abstractă,matematică din dreptul de proprietate. În timp ce coproprietatea are ca obiect un bun sau bunuri singulare, indiviziunea are ca obiect o universalitate de bunuri.

Coproprietateasau proprietatea pe cote-părţi este o modalitate a dreptului de proprietate, în timp ceindiviziunea este o modalitate a patrimoniului.Coproprietatea obişnuită sau temporară . Specificul coproprietătii obişnuite sautemporare constă în faptul că are caracter vremelnic deoarece durează în timp până lasistarea ei, prin împărţeală. Drepturile copărtaşilor asupra bunului în materialitatea sa. În lipsa unor reglementări legale în materie ori a convenţiei copărtaşilor, s-ar impune aplicareaşirespectarea principiului unanimităţii.Având în vedere specificul coproprietăţii, actele juridice care se încheie asupra bunului comun în materialitatea sa ori asupra unei părţi materiale determinată din bunsunt guvernate de regula unanimităţii.Există totuşi unele derogări şi atenuări, de exemplu în ce priveşte actele deconservare şi de administrare.În mod normal, un singur copărtaş nu poate încheia actede dispoziţie, fără acordul unanim al celorlalţi copărtaşi, prin care să înstrăineze sau săgreveze întregul bun ori o parte materială determinată din acel bun. Pe de altă parte, actul juridic încheiat de un singur coproprietar, fără acordulcelorlalţi coproprietari, este valabil sub condiţia rezolutorie ca la partaj bunul obiect alacelui act să nu fie atribuit unui alt coproprietar, indiferent de faptul că terţul dobânditor a cunoscut sau nu că înstrăinătorul nu este proprietarul exclusiv al bunului comun. Drepturile copărtaşilor cu privire la cota-parte ideală din dreptul de proprietate.Orice coproprietar poate înstrăina şi greva cota-parte din dreptul de proprietate asupra bunului în favoarea unui alt copărtaş sau a unei terţe persoane. Încetarea coproprietăţii obişnuite sau temporare. Are loc prin împărţeală sau partaj, adică operaţia juridică prin care încetează starea de coproprietate ori deindiviziune, în sensul că bunul sau bunurile stăpânite pe cote-părţi sunt împărţitematerialmente între copărtaşi, fiecare devenind proprietar exclusiv asupra unei părţideterminate sau asupra unui anume bun dintre cele ce formau obiectul coproprietăţii.

Dreptul de a cere ieşirea din indiviziune este imprescriptibil. Este un drept potestativ.Partajul poate fi cerut de coproprietari, dar şi de creditorii personali aiunuia/unora dintre coproprietari, pe calea acţiunii oblice.

Coproprietatea forţată şi perpetuă.Coproprietatea forţată şi perpetuă are caobiect un bun sau anumite bunuri care, prin natura lor, pot şi sunt folosite în mod permanent de doi sau mai mulţi proprietari, neputând fi împărţite. Bunurile carealcătuiesc obiectul coproprietăţii forţate constituie accesoriul altor bunuri principale cese află în proprietate exclusivă. Înstrăinarea ori grevarea lor este posibilă numaiîmpreună şi concomitent cu înstrăinarea sau grevarea dreptului de proprietate asupra bunului principal. Un coproprietar nu poate încheia acte de dispoziţie prin care săînstrăineze separat bunul aflat în coproprietate forţată. În schimb, fiecare coproprietar are dreptul să înstrăineze bunul principal şi, automat, fără consimţământul celorlalţicoproprietari, înstrăinează şi dreptul de proprietate pe cote-părţi asupra bunuluiaccesoriu. Dreptul de proprietate în devălmăşie.Dreptul de proprietate în devălmăşie, formăa dreptului de proprietate comună, se particularizează prin aceea că titularii săi nu audeterminată nici măcar o cotă-parte ideală, matematică din dreptul de proprietate asupraunor bunuri nefracţionate în materialitatea lor. Singurul caz legiferat în dreptul româneste dreptul de proprietate devălmaşă a soţilor asupra bunurilor dobândite în timpulcăsătoriei. Comunitatea matrimonială de bunuri a soţilor este o noţiune mult mai largădecât devălmăşia, deoarece cuprinde nu numai dreptul de proprietate, ci şi celelaltedrepturi patrimoniale, reale şi de creanţă, precum şi obligaţiile patrimoniale. Legeainstituie o prezumţie de mandat tacit reciproc între soţi. Bunurile comune pot fiîmpărţite, în anumite împrejurări excepţionale, şi în timpul căsătoriei. Împărţeala poatefi cerută de unul dintre soţi sau de creditorii personali ai soţilor. Prin desfacerea sauîncetarea căsătoriei, dreptul de proprietate devălmaşă se transformă, în plan intelectual,într-o proprietate pe cote-părţi.În dreptul civil exista urmatoarele modalitati ale dreptului de proprietate privata : -  proprietatea rezolubila; - 

 proprietatea anulabila; -  proprietatea comuna.

Prin modalitate juridica avem in vedere nu numai situatia cand mai multe persoane au un drept de proprietate asupra unui bun sau mase de bunuri, dar §i atuncicand exista anumite situatii de ineertitudine vremelniea in care se afla dreptul de proprietate.De aceea, in literatura juridica se distinge intre urmatoarele situatii: prima, cand mai multe persoane au un drept de proprietate asupra bunului şi, adoua, cand exista o situatie juridica vremelniea in care se gaseste dreptul de proprietate.In primul caz, ne vom afla in prezenta proprietatii comune, iar in al doilea caz, in prezenta proprietatii anulabile si proprietatii rezolubile

8.Apararea dreptului de proprietate. Consideratii generale privind dreptul de proprietate. Proprietatea este strins legata de fiinta omeneasca, aparind odata cu omul si stand la baza dezvoltarii sociale. Desi are, din punct de vedere terminologic, multiple intelesuri, proprietatea desemneaza chiar dreptul de proprietate. La scara dezvoltarii sociale, transformarea proprietatii in drept de proprietate a fost un proces manifestat diferit de la o orinduire la alta, de la o comunitate la alta. Chiar daca inca din epoca primitiva oamenii isi apropriau lucrurile din jurul lor necesare existentei, nu se poate vorbi de o consacrare juridica a dreptului de proprietate decat prin aparitia Legii celor XII Table, in dreptul roman. Fiind un drept in continua evolutie, in epoca moderna si contemporana, s-a produs imbogatirea permanenta a continutului sau, prin aparitia si reglementarea dreptului de proprietate intelectuala, prin dezvoltarea proprietatii mobiliare. In literatura juridica, dreptul de proprietate a fost definit diferit, dar prin sublinierea atributelor pe care acesta il confera - posesie,folosinta,dispozitie. Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv, care da expresia aproprierii unui bun, drept care permite titularului sa posede, sa folosesca si sa dispuna de acel lucru, in putere proprie si in interes propriu, in cadrul si cu respectarea legislatiei existente1. Dar dreptul de proprietate a fost definit si ca fiind dreptul real principal care confera titularului sau atributele de posesie, folosinta si dispozitie asupra bunului apropriat, atribute care pot fi exercitate in mod absolut, exclusiv si perpetuu, cu respectarea limitelor materiale si a limitelor juridice2.

1Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. All Beck, Bucuresti 2001, p. 33 2Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale. vol. I, Ed. Humanitas, 2004, p. 224 Aceste definitii, ca si altele din literatura juridica, au incercat sa sublinieze modul in care a fost definit dreptul de proprietate, din punct de vedere legislativ. În actuala reglementare, art.480 Cod civil, defineste proprietatea ca fiind dreptul ce are cineva de a se bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege. Chiar daca a fost criticata de a lungul anilor, in substanta sa, definitia a fost preluata aproape in intregime in Proiectul Codului civil, unde in art. 427 este reglementat Dreptul de proprietate privata ca fiind „dreptul de a folosi si dispune de un bun, in mod exclusiv si perpetuu, insa in limitele prevazute lege". De acesta data a fost reglementat in alin. 2 al art. 427 mai amanuntit, modul in care se poate dispune de bun - „ prin efectuarea de acte care Revista de }tiin\e Juridice 63 consuma, in tot sau in parte, substanta bunului, prin transmiterea dreptului sau prin oricare din modurile prevazute de lege si prin grevarea bunului cu orice drepturi reale.” În art. 428 din Proiectul Codului civil a fost prevazut modul in care se poate dobindi dreptul de proprietate, iar in alin. 4 al acestui articol a fost prevazut principiul constitutiv de drepturi ale inscrierii dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile in Cartea Funciara, principiul care se regaseste, in actuala reglementare, numai in zonele in care se aplica dispozitiile D.L.115/1938.8.2Actiunea in revendicare in Noul Cod CivilFriday, October 21st, 2011, 7:43 AM Actiunea in revendicare este un mijloc de aparare in justitie a dreptului de proprietate privata (art. 563 si urm. NCC – Legea 287/2009) si a dreptului de proprietate publica [art. 865 alin. (3) NCC] si reprezinta actiunea in justitie aflata la indemana proprietarului bunului impotriva posesorului sau impotriva altei persoane care detine bunul respectiv, fara drept.

Când poate fi introdusă acţiunea în revendicare?

Acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, adică poate fi introdusă oricând, indiferent dacă revendicarea priveşte un bun mobil sau un bun imobil, cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel [spre exemplu, potrivit art. 937 alin. (1) NCC, bunul mobil pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bună-credinţă, dacă acţiunea este intentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului].

Cine poate introduce acţiunea în revendicare?

Titularul dreptului de proprietate. Ca element de noutate, spre deosebire de principiul unanimităţii consacrat de vechea reglementare, în cazul coproprietăţii

(proprietăţii pe cote-părţi), în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare, fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală.

Proba dreptului de proprietate

În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară.

8.2.4.Efectele admiterii acţiunii în revendicare

a) Obligaţiile pârâtului: pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri, evaluate în raport cu momentul restituirii, dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat; de asemenea, în aceleaşi condiţii, pârâtul va fi obligat la restituirea productelor sau a contravalorii acestora – pârâtul posesor de rea-credinţă sau detentorul precar va fi obligat, la cererea reclamantului, şi la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar;

b) Obligaţiile de restituire a reclamantului: la cererea pârâtului, proprietarul poate fi obligat să restituie posesorului cheltuielile necesare pe care acesta le-a făcut, cheltuielile utile, în limita sporului de valoare, dacă prin lege nu se prevede altfel, precum şi cheltuielile necesare pentru producerea şi culegerea fructelor sau a productelor. Proprietarul nu este dator să acopere cheltuielile voluptoare; posesorul are dreptul de a-şi însuşi lucrările efectuate cu aceste cheltuieli numai dacă prin aceasta bunul nu se deteriorează. În situaţia în care cheltuielile necesare, utile sau voluptoare se concretizează într-o lucrare nouă, nu se poate cere restituirea acestora, în acest caz fiind incidente dispoziţiile corespunzătoare din materia accesiunii imobiliare artificiale;

c) Dreptul retenţie al pârâtului: pârâtul are un drept de retenţie asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea şi culegerea acestora, cu excepţia cazului în care proprietarul furnizează pârâtului o garanţie îndestulătoare;

d) Opozabilitatea hotărârii: hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare este opozabilă şi poate fi executată şi împotriva terţului dobânditor, în condiţiile Codului de procedură civilă.

8.2.2.Revendicarea bunurilor imobile

Actiunea in revendicare e,in principiu,imprescriptibila.Regula se intemeiaza pe caracterul perpetuu al dreptului de proprietate(el nu se stinge prin neuz,indiferent de timpul cat titularul sau nu l-a exercitat direct sau prin alta persoana)Aciunea.in revendicare se stinge odata cu stingerea insusi a dreptului de proprietate. Exceptie de la aceasta regula:in cazul vanzarii unui imobil la licitatie publica,in cadrul procedurii de executare silita,orice act.introdusa de cel ce se pretinde proprietarul acelui bun,se prescrie in termen de 5 ani,calculati de la punerea in executare a ordonantei de executare.

Proba dreptului.de proprietate incumba reclamantului,el fiind cel care a declansat procesul,este tinut sa dovedeasca pretentia saca e proprietarul acelui imobil.In favoarea paratului opereaza,din insasi faptul posesiei,o prezumtiei relativa de prop.Atata timp cat reclamantul nu face dovada dreptului.sau de proprietate,actiunea in revendicarea tb respinsa.

Singura dovada deplina si absoluta a dreptul .e proprietate .imobiliara o constituie dobandirea lor prin uzucapiune.Pt proba dr.de prop.se inteleg toate acele acte juridice translative de proprietate. si cele declarative de drepturi,incheiate in forma scrisa.8.2.3.Revendicarea bunurilor mobile

Posesia de rea credinta a unui tert dobanditor,a hotului sau a gasitorului nu poate avea ca efect dobandirea dr.de prop.asupra unui bun mobil,indiferent de durata de timp cat a fost exercitata.Indiferent ca se revendica un bun imobil sau un bun mobil,dr.la act.e imprescriptibil,pt ca prop.nu se stinge prin neuz.

Revendicarea bunurilor mobile de la posesorul de buna credinta e,de cele mai multe ori,imposibila sau,intr-o exprimare sintetica si clara,posesia de buna credinta a unui bun mobil valoreaza titlu de prop.Acest mod de dobandire a dr.de prop.mobiliara se aplica numai in privinta bunurilor mobile corporale individual determinate,care se afla in prop.privata.Nu pot fi dobandite bunurile mobile prop.publica si nici bunuri mobile care prin natura lor au devenir bunuri imobile prin destinatie.

Revendicarea bunurilor mobile de la un posesor de buna credinta,care le-a dobandit de la un hot/gasitor,se aplica exclusiv in ipoteza in care proprietarul s-a desesizat voluntar de bunul sau mobil,incredintandu-l unui detentor precar.Atunci cand un tert de buna credinta dobandeste posesia unui mobil,care a iesit involuntar din stapanirea proprietarului sau,fiind piedut/furat,aceasta regula e inaplicabila.

Prin furt se intelege furtul propriu-zis,talharia si pirateria.Prin pierderea bunului se intelege iesirea bunului din stapanirea proprietarului datorita neglijentei

sale,unui caz fortuit sau de forta majora.Act.in revendicare tb introdusa in T de 3 ani,calculati din mom. Sustragerii /pierderii bunului.T de 3 ani e un T de decadere.Dc act.in revendicare nu se introduce inauntrul acestui T,se stinge si dr.de prop.al titularului initial.

Cand proprietaul revendica bunul sau de la un tert de buna credinta,care l-a dobandit de la un hot/gasitor,nu e obligat sa plateasca contravaloarea acelui bun sau sa-l indemnizeze pe posesor pt pretul platit.Fostul posesor,obligat la restituirea bunului,are la dispozitie o act.personala in despagubire impotriva celui de la care l-a dobandit.Exceptie:cand posesorul actual al lucrului furat/pierdut l-a cumparat la un balci,la un targ,la o vindere publica sau de la un negutator care vinde astfel de lucruri,proprietarul originar nu poate sa ia lucrul inapoi decat platind posesorului pretul ce l-a costat.Se acorda,astfel,o protectie deosebita tertului de buna credinta,care a cumparat bunul intr-un loc public unde se incheie in mod curent asemenea acte juridice.Datorita imprejurarilor in care a incheiat actul,in baza caruia a dobandit,cu titlu oneros,bunul respectiv,se presupune ca nu avea cum sa stie ca vanzatorul l-a furat/l-a gasit.El are un drept de retentie asupra lucrului pana cand proprietarul revendicant ii plateste pretul pe care l-a dat celui de la care a dobandit posesia.

9.Efectele contractului.9.1. Obligativitatea conhactului in raporturile dintre pirlile contractanteb) Obligativitatea contractului în raporturile dintre părţile contractante.Reguli: ► contractul este obligatoriu între părţi. Potrivit art. 969 Cod civil: „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”Concluzii: - obligativitatea contractului legal încheiat de la care părţile nu se pot sustrage;- obligativitatea priveşte în primul rând părţile contractante, ceea ce este cunoscut sub principiul relativităţii contractului.►trebuie să existe o simetrie între modul de încheiere a contractului şi modul demodificare, desfacere ori desfiinţare a acestuia;Potrivit art. 969 alin. 2 Cod civil: „Convenţiile se pot revoca, prin comsimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”.Concluzie: numai prin consimţământul părţilor se poate modifica sau desfiinţa contractul.Excepţii: - trebuie să fie prevăzute în mod expres de lege sau în contract.Cauze autorizate de lege:a)denunţarea unilaterală. Cazuri: în contractul de închiriere fără termen – art. 1436 alin.2 Cod civil; în contractul de mandat, mandantul poate revoca mandatul; în contractul de depozit.b) forţa majoră, fiind o împrejurare exterioară voinţei părţilor. Poate determina fie osuspendare a efectelor contractului, fie desfiinţarea acestuia atunci când are efect distructiv.c) decesul debitorului în cazul contractuluiintuitu personae.d) prelungirea sau prorogarea legală a unui contract (exemplu: în cazul contractului de închiriere a locuinţelor, s-au adoptat legi prin care s-a prelungit termenul de închiriere).

9.1.Principiul relativitatii efectelor contractului

Principiul relativitatii efectelor contractului poate fi definit ca regula potrivit careia contractul produce efecte numai fata de partile contractante, el neputând sa profite sau sa dauneze altor persoane.Acest principiu este instituit prin art. 973 Cod civil, conform caruia "conventiile n-au efect decât între partile contractante".Exceptiile de la principiul relativitatii contractuluiExceptiile de la principiul relativitatii contractului sunt acele situatii juridice în care contractul poate sa produca efecte si fata de alte persoane decât partile sau succesorii în drepturi ai partilor.[6]Aceste exceptii sunt clasificate în exceptii aparente si exceptii reale sau veritabile.Exceptiile aparente sunt promisiunea faptei altuia sau conventia de porte - fort si actiunile directe, iar exceptia reala este stipulatia pentru altul sau contractul în folosul unei terte persoane.Promisiunea faptei altuia este un contract prin care debitorul se obliga fata de creditor sa determine o terta persoana sa-si asume un angajament juridic în folosul creditorului din contract.[7]Trasaturile caracteristice ale promisiunii pentru fapta altuia sunt urmatoarele:· tertul nu este obligat prin contractul încheiat între promitent si creditorul promisiunii, iar obligatia sa se va naste numai daca adera la contract sau încheie un nou contract;· ceea ce se promite este fapta personala a debitorului de a determina o terta persoana sa-si asume un angajament juridic fata de creditor;· debitorul nu este obligat sa garanteze fata de tert executarea angajamentului de catre terta persoana.

