VALERIU EFREMOV

Seria „POLITOLOGIE”

P O L I T O L O G I E:

EVOLUŢIA GÎNDIRII POLITICE

CHIŞINĂU 2011

1

UNIVERSITATEA „PERSPECTIVA - INT”

CATEDRA RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI ŞTIINŢE UMANISTICE

Seria „POLITOLOGIE”

VALERIU EFREMOV

P O L I T O L O G I E :

EVOLUŢIA GÎNDIRII POLITICE(îndrumar metodico - didactic)

2

Recenzenţi: - Vlad Ciubucciu, dr. doc. în istorie, Tudor Rotaru, dr. filozofie

Redactor ştiinţific : Anton Moraru, dr. habilitat, profesor universitar

Redactor literar:Raisa Efremov

Recomandat pentru tipar de Senatul Universităţii „Perspectiva - INT”(proces – verbal Nr. 4 din 9 decembrie 2008)

Lucrarea dată continuă seria Politologie. Este exspusă istoria şîndirii politice de la cele mai naive gînduri pînă la maturizarea, profesionalizarea ştiinţei politice.

Sunt prezente subiecte pentru autoevaluare, temele pentru raporturi, comunicări, referate şi eseuri. Este prezentată o biliografie bogată.

Este destinată studenţilor instituţiilor superioare de învăţămînt, masteranzilor, doctoranzilor, profesorilor. Publicaţia va prezenta un viu interes pentru un cerc larg de cititori preocupaţi de politică, ştiinţa politică.

© Valeriu Efremov, 2009 © Universitatea „Perspectiva - INT”, 2009

3

CUPRINS

Evoluţia gîndirii politice .Punct general de vedere privind evoluţia

ideilor politice.....................................................................................................6

Interpretarea mitologico-religioasă a politicii......................................................9

Preistoria ştiinţei politice.................................................................................. 13

Gîndirea politică a Lumii antice.................................................................... 14

Gîndirea politică în Orientul antic: ideologia politică a Indiei Antice.

Învăţătura despre pedeapsă..............................................................................15

Ştiinţa despre folosul obştesc (arta politicii).....................................................17

Intepretările etico-politice, etico-filozofice ale Chinei Antice........................... 19

Statul ide al a lui Confucius............................................................................. 20

Legismul – învăţătură etico-politică raţională chineză..................................... 28

Gîndirea politică a Greciei antice.................................................................... 32

Statul ideal a lui Platon................................................................................... 35

Politeia lui Aristotel........................................................................................ 41

Tucidide: Istoria ca proces politic................................................................... 47

Guvernarea mixtă a lui Polybios..................................................................... 47

Gîndirea politică a Romei antice..................................................................... 48

Subiecte pentru autoevaluare. .

Subiecte pentru comunicări, rapoarte, referate............................................... 51

Gîndirea politică medievală, a epocii Renaşterii şi a Reformării......................52

Teoria politică a Evului mediu....................................................................... .53

Teoria politică a Renaşterii............................................................................. 58

Teoria politică a Reformei 60

Teoria politică a epocii Vremii noi şi a indusrialismului............................... 63

Recomandări bibliografice .............................................................................80

Subiecte pentru autoevaluare......................................................................... 81

Subiecte pentru raporturi, comunicări, eseuri, referetae................................. 82

Test................................................................................................................ 83

4

Istoria gândirii politice in Moldova.................................................................83

Subiecte pentru autoevaluare........................................................................ 94

Bibliografie.................................................................................................... 95

Concepţiile principale ale politologiei contemporane ştiinţa politică

în Europa la sfîrşitul secolelor XIX-XX....................................................... 95

Dezvoltarea ştiinţei politice în Statele Unite ale Americii1.............................95

Subiecte pentru autoevaluare ......................................................................109

Ştiinţa politică în Republica Moldova......................................................... 109

Bibliografie.................................................................................................. 111

5

EVOLUŢIA GÎNDIRII POLITICE

PUNCT GENERAL DE VEDERE PRIVIND EVOLUŢIA IDEILOR POLITICE

Pentru început să ne punem întrebarea: ce subînţelegem noi prin noţiunea de idee ?

De menţionat că noţiunea de idee a fost înaintată de către filozofii greci. În general

aceasta este forma de înţelegere în gînd a fenomenelor realităţii obiective. Privitor la ideile

politice – forma interpretării în gînd a realităţii politice.

Sorginţii ideologici ai gîndirii politice contemporane îşi au începutul în

interpretările şi concepţiile gînditorilor antichităţii. Este unanim recunoscut că ideile joacă

un rol hotărîtor în evoluţia societăţii. Ideile generate de mintea omului sunt în stare să

conducă cu acţiunile omului şi cu modernizarea societăţii. Putem afirma cu certitudine că

politica poate fi privită drept totalitate de idei.

Între trecut, prezent şi viitor este o legătură strînsă. Din aceste considerente, pentru a

cunoaşte realitatea politică, a fi în stare să facem o previziune a schimbărilor şi dezvoltării

ei, este necesar ca noi să cunoaştem, în primul rînd, ideile care au stat în trecut la baza

transformărilor, evoluţiei societăţii. Anume cunoaşterea ideilor politice şi ne va da

posibilitate să pătrundem în esenţa fenomenului social complex – politica.

Geneza şi dezvoltarea ideilor politice a fost generată, în primul rînd, de divizarea

socială a societăţii ce a dus la apariţia diferitor grupuri şi pături sociale cu interese social-

economice, politice contradictorii. Anume aceste dezacorduri sociale şi au servit drept

catalizator al dezvoltării gîndirii politice, la apariţia politicii. Dar au supravieţuit numai

acele învăţături, concepţii , teorii şi doctrine politice care au fost apreciate de oameni, de

societate. Acele care într-o măsură sau alta exprimau interesele maselor largi de oameni.

Ideile politice îşi croiau cale istorică în lupte politice dure, care generau discuţii

aprinse în societate şi care, în ultima instanţă, dădeau naştere la doctrinele şi teoriile

politice.

Istoria a demonstrat că fiecare grup social încerca în mod teoretic să-şi exprime

poziţia sa faţă de structura orînduirii statale, formele puterii, încercînd să influenţeze

conştiinţa de masă a populaţiei, politica statului şi legislatorul cu scopul de adopta acele

legi pe care le considerau mai avantajoase pentru apărarea intereselor sale. Programele

6

politice se încarnau în învăţături filozofice, teologice şi pentru ale argumenta, se

propuneau şi modelele practice de realizare a lor. La început ele erau parte componentă a

eticii, filozofiei, concepţiilor teologice (Confucius, Şan Ian, Platon, Aristotel, Cicero,

Sfîntul Augustin, Sfîntul Toma, Machiavelli etc).

În centru atenţiei învăţăturilor, operelor lor se făcera o încercare de a găsi răspuns

la noţiunile de bărbat blagorodnic, guvernare umană, stat şi om ideal, binele comun,

echitate, dreptate etc. Îşi expuneau punctele de vedere privind rolul legilor în societate

care în accepţiunea lor trebuiau să apere echitatea socială, iar statul să-şi asume unele

obligaţiuni privind rezolvarea problemelor sociale , să ajute păturilor social vulnerabile

etc.

Fiecare grup social încerca să se prezinte ca exponent al intereselor întregului popor,

întregii naţiuni.

Pentru evoluţia ideilor politice este caracteristică o legitate (tendinţă). Ele se

dezvoltau în baza principiilor logico-teoretice a concepţiilor dominante sau autoritare

despre tabloul lumii la fiecare etapă istorică. Despre acest lucru ne confirmă întrebuinţarea

acelor noţiuni, expresii, categorii care erau caracteristice la perioada dată. Le găsim în

prezentările şi argumentările care erau în strictă concordanţă cu conştiinţa socială de masă

dominantă şi cultura politică. Istoria ideilor politice este de fapt un proces permanent de

înnoire şi îmbogăţire a lor, a bazelor ei teoretico-metodologice. Ele reflectau starea reală a

domeniului politic. Ştiinţa politică, dezvoltarea ideilor politice este de neimaginat fără a

ţine cont de tradiţiile în cadrul căreia ele se dezvoltau. Anume tradiţia şi determină unghiul

sub care gînditorul politic se apropie de studierea obiectului său de studii. Ce trebuie să

subînţelegem sub noţiunea de tradiţie în dezvoltarea ideilor politice ? În cazul nostru noi

înţelegem forma organizării ştiinţei, sistemul de teorii şi idei, formelor şi metodelor de

argumentare, metodologia etc.

Astfel şi temelia majorităţii învăţăturilor politice este construită pe sama diferitor

tablouri despre lume la etapa respectivă istorică. Prin aceste concepţii se argumentau

diferite, iar uneori, şi diametral contrarii, puncte de vedere, doctrine despre politică,

orînduirea statală, putere etc.

7

Vom aduce un exemplu. Concepţiile teologice despre politică, stat, guvernare au

alimentat ideologic platformele politice de natură conservatoare, creştin-democratice. Dar,

în acelaşi timp, tot în baza teoriilor teologice, au apărut mişcări social-politice de opoziţie,

reformatoare (Calvin etc).

Prin prisma învăţăturilor ideinico-politice au fost examinate multiple probleme

privind statul, cetăţeanul, dreptul, interesele de clasă şi de grupuri sociale, puterea, natura

umană, valorile general-umane, echităţii, dreptăţii, democraţiei etc. Ele au stat la baza

statului de drept, drepturilor inelienabile ale omului, societăţii civile, separării puterilor în

stat etc (John Locke, N. Machiavelli, Heghel etc).

Însă cel mai mare interes pentru societate, ştiinţa politică îl aveau acele idei,

concepţii care luau naştere din practica social-politică şi puteau contribui la prognozarea

viitorului politic al societăţii.

Filozofii, gînditorii politici, juriştii elaborau probleme conceptuale teoretico-

generale politice, metodologice care contribuiau la rezolvarea problemelor concrete social-

politice. În baza lor se obţineau realizări esenţiale în dezvoltarea cunoştinţelor politice.

De menţionat că toate învăţăturile, interpretările, concepţiile teoretice, doctrinele

politice reflectau nu numai punctele de vedere ale autorilor ei, ci şi interesele unor grupuri

sociale mari, de asemenea şi realitatea social-politică existentă.

Apare o întrebare. Care sunt componentele principale care ar determina o doctrină

politică ?

Din punctul nostru de vedere am putea evidienţa trei componente ce stau la baza

unei doctrine politice.

Primul. La baza ei stă aspectul teoretic, metodologia determinată de concepţia

dominantă sau autoritară despre tabloul lumii la etapa istorică respectivă.

Al doilea component. Fiecare din ele încearcă sub aspect teoretic să găsească un

răspuns privind apariţia, esenţa, legităţile dezvoltării (tendinţele), forma orînduirii de stat,

regimul politic, destinaţia socială a statului, drepturile şi obligaţiile cetăţeanului, relaţiile

lui cu statul, puterea.

8

Şi al treilea component. Tezele de program, idealurile politice şi juridice ,

proiectele politice care exprimă nemijlocit interesele unor anumite grupuri sociale îşi obţin

afirmarea într-un sistem politic integral.

Prin aceste trei componente principale, şi în primul rînd, prin componentul ei

teoretic, doctrina politică se deosebeşte de o idee, părere, opinie politică , de o propagandă

politică care conţine lozinci politice.

O altă întrebare. Cum am putea aprecia conţinutul învăţăturilor politice în contextul

istoriei? De fapt evidenţierea etapelor de dezvoltare a ideilor politice în principiu poartă un

caracter general-teoretic. Din aceste considerente este necesar, productiv de a examina

apariţia şi dezvoltarea gîndirii politice în cadrul etapelor divizării întregii istorii a societăţii

umane: Lumea antică, Evul mediu; Vremea nouă, etapa contemporană. Noi evidenţăm trei

etape de dezvoltare a ştiinţei politice: preistoria ei (mituri, legende, învăţătrui filozofice,

etico-politice etc), formarea bazelor ştiinţei politice şi instituţionalizarea ei. În această

perioadă ştiinţa politică trece prin epoca Renaşterii, Reformei, Industrializării, Luminilor.

În acest context şi vom construi structura prelegerilor.

INTERPRETAREA MITOLOGICO-RELIGIOASĂ A POLITICII

Miturile şi legendele sunt petricelele, „diamantele înţelepte”, preistoria învăţăturilor

politice. Miturile şi legendele religioase vorbesc despre primele încercări în istoria

umanităţii de a interpreta unele probleme privind puterea, natura omului, unele probleme

de natură socială.

Miturile despre Utnapiştime1 şi Noie2, care au deja o istorie de peste cinci milenii,

ne mărturisesc despre felul cum se rezolvau unele probleme sociale, în folosul celor iubiţi

de Dumnezeu şi zei. În cazul legendei despre Utnapiştime nu cunoaştem care au fost

motivele pedepsei divine ce a dus la distrugerea civilizaţiei. În cazul lui Noie găsim

pricinile: violenţa, răutatea, imoralitatea etc a oamenilor. Nerespectarea normelor, legilor

1 Legenda unui potop trimis de Dumnezeu sau de zei pentru a distruge o civilizaţiei, ca un act de pedeapsă divină. Iniţiatorul potopului este considerat zeul Enlil (stăpânul vînturilor). El a luat jurămînt de la ceilalţi zei că nu vor aduce la cunoştinţă oamenilor despre potop. Însă zeul Ea hotărăşte să salveze pe omul său drag şi devotat -stăpînul oraşului Şuruppak de pe malul Eufratului- Utnapiştim (este o corespundere akkadiană numelui sumer Ziusudra („ Cel ce a găsit viaţa lungă”)). Pentru a nu încălca jurămîntul, zeul Ea, comunică prin somn lui Utnapiştim să construiască o corabie pentru a se salva. Iar cei ce îl vor întreba pentru ce face acest lucru să le spună că a hotărît să părăsească oraşul. Orăşenii au contribuit la construcţia acestei corăbii. Apoi el a îmbarcat averea sa, familia, rudele , diferiţi meşteri pentru a păstra cunoştinţele şi tehnologiile, animalele domestice, animalele şi păsările. Este asemănător cu mitul despre Noie.2 Vezi : Biblia ( Geneza 6, 1-4 ; Matei 24, 36-39 ; 2 Petru 2, 5 ; Iuda 20 )

9

divine, au dus la răsplată, la răzbunare divină – distrugerea civilizaţiei (potop). Reieşea,

că comportamentul oamenilor trebuia să fie în concordanţă cu normele divine.

În miturile şi legendele Greciei şi Romei antice sunt reflectate multe întrebări

privind puterea, relaţiile omeneşti, proprietatea.

Am putea spune, apelînd la termenii ştiinţifici contemporani, că într-un mod mai

sistemic în religiile mondiale: islam, creştinism şi budism sunt reflectate problemele

despre stat, putere, drept, comportamanetul social etc. Orînduirea socială existentă, religia

o prezentau prin autoritatea de nezdruncinat a forţelor supreme, divine – o ierarhie strictă a

dumnezeilor sau a unui dumnezeu.

Mitul avea o argumentare determinată alegorică.Prin dumnezei se personificau

unele calităţi ale omului, se personificau funcţiile dumnezeilor. Prin mit se personificau şi

unele personalităţi istorice notorii. Miturile luau naştere în baza unor fapte naturale şi se

creau cu un singur scop, pentru a susţine în mod deschis preoţimea şi conducătorii.

Miturile erau un tezaur spiritual divin al triburilor. Ele erau în strictă legătură cu

obiceiurile, tradiţiile sacre ale tribului. Mitul susţinea sistemul de valori aprobat în

societatea dată. Miturile susţineau şi în acelaşi timp sancţionau anumite norme de

comportament în comunitatea concretă. Mitul de parcă explica şi sancţiona ordinea

existentă în societate şi în lume. Mitul de asemenea răspundea şi explica ce prezintă

însăşi omul şi lumea înconjurătoare cu scopul de a menţine această ordine.

Religia a avut o influenţă mare asupra societăţii o perioadă destul de îndelungată.

La formarea statalităţii a contribuit religia în Egiptul antic şi iudaismul, care a înaintat

ideea unicului Dumnezeu. Aceiaşi contribuţie a adus-o religia în Grecia şi Roma antică.

Religia contribuia la asigurarea stabilităţii prin întărirea autorităţii cîrmuitorilor.

Faraonii egipteni şi împăraţi romani, chinezi erau consideraţi Dumnezei. Unşi ai lui

Dumnezeu erau consideraţi regii din Europa, ţarul rus. În acelaşi timp religia propunea

fiecărui om poruncile biblice privind comportamentul social. O răspîndire largă au căpătat

cele zece porunci din Biblie şi principiile morale din Coran.

Le vom enumăra: „să nu ai alţi dumnezei afară de Mine; să nu-ţi faci chip cioplit,

nici vreo înfăţişare a lucrurilor cari sunt sus în ceruri, sau pe pămînt, sau în apele mai de

jos decît pămîntul; să nu ei în deşert Numele Domnului; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama

10

ta; să nu ucizi; să nu preacurveşti; să nu furi; să nu pofteşti casa apropiatului tău...”.

(Exodul 20, 3 – 23.) Aceste porunci au devenit baza moralei creştine.

În afară de început moral aceste zece porunci aveau şi principii esenţiale ideologice

ce au stat la baza formării noii statalităţi. O importanţă deosebită politico-ideologică avea

stabilirea egalităţii în faţa lui Dumnezeu şi o accentuare a împărţirii stricte, clare a

domeniilor de influenţă în societate: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui

Dumnezeu ce este a lui dumnezeu” ( Matei 22, 21.) . Biblia contribuia la formarea

moralităţii ca bază nu numai a comportamentului personal ci şi a relaţiilor sociale.

Mijloc ideologic de formare a noilor relaţii sociale în Arabia secolului al VII-lea a

servit islamul. El instaura credinţa în unicul şi atotputernicul Dumnezeu Allah şi

recunoaşterea lui Muhammed „trimisul lui Allah”.

Principiile expuse în Coran conţin începuturi morale şi social-regulatorii . Un rol

deosebit coranul acorda întăririi puterii. Aceasta a contribuit la formarea etosului arab şi

a unui stat puternic, efectuarea unei politici active de cucerire a teritoriilor şi a răspîndirii

islamului pe un teritoriu destul de vast.

Primele societăţi de clasă în Orientul Antic au apărut în Egipt, Babilon, India, China

reprezentate prin orînduirea sclavagistă cu particularităţile sale specifice. Schimbări

radicale se observă în reprezentările mitologice. Zeii încep să fie prezentaţi cu calităţi

sociale. Puterea este privită prin prisma teologică iar lumea se prezintă ca o întruchipare a

„voinţei lui Dumnezeu. "

Spre exemplu, statul egiptean sclavagist ca formă de organizare reprezenta despoţia

orientală în frunte cu faraonul. La baza dezvoltării agriculturii se afla un sistem complicat

de irigare care avea nevoie de o politică centralizată din partea statului. De unde îşi are

originea teoria (ideea irigaţionistă de apariţie a statului ).

Faraonul era reprezentat ca un zeu pe pămînit, continuator al zeilor din cer. Toate

evenimentele politice erau considerate ca o manifestare a voinţei acestora. Regulile social

- politice şi-au găsit reflectarea în diferite lucrări a acelei perioade. . În anul 2800 î.Hr.

apare lucrarea Poveţele lui Ptah – Hotep în care societatea este prezentată sub formă de o

piramidă la vîrful căreia se află zeii şi faraonul ales de zei. iar la baza piramidei se găseşte

poporul simplu. Legătura dintre faraon şi popor o efectuează preoţii şi diferite categorii

11

de nobili. Piramida se conduce prin intermediul justiţiei personificate în chipul zeiţei

Moat. Prin aceasta se asigura stabilitatea orînduirii sclavagiste egiptene. Autorul Poveţelor

dă şi nişte recomandaţii de comportare pentru aristocraţia sclavagistă (un fel de Cod de

conduită).

Idei politice găsim şi în Instrucţiunile lui Athoi către fiul său, Vocea lui Ipuver,

Convorbirea dtntr-un dezamăgit şi sufletul său. În aceste scrieri apar ca nişte cristale unele

idei şi concepţii de ordin politic, social, juridic, moral. Toate aceste idei şi-au găsit

reflectarea mai tîrziu în doctrinile politice cu privire la formele de guvernare.

Ideile politice apăreau în lucrările generale cu caracter filozofic, moral. Reflectarea

lor o găsim în cel mai important document din acea perioadă Codul lui Hamurappi. Ideile

politice şi juridice sunt expuse reişind din analiza statelor Sumer şi Akkad. În dialogul

Convorbirea stăpînului cu sclavul său este expus protestul sclavului faţă de regulile

ёexistente.

O realizare importantă a gîndirii politico-religioase a fost intemeerea drepturilor

naturale ale omului. În China a făcut-o Lao-ţzî, fondatorul religiei daosismului. În Evul

mediu - Sfîntul Toma. Ideile lor au căpătat o răspîndire destul de largă, erau folosite şi se

dezvoltau de diferite forţe politice. Şi astăzi pe sama reprezentărilor religioase se creează

concepţii politice destul de originale.

În concluzie, învăţăturile politice a acestei perioade aveau următoarele trăsături

comune:

1) tabloul despre lume avea o bază mitologică. Fenomenele sociale erau

explicate într-o formă religioasă naivă;

2) puterea de stat era identificată cu puterea regelui, împăratului ca urmaş a

lui Dumnezeu;

3) în cele mai dese cazuri învăţăturile prezentau nişte doctrine etico-politice ,

în care arta conducerii cu statul era redusă numai la desăvîrşirea morală a

conducătorului, conducerea prin propria autoritate, propriul exemplu (vezi:

Statul ideal a lui Confucius);

4) de regulă autori ai acestor învăţături erau reprezentanţii păturilor

dominante în societate şi redau inegalitatea socială. Opoziţia, reprezentată

12

prin păturile sărace ale societăţii, era înarmată cu învăţăturile care criticau

dogmele oficiale, precum au fost budismul, moismul, daosismul timpuriu;

5) normele de drept practic reglementau unele probleme privind executarea

puterii, dădeau o calificare concretă infracţiunilor. O atenţie primordială

era acordată elaborării unor măsuri concrete privind conducerea cu statul,

restricţiile morale şi religioase, exploatarea pămîntului etc. În deosebi

aceasta era caracteristic pentru Egiptul antic şi China antică.

PREISTORIA ŞTIINŢEI POLITICE

Izvoarele ştiinţei politice le găsim în Lumea Antică: Grecia Antică şi Orientul Antic.

Gînditorii spirituali, producători de „diamante” înţelepte de gînduri, idei politice ai acestei

perioade istorice au fost Socrate, Platon, Aristotel, Polybios, Confucius, Şan Ian şi mulţi

alţii. În arsenalul patrimoniului cultural noi întîlnim lucrări cu titluri ce confirmă acest

lucru: Politica, Politicul (Omul politic), Republica, Statul, Despre legi, Lun U etc.

De menţionat numai că ideile despre politică apar la gînditorii antici în împrejurări

istorice concrete - odată cu apariţia polisului (stat-cetate), de unde vine şi etimologia

acestui cuvînt. În timp ce ştiinţa politică apare cu totul în alte împrejurări istorice, anume

atunci cînd are desprinderea politicii într-o activitate distinctă a vieţii sociale, ca un

subsistem al activităţii oamenilor, de rînd cu activitatea economică, spirituală, culturală.

Care sunt etapele de dezvoltare şi formare a ştiinţei politice?

Se evidenţiază trei etape istorice principale. Prima cuprinde perioada istorică a

Antichităţii şi Evului mediu – timpul acumulării şi transmiterii de la generaţie la generaţie

a cunoştinţelor politice. Această perioadă o putem aprecia ca preistoria ştiinţei politice, iar

pe gînditorii ei să-i considerăm ca predecesorii politologiei. Între ideile, gîndurile lor şi

ştiinţa politică propriu zisă există o continuitate, o legătură strînsă genetică.

Etapa a doua se înscrie în etapa istorică: Vremea Nouă – mijlocul secolului al XIX-

lea – timpul în care politicul se desprinde de la sistemul economic de producţie şi devine

un domeniu de sine stătător al activităţii umane. Despre aceasta ne confirmă şi lucrările

gînditorilor politici a acestei etape istorice: N. Machiavelli, T. Hobbes, J. Bodin, B.

Spinoza, J. Locke, J.-J. Rousseau etc. Ei examinează statul, politica, instituţiile politice,

13

pun bazele analizei ştiinţifice a politicii. Iar în perioada de la mijlocul secolului al XVIII-

lea şi pînă la finele veacului al XIX-lea politologia se desprinde treptat şi de la ştiinţele

umanistice şi sociologice. Se pun bazele formării ştiinţei politice.

Etapa a treia se încadrează în perimetrii ultimului deceniul al secolului al XIX – lea

şi primul deceniu al secolului al XX-lea. În acest timp are loc instituţionalizarea

politologiei, ea devine ca disciplină distinctă, autonomă cu obiectul ei de studiu,

metodologia şi metodele ei de investigaţie ştiinţifică, are loc maturizarea, profesionalizarea

ei.

Vom examina fiecare etapă în parte.

Preistoria gîndirii politice de asemenea poate fi împărţită în două etape: gîndirea

politică a Lumii Antice şi gîndirea politică medievală. Vom examina următoarele

întrebări.

1. Două căi principale în dezvoltarea gîndirii politice în Lumea Antică

2. Gîndirea politică în Orientul Antic.

3. Gîndirea politică în Grecia Antică.

4. Gîndirea politică a Romei Antice.

5. Gîndirea politică în Moldova.

6. Subiecte pentru autoevaluare.

7. Subiecte pentru comunicări, rapoarte, referate.

8. Teste.

9. Bibliografia.

GÎNDIREA POLITICĂ A LUMII ANTICE

În Lumea Antică putem evidenţa două căi principale pe care a mers evoluţia

gîndirii politice.

Gîndirea politică în primele state din Orientul Antic : Egipt, Babilon, India, China,

Mesopotamia se caracteriza prin apologetizarea puterii personale, centralizate, despotice.

14

Acest lucru era dictat de realitatea obiectivă din societate din acea perioadă. Era

necesar de a organiza masele largi de oameni. Munca se diviza: în cea fizică (lucrul în

cîmp), de administrare (supraveghetori, birocraţi) şi militară.

Pe altă cale are loc dezvoltarea gîndirii politice în Grecia Antică şi Roma Antică.

Gînditorii politici căutau forma ideală sau cea mai eficientă a guvernării, statului, analizau

critic apologetica democraţiei şi a republicii.

Procesul de raţionalizare a gîndirii politice începe pe la mijlocul primului mileniu

î.Hr. Pe lîngă ideile dominante privind divinitatea puterii apar primii lăstari a metodelor

ştiinţifice privind explicarea lumii politicului.

Gînditorii Antici tot mai des îşi puneau întrebările: cine şi cum ar trebui să

guverneze, care ar trebui să fie orînduirea statală. Confucius şi Şan Ian în China, Cautilio

în India, Socrate, Platon, Aristotel, Polybios în Grecia Antică, Cicero în Roma au încercat

să descifreze relaţiile divinizate dintre dominaţie şi supunere, ordine şi haos, om şi

societate, societate şi natură. Aportul nemuritor al grecilor antici în dezvoltarea civilizaţiei

constă în faptul că ei au descoperit posibilităţile ştiinţifice de cunoaştere a lumii. Pînă la

greci gîndirea politică era un conglomerat de legende şi alegorii.

Aportul unora dintre aceştea în dezvoltarea gîndirii politice va fi reflectat în această

prelegere

GÎNDIREA POLITICĂ ÎN ORIENTUL ANTIC

Interpretările, învăţăturile, teoriile etico-politice, etico-filozofice ale statelor

Orientului antic nu erau altceva decît nişte construcţii ideologice complicate constituite pe

sama diferitor dogme religioase, pe nişte reprezentări morale şi cunoştinţe practice despre

politică. Multe state ale Orientului antic cu timpul au dispărut, ori că au pierdut

independenţa, ori că, în genere, au dispărut. O moştenire consecventă a istoriei gîndirii

politice s-a păstrat numai în China şi India, istoria cărora şi va fi în centrul atenţiei

noastre.

Ideologia politică a Indiei Antice. Învăţătura despre pedeapsă

15

Direcţiile principale ale interpretărilor politice în Vechea Indie Antică şi-au găsit

reflecţia în brahmanism şi budism. Rădăcinile lor le găsim în interpretările mitologico-

religioase expuse în Vede3( sunt cele mai vechi scripturi ale hinduismului). Vedele ne

vorbesc despre faptul că societatea este împărţită în patru varne4 (pături, caste sociale),

care au fost create de către dumnezei din Puruşa5 : brahmani6, kştari7, vaişi8, şudri9.

Primele trei varne se considerau membri ai comunităţii cu drepturi depline. În supunerea

lor se aflau şudrii. Pentru prima dată despre varne se menţionează în „Puruşa - sukte”

„Rig Veda10”, în care este descrisă provenienţa oamenilor din corpul primului om Puruşa.

„...Cînd Puruşa a fost dezmembrat..., gura lui a devenit brahman, mîinile lui au devenit

kştari, coapsele lui au devenit vaişi iar din picioare au apărut şudri ”.

Ideologia brahmanismului urmărea scopul de a întări supremaţia nobilimii

patrimoniale în statele care se formau. Se accentua că toate varnele sunt obligate să

urmeze dharma (djamma)11stabilită de Duimnezeu pentru ei. Interpretarea dharmei aveau

dreptul s-o facă numai preoţii-brahmanii.

În baza unor surse antice apare un tratat care a primit denumirea Legile Manu. Este

o culegere veche indiană de prescripţii indianului cucernic privind îndeplinirea de către el

a datoriei obşteşti, religioase şi morale. Legile Manu cimentau statutul privilegiat de

conducător a castei brahmanilor. Pînă şi ţarului îi era prescris să urmeze sfaturilor şi

îndrumărilor brahmanilor, să înveţe de la ei arta conducerii. Acest tratat ia naştere în

secolul II î. Hr.

3 Cuvântul veda înseamnă „înţelepciune” sau „cunoaştere”. În termeni mai generali înseamnă „Cunoaştere sacră, învăţătură sfântă, scripturile hinduşilor”. Monier-Williams o defineşte mai exact ca „Un număr de opere apreciate, care constituie baza primei perioade a religiei hinduse”. Este derivat de la „vid-”, „a şti” în sanscrită. Ar putea fi însă derivat din cuvântul proto-indo-european "weid-", care înseamnă „a vedea” sau „a cunoaşte”.

4 Varna - cuvînt sanscrit, înseamnă „calitate, culoare, categorie”-una din cele patru pături (caste) principale ale Indiei antice5 Puruşa – cuvînt sanscrit, înseamnă „om, bărbat, spirit”. Conform mitologiei indiene este fiinţa din care a fost creat Universul. În filozofia indiană „puruşa”înseamnă „spirit divin”, macrocosmos.6 brahmani – preoţi, învăţaţi, asceţi. 7 kştari – militari, conducătorii.8 vaişi – agricultori, meseriaşi, comercianţi.9 şudri – slugile, muncitori angajaţi.10 Rig Veda – este o colecţie de imnuri vedice din India antică, dedicată zeităţilor rigvedice. Este considerat cel mai important dintre cele patru texte canonice hinduse (shruti) cunoscute drept "Vede". Conform dovezilor interne (filologice şi lingvistice), Rig Veda a fost compusă aproximativ între 1700 şi 1100 î.Hr. (perioada vedică timpurie), în Punjab (Sapta Sindhu), ceea ce o plasează printre cele mai vechi texte religioase din lume în continuă folosire, precum şi printre cele mai vechi texte scrise într-o limbă indo-europeană.11 djama – lege, datorie, obicei, regulă de conduită.

16

Învăţătura despre dharma întemeia orînduirea castei şi privilegiile nobilimii, de

asemenea îndreptăţea starea de robi a varnelor inferioare. De menţionat că apartenenţa de

castă se determina odată cu naşterea şi era pe viaţă.

Constîngerea de stat în brahmanism era un mijloc de asigurare a prescripţiilor de

castă, care erau considerate drept o prelungire a forţei de pedepsire divină. De menţionat

că ideea pedepsei era principiul de bază a teoriei politice indiene. Iar ştiinţa despre

conducerea cu statul aşa şi se numea – învăţătura despre pedeapsă. Legile Manu

proclamau: „Întreaga lume se supune prin pedeapsă”.

În Legile Manu într-un mod deschis se argumenta doctrina provenienţei divine a

puterii bisericeşti. Conform Legilor Manu, orice stat bine organizat este constituit din

şapte elemente: ţarul (principele), consilier, ţară, cetate, vistieria, armata şi aliaţii.

Învăţătura despre „regatul septemembral” este una din primele încercări cunoscute la ora

actuală de a crea un model general al statului. Ţarul era un autocrat, care nu era limitat.

Însă existau multe mijloace care puteau controla puterea lui. Ţarul era privit nu ca un

legiutor, ci ca un apărător. El era obligat să apere nu numai supuşii de atacuri, dar şi să

asigure ordinea obştească, normele vieţii stabilite (dharma), în aşa fel precum dictau cărţile

sfinte. Brahmanii pretindeau ca principii să recunoască supremaţia legii religioase asupra

legii laice.

Un factor important care înfrîna autoritarismul ţarului era şi opinia publică.

Majoritatea absolută a tratatelor insistau asupra faptului ca ţarul cu orice preţ trebuiea să

susţină satisfacţia în popor. Viaţa socială, bazată pe tradiţiile religioase seculare, era

considerată superioară statului şi se considera independentă de stat.

Ştiinţa despre folosul obştesc (arta politicii)

În India s-a păstrat o tradiţie stabilă conform căreia în baza tuturor îndrumărilor

primilor învăţători a aşa numitei „ştiinţe regale” se afla eliberarea politicii de „cătuşele”

moralei tradiţionale. O maximă cunoscută constata că pentru aşi obţine folosul

17

conducătorul nu trebuie să se oprească în faţa uciderii nu numai a prietenilor, ci şi a

propriilor părinţi şi copii. Treptat a apărut şi un întreg gen literar numit Artkhashastra12.