Actiunile directe reprezinta posibilitati recunoscute de lege unor persoane straine de un contract de a actiona împotriva uneia din partile contractante, invocând contractul la a carui încheiere nu au participat.Codul civil reglementeaza doua cazuri de actiuni directe în materia contractului de antrepriza[8] si a contractului de mandat[9] Stipulatia pentru altul - numita si contractul în folosul unei terte persoane - este un contract prin care o parte, numita stipulant, dispune ca cealalta parte, numita promitent, sa dea, sa faca sau sa nu daca ceva în folosul unei terte persoane, numita tert beneficiar, care nu participa la încheierea contractului.Codul civil face aplicatii ale stipulatiei pentru altul în materia donatiei cu sarcina în favoarea unui tert (art.828 - 830) si a rentei viagere (art.1642).În afara de reglementarile cuprinse în Codul civil, aplicatii ale acestei exceptii se mai întâlnesc în cazul contractului de asigurare (art. 9 din Legea nr. 136/1995) si a contractului de transport de bunuri[10].Pentru ca stipulatia pentru altul sa produca efecte juridice este obligatorie întrunirea conditiilor generale mentionate în art. 948 Cod civil pentru

valabilitatea contractelor (capacitatea de a contracta, consimtamântul valabil al partii care se obliga, un obiect determinat si o cauza licita), la care se adauga doua conditii speciale:1. vointa de a stipula (animus stipulandi);2. persoana tertului beneficiar trebuie sa fie determinata la momentul încheierii contractului sau sa fie determinabila în raport cu momentul executarii acestuia.Stipulatia pentru altul genereaza raporturi juridice între stipulant si promitent, precum si între promitent si tertul beneficiar.Raporturile juridice dintre stipulant si promitent au în continutul lor dreptul stipulantului de a pretinde promitentului sa-si execute obligatia asumata în folosul tertului beneficiar.Raporturile juridice dintre promitent si tertul beneficiar pun în evidenta caracterul de exceptie reala de la principiul relativitatii efectelor contractului a stipulatiei pentru altul, în sensul ca favoarea tertului se naste un drept, direct si nemijlocit, independent de manifestarea de vointa a tertului.Dreptul tertului beneficiar se naste direct în puterea contractului dintre stipulant si promitent, dar exercitiul dreptului depinde de vointa tertului.Tertul beneficiar exercita acest drept printr-o actiune personala (proprio nomine), iar dreptul de a cere executarea obligatiei îi apartine si stipulantului, dar în puterea contractului, însa acesta va cere executarea obligatiei în favoarea tertului, nu în favoarea sa.

Stipulatia pentru altul a fost calificata ca o exceptie reala de la principiul relativitatii efectelor contractului deoarece prin intermediul acestei constructii juridice se creeaza drepturi în favoarea altor persoane decât partile contractului. Principiul opozabilitatii efectelor contractuluiOpozabilitatea contractului reprezinta modul de a defini obligativitatea contractului în raport cu tertii.În raport cu tertii un contract se impune ca o realitate juridica care nu poate fi ignorata.Exceptia de la principiul opozabilitatii fata de terti a contractuluiExceptia de la principiul opozabilitatii fata de terti a contractului este situatia în care un tert va fi îndreptatit sa ignore existenta unui contract, si, pe cale de consecinta, a drepturilor si obligatiilor nascute din acel contract.O astfel de exceptie este simulatia.9.3.EXCEPŢIILE DE LA PRINCIPIUL RELATIVITĂŢII CONTRACTULUI1) Contractul în folosul unei terţe persoane– sau stipulaţia pentru altul – este convenţia încheiată între o parte numită stipulant şi o altă parte numită promitent, prin care acesta dinurmă se angajează să dea, să facă sau să nu facă ceva în folosul unei terţe persoane, străinăde contract, denumită terţ beneficiar.Contractul în folosul unei terţe persoane nu are o reglementare

generală în legislaţianoastră, însă, are aplicaţii în diferite materii: donaţia cu sarcini, contractul de transport,asigurările facultative.Sunt două condiţii de validitate a contractului, pe lângă cele generale prevăzute de art.942 şi urm. Cod civil:- să existe voinţa certă, neîndoielnică de a stipula în folosul unei terţe persoane;- terţul beneficiar să fie determinat sau cel puţin determinabil;Raporturile ce se nasc în cazul contractului în folosul unei terţe persoane:1 – raporturile dintre stipulant şi promitent. Din contractul încheiat se pot naşte drepturi înfavoarea stipulantului. Acestea nu interesează în mod deosebit contractul în folosul unei terţepersoane.Ceea ce este important este că un astfel de contract dă naştere de drepturi direct şinemijlocit în persoana terţului beneficiar. În caz de neexecutare de către promitent a obligaţieifaţă de terţul beneficiar, stipulantul îl poate acţiona, după caz: fie pentru îndeplinirea obligaţiei,fie pentru desfiinţarea contractului.Există posibilitatea prevederii unor clauze penale care să fie executate în folosulstipulantului.2 – raporturile dintre promitent şi terţul beneficar. Terţul beneficiar dobândeşte direct şinemijlocit dreptul creat în folosul său, indiferent de orice acceptare din partea sa.Terţul beneficiar poate cere executarea prestaţiei, însă, nu va putea cere rezoluţiuneacontractului, întrucât caracterul sinalagmatic se manifestă numai între stipulant şi promitent.Fiind chemat în judecată, promitentul poate invoca faţă de terţul beneficiar toateexcepţiile pe care le-ar fi putut opune stipulantului. În cazul în care terţul beneficiar renunţă la dreptul constituit în favoarea lui, potrivitcontractului, acesta va profita stipulantului, promitentului sau altui terţ beneficiar.3 – raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar. Între aceste persoane, contractul înfolosul unei terţe persoane nu creează prin el însuşi raporturi specifice.Prin intermediul stipulaţiei pentru altul, între aceste părţi se pot rezolva alte raporturi, deexemplu: se pot efectua liberalităţi, se pot executa alte obligaţii.2) Excepţie de la principiul relativităţii contractului - invocarea contractului de către un terţ în cadrul unei acţiuni directe.Se recunoaşte de către lege dreptul unei persoane străină de contract de a acţiona direct împotriva unei părţi, invocând contractul faţă de care terţa persoană rămâne străină.10 Exemplu: - art. 1488 Cod civil – din materia antreprizei, unde muncitorii angajaţi pentruefectuarea unei lucrări pot reclama plata direct de la beneficiarul lucrării, până la concurenţasumei cu care acesta este dator faţă de antreprenor.- art. 1542 Cod civil – în materia contractului de mandat, potrivit căruiamandantul poate să intenteze direct acţiunea contra submandatarului.

9.4.Excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului. Simulaţia.Prin excepţie de la opozabilutatea faţă de terţi se înţelege că o terţă persoană este îndreptăţită să nu ţină seama de situaţiile juridice, care au fost create prin anumite contracte.Prin simulaţie se înţelege procedeul prin care aceleaşi părţi încheie două contracte, unulaparent denumit contract simulat, prin care se crează o anumită aparenţă juridică ce nucorespunde realităţii şi altul secret, denumit contraînscris, care corespunde voinţei reale apărţilor şi prin care acesta se

anihilează în tot sau în parte aparenţa juridică creată prin actulpublic simulat.Pentru a existenţa simulaţiei, actul secret trebuie încheiat concomitent sau eventual înainte de încheierea contractului aparent.Formele simulaţiei:1 – contractul aparent este fictiv – adică nu există în realitate. De exemplu, un debitor pentru a scoate de sub urmărire un bun, încheie o vânzare aparentă. În realitate, vânzarea nuare loc.2- contractul deghizat – adică sunt ascunse anumite elemente ale acestuia. Deghizareapoate fi: totală – atunci când se ascunde adevărata natură juridică a actului. De exemplu, înrealitate se încheie o donaţie pe care o deghizează sub forma vânzării-cumpărării; parţială –când se ascund anumite elemente mai puţin semnificative. De exemplu, preţul vânzării este 100milioane lei, iar în act se trece suma de 30 milioane lei.Efectele simulaţiei:► inopozabilitatea. În cazul simulaţiei, faţă de terţa persoană nupoate fi opusă situaţia juridică ce este creată prin contractul secret.Simulaţia poate fi înlăturată pe calea acţiunii în declararea simulaţiei. Astfel:- între părţile simulaţiei şi succesorii universali ai acestora. Potrivit art. 1175 Cod civil,”actul secret care modifică un act public nu poate avea putere decât între părţile contractante şisuccesorii universali ai acestora”.- faţă de terţi produce efecte contractul public, deşi nu corespunde realităţii. Teza a douaa art. 1175 Cod civil arată că „un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane”. Terţii care au cunoscut existenţa contractului secret la momentul naşterii interesuluilor, legat de acel contract vor suporta efectele acestuia. Terţii pot invoca împotriva părţilor contractul secret.- în caz de conflict între terţi. au câştig de cauză terţii care cu bună-credinţă se sprijină peactul aparent.Terţii în materia simulaţiei sunt, potrivit art. 1175 Cod civil: succesorii cu titlu particular,creditorii chirografari. Succesorii universali şi cei cu titlu universali ai părţilor, ale căror intereses-au urmărit a fi fraudate prin simulaţie, devin terţi. În cazul terţilor faţă de simulaţie, ei pot face dovada actului secret prin orice mijloc deprobă.Părţile din contract, pentru a proba simulaţia, trebuie să respecte regula din 1191 Codcivil.Efectul admiterii acţiunii în simulaţieconstă în înlăturarea efectelor contractului aparent,dându-se eficienţă contractul secret, cu condiţia ca acesta să fie valid.

9.5. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice. În cazul contractelor sinalagmatice, datorită reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor,se întâlnesc următoarele efecte specifice:a) excepţia de neexecutare a contractului;b) rezoluţiunea contractului;c) riscul contractui.a) Excepţia de neexecutare a contractului. Definiţie.Constituie un mijloc de apărareaflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretindeexecutarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea să-şi execute propriile obligaţii.Temeiul juridic îl reprezintă reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiei care reclamă înacelaşi timp simultaneitatea executării lor.De exemplu, potrivit art. 1322 Cod civil este cazul în care vânzătorul refuză darea unuibun până la plata acestuia; potrivit art. 1364 Cod civil cumpărătorul poate refuza plata preţuluiatunci când se promovează o acţiune ipotecară.Condiţii de invocare a excepţiei sunt

următoarele:►obligaţiile reciproce trebuie să aibă temeiul în acelaşi contract;►din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare, chiar parţială, dar suficient deimportantă;►neexecutarea să nu se datoreze faptei celei ce invocă excepţia;►una din obligaţiile reciproce să fie afectată de un termen suspensiv.Lipsa de simultaneitate a obligaţiei poate proveni din convenţia părţilor, din naturaobligaţiei ori dintr-o prevedere a legii.Invocarea excepţiei are loc direct între părţi fără a fi necesar să se pronunţe instanţa de judecată şi nu este necesar ca debitorul, cel faţă de care se invocă excepţia să fi fost pus în întârziere.Prin invocarea excepţiei se obţine o suspendare a executării propriilor obligaţii, până lamomnentul în care celaltă parte îşi va îndeplini obligaţiile ce-i revin.b) Rezoluţiuneaeste o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic,constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului.Prin efectele sale rezoluţiunea se aseamănă cu nulitatea, însă se deosebeşte princauzele sale.Temeiul juridic rezidă în reciprocitatea obligaţiilor, deşi în aparenţă, potrivit art. 1020 Codcivil, rezoluţiunea ar opera de drept ca rezultat a unei condiţii ce ar afecta contractulsinalagmatic, însă, în realitate, rezoluţiunea are caracter judiciar.Potrivit art. 1021 Cod civil, contractul nu este desfiinţat de drept ci, partea care aexecutat sau care se declară gata să execute contractul trebuie să promoveze acţiune în justiţie.Instanţa de judecată are drept de apreciere în a hotărî desfiinţarea contractului sauexecutarea acestuia, putând acorda un termen de graţie părţii chemate în judecată.Condiţiile de exercitare a acţiunii în rezoluţiune:► una din părţi să nu-şi fi executat obligaţiile ce-i revin, chiar în parte;► neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia;► debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile prevăzute delege. Punerea în întârziere se poate face fie prin somaţie extrajudiciară, înmânată prinexecutorul judecătoresc – art. 1079 Cod civil, fie prin cererea de chemare în judecată.Rezoluţiunea convenţională înseamnă desfiinţarea unui contract în temeiul voinţeipărţilor acesteia, în conformitate cu prevederile din contract, în care se dispune desfiinţarea încaz de neexecutare.Prevederea contractuală se numeşte pact comisoriu.Gradele pactelor comisorii:-Pactul comisoriu de gradul I . În conţinutul contractului este inclusă menţiunea potrivitcăruia în caz de neexecutare, acesta se desfiinţează. În literatura juridică s-a considerat că un astfel de pact, înseamnă doar o repetare adispoziţiilor art. 1020 Cod civil şi că nu produce efecte prin el însuşi, ci este necesarăpromovarea acţiunii în rezoluţiune.Prin excepţie, un astfel de pact ar produce efecte prin el însuşi, în cazul contractelor încare, în mod normal, nu s-ar putea dispune rezoluţiunea; de exemplu, în contractul de rentăviageră nu se poate cere rezoluţiunea pentru neplata rentei.-Pactul comisoriu de gradul II.Este clauza în care se prevede că în situaţia în care oparte nu-şi va executa obligaţiile, cealaltă parte este în drept să considere contractul cadesfiinţat.Desfiinţarea are loc prin declaraţia unilaterală a creditorului în privinţa căruia nu s-ar executa obligaţia. În prezenţa unei

asemenea pact, instanţa sesizată poate doar să constate îndeplinitecondiţiile rezoluţiunii.-Pactul comisoriu de gradul III.Este acela în care se prevede că un contract seconsideră rezolvit de plin drept.Şi în acest caz, instanţa nu poate pronunţa rezoluţiunea, ci doar să o constate. În literatura juridică s-a arătat că pentru a opera un asemenea pact, debitorul trebuie săfie pus în întârziere.-Pactul comisoriu de gradul IV.Este acela potrivit căruia contractul se considerădesfiinţat de drept fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără orice altă formalitateprealabilă.Instanţa de judecată constată întrunirea condiţiilor şi dispune rezoluţiunea contractului.Prevederea unor pacte comisorii nu înseamnă renunţarea creditorului de a cereexecutarea obligaţiilor. Dacă se dă sau nu eficienţă pactului comisoriu, creditorul este acelacare poate hotărî.Efectele rezoluţiunii. În primul rând, desfiinţează retroactiv contractul, înlăturând efecele ce le-a produs. În al doilea rând, conduce la repunerea părţilor în situaţia anterioară încheieriicontractului, în sensul restituirii prestaţiilor efectuate în temeiul contractului desfiinţat. Mai înseamnă şi desfiinţarea drepturilor subdobânditorului. Excepţiile de la această regulă au fostanalizate la materia proprietăţii rezolubile.Se pot acorda daune-interese sau despăgubiri, pentru acoperirea prejudiciilor cauzateprin neexecutare. În cazul contractului cu executare succesivă (unde se găsesc prestaţii ireversibile),desfiinţarea contractului are loc numai pentru viitor, intervenindrezilierea.c) Riscul contractului.Prin problema riscului contractului se înţelege stabilirea părţiicare va suporta consecinţele neexecutării contractului sinalagmatic, ca urmare a imposibilităţiifortuite.Regula suportării riscului este aceea că el se va localiza de la debitorul obligaţieiimposibil de executat (nu va putea pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă, dar nici cealaltă parte nu poate pretinde despăgubiri pentru neexecutare de la debitorul obligaţieiimposibil de executat).Această regulă nu este cuprinsă într-o dispoziţie generală a legii, existând aplicaţii alesale în unele materii. De exemplu:- art. 1423 Cod civil – în materia închirierii;- art. 1481 Cod civil – în materia contractului de antrepriză. În cazul în care obligaţia a devenit numai parţial imposibil de executat, sunt două soluţii, între reducerea corespunzătoare a prestaţiei celeilalte părţi sau desfiinţarea în întregime acontractului, dacă partea ce ar fi executată nu asigură satisfacerea scopului pentru carecontractul a fost încheiat.Regula suportării riscurilor în cazul contractelor translative de proprietate.Riscul este suportat de către partea care avea calitatea de proprietar al lucrului lamomentul pieirii fortuite a acestuia.Având în vedere prevederile art. 971 Cod civil, potrivit cărora în contractele ce au caobiect trasferul proprietăţii sau al unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se trasmite prinsimplul consimţământ al părţilor, partea care suportă riscul este dobânditorul.Precizări:- ea se aplică numai bunurilor certe, individual determinate;- transmiţătorul nu trebuie să fi fost pus în întârziere. Dacă a fost pus în întârziere, vasuporta el riscul, cu excepţia cazului în care face dovada că lucrul ar fi pierit şi la dobânditor.Dacă transferul

proprietăţii este efectat de termen, riscul va fi al transmiţătorului.În cazul contractelor translative de proprietate sub condiţie, riscul este suportat de cătreproprietarul sub condiţie rezolutorie din momentul pieirii bunului.Această regulă este o excepţie de la efectul retroactiv al condiţiei. În cazul pieirii parţiale a bunului pendente conditione, la momentul îndeplinirii condiţiei,proprietarul sub condiţie suspensivă este ţinut să preia bunul în starea în care se află, ceea ce înseamnă că acesta suportă riscul pieirii parţiale a lucrului în cazul transferului dreptului deproprietate afectat de condiţie.

10.Faptul juridic licit ca izvor de obligaţii. Gestiunea intereselor altei persoane.2. Plata lucrului nedatorat.3.Îmbogăţirea fără justă cauză.Definiţie.10.1.Faptele juridice licite sunt acţiuni omeneşti f ăr ăintenţia de a danaştere la raporturi juridice de obligaţii, care totuşi produc asemenea efecte în putere a legii, fără ca prin asemenea efecte să se încalce normele de drept în vigoare.Reglementare.În Codul civil, în art. 986-997 sub denumirea decvasicontracte sunt reglementate douăasemenea izvoare de obligaţii: gestiunea deafaceri (art. 987-991)şi plata nedatorată(art. 992-997).Practicaşi literatura au adăugat un al treilea fapt juridic licit – îmbogăţirea f ăr ăjustăcauză. 10.2. Gestiunea intereselor altei persoane (gestiunea de afaceri)Definiţ ie.Gestiunea de afaceri este faptul juridic licit care constăîn aceeacăo persoanănumităgerant, f ăr ăa fi primit o împutenicire, încheie din proprieiniţiativă, aceste juridice sau săvâr şeşte actel materiale necesare sau utile, iar înfavoarea sau interesul altei persoane, numităgerat.Condiţ iile gestiunii de afaceri:a) săexiste o gerare a intereselor altuia.Acte juridice: plata unei datorii, actul pentru efectuarea unor reparaţii,chemarea unui medic, inscripţia unei ipoteci, încheierea unui contract deasigurare.În principiu, actele nu pot depăşi sfera actelor de conservareşiadministrare. Se pot încheia acte de dispoziţie asimilate actelor de administrare,de exemplu, în cazul mărfurilor perisabile.Fapte materiale: descărcarea unor mărfuri, stingerea unui incendiu,repararea unei conducte, asistenţa medicalăîn caz de accident , salvarea unuianimal.b) acteleşi faptele gerantului săfie utile geratului. Trebuie săaibă caracter patrimonialşi săfie evitat pierderea unei valori patrimoniale ori săfisporit valoarea unui bun.Utilitatea gestiunii se apreciazăla momentul realizării sale.c) actele de gestiune săfie săvâr şite din iniţiativa gerantului, în absenţaunui mandatşi f ăr ă ştirea geratului.Dacăexistăopoziţia geratului, continuarea intervenţiei gerantului înafacerile patrimoniale ale geratului echivaleazăcu o imixtiune ilegală.d) acteleşi faptele de gestiune săfie f ăcute cu intenţia de a gera intereselealtuia. Nu este necesar ca acteleşi faptele săfie f ăcute în mod exclusiv înfavoarea geratului.Trebuie săexiste intenţia de a-l obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor f ăcute.e) gerantul săaibăcapacitatea de a contracta, având în vedere căeste pusîn situaţia încheierii unor acte juridice, pe de-o parte,şi prin faptele materialesăvâr şiteşi-ar putea agrava starea patrimonială. Nu

intereseazăcapacitateageratului.Efectele gestiunii de afaceri. A. Raporturile dintre gerantşi gerat –gestiunea intereselor alteipersoane, deşi faptul juridic este consecinţa activităţii unei singurepersoane (gerantul) genereazăobligaţii reciproce.1. Obligaţiile gerantului:a) obligaţia de a se îngriji de afacerile altuia cu diligenţa unui bunproprietar – art. 989 Cod civil.Excepţie: art. 990 Cod civil – r ăspunde numai pentru dol dacăf ăr ă intervenţia sa, afacerea geratului s-ar fi putut compromite;b) obligaţia de a duce la bun sfâr şit afacerea începutăsau de a ocontinua pânăcând geratul va fi în măsur ă şi va avea mijloacele necesare săseocupe personal de interesele sale – art. 987 Cod civil.Art. 998 Cod civil – în cazul decesului geratului – continuarea gestiuniipânăcând moştenitorii geratului vor putea lua direcţiunea afacerii.c) obligaţia de a da socotealăgeratuluişi a-i preda tot ceea ce aprimit în temeiul gestiunii.2. Obligaţiile geratului: de a da gerantului toate cheltuielile necesareşiutile pe care le-a f ăcut în timpul gestiunii – art. 991 Cod civil.Nu este obligat să-l remunereze pe gerant pentru serviciile f ăcute, cuexcepţia cazului în care au fost efectuate în virtutea profesiunii.B. Raporturile dintre geratşi ter ţi. Dacăgestiunea a fost ratificată sau este utilă, geratul este îndatorat săexecute toate obligaţiile contractate degerant, în numele geratului ori în nume propriu, în interesul gestiunii, în măsuraăn care nu au fost încăexecutate.C. Raporturile dintre gerantşi ter ţi:a) dacăle-a adus la cunoştinţăcăacţioneazănumai în contul geratuluişigestiunea a fost ratificatăsau este utilă, nu are nici o obligaţie.b) dacăs-a angajat personal, nu are nici o obligaţie în mod directşinemijlocit de toate obligaţiile asumate. 10.3.Plata nedatorată.Plata constăîn executarea în natur ăa unei obligaţii care are ca obiect oprestaţie pozitivă. Orice platăpresupune existenţa unei datorii (art. 1092 Codcivil), iar ceea ce s-a plătit f ăr ăa fi datorat trebuie restituit.Definiţ ie.Plata nedatoratăeste faptul juridic licit care constăînexecutarea de către o persoană, din eroare, a unei prestaţii la care nu era obligată şi f ăr ăintenţia de a plăti pentru altul.Creditorul este cel care a plătit din eroare – solvens – art. 993 Cod civil.Debitorul – accipiens – art. 992 Cod civil – primeşte plata din eroare saucuştiinţă.Condiţ iile pl ăţ ii nedatorate:a) existenţa unei plăţi – remiterea unei sume de bani sau a unui bun.În literatur ăse susţine cănu poate avea ca obiect prestaţiide a face. Consider ăm greşităaceastăsoluţie. Restrângerea plăţii nedatorate numai lacazurile în care prestaţia are ca obiect sume de bani ori bunuri are ca efectextinderea artificialăa domeniului de aplicare a îmbogăţirii fără justă cauză.Trebuie să existe intenţia solvensului de a stinge o datorie.b) datoria a cărei stingere s-a urmărit prin platăsănu existe. Nuintereseazădacădatoria nu a existat niciodatăsau a existat, dar fusese stinsăprinplatăsau prin alt mod de stingere a obligaţiilor.Inexistenţa obligaţiei poate fişi relativă, cum este în situaţia în caredebitorul plăteşte din eroare unei alte persoane decât creditorul său, ori în situaţiaîn care creditorul primeşte plata de la o altăpersoanădecât debitorul.c) plata săfie f ăcutădin eroare.Condiţia erorii nu este cerutăîn următoarele cazuri:- plata unei obligaţii sub condiţie suspensivă,

dacăacea condiţie nu s-arealizat;- plata unei obligaţii care ulterior a fost rezolvită;- plata f ăcutăîn executarea unei obligaţii nule;- plata unei datorii f ăcutăa doua oar ăde către un debitor care dupăce aexecutat prestaţia datoratăpierde chitanţe doveditoareşi este ameninţat cuurmărirea de către fostul său creditor. Dupăgăsirea chitanţei ce dovedeşte primaplatăefectuată, cea de-a doua platăfigureazăca o platănedatorată.Plata sub imperiul dolului sau sub imperiul violenţei produce aceleaşiefecte.Efectele pl ăţ ii nedatorate. Diferenţiere în funcţie de obiectul plăţiişi de buna sau reaua-credinţăaaccipiensului.A. Bunuri fungibile – restituirea sumei de bani ori a bunurilor de genprimite, în aceeaşi cantitateşi de aceeaşi calitate. 25- accipiensul de rea-credinţăva plăti dobânzi la suma primitădin ziuaplăţii ori daune–interese pentru lipsa de folosinţăa lucrurilor fungibile;B. Bunuri certe – existăobligaţia de restituire în natur ă.a) accipiensul de bună-credinţă:- dacăa înstr ăinat bunul cu titlu oneros, va restitui preţul pe care l-aprimit (art. 996 alin. 2 Cod civil);- dacăbunul a pierit ori a fost deteriorat din cauzăde for ţămajor ăori cazfortuit, este liberat de datorie (art. 995 alin. 2 Cod civil);b) accipiensul de rea-credinţă:- dacăa înstr ăinat bunul – plăteşte valoarea bunului din momentulintroducerii acţiunii;- dacăbunul a pierit în mod fortuit, va plăti valoarea din momentulintroducerii acţiunii, cu excepţia cazului în care va face dovada căar fi pieritşidacăse afla la solvens (art. 995 Cod civil);- va restitui fructele culeseşi va plăti valoarea celor neculese din ziuaplăţii (art. 994 Cod civil).Obligaţia solvensului – de a plăti accipiensului, indiferent dacăacesta afost de bunăori de rea-credinţă, valoarea cheltuielilor necesareşi utile f ăcute înlegătur ăcu bunul.Cazuri în care nu se restituie plata primit ă nedatorat:- art. 993 alin. 2 Cod civil – când creditorul, de bună-credinţă,desfiinţeazătitlul creanţei sale. Solvensul are acţiune împotriva adevăratuluidebitor;- plata f ăcutăunui incapabil de a primi plata – datorităincapacităţiiaccipiensului, actul plăţii este lovit de nulitateşi, în principiu, nu are obligaţia derestituire. În conformitate cu principiul ocrotirii incapabilului, acţiunea se admitenumai în măsura în care plata a profitat incapabilului (atunci când se dovedeşte că bunurile ori banii primiţi au servit pentru dobândirea unor bunuri sau servicii,pentru achitarea unor datorii, precumşi atunci când se găsesc în posesiaincapabilului);- literatura juridică– actul nul pentru cauzăimoralăgravă. Practicajudiciar ăa f ăcut discuţii pe marginea actelor de înstr ăinare încheiate în scopulstabilirii, menţinerii ori reluării relaţiilor de concubinaj, considerând cădeşi unastfel de act este lovit de nulitate absolută, nu s-ar pune problema restituiriiprestaţiilor efectuate în temeiul actului nul, pentru căar avea ca temei propriaturpitudine a reclamantului.10.4.Îmbogăţirea fără justă cauză În Codul civil existănumeroase aplicaţii ale acestui principiu: art. 484 înmateria dobândirii fructelor, art. 493, art. 494 din materia accesiunii imobiliareartificiale, art. 1618 – în materia contractului de depozit; 1691 – în materie de gaj.

Definiţ ie.Îmbogăţirea f ăr ăjustăcauzăeste faptul juridic licit prin care areloc mărirea patrimoniului unei persoane prin micşorarea corelativăapatrimoniului altei persoane, fără ca pentru acest efect săexiste o cauzăjustăsauun temei juridic.Creditor este cel al cărui patrimoniu s-a diminuat.Debitor este cel al cărui patrimoniu s-a mărit; are obligaţia de a restituivaloarea cu care s-a îmbogăţit.Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză. A. Condiţii materiale:a) săexiste o îmbogăţire a pârâtului: dobândirea unui bun, îmbunătăţireaunui lucru, folosirea de un bun, prestarea unor numai ori servicii, evitarea unor cheltuieli;b) săexiste o diminuare a patrimoniului reclamantului: ieşirea unor valoridin patrimoniu, prestarea unor activităţi sau servicii care nu au fost remunerate,efectuarea unor cheltuieli în favoarea îmbogăţitului;c) mărirea patrimoniului pârâtuluişi diminuarea patrimoniuluireclamantului săaibăo cauzăunică.B. Condiţii juridice:a) îmbogăţirea şi sărăcirea corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă,adică de un temei juridic care să le justifice;b) îmbogăţitul să fie de bună-credinţă;c) reclamantul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva pârâtului.- Caracterul subsidiar al acţiunii – poate fi folosită această acţiune numai atunci când se reţine că există o mărire a patrimoniului pârâtului ce nu are temei juridicşi cătrebuie săse producă restituirea prestaţiei, dar nu este reglementat un al mijloc procesual la dispoziţiareclamantului. Acţiunea în restituirea îmbogăţirii f ăr ăjustăcauzănu vine să înlocuiascănici acţiuni inadmisibileşi nici acţiuni al căror exerciţiu a fost pierdutde către reclamant ca urmare a intervenirii prescripţiei ori a decăderii.Efectele îmbog ăţ irii f ă r ă just ă cauză .Obligaţia de restituire în natur ă, fie în echivalent.a) îmbogăţitul restituie numai valoarea îmbogăţirii sale; nu va restituifructele sau dobânzile legale;b) reclamantul are dreptul de a i se restitui doar valoarea cu care s-adiminuat patrimoniul său.Momentul la care se determinăvaloarea îmbogăţirii respectiv a săr ăcirii,este acela al cererii de chemare în judecată.

11.Contraclul de v-c. Notiunea, caractere juridice si conditii de validitate ale contractului de vânzare-cumparare în dreptul civil

11.1.Definitie

Contractul de vânzare-cumparare, în dreptul roman, este denumit vânzare "emotio-venditio" si a fost definit astfel: "vânzarea este contractul consensual în temeiul caruia o persoana numita vânzator se obliga sa transmita alteia, numita cumparator, posesiunea linistita a unui lucru - "merx" - în schimbul unei sume de bani - pretium".

Codul civil, în articolul 1294 prevede ca: "vinderea este o conventie prin care doua parti se obliga între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru

si aceasta a plati celei dintâi pretul lui". Astfel, putem spune ca vânzarea-cumpararea este un contract prin care una dintre parti - vânzatorul - stramuta proprietatea unui bun al sau asupra celeilalte parti - cumparatorul - care se obliga în timp a plati vânzatorului pretul bunului vândut. Desi Codul civil se refera la transmiterea proprietatii nu este de esenta, ci numai de natura contractului de vânzare-cumparare. Poate fi vorba de un drept real, de un drept creanta sau de un drept din domeniul proprietatii intelectuale ori, în mod exceptional, de drepturi asupra unei universalitati care cuprinde nu numai drepturi, ci si datorii (vânzarea unei mosteniri).

Nu pot forma obiectul contractului de vânzare-cumparare drepturile personale nepatrimoniale si cele patrimoniale care au caracter strict personal.

b)Caractere juridice

Vânzarea este un contract sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ, consensual si translativ de proprietate.

1. Vânzarea este un contract sinalagmatic, deoarece prin încheierea sa da nastere la obligatii reciproce între partile contractante. Vânzatorul are obligatia sa predea lucrul vândut si sa-l garanteze pe cumparator, iar cumparatorul are obligatia sa plateasca pretul.

2. Vânzarea este un contract cu titlu oneros. Ambele parti urmaresc anumite interese patrimoniale, adica primirea unui echivalent în schimbul prestatiei la care se obliga vânzatorul urmareste sa primeasca pretul ca un contra-echivalent al prestatiei sale, iar cumparatorul urmareste sa primeasca bunul cumparat în schimbul pretului.

3. Vânzarea este un contract comutativ, deoarece existenta si întinderea obligatiilor reciproce sunt cunoscute de parti de la încheierea contractului si nu depind, ca în contractele aleatorii, de un eveniment viitor sau incert, care ar face sa existe sanse de câstig sau pierdere.

4. Vânzarea este un contract consensual putând fi închieiat prin simplul acord de vointa al partilor.

Articolul 1295 Cod civil prevede ca: "Vinderea este perfectata între parti si proprietatea este de drept stramutata la cumparator, în privinta vînzatorului, îndata ce partile s-au învoit asupra lucrului si asupra pretului, desi lucrul nu se va fi predat si pretul nu se va fi numarat.

În materie de vindere de imobile, drepturile care rezulta prin vinderea perfecta între parti, nu pot a se opune, mai înainte de transcriptiunea actului, unei a treia persoane care ar avea si ar fi conservat, drept legii, oarecare drepturi asupra imobilului vândut."

5. Vânzarea-cumpararea este un contract translativ de proprietate din mometul încheierii lui. Aceasta înseamna ca, prin efectul realizarii acordului de vointa - solo consensu - si independent de vânzarea lucrului vândut si de plata pretului, se produce nu numai încheirea contractului, dar operaza si transferul dreptului de proprietate de la vânzator la cumparator..

Din momentul dobândirii dreptului de proprietate, cumparatorul suporta si riscul pirderii lucrului, potrivit principiului - res perit domino -, daca vânzatorul - debitor al obligatiei de predare - dovedeste interventia unei cauze straine exoneratoare de raspundere, adica natura faptuita, iar nu culpabila a pirderii lucrului. Daca cauza straina a fost dovedita, vânzatorul va reporta riscurile numai daca a fost pus în întârziere cu privire la executarea obligatiei de a preda lucrul vândut si nu reuseste sa dovedeasca ca lucrul ar fi pierit si la cumparator daca l-ar fi predat la termen.

Principiul tansmiterii (automate) a dreptului de proprietate (si a riscurilor) din momentul încheierii contractului opereaza munai daca sunt îndeplinite anumite conduitii:

- vânzatorul sa fie propritarul lucrului vândut;

- trebuie sa fie vorba de lucruri determinate individual - certe;

- lucrul vândut trebuie sa existe;

- trebuie ca partile sa nu fi amânat transferul proprietatii printr-o clauza speciala pentru un moment ulterior încheierii contractului.

11.2.Conditii de validitate

Codul civil în capitolul II "Despre conditiile esentiale pentru validitatea conventiilor" în articolul 948, prevede ca "Conditiile pentru validitatea unei conventii sunt:

1. capacitatea de a contracta;

2. consimtamântul valabil al partii care se obliga;

3. un obiec determinat;

4. o cauza licita."

Aceste elemente de structura sunt obligatorii pentru toate contractele (interne si externe). În mod exceptional, atunci când legea pretinde sub sanctiunea nulitatii absolute, ca un contract sa fie facut cu respectarea unor conditii de forma (contracte solemne) se adauga înca o conditie esentiala: forma.

11.2.1.Capacitatea de a contracta

Potrivit articolului 949 Cod civil "Poate contracta orice persoana ce nu este declarata necapabila de lege", iar articolul 1306 prevede ca: "Pot cumpara si vinde toti carora nu le este oprit prin lege". Deci regula este capacitatea, iar incapacitatea, exceptie. De aceea, cazurile de incapacitate sunt expres si limitativ prevazute de lege si sunt de stricta interpretare. Cât priveste capacitatea, în materia contractului de vânzare-cumparare se aplica regulile generale.

Partile trebuie sa aiba capacitatea de execitiu deplina, iar persoanele lipsite de capacitate sau cu capacitate de exercitiu restrânsa trebuie sa încheie contractul prin ocrotitorul legal, respectiv cu încuviintarea acestuia si, în toate cazurile, cu autorizatia autoritatii tutelare.

Articolul 950 prevede ca "Necapabili de a contracta sunt:

1. minorii;

2. interzisii;

3. Abnegatii (Decretul nr. 1412/1932);

4. în genere toti acei carora legea le-a prohibit oarecare contracte."