Astfel în secolele IV-III î. Hr., brahmanul, prinţul Kautiliya alcătuieşte tratatul

Artkhashastra , tratat ce ocupă de asemenea un loc de vază în istoria gîndirii politice

indiene. Mai este numit şi tratatul Artkhashastra-Kautiliya. Este o operă de un volum mare

constituită din 15 cărţi. Sunt reflectate problemele orînduirii administrative a statului,

exerciţiului judecătoresc, vieţii economice şi artei militare. Unele cărţi sunt consacrate

mijloacelor magice de obţinere a succesului, şi înseşi metodicei ştiinţifice de expunere.

Însă în centrul atenţiei se află problemele politicii interne şi externe, artei diplomaţiei şi

intrigii politice. Tratatul mai este definit drept „Arta politicii”13. Cartea a V-ea este

consacrată mijloacelor politicii. În acest tratat în concordanţă cu ideile brahmanismului se

specifică dominaţia nobilimii ereditare şi supunerea conducătorilor laici preoţilor. Rolul

principal în activitatea legislativă îi revine principelui. Accent se face pe puterea

centralizată regală. Ţarul este un conducător cu putere absolută, care trebuie să se conducă,

în primul rînd, de interesele întăririi statului , consideraţiile folosului de stat. Şi dacă

împrejurările cer acest lucru, principele este în drept să încalce unele dogme religioase.

De menţionat că noile abordări ale acestui tratat erau un pas benefic în vederea

întăririi statului şi slăbirii influenţei preoţimii asupra politicii. Conducătorul nu mai era

obligat ca la fiecare pas al său să se consulte cu dogmele religioase.

Care este semnificaţia principală a tratatului Artkhashastra? În acest tratat

dominantă este ideea folosului obştesc. . Din aceasta rezultă şi acţiunea politică care este

în concordanţă cu puterea ce pedepseşte şi scopurile menite să menţină sistemul de varne.

În secolele VI-V î. Hr. apare budismul ca rezultat al luptei contra religiei preoţimii.

Conform legendei autorul acestui curent a fost prinţul Siddhartha Gautama, numit Buddha.

Buddha respinge ideea despre faptul că Dumnezeu este personalitatea supremă şi prima

sursă a legilor. Activitatea omului este determinată de propriile eforturi. Conform acestei

12artkhashastra. Literal din sanscrită „Ştiinţa despre folosul public”.13Искусство политики" (Артхашастра Каутильи). Пер.

А.А.Вигасинаю-http://www.sanatanadharma.udm.net/text/artha1.doc

18

idei reieşea că a obţine mîntuirea poate obţine nu numai brahmanii, dar şi reprezentanţii

altor caste, în cazul cînd vor obţine statutul de brahman în rezultatul ascetismului spiritual.

Budismul în aspect social a dus la înlăturarea castelor în religie, dar nu atingea

bazele orînduirii sociale. Putem afirma că budismul a dus la subminarea autorităţii

brahmanilor ereditari, pretenţiilor lor de a fi conducători ideologici şi politici ai societăţii.

Budismul reduce domeniul pedepselor. Omul nu putea fi pedepsit în cazul

nevinovăţiei sale. În evoluţia budismului observăm noi tendinţe: se întăresc motivele

supunerii, neîmpotrivirea puterii existente. Devin mai moi cerinţele faţă de ascetismul

extrem, apar idei privind mîntuirea mirenilor.

Începînd cu primele secole ale erei noastre budismul devine una din religiile

mondiale.Budismul în India a fost recunoscut drept religie de stat. Azi în unele ţări are o

mare influenţă asupra politicii. Este răspîndit în Tibet, Thailand, Miniame, Sri Lanka,

Regatul Cambodgiei, , Mongolia, Vietnam, Coreea, China, Japonia. În Rusia este religia

principală în Buriatia, Tuva şi stepa Calmîchiei.

Pe parcursul istoriei ideile budismului Indiei antice au suferit diferite schimbări

generate de dezvoltarea interpretărilor laice şi raţionaliste despre stat şi politică. O

combinaţie dintre brahmanism şi budism este hinduismul14.

Intepretările etico-politice, etico-filozofice ale Chinei Antice

De menţionat că statul chinez antic a fost o despoţie orientală tipică. Şefi ai diferitor

imperii în care era împărţită China în acea perioadă era un monarh prin moştenire, care în

acelaş timp era şi primul preot şi unicul stăpîn al pămîntului. În China nu exista preoţime

ca un institut social deosebit. Procedurile religioase erau îndeplinite de către capul

familiilor, funcţionari şi împăraţi-vani. Tot pămîntul era considerat că aparţine

împăratului. Relaţiile între chinezi erau subordonate unui ritual strict complicat

(„ceremoniile chineze”). Aceste relaţii erau în strînsă legătură cu ritualul religios a

atitudinii celor vii faţă de cei morţi, faţă de duhul strămoşilor, fenomenele naturii,

pămîntului, cerului. În China era dezvoltat cultul strămoşilor (manismul).

14 hinduism. Religia cea mai răspândită în India, având la bază principalele dogme brahmaniste şi budiste, pe care le combină cu diferite practici magice şi supersitiţii.

19

În perioada a treia a istoriei Chinei antice apare filozofia în cadrul căreia se dezvoltă

intepretări despre putere, stat şi drept. Pentru istoria gîndirii politice un interes deosebit

prezintă confucionismul care a devenit o ideologie dominantă în China împărătească.

Statul ideal a lui Confucius

Confucius ( este varianta latină de la cuvîntul chinezesc Kun – Ţzî, mai rar Kun

– Fu – Ţzî; cca 551 – 479 î. Hr.) – gînditor şi filosof chihez. A contribuit la crearea unei

dintre primele concepţii filozofice judicioase.

Această învăţătura a avut o influenţă hotărîtoare asupra civilizaţiei unicale chineze,

formării caracterului naţional, modului specific de viaţă al chinezilor şi sistemului lor de

valori. Cu timpul această învăţătură s-a transformat într-un sistem filozofic care a fost

numit confucionism (propriu zis „ju ţzeao”- literalmente – „şcoala cărturarilor învăţaţi”)

- curent ideinic ce a dăinuit peste două milenii, pînă în anul 1949, anul formării Republicii

Populare Chineze.

Această învăţătură este apreciată drept cea mai influentă doctrină politică, juridică,

socială şi morală, drept cea mai valoroasă realizare a gîndirii politice din epoca sclavagistă

a Orientului Antic. De ce? Vom afla în continuare.

Numele adevărat a lui Confucius este Kon, uneori se aminteşte de Kun (despre ce

ne vorbeşte şi Kun – Fu – Ţzî). Cu timpul la Kun a fost adăugat cuvîntul „Fuţi” ( în

chineză - învăţător) – învăţătorul Kun – astfel numit, îl întîlnim de cele mai multe ori în

literatură.

Confucius s-a născut într-o familie de aristocraţi şi militari care cu timpul au

devenit săraci. În copilărie a fost paznic, văcar şi numai la 15 ani a început să înveţe carte

şi să studieze literatura antică cu mare interes. „Eu am iubit anticii ,- spunea el elevilor săi

- şi am depus toate eforturile ca să însuşesc cunoştinţele lor.” La 22 de ani a început a

preda. În scurt timp a devenit cel mai vestit pedagog din China. În şcoala lui se predau

patru obiecte: morala, limba, politica şi literatura. Făcea parte din aşa numiţii „cărturari

învăţaţi”, care pierzîndu-şi serviciul, se transformau în învăţători hoinari, se ocupau cu

20

predarea, asigurîdu-şi astfel bucata de pîine. În tinereţe Confucius a fost un funcţionar de

stat. Fiind martor a abuzurilor funcţionarilor de stat, Confucius îşi creează o impresie că

poporul demult s-a abătut din calea dreaptă şi numai revenirea la modul de viaţă antic

poate să-l salveze.

Cariera politică Confucius o începe la vîrsta de 50 de ani în calitate de înalt demnitar

în împărăţia Lu.

Confucius, însă, în urma intrigilor ce s-au iscat în timpul exercitării funcţiei sale,

dîndu-şi bine seama că nu este în stare să influenţeze asupra politicii statului,

demisionează. Timp de 13 ani călătoreşte, însoţit de discipolii săi, prin China , în timpul

căreia a încercat să aducă la cunoştinţă ideile sale conducătorilor statelor, dar ele nu şi-au

găsit aplicarea.

În 484 î. Hr. se întoarce acasă, în Lu, unde a petrecut ultimii ani de viaţă, a

continuat lucrul de pregătire a noilor săi discipoli. Savanţii chinezi constată că numărul

discipolilor lui Confucius depăşeşte 3000.

Este important de menţionat că Confucius nu a avut o învăţătură proprie. Întors

acasă, el a adunat, sistematizat, redactat, a comentat şi a povestit bogatul tezaurul al

canoanelor clasice ale antichităţii chineze inserate în cinci cărţi, care mai apoi au stat la

baza doctrinei confuciniane.

Mai tîrziu discipolii şi urmaşii lui Confucius, pe sama materialelor expunerilor şi

discuţiilor învăţătorului lor au alcătuit cartea Luni iui („Discuţii şi raţionamente”) care

este principala sursă de a elucida învăţătura etico-politică a confucionismului antic,

învăţăturii lui Confucius. Conţinutul principal al acestor cărţi îl alcătuiesc cinci virtuţi

simple şi măreţe care se află în corespundere cu legile naturii şi care sunt cele mai

importante condiţii a ordinii înţelepte în viaţa comună a oamenilor. Despre conţinutul lor

mai departe.

Care au fost factorii istorici ce au contribuit la apariţia confucionismului ?

Confucius pune temelia învăţăturii sale în perioada în care imperiul Cijou era în

declin, perioadă în care puterea împăratului devenise nominală, se ruina societatea

patriarhală, iar în locul nobilimii ereditare au venit conducătorii unor împărăţii înconjuraţi

de funcţionari care nu făceau parte din nobilimea de rang înalt.

21

Prăbuşirea temeiurilor antice, vieţii de toate zilele de familie şi clan, certurile

interne, venalitatea şi lăcomia funcţionarilor, nenorocirile şi suferinţele poporului de rînd –

toate acestea, au fost supuse unei critici dure din partea celor zeloşi de timpurile de altă

dată. Printre aceştea a fost, de rînd cu „cărturarii învăţaţi”, şi Confucius.

Conficionismul în China este cunoscut sub denumirea de ju – ţzeao – „religia

învăţaţilor”. Analizînd această doctrină vom observa că nu vom întîlni institutul bisericii

în conţinutul ei. Pe Confucius prea puţin îl preocupau problemele spiritului şi al vieţii de

apoi. Despre ce ne confirmă unele raţionamente ale lui Confucius: „Neştiind încă ce este

aceia viaţa, cum poţi să ştii ce este aceia moartea?”. „Neputînd sluji oamenilor, cum se

poate sluji spiritelor?”.

Deşi Confucius consideră Cerul nu numai parte a naturii, dar şi cea mai înaltă forţă

determinantă în lume, iar sacrificiile aduse descendenţilor – cel mai înalt respect faţă de

ei. Confucius considera că în societate este necesară o forţă morală divină care avea

exprimare în noţiunile de Cer şi antichitate.

Forţa morală îi este proprie numai omului, este esenţa umană. Din aceste

considerente în accepţiunea lui Confucius omul este centrul universului. În centrul

învăţăturii lui este antropocentrismul, problema omului, chipul lui intelectual şi moral.

Învăţătura lui este o învăţătură etico-politică, în care locul central îl ocupă

întrebările naturii umane a omului, eticii şi moralei lui, viaţa familiei şi conducerea cu

treburile statului. Omul în sine, cît şi în alţi oameni conform învăţăturii lui Confucius

trebuie să elucideze, să caute această forţă morală cu scopul de a deveni un jeni .

Idealul confucionismului este crearea unei societăţi armonioase după modelul antic

în care fiecare personalitate îşi are funcţia sa. Societatea armonioasă se construieşte pe

principiul devotamentului cijun, loialităţii în relaţiile dintre şef şi subaltern îndreptate

spre a menţine această societate. Nu altceva decît o idee a conservatismului.

Învăţătura lui Confucius este un răspuns la criza ideologiei tradiţionale hineze.

Învăţătura lui Confucius putem considera că a fost o reflexie, un răspuns la criza

ideologiei tradiţionale, tema centrală a căreia erau raporturile dintre conducător – Van şi

Cer drept sursă al binelui şi fericirii, a forţei magice – de, datorită căreia Van ( „Feciorul

Cerului” ) stabilea ordinea în Înălţimile cerului ( în societate ). De la Confucius

22

încetează de a mai fi prerogativa Van. În accepţiunea lui fiecare om este responsabil de

starea lucrurilor în societate şi, nu numai, omul este în stare să influenţeze asupra lor. „de”

la Confucius are calităţi etice şi înseamnă „demnitate”, „virtute”. Confucius recunoaşte

rolul începutului suprem al Cerului iar în calitate de criteriu practic eficient al lucrurilor

pământeşti indică calea – „dao”, care fiind urmată, asigură acumularea de către om a

„de” – adevăratul criteriu al acţiunilor omului.

Confucius este primul care a elaborat concepţia omului ideal. Etalonul omului ce

urmează calea „dao” este „bărbamul blagorodnic” (ţziuni - ţzî), descrierea căruia se află

în centrul învăţăturii lui Confucius. Doctrina confunciană evidenţează cinci calităţi

permanente pe care trebuie să le întrunească bărbatul blagorodnic . Iată care sunt ele şi

cum se completează unele pe altele.15

Ce a servit imbold pentru a dezvolta concepţia despre „bărbatulul blagorodnic”?

Conform schemei lui Confucius conducătorul se ridica mai sus decît capul familiei

mari numai cu două-trei trepte. Aceasta trebuie să acorde o influenţă reală asupra

conducătorilor comunităţilor, deoarece Confucius întroducea conducătorul în cercul

imaginaţiilor lor obişnuite. Conservînd divizarea din interiorul comunităţii Confucius

transferă această regulă şi la divizarea socială. Dacă în virtutea legilor naturale, în primul

caz, feciorii puteau deveni părinţi, apoi în viaţa socială se excludeau orice transferări

sociale. Majoiritatea populaţiei aparţinea comunităţii cu organele ei de autoguvernare.

Deacea puterea exemplului personal continua să joace un rol important şi în primul rînd

privirile oamenilor erau îndreptate spre conducătorii comunităţilor şi a famiilor mari.

Tinzînd a face chipul conducătorului cît mai pămîntesc şi mai pe înţeles membrului de rînd

a comunităţii, Confucius obligă şi conducătorul să îndeplinească întru-totul complexul de

reguli ce ţineau de principiul „li” . Confucius tindea să limiteze drepturile conducătorului,

deacea şi a apărut concepţia despre „bărbatul blagorodnic”.

15 1. Jeni – dragoste de om. Precum Li urmează din I, în aşa fel şi I urmează din jeni. A urma jeni înseamnă a a te conduce de simţul şi dragostea faţă de oameni. 2. I – echitatea. Măcar că a urma Li din interese persoanale nu se consideră un păcat, un om echitabil urmează Li dat fiind faptul că înţelege că aceasta este corect. I este bazat pe reciprocitate. Astefl, trebuie să respectăm părinţii drept mulţumire pentru că ei te - au crescut. I echilibrează calitatea jeni şi transmiteomului blagorodnic tăria şi severitatea necesară. I este în opoziţie cu egoismul. „Omul blagorodnic caută I iar cel josnic - avantajul”.3. Li – literalmente ritual, respectarea ceremoniilor şi obiceiurilor, deasemeni respectul faţă de părinţi şi conducători. Într-un sens mai general, Li – orice activitate îndreptată spre crearea statului ideal.4. Ciji – în sens de sănătos, prudent, înţelept, judicios – capacitatea de a prevedea urmările acţiunilor sale, a privi la ele dintr-o parte, din perspectivă. Echilibrează calitatea I preîntîmpinînd încăpăţînarea. Ciji este în opoziţie cu prostia .5.Sini (ierogliful inimii) – sinceritate, intenţii bune, nesilinţă şi conştiinciozitate. Sini echilebrează Li, preîntîmpină făţărnicia

23

Conducătorul ce accepta concepţia lui Confucius trebuiea să-şi ea întreaga povară a

obligaţiunilor „bărbatului blagorodnic”. După cum vedem, la Confucius „bărbamul

blagorodnic”, în afară de noţiune etică are şi un sens politic, deoarece el este şi membru

al elitei conducătoare, un conducător al poporului. Rolul de îndrumători care trebueau să

urmărească cum conducătorul îndeplineşte principiile „li” era destinat unor demnitari

pregătiţi în spiritul confucionismului care alcătueau cercul apropiat al ţarului.

Acest om ideal nu se naşte. În urma educaţiei el trebuie să-şi formeze în sine calităţi

morale şi culturale înalte, cele cinci permanente: „jeni”- umanitate, omenie, dragoste faţă

de oameni; „i” - echitate, „ciji” – cunoştinţe, „li” – ritualul şi „sini” – intenţii bune.

Vom prezenta o scurtă caracteristică a acestor principii.

Jeni la omul blagorodnic se manifestă prin educaţie, devotament, sinceritate etc.

Jeni este legea relaţiilor ideale dintre oameni în familie, societate şi stat, în spiritul

solidarităţii, asemenător cu relaţiile apropiate dintre membrii familiei, în conformitate cu

regula de aur a eticii formulată de Confucius: „Nu fă omului aceia ce nu îţi doreşti ţie”.

Un loc deosebit la Confucius îl ocupă concepţia seao - respect fiesc, stimă faţă de

părinţi şi cei în etate. În accepţiunea lui seao este temeliea jeni şi altor virtuţi şi metoda

cea mai efectivă în conducerea cu ţara, dat fiind faptul că ţara nu este altceva decît o

familie mare. Confucius priveşte deci statul ca o familie mare. Împăratul este tatăl

supuşilor. El este obligat să ceară de la supuşi ceea ce ar cere tatăl de la copiii săi, iar

supuşuu trebuie să se comporte faţă de împărat precum şi copiii faţă de părinţii săi. Dar

Confucius face o remarcă. Împăratul are o esenţă divină, el este „feciorul Cerului”, el

primeşte indicaţiile de la Cer, iar supuşii de la Împărat.

Însă rolul cel mai important Confucius îl acordă „li” – etichetă (nu are echivalent în

limbile europene: este şi tradiţie, şi ritual, şi ceremonie, şi obicei, şi antichitate , şi istorie).

La început „li” însemna încălţăminte care se îmbrăca în timpul unor rugăciuni, adică la

săvîrşirea unui ritual, de unde a obţinut şi acest sens , adică regulilor decente care

reglementează comportamentul omului în cele mai diferite situaţii ale vieţii sale, asigură în

fiecare acţiune a omului măsura şi ordinea. O conduită dreaptă presupune un autocontrol

permanent şi autoînfrînarea, supunerea normei culturale fără de care este imposibilă o

stabilitate socială. Urmînd cu stricteţe principiile li, bărbatul blagorodnic, în accepţiunea

24

lui Confucius, susţine jeni- un etalon al civilizaţiei, creat de către înţelepţii desăvîrşiţi –

conducători din antichitate. Într-un sens mai general, Li – orice activitate îndreptată spre

crearea statului ideal. Ritualul este o condiţie principală a vieţii umane şi cel mai bun

mijloc de a educa în oameni omenia. Confucius descoperă în ritual fundamentul întregii

ativităţii a omului, reţeta compoprtamentului corect pentru toate cazurile vieţii.

Sensul i este ca oamenii să-şi îndeplinească obligaţiile reciproce în funcţie de

rangul fiecăruiea: bătrîn – tînăr, conducător - supus.

În baza acestor principii etico-filozofice Confucius dezvoltă programul său politic

– învăţătura despre stat care se reducea la determinarea obligaţiilor corespunzătoare a

tuturor membrilor soicetăţii. Fiecare trebuie să ştie acel loc care îi este destinat în

societate. Considerînd că a conduce înseamnă a corecta, confucionismul acorda o atenţie

deosebită învăţătuirii „cijen min” (despre „corectarea numelor”) care chema de ai pune

pe toţi în societate la locurile lor, strict şi clar de a determina obligaţiile fiecăruia în

societate, exprimată de către Confucius în formula: „Conducătorul trebuie să fie

conducător (adică să se comporte ca un conducător), tatăl – tată, feciorul - fecior” , adică

aducerea lucrurilor în corespundere cu denumirea lor.

Corectarea numelor trebuie să ajute teoretic omului la cunoaşterea de sine pentru

ca să poată apare orînduirea socială bazată pe înţelepciune şi care dă posibilitate

individului să se ocupe nu numai de autoperfecţionare dar şi să îndeplinească predistinaţia

sa în acţiunile pentru toţi.

Ciji este cunoaşterea a ceia ce trebuie să faci şi cum să faci. Conform învăţăturii lui

Confucius omului din Cer i se atribuie anumite calităţi etice. Deaceia el trebuie să

procedeze în armonie cu ele în conformitate cu legea moralei (dao) şi să le perfecţioneze

permanent prin educaţie pe parcursul întregii vieţi. Scopul perfecţionării este de a atinge

nivelul bărbatului blagorodnic căruea îi este propriu li – etichetă, care este bun şi

echitabil cu poporul, respectuos faţă de cei în vîrstă şi superiori.

Meditînd cu privire la putere, Confucius nu numai că afirmă necesitatea sprijinului

pe tradiţie, ci afirmă tradiţia ca una din cele mai accesibile alternative privind crearea

puterii. Deci învăţătura lui Confucius este pătrunsă de păstrarea spiritului tradiţiei

chineze: „Eu imit vremurile vechi dar nu compun”. Iată încă cîteva raţionamente: „Eu

25

transmit, dar nu creez; eu cred în antichitate şi o iubesc”. „Cine repetă ce este antic, află

noul”. „Ascult multe, aleg ce este mai bun şi îl urmez”.

Un conducător deştept conform concepţiei lui conduce cu ajutorul li. Confucius

demonstra că „calea conducătorilor antici a fost minunată datorită faptului că lucrurile

mari şi mici ei le efectuau în conformitate cu ritualul (tradiţia) ”. Însă Confucius cu

vehemenţă respinge o altă formă de guvernare (era împotriva legii) : „Dacă e să conduci

cu poporul prin intermediul legilor şi a menţine ordinea cu ajutorul pedepselor , poporul

stărui să se dea la o parte...Însă dacă e să conduci cu poporul prin virtute şi a menţine

ordinea cu ajutorul ritualului, poporul va şti de ruşine, şi se va corecta”. Acestea sunt

raţionamentele lui Confucius în discuţia cu legiştii (faţzî) din China antică care vedeau

idealul dirijării cu oamenii, statul şi sociateta , bazat pe legi dure, severe, pe un sistem de

stimulări şi pedepse, ultimile în accepţiuena lor trebuieau să predomine asupra primelor.

Despre aceasta mai departe.

Confucius se pronunţa pentru unirea tuturor teritoriilor chineze destrămate într –un

stst unic.

Confucius într-un mod destul de reuşit uneşte tradiţionalismul cu imperativul

responsabilităţii persoanale a fiecărui om pentru lucrurile din societate. Statul ideal

Confucius îl vede în strînsă legătură cu trecutul istoirc – „viacul de aur”. „Viacul de aur” a

filozofiei chineze a fost perioada secolelor 6 – 3 î. Hr. În condiţiile cînd puterea Van-ului

din Cijou devine pur nominală iar starea lucrurilor sub Înălţimile cerului se interpretează

drept dependentă de „de” a fiecărui om.

Acest lucru este explicabil deoarece pentru ideologia antică ( vom menţiona

anticipat, cît şi cea medievală) ideea tradiţionalismului istoric şi cultural avea un rol foarte

important.

Un şir de teze din doctrina confuciniană aveau un caracter de clasă clar exprimat şi

conservativ. Confucius recunoştea începutul natural şi divin al divizării oamenilor în pături

sociale. În acest context vom menţiona că jeni se atinge pe calea autoperfecţionării morale

a eului pe baza respectării li („etichet”) – norme de comportament bazate pe respect şi

stimă faţă de cei mai înalţi după vîrstă şi starea socială, respectul faţă de părinţi,

devotamentul faţă de conducător etc. Jeni pot să însuşească numai cei aleşi, aşa numiţii

26

„oameni blagorodnici”, adică reprezentanţii păturilor sociale înalte, însă prostimea,

oamenii de rînd „seao jeni” (lit. – oameni mărunţi) nu sunt în stare să atingă jeni. Această

contrapunere şi afirmarea superiorităţii primilor asupra celor simpli este o orientare

evidentă socială, a caracterului de clasă a confucionismului.

Acest lucru din perspectiva istorică a fost un lucru destul de benefic şi productiv.

Confucius este considerat drept unul dintre primii învăţaţi care în mod teoretic

examinează rolul de integrare şi reglementare a tradiţiei nu numai în societate, dar şi în

relaţiile dintre soicietate şi putere. Confucius considera că în societate este necesară o

forţă morală divină care avea exprimare în noţiunile de Cer şi antichitate. Acest fapt a

contribuit ca în secolul I î. Hr. confucionismul să devină o doctrină de stat. În sec. al IX -

lea a obţinut superioritatea defenitivă asupra budismului, iar în sec. al XI-lea – asupra

daosismului, în mare măsură datorită dezvoltării neoconfucionismului în perioada

imperiului Sun.

Urmaşii lui Confucius Men – ţzî şi Suni – ţzî au contribuit la dezvoltarea în

continuare a confucionismului, la sistematizarea lui. Au întrodus noi idei şi noţiuni:

„guvernare umană” a ţării, s-au pronunţat împotriva „guvernării despotice” bazată pe

forţă. Men-ţzî pleda pentru o atitudine respectuaosă faţă de popor, pentru dreptul poporului

(în unele susrse – a nobilimii) la detronarea conducătorului rău. Suni – ţzî a îmbogăţit

învăţătura cu ideile legismului. În accepţiunea lui omul trebuie învăţat şi educat cu

ajutorul canoanelor clasice şi a principiilor morale, să fie controlat prin intermediul

pedepeselor şi a normelor ritualului. El compara conducătorul cu o luntre, iar poporul cu

apa care poate să ducă luntrea ba chiar şi s-o răstoarne, subliniind prin aceasta că

conducătorul trebuie să obţină simpatia poporului (subînţelegem nu altceva decît aceea ce

mai tîrziu Max Weber, va defini ca legitimiate a puterii). Învăţătura lui Men-ţzî este o

expunere mai sistematizată a confucionismului şi a avut o mare înfluenţă asupra

dezvoltării filozofiei chineze.

Învăţătura confuciniană a fost sistematizată mai apoi de partizanii confucionismului

în 13 cărţi pe parcursul unui mileniu a erei noastre. Ele au jucat un rol important în istoria

culturii chineze. Ele au stat la baza învăţămîntului şi educaţiei pe parcursul a două milenii.

27

Pe baza lor în China a fost constituit sistemul de examinare şi conducere cu statul etc pînă

la mijlocul secolului al XX-lea.

După 136 î. Hr. confucionismul a devenit o doctrină dominantă iar Confucius a fost

proclamat „învăţător a 10 generaţii”. În China Confucius a devenit mai apoi un obiect al

închinărilor cu elemente evidente de cult religios. În 1503 Confucius a fost canonizat de

către stat. Cultul lui a fost susţinut oficial pînă în 1911 ( începutul revoluţiei din Sini Hai).

Chinezii îl considerau pe Confucius un jeni, un om deosebit, de o înţelepciune

supraomenească, destoinic de rang ceresc – „feciorul Cerului”.

Mai tîrziu, în perioada Hani (206 î. Hr. - 220) apare neoconfucionismul – învăţătura

despre lege, principiu ( al naturii, cerului) sau învăţătura despre natură ( a omuluui,

lucrurilor) şi lege ( a naturii), sau învăţătura despre cale . Au fost întroduse în doctrina

confuciană noi idei şi noţiuni : i – li ( cea ce se cuvune, lege ) şi sin – min ( natura şi

soarta) de unde şi privine denumirea de neoconfucionism. Au fost dezvoltate şase

concepţii în cadrul acestei învăţături.

Ideile confucionismului au căpătat o dezvoltare în continuare în istoria Chinei iar

mai tîrziu a fost reconuscut drept religie de stat.

Doctrina confuciană stă la baza teoriei patriarhale, patrimoniale privind apariţia

statului.

În timp diferit confuncionismul s-a răspîndit şi în ţările vecine – Japonia, Coreia şi

Vietnam. Iar în perioada Luminilor confucionismul devine o parte componentă a culturii

politice europene.

Din punctul nostru de vedere, din moment ce confucionismul a devenit parte

componentă a gîndirii politice europene, el a influenţat autorii doctrinei

conservatorismului.

LEGISMUL – ÎNVĂŢĂTURĂ ETICO-POLITICĂ RAŢIONALĂ CHINEZĂ

În secolele VI-III î. Hr. apare o opoziţie destul de serioasă confucionismului –

legismul care exprima alte tentinţe în dezvoltarea Chinei antice (întărirea rolului statului şi

formarea unui sistem birocratic de guvernare).

28

Legismul – învăţătuta „scolii legiştilor” (faţzî), învăţătura etico-politică chineză

antică despre conducerea omului, societăţii şi a statului apare şi se formează în perioada

secolelor 6-3 î. Hr. Legistii au fost reprezentanţii gîndirii politice raţionale şi de drept.

Legismul s-a confirmat ca învăţătură într-o luptă încordată cu confucionismul

timpuriu. Era o încercare ca în comun să contribuie la crearea unui stat puternic şi bine

condus. Legiştii se contraziceau cu confucionismul privind argumentarea etico-politică,

filozofică şi metodele de construire a statului. Ei negau tradiţiile vechi, încercau să

argumenteze doctrina politica laică chineză.

Unul din fondatorii marcanţi, ideologii principali ai legismului a fost Şan Ian ,

Gunsun Ian ( - 338 î. Hr.). Provinea dintr-un neam aristocratic care mai apoi a devenit

sărac. A fost prim consilier a ţarului Seao-gun din provincia Ţin. A contribuit la

efectuarea cîtorva reforme bazate pe concepţiile legismului. În urma acestor reforme

puterea ţarului s-a consolidat. Este primul care în istoria gîndirii politice chineze a elaborat

teoria statului despotic.

Învăţătura lui Şan Ian este expusă în lucrarea sa Cartea diriguitorului provinciei Şan

în care critică concepţia confuciană privind conducerea statului şi politica socială. În

învăţătura sa despre stat a dezvoltat gînduri despre dreptul suveran în concordanţă cu care

va deveni posibil de a conduce cu poporul nu prin mijlocul bogăţiei, ci prin intermediul

legilor severe. Şan Ian confirma că „binele şi iubirea de om este mama infracţiunilor”, că

o adevărată virtute îşi are începutul de la pedeapsă. La o asemenea virtute se poate ajunge

numai prin intermediul pedepsei cu moartea şi împăcarea dreptului prin violenţă.

Principala direcţie a criticii era îndreptată asupra concepţiilor patriarhale despre stat

privit drept o unică familie mare , caracterul etico-moral al politicii de stat, orientată spre

educarea unui bărbat blagorodnic, spriginul pe tradiţie. În rezultatul acestei critici are loc

înlocuirea principiului confucinian li (ritual, respect, închinare) prin supremaţia fa

( legii, reprimării).

Dacă confucioniştii pe prin plan puneau calităţile morale ale omului, atunci legiştii

puneau accentul pe legi, demonstrînd că politica este incompatibilă cu morala ( mai tîrziu

vom întîlni aceste idei la Machiavelli, curent numit machievelism).

29

Legiştii erau pentru un stat puternic autoritar centralizat. În locul conducerii

statului bazată pe tradiţii şi principii morale, legiştii au înaintat un şir de legi detaliate şi

foarte dure. Conform învăţăturii legiştilor diriguitorul trebuie să se descurce destul de bine

în psihologia omului pentru a putea dirija cu ei. Metodele principale de acţiune asupra

oamenilor erau considerate după principiului „turtei dulci şi a biciului” – menţiunile şi

pedepsele, ultimile în accepţiunea lor trebueau să predomine asupa primelor.

Sistemul social-statal este privit nu ca o familie ci drept o maşină universală şi bine

reglată care îşi are scopul atingerea puterii economice şi politice. Chezeşia realizării unui

astfel model de stat este unificare diviziunii muncii dintre agricultori, militari şi

funcţionari, întroducerea proproietăţii private asupra pămîntului în schimbul proprietăţii

comune, organizarea armatelor de masă, fiecare ostaş al căreia are o singură obligaţie – a

fi gata pentru moarte. Şan Ian respinge respectul faţă de tradiţie, negarea schimbărilor

pozitive: „înţeleptul crează legile, prostul este mărginit de ele; cel talentat schimbă

ritualul, cel de nimic este legat de ritual”.

Întărirea statului o vedeau pe calea dezvoltării agriculturii, creării unei armate

puternice care ar fi în stare să contribuie la lărgirea hotarelor ţării şi de a prosti poporul.

Şan Ian se pronunţa împotriva transformării ţăranilor liberi în robi. Pentru a

împedica acestui proces el a propus de a interzice eşirea ţăranilor săraci din comunitate şi

a întroduce sitemul răspunderii colective.

Un loc deosebit se acordă înfrînării naturii umane prin intermediul legilor severe şi

aplicării lor forţate: „binele şi dragostea de om este mama faptelor rele”. Fondatorii

legismului considerau că răul este de la început în natura omului care se manifestă prin

tendinţa spre propriile interese în opoziţie cu binele comun.