Aceste incapacitati ale alineatului 4, articolul 950 Cod civil sunt interdictii (prohibitii) de la a vinde si a cumpara. Interdictiile (numai) de a vinde (inalienabilitatea), întrucât sunt stabilite de lege în functie de natura (destinatia) bunurilor.

11.2.2. Consimtamântul valabil al partii ce se obliga

Prin consimtamânt se întelege acel element structural al carei continut este dat de exprimarea valabila a vointei partilor - considerate fiecare în parte si împreuna - la încheierea contractului.

Conditiile consimtamântului (vointei) sunt:

- consimtamântul trebuie sa emane de la o persoana cu discernamânt;

- consimtamântul trebuie dat cu intentia de a se obliga;

- consimtamântul trebuie sa fie exteriorizat;

- vointa trebuie sa fie libera;

- vointa trebuie sa fie constienta;

- consimtamântul nu trebuie sa fie afectat de vicii.

În dreptul nostru functioneaza regula consensualitatii actelor juridice, regula potrivit careia pentru ca un act juridic sa fie exprimat valabil, este suficient sa se realizeze acordul de vointa.

Anumite probleme specifice vânzarii:

a) promisiunea unilaterala de vânzare (sau de cumparare)

Spre deosebire de oferta de a contracta, act juridic unilateral, în cazul promisiunii de vânzare, o persoana, prevazând un eventual interes pentru ea de a dobândi proprietatea unui bun, primeste promisiunea proprietarului de a vinde acel bun, rezervându-si facultatea de a-si manifesta ulterior - de obicei înauntrul unui termen, consimtamântul sau de al cumpara.

b) promisiunea bilaterala de vânzare-cumparare

Promisiunea de vânzare poate fi nu numai unilaterala, dar si bilaterala - de a vinde si cumpara - în care caz ambele parti se obliga sa încheie în viitor, la pretul stabilit, contractul de vânzare-cumparare.

Promisiunea bilaterala, la fel ca si cea unilaterala, este un antecontract, cu singura deosebire ca în acest caz oricare dintre parti poate cere încheierea contractului.

c) pactul de preferinta este o varianta a promisiunii de vânzare prin care proprietarul unui bun se obliga sa-l vânda cu preferinta unei anumite persoane , la pret egal, în cazul ca bunul e spre vânzare. Proprietarul bunului nu se obliga sa-l vânda, ci numai sa acorde preferinta în cazul în care se va hotarî în acest sens.

d) dreptul de preemtiune În cazul în care proprietarul unui teren agricol din extravilan intentioneaza sa-l vânda, legea ofera un drept preferential de cumparare la pret egal (drept de preemsiune) coproprietarilor, proprietarilor vecini si arendasului (articolul 5.11 din Legea nr. 54/1998).

11.2.3. Obiectul determinat

Obiectul contractului consta în conduita partilor stabilita prin acel act juridic civil, respectiv actiunea ori inactiunea la care partile sunt îndreptatite sau de care sunt tinute.

Articolul 962 "Obiectul conventiilor este acela la care partile sau numai una dintre parti se obliga.", articolul 963 "Numai lucrurile ce sunt în comert pot fi obiectul unui contract."

Vânzarea-cumpararea - fiind un contract sinalagmatic - da nastere la doua obligatii (reciproce); obligatia vânzatorului are ca obiect lucrul vândut, iar obligatia cumparatorului are ca obiect pretul. În lipsa acestor elemente sau daca ele nu îndeplinesc conditiile prevazute de lege, contractul de vânzare-cumparare nu poate fi considerat valabil încheiat.

a) Lucrul vândut

Lucrul vândut trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii:

1) lucrul trebuie sa fie în comert (în circuitul civil);

Potrivit articolului 1310 Cod civil "Toate lucrurile care sunt în comert, pot fi vândute, afara numai daca vreo lege a oprit aceasta". Acest articol face aplicatia unei reguli generale prevazute de articolul 963 Cod civil "Numai lucrurile ce sunt în comert pot fi obiectul unui contract."

Legea declara inalienabile (imperceptibile si insesizabile) bunurile care fac parte din domeniul public al statului (de interes national) sau al unitatilor administrativ-teritoriale (de interes local).

În principiu un bun poate fi declarat inalienabil (scos din circuitul civil) prin vointa omului (De exemplu: clauza contractuala sau testamentala prin care se interzice vânzarea bunului cumparat, donat lasat legal).

2) Lucrul sa existe (existenta actuala sau viitoare). Articolul 965 (1) prevede ca "Lucrurile viitoare pot fi obiectul obligatiei"

3) Lucrul sa fie determinat sau determinabil, licit si posibil.

Potrivit articolului 964 Cod civil "Obligatia trebuie sa aiba ca obiect un lucru determinat, cel putin în specia sa.

Cantitatea obiectului poate fi necerta, de este posibila determinarea sa."

Cantitatea este impura si de dispozitiile articolului 948 punctul 3 Cod civil care enumerând conditiile esentiale pentru validitatea conventiilor, cere si "un obiect determinat".

Obiectul trebuie sa fie licit, în sensul ca impune respectarea dispozitiilor legale. Potrivit dispozitiilor articolului 5 Cod civil obiectul se înfatiseaza a fi ilicit când nu mai este conform cu dispozitiile legale care privesc ordinea publica.

Obiectul trebuie sa fie posibil pentru ca ab impossibilium, mulla obligatio - nimeni nu poate obliga la imposibil. Astfel trebuie sa fie vorba de o imposibilitate absoluta, adica obiectul sa nu poata fi înfaptuit de nimeni; imposibilitatea poate fi materiala, când, practic, ceea ce stipuleaza nu poate fi înfaptuit si juridica, de exemplu, înstrainarea capacitatii de folosinta.

4) Vânzatorul trebuie sa fie proprietarul lucrului vândut individual determinat.

Întrucât contractul este translativ de proprietate, vânzatorul trebuie sa fie titularul dreptului ce se înstraineaza. În caz contrar, el nu poate transmite dreptul care face obiectul contractului.

Daca partile sau cel putin cumparatorul a fost în eroare, socotind ca lucrul vândut apartine vânzatorului, care a fost socotit de cumparator proprietar al lucrului.

b) Pretul

Pretul este obiectul prestatiei cumparatorului si corespunde valorii lucrului vândut.

El trebuie sa fie: fixat în bani; determinat sau determinabil; sincer si serios. Daca aceste conditii nu sunt îndeplinite, contractul este nul absolut - cal putin ca vânzare-cumparare - caci îi lipseste un element esential asupra caruia trebuie sa se realizeze acordul de vointa.

1) Pretul sa fie stabilit în bani stabilirea pretului sub forma unei sume de bani este de esenta vânzarii.

2) Pretul sa fie determinat sau determinabil

Potrivit articolului 1303 Cod civil "Pretul vânzarii trebuie sa fie serios si determinat de parti."

Pretul este determinat daca cuantumul lui este hotarât de parti în momentul încheierii contractului.

Pretul este determinabil atunci când stabilirea lui este lasata la aprecierea unui tert ales de comun acord de catre parti sau de catre persoana desemnata de parti.

Articolul 1304 Cod civil prevede ca: "Cu toate acestea, determinarea pretului poate fi lasata la arbitrul unei a treia persoane".

3) Pretul sa fie sincer si serios

Prin pret sincer se întelege un pret real, pe care partile sa-l fi stabilit nu în mod fictiv, ci în scopul de a fi cerut si platit în realitate.

Pretul trebuie sa fie serios (articolul 1303 Cod civil), adica sa nu fie derizoriu, atât de disproportionat în raport de valoarea lucrului vândut încât sa nu existe pret, sa nu poata construi obiectul obligatiei cumparatorului si deci cauza o suficienta a obligatiei asumate de vânzator de a transmite dreptul de proprietate. Seriozitatea fiind o chestiune de fapt, este lasata la aprecierea instantei.

11.3.Efectele contractului de vanzare-cumparare

"Obligatie de a garanta pe cumparator

Obligatia de a garanta pe cumparator are dublu aspect: obligatia vanzatorului sa il garanteze pe cumparator pt evictiune si obligatia vanzatorului sa il garanteze pe cumparator de vicii.Garantia pt evictiune priveste garantarea cumparatorului in cazul pierderii dreptului de proprietate,totala sau in parte,asupra lucrului vandut ori tulburarea cumparatorului in exercitarea dreptului de proprietate

asupra acestui lucru prin valorificarea de catre o persoana terta a unui drept asupra lucrului vandut si care determina excludereea dreptului dobandit de cumparator in temeiul contractului de vanzare - cumparare.

De exemplu,in cazul in care vanzatorul a instrainat succesiv bunul la doi cumparatori,unul din cumparatori va revendica bunul in justitie si, in cazul in care va castiga ,il va invinge pe primul impiedicandu-i proprietatea."

12. Prin mostenire legala, se intelege transmiterea patrimoniului unei

persoane fizice decedate catre una sau mai multe persoane in fiinta (persoane fizice, juridice sau statul). Rezulta ca regulile care guverneaza mostenirea se pot aplica numai in cazul mortii unei persoane fizice, nu si in cazul incetarii existentei unei persoane juridice

Notiunea de mostenire legala

In locul notiunii de “mostenire”, in mod frecvent, se utilizeaza notiunea de “succesiune “ . In acest sens, C.civ. prevede, de exemplu, ca “proprietatea bunurilor se dobandeste si se transmite prin succesiune …”, art.644, “succesiunile se deschid prin moarte”, art.651 C.civ.

Persoana despre a carei mostenire este vorba, defunctul, se mai numeste si de cuius, abreviere din formula dreptului roman, “is de cuius succesioni is agitur”.

Persoanele care dobandesc patrimoniul defunctului se numesc mostenitori, succesori, iar C.civ. utilizeaza termenul de erede, erezi, coerezi.

Notiunea de masa succesorala se foloseste in sensul de patrimoniu transmis de “din cauza de moarte”.

Practica si literatura de specialitate au ajuns la un consens si anume, acela de a intrebuinta notiunea de mostenire, aceasta tendinta putand fi observata si in domeniul legislativ, actele normative din ultima vreme folosind cu precadere termenul de mostenire: ex. art. 42 din Constitutie, L. nr. 18/1991, privind fondul funciar.

Este evident, ca notiunea de succesiune utilizata totusi in domeniul dreptului de mostenire are un inteles restrans, referindu-se numai la transmisiunile pentru cauza de moarte, iar notiunea de succesori in drepturi mortis causa, indiferent ca sunt cu titlu universal sau cu titlu particular.

In cadrul dreptului de mostenire, notiunea de mostenire sau succesiune ori erede se intrebuinteaza nu numai in sensul de transmitere

a patrimoniului unei persoane fizice decedate catre una sau mai multe persoane in fiinta, dar si pentru desemnarea a insusi patrimoniului unei persoane decedate catre una sau mai multe persoane in fiinta, dar si pentru desemnarea a insusi patrimoniului transmis din cauza de moarte, deci, in sens de masa succesorala. In acest sens se vorbeste de mostenirea lasata de defunct, de mostenirea vacanta, adica fara stapan.

12.1. CONDITIILE GENERALE ALE DREPTULUI DE MOSTENIRE LEGALA

Enumerarea conditiilor

Sub titlul titlul “ Despre calitatile cerute pentru a succede “, C.civ. in art.654-658, prevede doua conditii generale: una pozitiva si una negativa, conditii pe care trebuie sa le indeplineasca o persoana pentru a putea mosteni. La aceste doua conditii, se mai adauga o a treia conditie si anume vocatia (chemarea) la mostenire. Intr-adevar, dreptul la mostenire se analizeaza in cadrul dreptului succesoral nu in sensul aptitudinii generale a persoanelor fizice ori juridice de a avea acest drept in continutul capacitatii de folosinta (dreptul de mostenire al persoanei fizice este un drept constitutional), ci in sensul dreptului asupra unei mosteniri deschise. Iar pentru ca o persoana sa aiba acest drept, ea trebuie sa fie chemata la mostenire, adica sa aiba vocatie succesorala, legala sau testamentara. Deci, vocatia succesorala este o conditie a dreptului la mostenire numai ca aceasta chemare isi are temeiul fie in lege, fie in testamentul lasat de defunct.

Pe de alta parte, trebuie observat ca nedemnitatea succesorala, in sistemul C.civ. – art.655-658, este specifica numai mostenirii legale si, deci, nu reprezinta o conditie generala a dreptului de mostenire, tot asa cum revocarea judecatoreasca a legatelor pentru ingratitudine – art.930-931C.civ., ca echivalent al nedemnitatii succesorale legale este specifica mostenirii testamentare.

12.2.CAPACITATEA SUCCESORALA

Notiune. Persoane care au capacitate succesorala

Potrivit art. 654 C.civ.,” pentru a putea succede trebuie neaparat ca persoana care succede sa existe la momentul deschiderii succesiunii”. Rezulta ca orice persoana care exista la momentul deschiderii succesiunii are capacitate succesorala, adica capacitatea de a mosteni, de a culege o succesiune. Dovada existentei in momentul deschiderii succesiunii incumba aceluia care pretinde drepturi asupra mostenirii,

art.1169 C.civ. si care poate sa fie mostenitorul in cauza prin reprezentanti legali (daca este cazul), dar si succesorii sai in drepturi, in cazul in care mostenitorul a fost in viata la data deschiderii succesiunii fiind reclamata de proprii sai succesori in drepturi. In aceasta din urma ipoteza, dobandirea mostenirii are loc prin “retransmitere”, care nu trebuie sa fie confundata cu mostenirea in nume propriu sau prin reprezentare.

In cazul mostenirii in nume propriu, mostenitorul pretinde drepturile succesorale in virtutea calitatii personale de mostenitor legal sau testamentar. Pentru a culege mostenirea, el trebuie sa dovedeasca “existenta sa “ in momentul deschiderii succesiunii.

In cazul mostenirii prin reprezentare, specifica numai mostenirii legale, mostenitorul (unul sau mai multi) cu vocatie succesorala legala (reprezentat) decedat la data deschiderii succesiunii, urcand in locul, gradul si dreptul acestuia. In acest caz, reprezentatul trebuie sa dovedeasca ca el personal are capacitate succesorala “existenta sa” la data deschiderii succesiunii, iar reprezentatul era decedat la acea data.; pentru ca nu se reprezinta decat persoanele decedate.

In caz de retransmitere a mostenirii, mostenitorul legal ( in nume propriu sau prin reprezentare) ori testamentar – supravietuind un timp cat de scurt defunctului – dobandeste el succesiunea acestuia din urma, chiar daca nu a acceptat, dar nici nu a repudiat-o si – confundata cu a sa proprie – o lasa propriilor sai mostenitori legali sau testamentar (mostenire succesiva, subsecventa). Intrucat dovada vizeaza existenta in raport cu momentul deschiderii succesiunii, ea se poate referi fie la dovada existentei persoanei in momentul deschiderii succesiunii, fie la dovada momentului deschiderii mostenirii in perioada existentei persoanei cu vocatie succesorala. Cu alte cuvinte, dovada vizeaza nu numai si nu atat existenta persoanei, ci mai ales corelatia ei cu momentul mortii celui care lasa mostenirea. In Atari conditiise impun unele precizari in legatura cu persoanele care au capacitate succesorala, fiindca exista in momentul deschiderii succesiunii si in legatura cu persoanele care nu au capacitate succesorala fiindca nu mai exista in acel moment.

Persoane fizice in viata

Persoanele fizice in viata la data deschiderii mostenirii au capacitate succesorala fara deosebire de rasa, nationalitate, etnie, limba, religie, sex, opinie, apartenenta politica, avere sau origine sociala ( art. 4 din Constitutie). Dovada se face cu actele de stare civila, iar in caz de deces al mostenitorului care a fost in viata la data deschiderii succesiunii cu certificat de deces al mostenitorului sau hotarare judecatoreasca declarativa de moarte, din care rezulta ca moartea mostenitorului a

intervenit dupa deschiderea succesiunii persoanei interesate putand dovedi contrariul prin orice mijloc de proba admis de lege.

Legea nu conditioneaza capacitatea succesorala de durata vietii mostenitorului dupa data deschiderii mostenirii. Daca mostenitorul moare imediat dupa deschiderea mostenirii, drepturile sale succesorale trec la proprii sai mostenitori ca parte componenta a partimoniului succesoral lasat de el. Astfel se explica posibilitatea unei persoane de a beneficia, pana la urma, de bunurile lasate de o alta persoana fata de care nu avea vocatie succesorala (nici legala nici testamentara). De exemplu, la moartea parintelui unuia dintre soti, urmata de moartea sotului mostenitor, partea acestuia din mostenirea parintelui va fi culeasa de sotul supravietuitor, ca parte componenta a patrimoniului succesoral lasat de el, desi sotul supravietuitor nu avea vocatie la mostenirea lasata de socrii lui.

Persoane fizice disparute Persoanele disparute au, de asemenea, capacitate succesorala. In aceast sens, art. 19 din Dec. 31/1954 prevede ca “ cel disparut este socotit in viata daca nu a intervenit o hotarare declarativa de moarte ramasa definitiva”. Aceasta inseamna ca persoana disparuta este considerata a fi in viata, asadar, persoana disparuta are capacitate succesorala, indiferent daca a intervenit sau nu o hotarare judecatoreasca declatativa de disparitie si indiferent de timpul care ar fi trecut de la disparitia persoanei. Insa capacitatea succesorala a disparutului este numai provizorie, definitivandu-se prin reaparitia lui sau prin constatarea fizica a mortii lui, intervenita dupa deschiderea mostenirii ori declararea prin hotarare judecatoreasca definitiva a mortii lui, stabilindu-se ca data a mortii o data ulterioara deschiderii mostenirii la care are vocatie succesorala. In toate aceste cazuri, ei vor putea culege, respectiv pastra drepturile mostenite.

Capacitatea succesorala a disparutului se desfiinteaza cu caracter retroactiv daca se constata fizic sau prin hotarare judecatoreasca definitiva declarativa de moarte ca nu mai exista la data mortii celui care lasa mostenirea. In acest caz, tot ce s-a primit din mostenire in numele disparutului va trebui restituit mostenitorilor care au fost inlaturati de la mostenire prin prezenta disparutului sau ale caror cote-parti din mostenire au fost astfel micsorate. Desigur, urmasii lui care au dreptul sa-l reprezinte succesoral vor pastra cota lui parte din mostenire, dar nu ca parte componenta a patrimoniului mostenit de la disparutul declarat mort cu efect retroactiv, ci in calitate de mostenitor cu vocatie proprie.