Unicul mijloc de a depăşi aceasta este de a instaura prin forţă „modul de gîndire

unic” , controlul total al statului asupra personalităţii. Se stabileşte universalitatea legii –

dao, cărei i se supune totul: cerul, pămîntul, lucrurule, omul. Figura conducătorului este

principală în legism. Conducătorul trebuie să fie asemeni dao şi deaceea trebuie să fie rupt

de la emoţiile omeneşti şi aprecierile personale, dînd prioritate unei găndiri strict raţionale

şi de planificare. Legea conduce cu totul, conducătorul conduce prin intermediul artei

conducerii; legea este vizibilă, iar arta conducerii - tainică. Principiile social-politice ale

30

legiştilor au fost implimenate în epoca imperiului Ţin. Aceasta s-a exprimat prin

urmărirea eterodoxşilor, prin arderea cărţilor confuciane, întroducerea unor legi aspre şi a

lucrărilor de masă impuse.

Legiştii au elaborat concepţia statului despotic bazat pe egalitatea tuturora în faţa

legii, excepţie făcînd numai împăratul – unicul creator al legilor.

Legiştii au înainatat următoarele idei principale: rolul regulatoriu al statului a

leproceselor economice în societate; înnoirea sistematică a funcţionarilor de stat prin

numirea lor ( în locul moştenirii funcţiilor); stabilirea unui principiu unic de atribuire a

rangurilor demnitarilor de rang înalt şi a funcţionarilor, privilegiilor şi plăţilor pentru

serviciul în armată şi a funcţiilor militare; gradarea clară în interiorul clasei guvernante;

posibilităţi egale la înaintarea la funcţii administrative, unificarea gîndirii funcţionarilor;

supravegherea cenzorială a activităţii funcţionarilor aparatului de stat.

Lui Şan Ian îi aparţine elaborare unor principii privind conducerea cu statul,

societatea precum ar fi: teoria unitară (concentrarea eforturilor oamenilor asupra

problemelor agriculturii şi războiului) ca domeniu principal al activităţii poporului,

„teoria cleştelor” - împuternicirea conducătorilor comunităţii cu dreptul de a controla

activitatea funcţionarilor; principiul răspunderii colective în faţa legilor etc.

Legiştii au jucat un rol hotărîtor privind formarea unui sistem de guvernare

birocratic-imperial care a funcţionat fără schimbări esenţiale pînă la începutul secolului al

XX-lea.

De menţionat că reformele propuse de Şan Ian au dus la substituirea conştiinţei cu

frica. Locul diriguitorului înţelept, virtuos l-au ocupat demnitarii birocraţi. În locul

„tatălui poporului”, „feciorul cerului” a venit despotul hegemon. Aceste reforme au dus la

degradarea ţării.

În anul 338 î. Hr., indată după moartea ţarului Seao-gun, la insistenţa aristocraţilor

eriditari, Şan Ian împreună cu familia sa a fost căznit.

În secolul al III-lea î. Hr. are loc procesul de asimilare a legismului cu

confucionismul. Astfel legismul ca învăţătură dispare. În urma acestui fapt confucionismul

devine o ideologie oficială a Chinei, normele ei etice au devenit principiu determinant şi

31

normă de conduită, cultură, a întrat în viaţa de toate zilele, a devenit parte componentă a

conştiinţei de masă a chinezilor pînă la mijlocul secolului al XX-lea.

Vom accentua că ideologii confucionismului şi legiştilor au exercitat o influenţă

hotărîtoare privind formarea teoriei statului, dreptului, teoriei pe baza căreia se construea

toată practica dirigării statului în China pînă în viacul al XX- lea.

Astfel, pe parcursul dezvoltării gîndirii politice, pe baza înţelegerii alternative a

puterii, a răspîndirii diferitor concepţii privind puterea – obiect de studiu al ştiinţei

politice , a fost elaborat sistemul eficient al reglementării socio-culturale a puterii.

După căderea imperiului Ţin, „şcoala legiştilor”, în urma asimilării învăţăturii lor cu

învăţătura confucioniştilor, creînd o sinteză dintre principiul ritual - li şi lege - fa,

confucionismul a fost apreciată drept cea mai judicioasă, influentă doctrină politică,

juridică, socială şi morală, drept cea mai valaroasă realizare a gîndirii politice .

GÎNDIREA POLITICĂ A GRECIEI ANTICE

În Grecia antică gîndirea politică capătă o nuanţă mai evidenţiată în perioada anilor

700-600 î.Hr. Lumea antică era deja constituită în forma organizatorică socială

reprezentată prin polis. Separatismului poliselor, diversitatea orînduirii statale, formelor

puterii a poliselor — oraşe-state ce se întindeau de-a lungul Mării Mediterane a şi generat

dinamismul nemaipomenit a vieţii politice. în Grecia antică în unele polise puterea era

concentrată în mîinile unui om — tirania, în altele domina aristocraţia, în altele puterea era

exercitată de adunările populare - democraţia. Problema consolidării dominaţiei

stăpînitorilor asupra scalvilor era în atenţia atît a politicienilor, cît şi a oamenilor de

cultură.

Concepţiile timpurii ale grecilor antici purtau un caracter mitologic. Pe parcursul

istoriei are lor procesul de raţionalizare a cunoaşterii. Astfel în mileniul I î. Hr. are loc

distanţarea gîndirii politice de la ideologia mitologică primitivă.

Deja în poemele sale „Iliada" şi „Odisea" Homer încearcă în mod raţional să

interpreteze mitologia antică. Homer consideră că cea mai bună formă de guvernare este

monarhia. Regele şi legile sunt o creaţie a zeilor. În lucrările lui Homer precum şi ale lui

32

Hesiod aspectele mitologice nu sînt atît de pronunţate. Chipul zeilor, mai ales, la Hesiod,

nu este atît de pronunţat, ei sunt mai aproape de forţele naturii şi cele morale.

Odată cu căderea puterii politice a aristocraţiei concepţia mitologică îşi perde

caracterul său dominant.

Ideile lui Homer şi Hesiod îşi găsesc dezvoltarea în creaţia celor „şapte

înţelepţi"(700-600 î.Nr.: Fales, Pitac, Biant, Solon, Cleobul, Mison, Hilon). Aceştea au

formulat un şir de maxime privind etica şi politica ce purtau un caracter pur practic,

cotidian.

Solon a fost un mare reformator, legislator şi om de stat şi a contribuit prin

activitatea sa practică la reformarea orînduirii social-politice a polisului atenian. El

reuşeşte să găsească un compromis între păturile sociale aflate în conflict, să limiteze

dreptul genetic în favoarea proprietăii private, a creat premise pentru dezvoltarea

democraţiei ateniene clasice. Legislaţia lui Solon a existat peste 200 ani, elemente de ale ei

se întîlnesc în cele 12 table de la Roma.

Prin anii 600 î.Hr. în Grecia apare filozofia. Grecii înaintează concepţia materialistă

despre lume şi au pus temelia metodei dialectice de studiere a Universului.

Cunoscutul filosof şi matematician Pitagora (530-470 î.Hr.), înaintează ideea

schimbării orînduirii sociale, politice şi juridice pe principii filozofice. Pitagora este

primul care a denumit ştiinţa cu termenul de filozofie. Conform lui Pitagora statul şi

dreptul trebuie să realizeze ordinea în relaţiile sociale. Respectarea legii era considerată

drept cea mai mare virtute, legile bune - ca cea mai înaltă valoare. Pitagora susţinea forma

aristocratică de guvernămînt şi dreptul autentic acestei guvernări considerînd că această

armonie corespunde unor anumite proporţii matematice superioare. Această idee a

armonizării relaţiilor umane a generat la alţi gînditori ideia privind organizarea unei

ofînduri sociale ideale.

La dezvoltarea gîndirii politice îşi aduce contrubuţia şi cunoscutul filosof,

materialist dialectic Heraclit (530 -470 IHr.). El este adeptul aristocraţiei, dar a unei alte

aristocraţii — aristocraţia cunoştinţelor, cu raţiune. Democraţia o concepe ca conducere de

către cei proşti şi răi. Se pronunţă pentru respectarea legilor. Poporul trebuie să lupte

pentru legi.

33

Statul şi dreptul sunt necesare societăţii considera un alt reprezentat al culturii antice

Democrit. El a încercat să descrie procesul de formare a Universului şi apariţie a

Pămîntului, originea omului, procesul deformare a societăţii şi statului, a vieţii politice.

După Democrit societatea, polisul şi legile lui sînt rezultat al dezvoltării naturale, de

origine umană. Legile în stat au o valoare supremă, sunt un rezultat al neînţelegerilor

dintre oameni. Dreptul după Democrit este mai rău ca morala, dar el este necesar gloatei.

„Democraţia într-un stat democratic, - menţiona Democrit, - este mai favorabilă decît viaţa

fericită în monarhie, în aşa măsură în care libertaea este mai bună ca robia". De aici rezultă

că Democrit susţine forma democratică de guvernare şi nu accepta monarhia.

Un aport specific în dezvoltarea gîndirii politice au adus sofiştii (Protagoras,

Gorgias, Antifon, Trazimac etc). Ei au avut interes sporit faţă de problemele politice. Au

înaintat un şir de probleme de stat şi drept care pînă la sofişti nu au fost examinate din

punct de vedere filozofic.

Un grup de sofiştii erau adepţii democraţiei sclavagiste. Protagoras, spre exemplu, a

elaborat din însărcinarea lui Pericle proiectul constituţiei polisului Thiori. Statul el îl vede

ca un produs al dezvoltării societăţii umane. Arta de a trăi în comun după Protagoras este o

artă ce poartă caracter poliţe. Susţine necisitatea respectării legilor stabilite de stat. O idee

importantă este şi faptul că Protagoras considera că purtător al cunoştinţelor poate fi orice

om.

Un alt grup al sofiştilor erau adepţii aristocraţiei sclavagiste. Unii aveau idei

democratice, alţii erau adepţi ai aristocraţiei şi tiraniei ca formă politică de guvernare.

Reprezentantul lor Trazimac fundamentează ideea despre adevărul politic ca despre un

avantaj al celui mai puternic. Astfel orice putere îşi instaurează legile sale în folosul

propriu: democraţia — legi democratice, tirania - legi tiranice. Trazimac scoate în vileag

rolul violenţei în activitatea statului, caracterul autoritar al politicii şi legii. în stat domină

concepţiile morale a celor ce sunt la putere. Trazimac considera că anume natura a hotărît

ca în lupta pentru putere să biruie cel puternic, oprimînd şi aservind pe cei slabi.

La dezvoltarea gîndirii politice îşi aduce contrubuţia şi Socrate. El pledează pentru o

aşa orînduire de stat unde domină legea dreaptă. Numai prin cunoştinţe se poate forma o

închipuire justă despre legi şi dreptate, virtute şi bunăstare. Cunoaşterea obiectivă a

34

lucrurilor însă ne o asigură raţiunea. Politica în primul rînd este o artă, o artă proprie

numai unui cerc restrîns de înţelepţi şi învăţaţi. Cei ce se pregătesc să activeze în sfera

politică trebuie să capete cunoştinţele necesare pentru folosul polisului şi al cetăţenior lui.

Statul ideal a lui Platon

La noi culmi ridică gîndirea politică Platon (427 - 347 î.Hr., numele adevărat

Aristocle, Platon este o poreclă, de la platius - lat, lat în spete)s elevul şcolii socratice.

Platon în cultura spirituală a umanităţii, în istoria filozofiei, gîndirii politice a adus un

aport considerabil. Visul lui era să se ocupe cu politica. Însă realitatea vieţii sociale,

executarea lui Socrate, îl fac să se dezică de la acest vis.

Platon a crescut într-un cerc de oameni talentaţi unde în modul cel mai serios se

discutau probleme privind statul, filozofia.

În anul 387 î.Hr. la Atena Platon îşi creează şcoala sa, care a funcţionat ca

Academie peste 900 ani. Printre academicienii talentaţi a fost şi Aristotel.

De la Platon ne-au rămas 29 de dialoguri şi 13 scrisori. Acesta este rezultatul

activităţii lui literare de jumătate de secol. Toate lucrările lui sunt scrise în formă de

dialoguri. În fiecare din ele (cu excepţia dialogului Legile care nu a fost finalizată) Platon

îl are ca interlocutor pe Socrate prin vorbele căruia îşi expune ideile sale.

Concepţiile sale social-politice au suferit pe parcursul anilor schimbări

considerabile.

Operele lui timpurii: Protagoros, Apărarea lui Socrate, Statul etc, numite

„socratice", poartă un caracter aporetic16 şi ţin de morală, educaţie. Dialogurile din ultimii

ani Sofistul, Politicul, Legile etc au o amprentă pitagoristă. Platon acordă în dialogurile

timpurii un rol deosebit valorilor care au o importanţă mare în educaţia morală. Platon

menţiona că arta de a trăi, exponent al căreia este politica, deţine un loc privlegiat între

toate artele şi ştiinţele.

După Platon, cel ce doreşte să întreprindă o reformă politică a statului trebuie să

aibă o imagine clară despre statul ideal. Conform concepţiei lui Platon statul apare ca

urmare a multitudinei necesităţilor oamenilor, iar o organizaţie politică ideală poate fi

realizată numai în baza raţiunii întemeiate pe dreptate. Reeşind din acest deziderat Platon

16 aporetic – de la aporie, cea ce înseamnă dificultate de ordin raţional greu sau imposibil de rezolvat.

35

afirmă că între noţiunile de stat adevărat şi om adevărat există o analogie. În Republica

cetatea (polis-statul) apare drept un model analogic sufletului. Omului îi sînt proprii trei

facultăţi: intelegenţa, tendinţa spre acţiune şi dorinţele senzoriale. Înţelepciunea, curajul şi

cumpătarea sunt formele superioare prin care se pot manifesta cele trei facultăţi ale omului

şi numai ele pot asigura virtutea, dreptatea. Înfăptuirea dreptăţii este scopul organizării

sociale optime.

Comunitatea omenească după Platon este întemeiată pe diviziunea muncii şi

diversitatea meseriilor corespunde multiplilor nevoi şi şi neputinţa unui om de a le

satisface. Însă nevoile nu sunt fixe şi nici limitate. De acea cetatea are nevoie ca să se

extindă, avînd nişte gînduri războinice. Pentru a realiza acest scop cetatea are nevoie de

profesionişti ai violenţei, educaţia cărora va fi controlată de puterea publică şi această

funcţie a cetăţii va exercitată de crema elitei, adică de cei mai buni din sînul elitei educate.

Platon descrie şi trei funcţii ale cetăţii, o tripartiţie: satisfacerea nevoilor, forţa fizică,

conducerea, care alcătuiesc baza a trei caste: muncitori, militari, regi-filozofi. Aceste caste

sunt zugrăvite după modelul unei turme cu oi (producătorii), cu cîini (militari) şi cu

ciobani (conducători).

Celor trei clase din cetate le corespund trei părţi ale sufletului: partea apetentă;

partea pasională; partea raţională. Dreptatea domneşte în suflet atunci cînd există o

integhritate funcţională a celor trei părţi: raţiunea (care sălăslueşte în cap asistată de

pasiune (în piept)) veghează partea apetentă a sufletului (în pîntec). Şi în stat pe prim plan

trebuie să fie raţiunea. Dreptatea, atît în suflet cît şi în stat, presupune integrarea ierarhică

a părţilor la porunca părţii care ştie ce este folositor fiecăreia şi comunităţii alcătuite de

toate trei. Pentru a obţine aceasta este nevoie şi un dispozitiv special. „Statul (polis) cel

mai bine ocîrmuit este cel se apropie cel mai mult de modelul individului”,-menţionează

Platon. În fruntea unui stat ideal trebuie să stea regi-filozofi.

În dialogurile Politicul, Legile, Republica – primele lucrări clasice în domeniul

lştiinţei politice, Platon dă explicaţie noţiunilor de „politică", „putere",considerîndu-le ca

o artă de unire a diferitor interese din polis (stat-cetate) pentru instaurarea bunăstării

generale. În aceste lucrări Platon expune judecăţi despre dreptate, virtute politică,

varietăţile de state şi transformările lor „Orice putere are în vedere bunăstarea celora, -

36

menţiona Platon,- care îi sunt supuse ei". Un diriguitor adevărat ia în consideraţie nu ceea

ce îi este lui de folos, dar aceea ce îi de folos supusului. Platon nu reuşeşte să găsească

mecanizmele politice trainice care ar evidenţia şi afirma bunăstarea generală. Din aceste

considerente Platon în statul său ideal (punct de vedere în tinereţe) pledează pentru

lichidarea proprietăţii private şi instaurarea proprietăţii comune.

Platon din punctul nostru de vedere pune şi temelia metodei comparate –

clasificarea regimurilor politice. O tipologie după care Platon clasifică constituţiile,

formele orînduirii de stat şi sistemele politice a Greciei antice. Astfel , de la el începe

tradiţia clasificării şi analizei detaliate a orînduirii statale. În Statul Platon descrie statul

ideal care reflectă în sine ideile veşnice a adevărului şi virtuţii. Tipului ideal („oraşul

excelent”) bazat pe cunoaştere şi posedarea adevărului, Platon contrapune patru tipuri

negative de organizare socială, corelate din punctul de vedere al dezvoltării, în ordinea

descrescătoare a virtuţii. cum ar fi: timocraţia - dominaţia celor puternici şi viteji; oligarhia

- puterea se află în mîinile celor puţini şi bogaţi; democraţia — puterea poporului şi a patra

- tirania. Fiecare din ele prezintă o înrăutăţire şi denaturare, o corupere a formei ideale.

Timocraţia este o corupere a statului ideal în care onoarea şi gloria militară înlătură

cunoaşterea şi virtutea; oligarhia este o corupere a timocraţiei, înlocuind onoarea cu

bogăţia, ca principiu de recrutarea; democraţia apare din coruperea oligarhiei şi, la

rînduol ei, se corupe în tiranie. Deci, în ele domneşte discordia, violenţa şi impunerea,

tendinţa spre putere pentru scopuri josnice, lăcomia.

CLASIFICAREA REGIMURILOR POLITICE ÎN REPUBLICA DE PLATON

Regimul monarhia timocraţia oligarhia democraţia tirania

Principiul guvernării şi denaturării (coruperii)

ambiţia bogăţia libertatea sclavia

CETATEA IDEALĂ DUPĂ REPUBLICA DE PLATON

partea sufletului virtutea locul din corp clasa metafora metalraţiune înţelepciune cap regi-filozofi păstori aur

37

mînie curaj piept războinici cîini argintdorinţă cumpătare pîntec producători turmă bronz,fier

In Politicul (Omul politic) Platon arată caracterul practic şi teoretic ale cunoştinţelor

politice. El încearcă să definească omul politic. Politica mai întîi de toate, după Platon,

este o „artă împărătească": cunoştinţele împăratului şi iscusinţa de a conduce cu statul şi

oamenii. „Arta împărătească" Platon o considera drept cea mai bună formă de a conduce

cu statul. În Politicul Platon distinge între republica ideală şi varietăţile de cetăţi posibile

în realitate, ne dă o clasificare a diferitor forme de guvernare după două criterii: a) după

numărul diriguitorilor şi b) după caracterul guvernării: respectarea sau ne respectarea

legilor. Face o legătură dintre cantitate şi calitate: conducerea de către unul, cei puţini, cei

mulţi. Fiecare din ele în versiunea pură ţi impură. În funcţie de aceasta monarhiei îi

corespunde tirania, aristocraţiei (timocraţiei) – oligarhia (licenţioasă) şi numai democraţia

rămîne neschimbată. Platon supune criticii democraţia. În această formă de guvernare

puterea este concentrată în mîinile majorităţii care este compusă din oameni de rînd,

bogaţi, reprezentanţii înţelepciunii false, oratori şi demagoji. Trăsătura de bază a

democraţiei este lipsa de reguli dure care duce la arbitrarul gloatei (ohlocraţie) şi la

instaurarea în ultima instanţă a tiraniei. Astfel prin formula 3 x 2 Platon a dat tipologia la

şase forme de guvernare: monarhia, tirania, aristiocraţia, oligarhia, democraţia, ohlocraţia.

Omul politic după Platon este un „ţesător de stat” care trebuie să îmbine două tipuri

de fire. Omul politic posedă ştiinţa care-i permite să împletească energia cu cumpătarea

pentru a pune la cale concordia şi a asigura fericirea cetăţii. Omul politic trebuie să posede

ştiinţa şi nicidecum posesorul unei tehnici. „...constituţia dreaptă va fi cea în care

conducătorii vor fi înzestraţi cu o ştiinţă şi nu cu o spoială de ştiinţă, şi în care aceştia fie

că se sprijină pe legi sau se lipsesc de ele, că sunt agreaţi sau doar suportaţi, bogaţi sau

săraci, nimic din toate acestea nu are vreo importanţă în aprecierea acestor norme drepte .”

Omul politic cunoaşte ce este bine şi ce este drept pentru fiecare şi încearcă să „împartă o

dreptate fără pată”, tocmai de aceea dreptul său de a hotărî este foarte extins: cu ajutorul

justiţieei şi al ştiinţei el poate surghiuni cetăţeni, chema străini sau , şi mai mult decît atît,

poate ucide sau exila oameni pentru a curăţa cetatea.

38

După cum ne dăm seama monopolul ştiinţei întemeiază o legimitate totalitară. Însă

Platon, ţinînd cont de faptul că o legimitate bazată pe o ştiinţă absolută se întîlneşte destul

de rar, face distincţie între două forme mari de regimuri politice, după cum se bazează

sau nu pe legea scrisă: regimuri în care legimitatea se bazează pe o constituţie scrisă sunt

ferite de o „anomie”.

Platon acordă o importanţă primordială educaţiei. Pentru el este important cum este

pus lucrul educaţiei în stat şi nu forma orînduirii de stat.

CLASIFICAREA ORÎNDUIRILOR DE STAT ÎN POLITICUL DE PLATON

Legile PUTEREAUNUIA CELOR PUŢINI CELOR MULŢI

Se respectă,se asigură binele comun

Monarhia Aristocraţia(timocraţia)

Democraţia

anomie17, lipsa legilor Tirania Oligarhia Ohlocraţia

Platon considera că istoria politică duce inevitabil la instaurarea tiraniîei. Din aceste

considerente el pune problena neadmiterii celei mai rele orînduiri statale, a tiraniei.

Pentru a găsi răspuns la această întrebare Platon mai tîrziu este nevoit să facă unele

compromisuri privind concepţiile sale. Aceste cedări le găsim în dialogul Legile. În acest

dialog Platon se dezice de ideea proprietăţii comune, a femeilor şi copiilor. Platon

consideră că toate formele de guvernare pot să fie reduse la două: monarhia şi democraţia

şi pentru a obţine cele mai bune rezultate ar fi bine de a îmbina aceste două forme, în care

puterea supremă, adică apărarea legilor, să aparţină unui consiliu al înţelepţilor. Deci,

putem afirma că în Legile Platon dă o prezentare a primei viziuni privind „constituţia

mixtă” ca fiind, din punct de vedere realist, cel mai bun şi cel mai stabil regim imaginat

sprea opri ciclul dezvoltării şi degenerării, coruperii, implicit în schema de şase.

Constituţia, guvernarea mixtă , aşa cum a fost formulată de Platon, realizează stabilitatea

prin combinarea principiilor, care altminteri, ar fi în conflict – principiul monarhic, al

înţelepciunii şi virtuţii, cu principiul democratic al libertăţii. Este prima teorie ce explică

în istoria ştiinţei politice , în care instituţiile, atitudinile şi ideile sunt puse în legătură cu

procesul şi performanţa. Prin această abordare se consideră că Platon este strămoşul teoriei

separării puterilor.

17 anomie. Echivalent al cuvîntului grecesc anomia, literal, , „privare de lege”,care denotă o dezordine,o absenţă a reguluii

39

În conducerea cu statul dirigutorii se conduc de legi. Iar legile în cel mai minuţios

mod reglementează toate sferele vieţii umane. Deacea o însemnătate deosebită Platon

acordă elaborării teoriei despre legi. În legătură cu aceasta Platon menţiona: „Doar din

toate ştiinţele cel mai mult îl perfecţionează pe om ştiinţa despre legi".

Platon de asemenea înaintează ideea divizării sociale a muncii, răspîndind-o şi

asupra sferei de conducere cu statul.

La sfîrşitul vieţii sale concepţiile lui Platon au suferit unele schimbări esenţiale. El

este pentru reprimarea totală a omului de către stat, reglamentarea totală a vieţi oamenilor

de către stat pe care îl conduce un tiran avînd „cea mai mare putere". Această nouă

viziune a lui Platon din punctul nostru de vedere stă la baza ideei totalitarismului.

Pentru a evita instaurarea tiraniei Platon trece de la ideea „conducerea înţelepţilor"

la ideea „conducerea legilor". Aceasta din urmă este comentată destul de felurit de

politologii contemporani. Astfel: E. Temnov consideră că Platon a înaintat ideea statului

de drept; A. Losev arată că are loc cea mai detaliată reglementare a întregii vieţi a

polisului prin intermediul puterii şi legii, iar platonismul este o filozofie a călugărilor,

poliţiei şi a sclavilor docili; K. Popper consideră că programul platonist nu ese după cadrul

totalitarismului.

Opera lui Platon privind puterea, statul, politica are multe aspecte specifice coerente

cu ideile, tezele, concepţiile şi condiţiile social-economice concrete a epocii în care a trăit

şi a activat, este o reflecţia a epocii sale. Însă un stat ideal nu a fost construit. De menţionat

că utopia lui Platon a demonstrat pericolul pe care îl poartă în sine imaginaţia despre

adevărul general uman-pericolul totalitarismului care obligă pe toţi de a gîndi şi a proceda

după un unic calapod, ai face pe oameni o părticele a unui întreg, adică ai atomiza.

Pe parcursul istoriei omenirii au apărut o mulţime de proiect utopice. Aceste

proiecte un au putut fi realizate dat fiind faptul că ele un luau în consideraţie stabilitatea

structurilor sociale existente. Necătînd la aceasta proiectele utopice au avut o mare

influenţa asupra dezvoltăriisocietăţii. În legătură cu aceasta Max Weber menţiona:

„Posibilul nu s-ar fi putut atins, dacă oamenii nu ar fi tins spre imposibil”.

40

Politeia lui Aristotel

Aristotel se consideră una din cele mai proeminente figuri a gîndirii politice

greceşti. Aristotel este recunoscut drept unul dintre cei mai universali gînditori care a stat

la temelia ştiinţei politice ca ştiinţă distinctă.

Aristotel (384 - 322 î.Hr.)-filosof grec, savant enceclopedist şi gînditor politic.

S-a născut într-un orăşel numit Stagira (Trăda) de pe malul mării Egee, în famila

unui medic de la curtea regelui Macedoniei Amina al III-lea. în anul 367, Aristotel soseşte

la Atena şi urmează prelegerile Academiei lui Platon. A fost unul din cei mai talentaţi

elevi a lui Platon.

Aristotel observă părţile vulnerabile ale teoreticianului utopist, idealismului lui

Platon, scriind cea mai severă critică în adresa discursului lui Platlon, Republica. A

devenit o maximă expresia lui Aristorel: „Platon îmi este prieten , dar mai prieten îmi este

adevărul".

La Atena Aristotel întemeiază şcoala Lykeion sau Peripatos, şcoală care a fost rivală

cu Academia lui Platon, în care Aristotel a predat 13 ani. Aceasta era o instituţie de

învăţămînt cu bibliotecă, muzeu şi un institut de cercetare. Metoda de cercetare în

instituţia lui Aristotel era o metodă inductivă, empirică şi istorică, spre deosebire de

abordarea predominant idealistă şi deductivă pe care se punera accentul în Academia lui

Platon.

Învăţătura politică a lui Aristotel este expusă în Politica (a fost scrisă în baza

analizei a 158 de constituţii ale statelor-cetăţi greceşti), Politea ateniană, Etica, Retorica.

Opera lui Aristotel este vastă şi multilaterală. Lucrările lui ştiinţifice impresionează

prin multitudinea problemelor studiate, profunzimea analizei problemelor etice, politice şi

de drept. Majoritatea cercetătorilor operei lui Aristotel constată că el ar fi scris 400-1000

de lucrări, dintre care au rămas foarte puţine.

Analizînd opera lui Platon şi Aristotel, putem face următoarea concluzie: ştiinţa

politică, din punct de vedere conceptual, îşi poate găsi obârşia pertinentă la Platon şi

Aristotel. Însă noţiunea de „ştiinţă politică" este definită de Aristotel în Etica nicomahică

drept o „ştiinţă arhitectonică" care este superioară unor ştiinţe al căror obiect este limitat şi

cărora li se impune, ea înglobează şi depăşeşte ştiinţfle specifice şi are drept scop „binele

41

suprem al omului". „Binele, desigur,- scrie Aristotel,- este de dorit atunci cînd prezintă un

interes pentru un individ izolat, însă caracterul lui este mai frumos şi mai divin atunci

cînd se aplică unui popor şi unor state întregi ". Aristotel studiează ştiinţa politică în plan

complex: studiul fericirii şi al virtuţii; studiul ştiinţei guvernării, determinarea celei mai

bune forme de guvernămînt. Ştiinţa politică în conceptul lui Aristotel este strîns legată de

etică. La Aristorel metoda politică drept ştiinţă este metoda de analiză. Statul şi elementele

lui, formele orînduirii politice existente, precum şi cele propuse se analizează profund.

Aristotel afirmă bazele naturale ale apariţiei statului. Aristotel definişte existenţa unei

naturi a omului - omul este un „animal politic" (zoon politikon). Oamenii şi numai

oamenii, după Aristotel, prin natura (esenţa) sa , sunt înzestraţi cu capacitatea de a vorbi,

nu pentru a exprima numai senzaţii (acest lucru îl pot face şi animalele), ci pentru a

comunica între ei, exprimînd diferite gînduri. Prin aceasta Aristotel afirmă provinienţa

naturală a politicii. Dar, în acelaşi timp, omul este şi un „animal social”. Însă sociale sunt

şi animalele gregare (cocorii, albinele). Dar ele nu sunt politice. Nici un animal nu trăeşte

în cetate (polis). Numai unii oameni sunt politici şi nuami acestea realizează complect

natura omului, adică aceia de a trăi în comun, într-un polis, condus de un ansamblu de

reguli care reglementază viaţa publică, numit constituţie, politeia, care asigură o viaţă

dreaptă. Un polis (o politeia), după Aristotel, este organizat de o politeia, adică de o

totalitate a cetăţenilor. Aristotel gîndeşte viaţa omului numai în comunitate. Natura omului

este ţelul său. Însă nici un individ nu-şi atinge în mod necesar ţelul. Natura poate fi

împedicată sau coruptă, adică esenţa omului nu poate fi totdeauna realizată. Dacă Platon

nu pretinde să descrie un polis care ar trebui să fie construit, ci un stat ideal, Aristotel

crede că cea mai bună comunitate a cetăţenilor (constutuţie) poate fi determinată şi

propusă ca ţel. Îl vedem pe Aristotel ca sociolog. Există un polis ideal aristotelic, o

societate civilă în care este instalat un regim politic mixt (politeia).

Învăţătura politică a lui Aristotel este prezentată în Politica, alăturată de Etica. În

Politica Aristotel dezvăluie în continuare unele teme abordate în Etica precum ar fi:

raţiunea practică, practicii politice şi bunul simţ. În centrul atenţiei lui Aristotel se află

virtuţile etice, dar şi virtuţile diaonoetice care sunt legate cu raţiunea practică. Şi anume:

vitejia, prudenţa, echitate şi bunul simţ. Aceste virtuţi sunt condiţiile fericirii.

42

Aristotel afirmă că statul îşi are începutul în tendinţa naturală a omului spre

comunicare. Capacităţile cu care natura la înzestrat pe om pot fi dezvăluite numai în

societate. Astfel Aristotel ajunfe la concluzia că însuşi statul este „o formă naturală de

conveţuire", „statul are esenţă naturală". După Aristotel anume oraşul-cetate (polis)

corespunde naturii omului.

„Orice stat, - confirmă Aristotel în Politica, - prezintă în sine o anumită formă de

conveţuire a cetăţenilor, care se foloseşte de o orînduire politică cunoscută". Aristotel

sublimează că statul este definit diferit, că există diferite forme de stat cu diferite forme de

organizare politică. Statul este compus din mai multe componente şi fiecare din ele tind

spre putere pentru a-şi organiza forma sa de conducere. Aristotel priveşte statul din trei

puncte de vedere principale: clasificarea tipurilor existente de state; cea mai bună formă de

stat; personalitatea conducătorului. Aristotel a aprofundat şi a precizat clasificarea statelor

făcută de Platon. Analizînd diferite forme de stat, Aristotel menţiona că „desăvîrşirea nu

se poate atinge şi un legiuitor adevărat trebuie să ştie nu numai acea ce este mai bun în

sens abstract, dar şi aceea ce convine mai bine reieşind din circumstanţele date şi ce este

mai uşor de realizat ”.

Orînduirea politică este tratată drept „ordine care stă la baza distribuirii puterilor

de stat” , care, la rîndul ei, presupune puterea legii, prin care apare ordinea şi reprezintă

„raţiunea imparţială”. Puterea legii şi „raţiunea imparţială” sunt acele „temelii după care

cei ce sunt la putere să conducă şi să apere viaţa de stat dată împotriva celor care o

încalcă”. În orînduirea politică Aristotel distinge trei componente: puterea legislativă,

administrativă şi judecătorească.

Metoda politicii ca ştiinţă la Aristotel este metoda analizei, deoarece „ fiecare lucru

trebuie cercetat în părţile lui principale cele mai mici ”.Aplicând metoda ştiinţifică de

analiză, Aristotel înaintează două metode pentru a clasifica formele statale: cantitativă

(după numărul diriguitorilor) şi calitativă (conducerea orientată spre binele general sau în

interesele celor ce conduc). Conform numărului diriguitorilor cu statul conduc: o singură

persoană, cei puţini şi majoritatea; în al doilea rînd propune metoda calitativă : formele

drepte şi eronate sau denaturate: în cele drepte diriguitorii îşi pun scopul de a asigura

bunăstarea generală iar în cele denaturate - urmăresc un scop meschin, avantajul personal.