Persoane concepute dar nenascute la data deschiderii succesiunii

Cu toate ca existenta persoanelor fizice incepe din ziua nasterii, C.civ. recunoaste existenta copilului (qui in utero est) din ziua conceptiei, cu singura conditie de a se naste viu si nu viabil – art.654. Aceasta regula prevazuta de C.civ. in materie de mostenire, este consacrata cu caracter general – dupa regula dreptului roman – si prin art.7 alin.2 din Dec.31/1954 “ drepturile copilului sunt recunoscute de la conceptiune, insa numai daca el se naste viu.”

Rezulta ca legea, in interesul copilului, consacra expres capacitatea succesorala de la conceptiune, cu conditia sa se nasca viu. Fiind vorba de fapte materiale, cel care pretinde mostenirea in numele copilului, trebuie sa dovedeasca cu orice mijloace de proba admise de lege, data conceptiei copilului, situarea acestei date inainte de momentul deschiderii succesiunii si ca el s-a nascut viu. Daca aceste dovezi au fost facute, copilul se va bucura de dreptul la mostenire, fiindca acest drept, cu toate ca are ca obiect o universalitate, nu poate vatama interesele lui, deoarece “acceptarea mostenirii cuvenita unui minor… va fi socotita intotdeauna ca fiind facuta sub beneficiu de inventar“ (art.19 din Dec.31/1954), astfel incat el va raspunde de datoriile mostenirii in limita activului, putand si abandona bunurile succesorale daca administrarea si lichidarea mostenirii ar fi prea impovaratoare.

In legatura cu dovada conceptiunii, nefiind posibila stabilirea cu exactitate a momentului conceptiei, art.61 din C.fam. stabileste o prezumtie legala cu privire la perioada conceptiei ( timpul cuprins intre a treisuta si a o sutaoptsprezecea zi dinaintea nasterii copilului). Numai ca aceasta prezumtie este prevazuta de lege in material stabilirii filiatiei fata de tata. Astfel fiind, s-a pus problema daca aplicarea ei poate fi extinsa si la materia succesiunii, respectiv pentru stabilirea capacitatii succesorale a copilului?

Daca problema stabilirii capacitatii succesorale se confunda cu aceea a stabilirii filiatiei, nu se pun probleme, deoarece stabilindu-se paternitatea, implicit si in mod necesar s-a stabilit si capacitatea succesorala a copilului nascut dupa moartea tatalui, pe care urmeaza sa-l mosteneasca (de ex. copilul nascut cel mult la 300 zile dupa moartea sotului mamei). Daca se stabileste ca defunctul nu putea fi tatal copilului pentru ca acesta s-a nascut dupa 300 zile, copilul nu va putea mosteni nici chiar pe cale testamentara, intrucat nu a avut capacitate succesorala la data deschiderii succesiunii.

Consideram insa, alaturi de alti autori, cum ar fi C. Statescu, M. Eliescu, Gh. Beleiu ca prezumtia legala privitoare la perioada conceptiei (in material mostenirii intereseaza numai perioada maxima de 300 zile de

gestatie) are – ca atare – o aplicabilitate generala si, deci, se impune a fi luata in considerare si in privinta stabilirii capacitatii succesorale, chiar daca aceasta problema nu coincide cu problema stabilirii filiatiei. De exemplu, cand se pune problema mostenirii unui frate decedat cu mai putin sau mai mult de 300 zile inainte de nasterea copilului care pretinde drepturi asupra mostenirii in calitate de frate sau sora, cel care pretinde mostenirea in aceasta calitate trebuie sa dovedeasca ca a existat in momentul deschiderii succesiunii – art. 654 C.civ. Asa fiind, copilul nascut dupa 300 zile de la moartea fratelui nu poate reclama mostenirea in aceasta calitate.

Persoanele fizice predecedate si persoanele juridice care au incetat sa existe

Deoarece au capacitate succesorala numai persoanele care “exista” la data derschiderii succesiunii, persoanele fizice predecedate si persoanele juridice care au incetat sa existe mai inainte de data deschiderii succesiunii nu mai au capacitate succesorala, nefiind subiecte de drept, deci nu vor putea mosteni.

In cazul persoanelor fizice insa, partea de mostenire care s-ar fi cuvenit persoanei predecedate va fi culeasa – in cadrul mostenirii legale – de descendentii sai, in conditiile prevazute de lege pentru reprezentarea succesorala. Daca aceste conditii nu sunt indeplinite, succesorii in drepturi ai persoanei predecedate, nu vor avea drept asupra partii din mostenirea lui de cuius ce s-ar fi cuvenit persoanei predecedate daca persoana predecedata ar fi existat la data deschiderii mostenirii, ea fiind culeasa de mostenitorii in viata (eventual chiar si de descendentii persoanei predecedate, dar in nume propriu, iar nu prin reprezentare sau retransmitere).

Comorientii

Potrivit art. 21 din Decretul 31/1954, in cazul in care mai multe persoane au murit in aceeasi imprejurare, fara sa se poata stabili daca una a supravietuit alteia, ele sunt socotite ca au murit deodata. Rezulta ca prin comorienti trebuie sa intelegem: - doua sau mai multe persoane- decedate in aceeasi imprejurare

- in astfel de conditii incat nu se poate stabili daca una a supravietuit alteia.La aceste trei conditii stabilite de lege, unii autori mai adauga inca o conditie si anume ca intre persoanele in cauza sa existe vocatie succesorala reciproca pentru ca numai intr-o astfel de situatie intereseaza a se stabili cu precizie momentul mortii fiecaruia. Daca nu exista o astfel de relatie, problema comorientilor nu se pune.

In dreptul roman, in cazul comorientilor – commorientes sau simul periunt - se prezuma ca persoanele socotite mai puternice dupa sex si varsta au supravietuit si, deci, fiind in viata la data deschiderii succesiunii, puteau mosteni. In alte cazuri, de exemplu, daca intre comorienti nu exista o legatura de sange, se considera ca ei au murit deodata.Dintre cele doua solutii, cunoscute de dreptul roman si de legislatiile ulterioare, Decretul nr. 31/1954 a consacrat prezumtia mortii concomitente, solutie ce ar fi, indiscutabil, cea mai justa, prezumtia supravietuirii in functie de varsta si sex fiind criticata, socotindu-se arbitrara, chiar si in literatura juridica a tarilor unde legislatia o prevede. Intr-adevar, daca moartea se produce cu ocazia unei catastrofe aeriene sau feroviare sau cu ocazia prabusirii unei constructii din cauza cutremurului de pamant, ce importanta mai are rezistenta fizica in functie de varsta, sex, a persoanei in cauza? In plus, prezumtia mortii concomitente apare, de cele mai multe ori, ca fiind si mai echitabila. De exemplu, daca sotii, avand vocatie succesorala reciproca si ca mostenitori legali ai parintilor lor, decedeaza in aceeasi imprejurare fara a se putea stabili care dintre ei a supravietuit celuilalt, in lumina prezumtiei mortii concomitente, nici unul nu va putea dovedi “existenta”, deci capacitatea succesorala a vreunuia dintre ei in momentul mortii celuilalt sot. Inseamna ca mostenirile lasate de soti vor fi culese, ca doua mosteniri distincte, de catre parintii fiecaruia. In schimb, daca s-ar prezuma, de exemplu, ca sotul a supravietuit sotiei, el ar mosteni – in concurs cu parintii sotiei – jumatate din mostenirea ei plus obiectele apartinand gospodariei casnice si darurile de nunta, bunuri care s-ar transmite in cadrul mostenirii lasate de el parintilor lui. Deci parintii sotului ar culege o buna parte din bunurile sotiei fiului, ceea ce evident nu ar fi echitabil.

Daca comorientii au mostenitori diferiti, problema prezinta importanta chiar daca ei nu au vocatie succesorala reciproca . Astfel, daca – nefiind rude si nici soti – unul dintre comorienti a facut testament in favoarea celuilalt, prezumandu-se moartea lor concomitenta, legatul devine caduc din lipsa capacitatii succesorale a legatarului. Tot astfel, in domeniul devolutiunii legale a mostenirii, daca comorientii au fost casatoriti, dar casatoria se declara nula sau se anuleaza dupa

decesul sotilor, constatandu-se ca unul dintre ei a fost de rea credinta la incheierea casatoriei(casatoria putativa), sotul de rea credinta nu are vocatie succesorala la mostenirea sotului de buna credinta. Deci art.21 din Decretul 31/1954 este aplicabil nu numai in cazul vocatiei succesorale reciproce, dar si unilaterale, atat in domeniul mostenirii legale cat si al celei testamentare.

Persoanele fizice decedate in acelasi timp (codecedatii) Problema care se pune este de a sti ce solutie urmeaza a fi adoptata in cazul in care doua sau mai multe persoane fizice cu vocatie succesorala reciproca sau unilaterala, legala sau testamentara decedeaza in acelasi timp, deci fara a se putea stabili ordinea deceselor si care nu sunt comorienti, in sensul art.21 din Decretul 31/1954? Astfel, daca moartea a survenit in aceeasi zi si ora, dar nu si in aceeasi imprejurare , ci din cauza bolilor de care sufereau persoanele in cauza, iar minutul mortii nu poate fi stabilit, tot astfel, daca doua sau mai multe persoane au disparut fara a se putea constata direct moartea lor si, din aceasta cauza nu se poate dovedi ca au murit in aceeasi imprejurare. Ce solutie urmeaza a se adopta in privinta momentului mortii si drept consecinta a capacitatii succesorale, notariatul public competent a desfasura procedura succesiunii necontencioasa sau de catre instanta chemata sa resolve litigiul succesoral in conditiile in care prin hotararea judecatoreasca declarativa de moarte s-a hotarat ca data a mortii pentru ambele persoane disparate, definitive, aceeasi zi ?

Se considera ca in toate cazurile singura solutie posibila este tot aceea prevazuta de art.21 din Decretul 31/1954, adica prezumtia mortii concomitente cu consecinta lipsei capacitatii succesorale reciproce sau unilaterale, legale sau testamentare. Aceasta solutie se impune nu numai pentru ca este singura in dreptul nostru, ci mai ales pentru ca ea decurge din textul C.civ. aplicabil in materie. Intr-adevar, daca capacitatea succesorala se recunoaste numai persoanei care exista la data deschiderii succesiunii si dovada acestei existente trebuie sa fie facuta de cel care reclama mostenirea - actori incumbit probation – art. 1169, innseamna ca in situatia imposibilitatii dovedirii supravietuirii, drepturile succesorale nu pot fi recunoscute din lipsa capacitatii succesorale, urmand ca mostenirile sa fie considerate deschise in acelasi timp pentru toate persoanele in cauza si diferite, separate mostenitorilor fiecareia dintre persoanele decedate in acelasi timp, fara ca una dintre ele sa poate beneficia de mostenirea lasata de cealalta persoana sau de celelalte persoane. Rezulta ca art. 21 din Decretul 31/1954 consacra expres o solutie care s-ar impune si in lipsa lui si nu numai in cazul persoanelor care au murit in “aceeasi imprejurare”, ci in

toate cazurile in care nu se poate stabili cu certitudine daca una a supravietuit alteia, respectiv predecesul uneia fata de cealalta. Deci, conditia referitoare la aceeasi imprejurare este inutila si, de lege ferenda, ar urma sa fie inlaturata, solutia mortii concomitente fiind logica, echitabila si legala in toate ipotezele. Inseamna ca, de lege ferenda, textul corespunzator ar urma sa fie formulat in felul urmator: in cazul in care mai multe persoane au murit in astfel de imprejurari incat nu se poate stabili daca una a supravietuit alteia, ele sunt socotite ca au murit deodata sau, si mai simplu: daca in cazul mortii mai multor persoane nu se poate stabili faptul ca una a supravietuit alteia, ele sunt socotite ca au murit deodata. Este posibila si pastrarea textului actual al art. 21 din Decretul 31/1954, aratandu-se insa ca dispozitiile se aplica si in cazul in care nu se poate dovedi identitatea de cauza a mortii. O asemenea reglementare, inclusiv de lege lata, ar prezenta avantajul prevenirii oricaror controverse in literatura juridica sau situatii neuniforme in practica judecatoreasca.

12.3.VOCATIA LA MOSTENIRENotiune

Pentru ca o persoana juridica sau fizica ori statul sa aiba dreptul de a culege in tot sau in parte, mostenirea lasata de o persoana fizica decedata, nu este suficient ca persoana ce pretinde mostenirea sa aiba capacitate succesorala, ci mai este necesar ca ea sa aiba chemare la mostenire, fie in virtutea legii, fie in virtutea testamentului lasat de defunct.

Legea confera vocatie la mostenire rudelor defunctului inclusiv rudenia rezultata din adoptie, sotului supravietuitor al defunctului si statului. Vocatia succesorala testamentara poate sa apartina, in principiu, oricarei persoane cu capacitate succesorala, deasemenea, testamentul lasat de defunct recunoscut de lege cu anumite limitari, ca temei al vocatiei la mostenire.

Vocatia succesorala generala si concreta

Vocatia succesorala generala si concreta .Vocatia are un dublu inteles: in sensul ei general, ea desemneaza vocatia potentiala (eventuala) a unor persoane de a culege mostenirea lasata de o alta persoana. In acest sens se analizeaza vocatia succesorala legala a rudelor in linie dreapta fara limita in grad sau limitarea vocatiei succesorale legale a rudelor pe linie colaterala pana la gradul IV inclusiv ori principiul reciprocitatii vocatiei succesorale legale. Dar notiunea de vocatie are si un sens concret (vocatie utila, concreta), determinate prin

devolutiunea succesorala cu ajutorul careia se selecteaza, dintre persoanele cu vocatie succesorala generala persoanele care vor culege efectiv mostenirea lasata de defunct. Deci, vocatia succesorala concreta presupune doua conditii:

-una pozitiva (vocatia succesorala generala) -una negativa (persoana in cauza sa nu fie inlaturata de la mostenire de un alt succesibil chemat de lege in rang preferabil sau de un legatar)

Vocatia succesorala generala si cea concreta nu se confunda cu aptitudinea general-abstracta a unei persoane de a se bucura in continutul capacitatii sale de folosinta, de dreptul la mostenire, garantat prin Constitutie – art.42. Dreptul de mostenire, ca o aptitudine abstracta, devine potential prin intermediul vocatiei succesorale generale si efectiv prin vocatia concreta la mostenire.

In privinta legatarilor (desemnati prin testament) dreptul la mostenire se infiinteaza numai ca aptitudinie general-abstracta si ca vocatie succesorala concreta. Notiunea de vocatie succesorala generala este inaplicabila in material mostenirii testamentare, deoarece legea nu confera nimanui, in mod special, o asemenea vocatie, dar nici nu limiteaza cercul persoanelor care pot deveni legatari prin testament.

Institutia mostenirii este conceputa in cadrul devolutiunii legale ca mostenire de familie si numai in cazul mostenirii vacante, masa succesorala este culeasa de stat. Asa fiind, in dreptul nostru sunt chemate la mostenire in temeiul legii si, deci, au vocatie succesorala legala persoanele care sunt in legatura de familie cu defunctul, adica rudele defunctului din casatorie, din afara casatoriei si din adoptie si, alaturi de acestea, sotul supravietuitor al defunctului.

Potrivit legii, rudenia este legatura bazata pe descendenta unei persoane dintr-o alta persoana (rudenia in linie dreapta) sau pe faptul ca mai multe persoane au un ascendent comun (rudenie in linie colaterala). Rudenia in linie dreapta poate fi ascendenta sau descendenta – art.659,663 C.civ. si art. 45 C.fam.

Intrucat legatura de rudenie poate fi indepartata, astfel incat chemarea la mostenire nu ar mai avea acoperire in sentimente reale de afectiune reciproca intre aceste rude si defunct, legea a limitat – pe linie colaterala – vocatia succesorala legala la gradul IV inclusiv ( art. 676 C.civ., astfel cum a fost modificat prin art. 4 al legii asupra impozitului progresiv pe succesiune din 1921 prin desfiintarea dreptului la mostenire ab intestat de la al patrulea grad in sus si art.6 din legea 319/1944 pentru dreptul de mostenire al sotului supravietuitor). In linie dreapta, ascendenta, descendenta, legea nu prevede nici o limitare, “caci aici legile firii impun , fara ajutorul omului, limitarea necesara”.

Prin urmare, rudele in linie dreapta, descendenta (fiu, nepot, stranepot, etc.) si ascendenta ( parintii, bunicii, strabunicii, etc.), au vocatie succesorala in mod nelimitat in grad. In schimb, rudele colaterale au vocatie succesorala numai pana la gradul IV inclusiv. Deci, au vocatie succesorala legala pe linie colaterala fratii si surorile defunctului, rude de gradul II, descendentii lor pana la gradul IV inclusiv (nepoti, stranepoti de frate-sora, care sunt rude de gradul III, respective de gradul IV cu defunctul, unchii si matusile defunctului care sunt rude colaterale de gradul IV si fratii si surorile defunctului (rude colaterale tot de gradul II).

Mentionam, ca vocatia succesorala a acestor rude care sunt chemate la mostenire este numai generala, potentiala, vizand posibilitatea de principiu a acestor persoane de a mosteni, prin efectul legii, patrimoniul persoanei decedate. Vocatia lor concreta de a culege efectiv aceasta mostenire este determinata prin devolutiunea succesorala legala, legea instituind o anumita ordine de chemare legala la mostenire. Aceasta vocatie succesorala legala generala este, de regula reciproca.

Principiul reciprocitatii vocatiei legale generale la mostenire

Avand in vedere ca transmiterea mostenirii este o transmitere pentru mortis causa, pripiul vocatiei succesorale nu vizeaza statul si nici persoanele juridice.

Principiul reciprocitatii vocatiei succesorale guverneaza insa – fara a fi prevazut expres de lege – materia mostenirii legale intre persoane fizice. In virtutea acestui principiu, daca o persoana are vocatie succesorala legala generala la mostenirea lasata de o alta persoana, atunci si aceasta din urma are aceeasi vocatie in raport cu prima – sensul pozitiv al principiului. In concret, vocatia lor depinde de ordinea in care va surveni decesul uneia dintre ele. De exemplu, daca copilul are vocatie succesorala la mostenirea lasata de parinti, atunci si parintii au vocatie la mostenirea lasata de copil.