43

În baza metodei de analiză Aristotel propune următoarea clasificare a formelor de stat: trei

drepte - monarhia (conduce unul), aristocraţia (puterea aparţine celor puţini), politeia (o

organizare politică mixta) - o îmbinare a celor mai bune trăsături caracteristice oligarhiei

şi democraţiei - conduce majoritatea în interesul tuturor.

CLASIFICAREA FORMELOR ORÎNDUIRII DE STAT DUPĂ ARISTOTEL

Metoda cantitativă (după numărul diriguitorilor)

Metoda calitativă: scopul urmărit de diriguitoriasigurarea bunăstării generale meschin, avantajul personal

O singură persoană Monarhia TiraniaCei puuţini Aristocraţia Oligarhiamajoritatea Politeia Democraţia

Dacă Platon nu pretinde să descrie un polis care ar trebui să fie construit, ci un stat

ideal, Aristotel crede că cea mai bună comunitate a cetăţenilor (constutuţie) poate fi

determinată şi propusă ca ţel. Îl vedem pe Aristotel ca empiric în opoziţie cu Platon

idealistul şi ca sociolog în opoziţie cu Platon filozoful. Există un polis ideal aristotelic, o

societate civilă în care este instalat un regim politic mixt (politeia). Aristotel este adept al

acestei forme statale). Aristotel distinge şi trei forme denaturate a statului -tirania („Mai

mare cinste se cade nu celui ce va ucide un hoţ, dar celui ce va ucide un tiran". în aceste

cuvinte este exprimată atitudinea lui Aristotel faţă de această formă de conducere statală),

oligarhia ( ca şi aristocraţia este puterea celor puţini, însă nu a celor destoinici ci a celor

bogaţi), democraţia ( Aristotel distinge două forme de democraţie: puterea este în mîinile

gloatei, de fapt, in mîinile linguşitorilor şi demagogilor; democraţie ce se sprigină pe legi.

Apud Aristotel, aceasta este cea mai acceptabilă forme din cele rele).

Aristotel concepe echitatea drept bine general. Sarcina politicii este de a realiza

binele comun, acesta este scopul ei principal. A atinge acest scop nu este simplu. Politicul

trebuie să ia în seamă că omul este supus pasiunilor şi că natura omului este coruptă. Din

aceste considerente politicul nu trebuie să-şi pună scopul de a educa cetăţeni moral

desăvîrşiţi, este de ajuns ca toţi cetăţenii să aibă virtutea cetăţeanului – capacitatea de a se

supune puterii şi legilor. Acesta este „programul-minim”al Politicii. „Programul-maxim”

se referă conducătorilor: pentru a exercita puterea este necesară nu numai virtutea

44

cetăţeanului, ci şi virtutea omului, deoarece cel ce menţine puterea trebuie să fie desăvîrşit

din punct de vedere moral.

Aristotel examinează comunicarea politică ca una din cele mai importante

comunicări umane, care înglobează toate celelalte forme de comunicare. Această

comuncare este definită ca comunicare de stat sau comunicare politică. Aristotel determină

de asemenea în lucrările sale şi noţiunea de „cetăţean"(polites). Cetăţean al statului este

numai acel care poate participa în puterea legislativă consultativă şi judecătorească a

statului dat. Aceasta este „noţiunea absolută a cetăţeanului”. În afară de aceasta cetăţenii

fac serviciul militar şi slujesc Dumnezeilor. Statul , însă, constă din cetăţeni cărora le sunt

accesibile patru funcţii: militară, administrativă, judecătorească şi preoţească. În afară de

cetăţeni Aristotel distinge în stat nobili şi ne nobili, educaţi şi ne educaţi, liberi şi robi. Însă

Aristotel consideră că robii nu sunt parte componentă a statului. Deoarece robul este acel

„care , fiind om, după natură nu-şi aparţine sie, ci altui”, este o unealtă

însufleţită.Aristotel menţionează că relaţiile familiale şi relaţiile robului şi stăpînului nu

sunt politice. Aceste relaţii poartă un caracter de familie. Politica în accepţiunea lui

Aristotel este domeniul relaţiilor cetăţenilor liberi şi egali.

Care este programul politic al lui Aristotel? El îşi imaginează că în cea mai bună

formă a statului grecii se transformă în stăpîni de scalvi, iar toate poparele lumii în robii

lor. Deci, îbn accepţiunea lui grecii trebuie să devină stăpîni ai Universului.

Analizînd diferite forme statale, Aristotel ajunge la concluzia că „statul, care este

constituit din oameni de mijloc, va avea şi cea mai bună formă de organizare (politeia)”.

În secolul al XX-lea ideea privind clasa de mijloc a devenit o parte componentă a politicii

reale a statelor unde s-a instituit şi funcţionează democraţia contemporană deoarece

această pătură în societate este majoritară.

Aristotel ajunge la concluzia că ideea utopistă a lui Platon privind statul este

ireazabilă: „E bine , desigur, să planifici ceva după dorinţa proprie, dar nu trebuie a

cugeta despre ceva imposibil". Aristotel critică ideea egalitaristă a lui Platon. „... statul, -

menţiona Aristotel, - în urma întăririi unităţii încetează de a fi stat". Aristotel înaintează

ideea că odată cu întărirea omoginităţii societăţii slăbesc funcţiile statului. Aceasta, dacă ar

şi fi posibilă, cea ce este îndoielnic, prezintă un pericol, ameninţă cu moartea statului.

45

Deoarece statul este compus din oameni, mulţi şi diferiţi, şi el, natural, trebuie să fie

pluralist „Statul din oameni la fel nu se poate forma”,- menţionează Aristotel.

De menţionat că Aristotel încearcă de privi statul din punct de vedere istoric. Însă,

fiind un idealist, el nu este în stare să înţeleagă pricinile apariţiei statului. El se mărgineşte

numai cu descrierea exterioară a formării statului. Statul fiind o formă de conveţuire a

oamenilor nu este unica lui formă. Mai există familia, satele. Ele precedă statul care faţă

de ele este un scop al lor. Pentru Aristotel statul există natural. A ceasta vorbeşte despre

faptul că Aristotel, filozoful, nu este în stare să descopere legile specifice ale dezvoltării

societăţii. Deci istorismul lui Aristotel este aparent. Vorbind despre familie care precede

formării statului, Aristotel cunoaşte numai familia societăţii sclavagiste dezvoltate, despre

care gîndeşte anteistoric, considerînd că „aceasta este prima formă naturală de conveţuire,

care nu s-a schimbat tot timpul de cînd există omenirea”.

Familia în imaginea lui Aristotel are trei duble părţi şi trei forme de relaţii

corespunzătoare lor. Esenţa primilor şi celor mai mici forme ale familiei este privită astfel:

„stăpîn şi rob, soţ şi soţie, tatăl şi copiii ”. Din aceste considerente „în familie au loc

relaţii triple: de dominaţie, matrimionale şi părinteşti”. În corespundere cu aceasta

Aristotel distinge în familie puterea de dominaţie şi a stăpînului casei, prima putere –

puterea asupra robilor, a doua – puterea asupra soţiei şi copiilor.

Considerăm că incorect Aristotel tratează formarea satelor, considerînd că acest

proces are loc în urma unirii a cîtorva familii.Iar din cîteva sate apare statul.

Incorect tratează din punctul nostru de vedere şi natura puterii statului. El consideră

puterea statului drept o prelungire a puterii capului familiei. Aceasta este teoria patriarhală

a provenienţei statului la Aristotel. Ceva asemănător găsim şi la Confucius (statul este o

familie mare).

Aristotel se pronunţă în favoarea proprietăţii private, în apărarea drepturilor

independenţei individului, tradiţiilor familiale. După Aristotel proprietatea privată

corespunde dragostei naturale a omului faţă de sine.

În concluzie, Aristotel spre deosebire de Platon a înaintat teoria privind provenienţa

naturală a statului , care asemenea unui organism viu , se formează în baza năzuinţelor

naturale ale „Zoon politikon" spre binele general , asociind multe familii. Asocierea

46

acestora a dus la întemeierea aşezărilor, satelor, oraşelor. Iar în baza asocierii a cîtorva sate

şi oraşe apare polisul-statul. Din aceste considerente nu apare necisitatea transformării

radicale a statului conform concepţiilor lui Platon care presupunea şi schimbarea naturii

omului.

Tucidide: Istoria ca proces politic

De menţionat valoarea istorică şi politică a cunoscutului istoric şi politic-Tucidide

(460 — 400 î.Hr) în dezvoltarea gîndirii politice. În refugiu el a scris Istoria în care a

descris războiul spartacoviştilor şi atenienilor pentru hegemonie în Elada. Spre deosebire

de Homer şi Herodot, Fucidide printre primii istorici se dezice de mitologie şi prezintă

istoria ca un scop a evenimentelor politice şi a conflictelor militare, ca un proces politic.

In Istorie (Discursul lui Pericle) arată că realizările remarcabile ale polisului, în care

trăeşte, se datoresc democraţiei. În viaţa particulară toţi se bucură de drepturi egale

stabilite prin lege. La posturi onorifice în stat se înaintează oameni destoinici nu după

principiul de castă ci acei care se deosebesc prin spiritul de sacrificiu. Oricine poate ocupa

un post destoinic dacă el este capabil de a acorda careva servicii statului. În viaţa

particulară oamenii sunt toleranţi, în viaţa obştească nu încalcă legile, din respectul faţă de

ele. Oamenii se supun puterii şi legilor, în deosebi stabilite în apărarea celor obijduiţi, de

asemenea şi legilor nescrise, încălcarea cărora se consideră o ruşine.

Guvernarea mixtă a lui Polybios

Un mare gînditor grec a fost şi Polybios (apr. 201-120 î.Hr.). Ideile lui politice şi-

au găsit exprimarea în marea sa lucrare Istoria cunoscută sub denumirea Istoria

universală, în 40 de cărţi. În această lucrare el descrie evenimentele la care a fost martor.

În acelaşi timp descrie procesul transformării Romei într-o putere mondială.

Polybios pentru prima dată în istorie explică dezvoltarea societăţii după o anumită

formă ciclică caracteristică atît pentru dezvoltarea din punct de vedere istoric a structurii

politice cît şi a ideologiei politice. Apariţia statalităţii, evoluţia formelor statale au un

caracter natural şi evoluează după legile naturii.

Polybios acordă o deosăbită atenţie analizei minuţioase a formelor de stat,

particularităţilor şi divergenţelor lor. În rezultat el ajunge la concluzia că cea mai perfectă

47

formă , în care se îmbină particularităţile pozitive ale tuturor formelor statale: monarhia,

aristocraţia şi democraţia. Adică Polybios este adept al formei mixte de guvernare. Această

concepţie este cea mai deplină şi consecventă. În forma combinată de guvernare el vede

asigurarea stabilităţii necesare în stat. Numai acest stat cu cea mai mare probititate va

putea realiza conceptul bunăstării generale. El vede realizările romanilor anume în

aplicarea combinată a acestor forme de stat. El analizează destul de profund

împuternicirile puterii consulilor,senatului şi poporului. In forma combinată puterea unuia

(monarhia) este executată de consuli, puterea celor puţini (aristocraţia) - de senat, iar

puterea poporului (democraţia) este realizată de adunarea poporului. Această combinare a

puterilor are acelaşi efect pe care azi o are ideia separării puterilor în stat. In ambele cazuri

împuternicirile de conducere nu sînt concentrate într-un singur centru, ci sînt repartizate

între diferite părţi componente ale statului, care se echelibrează şi se reţin una pe alta.

GÎNDIREA POLITICĂ A ROMEI ANTICE

Roma Antică s-a manifestat printr-o bogată experienţă privind organizarea şi

conducerea politică. Realizările din acest domeniu au avut mai mult o aplicare practică.

In domeniul dezvoltării gîndirii politici a Romei antice s-a manifestat unicul

teoretician roman Cicero, Marcus Tullius (106-43 î.Hr.), ilustru orator, celebru avocat,

filosof şi mare om politic.

Prin lucrările sale Despre stat, Despre republică, Despre legi, Despre îndatoriri,

Cicero contribuie la dezvoltarea teoriei politice expunînd idei politice originale, adaptînd

la condiţiile istorice a Romei antice ideele gînditorilor politici ai Eladei despre formele de

guvernare, dreptul natural etc.

Cicero a contribuit la răspîndirea gîndirii greceşti în lumea latină. A avut o carieră

politică bogată: a fost consul, a luptat împotriva conjuraţilor strînşi în jurul lui Catilina, pe

care i-a executat, necătînd la faptul că erau cetăţeni romani.

Cicero prin tratatul Despre destin se consideră un clasic al stoicismului, de unde

reea ideea caracterului natural al sociabilităţii şi al polisului (cetăţii). Viaţa socială este

efectul unui instinct natural, gregar. Diferenţa între cea ce este frumos din punct de vedere

48

moral şi urît din punct de vedere moral nu este nici întîmplătoare, nici rezultat al vreunei

înţelegeri.

Teoria politică a lui Cicero se sprigină pe ideea dreptului natural care vine de la

Aristotel. Apud Cicero, dreptul natural se deosebeşte de dreptul care există în mod pozitiv

în diferitele polise. Cicero se opune acestui drept existent: bazele dreptului pozitiv nu sunt

opiniile oamenilor, ci ale naturii, nu sunt legile scrise de oameni, ci legile naturale care

sunt totodată raţiunea supremă adevărul şi care sunt o verigă de legătură între oameni şi

zeu Dreptul (jus) nu este cea ce se hotărăşte de o putere, ci cea ce este în armonie cu

natura: „Dacă dreptul nu se întemeiază pe natură,- scrie Cicero,- atunci toate virtuţile

dispar".

Ideea privind dreptul natural se consideră ea cel mai importatnt aport a lui Cicero în

dezvoltarea teoriei politice. Aceste idei au ajuns să trăească şi în zilele noastre. Conform

dreptului natural, toţi oamenii sunt egali; statul este o comunitate de oameni; statul şi

dreptul acestui stat sunt supuse legii zeilor, care reprezintă legea naturală.

Cicero supune unei analize minuţioase şi diferite forme de stat. Statul trebuie să

protegeze proprietatea. Cicero evidenţiază trei forme de guvernare: puterea regală

(monarhia) , puterea aristocraţiei, numită „optimus" şi puterea populară (democraţia).

Cicero aduce ologiu formei combinate, „mixte" de guvernare, idee împrumutată de la

Polybios pe care l-a tradus în latină, idee a cărei rădăcini le găsim încă la Aristotel. Se

credea că regimul ideal, „mixt" îmbină tot ce este mai pozitiv în regimurile democratice,

aristocratice şi monarhice. În regimul „mixt" există: consulii, senatul, adunarea populară,

izonomia18 cetăţenilor şi stabilitatea statului. Din punctul de vedere a lui Cicero cu statul

ideal trebuie să conducă un singur om. Romanii însuşi, menţionează Cicero, au dovedit o

reală înclinaţie către sistemul de conducere, avînd în frunte o singură persoană. Cicero

vede cetăţeanul ca subiect al relaţiei de drept, formulează noţiunea de „popor", care este

unul al cetăţii terestre. De asemeni formulează şi noţiunea de „drept al popoarelor" prin

care înţelegea necisitatea de a respecta obligaţiile determinate de tratatele internaţionale.

În, Despre stat, Cicero atrage atenţia asupra ciclului istoric al formelor de guvernare, fapt

18 izonomie. Egalitate în faţa legii, termen de origine greacă format din iso, acelaşi, şi din nomes, lege.

49

care trebuie să fie luat în consideraţie de către conducătorii înţelepţi pentru a nu permite

degradarea spre cea mai rea formă de guvernare - tirania.

In, Despre Republică, Cicero dă definiţia republicii - „respublica est res populi"-

republica este lucru al poporului. O „res publica", sau „res populi" nu este orice agregat

uman sau orice turmă, ci doar „un grup numeros de oameni asociaţi unii cu alţii prin

adeziunea la aceeaşi lege şi printr-o anumită comunitate de interese." Cu alte cuvinte este

fals să afirmi că este cu neputinţă să guvernezi fără dreptate, ci, dimpotrivă, trebuie să

susţii că, fără o adevărată dreptate, nici o guvernare nu este cu putinţă. Despre această

patrie, despre acest popor întemeiat pe dreptul natural se poate spune că salvarea îi este

legea supremă: Salus populi suprema lex. În Despre Republică Cicero pledează în

favoarea legii, amintind de Platon, Aristotel, de egalitate în faţa legii, izonomie. „întrucît

legea este legătură a societăţii civile şi întrucît principiul legii este egalitatea , care este

dreptul cu care rămîne o societate de cetăţeni cînd condiţia cetăţenilor nu este egală?"

„Res publica" este un bun al poporului. Din aceste considerente menirea

conducătorilor politici, oricare ar fi regimul poiltic (democraţia, aristocraţia,monarhia), nu

poate fi decît realizarea bunei stări a maselor populare.

Ideele lui Cicero privind dreptul natural, spiritul civic al cetăţii antice, noţiunea de

„popor"etc au avut o influenţă enormă asupra dezvoltării teoriei politice a Evului mediu şi

a Renaşterii. Pe baza lor a fost întemeiată religia civică. Opera lui a avut o influenţă

pozitivă asupra Sfîntului Augustin, făcînd să se ivească dorinţa de Dumnezeu şi să-l

depăşească.

Augustin a dat o apreciere lui Cicero ca om politic. Augustin considera că , întrucît

Cicero l-a susţinut pe Augustus împotriva lui Antoniu, care a pus să-l ucidă, Cicero a dat

dovadă de miopie şi lipsă de prevedere.

50

Subiecte pentru autoevaluare

1.Numiţi două căi principale pe care s-a dezvoltat gîndirea politică în

Lumea Antică.

2.Numiţi gînditorii politici ai Orientului Antic. Prin ce este semnificativ

aportul lor în dezvoltarea teoriei politice?

3.Evedienţiaţi pe cei mai remarcabili gînditori ai Geciei Antice.

4. Daţi clasificarea regimurilor politice în Republica de Platon.

5.Arătaţi cum se succed aceste regimuri prin principiul interior de

corupţie.

6.Explicaţi clasificarea constituţiilor în Politicul de Platon.

7.Prin ce se deosebeşte Platon în tinereţe de Platon în bătrîneţe?

8.Putem afirma că viziunile lui Platon în etate stau la baza

totalitarismului?

9.Cine a formulat noţiunea de „ştiinţă politică "?

10.Care metode de clasificare a formelor de stat a introdus Aristotel? Ce este

politeia ?

11.Ce înţelegem prin dreptul natral?

12.Cărei forme de guvernare îi dă prioritate Polibyos ?

13.Cine şi-a adus aportul în dezvoltarea gîndirii politice în Roma Antică?

14.Ce înseamnă „respublica est res populi"?

15, Polibyos despre formele de guvernare.

16. Cicero exponent al geniului roman în dezvoltarea teoriei politice.

Subiecte pentru comunicări, rapoarte, referate.

1. Concepţia politică a lui Confucius. Confucius despre provinienţa

patriarhală, patrimonială a statului. Principiul „li".

2. Concepţia politică a lui Platon. Platon despre „statul ideal".

3. Clasificarea regimurilor politice în Republica şi Politicul.

4. Aristotel despre politică şi tipurile orînduirii statale.

51

5. Analiza comparată a tipologiilor orînduirilor statale la Platon şi

Aristotel.

6. Polibyos despre forma mixtă de guvernare. Istoria generală în 40 de cărţi.

7. Concepţia politică a lui Cicero. Cicero despre forma ideală de guvernare. Despre

stat.

GÎNDIREA POLITICĂ MEDIEVALĂ, A EPOCII RENAŞTERII ŞI A

REFORMĂRII

1. Introducere.

1. Teoria politică a Evului mediu: Sfintul Augustin. Sfîntul Tom, Dante

Alighieri.

2. Teoria politică a Renaşterii: Niccollo Machiavelli.

4.Teoria politică a Reformării: Jean Calvin.

Dominaţia teologică privind statul, puterea politică.

5.Renaşterea: separarea politicii de morală şi teologie, formularea legităţilot în sfera

politică, ideei despre ciclul istoric al formelor de guvernare.

6. Contribuţia Reformei în dezvoltarea teoriei politice.

Tema referatelor. Seminar. Recomandări bibliografice. Teste

l.Întroducere

Imperiul roman cade în a. 476 prin care se semnifică finalul Lumii antice şi

începutul Evului mediu care a cuprins în Europa Occidentală perioada secolelor V-XVI. În

această perioadă istorică are loc extinderea orînduirii feudale.

Bogata moştenire culturală, politică a antichităţii greco-romane printre care cele mai

importante se considerau lucrările lui Platon, Aristotel, Cicero, a istoricului Tucidide,

Plutarh, Tacit, Liviu etc, scriitorilor Homer, Eshil, Sofocle, Ovidiu etc au influenţat în mod

deosebit învăţăturile politice a epocii mediavale. Cicero a jucat un rol de mediator cultural,

care prin traducerile sale a contribuit la răspîndirea cultruii greceşti în lumea latină.

Teoriile politice a Evului mediu se reflectau prin prisma dogmaticei teologice. Se

considera că puterea, statul, inegalitatea provin de la Dumnezeu iar cea mai bună formă de

52

guvernare era considerată regalitatea ( monarhia) ( Se pornea de la ideea: dacă în ceruri

Dumnezeu este unul, atunici, analogic, şi pe pămînt trebuie să fie un singur diriguitor).

Acest punct de vedere a stat la baza teoriilor teocratice care îndreptăţeau ierarhia socială a

societăţii umane prin ierarhia cerească care recunoştea sfinţenia conducătorului - unsului

lui Dumnezeu, principiul dinastiilor în construcţia statală şi trăinicia ordinii politice

susţinută de biserică. Ne vom convige de aceasta luînd cunoştinţă cu lucrările teoriticinelor

acestei perioade.

Situaţia social - economică, relaţiile dintre clase , forma de guvernămînt a statului,

instituţiile de drept ale societăţii feudale au influenţat în mod deosebit asupra conţinutului,

orientărilor sociale a diversilor idei politice şi juridice a acestei etape istorice. E şi firesc

faptul că în gîndirea politică îşi găseşte reflectare lupta de clasă: dintre feudali şi cei

exploataţi; dintre diferite grupuri din cadrul clasei dominante - dintre feudalii laici şi cei

clericali. Perioada feudalismului se caracterizează prin faptul că a dominat biserica

catolică cu ierarhiea ei strictă, condusă de Papa de la Roma. Dogmele teologice erau

prezentate ca axiome politice, Biblia a căpătat puterea legii. O perioadă îndelungată

jurusprudenţa se afla sub tutela religiei.

Această perioadă se caracterizează printr-o luptă crîncenă între biserica creştină şi

instituţiile laice. Biserica încerca să-şi întărească influenţa, dominaţia,iar instituţiile laice

luptau pentru a obţine independenţa.

2. Teoria politică a Evului mediu

La hotarul dintre Lumea antică şi epoca medievală apare ideologia politică a lui

Aureliu Augustin, numit şi Sfîntul Augustin (a. 354 - 430). Reprezentant al gîndirii

politice medievale este şi scolastul Toma D' Acquino, numit şi Sfîntul Toma (a. 1225 -

1274). Sfîntul Augustin şi Sfîntul Toma sunt consideraţi cei mai importanţi teoriticeni ai

creştinismului.

Sfîntul Augustin s-a născut în Imperiul roman, lîngă Hippona, astăzi Anaba în

Algeria,, Dat fiind faptul că a aderat mai întîi la maniheism, prima lui credinţă religioasă, a

fost alungat din casă de către mama sa Monica (considerată „fanatică"). Această persecuţie

53

i-a lăsat o mare rană sufletească, care l-a făcut ca mai târziu să legitimeze persecuţia

ereticilor. Fiind puternic ataşat de Imperiul catolic roman care era ameninţat de barbari,

Augustin afirmă că „ereticii, evreii şi păgînii sunt uniţi împotiva Unităţii Noastre". Prin

aceasta el aprobă înăsprirea puterii poliţele, care la cererea Bisericii, îi persecută pe

donatişti. Augustin este cel dintîi creştin care justifică dreptul statului de a-i înfrunta pe

necatolici. Augustin stabileşte indentitatea dintre cetatea lui Dumnezeu şi Sfînta Biserică.

Datorită ajutorului cerut de la puterea politică - stat pentru a lupta împotriva ereticilor, el a

înlesnit revindecarea unei întăităţi a Bisericii care, deţinătoare a adevărului şi făcătoare de

bine, vrea să găsească sprijin în forţa statului pentru a asigura triumful Bisericii. El

îndreptăţeşte constrîngerea, „războiul drept". Dat fiind faptul că omul este sortit răului,

existenţa unei puteri coercitive este necesară, consideră Sfîntul Augutin.

Filosofia Sfîntului Augustin este apropiată de tradiţia filozofică platonistă. De fapt

creaţia lui este un platonism creştin. Spiritul civic al cetăţii antice a fost încorporat în

gîndirea politică în Occident prin intermediul lui Cicero. Lectura lucrărilor lui Cicero a

trezit la Augustin dorinţa de Dumnezeu, dar nu l-a satisfăcut pe deplin. El încearcă să-l

depăşească în creaţia sa. Augustin formulează dogmele principale ale bisricii creştine care

au devenit o concepţie dominantă. Augustin încearcă să respingă ideile lui Cicero din

tratatul Despre destin care este un clasic al filozofiei stoice, afirmînd liberul arbitru uman

şi faptul că ordinea lucrurilor este determinată de Dumnezeu. Noţiunea de „popor"de la

Cicero este formulată de Augustin în felul următor: aşa cum îl defineşte Cicero, „poporul"

nu poate fi al unei cetăţi terestre, ci corespunde comunităţii de cetăţeni, poporului din

Cetataea lui Dumnezeu, care constituie singurul „popor" care trăieşte în pace şi iubire.

„ Cetatea de slavă a lui Dumnezeu este singura republică în care domneşte dreptatea. în

cetatea pămînteană nu trăieşte un „popor", ci o „mulţime". Expresia „cetatea lui

Dumnezeu" este luată din Biblie (vezi Vechiul Testament, Psalmii, 86, 4; Noul Testament,

Epistola către evrei, 12, 22-23) ". Deci, statul în accepţiunea lui este o comunitate de

oameni unită prin relaţii sociale. Iar istoria umană este o confruntare între două cetăţi,

împărăţii: cetatea divină, cerească, în persoana bisericii, în care domneşte iubirea de

Dumnezeu pînă la dispreţul de sine9 şi cetatea pămînteană - statul, în care domneşte

iubirea de sine pînă la uitarea de Dumnezeu. Augustin ridică problema corelaţiei,

54

interpătrunderii celor două puteri: dintre cea laică şi cea bisericească. Se încearcă în mod

teoretic de a argumenta rolul regulator al bisericii faţă de puterea politică, a dovedi rolul

dominant al puterii dumnezeeşti (bisericeşti), de a pune sub controlul bisericii statul.

Augustin elaborează concepţia sa social - teologică în perioada cînd creătinismul îşi

întăreşte dominaţia şi are loc discompunerea statului (Imeriul Roman se prăbuşeşte; în a.

313 impemtorul Constantin adoptă o lege prin care creştinismul devine religie de stat).

Sfîntul Augustin a avut o uriaşă influenţă datorită teoriei predistinării şi harului divin

(statul divin sau ceresc e compus din oameni sfinţi sau drepţi, înzestraţi cu haruri, care

sunt predistinaţi salvării). Augustin stabileşte explicit identitatea dintre cetatea lui

Dumnezeu şi Sfînta Biserică. Odată cu venirea misiei, a lui Hristos pe pămînt, cetatea

cerească s-a materializat în Sfînta Biserică. El poate fi de asemenea considerat şi primul

filosof al istoriei. În Cetatea lui Dumnezeu el prezintă întro viziune mistică istoria

Ierusalimului ceresc şi a cetăţii pămîntene, construind o vastă naraţiune escatologică. El

este şi unul dintre principalii întemeitori al imaginarului dualist din Occident.

Această idee stă la baza încercărilor de a întăriri centrismul Papei de la Roma.

Augustin opune „autoritatea divină legilor omeneşti". Astfel, Papa Ghelasii I (a. 492 -

496) bazîndu - se pe ideea imaginarului dualist a lui Augustin (cetatea lui

Dumnezeu/ cetatea pămînteană, stat/societate civilă)^ a formulat dualismul puterii laice şi

bisericeşti: imperatornl în problemele religiei se supune ierarhului superior, iar în treburile

civile clerul se supune imperaterului. Acest punct de vedere a dominat pînă în veacul al

XI- lea. Dar cu concursul lui Papa Grigoril al VII - lea principiul superiorităţii papilor

începe să se răspîndească şi asupra vieţii politice. în a. 1075 el adoptă un document

întitulat: Dictatul lui papa conform căruia el putea destitui imperatorui. Supremaţia

instituţiei, puterii bisericeşti, în special a Papei asupra puterii laice a regalităţii — statului,

Augustin o explica prin faptul că Hristos a lăsat Sfîntului Petru (întemeitorul bisericii

creştine) harul divin să dea posibilitatea de a cunoaşte adevărul. Deci acest har îl posedă şi

Papa. Din aceste considerente instituţia statului trebuie să fie sfătuită de biserică. Ideea

creştină vedea în perspectivă de a construi o regalitate fără sfîrşit în care va domni o „pace

veşnică".

55

In această perioadă în Franţa, însă, feodalii încearcă să înainteaze o altă idee, ideea

dependenţei puterii faţă de feodali şi nu de religie.

Trebuie să menţionăm că în Evul mediu de rînd cu institutul statului apare un alt

institut - institutul religios în persoana bisericii. Cu concursul acestei instituţii se dezvoltă

şi se promovează alte puncte de vedere privind organizarea lumii şi a puterii. In cultura

europeană se observă tendinţa apologitizării valorilor spiritual religioase în comparaţie cu

cele politice. Se promovează ideea funcţiei de control şi reglare a institutului bisericii

asupra instituţiei statului.

Opera lui Toma D’ Aquino, Sfîntului Toma este un îndrumar pentru biserica romano

- catolică. El a scris Summa contra gentilis, Summa teologică. Toma se consideră ea cea

mai proimenentă figură a filosofiei scolastice din acea perioadă. „Scolastica" - această

noţiune vine de la elevii şcolilor mănăstereşti, în care se predau „artele liberale", ştiinţele,

în special teologia şi filosofia. Scolastica este caracterizată prin influenţa predominantă a

învăţăturii lui Aristotel asupra filosofiei creştine.

După Toma creatorul statului este Dumnezeu, la fel şi legile , după care

funcţionează statul sunt tot divine. Conform lui Toma statul este o operă supremă a artei

umane nefiind de acord cu Aristotel care menţiona că statul este o formă necesară şi

veşnică de conveţuire. Conducătorul statului este nu numai diriguitorul statului, dar şi

creatorul lui şi el ocupă acelaşi statut în stat precum Dumnezeu în cer. După Toma trei

elemente determină puterea: originea (divină), esenţa (unii conduc, alţii se supun , adică au

loc relaţii de dominaţie şi supunere) şi modul de aplicare.

Toma distinge cinci forme de stat: monarhia, oligarhia, aristocraţia, democraţia şi

forma mixtă : combinarea dintre aristocraţie şi democraţiei El este adeptul monarhiei şi

distinge două forme: absolută şi politică, ultima este cu preferinţă. Aici puterea

suveranului este limitată de legi. Neajunsul monarhiei este faptul că ea poate trece uşor

spre despoţie şi tiranie. Fiecărei forme de stat corespund şi legile respective: legea eternă,

legea naturală, legea umană şi legea divină. În lume există două ordine: naturală şi morală.

Toma se pronunţă pentru păstrarea sclavagismului. În 1879 filosofia lui Torna D'

Acquino este proclamată drept „unica filosofie adevărată a catolicismului".

56

Vom atenţiona că în Evul mediu în persoana institutului bisericii apare forţa care era

în stare să concureze cu statul şi să poarte cu el un dialog privind puterea.

În epoca medievală apare ideea societăţii civile, că pricina tuturor relelor este

puterea pămîntească şi deacea este necesar de a limita puterea statului cu scopul de a apăra

spiritul uman. Se promovează ideea de a opune rezistenţă puterii susţinîndu - se ideea

răscoalei pînă la nimicirea tiranului. Se pune în discuţie ideea de a distinge următoarele

aspecte ale puterii: esenţa ei, provmienţa şi realizarea ei.

In epoca medievală ia naştere ideea teologică - filozofică privind necisitatea reglării

puterii politice. Erau prezentate diferite modele ca alternativă puterii: supremaţia puterii

bisericeşti şi armonia celor două puteri (statale şi bisericeşti) precum avea loc în Bizemtia.

Aici avea loc independenţa lor: statul recunoştea pentru conducerea internă legea bisericii

iar biserica se supunea statului. În aceasta se manifesta armonia celor două puteri. Putem

conchide că biserica în aspect istoric apare ca un institut al reglării sociale a puterii fiind în

afara puterii

Dante Alighieri (1265 - 1321), poet şi filosof italian, a participat activ în viaţa

politică locală. Interes din punctul de vedere a teoriei politice prezintă lucrarea Despre

monarhie, îndreptată împotriva puterii papale.Din punctul lui de vedere puterile laice şi

bisericeşti sunt separate şi independente. Cel mai important într-un stat civilizat este pacea

care în accepţiunea lui poate fi realizată numai de o „monarhie universală". Această

guvernare o vedea în hotarele Imperiului Roman, deoarece fiind influenţat de opera

Sfîntului Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, considera că Imperiul Roman este predistinat

de providîenţa divină, unica instituţie de guvernămînt care poate face dreptate. Numai un

monarh universal ar fi în stare să creeze o societate umană, care ar putea uni toate

popoarele lumii şi aceasta ar asigura pacea. Papa acest lucru nu ar fi în stare să-l facă.

Monarhul universal „poate fi cel mai pur subiect al dreptăţii printre muritori" şi numai el

poate împărţi în mod nepărtinitor dreptatea între puterile inferioare. Dante considera că

autoritatea împăratului provine direct de la Dumnezeu. Biserica pretindea la faptul că

această autoritate provinea prin intermediul bisericii şi deci împăratul trebuia să fie

subordonat acestui institut religios.

57

Opera lui Alighiere Despre monarhie a fost arsă în public şi interzisă pînă în secolul

alXIX-lea.

Unele elemente de politică le întîlnim şi în cunoscuta lui Divina comedie.

3. Teoria politică a Renaşterii

La o treaptă şi mai înalt calitativă se ridică gîndirea politică în epoca Renatterii. Au

loc schimbări colosale în viaţa economică, culturală, politică, ştiinţifică. Se depăşeşte

stagnarea îndelungată a forţelor de producţie. Epicentrul Renaşterii a fost Italia. Cu mult

mai tîrziu devine şi un fenomen european. Ideologia Renaşterii avea o orientare

antifeudală şi antiplebeică. Mica burghezie în interesele sale depunea eforturi colosale

privind reformarea aparatul de stat şi al bisericii. Anume în contextul antifeudal, îndreptat

împotriva bisericii trebuie de înţeles Renaşterea şi nu în sensul traducerii textuale a acestui

cuvînt. Are loc trecerea de la perceperea teocentristă a lumii la cea antropocentristă.

In epoca Renaşterii are loc acumularea de noi cunoştinţe şi experienţă politică. Are

loc o nouă însuşire , înţelegere mai profundă de către savanţi a ideilor antice privind „Zoon

politikon", adică a omului ca fiinţă politică, privind provinienţa naturală a polisului

(statului), a dreptului (dat de la natură). Se ajunge la concepţia că au loc schimbări în

istorie. Apare o nouă concepţie istorică modernă. Apare concepţia privind individualitatea

şi irepetabilitatea epocilor istorice. Are loc desprinderea comportamentului social - politic

de la cel teologic, moralei creştine de la politică. Omul antrenat în viaţa politică nu mai

doreşte să se supună dogmelor religioase, el participă activ în lupta pentru putere, folosind

metode ce nu se mai înscriu în principiile eticei religioase. Chitesenţa Renaşterii este

umanismul. În centrul Universului este omul şi nu Dumnezeu.

Burghezia nu se mai putea împăca cu amestecul bisericii în viaţa politică, ca biserica

să supună puterea laică.

Perioada precedentă epocii Renaşterii prin ideologii săi (Augustin, Toma D'

Acquino) evedenţiau lucrurile lumeşti şi două instituţii în ea : puterea bisericească şi a

regelui. În această perioadă are loc desprinderea statului de la societate, statul apare ca o

instituţie aparte. Renaşterea generează şi doctrinele sale politice.

58

Printre cei mai iluştri ideologi ai Renaşterii îl putem evedenţia pe Niccollo

Machiavelli (1469 - 1527), un remarcabil activist politic, savant - umanist, unul dintre

primii politologi. A fost cancelar şi secretar de stat în Consiliul seniorilor din republica

Florenţa, a participat activ la toate evenimentele din perioada sa.

Machiavelli a urmărit schimbul regimurilor în Florenţa: tirania lui Pierro Medici,

încercările regelui francez Carl al VIII - lea de a instaura monarhia, teocraţia lui

Savonorola, instaurarea republicii în 1498.

Cele mai cunoscute lucrări ale lui Machiavelli sînt Principele, Prima decadă alui Tit

Liviu, Istorii florentine.

Machiavelli se pronunţă împotriva concepţiilor teologice despre politică şi stat. Insă

recunoştea religia în calitate de instrument ce favorizează consolidarea statului, deoarece

un popor se conduce uşor dacă este religios.

Politica şi puterea nu sînt predeterminate de forţele divine ci depind de condiţii

pămînteşti: „ fortuna" şi „spiritul de sacrificiu". Ideiei medievale de predistinare

Machiavelil contrapune ideea necisităţii obiective a istoriei şi legităţile după cum le

numeşte el: fortuna (soarta). „Fortuna" este concepută ca o totalitate de factori obiectivi în

care conduce principile. „...soarta, scrie Machiavelli, ...îşi arată puterea unde nu există o

forţă pregătită şi dinainte orânduită care să i se împotrivească şi de aceea ea îşi îndreaptă

atacul într- acolo unde ştie că nu s-au înălţat nici diguri, nici zăgazuri care s-o stăvilească".

„Spiritul de sacrificiu" (factorul subiectiv) - sunt capacitatea şi talentul principelui în

rezolvarea sarcinilor politice.

Politica şi puterea sunt despărţite de morală şi religie şi sunt privite ca un sistem

autonom de valori, privite ca o sferă de activitate a omului de sine statoare. Totodată

puterea şi politica sunt privite ca un obiect autonom al analizei ştiinţifice.

Lui Machiavelli îi aparţine prioritatea introducerii în cercuitul literar a termenului

„statul"(„stato" - stare) pentru a evidenţia organizarea politică a societăţii, problema

principală a căruia este întrebarea privind cucerirea şi menţinerea puterii. Pînă la

Machiavelli în literatură se foloseau noţiunile de republică, cnezat, regat, putere, imperiu,

oraş, conducere, tiranie, monarhie. în multe limbi ale Europei s-a încetăţănit cuvîntul

59

„stato" introdus în circuitul ştiinţific de către Machiavelli. în germană - staat; state - în

engleză; estado - în sfîaniolă; stato - în italiană; etat - în franceză.

Apud Machiavelli, statul ca societate organizată politic este o consecinţă a corelaţiei

forţelor antrenate în conflict: (aristocraţiei (nobilimii) şi poporului). Se proclamă

necesitatea naturală de schimb a formelor de conducere. Machiavelli numeăte şase forme

de conducere: trei drepte : monarhia, aristocraţia, democraţia care pot trece uşor în

antipodul lor negativ: tirania, oligarhia, ohlocraţia.

Idealul lui Machiavelli este republica, în care la realizarea puterii de stat participă

reprezentanţii poporului, nobilimii şi conducătorul de stat ales, o republică ce va îmbina în

modul cel mai armonios principiul democratic, aristocratic şi monarhic. Machiavelli este

pentru folosirea tuturor mijloacelor posibile (chiar şi a celor necinstite, străine regulilor

morale) politice pentru constituirea unui stat puternic: „Scopul îndreptăţeşte mijşloacele !".

Machiavelli a ridicat rolul vieţii politice şi rolul activităţii umane în genere. Politica în

concepţia lui este primară - viaţa omului este supusă inevitabil neliniştii politice iar de

capacităţile politice şi bărbăţie depinde soarta statelor şi a popoarelor.

Dinamismul vieţii politice Machiavelli îl vedea în schimbarea coraporturilor dintre

popor şi nobilime. În condiţii de stabilitate el dădea prioritate republicii iar pentru

transformări importante şi depăşirea haosului este binevenită monarhia.

In concluzie, ideile lui Machiavelli au pus începutul politicii ca disciplină ştiinţifică,

au stat la baza unor doctrine de partid din epoca Renaşterii şi Reformei.

4. Teoria politică a Reformei

Pe teoriticenii Reformei îi preocupau în afară de problemele Renaşterii problemele

birocratizării şi corupţiei bisericii romano - catolice. Biserica nu corespundea cerinţelor de

emancipare a personalităţii, noii societăţi ce se năştea - capitalismului. Ca noţiune

ştiinţifică noţiunea de renaştere determină timpul în care în Europa au un şir de mişcări ale

maselor populare şi exprimă acea parte a acestei mişcări care ţine de critica revoluţionară

şi atacul asupra monopolului bisericii catolice şi învăţăturii despre sistemul politic şi

ideologic din acea perioadă. Această mişcare istorică se încadrează în limitile secolelor

XV -XVI.

60

Mişcarea de reformă pune în discuţie puterea papală şi ordinea feudală. Reforma a

fost deci o mişcare pentru abolirea feudalismului, nimicirea filoşofiei şi ideologiei

medievale şi pentru crearea bazelor filosofiei care ar asigura biruinţa lumii moderne.

Ideologii Reformei au mers la întîmpinarea reformelor politice, sociale, spirituale şi

culturale ale epocii. Ei au declarat un război fără compromis bisericii şi doctrinei ei,

acţiune ce a zguduit pînă la temelie regulile medievale ale Europei Occidentale.

Reprezentant al valului al doilea a Reformei este teologul francez Jean Calvin

(1509 - 1564). În Elveţia unde îşi petrece cea mai mare parte a vieţii a scris principala sa

lucrare Învăţămîntul religiei creştine prin care a fost „botezat" ca „al doilea patriarh al

Reformei". Calvin este un mare activist al bisericii şi reformator al ei. A înfiinţat mişcarea

denumită „calvinism”. Calvinismul a devenit religia majorităţii populaţiei în Scoţia,

Olanda şi a unei părţi din Germania de Nord şi a avut o influenţă mare în Ungaria şi

Polonia (în Franţa urmaşii lui Calvin erau numiţi gughenoţi, în Olanda, Anglia, Scoţia erau

numiţi puritani). În 1531 aderează la mişcarea protestanistă, însă peste 5 ani în Geneva

întemeează biserica sa calvinistă. El a reorganizat structura religioasă şi politică a

oraşului, după bazele Bibliei, pe principii democratic –republicane: cu miniştri, învăţători,

sfat al bătrânilor şi diaconi. În 1559 Calvin a fondat o şcoală pentru educaţia copiilor şi un

spital pentru nevoiaşi, precum şi Academia din Geneva Calvin a pus bazele unui

guvernământ teocratic protestant intolerant, instituind o represiune severă a adversarilor

reformei, mergând până la exil sau pedeapsa cu arderea pe rug.

Femeile erau obligate să se îmbrace în negru şi nu aveau voie să se fardeze. Bazat

pe texte din Vechiul Testament, a pornit o adevărată campanie de vânătoare a vrăjitoarelor

şi de combatere a magiei, recurgând la tortură pentru recunoaşterea vinovăţiei. Constituţia

statului teocratic al Genevei prevedea pedeapsa cu moartea pentru blasfemie, erezie şi

vrăjitorie. În anul 1545, în timp de câteva luni, 45 de femei au fost arse de vii ca vrăjitoare

în faţa caselor pe care le-ar fi fermecat, după ce fuseseră torturate. În 1602, Anton

Praetorius, un pastor calvinist din Germania, a protestat împotriva acestui aspect al

teologiei lui Calvin.

Organizează oraşul pe principii democratic -republicane. El nu este de acord cu

învăţătorul său Luther privind doctrina îndreptăţirii şi predistinării care întărea calea spre

61

mîntuire numai pentru aleşii lui Dumnezeu. De aici principalul în concepţia calvinistă nu

este credinţa ci harul dumnezeesc care se dă oamenilor activi şi se manifestă în acelaşi

timp în activitatea politică şi de afaceri. Harul (graţia) depinde numai de voinţa lui

Dumnezeu şi nu depinde de credinţă - aceasta este ideea principală a lui Calvin. întreaga

teologie a lui Calvin se conţine în următoarea frază: „Nu spuneţi că e nejust, fiindcă

suprema justeţe e voinţa lui Dumnezeu". După Calvin soarta omului este predistinată de

Dumnezeu. Această idee chema credincioşii la activitate. Sucesul în afaceri e un semn al

alegerii divine. Cîştigul devine scop în sine pentru a satisface voinţa lui Dumnezeu.

Conform acestei doctrine farisierească săracul era considerat ca un păcătos lipsit de har iar

capitalistul este prezentat ca un „ales" divw

În republica sa teocratică Calvin ntroduce în calitate de normă obligatorie a vieţii

sociale îndeplinirea legii dumnezeeşti, simplificînd în acelaşi timp ritualurile bisericeşti:

nici cler, nici liturghie, nici altar, nici icoane. Calvin nu recunoaşte decât două sacramente

(taine): Botezul şi Comuniunea (Împărtăşania). Respinge dogma prezenţei reale a

"trupului şi sângelui Domnului" în împărtăşanie, invocarea sfinţilor, instituţia

episcopatului etc.

Comunitatea credincioşilor era condusă de predicatorii aleşi de către ei şi fiecare

din bisericile calviniste este condusă spiritual de un consiliu ales. Predicatorul era îmbrăcat

simplu, care citea Evanghelia zilei şi o explica; şi oricine era destul de instruit putea fi

predicator.

Calvin crede într-o predestinare absolută a aleşilor şi celor condamnaţi la "judecata

din urmă", respingând astfel complet liberul arbitru.

Publicaţiile lui Calvin au difuzat ideile sale asupra unei biserici corect reformate, în

multe părţi ale Europei.

Concepţiile lui Calvin au avut o mare influenţă asupra dezvoltării relaţiilor

capitaliste în Europa de Nord-Vest şi America de Nord.

Majoriatea coloniştilor de pe coasta atlantică americană şi din New England erau

calvinişti, inclusiv puritanii şi coloniştii olandezi din Noul Amsterdam (New York). Africa

de Sud a fost fondată, începând din secolul XVII, de calvinişti olandezi. Sierra Leone a

fost colonizată masiv de calvinişti din Noua Scoţie.

62

TEORIA POLITICĂ A EPOCII VREMII NOI ŞI A INDUSRIALISMULUI

Se consideră că epoca Vremii Noi în Europa îşi ia începutul în anul 1492, anul

descoperirii Americii (12 octombrie) de către Cristofor Columbus (1492 - 1493). În

această perioadă istorică se căutau căi noi, căi optimale comerciale: mai întîi , prin

Oceanul Atlantic, apoi în jurul Afrcicii. La aceasta a contribuit şi Vasco de Gama (1497

– 1499). Europenii însuşesc America, Africa, Asia de Sud Est, Australia. Acest lucru,

creşterea bruscă a realizărilor în ştiinţă, industrie etc dau un nou impuls schimbărfilor şi

în relaţiile politice, internaţionale.

Epoca Industrialismului începe odată cu prima revoluţie industrială ( a doua

jumătate a secolului al XVIII- lea şi primele două decenii ale secolului al XIX - lea) în

Marea Britanie, apoi în S.U.A., Franţa, Germania. În sfera de producţie au loc

schimbări noi calitative: are loc trecerea de la manufactură la procesul de producere cu

maşinile.

Ideile, teoriile, concepţiile politice în această perioadă se dezvoltă destul de dinamic

şi îşi găsesc materializarea în constituţii, acte legislative, devin norme de comportament a

popoarelor din ţările industriale.

Vom încerca să prezentăm pe unii din cei mai remarcabili teoriticeni ai acestei

perioade istorice care au contribuit fructuos la dezvoltarea ştiinţei politice.

Unul dintre ei a fost Jean Bodin (1530 - 1596) - jurist, economist, teoretician politic

şi istoric francez. Bodin a fost deputat în Statele generale din Blois, adeptul, aşa numitului

partid al polticienilor care a avut o influenţă mare asupra formării concepţiilor lui politice.

Platforma acestui parid era orientată împotriva extremităţilor şi radicalismului, chema la

cumpătare şi toleranţă faţă de catolici şi hughenoţi, puterea regală şi a aristocraţilor -

franderilor care erau adepţi ai decentralizării ţării.

Pentru ştiinţa politică imoprtante sunt lucrările lui Bodin Despre republică, Metoda

studierii lejere a istoriei, Şase cărţi despre stat. Bodin este printre primii teoreticieni din

această perioadă istorică care încearcă din punct de vedere sistemic să investigheze

fenomenul politic, pune în circulaţie noţiunea de „ştiinţă politică", temelia ştiinţei

politice moderne din Franţa. Dacă partidul „politicienilor", adept al căruia era Bodin, se

63

pronunţa pentru decentralizarea ţării, în lucrările sale, Bodin este un partizan înflăcărat al

uni stat centralizat puternic, a unei monarhii absolute, care ar fi în stare să menţină ordinea

legitimă. Porninind de la aceasta Bodin vine să întemeieze concepţia suveranităţii sub care

înţelegea o putere unică, nelimitată, constantă cu cinci prerogative : emiterea legilor,

rezolvarea problemelor războiului şi a păcii, numirea persoanelor cu funcţie de răspundere,

înfăptuirea justiţiei şi graţierea. În accepţiunea lui Bodin suveranitatea aparţine poporului

şi numai el o transmite monarhului. Numai în aşa mod se poate forma cea mai bună formă

de guvernămînt -monarhia absolută suverană , în care suveranitatea aparţine monarhului

iar guvernarea poartă un caracter aristocratic şi democratic.

Bodin îşi expune viziunea privind funcţia statului: „Statul este realizarea echitabilă a

dirijării puterii suverane cu mulţimea de familii şi cu tot ce se află în proprietatea lor

comună... şi dacă oamenii sunt de acord între ei cu faptul că bunăstarea supremă a

persoanei particulare este tot aceea ce este bunăstarea supremă a statului, şi nu fac nici o

deosebire dintre omul virtuos şi cetăţeanul bun, atunci noi şi vom defeni înălţimea

adevărată a prosperităţii şi scopul principal spre care trebuie să fie orientată dirijarea

echitabilă a statului".

Bodin în Şase cărţi despre stat se expune şi asupra modului în care apare societatea,

statul: „ Orice stat, sau provine de la familie, sau de odată se constituie dintr-o colonie

provenită de la un alt stat...dar unele şi altele state se formează în urma constrîngerii celor

puternici, sau în rezultatul acordului unor oameni de a transmite binevol în supunerea altor

oameni integral toată libertatea sa cu scopul ca ultimii s-o administreze, spriginindu-se pe

puterea suverană, sau pe nici un fel de legi, sau pe baza unor anumite legi şi anumite

reguli".

Bodin nu împărtăşeşte ideea lui Platon care în proiectul statului său ideal se

pronunţa pentru o proprietate comună şi care considera că proprietatea privată este pricina

tutoror relelor care aveau loc în state şi ducea la moartea lor. „Dar el (Platon-n.n) nu a luat

în consideraţie că dacă acest proiect a lui ar fi fost realizat, s-ar fi pierdut unica

particularitate a statului: dacă nu există nimic ce ar aparţine fiecăruia, atunci nu există

nimic ce ar aparţine tuturora; dacă nu există nimic particular, atunci nu există nimic ce ar

fi comun..." Bodin menţiona că „puterea absolută a monarhilor şi conducătorilor suverani

64

nici într-un fel nu se răspîndeşte asupra legilor lui Dumnezeu şi a naturii" şi „toţi monarhii

de pe pămînt se supun legilor lui Dumnezeu şi a naturii, şi multor legi omeneşti, comune

tuturor popoarelor... "

Bodin exprimă ideea că statul apare sub influenţa mediului natural. Reeşind din

dreptul natural, el considera, că puterea nu este în drept să se amestice în treburile familiei.

In accepţiunea lui Bodin destinaţia puterii constă în următoarele: toleranţa faţă de credinţă;

colectarea impozitelor, dar şi acest lucru, puterea poate să-1 facă numai şi nuami cu

consîmţămîntul supuşilor. Bodin se pronunţa de asemeni şi împotriva dezmembrării

statelor feudale, supremaţiei puterii papale asupra puterii laice.

Bodin considera importante pentru stat situaţia lui geografică, condiţiile climaterice,

fertilitatea solului, zăcămintele naturale, temperatura aierului, calitatea apei potabile,

landşaftul etc. Toate acestea au importanţă pentru sănătatea oamenilor, bunăstarea lor,

securitatea statului, formarea caracterului popoarelor, ocupaţiei lor. În activitatea unui stat

trebuie să fie luaţi în consideraţie atît factorii sociali cît şi cei geografici. Din punctul

nostru de vedere el defineşte şi ideia determinismului geografic.

În concluzie, Bodin a contribuit la dezvoltarea gîndirii politice prin faptul, că în

baza metodei sistemice printre primii înceracă să studieze fenomenul politic, întroduce în

circuit noţiunea de „ştiinţă politică"; este fondatorul ştiinţei politice moderne în Franţa.

Bodin defineşte funcţiile statului, se expune asupra provinienţei statului, se pronunţă

pentru un stat centralizat puternic; a proclamat principiul suveranităţii; a considerat ca cea

mai bună formă de guvernămînt este monarhia absolută suverană; s-a pronunţat împotriva

supremaţiei puterii papale asupra puterii laice; întru susţinerea proprietăţii private,

elaborează conceptul determinismului geografic. Considerăm, că prin întroducerea în

circuitul ştiinţific a noţiunilor de „om" şi „cetăţean", fără a da definiţia respectivă, Bodin

distinge statul şi societatea civilă.

Nu putem trece cu vederea şi aportul juristului, gînditorului politic şi politicianului

olandez Hugo Grotius (1583 - 1645). Tratatul lui principal Despre dreptul la război şi

pace este consacrat problemelor dreptului internaţional: „...nu poate fi supus îndoielei

faptul, menţiona Grotius, că şi acea uniune, în care se uneşte omenirea sau se unesc căteva

popoare, au nevoie de drept ; aceasta îi era clar aceluia care a spus, că nu trebuie de

65

săvîrşit fapte necinstite chiar şi pentru binele patriei. Aristotel admonestrează sever pe acei

care nu suferă asupra sa nici un fel de putere , în afară de cea legitimă şi care, printre

altele, în nici într-un fel nu au grijă de faptul, sînt ei drepţi sau nu în relaţiile externe cu

străinii".

Pentru ştiinţa politică prezintă interes şi concepţia lui privind dreptul natural,

„...Mama dreaptă a dreptului natural este însăşi natura omului, menţiona Groţiu , însă

mama dreaptă a dreptului intern de stat este însăşi obligaţia, acceptată în urma acordului

comun, dat fiind faptul că ultima capătă puterea sa de la dreptul natural, atunci natura

poate trece drept ca un fel de născătoare a dreptului intern de stat." În accepţiunea lui

Grotius pe dreptul natural în primul rînd se bazează, dreptul civil şi anume dreptul la

proprietate, dreptul de a se folosi în caz de necisitate, dreptul la circulaţie pe pămînt şi

rîuri, dreptul la reşedinţa temporară, dreptul persoanelor izgonite de la locul său de trai

permanent de a locui sub puterea altui stat, dreptul de a efectua acţiuni necesare pentru a

dobîndi surse pentru existenţă etc.

Thomas Hobbes (1588 - 1679) - filosof şi gînditor poliţe englez. A fost secretarul şi

continuatorul filosofiei lui Bacon. Hobbes examinează statul şi alte fenomene ale vieţii

sociale pe principiile natural - ştiinţifice. In lucrările sale Cu privire la cetăţean, Elements

of Law, Leviathan sau Materia, forma şi puterea unui stat eclesiastic şi civil etc Hobbes îşi

expune ideile sale politice, dezvoltă ideia trecerii de la starea naturală la societatea civilă,

adică la societatea politică . In Leviathan... Hobbes porneşte de la ideea că „Oamenii sunt

egali de la natură. Natura ia creat pe oameni egali în privinţa capacităţilor fizice şi

intelectuale..." El găseşte trei pricini principale de război în natura omului: în primul rînd,

rivalitatea; în al doilea rînd, temerea; în al treilea rînd, setea slavei. În toate cazurile omul

recurge la violenţă: în primul caz, urmărind scopul de a deveni stăpîn pe alţi oameni, de a

se îmbogăţi; în al doilea caz, urmărind scopul autoapărării; în al treilea rînd, în rezultatul

diferirtor mărunţişuri: de la un cuvînt, un zîmbet sau nu este de acord cu vreo opinie etc. În

starea naturală, prestatală a omului, în lipsa unei stări civile (politice) permanent are loc un

„ război al tuturora împotriva tuturor". „De aici reese, menţiona Hobbes, că atît timp cît

oamenii trăiesc fără o putere comună, ce îi menţine pe toţi în frică, ei se află în acea stare,

care se numeşte război, şi anume într-un război a tuturora împotriva tuturor". Şi acest

66

război este considerat de Hobbes ca o perioadă de timp pe parcursul căreia se manifestă

evident voinţa de a lupta pe calea bătăilor. În această perioadă de timp omul se foloseşte

de dreptul său natural (right of nature), jus naturale care este libertatea omului de a folosi

propriile forţe în modul cum consideră el necesar pentru aşi păstra propria natură, adică

propria viaţă, şi, prin urmare, libertatea de a face tot ce din punctul lui de vedere este

binevenit pentru aceasta.

În starea naturală omul are dreptul la orice. Oamenii, în accepţiunea lui, în

această perioadă trăiesc înr-o situaţia de frică totală deoarece lipseşte puterea - unica care

ar fi în stare să pună capăt acestei frici,violenţei universale, stării permanente de război.

Acest lucru contravine tendinţelor naturale ale omului privind principiul autoconservării.

Hobbes face trimitere la legea naturală principală. Prima parte a acestei reguli, menţiona

Hobbes, conţine prima şi principala lege naturală care spune că trebuie de căutat pacea şi

de a o urma. Partea a doua este conţinutul dreptului natural care se reduce la dreptul de a

se apăra cu toate mijloacele posibile. În acest caz, consideră Hobbes, oamenii trebuie să

încheie un tratat social. Încheiera tratatului face ca gloata să se transforme într-o societate

organizată. Astfel tratatul devine baza unei noi forme de comunicare între

oameni:,,...provinienţa numeroaselor comunităţi umane e legată ", în opinia lui Hobess, „

nu de simpatiile reciproce ale oamenilor, ci de frică reciprocă". Eşirea din această stare

de „frică reciprocă" a fost găsită înpersoana statului, căruia ( dat fiind faptul că el este

format din cetăţeni civilizaţi iar statul şi societatea civilă sunt noţiuni indentice, din

punctul de vedere a lui Hobbes) poporul îi transmite drepturile şi libertăţile sale

naturale, căci numai statul este în stare să găsească pîrghiile necesare de a supune voinţa

tuturora unei voinţe unice cu scopul de a asigura pacea şi securitatea şi să rezolve toate

problemele ce se iscă în societate. La Hobess individul este privit ca o unitate organică

dintre natural şi social.

Hobbes se pronunţă categoric împotiva separării puterii între diferite organe ale

puterii: între rege, paiaţa lorzilor şi paiaţa obştinilor. El considera că separarea puterilor

este una din pricinile destrămării statului. Puterea trebuie să fie tare şi fermă, iar puterea

deplină trebuie să fie în mîinile persoanei ori organului căruia i- a fost transmisă. Deci

libertatea nelimitată a indivizilor trebuie să fie neapărat supusă puterii, pentru a evita

67

războiul incontinuu. In acest fel individul devine un cetăţean al societăţii civile. Hobbes

consideră că cea mai bună formă de conducere în stat este monarhia absolută, o putere

nelimitată ce reprezintă unitatea tuturor voinţelor cetăţenilor săi şi care face ca cetăţenii

să se supună necondiţionat legilor. Ideea etatistă, suveranităţii de stat a lui Hobbes a fost

generată atît de lupta politică încordată internă: (anii de guvernare a lui Iacob 1603 -1625

din preajma revoluţiei, perioada revoluţiei engleze din anii 1640 -1660), precum şi pe

arena internaţională (lupta cu Spania şi crearea imperiilor coloniale). Aceste evenimente

au dus la creşterea haosului în societate, scăderea, ba chiar la disparişia rolulului regulator

al tradiţiilor, legilor etc. Şi pentru a preveni pe viitor un război civil sau revoluţiile, a

restabili ordinea este necesar de avea un stat puternic, o monarhie absolută, considera

Hobbes. Un război religios în accepţiunea lui Hobbes poate fi prevenit în cazul în care

puterea politică este concomitent şi o putere religioasă. El era partizan al puritanismului -

curent care era în opoziţie faţă de religia anglicană oficială. Hobbes se pronunţa

categoric împotriva tendinţelor maximaliste a independenţilor care aveau o orientare

radicală în lupta împotiva oricărei religii comune de stat, pentru libertatea deplină a

conştiinţei. Monarhia absolută, adică statul care nu se supune legilor, este în drept să

înnăbuşe orice răscoală, să suprime orice rezistenţă, să nu dea posibilitate ca să se

răspîndească în societate ideile care ar putea submina puterea absolută şi să interzică

organizaţiile care chemau la revoltă.

Reprezentant ilustru al ştiinţei politice din această epocă a fost un alt filosof şi

gînditor englez, John Locke (1632 - 1704) care se consideră întemeitorul liberalismului

clasic. El a trăit în epoca revoluţiei engleze, este unul dintr - acei care a pus baza

sistemului politic britanic contemporan. Cea mai însemnată lucrare ce ţine de domeniul

politic este Două tratate cu privire la guvernare.

Vom menţiona că gîndirea politică din această perioadă istorică prezintă în sine şi un

exemplu strălucit de legătură organică dintre teoria politică şi lupta politică.

Locke dezvoltă teoria despre apariţia naturală a statului. Starea naturală la Locke

spre deosebire de Hobbes are un caracter reglementat de normele dreptului natural. Starea

naturală este o împărăţie a libertăţii, egalităţii şi proprietăţii private. Locke argumentează

drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului Liberi şi egali ia creat pe oameni

68

Dumnezeu. Din aceste considerente oamenii nu pot fi supuşi puterii fără consimţămîntul

lor. Libertata totală în acţiuni şi folosirea proprietăţii personale este starea naturală .

Egalitatea constă înfăptui că drepturile şi puterea sunt proprietăţi ale tuturora. Proprietatea

privată apare înaintea statului şi este un drept natural fundamental al individului. Anume

proprietatea stă la baza organizării sociale a societăţii în corespundere cu legile naturii:,

„ la baza proprietăţii se află munca ce separă munca personală de cea comună,

extrăgînd-o din starea conservată de natură". Deci după Locke proprietatea este un

institut veşnic iar scopul principal al unirii oamenilor în stat urmăreşte protejarea

proprietăţii. Pentru Locke proprietatea privată este inelabilă. Hobbes însă considera că

stăpîn suprem al proprietăţii trebuie să fie statul, puterea absolută care poate confisca

această proprietate.

Încheierea tratatului şi înţelegerea la Locke are un alt sens. Acest tratat, înţelegere

are un caracter limitat, strict determinat, se încheie cu scopul de a a apăra libertatea şi

proprietatea oamenilor. Statul nu este atotputernic, menţiona Hobbes, iar cetăţenii nu sînt

lipsiţi pe deplin de drepturile sale. Dacă statul nu respectă contractul, înţelegerea,

poporul are dreptul la revoltă. Prin aceasta Locke îndreptăţeşte revoluţia burgheză

engleză. Conform înţelegerii oamenii au dreptul şi la un control asupra guvernului.

Ca să nu se ajungă la răscoală, ca cetăţenii să fie protejaţi împotriva abuzului din

partea puterii şi ca să nu se admită transformarea formei democratice de guvernare în

monarhie absolută şi tiranie, Locke consideră necesară separarea puterii în stat: legislativă

( puterea supremă, responsabilă de adoptarea a unor legi raţionale) şi executivă care ar

urmări executarea legilor adoptate. „In acest fel, menţionează Locke, puterea legislativă şi

executivă trebuie separate ".

În Două tratate cu privire la guvernare, Locke mai menţionează că în fiecare stat

mai există o putere, care poate fi numită putere naturală, deoarece ea corespunde acelei

puteri de care în stare naturală dispunea fiecare om pînă la faptul cînd el a devenit

membrul societăţii. Această puterev Locke o numeşte putere federală. Necătînd la faptul

că în fiecare comunitate în realitate puterea executivă şi federală se deosebesc una de alta,

Locke consideră că aceste puteri nu trebuie transmise în acelaşi timp în diferite mîini.

Aceasta poate duce la aceia că puterea societăţii poate să se afle sub un comandament

69

diferit iar aceasta mai devreme sau mai tîrziu poate duce la dezordine sau moarte. însă

instanţa supremă în stat rămîne poporul, iar puterea legislativă este delegată de popor

Locke se expune pentru supremaţia legii în societate: „ nici un individ care se află în

societatea civilă nu poate face excepţie de la legile acestei societăţi". După cum vedem

Locke se exprimă pentru un stat de drept. Dreptul este temelia libertăţii, autonomiei

individului. Puterea statului reese din contractul social şi ea trebuie limitată de lege. Ideile

liberale a le lui Locke au fost dezvoltate în continuare de gînditorii politici din secolele

următoare.

In cncluzie, Locke a contribuit la elaborarea doctrinei liberalismului clasic; ideilor

dreptului natural: starea naturală este o împărăţie a libertăţii, egalităţii şi proprietăţii;

provenienenţei contractuale a statului; promovează ideile separării puterii, suveranităţii

poporului, drepturilor inalienabile ale omului, statului de dreptâ; a pus bazele sistemului

politic britanic contemporan.

Ideea inalianabilităţii drepturilor omului pentru prima dată formulată de Locke,

începînd cu sfirşitul secolului al XVIII - lea îşi găseşte materializarea în diferite

documente politico -juridice din S.U.A. şi ţările Europei, cum ar fi :„Declaraţia despre

independenţă "(4 iulie 1776 în SUA), „Declaraţia drepturilor omului şi a

cetăţeanului"(Franţa, 1789). începînd cu secolul al XX- lea această idele îşi găseşte

aplicarea şi în diferite acte internaţionale: „Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului"(10 decembrie 1948, ONU) etc.

Vom menţiona că această idele şi-a găsit reflectarea şi în Constituţia Republicii

Moldova (24 iunie 1994).

În articolul 4 al Constituţiei Republicii Moldova se menţionează: dispoziţiile

constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se inerpretează şi se aplică în

concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelate

tratate la/Republica Moldova este parte".