Acest principiu are si un sens negativ: daca o persoana nu are vocatie la mostenirea altei persoane, atunci nici aceasta din urma nu are la prima. Insa acest principiu are si exceptii: este cazul constatarii nulitatii casatoriei sau a anularii ei prin hotarare judecatoreasca intervenita dupa decesul sotilor sau a unuia dintre ei, constatandu-se ca unul dintre ei a fost de buna credinta si unul de rea credinta la incheierea casatoriei lor. In acest caz, daca sotul supravietuitor a fost de rea credinta, el nu va mosteni, in schimb daca sotul de buna credinta a supravietuit celuilalt, el va avea vocatie succesorala (art.23 C.fam). Daca ambii soti au fost de buna credinta sau de rea credinta, principiul reciprocitatii vocatiei succesorale in sens pozitiv si in sens negativ se restabileste.

Vocatia succesorala legala concreta

Rudele cu vocatie succesorala generala nu sunt chemate toate impreuna si deodata la mostenire . Daca toate rudele cu vocatie generala ar fi chemate impreuna si deodata la mostenire “ averile succesorale s-ar faramita in parti de o valoare neinsemnata, iar institutia mostenirii nu si-ar mai putea indeplini rosturile ei social-economice”, pe alta parte nu s-ar mai tine seama “de caracterul diferit al legaturilor de afectiune dintre cel care lasa mostenirea si rudele sale”. Pentru a se evita asemenea consecinte, in cadrul devolutiunii legale a mostenirii, legiuitorul a instituit o anumita ordine de chemare concreta la mostenire a rudelor defunctului. Prin urmare, pentru ca o persoana sa fie efectiv chemata la mostenire in temeiul legii, deci sa aiba vocatie legala concreta, nu este sufficient sa faca parte din categoria mostenitorilor legali cu vocatie generala, ci trebuie sa mai fie indeplinita o conditie negativa si anume: sa nu fie inlaturata de la mostenire de o persoana in rang preferabil, deci care are si vocatie concreta, utila.

Pentru stabilirea ordinii de preferinta intre rudele defunctului cu vocatie generala, legea foloseste doua criterii tehnico-juridice: clasa de mostenitori si gradul de rudenie. Cu ajutorul acestor criterii, legea determina vocatia concreta la mostenire a rudelor defunctului.

12.4.NEDEMNITATEA SUCCESORALA

O alta conditie pe care trebuie sa o indeplineasca o persoana pentru a mosteni, este aceea ca persoana respectiva sa nu fie nedemna. Asadar, pentru ca o persoana sa poata veni la mostenire, in temeiul legii, nu este suficient sa aiba numai vocatie succesorala generala, concreta, sa nu fie exheredata sau inlaturata de la mostenire de o persoana cu rang preferabil, ci si sa nu fie nedemna fata de persoana despre a carei mostenire este vorba.

Nedemnitatea succesorala este decaderea de drept a mostenitorului legal din dreptul de a culege o mostenire determinata, inclusiv rezerva la care ar fi avut dreptul din acea mostenire, deoarece s-a facut vinovat de o fapta grava fata de cel ce lasa mostenirea sau fata de memoria acestuia. Nedemnitatea succesorala se aplica numai in cazul savarsirii faptelor expres prevazute de lege si numai in domeniul mostenirii legale, textele de lege care prevad nedemnitatea fiind de stricta interpretare.

Nedemnitatea opereaza de drept, cel care lasa mostenirea neputand inlatura efectele ei prin iertarea nedemnului pentru fapta sa. Ulterior comiterii faptei, cel care lasa mostenirea putea totusi sa-l

gratifice pe nedemn. In general, nedemnitatea, care desfiinteaza numai vocatia succesorala legala, nu influenteaza numai vocatia succesorala legala, ci si eficacitatea liberalitatilor prin acte intre vii sau pentru cauza de moarte facute in favoarea nedemnului de catre cel care lasa mostenire, aceste liberalitati fiind guvernate de reguli proprii.Daca fapta savarsita reprezinta o cauza comuna prevazuta pentru toate ipotezele, ea poate justifica atat desfiintarea calitatii de mostenitor legal al nedemnului cat si revocarea judecatoreasca a adoptiei sau/si legatului facut in favoarea lui inainte de savarsirea faptei, pentru fiecare in conditiile prevazute de lege. De exemplu, in caz de litigiu, instanta numai constata nedemnitatea care a operat in puterea legii si pronunta revocarea donatiei pentru ingratitudine daca a fost ceruta in termenul de un an prevazut de lege. Actiunea in revocarea donatiei poate fi intentata numai impotriva donatarului autor al faptei, in schimb constatarea nedemnitatii poate fi ceruta si impotriva mostenitorului nedemnului care detine bunurile defunctului. Constatarea nedemnitatii poate fi ceruta de creditori pe calea actiunii oblice, in schimb, in materia revocarii donatiei pentru ingratitudine, art.974 C.civ. este inaplicabil.

Fiind o sanctiune, se aplica si produce efecte doar in privinta autorului faptei. Fata de alte persoane chemate de lege la mostenirea defunctului in nume propriu sau prin reprezentare, ea produce efecte numai in mod exceptional.

Domeniul de aplicare al sanctiunii nu poate fi extins la alte mosteniri, nedemnul fiind inlaturat numai de la mostenirea persoanei fata de care a savarsit faptele, in acest sens nedemnitatea producand efecte relative. Sanctiunea nedemnitatii fiind prevazuta pentru fapte savarsite cu vinovatie, mostenitorul trebuie sa fi actionat cu discernamant, in lipsa discernamantului neputand fi vorba de vinovatie. Pe de alta parte, fiind vorba de savarsirea de fapte si nu de acte juridice, se vor aplica regulile privitoare la discernamantul necesar pentru angajarea raspunderii civile delictuale si anume, in cazul minorilor sub 14 ani si a persoanelor puse sub interdictie judecatoreasca se cere dovada discernamantului din momentul savarsirii faptei, iar in cazul persoanelor care au implinit 14 ani si nu sunt puse sub interdictie judecatoreasca, discernamantul se prezuma pana la proba contrara. Desigur, in cazul in care nedemnitatea implica o condamnare penala, se vor aplica regulile de iresponsabilitate din dreptul penal.

13.Devolutiunea legala a mostenirii se face, in principiu, atunci cand defunctul nu a dispus de bunurile sale prin testament sau atunci cand, desi a dispus prin testament, acesta este lipsit de efecte intrucat este nevalabil sau caduc. De aceea, ea se mai numeste si mostenire ab intestat (fara testament). v9q23qbSpre deosebire de dreptul roman, care considera mostenirea legala incompatibila cu mostenirea testamentara, dreptul nostru admite coexistenta mostenirii legale si testamentare cu privire la una si aceeasi mostenire. Asa, de exemplu, in cazul

in care exista mostenitori rezervatari, dispunatorul nu poate face liberalitati (donatii si legate) decat in limitele cotitatii disponibile a mostenirii, rezerva fiind deferita rezervatarilor in virtutea legii. De asemenea, in cazul in care o persoana a dispus prin testament numai de o parte din patrimoniul sau, restul patrimoniului succesoral va fi deferit celor in drept conform regulilor mostenirii legale.Normele care reglementeaza mostenirea legala sunt supletive, devenind eficiente doar in cazul in care defunctul nu a inteles sa amenajeze prin vointa sa devolutiunea patrimoniului succesoral.Studierea devolutiunii legale a mostenirii necesita analizarea criteriului si sferei persoanelor din randul carora vor fi desemnati mostenitorii (Sectiunea I), a principiilor generale de stabilire a persoanelor chemate efectiv la mostenire si a exceptiilor de la acestea (Sectiunea II) , precum si a reprezentarii succesorale (Sectiunea III).

13.1. CRITERIUL SI SFERA PERSOANELOR DIN RANDUL CARORA VOR FI DESEMNATI MOSTENITORII

Mostenirea legala -; o mostenire de familie. Plecand de la vechiul deziderat al conservarii bunurilor in familie, conform caruia „oamenii trec, familia si fundamentul sau material raman” , dreptul succesoral roman atribuie mostenirea ab intestat familiei defunctului, iar in caz de vacanta succesorala -; statului.Notiunea de familie are un inteles larg, incluzand rudele de sange, sotii si afinii (rudele prin alianta). Asa cum vom vedea, legea cheama insa la mostenire doar pe rudele defunctului si pe sotul supravietuitor, nu si pe afinii acestuia. Ginerele sau nora nu au vocatie la mostenirea socrilor si nici invers. De asemenea, cumnatii nu au vocatie succesorala legala unii fata de altii, nici copiii vitregi fata de parintii vitregi. In ceea ce ii priveste pe concubini, cu toata acceptarea treptata a unor efecte juridice uniunii libere ca urmare a presiunii realitatii , dreptul nostru actual, ca si dreptul francez, nu le recunoaste nici o vocatie succesorala legala .Rudenia, conform dispozitiilor art. 45 C. fam., „este legatura bazata pe descendenta unei persoane dintr-o alta persoana sau pe faptul ca mai multe persoane au un ascendent comun. In primul caz rudenia este in linie dreapta, iar in cel de a-l doilea in linie colaterala. Rudenia in linie dreapta poate fi ascendenta sau descendenta”.

Sfera persoanelor chemate la mostenire. Daca toate rudele defunctului ar veni la mostenirea acestuia, patrimoniul succesoral s-ar pulveriza, ceea ce este indezirabil. De acea, nu toate rudele defunctului sunt chemate la mostenire.Potrivit art. 659 C. civ., „succesiunile sunt deferite copiilor si descendentilor defunctului, ascendentilor si rudelor sale colaterale…”. Rezulta asadar ca vocatie la mostenirea legala a defunctului au rudele in linie dreapta (care descind

una din alta, cum este cazul parintilor si copiilor) si rudele in linie colaterala (care, fara a descinde una din alta, au un ascendent comun, cum este cazul fratilor si surorilor) ale acestuia. Rudenia in linie dreapta poate fi ascendenta (parinti, bunici, strabunici etc.) sau descendenta (fii, nepoti, stranepoti etc.) -; art. 661-663 C. civ. si art.45 C. fam.Gradul de rudenie cu defunctul joaca si el un rol in stabilirea sferei rudelor chemate de lege la mostenire. Asa cum rezulta din dispozitiile art. 46 C. fam. si art. 662 si 663 C. civ., gradul de rudenie se stabileste astfel:-in linie dreapta, dupa numarul generatiilor care separa pe defunct de mostenitor, astfel incat, de exemplu, tatal si fiul sunt rude de gradul intai, bunicul si nepotul sunt rude de gradul doi, strabunicul si stranepotul sunt rude de gradul trei etc.;-in linie colaterala, dupa numarul generatiilor care separa pe defunct de mostenitorii sai, urcand de la defunct la ascendentul comun si coborand de la acesta la cel chemat la mostenire, asa incat, de exemplu, fratii sunt rude de gradul doi, unchiul si nepotul de frate sunt rude de gradul trei, iar verii primari sunt rude de gradul patru etc.Rudele in linie dreapta ale defunctului -; atat ascendenta, cat si descendenta -; pot mosteni la infinit, adica indiferent de gradul lor, legile firii limitand insa posibilitatea practica de a mosteni la maximum gradele trei sau patru. In line colaterala insa, posibilitatea de a mosteni este limitata prin lege la gradul patru de rudenie inclusiv (art. 676 C. civ. astfel cum a fost modificat prin art. 4 al Legii asuora impozitului progresiv pe succesiuni din 1921, modificare mentinuta in vigoare prin dispozitiile art. 6 din Legea nr. 319/1944 pentru dreptul de mostenire al sotului supravietuitor) . Ordinea de preferinta a chemarii la mostenire. Pentru a se evita faramitarea excesiva a succesiunilor, legea a stabilit o anumita ordine de preferinta in care rudele defunctului sunt chemate la mostenirea legala a acestuia.Potrivit dispozitiilor art. 669-676 C. civ., rudele defunctului sunt ierarhizate in patru clase de mostenitori, fiind chemate la mostenire in aceasta ordine: -clasa I -; clasa descendentilor in linie dreapta, este alcatuita din copiii, nepotii, stranepotii etc. defunctului, fara limita de grad;-clasa II -; clasa ascendentilor si colateralilor privilegiati, cuprinde parintii defunctului, fratii si surorile defunctului, precum si pe descendentii fratilor si surorilor pana la gradul al patrulea inclusiv;-clasa III -; clasa ascendentilor ordinari, include pe bunicii, strabunicii, stra-strabunicii etc. defunctului, fara limita de grad;-clasa IV -; clasa colateralilor ordinari, cuprinde rudele in linie colaterala ale defunctului pana la gradul patru inclusiv, altele decat cele din clasa a doua, si anume: unchii, matusile (fratii si surorile parintilor), verii primari (copiii unchilor si matusilor), fratii si surorile bunicilor defunctului.Conform dispozitiilor Legii nr.319/1944, sotul supravietuitor al defunctului este chemat la mostenire in concurs cu fiecare clasa de mostenitori.

Chemarea rudelor si a sotului supravietuitor in aceasta ordine la mostenire se explica atat prin afectiunea prezumata a defunctului fata de acestia, cat si prin ideea existentei unei obligatii morale si sociale a defunctului fata de cei apropiati .In cazul in care nu exista mostenitori in grad succesibil in nici una din cele patru clase si nu exista nici sot supravietuitor, iar defunctul nu a dispus in mod valabil de bunurile sale nici prin testament, mostenirea este vacanta si se cuvine statului in temeiul puterii sale suverane (art. 680 C. civ.).

13.2. PRINCIPIILE GENERALE DE STABILIRE A PERSOANELOR CHEMATE EFECTIV LA MOSTENIRE SI EXCEPTIILE DE LA ACESTEAEnumerare. Clasele de mostenitori si gradele de rudenie sunt mijloace tehnice-juridice de stabilire a sferei persoanelor chemate de lege la mostenire. Aceasta sfera este insa si ea destul de extinsa, iar legea nu doreste o faramitare excesiva a succesiunilor. De aceea, dintre persoanele cu vocatie legala, legea stabileste o anumita ordine concreta de chemare la mostenire pe baza a trei principii generale, fiecare dintre acestea cunoscand unele exceptii.Principiile de stabilire a persoanelor chemate efectiv la mostenire sunt urmatoarele; principiul prioritatii clasei de mostenitori in ordinea stabilita de lege intre mostenitorii facand parte din clase diferite (a); principiul proximitatii gradului de rudenie intre mostenitorii din aceeasi clasa (b) si principiul impartirii mostenirii in parti egale (pe capete) intre rudele din aceeasi clasa si de acelasi grad (c).

13.2.1. Principiul prioritatii clasei de mostenitori in ordinea stabilita de lege intre mostenitorii din clase diferite

Regula. Codul civil a impartit rudele defunctului in patru clase de mostenitori, chemandu-le la mostenire in ordinea acestora. Astfel, daca exista mostenitori in clasa intai care nu au renuntat la mostenire si care nu sunt nedemni, acestia inlatura de la succesiune pe mostenitorii din clasele subsecvente. Mostenitorii din clasa a doua vin la succesiune doar daca nu exista mostenitori din clasa intai sau daca acestia sunt renuntatori sau nedemni, cei din clasa a treia doar daca nu sunt mostenitori din primele doua clase si asa mai departe.Cand exista mostenitori cu vocatie succesorala din clase diferite, pentru chemarea efectiva la mostenire esential este criteriul ordinului clasei, iar nu acela al gradului de rudenie cu defunctul. Asa, de exemplu, nepotul de fiu al defunctului, ruda de gradul doi, mostenitor facand parte din clasa intai, inlatura de la mostenire pe tatal defunctului, mostenitor din clasa a doua, desi acesta din urma este ruda de gradul intai. Dupa un autor, uneori, este posibila chemarea la mostenire a doua clase de mostenitori in acelasi timp . Este dat ca exemplu cazul exheredarii mostenitorilor rezervatari dintr-o clasa prioritara (descendentii sau parintii

defunctului), care vor beneficia de rezerva, neputand fi exheredati in totalitate, in timp ce mostenitorii din clasa chemata de lege subsecvent la mostenire vor culege restul succesiunii (cotitatea disponibila) in calitatea lor de mostenitori legali ai defunctului, iar nu de legatari. Acest punct de vedere este discutabil intrucat pare a nu tine seama de faptul ca instituirea de legatari poate fi nu numai directa, ci si implicita, ca rezultat al unei exheredari fara instituire directa de legatari; conform principiului „exclure, c’est disposer” sau „exhéréder, c’est instituer”, mostenitorii din clasa subsecventa vor mosteni ca legatari, iar nu ca mostenitori legali, succesiunea fiind in acest caz testamentara (contine o rezerva si o cotitate disponibila), iar nu legala . Asadar, posibilitatea ca doua clase de mostenitori sa vina in acelasi timp la succesiune ni se pare exclusa.

Exceptia. Prin derogare de la aceasta regula, conform dispozitiilor art. 1 din Legea nr. 319/1944, sotul supravietuitor vine la mostenire in concurs cu fiecare clasa de mostenitori. El nici nu inlatura, dar nici nu este inlaturat de la mostenire de nici o clasa de mostenitori.

13.2.2. Principiul proximitatii gradului de rudenie cu defunctul intre mostenitorii din aceeasi clasa

Regula. Principiul prioritatii clasei de mostenitori este completat de principiul proximitatii gradului de rudenie, conform caruia, in cadrul aceleiasi clase, rudele in grad mai apropiat cu defunctul inlatura rudele in grad mai indepartat. Asa, de exemplu, fiul defunctului si nepotul de fiu al defunctului sunt ambii mostenitori din clasa intai, dar la mostenirea legala a acestuia nu vor veni amandoi, ci doar fiul defunctului, ruda de gradul intai, care inlatura de la mostenire pe nepotul de fiu al defunctului, ruda de gradul doi. Tot astfel, unchiul defunctului, frate al unuia dintre parintii acestuia, ruda de gradul trei, inlatura de la mostenire pe varul primar al defunctului, ruda de gradul patru, desi ambii fac parte din clasa a patra de mostenitori.