Importante pentru ştiinţa politică sînt şi lucrările remarcabilului filosof, gîndîtor

politic, panteist şi ateist olandez Benedict (Baruh) Spinoza (1632 - 1677), Tratatul

teologico - politic, Etica şi Tratatul politic. „...Ca oamenii să trăiască în securitate şi în

modul cel mai bun, necesar trebuiau să între într-o înţelegere şi deaceia ei au procedat în

70

aşa fel, că în mod colectiv dispun de dreptul pe care fiecare de la natură avea dreptul la tot

şi că el mai mult nu se determină de forţă şi dorinţele fiecăruia ci pe baza puterii şi voinţei

comune ă tuturora ". Astfel societatea constituită pe baza unui contract „va avea dreptul

natural suprem asupra la tot, adică dominaţia supremă, cărei fiecare va fi obligat să i se

supună sau binevol, sau sub frica pedepsei supreme. Însă dreptul unei asemenea societăţi

se numeşte democraţie care de aceia se şi defineşte ca adunare generală a oamenilor care

în comun au dreptul suprem asupra la tot ce poate el, menţiona Spinoza." Se consideră că

Spinoza este printre primii gînditori politici a epocii Vremii Noi care a demonstrat

posibilitatea constituirii unei republici democratice, fiind un partizan înflăcărat al

guvernării republicane şi adversar al monarhiei. La formarea concepţiilor ideinico - poliice

ale lui Spinoza a contribuit învăţătorul lui de limbă latină, Van den Esten, adeptul lui

Vanini, de asemeni şi U. Acost, reprezentant al ateiştilor evrei.

Este important aportul m dezvoltarea ştiinţei politice a cunoscutului filosof, jurist şi

gînditor politic, a liberalului francez Charles Luis de Secondant Montesquieu (1689 -

1755). Studii juruduce face la Bordo şi Paris. A ocupat postul de consilier şi preşedinte al

parlamentului (pînă la revoluţia din 1748 acesta a fost un organ judecătoresc) de la

Bord€f> Călătoreşte mult prin Europa. 20 de ani consacră creaţiei ştiinţifice. în romanul

său filozofic Scrieri persane (1721) se expune împotriva despotismului, regulilor şi

moravurilor Franţei absolutiste, împotriva regimului politic al regelui Ludovic al XV —

lea. In lucrarea sa Consideraţii asupra cauzelor grandorii şi decadenţei romanilor (1734)

prezintă statul ca o instituţie naturală. Cea mai valoroasă lucrare este considerată Despre

spiritul legilor (1748), numită „evanghelia iluminismului". Viziunile sale politice au un

caracte sociologic. El considera că există legităţi obiective privind dezvoltarea

fenomenelor sociale. Astfel el elucidează legile istorice. Evoluţia societăţii, după

Montesquie, trece prin cinci etape:stare naturală, familia.societatea timpului eroic,

societatea civilă, stat. „Societatea civilă e una a rivalităţii, - scrie Monesquie,- şi, în

rezultat, se transformă în stat, organ al violenţei pentru evitarea duşmăniei între cetăţeni.

Unitatea în cadrul statului este posibilă cînd apare unitatea de voinţă - această unitatea si

este societate civilă (stare civilă) "

71

În literatura ştiinţifică el este recunoscut ca clasic al teoriei separării puterilor ,

deoarece numai aceasta poate asigura în societate libertatea politică. Separarea puterilor

este privită de către el ca o „balanţă a puterilor", care trebuie să fie materializată în

constituţie. Libertatea politică are loc numai acolo unde nu este abuz de putere. Istoria a

confirmat că orice om ce deţine puterea are tendinţa de a abuza de putere. Şi ca aceasta să

nu se întîmple este necesară separarea puterilor în legislativă, executivă şi judecătotească.

Din punctul de vedere a lui Montesquie există trei forme de bază de guvernare:

republicană (conducerea oefectuiează poporul sau o parte a lui), monarhică (puterea se

realizează de o singură persoană pe baza legii) şi despotică (o persoană conduce fără nici

un fel de legi şi reguli). Guvernarea despotică nu este acceptată de Montesquie. Scopul

teoriei separării puterilor este asigurarea securităţii cetăţenilor de la samavolnicie şi

abuzul de putere, asugurarea libertăţii politice, adică „dreptul de a afce totul ce este

permis de lege ". Montesquie menţionează că pentru a asigura libertatea politică este

necesar ca în societate să existe şi instituţiile respective care ar fi cointeresate în libertate şi

ar putea s-o apere de la atentatul puterii. Puterile separate au o specializare concretă şi sînt

independente, dar conclucrează între ele. Monesquie consideră că executivul trebuie să

aibă dreptul de iniţiativă legislativă (art. 73 din Constituţia RM statutează că dreptul de

iniţiativă legislativă aparţine deputaţilor în Parlament, Preşedintelui RM şi Guvernului),

iar parlamentul ar trebui să efectuieze controlul privind executarea legilor.

După cum am menţionat mai sus în Scrieri persane Montesquieu se pronunţă

împotriva despotismului, dar este adept al monarhiei parlamentare din Anglia,

considerînd că anume în această ţară s-a realizat destul de eficient principiul separării

puterii ce a dus la stoparea despotismului. „Lichidaţi în monarhie prerogativele seniorilor,

clerului, dvorenllor şi a oraşelor, şi voi în curînd veţi primi în rezultat statul... despotic".

Independenţa puterii judecătoreşti este necesară pentru a opri pe celelalte două, discutarea

şi adoptarea unor legi raţionale. Teoria separării puterilor şi-a găsit implementarea în

Constituţia S.U.A. din anul 1787 şi în Constituţia Franţei din anul 1791. Această teorie

mai tîrziu a fost aplicată în practica tuturor ţărilor lumii, inclusiv şi în Republica Moldova.

72

Articolul 6 din Constituţia RM statutează: ,Jn Republica Moldova puterea

legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi colaborează în exercitarea

prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei".

Diversitatea legilor şi instituţiilor statale din punctul lui de vedere sunt legate şi de

anumite condiţii istorice, este în strînsă dependenţă de formele de stat. Montesquie

enumără amănunţit acele condiţii geografice (clima, solul etc), economice, culturale cărora

trebuie să le corespundă legi raţionale şi drepte. Montesquie este considerat şi ca

fondator al „ determinismului geografic ".

Vom menţiona şi aportul la dezvoltarea teoriei şi practicii politice a gînditorilor

politici americani - fondatorilor statului american şi a Constituţiei S. U. A. - James

Madison (1751 -1836); politicianului şi filosofului american, a preşedintelui Statelor

Unite ale Americii, a fondattorului Partidului democrat, a lui Thomas Jefferson (1743 -

1826) care este şi autorul renumitei Declaraţii cu privire la independenţă. A fost ales de

două ori preşedinte a S.U.A. (1801 -1809); a lui Alexander Hamilton.

A. Hamilton, J. Madison şi John Jay în Eseuri federaliste (1887) propun o nouă

schemă de alegere a preşedintelui ţării, ca el să fie ales inderect, de un Colegiu Electoral.

Deci ei au considerat că nu este necesar controlul direct al americanilor asupra

procesului politic şi alegerii preşedintelui ţării. Autorii Constituţiei americane (1787) au

mers la acest pas din considerentele ca nu cumva să se manifeste în procesul alegerilor

răbufnirea„patimilor populare", care poate fi necontrolată. Hamilton considera că în

cazul guvernărilorpopulare cel mai mare pericol pentru libertate îl prezintă „spiritile mai

mobile", dominate deglorie, dorinţa de putere care vor încerca prin principiul de animaţie

superioară să vină la putere. El se temea de faptul că în acest caz cetăţenii

nepricepuţi,provenciali şi mărginiţior cădea pradă demagogiei acestor spirite mobile,

dornice de putere. Şi ca să evite acest pericolau propus această schemă de alegere a

preşedintelui ţării. Din aceste temeri instituţiile americane de guvernămînt au fost create

după principiul „ambiţiilor trbuie să li se contrapună alte ambiţii "-„putere şi contra -

putere".

Nu putem trece cu vederea şi aportul gînditorilor socialismului utopic privind

dezvoltarea teorie politice. Avem în vedere pe: Sir Thomas Morus (1478 - 1535), renumit

73

prin lucrarea sa Utopia, Tommaso Campanella (1568 -1639), este cunoscut prin lucrarea

sa Cetatea soarelui, Gabriel Mably (1709 - 1785), Francois Babefh(1760 - 1797), Saint

Simon (1760 -1825), Charles Fourier (1772 -1837), Robert Owen (1771 - 1858)etc.

Care sînt ideile principale expuse de gînditorii socialismului utopic. Ei pledau

pentru: egalitatea deplină a membrilor societăţii. Din punctul lor de vedere aceasta se

poate realiza prin înlăturarea proprietăţii private. La guvernare vor participa numai

oamenii muncii. Pentru a instaura această guvernare în lupta politică ei nu exlud aplicarea

violenţei. Se pronunţau pentru organizarea comploturilor, conspiraţiilor. în susţinerea

acestor acţiuni ei se pronunţau din motivul că vechii guvernanţi au uzurpat prin forţă şi

înşelare drepturile cetăţenilor. Din aceste considerente ei pot fi răsturnaţi tot numai prin

forţă, violenţă.

Ei pledau pentru o societate ideală, care în realitate este imposibil de realizat, adică

este o utopie.

Considerăm că aportul lor este în critica rînduelilor existente şi politice în societăţile

respective. Schimbările din punctul lor de vedere pot fi realizate numai pe căi radicale şi

nicidecum reformiste. Ei propuneau realizarea acestor idei într-o nouă societate, care în

realitate nu poate fi realizată. Din aceste considerente neologismul utopie se foloseşte cu

înţelesul de societate ideală, imposibilă.

Ideile utopice după cum menţionează sociologul Karl Mannheim în lucrarea sa

Ideologie şi utopie (1929) sînt idei „incongruente cu realitatea". Odată înfatuite aceste

idei în realitate ar duce la răsturnarea ordinei sociale existente şi aceste idei utopice ar

deveni într-un timp scurt o ideologie. Dar şi ideologia din punctul de vedere a lui Karl

Mannheim constă din idei incongruente cu realitatea. O ilustrare evidentă a acestei

afirmaţii este ideologia marxist - leninistă. Ideile marxiste, transformîndu-se într-un timp

destul de scurmau dus la formarea lor înfr-o ideologie dominantă, ideile căreia au fost

incongruente cu realitatea.

Un reprezentant al ideologiei democratice şi iluminismului a fost iluministul,

filosoful, pedagogul şi politologul francez Jean Jaques Rousseau (1712 - 1778). Cea mai

importantă lucrare este Contractul social. In această lucrare se întemeeiază principiul

suveranităţii populare, elaborează bazele democraţiei nemijlocite, în conformitate cu care

74

poporul nu numai că are dreptul la autodirijare, dar este în stare nemijlocit să participe

la conducerea cu statul.

Pentru ştiinţa politică însemnătate au şi lucrările Discurs asupra inegalităţii, Despre

economia politică.

Rousseau a trăit în perioada cînd în Europa cu paşi gigantici se dezvolta ştiinţa şi

industria. Puterea însă devine o frînă a acestui progres, devine o susrsă a conflictelor.

Reeşind din această realitate Rousseau întemeeiază ideea despre voinţa generală ca

bază a guvernării statale. Ideea principală de guvernare cu statul în teoria lui Rousseau

este următoarea: poporul ca exponent a voinţei majorităţii comandă iar funcţionarii

statului spriginindu - se pe legile adoptate cu voinţa majorităţii -, conduc. în această

formulă găsim democtratismul politic a teoriei savantului. Rousseau demonstrează

neeficienta formelor reprezentative a puterii. Ideea voinţei majorităţii exlude apărarea de

către stat a intereselor de grup, a unei persoane aparte.

Această concepţie reduce sfera politicului pînă la minimum deoarece dispare

problema coordonării intereselor. Rousseau nu mai consideră statul o creatură divină,

statul este o creaţie a raţiunii oamenilor. Statul se poate reface, moderniza, se pot pune

unele limite.

Scopul contractului social în concepţia lui Rousseau era de a reorganiza viaţa socială

în aşa fel încît acesta să-i ajute omului să revină la starea naturală care ar corespunde

naturii umane. Fiecarte individ trebuie să renunţe la libertatea naturală şi drepturile

nelimitate, în schimb el capătă drepturi şi libertăţi civile, irnclusiv şi dreptul la proprietate.

Contractul este o înţelegere egală între egali, contrar prevederilor altor ideologi care

considerau contractul-ca o înţelegere între cetăţeni şi diriguitori Starea nouă care apare în

rezultatul încheierii contractului Rousseau o numeşte stare civilă. Astfel contractul

stabileşte un nou cadru politic - republica pe care o consideră ca cea mai ideală formă de

guvernare. Este legitimă numai puterea democratică, libertatea se păstrează numai în aşa

stat, unde tot poporul participă la stabilirea legilor ca rezultat a exprimării voinţei

majorităţii. Societatea este cu atît mai democratică cu cît guvernarea se confundă cu

poporul. Spre deosebire de Locke la Rousseau supremaţia voinţei poporului este o

constantă a procesului politic, principiul de bază a dirijării cu statul Suveranitatea este

75

realizarea voinţei generale privită de Rouseau ca rezultat al integrării voinţei tuturor. Şi

numai această voinţă generală este în stare să contribue la realizarea binelui general, să

reprime interesele individualiste ale omului. în baza voinţei generale la cererea societăţii în

orice moment poate fi răsturnat guvernul. După Rousseau, suveranitatea este unitară,

indivizibilă, inalienabilă şi trebuie să aparţină pe deplin numai poporului ,JZu afirm, scrie

Rousseau, că suveranitatea, care este numai realizarea voinţei generale, nu poate fi

înstrăinată...Poate fi transmisă puterea, însă nicidecum voinţa ". Reeşind din conceptul

său privind suveranitatea Rousseau neagă ideia privind forma reprezentativă de

conducere. Fiecare cetăţean trebuie să participe personal la discuţia şi adoptarea legilor.

Adică pledează pentru democraţia participativă durectă. Rousseau exprimă ideea că

voinţa generală nu poate fi reprezentativă. Din acelaşi concept a suveranităţii ajunge la

concluzia că nu poate avea loc şi separarea puterilor ca garanţie a libertăţii politice. El

ajunge la concluzia că statului i se pot arăta nişte limite, că statul se poate modifica. Pentru

a evita samovolnicia, fărădelegile este deajuns să se delimiteze componenţa organelor

legislative şi executive. Iar puterea executivă trebuie de supus suveranului. Deci este

necesară divizarea funcţiilor organelor de stat. Rousseau distinge următoarele forme de

stat: democraţia, aristocraţia şi monarhia. Şi cea mai bună formă de stat este aceia care

este capabilă să formeze un popor mai virtuos, mai luminat, mai înţelept şi mai bun.

Aportul său la dezvoltarea gîndirii politice îşi aduce şi activistul politic, gînditorul

politic şi teoreticeanul teoriei conservatismului Edmund Berk (1729 - 1797). Cea mai

cunoscută lucrare este Meditaţii privind revoluţia din Franţa.... Berk supune criticii bazele

teoretice a revoluţiei franceze. Berk nu este de acord cu ideile lui Rousseau. El consideră

că teoria nu poate fi o bază trainică a politicii, o orientare a ei, ideia voinţei majorotăţii.

După Berk politica trebuie să aibă rădăcini trainice în istorie. Ordinea în stat este un

rezultat al istoriei şi tradiţiilor în societate. „ O adevărată înţelepciune politică, scrie Berk,

constă în faptul ca să îndreptăm şi nu în nimicirea instituţiilor precedente." Ideeile lui Berk

au fost dezvoltate de savantul francez J. de Mestr care considera că statul este un organism

viu , că el trăeşte cu forţele , care au rădăcini în trecutul îndepărtat şi pe care statul singur

nu le cunoaşte bine. Astfel ia naştere o nouă direcţie teoretică numită conservatism.

76

Conservatismul este bazat pe ideea că politica trebuie să se sprigine pe tradiţie care

îndeplineşte un rol regulator-director faţă de putere. "

„Orice putere, care dispreţueşte moravurile şi tradiţiile, va căuta mijloace ca să se

menţină... Cînd din viaţă vor pleca vechile tradiţii şi reguli, perderile vor vi de

nerestabilit. Din acest moment noi nu vom mai avea o busolă, şi noi nu vom şti, spre care

port plutim ".

Apud Berk, tradiţia este un produs al istoriei, un rezultat al experienţei istorice.

Istoria alege tot ce este mai de preţ şi tot ce este mai bun, devine baza dezvoltării

următoare, spriginul unei guvernării înţelepte.

In această perioadă isrorică se cristalizează ca direcţie de cercetare direcţia

culturologică de analiză a politicii şi puterii. Savanţii în baza analizei ştiinţifice ajung la

concluzia că starea şi particularităţile culturii politice şi mentalitatea societăţii concrete

determină în mare măsură politica, puterea, dirijarea cu statul.

Elaborării problemelor statului a acordat o atenţie deosebită filosoful, pedagogul şi

politologul german Imanuil Kant (1724 - 1804). Printre lucrările politice cea mai

cunoscută şi actuală este tratatul Spre pacea veşnică. Concepţiile lui Kant privind statul

şi dreptul sînt elaborate în Metafizica moravurilor în acest tratat Kant elaborează un

proiect privind menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale cu ajutorul unui organ

internaţional.. După Kant, statul trebuie să se sprigine pe lege, iar cetăţenii lui trebuie să

se conducă de imperativul categoric. Kant atrage atenţia la legătura strînsă şi deosebirea

esenţială între stat, drept şi etică. Această legătură Kant încearcă s-o arate prin noţiunea de

„imperativul categoric" care este o regulă generală obligatorie de care trebuie să se

conducă toţi oamenii. Imperativul categoric presupune nu numai respectarea unor anumite

reguli şi norme, dar care duce pe fiecare spre idealul moral, fără de care nu poate să se

constituie cetăţeanul. Şi această normă generală este exprimată de Kant în felul următor:

„...procedează numai conform acestei maxime, conducîndu-te de care tu în acelaşi timp

poţi să doreşti, ca ea să devină o lege generală". Şi această maximă exprimă un principiu

general uman: „ Cum doriţi ca oamenii să procedeze cu voi aşa procedaţi şi voi". În

teoria lui Kant statul este conceput ca stat de drept: „ statul este

77

o asociaţie a multor oameni supuşi legilor de drept". Normele de drept reglează

relaţiile externe dintre oameni, morala ţine de motivarea internă.

Marele filosof şi gînditor german Gheorg Wilhelm Friedrich Hegel (1770 - 1831)

în ştiinţa politică elaborează teoria dezvoltării naturale a dreptului şi statului. El a atras

atenţia la legătura statului, dreptului şi libertăţii voinţei omului. Statul îl prezintă ideal şi îl

tratează ca ,, realitatea ideei morale", „ de la sine existentă şi de la sine îndeajuns " voinţa

generală. O mare realizareu a filosofului se consideră determinarea societăţii civile ca o

expresie a intereselor particulare şi stabilirea corelaţiei dintre stat şi societatea civilă.

Hegel distinge societatea civilă şi statul politic. în societatea civilă poate să se manifeste

libertatea omului. Dar în societatea civilă nu se atinge adevărata libertate. Numai statul

este o manifestare a înţelepciunii, adevăratei libertăţi şi a dreptului.

In anul 1831, sociologul, istoricul şi omul politic francez, Alexis de Tocqueville

(1805 -1859) pleacă într-o călătorie în S.U.A. cu scopul ca personal să se convingă ce dă

personalităţii democraţia şi orînduirea republicană, societăţii şi statului. Rezultatul acestei

călătorii 1-a făcut să scrie renumita sa lucrare „Democraţia în America ". Opiniile politice

a le lui Tocqueville se pot caracteriza ca liberal - republicane. Ajungem la această

concluzie deoarece Tocqueville imediad cum Napoleon a proclamat imperiul a demisionat

din postul de Ministru de externe din cabinetul format de împărat. Tocqueville ajunge la

următoarele concluzii privind democraţia: democraţia este o legitate internaţională şi

ireversibilă prin care se afirmă dreptatea socială şi are loc declinul aristocraţiei; „însăşi

esenţa conducerii democratice constă în supremaţia majorotăţii asupra minorităţii".

Democraţia contribuie la prosperarea majorităţii, asigură libertatea şi participarea

cetăţenilor la procesul politic. Aceste* sînt priorităţile pe care le-a văzut Tocqueville

întruchipate în sistemul politic american, în jnsjtuţiile statale şi Constituţia SUA;

Tocqueville observă şi unele neajunsuri ale democraţiei printre care enumără

individualismul extrem ce duce la egoism, apatia cetăţenilor, indiferenţa americanilor faţă

de problemele stringente ale societăţii.

În dezvoltarea ştiinţei sociologice şi politice este de remarcat şi aportul filojofului şi

economistuluLgerrnan Karl Marx (1818 - 1883) în lucrările Manifestul partidului

comunist" (coautor F. Enghels),„Ideologia germană", „Kapitalul" etc.

78

în concepţiile teoretice a)le lui Marx se dezvoltă ideea determinării fenomenelor

politice de factorii social - economici, de clasă şi natura de clasă a statului. Totalitatea

relaţiilor de producţie după Marx formează structura economică a societăţii, baza reală

deasupra căreia se ridică suprastructura juridică şi politică şi cărei îi corespund anumite

forme a conştiinţei sociale. „Puterea politică este numai produsul puterii economice" iar

statul este

institutul „clasei economice dominante, care cu ajutorul statului devine de asemeni o

clasă politică dominantă şi obţine în aşa mod noi mijloace de reprimare şi exploatare a

clasei asuprite*'. Bazîndu - se pe ideile materialiste, Marx elaborează teoria luptei de

clasă ca principalei forţe motrice a procesului istoric. Privitor la democraţie Marx scrie:

"nu omul există pentru lege, ci legea există pentru om. Acesta este caracteristica distinctă

a democraţiei".

Marx duce la bun sfîrşit studierea rolul claselor şi intereselor de clasă, a mişcărilor

de masă şi statelor în procesul politic, a formulat învăţătura despre lupta de clasă , a

formulat ştiinţa despre societatea comunistă , a fundamentat abordarea formaţională

privind istoria omenirii. El a studiat interacţiunea proceselor social - economice şi politice.

Trecerea de la o formaţie la alta el o vedea prin revoluţia politică. S-a expus pentru

dictatura proletariatului în studierea proceselor politice pe larg a început să se aplice

metoda dialectică. . Principalul ce a făcut Marx pentru ştiinţa politică a creat metodologia

cercetării domeniului politicului. însă concepţiile lui Marx privind dezvoltarea lumii în

secolul al XX- lea nu s-au îndreptăţit El a subapreciat rolul contradicţiilor dintre clase, a

revoluţiei ca formă de rezolvare a lor, greşit vedea rolul statului numai ca o armă de

reprimare a clasei dominante. Multe din ideile lui Marx se dezvoltă şi astăzi de diferite

orientări socialiste, de metodele lui se foloseşte ştiinţa,

In concluzie. In această perioadă istorică cu concursul savanţilor ştiinţelor

socioumane se întroduc în circuitul ştiinţific un şir de noţiuni, idei şi doctrine politice cum

ar fi: concepţia „drepturile naturale şi inalienabile ale omului" din care reieşeau drepturile

şi libertăţile fundamentale ale omului; teoria „contractuală a originei statului"; teoria

„suveranităţii populare", separării puterilor", societăţii civile", „statului de drept",

conceptul privind „ natura socială de clasă a provinienţii " etc.

79

În această perioadă îşi găsec argumentarea un şir de ideiogii politice cum ar fi

etatismul, liberalismul, democraţia, conservatismul, socialismul etc.

Putem afirma cu certitudine că gînditorii politici a acestei perioade istorice se

caracterizează prin faptul că are loc unirea treptată a ideiior politice a diferitor oameni

iluştri ai epocii date într-o ştiinţă politică, la oformarea ei într-o ştiinţă autonomă, distinctă.

Recomandări bibliografice

1. Антология мировой политической мысли. В 5 – ти томах. М., 1997.2. Constituţia Republicii Moldova, Chişinău. 2006.3. Convenţia europeană privind drepturile omului şi libertăţile fundamentale.4. Beniuc V., Politologia, Chişinău, 2000.5. Baudonin J., Introducere în sociologia p&olitică, Bucureşti, 1999.6. Боден Ж., Шесть книг о государстве. - Политология: Хрестоматия /

Сост. Б. А. Исаев, А. С. Тургаев, А. Е. Хренов. - Снб.; Питер, 2006. С.43-45.7. Baudonin J., Introducere în sociologia politică. Bucureşti, 1999.8. Буренко В. И. Политология. - М., 2002.9. Гегель Г. Философия права. - Политология: Хрестоматия / Сост. Б. А.

Исаев, А. С. Тургаев, А. Е. Хренов. - Спб.: Питер, 2006. с. 66 - 69.10. Ю.Гаджиев К. С. Политическая наука. - М., 1994. 11. 12. Gaillard Jean - Michel, Rowley A., Istoria continentului european,

Cartier,2001.13. Гроций Г., О праве войны и мира. - Политолгия: Хрестоматия / Сост. Б.

А. Исаев, А. С. Тургаев, А. Е. Хренов. - Спб.: Питер, 2006. Ы6- 48.14. Гоббс Т., Левиафан или...- Политолгия: Хрестоматия/Сост. Б. А. Исаев,

А. С. Тургаев, А. Е. Хренов. - Спб.; Питер, 2006. с. 50 - 55.15. Денке Ж. Политическая наука. - М., 1993.16. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului17. U.Larousse. Dicţionar degîndirepolitică. Univers enciclopedic. -Bucureşti,

2003.18. Джефферсон Т. Декларация представителей Соединенных Штатов

Америки, собравшихся на общий конгресс. - Политолгия: Хрестоматия / Сост. Б. А. Исаев, А. С. Тургаев, А. Е. Хренов. - Спб.. Питер, 2006. с. 59-69.

19. Larousse. Dicţionar de sociologie. - Univers enciclopedic. - Bucureşti, 199620. EnciuN. Politologia. - Chişinău: Civitas, 2005.21. Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice. Cond.: David Miller. -Bucureşti:

Editura Humanitas. 2000.22. Filosofîa politică a lui Thomas Hobbes / Volumul coordonat de Emmanuel -

Mihail Socaciu.- Iaşi: Polirom, 2001.23. LucaL, Politologie., Timişoara, 1995.24. Локк Дж., Два трактата о правлении. - Политология: Хрестоматия /

80

Сост. Б. А. Исаев, А. С. Тургаев, А. Е. Хренов. - Спб.: Питер, 2006. С. 53 - 56.25. lntroducere în politologie, Polirom, Iaşi, 2000.26. Кант Им. К вечному миру. - Политология: Хрестоматия / Сост. Б. А.

Исаев, А. С. Тургаев, А. Е. Хренов. - Спб.: Питер, 2006. с. 66 - 69.27. Mitran L, Politologia în faţa secolului XXL, Bucureşti, 1997.28. Moşneaga V., Politologici, Chişinău, 1999.29. Монтескье Ш. О духе законов. - Политология: Хрестоматия / Сост. Б. А.

Исаев, А. С. Тургаев, А. Е. Хренов. - Спб.: Питер, 2006. с. 56-59.30. Мухаев Р, Политология. - М, 2001. 31.Политолгия: Хрестоматия / Сост.

Б. А. Исаев, А. С. Тургаев, А. Е.31. Хренов. - Спб.: Питер, 2006.32. Vălsan G, Politologie, Bucureşti, 1998.33. Волков Э., Седлецкий Ю., Основы политической науки и права,

Chişinău, 2006.34. Voiculescu M. Politologie. Victor. Bucureşti 199835. Панарин А. С. Политология: Учебник. Издание второе, переработанное

и дополненное. - М., „ПБОЮЛ С. М. Грачев", 200136. Политология: Учебное пособие для высших учебных заведений. - М.,

„Акалис", 1996.37. Политология для юристов. Курс лекций. /Под ред. Проф. Н. И. Матузова

и проф. А. В. Малько. - М.: Юристь, 1999. 38. Политология: Учебник/Подред. В. И. Буренко, В. В. Журавлева. - М.:

„Экзамен", 2005.39. .Политология: Учебное пособие для вузов. /Научный редактор А. А.

Радугин. -2-е изд., перераб. и дополн. - М.: Центр, 2001.40. Руссо Ж-Ж. Об общественном договоре. - Политология: Хрестоматия /

Сост. Б. А. Исаев, А. С. Тургаев, А. Е. Хренов. - Спб.: Питер, 2006. с. 61-63.41. Современная западная философия: словарь. - М., 1991.42. Спиноза Б. Богословско. Политический трактат. - Политология:

Хрестоматия / Сост. Б. А. Исаев, А. С. Тургаев, А. Е. Хренов. - Спб.: Питер, 2006.С 48-49.

43. Strah Dumitru. Istoria gîndirii politice. Din antichitate pînt în secolul XVIIL Chişinău. Universitatea de Stat din Moldova. 1996.

44. Стретерн Пол. Гегель за 90минупи-М.: АСТ-Астрель,2006.45. Стретерн Пол. Спиноза за 90 минут,- М.: АСТ-Астрель,2006.46. Токвиль А. Демократия в Америке. - Политология: Хрестоматия / Сост.

Б. А. Исаев, А. С. Тургаев, А. Е. Хренов. - Спб.: Питер, 2006. с. 69 -70.

Subiecte pentru autoevaluare

1. Daţi caracteristica Epocii Vremii Noi, Iluminismului şi a Indistrialismului.2. Care sînt deosebirile dintre ideile politice şi ştiinţa politică.3. Prin ce este importantă contribuţia lui T. Hobbes în dezvoltarea ştiinţei

politice.4. Care este aportul lui J.Bodin în teoria politică.

81

5. Care este contribuţia lui J. Locke în dezvoltarea teoriei politice.6. Daţi o analiză comparativă ideilor politice ale lui T. Hobbes şi J. Locke.7. în ce mod şi-au găsit materializarea ideile privind separarea puterilor şi

drepturilinalienabile alt omului în Republica Moldova.

8. Numiţi gînditorii socialismului utopic şi daţo o caracteristică a ideilor lor. Daţi oanaliză comparativă dintre ideile utopiştilor şi realitate. Prin ce se caracterizaeazăutopismul Daţi un exemplu cînd ideile utopiste se transformă într-o ideologie.

9. Prin ce este remarcabil aportul lui J.J. Russeau în dezvoltarea teoriei politice.10. Cine este fondatorul doctrinei conservatoare. Daţii caracterisitica.11. Cine este considerat clasic al teoriei separărilor puterii, în ce constă teoria

separării puterilor.12. Ce înţelegem prin imperativul categoric. Cui îi aparţine această noţiune.

13. Cine dintre gînditorii politici distinge societatea civilă şi statul politic.14. Prin ce se deosebeşte alegerea preşedintelui S. U.A. şi prin ce a fost motivatăaceastă decizie de către fondatorii S. U.A. şi Constituţiei americane. Ce organ alege

preşedintele.15. În ce constă contribuţia lui Alexis de Tocqueville.16. Cine este autorul teoriei luptei de clasă ca principală forţă motrice a

procesuluiistoric. în ce constă această teorie. La instaurarea cărui regim polirtic a contrebuitaceastă teorie. Este această ideologie, sînt aceste idei congruente cu realitatea.

17. Încercaţi să faceţi o generalizare prin ce s-a manifestat această perioadă istorică în dezvoltarea teoriei politice. Care concepţii şi teorii şi-au găsit dezvoltarea.

Subiecte pentru raporturi, comunicări, eseuri, referetae

1. Concepţia politică a lui Thomas Hobess.2. J.Locke despre politică, putere, stat-3.Analiza comparativă a ideilor politice a lui T. Hobbes şi J.Locke.4. S. Montesquie: concepţia privind separarea puterilor.5. Separarea puterilor după Ş. Montesquie şi în Constituţia RM (analiză

comparată).6. Concepţia politică a luiJ.J. Russeau.7. Conceptul despre statul de drept în lucrările gînditorilor politici a epocii

Vremii Noi, Iluminismului şi Industrialismului.8. Drepturile ilienabile ale omului după J.Locke şi în Constituţii, acte legislative,

actele normative internaţionale: Drepturile Universale ale Omului, Convenţiaeuropeană privind drepturile şi libertăţile fundamentale.

9. Utopia: între ideal şi realitate. 10. Concepţia de suveranitate în lucrările gîndirorilor epocii.11. Încercaţi să enumăraţia cele mai importante concepţii, teorii politice care au luat

naştere în această perioadă istorică.

82

TEST

1. Epoca Vremii Noi începe:A) în 1859; B) în 1492; C) în 1789.2. Epoca Industrialismului începe:A) odată cu descoperirea Americii de cftre Columbus; B) odată cuinventarea telefonului; C) odată cu prima revoluţie industrială din Marea Britanie3. Cine dintre aceşti teoriticieni politici printre primii au pus temelia ştiinţei

politice moderne din Franţa?A) Rouseau; B) Montesque; C) Bodin.4. Hugo Groţiu este cunoscut în dezvoltarea ştiinţei politice prin:A) teoria separării puterilor în stat; B) teoria contractului social; C) dezvoltarea

problemelor dreptului internaţional5. Cine din aceşti doi teoriticeni au activat în Epoca Vremii Noi?A) Montesquieu; B) N. Machiavelli; C) Augustin Sfîntul; D) J. Bodin. 6. Căror autori le aparţin ideile, teoriile enumărate?1) Montesquieu A) teoria separării puterilor în stat2) Russeau B) teoria suveranităţii de stat3) Hobbes C) teoria suveranităţii poporului7. Cine dintre aceşti teoHticeni au promovat ideea separării puterilor în stat?A) Hobbes; B) Locke; C) Rausseau; D) Montesquieu;8. Indicaţi în care lucrări au fost dezvoltate următoarele idei (teorii):1) „Principile" A) Teoria suveranităţii de stat2) „Leviafan..." B) teoria suveranităţii poporului3)"Despre spiritul

legilor"C) Scopul îndreptăţeşte mijloacele

4) „Contractul social"D) teoria separării puterilor

83

ISTORIA GÂNDIRII POLITICE IN MOLDOVA

Istoria gândirii politice în Moldova face parte din acel domeniu al ştiinţei politice,

care ne familiarizează cu ideile politice ce au circulat în spaţiul şi timpul istoric al

poporului nostru. Gândirea politică cuprinde cele mai valoroase idei, concepţii moştenite

din trecut, având astfel posibilitatea de a autentifica valorile apreciate de generaţiile

precedente.

1.   Obiectul de studiu şi periodizarea istoriei gândirii politice în Moldova

2.   Evoluţia gândirii politice în Moldova

1. Obiectul de studiu şi periodizarea istoriei gândirii politice în Moldova

Istoria reprezintă nu numai o totalitate de evenimente ce s-au perindat pe parcursul

anilor, ea este viitorul unui popor, demonstrând viabilitatea lui în timp. Istoria este

fundamentul pe care ne străduim să edificăm prezentul şi viitorul, ne motivează să tindem

spre o dezvoltare politică, socială, economică a societăţii în care trăim. Tot istoria

demonstrează că forţa motrice a dezvoltării unei societăţi o reprezintă personalităţile

ilustre, şi anume: dezvoltarea ideilor, concepţiilor lor şi adaptarea acestor idei la condiţiile

istorice existente.

Cunoştinţele în acest domeniu fac să crească sentimentul patriotismului şi al

mândriei de ţară. Nu există popor să nu fi avut o istorie a gândirii politice sau gânditori,

personalităţi care ar fi promovat idei noi. Ne putem mândri şi noi cu prezenţa în cadrul

istoriei noastre a unor personalităţi marcante, cunoscute chiar în plan mondial.

Activitatea de reevaluare a moştenirii trecutului, a tradiţiilor de gândire trebuie să

conducă spre formularea unor judecăţi de valoare despre operele analizate şi concepţiile

unor personalităţi istorice.

Istoria gândirii politice are ca obiect de studiu determinările unei concepţii politice:

cercetarea genezei, detaşarea concepţiei vizând problematica abordată de alte idei,

84

formularea judecăţilor de valoare în legătură cu soluţiile propuse, evidenţierea necesităţilor

cărora această concepţie corespunde, urmărirea consecinţelor, a rolului ei istoric.

În istoria gândirii politice a poporului moldovenesc persistă ideea de independenţă,

ideea de unire, conştiinţă naţională în diferitele sale manifestări, conceptul de patriotism

abordat de majoritatea gânditorilor în operele lor.

Periodizarea. Istoria gândirii politice în Moldova se divizează în următoarele etape:

1.  Gîndirea politică în secolele XV-XVII. Idei politice sunt reflectate în cadrul

mişcărilor eretice ale bogomililor şi husiţilor, în cronografia din secolele XV-XVI, în

operele cronicarilor din secolul al XVII-lea - Grigore Ureche şi Miron Costin, în opera lui

Nicolae Milescu-Spătaru.

2. Gîndirea politică în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

Idei politice sunt elucidate în opera lui Dimitrie Cantemir, în opera lui Antioh

Cantemir, în operele cronicarilor din secolul al XVIII-lea - Ion Neculce şi Nicolae Costin.

3. Gîndirea politică de Ia sfârşitul secolului al XVIII-lea - prima jumătate a

secolului al XlX-lea. Idei politice sunt elucidate în operele exponenţilor iluminismului -

Gheorghe Asachi, Ionică Tăutul, Andro-nache Donici, Alexandru Hâjdeu, Costache

Negruzzi, Alecu Russo, Alexandru Sturza, Mihail Kogălniceanu.

4. Gîndirea politică în a doua jumătate a secolului al XlX-lea -începutul

secolului al XX-lea. Idei politice sunt reflectate în operele exponenţilor socialismului -

Zamfir Ralli-Arbure, Nicolae Zubcu-Codreanu, Mihail Negrescul, în operele exponenţilor

liberalismului -Constantin Stamati-Ciurea, Vasile Laşcu, Paul Leonard, Nicolae

Grădescul, în operele lui Mihai Eminescu, Bogdan-Petriceicu Haşdeu, Alexei Mateevici,

Constantin Stere, în cadrul mişcării de partide din Basarabia.

2. Evoluţia gîndirii politice în Moldova

Evoluţia ideilor politice în Moldova a fost determinată de influenţa a două mari arii

de cultură europeană, şi anume: cea latină şi cea elenă, din care s-a desprins romanitatea

răsăriteană, având la bază cultura romană, primind apoi adânci influenţe bizantine şi un

coeficient de elemente slave, datorită aşezării geografice şi legăturii cu Bizanţul şi cu

slavii.

85

Unele monumente ale literaturii apocrife sud-slave răspândite în Ţările Române din

epoca medievală sunt legate de mişcarea eretică bogomilică. Această mişcare antifeudală a

apărut în secolul al X-lea în Bulgaria; concepţiile sociale şi etice ale bogomililor le putem

găsi în cartea „Trebnicul catar". Această doctrină este caracterizată printr-o |concepţie

dualistă, precum că lumea constă din două părţi componente: Cea invizibilă, creată de

Dumnezeu, şi cea supusă vederii, creaţie a lului. Nu dispunem de date precise privind

existenţa bogomilismului spaţiul nostru, a bogomilismului sub formă de mişcare eretică

bine arganizată, însă cele mai vechi urme de idei eretice sunt aici cele agomilice.

Este important a menţiona că şi în secolele XVI-XVII gândirea slitică din Moldova

nu era izolată de Occident. Aici îşi găseau refugiu, salvându-se de la urmăriri, adepţii lui

Jan Hus. în aşa fel, în Moldova pătrundeau ideile husiţilor, iar la 1461 concepţiile

antifeudale ale husiţilor aflaţi în Moldova au fost descrise într-un manuscris intitulat

„Condamnarea celor 38 de puncte susţinute de ereticii husiţi din Moldova". Autorităţile

din Moldova tolerau husitismul, deoarece acest curent nu prezenta un pericol pentru stat şi

interesele ţării.

Ideile husiţilor nu au găsit aici destui susţinători, dat fiind că situaţia de atunci în

Moldova nu favoriza lupta religioasă pe care o duceau husiţii împotriva bisericii catolice;

totuşi, ideile profesate de ei se bucurau de un anumit interes.

Surse importante din care aflăm despre ideile politice în perioada secolelor XV-XVI

sunt cronicile în care îşi găsesc expresia concepţiile clasei dominante. Istoriografia oficială

moldo-slavă din secolele XV-XVI este reprezentată de scrierile: „Letopiseţul anonim al

Moldovei", „Letopiseţul de la Putna", „Cronica moldo-rusă", „Letopiseţul lui Macarie",

„Letopiseţul lui Eftimie", „Letopiseţul lui Azarie" etc. Toate aceste cronici descriu

evenimentele sub aspect providenţialist, utilizându-se des menţiunea „prin voia lui

Dumnezeu".

Particularităţile orânduirii feudale, sistemul politic al societăţii moldoveneşti din

această perioadă şi-au găsit reflectare în reprezentarea ierarhică a forţelor cereşti, în

principiile şi postulatele ei. Semnificaţia cea mai mare a cronicilor din secolele XV-XVI

rezidă în faptul că, deşi erau scrise într-o limbă străină, inaccesibilă maselor largi, au

păstrat totuşi istoria Moldovei de la 1359 până la 1574.

86

Cronografia din secolul al XVII-lea s-a deosebit de cea din secolele anterioare

prin: a) limbă - cronicile se scriau în limba română; b) funcţia socială a autorilor - feţele

bisericeşti, care până atunci erau autorii cronicilor, cedează locul marilor boieri.

Letopiseţul se scria din propria iniţiativă a boierului cărturar, independent de voinţa

domnitorului. Fiind adepţi ai statului nobiliar, cronicarii nu contestau esenţa divină a

domniei, ei erau preocupaţi mai mult de modul de aplicare a puterii decât de izvorul ei.

Grigore Ureche (1590-1647), fiul boierului Nestor Ureche. A studiat la şcoala

iezuită din Lvov. A ocupat funcţia de mare spătar, mare vornic etc. El a fost primul

cronicar care a scris istoria în limba maternă, având ca subiect principal Moldova. în opera

sa „Letopiseţul Ţării Moldovei de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa

domnilor, care scrie de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă" descrie evenimentele istorice

cuprinse în perioada anilor 1359-1594.

Gr.Ureche susţinea că Polonia are cea mai bună orânduire social-politică, potrivită şi

pentru Moldova. El se pronunţa împotriva absolutismului domnesc şi opta pentru un regim

similar celui din Polonia, unde puterea regelui era limitată de Seim. Idealul politic al

cărturarului este monarhia eligibilă. în Letopiseţ Ureche utiliza comparaţia metaforică a

statului cu ştiubeiul, unde fiecare îşi are locul şi rolul său.

Cunoaşterea istoriei este, în opinia cărturarului, o trăsătură ce deosebeşte popoarele

civilizate de cele barbare. El manifestă o vădită simpatie faţă de domnitorii care au

contribuit la înălţarea Moldovei, care mai presus de orice puneau lupta pentru

independenţa ţării, aceştia fiind, în primul rând, urmaşii lui Ştefan cel Mare. Figura lui

Ştefan cel Mare este pentru cronicar prototipul gloriei umane, însă el nu ezita să dezaprobe

unele războaie purtate de domnitor.

Ureche îşi exprimă ideea că în lume nimic nu e constant, totul e în continuă

schimbare, iar cauza care guvernează schimbările se datoreşte providenţei divine. El

dezaprobă războaiele de cotropire. Dragostea de patrie este unul dintre elementele

principale, în jurul căruia gravitează materialul istoric din Letopiseţ; totodată, marele

cărturar idealizează deseori trecutul.

Gândirea politică din prima jumătate a secolului al XVIII-lea a fost caracterizată

prin elucidarea concepţiilor social-politie ale lui Dimitrie Cantemir (1673-1723), eminent

87

scriitor, om politic, gânditor, savant cu renume european şi o cultură enciclopedică.

Dimitrie este fiul lui Constantin Cantemir, domn al Moldovei. Studiază istoria, filo-sofia,

matematica, logica, etica etc, a fost membru al Academiei din Berlin. Lucrările

gânditorului sunt următoarele: „Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea ...",

„Imaginea tainică a ştiinţei sacre", „Istoria ieroglifică", „Istoria Imperiului Otoman",

„Descrierea Moldovei", „Interpretarea naturală a monarhiilor".

La 15 ani a fost luat ostatic la Constantinopol unde a stat 17 ani, ca zălog al tatălui

său pe lângă înalta Poartă, devenit ulterior domn al Moldovei. Turcii l-au înscăunat pe

Dimitrie Cantemir la Iaşi în anul 1710, având încredere în el, dar noul domn - cărturar a

încheiat la Luţk (Rusia), în anul 1711, un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare, în

speranţa de a elibera ţara de sub domnia turcească. în politica externă s-a orientat spre

Rusia. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al marii boierimi atotputernice şi s-a

pronunţat împotriva transformării ţăranilor liberi în şerbi.

După doar un an de domnie (1710-1711) s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul

ruso-turc şi a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce a fost înfrânt de turci,

neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A

devenit consilier intim al lui Petru I şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă

Harcov i s-a acordat un întins domeniu feudal şi a fost învestit cu titlul de Principe

Serenisim al Rusiei, la 1 august 1711.

Conform concepţiilor lui D.Cantemir, principala cauză a tuturor năpastelor ce se

abat asupra ţării rezultă din politica trădătoare a marilor boieri, care împiedicau

dezvoltarea normală şi firească a statului.

O atenţie deosebită cărturarul o acordă monarhiei şi tiraniei, iar despre republică şi

oligarhie vorbeşte doar în treacăt. Monarhia se bazează pe dreptul ereditar, iar un monarh

luminat trebuie să aibă grijă de binele societăţii, de dezvoltarea economiei şi a ştiinţei.

Tirania se bazează pe acapararea puterii prin uzurpare, fără drepturi legale.

Cantemir consideră că atunci când este în interesul statului, domnul poate şi trebuie

să facă uz de forţă. Autorul deosebeşte două forme de violenţă: violenţă în formă de

uzurpare a puterii, pe care o condamnă, şi violenţa din partea domnitorului ales în mod

legal.

88

Concepţiile lui D.Cantemir privitor la procesul istoric se axează pe învăţătura despre

cele patru monarhii mondiale, care sunt următoarele: „imperiul de la răsărit" - cel persan,

„imperiul de la sud" - al lui Alexandru Macedon, „imperiul de la apus" - cel roman şi

„imperiul de la nord" - cel rus. Imperiul Otoman este „monstrul", care se opune legilor

naturii, din care cauză acesta trebuie să dispară. învăţătura lui D.Cantemir despre patru

monarhii mondiale avea şi un scop bine conturat: a demonstra caracterul legic al

ascensiunii Imperiului Rus şi necesitatea distrugerii Imperiului Otoman.

Cantemir respinge categoric războiul ca fenomen social, efectele lui fiind sărăcia şi

mizeria; condamnă ocuparea ţărilor mici- de cele mari, dar totodată susţine războaiele de

eliberare. Astfel, toate năzuinţele sale au fost dedicate cauzei eliberării Moldovei de sub

jugul turcesc.

Epoca luminilor a constituit o cotitură importantă în dezvoltarea spirituală a

omenirii, o victorie semnificativă a raţiunii asupra concepţiilor mistico-religioase. Condiţii

favorabile pentru apariţia şi dezvoltarea ideologiei iluministe încep să se formeze în Ţările

Române pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, când acestea intră într-o perioadă de

profunde transformări sociale, care au marcat prăbuşirea feudalismului şi stabilirea unui

nou sistem de valori.

O trăsătură specifică pentru întreg iluminismul românesc, mai ales la etapa iniţială, a

fost convieţuirea iluminismului cu „raţionalismul ortodox" şi conlucrarea adepţilor săi cu

biserica creştină. Iluminiştii moldoveni nu au intrat în opoziţie deschisă cu religia şi

biserica, ei au tins, asemenea umaniştilor, să îmbine în cele mai diverse forme raţiunea şi

credinţa.

O altă particularitate importantă a iluminismului din Ţările Române o constituie

orientarea spre ideea naţionalului. Interesul sporit faţă de aspectul naţional al vieţii

poporului delimitează iluminiştii din Principate de poziţiile cosmopoliţiste ale iluminiştilor

din Occident. Epoca Luminilor din Ţările Române este epoca în care se proclamă cultul

valorilor naţionale, dar care nu vin în contradicţie cu universalismul insistent al

iluminiştilor din Apus.

Printre trăsăturile specifice ale iluminismului din Moldova este de menţionat şi

predominarea problematicii social-politice. Iluminiştii s-au dedicat unei activităţi ample cu

89

scopuri practice, care cuprindeau preocupări pentru diferite domenii de activitate îmbinate

cu soluţionarea problemelor de ordin politic.

Iluminismul din Moldova a constituit o mişcare culturală contradictorie, sub aspect

ideologic neomogenă. Ideologia iluministă s-a desfăşurat în timp până la reformele din

anii '60 ai secolului XIX. Spre deosebire de Muntenia, în Moldova iluminismul a favorizat

liberalismul.

Gheorghe Asachi (1788-1869) s-a născut în târguşorul Herţa din nordul Moldovei

(astăzi regiunea Cernăuţi). După ce absolveşte colegiul din Lvov, învaţă la facultatea de

filosofie a Universităţii din acelaşi oraş; în timpul aflării la Viena şi-a aprofundat

cunoştinţele în domeniul matematicii şi astronomiei, iar la Roma s-a familiarizat cu

literatura epocii Renaşterii şi cu ideile clasicismului şi ale liberalismului, întors în ţară s-a

încadrat activ în viaţa culturală şi administrativă, în special s-a manifestat pe tărâmul

învăţământului public.

Promotor insistent al ideologiei iluministe, Gh.Asachi condamnă un şir de aspecte

ale orânduirii feudale, demască nedreptăţile sociale, iar cauza situaţiei grele a maselor

truditoare el o consideră prestaţiile istovitoare şi samavolnicia boierilor. Ţăranii, masele

truditoare, susţine Asachi, constituie temelia vieţii sociale, anume prin munca ţăranilor se

creează bunurile materiale.

Calea principală de înlăturare a nedreptăţilor sociale Asachi a văzut-o în umanismul

clasei dominante, de aceea a apelat la raţiunea şi simţurile acesteia. Meditaţiile cu privire

la organizarea statală au fost orientate spre admiterea monarhiei constituţionale cu un

domn luminat în frunte care îşi realizează puterea în limitele legii.

După Gh.Asachi, domnitorii luminaţi trebuiau să fie adevăraţi filosofi şi buni

lucrători pe tron. Sub influenţa teoriei „contractului social" şi a „dreptului natural" el

consideră că „suveranii" nu au uzurpat puterea, ci au căpătat-o prin acordul întregului

popor cu scopul de a păstra unitatea acestuia, în unitate fiind puterea unei naţii. El spera să

se schimbe situaţia existentă în ţară pe calea reformelor paşnice, înfăptuite de domnitorii

luminaţi. Astfel, Asachi condamnă revoluţia de la 1848 din Moldova, susţinând că

revoluţia este identică cu o furtună puternică ce prevesteşte distrugerea, pieirea ţării.

90

Cărturarul deducea progresul societăţii din progresul raţiunii umane, al moralei,

culturii etc. Credea mult în forţa educaţiei şi a depus eforturi solide în vederea organizării

unui nou sistem de învăţământ în Moldova. Patriotismul este conceput de Asachi ca o

însuşire necesară omului, ca un sentiment firesc - iubirea de patrie la o naţiune mare sau

mică este pururea un sentiment nobil.

Gândirea politică în a doua jumătate a secolului al XlX-lea - începutul secolului al

XX-lea şi-a găsit reflectare în ideile politice din cadrul ideologiei socialiste. Esenţa

doctrinei socialiste este teoria dezvoltării necapitaliste a Rusiei, ideea trecerii la socialism

prin utilizarea şi transformarea institutelor colectiviste, în special a comunei. Spre mijlocul

anilor '80 orientarea strategică dominantă în cadrul mişcării socialiste din Rusia şi

Basarabia suferă unele modificări esenţiale: socialismul radical a dat faliment, păstrând

doar unele reminiscenţe, iar principala forţă în cadrul acestei mişcări a devenit socialismul

moderat cu pronunţată orientare liberală. Reprezentanţii acestei orientări optau pentru

progresul paşnic, evolutiv al societăţii.

In Basarabia, primul cerc socialist a fost organizat în anul 1874. Orientarea

revoluţionară a prevalat în cadrul mişcării aproximativ un deceniu, întrunind adepţi ai lui

M.Bakunin (direcţia anarhistă) şi ai lui P.Lavrov (direcţia propagandistă, care erau aici în

majoritate), iar spre mijlocul anilor '80 predominantă a devenit direcţia liberală. Gândirii

socialiste din Basarabia îi sunt caracteristice unele trăsături specifice privind soluţionarea

anumitor probleme cardinale: exponenţii socialismului din Moldova nu considerau de

importanţă semnficativă rolul comunei ţărăneşti în calitate de unitate de bază a procesului

de trecere la socialism şi de constituire a acestei orânduiri. Explicaţia rezidă în ideea că în

Basarabia pământul nu se afla în proprietatea comunei. Absenţa comunei s-a reflectat şi

asupra soluţionării de către exponenţii socialismului din Moldova a problemei privind

forţa motrice a eventualei revoluţii: M.Bakunin şi P.Lavrov sunt de părere că ţărănimea

este forţa motrice a revoluţiei, în timp ce Z.Ralli-Arbure indică asupra proletariatului,

N.Zubcu-Codreanu - asupra oamenilor muncii.

Socialismul şi-a găsit ecou în Basarabia şi se înscrie în istoria mişcării democrate,

luptei pentru progres şi condiţii demne de viaţă.

91

Nicolae Zubcu-Codreanu (1850-1878) îşi face studiile la Seminarul Teologic din

Chişinău, apoi în anul 1870 se înscrie la Academia Medico-chirurgicală din Sankt

Petersburg, unde se încadrează în activitatea revoluţionară studenţească. în anul 1874

aderă la mişcarea socialistă. Refugiindu-se la Chişinău, în acelaşi an a organizat un cerc

revoluţionar de orientare socialistă; un an mai târziu, în 1875, emigrează în România unde

practică medicina şi continuă propagarea ideilor revoluţionare.

Zubcu-Codreanu consideră că violenţa este principala cauză a apariţiei statului,

violenţa militară, violenţa din exterior este catalizatorul genezei statului. Statul este un

aparat de constrângere, este complotul minorităţii împotriva majorităţii. Puterea populară

în republica burgheză este o iluzie, însă este un pas înainte comparativ cu monarhia, în

acord cu P.Lavrov, Zubcu-Codreanu opta nu pentru lichidarea statului în genere, ci numai

a statului bazat pe exploatare.

Gânditorul este convins că nedreptatea socială poate fi înlăturată numai pe cale

revoluţionară. Rolul decisiv în procesul de organizare şi pregătire a maselor către revoluţie

poate şi trebuie să-1 aibă partidul socialist.

Forţa motrice a revoluţiei este poporul muncitor exploatat şi subjugat, numai

poporul poate distruge tirania. Scopul revoluţiei este instaurarea dreptăţii sociale. Zubcu-

Codreanu opta pentru crearea unei societăţi unde nu va exista proprietate privată şi, deci,

nu vor fi săraci şi bogaţi.

Trăsăturile esenţiale ale concepţiilor social-politice ale lui Zubcu-Codreanu se

caracterizează prin devotament faţă de interesele maselor, apel de a nimici exploatarea şi

nedreptatea politică, dăruire generoasă în lupta pentru progresul societăţii.

Liberalismul este o mişcare care întruneşte adepţi ai orânduirii bazate pe economia

liberă şi ai libertăţilor în cele mai diverse domenii de activitate. Se caracterizează prin

tendinţa spre reforme sociale care au drept scop libertatea persoanei şi a societăţii.

În Moldova încorporată în 1812 în componenţa Rusiei liberalismul a primit trăsături

specifice determinate de particularităţile dezvoltării ei anterioare: nu se punea sarcina

lichidării serbiei (ea a fost desfiinţată în anul 1749), iar relaţiile capitaliste se dezvoltau

într-un ritm mai accelerat decât în alte regiuni ale Imperiului. în schimb, în faţa liberalilor

moldoveni era pusă altă sarcină, absentă în Rusia: este vorba despre problema naţională.

92

Deşi ideologia liberalismului nu şi-a găsit largă răspândire în Moldova şi nu a avut

prea mulţi adepţi, cerinţele de caracter naţional-cultural, iar uneori şi politic expuse de

oameni cu dispoziţii liberale merită aprecierea la justa valoare a acestei doctrine. Merită

atenţie şi faptul că apariţia şi activitatea Sfatului Ţării în anii 1917-1918 constituie o

mărturie elocventă a creşterii activismului forţelor liberale în Moldova.

Constantin Stamati-Ciurea (1828-1898), fiul scriitorului Constantin Stamati.

Studiile şi le face la Paris. Activează în calitate de ataşat la ambasadele Rusiei în Paris,

Londra şi Berlin.

Prin concepţiile sale politice gânditorul s-a situat pe poziţiile liberalismului, fiindu-i

proprie tendinţa spre un compromis deschis cu autocraţia. El promova un şir de idei

menite să contribuie la accelerarea procesului de dezvoltare a capitalismului în Rusia.

Stamati-Ciurea dezaprobă acţiunile revoluţionarilor, iar revoluţia este calificată de el

drept violenţă şi terorism. Pentru el, idealul politic este monarhia absolută şi nu admite

tirania ca formă de guvernământ.

El condamnă politica colonială de cotropire promovată de ţarism şi consideră

inevitabil războiul în societatea a cărei lege supremă este lupta pentru existenţă. Omenirea,

în procesul dezvoltării sale, progresează continuu, ea niciodată nu se află în stare statică.

Problema ţărănească este, în opinia gânditorului, una dintre cele mai acute.

Ţărănimea este clasa care duce pe umerii săi tot greul societăţii, fiind condamnată de

această societate la existenţă mizerabilă. Scriitorul apreciază înalta forţă morală a

ţăranului, rezistenţa lui în faţa greutăţilor economice şi se pronunţă pentru îmbunătăţirea

vieţii ţăranilor prin intermediul reformelor.

Gânditorul se pronunţă pentru egalitatea în drepturi a cetăţenilor statului, totodată

subliniind că între aristocrat şi ţăran trebuie să fie diferenţă. El consideră că proprietatea

privată a apărut în urma furtului, proprietatea omului este „individualitatea generală ...",

iar tot prisosul este al comunităţii.

Idealul vieţii sociale este pentru C.Stamati-Ciurea Grecia Antică, unde exista

armonie deplină între individ şi societate, iar spiritele cetăţenilor erau dominate de cultul

pentru frumos.

93

Idei politice în opera lui Constantin Stere (1865-1936). Descendent dintr-o familie

de boieri, studiază la „gimnaziul de nobili", iar mai târziu absolveşte facultatea de drept a

Universităţii din Iaşi.

C.Stere s-a inclus activ în viaţa politică şi ştiinţifică a ţării - în repetate rânduri a fost

ales deputat în Parlamentul României, a înfiinţat în 1914 Liga Reformelor şi în 1931

Partidul Ţărănesc Democrat. în 1924 a contribuit în mod decisiv la fuzionarea Partidului

Ţărănesc cu Partidul Naţional din Ardeal.

În anul 1905 vine la Chişinău şi participă la crearea ziarului „Viaţa Basarabiei". în

1918 a fost cooptat ad-hoc ca deputat la şedinţa Sfatului Ţării din 27 martie; mai târziu, în

acelaşi an a fost Preşedinte al acestui for. Concepţiile social-politice ale lui C.Stere şi-au

găsit reflectare în lucrările „Introducere în dreptul constituţional", „Dreptul constituţional",

„Studiu sociologic şi juridic" etc.

Studiind literatura socialistă rusă, face concluzia că ţărănimea niciodată nu-şi va

putea asuma directiva istorică de a fi forţa motrice a revoluţiei. Mai târziu, aflându-se în

România, C.Stere îşi modifică esenţial concepţiile, susţinând că ţărănimea este unicul

izvor al tuturor bogăţiilor. Ţărănimea este însuşi poporul, iar singura mişcare serioasă ce

are şanse de reuşită în luptele sociale este cea poporanistă. Calea progresului social nu

poate fi deschisă în ţările agrare decât prin instaurarea unei adevărate democraţii rurale.

Gânditorul nu acceptă teoria „contractului social", considerând că statul nu a fost

instituit printr-o convenţie benevolă a oamenilor liberi şi independenţi, ci este un produs al

evoluţiei istorice. Statul apare ca reprezentant al unităţii naţionale, al interesului şi al

binelui general. Suveranitatea statului presupune independenţă de alt stat, existenţa puterii

constituţionale şi a puterii legislative. în opinia lui C.Stere, există trei tipuri de state:

monarhia absolută, monarhia constituţională şi republica. Ultimele două le cuprinde într-

un singur tip, numindu-1 stat constituţional. C.Stere este îngrijorat de soarta Basarabiei şi

lui îi va reveni un rol extraordinar în înfăptuirea unirii Basarabiei cu România.

Subiecte pentru autoevaluare

1.   Definiţi obiectul de studiu al istoriei gândirii politice.2.   Identificaţi etapele de dezvoltare a istoriei gândirii politice în Moldova.3.   Comparaţi mişcarea iluministă din Moldova cu ideologia iluministă clasică.

94

4.   Analizaţi trăsăturile specifice ale mişcării liberale din Moldova la începutul secolului al XlX-lea.

5.   Apreciaţi rolul Istoriei Gândirii Politice din Moldova ca parte componentă a Istoriei Gândirii Politice mondiale.

Bibliografie

Juc V. Din istoria gândirii politice româneşti (în Moldova). -Chişinău, 1997. Din istoria gândirii social-politice şi filozofice în Moldova. -Chişinău, 1970.Ţîrdea B., Noroc L. Politologie: Curs de prelegeri. - Chişinău, 2006. Din istoria

gândirii filozofice. Partea I. - Chişinău, 1999. Din gândirea politico-juridică din România. - Bucureşti, 1974.

CONCEPŢIILE PRINCIPALE ALE POLITOLOGIEI CONTEMPORANEŞTIINŢA POLITICĂ ÎN EUROPA LA SFÎRŞITUL SECOLELOR XIX-XX

Statul în secolul al XIX – lea în Europa era studiat în lucrările filosofilor şi juriştilor.

La hotarul secolelor XIX – XX problematica ştiinţei politice se lărgeşte esenţial. Are loc

unirea a diferitor idei, concepţii, teorii într – un sistem a cunoştinţelor politice, într-o

ştiinţă politică. Are loc institutiţionalizarea ştiinţei politice. Aceasta era o solicitare a

societăţii care trecea la un stadiu calitativ nou privind dirijarea politică a dezvoltării sale.

Societatea avea nevoie de o însuşire sistematică, ştiinţifică şi prognozare a tuturor

aspectelor activităţii sale. În centrul examinării cercetorilor europeni au început să se afle

următoarele probleme: esenţa, locul şi rolul politicii şi puterii în societate, provinienţa,

funcţiile, tipirile şi dinamica elitelor politice, particularităţile, condiţiile şi pricinile

instaurării diferitor regimuri politice, esenţa şi specificul funcţionării diferitor instituţii

politice cum ar fi partidele, parlamentele etc.

Un rol principial în unirea ideilor politice în ştiinţă politică, la oformarea ei într-o

ştiinţă autonomă, distinctă au jucat elaborările teoretice ale gînditorilor germani K. Marx

şi Max Weber. Fiecare din ei au dezvoltat diferite direcţii ştiinţifice de sine stătătoare. Însă

principalul ce au făcut ei pentru ştiinţa politică au creat metodologia cercetării lumei

politicului.

În dezvoltarea ştiinţei sociologice şi politice este de remarcat şi aportul filosofului şi

economistului german Karl Marx (1818 – 1883) în lucrările „Manifestul partidului

comunist” (coautor F. Enghels), „Ideologia germană”, „Kapitalul” etc.

95

În concepţiile teoretice a le lui Marx dezvoltă ideea determinării fenomenelor

politice de factorii social – economici, de clasă şi natura de clasă a statului. Totalitatea

relaţiilor de producţie după Marx formează structura economică a societăţii, baza reală

deasupra căreia se ridică suprastructura juridică şi politică şi cărei îi corespund anumite

forme a conştiinţei sociale. „Puterea politică este numai produsul puterii economice” iar

statul este institutul „clasei economice dominante, care cu ajutorul statului devine de

asemeni o clasă politică dominantă şi obţine în aşa mod noi mijloace de reprimare şi

expluatare a clasei asuprite”. Bazîndu – se pe ideile materialiste Marx elaborează teoria

luptei de clasă ca principalei forţe motrice a procesului istoric. Privitor la democraţie

Marx scrie:”nu omul există pentru lege, ci legea există pentru om. Acesta este

caracteristica distinctă a democraţiei”.

Marx duce la bun sfîrşit studierea rolul claselor şi intereselor de clasă , a mişcărilor

de masă şi statelor în procesul politic, a formulat învăţătura despre lupta de clasă , a

formulat ştiinţa despre societatea comunistă , a fundamentat abordarea formaţională

privind istoria omenirii. El a studiat interacţiunea proceselor social – economice şi politice.

Trecerea de la o formaţie la alta el o vedea prin revoluţia politică. S-a expus pentru

dictatura proletariatului. În studierea proceselor politice pe larg a început să se aplice

metoda dialectică.

Însă concepţiile lui Marx privind dezvoltarea lumii în secolul al XX- lea nu s-au

îndreptăţit. El a subapreciat rolul contradicţiilor dintre clase, a revoluţiei ca formă de

rezolvare a lor, greşit vedea rolul statului numai ca o armă de reprimare a clasei

dominante. Multe din ideile lui Marx se dezvoltă şi astăzi de diferite orientări socialiste, de

metodele lui se foloseşte ştiinţa politică.

Un rol important în formarea politologiei au jucat ideile lui Max Weber (1864 -

1920). Cele mai imprtante lucrări în domeniul ştiinţei politice sînt: „Politica ca

recunoştinţă şi profesie”, „Etica protestanistă şi spiritul capitalismului”, „Obiectivitatea

social – ştiinţifică şi social – politică a cunoaşterii ” etc.

Cu toate că ideile lui M. Weber nu au căpătat o răspîndire largă ele au jucat un rol

important la constituirea politologiei ca ştiinţă distinctă. Weber este adeptul căii

evoluţioniste de depăşire a contradicţiilor, dezvoltării multilaterale a societăţii. El a

96

propus ca realitatea să fie analizată pe bază de modele teoretice ideale. În acest scop el a

elaborat un sistem de „tipuri ideale” pentru a analiza orînduirea socială, acţiunea socială,

dezvoltării economice, puterii, dirijării (birocraţiei) şi a democraţiei. Weber considera că

comportamentul politic a oameniolr este determinat nu atît de apartenenţa lor de clasă cît

de interesele şi dispoziţiile religioase, etice, teritoriale etc. Metodologia lui Weber de

studiere a problemelor sociale prin prisma cunoaşterii sociologice a oamenilor şi

grupurilor a fost folosită şi dezvoltată de către mulţi cercetători.

La Weber găsim una din cele mai răspîndite formulări a politicii: „ tendinţa de

participare la putere sau de acorda influenţă la repartizarea puterii, fie aceasta între state,

între grupuri de oameni pe care el în sine include”. Sub noţiunea de stat Weber înţelege un

asemenea institut politic, care pretinde cu succes la monopolul legitim al violenţei fizice.