Exceptii. Principiul proximitatii gradului de rudenie cu defunctul intre rudele din aceeasi clasa de mostenitori cunoaste doua exceptii:- in clasa a doua de mostenitori, conform dispozitiilor art. 671 si 673 C. civ., parintii defunctului, rude de gradul intai, vin la mostenire impreuna cu colateralii privilegiati, care pot fi rude de gradul doi (fratii defunctului), trei (nepotii de frate ai defunctului) sau patru (stranepotii de frate ai defunctului);- reprezentarea succesorala, care permite unei rude in grad mai indepartat cu defunctul sa urce in locul si gradul unui ascendent predecedat sa mosteneasca in locul acestuia, constituie si ea o exceptie de la regula mai sus mentionata .

13.2.3.Principiul impartirii mostenirii in parti egale (pe capete) intre rudele din aceeasi clasa si de acelasi grad

Regula. In cazul in care la mostenire vin mai multi mostenitori din aceeasi clasa si acelasi grad de rudenie cu defunctul, mostenirea se imparte pe capete, adica in atatea parti egale cati mostenitori sunt (art. 669, 670, 674 si 675 C. civ.). De exemplu, daca la mostenire vin trei fii ai defunctului, acestia vor imparti mostenirea in trei parti egale, iar daca vin doi frati ai defunctului acestia vor primi fiecare cate o jumatate din mostenire.

Exceptia. De la acest principiu exista o exceptie, si anume, cazul in care la mostenirea defunctului sunt chemati frati si surori care nu au aceeasi parinti, situatie in care impartirea mostenirii se va face pe linii, fratii consangvini (care au comun doar tatal, mamele fiind diferite) si uterini (care au comuna doar mama, tatii fiind diferiti) culegand mostenirea fratelui lor decedat doar pe linia (jumatatea) parintelui comun (paterna sau materna, dupa caz), pe care o impart intre ei in parti egale, in functie de numarul fratilor ramasi in viata in fiecare din aceste linii, numai fratii buni cu defunctul (care au aceeasi parinti) culegand mostenirea atat pe linie paterna, cat si materna, deci mai mult decat fiecare frate consagvin sau uterin in parte (art.674 C. civ.) .

13.3.REPREZENTAREA SUCCESORALA

Notiune. Reprezentarea succesorala este institutia care permite anumitor mostenitori legali (descendentilor in linie dreapta si descendentilor fratilor si surorilor defunctului) sa urce in locul si gradul unui ascendent decedat anterior deschiderii succesiunii, pentru a culege in locul acestuia partea ce i s-ar fi cuvenit din mostenire daca ar fi fost in viata.Ascendentul predecedat se numeste reprezentat, iar mostenitorul care vine la mostenire prin reprezentare -; reprezentant.Reprezentarea succesorala este o institutie juridica aparte, care, afara de rezonanta comuna a denumirii, nu are nimic de a face nici cu reprezentarea conventionala a mandantului de catre mandatarul sau, nici cu reprezentarea legala a minorului sau interzisului judecatoresc de catre parinti sau tutori la incheierea actelor juridice. Intr-adevar, daca in cazul reprezentarii conventionale si a incapabililor de catre reprezentantii lor legali este vorba de incheierea unor acte juridice (din care izvorasc drepturi si obligatii) de catre reprezentanti in numele si pentru cei reprezentati, reprezentarea succesorala nu face decat sa confere reprezentantului drepturi succesorale proprii, care, aplicand cu strictete principiul proximitatii gradului de rudenie intre rudele din cadrul aceleiasi clase de mostenitori, nu i-ar fi putut reveni .Iata un exemplu edificator in acest sens.

Potrivit Codului civil roman, reprezentarea succesorala este permisa numai a) in cazul descendentilor in linie dreapta ai defunctului (art. 665) si b) in cazul descendentilor colateralilor privilegiati (art. 666 C. civ.).Problema reprezentarii succesorale nu se poate pune, asadar, in cazul ascendentilor privilegiati, a ascendentilor ordinari, a colateralilor ordinari si nici a sotului supravietuitor .

a) Reprezentarea in cazul descendentilor in linie dreapta

Potrivit dispozitiilor art. 665 alin. l C. civ., „reprezentarea se intinde nemarginit in linie directa descendenta”.b) Reprezentarea in cazul descendentilor colateralilor privilegiati

59. Potrivit dispozitiilor art. 666 C. civ., „in linie colaterala, reprezentarea este admisa in privinta copiilor si descendentilor fratilor sau surorilor defunctului, vie ei la succesiunea sa in concurs cu unchi sau matusa, intample-se ca toti fratii si surorile defunctului, fiind morti mai dinainte, succesiunea sa se gaseasca trecuta la descendentii lor, in grade egale sau neegale”. Asadar, pentru descendentii fratilor si surorilor defunctului pana la gradul patru inclusiv (nepoti si stranepoti) reprezentarea opereaza in conditii similare celor ale descendentilor defunctului (supra nr. 56-58) .Reprezentarea in linie colaterala produce efecte atat in cazul descendentilor fratilor si surorilor buni (bune) -; care au comuni ambii parinti -, cat si in cazul celor consangeni sau uterini -; care au comun cu defunctul doar un singur parinte, fie tatal, fie mama -, cu precizarea ca reprezentantii acestora din urma nu pot mosteni mai mult decat poate mosteni reprezentatul in locul si gradul caruia vin la mostenire, adica fie numai in linie materna, fie numai in linie paterna.

§ 2. Conditiile reprezentarii

Reprezentarea necesita intrunirea anumitor conditii atat in persoana reprezentatului (a), cat si in persoana reprezentantului.

a) Conditiile cerute in persoana reprezentatului

Reprezentatul, pe de o parte, trebuie sa fie predecedat lui de cujus (1°), iar pe de alta parte sa fi avut chemare efectiva la mostenire daca ar fi fost in viata (2°).

1°. Reprezentatul sa fie predecedat lui de cujus

Reprezentarea presupune intotdeauna ca reprezentatul sa fi decedat inaintea deschiderii succesiunii, caci, asa cum prevede art. 668 alin.1 C. civ., „nu se reprezinta decat persoanele moarte”

14. Testamentul este un act juridic unilateral, întrucât ia naştere exclusiv din voinţatestatorului. În acelaşi timp, el este şi un act eminamente personal, neputând fi realizat decât detestator, iar nu şi prin mandatar. Donaţia şi testamentul sunt singurele acte juridice prin care se pot face acte de dispoziţie cu titlu gratuit (art. 800 C. civ.). Spre deosebire de donaţie, care esteun contract ce ia naştere din acordul de voinţe dintre donator şi donatar, testamentul ia naşteredintr-o manifestare unilaterală de voinţă. Aceasta nu înseamnă însă că legatarul (beneficiarultestamentului) este obligat să primească ceea ce i-a lăsat defunctul. Legatarul are dreptul(potestativ) de a opta fie pentru acceptarea, fie pentru repudierea legatului. În caz de acceptarea legatului, transmisiunea drepturilor de la testator la legatar se va face în temeiul testamentului(voinţei testatorului) cu efecte de la data deschiderii moştenirii, iar nu ca urmare a unui acordde voinţe între testator şi legatar, cu efecte de la data realizării acestuia.Testamentul este un act solemn întrucât manifestarea de voinţă a testatorului trebuie săîmbracead validitatemuna din formele anume prevăzute de lege. Spre deosebire decontracte, guvernate de regula consensualismului, actele juridice unilaterale (cum este şi cazultestamentului) sunt acte solemne. Aceasta se explică prin faptul că în timp ce joncţiuneavoinţelor (consensul) în materie contractuală devine un fapt social exterior fiecăruia dintrecontractanţi, punând, eventual, doar probleme de probaţiune, în cazul testamentului, singuravoinţă a dispunătorului este în joc şi nimeni altcineva nu intervine pentru a-i constata existenţaşi conţinutul, astfel încât se impune exprimarea acesteia într-un tipar (forma) anume care să sedetaşeze de gândirea care i-a dat naştere, devenind astfel un fapt social generator de consecinţe juridice susceptibil de a fi probat. În sine, solemnitatea este şi un mijloc de protecţie aconsimţământului celui care se obligă, determinându-l să reflecteze şi să-şi clarifice intenţiileînaintea exprimării voinţei.Testamentul este un act juridic de esenţa căruia sunt actele de dispoziţie cu titlu gratuitmortis causa, adică legatele. Ca acte de dispoziţie cu titlu gratuit, legatele presupun atât unelement material (economic), adică o diminuare a patrimoniului dispunătorului şi o îmbogaţirea patrimoniului legatarului, cât şi un element moral (intentional), constând în intenţia de agratifica.

Pentru validitatea testamentului, în general, se cer anumite condiţii de formă căci el este,aşa cum am văzut, un act juridic solemn. În afara acestor condiţii generale, legiuitorul impuneanumite forme speciale pentru fiecare fel de testament, în funcţie de care, de altfel,testamentele sunt clasificate. Există din acest punct de vedere trei categorii de testamente:- testamente ordinare sau obişnuite, care se încheie în condiţii de normalitate. Acesteasunt: testamentul olograf, testamentul autentic şi testamentul secret sau mistic;- testamente

privilegiate sau extraordinare, care se încheie în anumite împrejurăriexcepţionale. Acestea sunt: testamentul militarilor, testamentul facut în timp de boalăcontagioasă şi testamentul maritim;- forme simplificate de testament, permise special de legiuitor, ca cele care privescdepozite de bani potrivit unor reglementări speciale sau cele ale cetăţenilor români aflaţi înstrăinătate.În privinţa acestor forme testamentare sub aspectul eficienţei lor juridice nu se poatevorbi de o ierarhie căci au valoare juridică egală. Funcţionează, aşadar, principiul echivalenţeiformelor testamentare. Nu mai puţin însă forţa lor probantă este diferită. După ce s-a doveditînsă existenţa testamentului în forma prescrisă de legiuitor efectul lor juridic este acelaşi,oricare ar fi forma pe care o îmbracă.

14.2. Caracterele juridice ale testamentului. Din definiţia testamentului rezultă caractere juridice :a) Fiind un act juridic, testamentul, spre a fi valabil, trebuie să întrunească cerinţelede valabilitate ale actelor juridice, în general, şi condiţiile cerute numai pentrutestament privitoare la voinţă, capacitate, obiect şi scop; b) Testamentul este un act juridic unilateral, ceea ce înseamnă că, din punctul devedere al formării sale, el este rodul unei singure voinţe-al voinţei testatorului.Declaraţia de voinţă a testatorului este suficientă pentru a da naştere, la moartea sa,unor drepturi şi obligaţii;c) Testamentul este un act juridic personal, ceea ce înseamnă că el nu poate fiîntocmit prin reprezentare;d) Testamentul este un act juridic solemn. Aceasta nu înseamnă că testamentultrebuie să îmbrace neapărat forma autentică, el putând îmbrăca şi alte forme. Toateaceste forme sunt, însă, prevăzute pentru însăşi validitatea testamentului;e) Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte, ceea ce înseamnă căefectele sale se vor produce numai la moartea testatorului;f) Testamentul este un act juridic esenţialmente revocabil ceea ce înseamnă cătestatorul poate să-l revoce oricând va dori, până în ultima clipă a vieţii sale;

14.3. Notiune. Substitutia fideicomisara consta in „orice dispozitie prin care autorul unei liberalitati insarcineaza persoana gratificata de a conserva intreaga sa viata bunurile donate sau legate pentru a le transmite la moartea sa unei alte persoane desemnate de dispunator” . Art. 803 C. civ. prohibeste in mod expres orice asemenea substitutii, spre deosebire de Codul civil francez care permite substitutiile fideicomisare in cazul donatiilor sau legatelor facute de parinti copiilor lor cu obligatia de a le pastra si remite nepotilor nascuti sau care se vor naste in viitor, precum si in cazul liberalitatilor facute de persoanele moarte fara descendenti in favoarea fratilor si surorilor cu obligatia de a le pastra si remite nepotilor de frate sau sora nascuti sau care se vor naste in viitor (art. 1048-1074) . Astfel, in dreptul nostru, testamentul prin care unul dintre fiii defunctului este instituit ca legatar cu obligatia de a pastra bunurile legate pana la moartea sa, dupa care acestea vor reveni copiilor lui, contine o substitutie fideicomisara prohibita de lege .

Persoana care face liberalitatea, asa cum am vazut, poate dispune atat prin acte intre vii (donatie), cat si prin acte mortis causa (legate). Primul gratificat se numeste instituit sau grevat, iar cel de al doilea substituit.Ceea ce caracterizeaza substitutia fideicomisara testamentara este asadar o maniferstare de vointa care care se refera la o dubla dispozitie cu privire la acelasi obiect, implicand indisponibilizarea obiectului legatului in patrimoniul instituitului pe tot parcursul vietii acestuia. Cu alte cuvinte, in acest caz, „dispunatorul organizeaza doua succesiuni: a sa proprie si, trecand peste capul gratificatului, aceea a gratificatului insusi” .Plecand de la aceasta caracteristica, putem usor diferentia substitutia fideicomisara de substitutia vulgara. Substitutia vulgara (obisnuita) consta intr-o singura liberalitate facuta in favoarea a doi gratificati, dintre care unul principal, chemat in primul rand sa culeaga liberalitatea, iar celalalt subsidiar, chemat sa culeaga liberalitatea doar daca gratificatul principal nu vrea (fiind renuntator) sau nu poate (fiind predecedat) primi acea liberalitate. In acest caz nu este vorba decat de un mod particular de determinare a celui gratificat caruia dispunatorul ii transmite direct liberalitatea . Substitutia vulgara este recunoscuta de lege ca valabila, art.804 C. civ. precizand ca „este permisa dispozitia prin care o a treia persoana ar fi chemata a lua darul, ereditatea sau legatul, in cazul cand donatarul, eredele numit, sau legatarul nu ar primi sau nu ar putea primi”. Constituie o astfel de substitutie, de pilda, dispozitia prin care testatorul instituie pe sotia sa ca legatara universala, prevazand ca in caz de predeces al acesteia legatul sa revina unuia dintre nepotii sai anume desemnat de el .Intelegerea substitutiei fideicomisare necesita prezentarea unui scurt istoric al institutiei (Sectiunea I), a elementelor constitutive (Sectiunea II) si a sanctiunii pe care o atrage incalcarea prohibitiei (Sectiunea III).

Sectiunea I

SCURT ISTORIC AL INSTITUTIEI

136. Originea substitutiei fideicomisare se gaseste in dreptul roman, care a cunoscut succesiv patru feluri de fideicomise . Cel mai vechi, fideicomisul simplu era un procedeu prin care se ocoleau anumite incapacitati relative de a primi prin testament si consta in gratificarea unei persoane capabile de a primi, numita fiduciar sau grevat, cu sarcina de a transmite bunurile incapabilului care era adevaratul destinatar, numit fideicomisar, acesta substituindu-se fiduciarului. Practicat la inceput ca simpla obligatie de constiinta pentru fiduciar, fideicomisul a devenit obligatoriu sub August .Ulterior s-a admis ideea ca fiduciarul nu trebuie sa transmita imediat bunurile fideicomisarului putand sa le conserve un anumit timp si chiar intreaga sa viata. Acesta era fideicomisul la termen.

Apoi testatorul a fost autorizat sa instituie mai multe fideicomise la termen succesive, reglementand transmisiunea bunurilor sale pentru mai multe generatii. Astfel s-a nascut fideicomisul gradual.Acceptandu-se prelungirea nedefinita a fideicomisului gradual, s-a ajuns crearea fideicomisului perpetuu, in temeiul caruia obiectul legatului initial devenea inalienabil, devolutiunea acestuia urmand vointa testatorului initial.In Vechiul drept francez, fideicomisul gradual a primit o importanta tot mai mare sub numele de ”substitutie” la care s-a adaugat epitetul „fideicomisara” pentru a-i marca originea . Institutia avea menirea de a concentra averea nobiliara (cu precadere cea imobiliara) in mainile primului nascut, evitandu-se astfel risipirea si parcelarea acesteia, asigurandu-se perpetuarea puterii si stralucirii vechilor familii nobiliare.Din dorinta de a restrange puterea nobiliara, regii Frantei au limitat prin doua ordonante (din 1560 si 1747) substitutiile fideicomisare la cel mult doua generatii .Revolutia franceza, desfiintand organizarea feudala, a suprimat si substitutiile fideicomisare prin decretul din 25 octombrie-14 noiembrie 1792, solutie care a fost ulterior preluata si de Codul civil de la 1804.In dreptul nostru substitutia fideicomisara era permisa de Codul Andronache Donici (art. 7 si 8 din cap. XXXVI), Codul Calimach (cap. X, art. 770) si de Codul Caragea, dar a fost interzisa prin Codul civil de la 1864.

137. Prohibirea substitutiilor fideicomisare are la baza nu numai considerente de ordin politic (suprimarea puterii nobiliare) si juridic (incapacitatea persoanelor viitoare de a primi cu titlu gratuit), cat, mai ales, de ordin economic, tinand de promovarea creditului si a liberei circulatii a bunurilor, incompatibile cu inalienabilitatea pe care o implica substitutiile fideicomisare .

Sectiunea II

ELEMENTELE CONSTITUTIVE

138. Art. 803 C. civ care prohibeste substitutiile fideicomisare este conceput in termeni generali. Textul este considerat a fi de exceptie, astfel incat in caz de indoiala dispozitiile testamentare trebuie interpretate in sensul ca nu contin o substitutie prohibita de lege, primind astfel efecte .Pentru a recunoaste o substitutie fideicomisara prohibita de lege este necesara intrunirea cumulativa a trei conditii:- existenta a doua liberalitati succesive (§ 1);- obligarea primului gratificat (instituitului) la conservarea si transmiterea obiectul legatului celui de al doilea gratificat (substituitului) (§ 2);- reportarea transmiterii legatului catre substituit la momentul si ca urmare a decesului instituitului (§ 3).

§.1.- Existenta a doua liberalitati succesive

139. Conturarea acestei conditii implica prezentarea cerintelor conditiei (A), iar apoi a situatiilor apropiate care nu intrunesc cerintele acestei conditii (B).

A. Cerintele conditiei

140. Substitutia fideicomisara implica gratificarea prin una si aceeasi vointa a doua persoane diferite, prin doua liberalitati avand acelasi obiect, cu executare succesiva in timp. Mai intai primeste executare liberalitatea primului gratificat (instituitul), iar apoi, la decesul acestuia, adica dupa trecerea unui interval de timp (tractus temporis), cea de a doua, facuta in favoarea celui de al doilea gratificat (substituitul). Esential este faptul ca „pentru bunurile care formeaza obiectul substitutiei, substituitul este… avand-cauza nu al instituitului ci al dispunatorului, care efectueaza doua (s. a.) liberalitati care vor beneficia succesiv instituitului si apoi substituitului” .Pentru a putea vorbi de substitutie prohibita de lege este esential ca si vocatia succesorala a substituitului sa provina de la testatorul initial, iar nu de la instituit. Daca nu testatorul instituie legatarii succesivi, ci doar il roaga (fara a-l obliga juridic) pe legatarul instituit de el sa gratifice acesta pe un tert daca vrea (legat precativ), sau ii confera beneficiarului liberalitatii libertatea de a alege el o persoana pe care sa o gratifice, nu poate surveni sanctiunea pentru incalcarea prohibitiei ; exceptie facand cazul in care sfera persanelor din randul carora legatarul poate face alegerea este restransa (familia sau mostenitorii dispunatorului, de exemplu), caz in care se considera ca alegerea celui de al doilea gratificat a fost facuta tot de testator .Daca substitutia este facuta prin testament, iar la data decesului dispunatorului (in raport de care se apreciaza intrunirea conditiilor cerute de lege pentru a putea mosteni atat in privinta instituitului, cat si a substituitului) una din cele doua liberalitati (fie cea facuta in favoarea instituitului, fie cea facuta in favoarea substituitului) este ineficace -; pentru incapacitatea de a primi, pentru predecesul gratificatului, pentru revocare etc. -, cealalta este valabila si va produce efecte, sanctiunea prohibitiei fiind astfel evitata . In cazul in care prin testament nuda proprietate a unui bun este lasata unui legatar, iar uzufructul aceluiasi bun unui alt legatar, exista consecinte practice similare celor ale substitutiei prohibite de lege. Astfel, ca si instituitul, uzufructuarul se va bucura de folosinta bunului pe tot timpul vietii sale fara a putea dispune de acesta, iar la decesul sau situatia nudului proprietar va fi asemanatoare cu aceea a substituitului, dobandind toate atributele proprietatii. Cu toate acestea, in acest caz nu exista substitutie fideicomisara intrucat cele doua legate, pe de o parte, nu au acelasi obiect (unul are ca obiect nuda proprietate, iar celalalt uzufructul), iar pe de alta parte nu sunt succesive,

producand, din contra, efecte simultane. Art. 805 C. civ. nu face decat sa consacre expres legalitatea unor asemenea legate. Uneori in practica judiciara este dificil a se face diferenta necesara intre adevarata substitutie fideicomisara si legatele avand obiecte diferite. Asa, de pilda, s-a considerat ca dispozitia testamentara prin care s-a lasat un apartament unei persoane cu dreptul de a-l folosi pana la moarte, dupa care sa fie vandut iar pretul obtinut sa fie impartit intre doi nepoti ai dispunatorului, reprezinta o substitutie fideicomisara prohibita de lege . Ne intrebam insa daca nu cumva, in realitate, obiectul celor doua legate este diferit, primul avand ca obiect uzufructul apartamentului, in timp ce cel de al doilea proprietatea bunului, urmand ca la decesul uzufructuarului apartamentul sa fie vandut in contul nepotilor defunctului, iar pretului obtinut sa fie impartit intre acestia, astfel incat dispozitia testamentara care exprima vointa defunctului sa fie salvata intrucat contine doua legate, fiecare cu obiect distinct de celalalt. Totul depinde de interpretarea clauzelor testamentare, iar daca acestea sunt echivoce, interpretarea trebuie facuta in sensul ca testamentul sa produca efecte, iar nu in sens contrar (infra nr. 279). Oricum, datele publicate ale spetei in discutie sunt insuficiente pentru a ne putea pronunta transant.De asemenea, in cazul uzufructului lasat succesiv la mai multe persoane, nu exista identitate de obiect al legatului, si deci nici substitutie prohibita de lege, intrucat fiecare uzufruct este un drept real atasat unei alte persoane si prin aceasta diferit de celelalte .

B. Situatii asemanatoare care nu intrunesc cerintele conditiei

141. Exista situatii care desi prezinta unele asemanari cu substitutia fideicomisara, in realitate nu se confunda cu aceasta. Este vorba de legatul alternativ sau dublu conditional (a) si de fiducie (b).

a) Legatul alternativ sau dublu conditional

142. Legatul alternativ sau dublu conditional consta in instituirea de catre testator a doua persoane ca legatari sub una si aceeasi conditie, dar pentru un legatar acea conditie este rezolutorie, iar pentru celalalt suspensiva . De pilda, testatorul lasa intreaga sa avere lui A, iar in cazul in care acesta va deceda inaintea implinirii varstei majoratului averea sa revina lui B. In acest caz, decesul lui A inaintea varstei majoratului constituie conditia rezolutorile sub care acesta primeste legatul, dar si conditia suspensiva sub care B poate deveni beneficiarul legatului in cazul in care s-ar indeplini.Mecanismul juridic al realizarii conditiei (efectul retroactiv) face ca in cazul examinat sa nu existe doua transmisiuni succesive, ci doar una singura: atunci cand conditia nu se indeplineste, legatarul sub conditie rezolutorie isi vede dreptul consolidat definitiv, cu efecte de la data deschiderii mostenirii, in timp

ce legatarul sub conditie suspensiva este pentru totdeauna in situatia unui strain de mostenire, atat pentru trecut, cat si pentru viitor; invers, cand conditia se realizeaza, legatarul sub conditie rezolutorie pierde cu efect retroactiv (de la data deschiderii mostenirii) dreptul castigat prin deschiderea succesiunii (pana la indeplinirea conditiei el fiind intr-o situatie similara legatarului pur si simplu, care dobandeste un drept neconditionat), in timp ce, de aceasta data, legatarul sub conditie suspensiva este cel care isi vede dreptul definitiv consolidat cu efecte de la data deschiderii mostenirii. Dupa cum s-a remarcat, „in acest din urma caz, chiar daca, in fapt (s. a.), cei doi «legatari» vor fi profitand succesiv de legat, unul singur dintre ei va fi avand, in drept (s. a.), aceasta calitate” . Dupa ce, pornind de la ideea ca asemenea aranjamente juridice mascheaza totusi substitutii fideicomisare, practica judiciara a tratat aceste operatiuni ca ilegale, ulterior le-a admis in principiu . Se considera insa ca atunci cand conditia consta pur si simplu doar in predecesul primului legatar, operatiunea nu este decat o substitutie fideicomisara si ca doar conditia predecesului circumstantiat (fara posteritate, inaintea majoratului, fara casatorie) este una reala, nedisimuland o substitutie prohibita .Evident ca, atunci cand se dovedeste ca legatul dublu conditional a fost conceput in ideea fraudarii prohibitiei substitutiei fideicomisare -; ceea ce implica analizarea cauzei acestuia -, iar nu in ideea unei reale gratificari conditionale, se va aplica sanctiunea incalcarii prohibitiei .Legatul alternativ sau dublu conditional producand efecte de la data deschiderii succesiunii, necesita ca ambii gratificati sa fie cel putin conceputi la decesul dispunatorului . a) Fiducia

143. In acceptiunea sa generala, fiducia poate fi definita ca „actul juridic prin care o persoana, fiduciarul, dobandeste de la o alta persoana, fiduciant, un drept patrimonial, dar cu obligatii care ii limiteaza exercitiul, printre care figureaza in general aceea de a transfera acest drept, la termenul fixat, fie fiduciantului, fie unui tert beneficiar” .Fiducia este o institutie juridica polimorfa, avand multiple finalitati (fiducie-gestiune, fiducie-garantie) , printre care si aceea de fiducie-liberalitate (varianta a fiduciei-gestiune) prin care „in loc de a investi pe gratificat cu proprietatea bunurilor care alcatuiesc liberalitatea, dispunatorul prefera sa le cedeze in prealabil unui tert care va fi insarcinat sa le gereze in contul gratificatului si sa le transfere ulterior acestuia” .Fiducia-liberalitate nu se confunda cu substitutia fideicomisara intrucat fiduciarul, spre deosebire de instituit, nu este un gratificat (beneficiar al liberalitatii), ci doar un simplu „intermediar de transmitere”, caci desi i se transmite proprietatea bunurilor, aceasta nu se realizeaza cu o intentie de liberalitate, ci doar in scopul administrarii in interesul gratificatului care le va primi ulterior ca adevaratul si singurul beneficiar al legatului .

In dreptul nostru, ca si in dreptul francez, fiducia nu este reglementata de lege, dar aceasta nu inseamna ca nu ar putea fi utilizata in practica. Ea poate explica mai bine si mai aproape de adevar procedee juridice cunoscute si utilizate in practica cu aceeasi finalitate, dar care sunt criticabile. Astfel, fideicomisul simplu sau legatul cu sarcina de a transmite obiectul acestuia unei persoane neconcepute la data deschiderii mostenirii este utilizat pentru atingerea unor scopuri identice celor ale fiduciei-liberalitate, numai ca, in realitate, legatul initial nu este facut cu intentia de a-l gratifica pe cel insarcinat cu transmiterea obiectului acestuia tertului beneficiar, ceea ce contravine definitiei liberalitatii unanim acceptate in conceptia clasica. De asemenea, a-l considera pe legatarul care a primit bunul cu sarcina de a-l transmite adevaratului gratificat ca fiind un simplu executor testamentar iarasi nu este corect, deoarece executorul testamentar nu este decat un simplu mandatar al testatorului, calitate in care nu poate dobandi proprietatea bunurilor succesorale, ci doar sezina bunurilor mobile (infra nr. 362-366).

§ 2. Obligarea primului gratificat (instituitul) la conservarea si remiterea obiectului legatului celui de al doilea gratificat (substituitului)

144. Si in cazul acestei conditii vom prezenta cerintele acesteia (A) si situatiile asemanatoare care nu intrunesc cerintele (B).

A. Cerintele conditiei

145. Dispozitia testamentara intra sub incidenta prohibitiei daca impune instituitului obligatia de a nu instraina obiectul legatului pentru a-l putea remite ca atare la decesul sau substituitului. Este vorba de o obligatie de a nu face care se refera atat la actele juridice inter vivos, cu titlu oneros sau gratuit, cat si la actele juridice mortis causa (legate).Prin urmare, substitutia fideicomisara presupune indisponibilizarea bunului legat in patrimoniul instituitului. Obligatia de a nu instraina si de a remite substituitului se poate referi atat la o universalitate, cota-parte dintr-o universalitate, cat si la un bun individual determinat . Bunurile fungibile (sumele de bani), desi prin natura lor sunt intersanjabile, pot forma si ele obiect al obligatiei de a nu instraina din partea instituitului intrucat, chiar daca instituitul dispune de acele bunuri in folos propriu, poate fi obligat oricand sa procure altele de acelasi fel .Daca o liberalitate contine doar o clauza de inalienabilitate , fara obligatia pentru gratificat de a transmite bunul unui substituit la moartea sa, nu sunt intrunite conditiile pentru existenta substitutiei fideicomisare.In practica judiciara s-a pus problema daca legatul prin care instituitului i s-a dat posibilitatea sa remita substituitului fie bunurile lasate de testator, fie contravaloarea acestora intra sub incidenta prohibitiei sau nu. Curtea de casatie

franceza, aprobata de doctrina, a ajuns la concluzia ca solutia afirmativa ar fi excesiva . In ceea ce ne priveste, ne indoim totusi de justetea acestei solutii, intrucat obligarea instituitului la remiterea obiectului legatului substituitului subzista, chiar daca sub forma unei obligatii alternative, ceea ce nu inseamna altceva decat act de dispozitie succesiva caracteristic substitutiei fideicomisare (supra nr.140) si, de asemenea, indisponibilizare pe durata vietii instituitului, chiar daca numai valorica.

B. Situatii asemanatoare care nu intrunesc cerintele conditiei

146. Validitatea legatelor de residuo sau de eo quod supererit (fideicomisul fara inalienabilitate). Legatul de residuo (al ramasitei sau a ceea ce va ramane) este „dispozitia testamentara prin care un testator lasa bunuri unui prim legatar in ideea ca la decesul acestuia ceea ce va ramane din aceste bunuri, numit reziduu, sa fie cules de un tert beneficiar ales de testator” . Astfel conceputa, aceasta operatiune se aseamana cu substitutia prohibita de lege prin faptul ca in privinta reziduu-ului, daca ramane unul, exista dubla transmisiune succesiva, dar se deosebeste fundamental de aceasta prin faptul ca nu exista pentru primul legatar obligatia de a conserva obiectul legatului primit de la testator, acesta avand libertatea de a dispune de bunurile primite . De aceea, practica judiciara si doctrina admit intr-o proportie covarsitoare valabilitatea acestui legat .

147. Primul legatar este liber sa dispuna de bunurile primite prin acte intre vii atat cu titlu oneros, cat si cu titlu gratuit . In schimb, in lipsa de dispozitie expresa, primul legatar nu are dreptul de a dispune de bunurile primite prin testament in favoarea tertilor, deoarece in caz contrar vointa dispunatorului ca ramasita sa ramana celui de al doilea legatar ar fi practic lipsita de efecte .Nu exista substitutie prohibita chiar si in cazul in care testatorul interzice primului legatar sa dispuna de bunurile primite prin acte cu titlu gratuit (donatie si testament), facultatea de a dispune cu titlu oneros lasata legatarului fiind suficienta pentru a exclude sarcina de a conserva obiectul legatului specifica substitutiei fideicomisare .Legatul de residuo poate sa includa si rezervea primului legatar, daca acesta este mostenitor rezervatar al testatorului, atata timp cat testamentul nu contine dispozitii prin care rezervatarul sa fie privat de folosinta si dispozitia cotei-parti din succesiune reprezentand rezerva , testatorul neputand in acest caz limita libertatea de a dispune prin acte cu titlu gratuit (donatii si legate) a rezervatarului decat in limitele cotitatii disponibile a mostenirii, nu si in privinta rezervei care ramane intangibila .

148. Transmisiunea legatului de residuo se realizeaza sub dubla conditie ca la data decesului primului legatar sa fi ramas in patrimoniul acestuia bunuri primite

de la testator si ca cel de al doilea legatar sa-i supravietuiasca. Beneficiarul substituit dobandeste drepturile sale direct de la testator, iar nu de la primul legatar . Asadar, chiar daca bunurile lasate de testator au facut parte din patrimoniul primului legatar, ramasita nu face parte din succesiunea acestuia, ci din cea a testatorului .In principiu, asa cum am vazut, al doilea legatar va dobandi de la testator bunurile ramase din legat in patrimoniul primului legatar la decesul acestuia. Daca insa obiectul legatului consta intr-un portofoliu de actiuni cotate la bursa, cesiunea unora dintre actiuni facute pe timpul vietii de primul legatar in scopul inlocuirii lor cu alte actiuni este considerata a fi un „act de gestiune normala”, iar nu un act de dispozitie (instrainare), asa incat obiectul ramasitei ce se va transmite beneficiarului legatului de residuo consta nu numai din actiunile aflate in portofoliu la data decesului testatorului, ci si din cele obtinute ulterior ca rezultat al actelor de gestiune mentionate mai sus .

149. Asupra naturii juridice a legatului de residuo practica judiciara si doctrina au cunoscut o evolutie in timp , acceptandu-se in final ideea ca acesta contine in esenta un dublu legat conditional, primul legatar dobandind sub conditia rezolutorie ca bunurile sa se regaseasca in patrimoniul sau la data decesului, iar beneficiarul ramasitei sub conditia suspensiva ca bunurile sa se gaseasca in patrimoniul primului legatar la date decesului acestuia . De aici decurg urmatoarele consecinte:- cei doi legatari, intrucat dobandesc amandoi drepturi direct de la testator, trebuie sa fie conceputi la data decesului acestuia (art. 808 alin. 2 C. civ.);- daca legatarul ramasitei predecedeaza primului legatar, legatul sau devine caduc (art. 924 C. civ.). In cazul in care primul legatar predecedeaza testatorului, legatul va reveni in intregime beneficiarului subsecvent ca legat pur si simplu (neconditional) ;- beneficiarul legatului de residuo nu este expus actiunii in reductiune a rezervatarilor primului legatar ;- beneficiarul legatului de residuo are aceeasi vocatie la mostenirea testatorului ca si primul legatar (particulara, cu titlu universal sau universala) .

§ 3. Reportarea transmiterii legatului catre substituit la momentul si ca urmare a decesului instituitului

150. Substitutia fideicomisara presupune cu necesitate ca liberalitatea facuta in favoarea substituitului sa nu produca efecte decat la moartea instituitului. In cazul in care cel gratificat nu este insarcinat sa pastreze obiectul legatului pe tot timpul vietii sale, ci doar pana la o data anume (implinirea varstei majoratului, timp de un an etc.), este vorba doar de un fideicomis sau legat cu sarcina ingaduit de lege, iar nu de o substitutie prohibita de lege .

Ceea ce urmareste de fapt art. 803 C. civ. este sa impiedice crearea prin vointa dispunatorului a unui sistem de devolutiune a mostenirii derogatoriu de la regulile de baza in acest domeniu .

SANCTIUNEA INCALCARII PROHIBITIEI

151. Din dispozitiile art. 803 C. civ. rezulta ca substitutia fideicomisara este nula absolut atat in privinta instituitului, cat si in privinta substituitului . Prin urmare, sanctiunea afecteaza intreaga operatiune, iar nu doar cea de a doua liberalitate (cea facuta in favoarea substituitului). Solutia este unanim admisa in doctrina si jurisprudenta. Nulitatea care se aplica este absoluta intrucat dispozitiile art. 803 C. civ., referindu-se la organizarea generala a succesiunilor, sunt de ordine publica .

Sanctiunea se aplica atat in cazul in care substitutia este cuprinsa intr-un singur act, cat si in cazul in care ea rezulta din doua acte distincte, dar indivizibile .In schimb, daca un testament contine mai multe dispozitii, dintre care numai unele sunt afectate de substitutie, iar altele nu, nulitatea va sanctiona numai dispozitiile care contravin prohibitiei, celelalte ramanand sa produca efecte, afara de cazul in care clauza care contine substitutia formeaza un tot indivizibil cu celelalte clauze, situatie in care nulitatea va afecta ansamblul indivizibil .Nulitatea substitutiei fideicomisare poate fi invocata de orice parte interesata (mostenitor legal, legatar universal etc.). Ea nu poate fi confirmata, iar actiunea in declararea acesteia este imprescriptibila.