Statul este o astfel de relaţie a dominaţiei oamenilor asupra oamenilor, care pretinde la o

violenţă legitimă ca metodă. Unica sursă „a dreptului” la violenţă se consideră statul.

Violenţa legitimă (sau dominaţia) este o aşa ordine socială în care relaţiile dominaţie –

supunere sînt bazate pe încredere puterii.

Analizînd caracterul puterii politice Weber evidenţează trei tipuri de violenţă

legitimă, adică o astfel de violenţă care este recunoscută de societate cum ar fi: statul de

drept sau legal în care se supun legilor şi nu personalităţilor; tradişională – se bazează pe

credinţa şi sacralitatea ordinilor şi puterilor existente istorice; patriarhală – bazată pe

harismă (dar divin), se sprigină nu pe tradiţii şi deprinderi ci pe ceva neobişnuit – pe

puterea harului politic şi moral a harismaticului.

Weber este adeptul statului de drept dar în acelaşi timp atrage atenţia asupra

faptului birocratizării rapide a vieţii sociale din statele de drept a Europei din acea

perioadă istoprică. Din aceste considerente Weber acordă o atenţie deosebită cercetării

birocraţiei politice şi rolul ei în societate. Autorul consideră că acesta este un proces

obiectiv însă arată că în ultima instanţă aceasta duce la conflictul dintre birocraţie şi

democraţie. Democraţia este ameninţată de birocraţie. Weber printre primii observă

paradocsul democraţiei: procesul de creştere a antrenării maselor largi în viaţa social

politică duce la creştere considerabilăa organizaţiilor politice, la tirania birocraţiei. În

scopul evitării acestui paradocs Weber dezvoltă teoria democraţiei plebiscitare conform

97

căreia liderul harismatic ales pe calea votării directe a întreg poporului, plebiscitului

completează democraţia parlamentară. Conform acestei teorii alege liderul statului care nu

este legat cu obligaţii faţă de birocraţie va fi în stare să exercite un control efectiv asupra

ei. Weber considera că anume un lider harismatic este în stare să rezolve eficient

problema realţiilor dinte personalitate, societate şi stat.

Însă evoluţia evenimentelor a demonstrat ineficienţa modelului propus de Weber

privind controlul asupra birocraţilor.

Procesele politice sînt examinate de politologul şi sociologul german Robert Mihels

(1876 - 1936) fiind influenţate de elaborările teoriticienilor italieni G. Mosca şi V. Pareto.

G. Mosca a scris lucrările „Clasa guvernantă”, „Elemente ale ştiinţei politice” în care

cercetează problemele elitei politice, evoluţiei şi funcţionării ei. Aceaşi temă este în

atenţia lui V. Pareto. El se ocupa de metodologia cercetării vieţii politice a societăţii, de

analiza conţinutului şi influenţei în societate a diferitor ideologii.

În centrul examinării proceselor social – politice sînt problemele socialismului,

fascismului, naţionalismului. Mihels este interesat de studierea partidelor. În acest context

este importantă lucrare „Socologia partidului politic în condiţiile democraţiei” (1911). În

partid el vede un mijloc sigur privind apărarea de către mişcările sociale a intereselor sale

principale. Mihels menţionează că partidele politice sînt impuse sî încredinţeze puterea

monopolistă liderilor săi. El descrie şi factorii în urma cărora oligarhia partinică se ridică

deasupra partidelor politice şi mişcărilor sociale ce duce în ultima instanţă la degenerarea

democraţiei interne de partid . Acest proces al degenerării a fost formulat ca „legea de fer

a oligarhizării”. Mihels arată cî în toate partidele democraţia duce la oligarhie. Toate

resursele de putere în partide conform legii de fer se folosesc pentru a realiza interesele

liderilor de partid. Însă, după cum menţionează. Mihels fără partide este imposibil de a

obţine careva rezultate în lupta politică. Necătînd la legea de fer lupta dintre partide duce

în ultima instanţă la alegerea în concurenţa partinică pentru a fi înaintaţi la puterea în stat

cei mai destoinici.

Autor al teoriei „solidarităţii sociale” a fost Emil Diurgheim (1858 – 1917). Autorul

examinează în baza acestei teorii aspectele politice a funcţionării grupurilor, rolul şi

importanţa statului,posibilităţile sociale privind limitarea puterii statului. Particularitatea

98

politologiei europene din această perioadă consta în faptul că savanţii efectuau cercetări

politice în cel mai larg context social spriginîndu –se pe istorie şi analize teoretice.

Cercetătorul german Carl Schmitt (1888 - 1987) şi-a adus contribuţia în ştiinţa

politică prin scierea lucrărilor „Teologia politică”, „Catolicismul roman şi forma politică

”, „Starea spiritual – istorică a parlamentarismului contemporan”, „Noţiunea de

politcă”etc.

Şmitt analizînd particularităţile politicii consideră că politica predomină deasupra

altor activităţi umane. Şi mai ales acest lucru se evedenţiează în situaţii extraordinare.

Şmitt caracterizeză politica, acţiunile politice şi motivaţiile printr-o distingere specifică

politică folosind noţiunile specifice : „prieten - duşman”, „al său - străin”. „Orice

contrariu –religios,moral, economic sau etic – se transformă într –un contrariu politic, dacă

contrariul este destul de puternic pentru ca eficient să împartă oamenii în grupuri de

prieteni şi duşmani”. Iar acei care efectuiează guvernarea politică, dispun de un drept

nelimitat de a determina atît duşmanul intern cît şi pe cel extern, de a arunca în lupta cu ei

toate resursele puterii de stat care stau la dispoziţia ei. Şi acest stat totalitar e necesat de al

considera „cea mai înaltă esenţă - şi nu din considerentele că el (statul) efectuiează

dictatul attotmăreţ sau îşi supune toate celelalte instituţii, ci din cauză, că el adoptă

hotărîri şi, deci, este în stare să reprime toate altele grupări antagoniste... Acolo unde el

există conflictele sociale pot fi rezolvate cu păstarea situaţiei normale – a ordinei . ”

Această idee de a trata statul şi puterea ca un institut totalitar exlude ideea

suveranităţii parlamentare. Şmitt supune criticii liberalismul şi instituţiile lui cum ar fi

democraţia parlamentară care din punctul de vedere a lui Şmitt „funcţionează numai ca un

aparat gol”. În legătură cu faptul că împuternicirile statului cresc lupta pentru democraţie

consideră autorul parlamentarismul degenerează şi este paralizat de activitatea politicii de

partid. Parlamentele devin o arenă a luptei pentru electorat. Şmitt consideră că au trecut

acele vremuri cînd parlamentele examinau independent problemele şi puneau pe cîntar

diferite opinii pentru a le alefege pe cele mai raţionale.

Şmitt elaborează de asemeni şi teoria „democraţiei calificate” în cadrul căreia rolul

determinant îl joacă specialiştii: politicii profesionali, funcţionarii politici şi militarii.

99

Ca un cercetător al regimurilot totalitare este cunoscută politologul germano –

american şi filosoful politic Hanna Arendt (1906 – 1975”. Cele mai de seamă lucrări sînt

„Izvoarele totalitarismului” şi „Despre revoluţie”. Ea demonsrează că mişcările totalitare

sînt nişte organizaţii atomizate de masă şi indivizi izolaţi. Totalitarismul a devenit posibil

datorită declasării societăţii, atomizării ei sociale şi individualizării extreme. Analizînd

procesele declasării în Germania şi Uniunea Sovetică Arendt a stabilit că „ pentru ca să

transforme ictatura revoluţionară leninistă într-un sisitem totalitar de guvernare, Stalin a

fost nevoit la început să creeze artificial anume acea societate atomizată care în

Germania pentru nazisti le au pregătit împrejurările istorice”. Declasarea societăţii duce

la răspîndirea în masă a omului depersonalizat. Anume gloata depersonalizată, atomizată

a şi devenit temelia a regimurilor totalitare.

La analiza problemelor dezvoltării libertăţăţii politice în strînsă legătură cu

societatea civilă şi democraţia pluralistă a contribuit filosoful şi gînditorul politic german

Karl Iaspers (1883 - 1969) în lucrărle sale : „Conţinutul şi rolul istoriei”, „Încotro se mişcă

RFG?” etc.

Iaspers arată că politica există numai în condiţiile libertăţii iar acolo unde libertatea

se nimiceşte rămîne numai singura viaţa particulară. Libertatea politică după Iaspers are

următoarele semne distincte:

- libertatea unui om în parte este posibilă numai de rînd cu libertatea celorlalţi;

- scutul de nădejde care ar proteja omul de la violenţă este statul de drept.

Libertatea poate fi cucerită numai încazul cînd puterea este depăşită prin lege.

Democraţia este factorul care asigură omului importanţa punctelor de vedere şi a voinţei;

- la drepturile ileanabile ale omului ca personalitate se ataşează şi dreptul de lua

parte la viaţa socială. Deaceia libertatea este posibilă numai în condiţiile democraţiei,

adică cu posibilitatea pentru toţi de a aprticipa în exprimarea voinţei;

- voinţa se materializează în hotărîrile adoptata în urma convorbirilor. Din

aceste considerene libertatea cere discuţii libere fără a fi mărginite de careva circumstanţe.

De aici reese necisitatea libertăţii cuvîntului, mass – media, adunărilor. Limitările pot fi

numai în condiţiile războiului, dar şi atunci se limitează numai comunicare de ştiri, dar nu

100

comunicare de opinii. Limitări există de asemeni şi în dreptul penal (apărarea de la

clevetere, injurii etc);

- libertatea politică este democraţia, însă democraţia în forme concrete istorice

şi tradiţii exlude dominaţia maselor (ohlocraţia) care apare în uniune cu tirania. Din aceste

considerente Iaspers dă prioritate păturii aristocratice care trebuie să se completeze

permanent din toate păturile populaţiei în dependenţă de activitatea persoanlă, meritile şi

rezultatele personale şi încare poporul îşi vede reprezentanţii săi. O cerinţă incontestabilă a

democraţiei constă în faptul ca această elită să nu se fixeze şi să se transforme astfel în

dictatura minorităţii. Alegerile libere este necesar ca să controleze meritele ei şi să supună

unui control permanent activitatea acestei poături sociale;

- organizarea alegerilor şi formarea elitei politice le efectuiează partidele. Într-o

societate liberă există cîteva partide, minimum două. Partidele care au pierdut alegerile

trec în opoziţie dar poartă în acelaşi timp partea sa de răspundere pentru întregul.

Existenţa unei opoziţii influente este o aprticularitate obligatorie a unei societăţi libere.

- Cu tehnica democraţiei este legat modul democratic de viaţă. Starea libert6ăţii

politice poate fi păstrată numai în acel caz, dacă în masele populaţiei este permanent vie

conştiinţa libertăţii...şi oameni se stăruie despre aceia ca s-o păstreze. Democraţia nu este

posibilă fără liberalism;

- Libertatea politică trebuie să creeze posibilităţi pentru celelalte libertăţi ale

omului;

- o particularitate importantă a libertăţii politice este separarea politicii de la

concepţii;

- păstrarea libertăţii presupune existenţa etosului vieţii comune. Aceasta este

umanitatea naturală în comunicare, atenţia şi gătinţa de a ajuta, respectarea drepturilor

altora, gătinţa permanentă de merge la compromis în problemele de viaţă, refuzul de la

violenţă asupra minorităţii;

- libertatea se garantează prin constituţia scrisă sau nescrisă. Însă după cum

menţionează Iaspers nu există un asemeni mecanism absolut de nădejde care ar putea

garanta existenţa libertăţii. Insttituţiile şi etosul poporului trebuie să urmărească după aceia

ca democraţia să nu fie nimicită prin mijloace democratice, ca libertatea să nu fie exlusă de

101

libertate. Dacă în majorotatea cazurilor mijloacele democratice sînt eficiente însă în unele

cazuri este necesat de a le limita, dar aceasta se admite atunci şi numai atunci cînd

pericolul ameninţă drepturilor omului şi însăşi libertăţii. Toleranţa nu are loc în faţa

intoleranţei. Nu poate exista libertate pentru nimicirea libertăţii.

Dar nu există democraţie şi libertate politică care iar satisface pe toţi. Este

important ca pentru păstarea libertăţii să aibă grijă toţi. Este necesar ca oamenii să fie

instruiţi, să fie trzită voinţa lor, ca ei să se înveţe prin gîndire să se simtă această libertate.

Este necesară o autoistruiree practică a oamenilor prin participarea nemijlocită în

rezolvarea sarcinilor concrete.

Iaspers îşi pune întrebarea: este oare posibilă la ora actuală democratizarea maselor?

Este în stare oare un om mediu după natura sa includă de fapt în viaţa sa simţul

responsabil în calitate de supus al statului prin mijlocul coparticipării în cunoştinţe şi în

adoptarea hotărîrilor în direcţiile principale ale politicii.

Gaetano Mosca (1858 - 1941), gîndotor politic italian este recunoscut în ştiinţas

politică ca clasicul teoriei elitelor politice. Sînt evedoenţate lucrările lui „Elementele

ştiinţei politice”, „Clasa guvernantă”etc. Politologia din punctul de vedere a lui Mosca

este o ştiinţă despre elite, ştiinţă care elaborează bazele ştiinţei politice. Referindu – se la

istoorie Mosca menţionează că în toate societăţile există „două clase de oameni – clasa

celor care guvernează şi clasa celor guvernaţi. Prima totdeauna este mai puţin numerică,

îndeplineşte toate funcţiile politice, monopolizează puterea şi se bucură de acele priorităţi

pe care le dă puterea, în timp ce a doua este clasa cea mai numeroasă, este dirijată şi

controlată de prima...”. Savantul italian examinează elita din punctul de vedere al

structurii ei, legilor funcţionării, venirii la putere, degenerării şi căderii, schimbării de către

contra elită. Una din tendinţele esenţiale şi periculoase în dezvoltarea elitelor este

transformarea ei într-o elită ereditară, într-un grup închis ce duce la dejenerarea ei şi

schimbul prin contraelită. „ Clasele guvernante inevitabil vin în declin dacă încetează de

perfecţiona acele calităţi cu ajutorul cărora au venit la putere, cînd nu mai sînt în stare să

îndeplinească funcţiile sociale obişnuite pentru ei iar talentele şi serviciul îşi perd în

societate importanţa sa”. Mosca se pronunţă pentru o transparenţă şi continuitate în

funcţionarea elitelor ca o garanţie a stabilităţii societăţii şi sistemului politic.

102

Este cunoscut prin aportul său la dezvoltarea ştiinţei politice sociologul italian şi

clasicul elitologiei Vilifredo Paretto (1848 - 1923). Una din cele mai cunoscute lucrări

este recunoscută „Tractatul sociologie generale ”. Paretto evedenţiează două straturi a

populaţiei: stratul de jos, neelita şi stratul superior, elita o împarte în două părţi: elita

guvernantă şi elita neguvernantă. Paretto dă noţiunea clasică a elitei politice. Elita politică

după Paretto este „clasa celora care are cei mai înalţi indici în sfera sa de activitate... cine

direct sau indirect joacă un rol vădit în dirijarea cu societatea şi alcătuieşte elita

guvernantă, restul formează elita care nu guvernează”. Mişcarea ciclică a elitei este privită

de Paretto ca forţa motrică principală a proceselor politice şi a schimbărilor sociale.

Economistul şi sociologul austrieac Iozef Şumpeter (1883 - 1950) a devenit

cunoscut în lumea politologilor după ce ia apărut în 1942 lucrarea „ Capitalismul,

socialismul şi democraţia”. Prin această lucrare autorul şi-a adus cel mai mare aport în

elaborarea concepţiei democraţiei elitare. Politologul austrieac procesul politic îl priveşte

ca un proces al pieţii de economii, iar democraţia o defineşte ca o guvernare a

politicienilor. „În realitate nu poporul ridică şi rezolvă problemele, aceste probleme ce

determină soarta lui sînt abordate şi rezolvate în afara lui”. Democraţia este o astfel de

orînduire în care dreptul de a adopta hotărîri politice se obţine printr-o luptă concurentă

pentru voturile alegătorilor. Democraţia înseamnă numai aceia că „poporul are

posibilitatea de a primi sau nu pe acei oameni care trebuie să conducă cu ei”.

Sociologul şi politologul francez Raymond Aron (1905 - 1983) a scris lucrările

„Democraţia şi totalitarismul”, „Marxismul imajinat”, „Etapele dezvoltării gîndului

sociologic” etc. A optat pentru deideologizarea şi industrializarea sicietăţii. Este ccunoscut

prin critica dură a marxismului şi practicii construcţiei soc ietăţii comuniste. Calea

unilaterală aleasă de Marx pentru a explica transformările sociale şi politice prin

transformările economice o considea, ca şi orice altă teorie care alege astfel de cale,

greşită. Elaborînd teoria societăţii industriale, Aron încearcă de a argumenta ideia

determinismului tehnologic ca o astfel de intzeracţiune a tehnicii şi societăţii din care este

principial imposibil de a distinge factori mai importanţi.

Privind politica Aron demonsrează că „esenţa politicii constă în metoda de

înfăptuire a puterii şi de alegere a conducătorilor. Politica este particularitatea

103

caracteristică principală a comunităţii deoarece ea detzermină condiţiile oricărei

interacţiuni dintre oameni”.

Criteriul principal privind sistemele politice este dimensiunea variabilă - regimul

politic. Regimul unipartinic exlude respectul faţă de lege şi spiritul compromisului din

viaţa politică şi socială. Dar şi regimurile multipartidiste au multe neajunsuri, printra care

se poate evidenţa nerespectarea legii cum ar fi falsificarea rezultatelor alegerilor etc.

Primtre alte dimensiuni variabile care necisită a fi luate în consideraţie Aron enumără:

constituţia; felul în care funcţionează regimul politic (legea electorală şi alegerile,

funcţionarea parlamentului, relaţiile dintre parlament şi guvern); grupurile de presiune;

clasa politică. Demonstrînd imperfecţiunea tuturor regimurilor, Aron face următoarea

concluzie, că „ imperfecţiunea regimurilor constituţional – pluraliste se manifesctă în

careva particularităţi, ce priveşte regimul cu un singur partid la putere, vorba este despre

esenţă”.

Politologul, specialistul francez pe problemele constituţiei şi sistemelor electorale,

partidelor politice şi sistemelor partinice Moris Diuverge a scris lucrările „Partidele

politice”, „Democraţia fără popr”, „Republica cetăţenilor ” etc. Apariţia şi funcţionarea

partidelor autorul o vede în strînsă legătură cu dezvoltarea organului de stat parlamentul.

Prrartidele care au apărut din necisitaea luptei pentru putere în condiţiile

parlamentarismului sînt definite de savant ca un tip deosebit de partide electorale. În afară

de aceasta autorul evidenţează partidele de cadre ca partide activitatea cărora se manifestă

în perioada companiilor electorale, un fel de partide „fluturi”, partide sezoniere. Se mai

evidenţează partide de masă care se deosebesc printr – un număr considerabil de membri

de partid, stabilitate şi o formă mai superioară de organizare.

Diuvarge vede şi o legătură dintre sistemele de partid şi cele electorale. Sistemul

proporţional de alegeri duce spre un sistem multipartinic cu partide care puţin depind unul

de altul. Sistemul majoritar cu votarea în două scrutinuri dă naştere unui sistem partinic

din cîteva partide care sînt gata sî meargă la compromisuri. Sistemul majoritar cu votarea

într- un singur scrutin contribuie la formarea unui sistem din două partide.

104

DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI POLITICE ÎN STATELE UNITE ALE

AMERICII

Dezvoltarea gîndirii politice în SUA la sfîrşitul secolelor XVIII – XIX se desfăşoară

subinfluenţa autorilor europeni din secolele XVII – XVIII. Gînditorii politici americani

din această perioadă B, Franclin, T. Pein, T. Jefferson, J. Madison, A. Hamilton, J. Jai etc

au contribuit la elaborarea teoriei constituţionalismului american, concepţiei orînduirii

republicane ca una din formele conducerii reprezentative, teoriei federalismului,

dezvoltau concepţia sa privind drepturile naturale şi ilineabile ale omului.

La sfîrşitul mijlocului secolului al XIX – lea în colegiul coilumbian încep cercetări

sistematice şi predarea politicii.

A. Bentley în prima jumătate a secolului al XX – lea examinează destul de intesiv

rolul intereselor de grup în politică. În primii treizeci de ani ai secolului s-a oformat

şcoala politică din Cicago care a unit asemeni savanţi cunoscuţi cumar fi C. Merriam, H.

Lasswell etc. În temeiul abordării behavioriste ei au început pe larg să folosească

cercetările empirice ale politicii, dezvoltau teoria şi tehnologia petrecerii companiilor

electorale, analizau specificul democraţiei americane, au pus bazele teoriei comunicărilor

ploitice şi a teoriei liderismului politic.

Unul din politologii americani este Gabriel Almond. Este cunoscut prin lucrările sale

„Politica comparativă la zi”, „Cultura civilă. Orientările politice şi democraţia a cinici

naţiuni” etc.

Almond este considerat clasic al abordării comparative privind cercetările sistemelor

politice care a fost efctuat de către el pe baza metodologiei funcţionalismului structural

elaborat de către T. Parsons.

Almond analizînd determinarea cultural – psihologică a proceselor politice

întroduce în circuitul ştiinţific noţiunea de „cultură politică”. Almond menţionează că

noţiunea de „cultură politică” ţine de orientările politice – opiniilor şi poziţiilor faţă de

sistema politică şi diferite părţi ale lui şi poziţiei faţă de rolul personal în acest sistem.

„Cultura politică, scrie Almond, aceasta sînt orientări diferite, dar constant repetîndu – se,

afective şi apreciative faţă de sistemul politic în general, aspectelor lui la „întare ” şi

„eşire”şi pe sine ca factor politic”.

105

În baza analizei culturilor politice la general şi în particular a diferitor ţări Almond

distinge următoasrele tipuri de cultură politcă: cultura politică patriarhală, cultura plitică

cetăţănească, cultura politică participativă. De rînd cu ele Almond scoate în vileag cultura

civilă în cacre orientările politice a culturii participative se îmbină cu orientările

patzriarhale şi cetăţăneşti. În cadrul abordării culturologic cultura politică este privită ca

unul din factorii de bază ce determină puterea. Abordarea politico – culturală permite de a

depăşi înţelegerea formal juridică a politicii şi a eşi după cadrul normativ şi instituţional a

descrierii proceselor politice. La legătura dintre cultura politică şi puterea au atras atenţia

un şir de cercetători.

Problemelor teorie democraţiei a acordat o mare atenţie cercetătorul american

Robert Dahl (1915) consacrînd acestei probleme un număr impunător de lucrări :

„Întroducere în economia politică”, „Întroducere în teoria democraţiei”, „Despre

democraţie”, „Poliarhia”, „Democraţia, libertatea şi egalitatea ”, „Democraţia şi criticii ei”

etc.

Dalh analizează dezvoltarea democraţiei pe parcursul întregii istorii a omenirii,

cercetează coraportul majorotăţii şi minorităţii în procesul dezvoltării democraţiei,

examinează dilema dintre egalitate şi libertate în procesul deezvoltării istorice.

Modelul poliarhic (cu statul concomitent conduc mai mlte persoane) propus de Dal

presupune un nivel înalt de participare a cetăţenilor şi o concurenţă deschisă a diferiror

grupări şi a liderilor politici în lupta pentru voturile alegătorilor şi participarea în

instituţiile de luare a hotărîrilor. În acelaşi timp Dal atrage atenţia privind eficenţa

joasă a alegătorilor şi a opiniei sociale la formarea a unor poziţii competente faţă de

acţiunile puterii sau unele evenimente importante politice. În legătură cu aceasta Dal

scrie: „Pînă şi în ţările unde instituţiile democratice există de acum cîteva generaţii

sîntemnevoiţi să ne ciocnim cu tot mai multe fapte care arată la cometenţa nesatisfăcătoare

a cetăţenilor”. În viacul unui dinamism nemaipomenit cetăţeanul nu dispune de timp

pentru a lua careva decizii de sine stătător.

Modelul poliarhic de guvenare propus de Dal presupune toleranţ mare faţă de

opoziţie şi posibilităţi relativ mari de a influenţa comportamentul guvernului. Dal

considera că sistemul american este aproape de sitemul poliarhic şi el „ asigură o mare

106

probilitate la aceia că grupul activ şi legitim va fi auzită la o careva etapă de luare a

hotărîrilor”. Mai tîrziu teoreticianul democraţiei pluraliste care în calitate de idee înainta

ideea „dispersiei” puterii politice descoperă inegalitatea neîntrerupt crescîndă în

potenţialul forţelor sociale reprezentate pe scena politică. „Orînduirea nouă social –

economică care treptat pe parcursul secolului al XIX – lea a venit în schimbul societăţii

agrare, scrie Dal, ...a dus la schimbări enorme privind bogăţia, veniturile, situaţia socială şi

puterea”. În legătură cu aceasta dal pune problema „... de a împedica eroziunea mereu

crescîndă a inegalităţii politice” şi trece de la elaborarea concepţiei democraţiei poliarhice

ca a unui proces a luptei libere a diferitor grupe pentru participare în instituţiile de luare a

hotărîrilor politice la elaborarea teoriei democraţiei economice care era considerată de

autor ca un factor important şi necesar în atingerea egalităţii politice.

David Iston, politolog canadian şi american a întrat în istoria ştiinţei plitice prin

lucrările sale „Sistemul politic”, Bazele analizei politice”, „Analiza sistemică a vieţii

politice”.

Iston este cunoscut prin abordarea sistemică a cercetărilor proceselor politice. El a

elaborat o concepţiei originală privind sistemul politic, aşa numitul model cibernetic a

sistemului politic. Mai pe larg această temă va fi examinată în tema sistemul politic.

Printre savanţii americani se evidenţează şi cercetătătorul politicii Samuel

Hatington (1927) prin lucrările sale : „Ordinea plitică în societăţile în curs de schimbare”,

„Confruntarea civilizaţiilor” etc.

Obiectul principal de cercetării sînt instituţiile. După Hantington instituţionalizarea

proceselor politice este un factor important privind dezvoltarea politică.

Instituţionalizarea permite de a da statului un nivel cu mult mai înalt privind adaptarea.

Instituţionalizarea permite într-un mod mai eficent, optimal de a coordona interesele în

societate.

Odată cu dispariţia confruntării dintre cele două mari sisteme mondiale – socialism

şi capitalism care jucau un rol important în procesul de dezvoltare mondial, savantulk

american elaborează un nou model al lumii – modelul civilizat al lumii. Examinează

deplasarea balanţei puterii între civilizaţii. În calitate de factor determinant a dezvoltării în

continuare a lumii autorul scaote în vileag deosebirele dintre civilizaţii. „Indentitatea la

107

nivel de civilizaţie va deveni tot mai importantă,- scrie Hantington, - iar chipul lumii se

va forma în mare măsură pe parcursul intereacţiunii a şapte – opt civilizaţii mari.

Acestea civilizaţii sînt: occidentală, confuciuaneană, japoneză, indusă, creştino – slavonă,

latinoamericană, şi, posibil, civilizaţia africană”.

În lucrarea lui Hantington „Confruntarea civilizaţiilor” face următoarele concluzii:

- pentru prima dată în istorie politica globală este şi multipolară, şi

policivilizată; modernizarea este despărţită de „orientalizare” – răspîndirea idealurilor şi

normelor occidentale hu duce nici spre apariţia unei civilizaţii generale în sensul deplin al

acestui cuvînt, nici spre orientalizarea ţărilor neoccidentale;

- balanţa influenţei între civilizaţii se deplasează: influenţa relativă a

Occidentului se diminuează; creşte puterea economică,militară şi politică a civilizaţiilor

aciatice; explozia demografică a islamului are un rol destabilizator pentru ţările

musulmane şi vecinii lor; ţările neoccidentale din nou îşi confirmă valoarea culturilor

sale;

- Apare o nouă ordine politică bazată pe civilizaţii: societăţile care au culturi

asemănătoare colaborează între ele; încercările de a trece societăţile dintr-o civilizaţie în

alta sau dovedite a fi nefertile; ţările se grupează în jurul celor mai puternice sau în jurul

şărilor de bază a civilizaţiilor sale;

- Pretenţiile universaliste ale Occidentului din ce în ce mai frecvent duc la

conflicte cu alte civilizaţii. Cele mai serioase conflicte apar cu islamul şi China; la nivel

local războiele au loc la hotar, în mare măsură între musulmani şi nemusulmani, duce la

„reunirea şărilor înrudite”, ameninţarea escaladării în continuu a conflictului şi, prin

urmare, eforturile şărilor principale de a înceta aceste războie;

- Supraveţuirea Occidentului depinde de la faptul dacă americanii vor confirma

din nou indentitatea sa occidentală şi dacă vor primi locuitorii Occidentului civilizaţia sa

ca unicală şi nu universală şi de asemeni unirea ţărilor occidentului pentru păstarea

civilizaţiei contra provocării societăţilor neoccidentale. A evita războiul civilizaţiilor va fi

posibil numai în cazul cînd liderii lumii vor adopta un caracter policivilizat a politicii

globale şi vor începe a colabora pentru a o susţine.

108

În jumătatea a doua a secolului al XX – lea în gîndirea politică a occidentului apare

concepţia postmodenismului. Este o nouă direcţie de cercetări care îşi spune scopul de a

găsi noi proiecte culturale şi noi metode privind analiza sociologică şi politică alumii

contemporane. Încrederea în ştiinţă şi raţiunea umană, raţionalism şi progres sînt puse la

îndoială şi criticii. Concepţiile postmoderniste mărturisesc faptul că are loc o criză a

tradiţiei culturale occidentale bazată pe metidologia Lumii Noi şi a Iluminismului. Această

metodologie nu permite în ştiinţa politică de explica unele fenomene politice

contemporane cum ar fi: globalismul, fundamentalismul, terorismul politic şi de stat,

creşterea conflictelor etnice şi religioase.

Subiecte pentru autoevaluare1. Ce studiază ştiinţa politică

2.  Specificaţi particularităţile tradiţiilor europene şi americane în dezvoltarea ştiinţei

politice. Care dintre tradiţiile politologice vă este mai clară?

3.  Care sunt funcţiile politologiei şi care din ele este cea mai adecvată pentru

Republica Moldova?

4.    Care dintre metodele politologice dispune, în viziunea D-stră, de cele mai largi

posibilităţi de explicare a situaţiei actuale din Republica Moldova?

5.    Cum consideraţi, din care motiv ştiinţa politică nu a devenit parte componentă a

mecanismului dezvoltării politice în Republica Moldova?

ŞTIINŢA POLITICĂ ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Politologia în Republica Moldova trebuie privită în contextul istoric, obiectiv al

epocii în care am trăit noi.

La sfîrşitul anilor 80 ai secolului trecut politologia a început să se constituie ca

ştiinţă şi disciplină distinctă de studii în Uniunea Sovetică. Se întroduc titluri ştiinţifice în

domeniul politologiei (prin decizia Comisiei Superioare de Atestare a U.R.S.S. în 1989 în

nomenclatorul ştiinţelor sociale se întroduce politologia), se întroduce predarea acestui

obiect în instituţiile de învăţămînt, apar catedre şi facultăţi de politologie, se elaborează

programe, cursuri şi cursuri speciale, se editează manuale în domeniul politologiei. Din

1991 începe să apară revista „ПОЛИС”.

109

Implemenatarea politologiei în viaţa noastră este legată de perestroica propusă de M.

Gorbaciev.

În anul 1987 se recunoaşte că schimbările în domeniul economic trebuie să fie

efectuate în strînsă legătură cu schimbările politice, sînt prognozate apariţia aşa numitilor

„asociaţii informale” ca prototip a viitoarelor partide, în unele anale acdemice se întroduce

în circuit şi noţiunea de „stat de drept socialist”. Plenara C.C. al P.C.U.S. din februarie

1988 pune în discuţie problema schimbării calitative a predării în instituţiile de învăţămînt

a „ştiinţelor sociale”. Se vehuclează şi cu ideea că sistemul pluripartidist ar fi posibil şi

într-un sistem socialist.

Unele aspecte ale politicului cum ar fi statul, puterea politică, abordarea sistemică a

studierii societăţii, funcţionării sistemelor şi regimurilor politice, problemele politicii

internaţionale se studieau în cadrul obiectului comunismului ştiinţific, filosofiei marxist -

leniniste.

În 1989 la Univeristatea de Stat din Chişinău a fost creată catedra de politologie.

Ulterior acemeni catedre au fost create şi la alte insttuţii. Începe predarea obiectului de

politologie.

În 1995 la Universiatea de Stat din Moldova a fost creată Facultatea de Ştiinţe

Politice. Facultatea a dat un nou impuls implimentării politologiei în viaţa socială a ţării.

Au loc activităţi de instruire a specialiştilor în domeniu, se fac unele cercetări ştiinţifice.

Se publică diferite articole, monografii, studii în domeniul politologiei. În 2000 începe să

apară la iniţiativa profesorilor Facultăţii de Ştiinţe Politice seria „Moldoscopie” în care se

publică diferite materiale din domeniul ştiinţei politice. În şapte ani au apărut 21 de

numere de „Moldoscopie”, în care s-au publicat mai mult de 220 de lucrări. În vizorul

autorilor apar problemele alegerilor parlamentare şi locale, problemele instituţiei

prezendenţiale, problemele naţionale, migraţiei, integrării europene etc.

În 1991 sub redacţia profesorului USM A. Zavtur apare lucrarea „Prelegeri la cursul

universitar de politologie”. În 1992 apare „Programa cursului universitar de politologie”,

conducătorul colectivului de autori de la USM fiind doctorul V. Moşneaga, în 1993 apare

„Programa pentru licee, gimnazii şi colegii”. Un aport considerabil în propagarea

110

politologiei şi-au adus A. Zavtur, P. Fruntaş, Gh. Rusnac, V. Moşneaga. În vizorul sînt

examinate diferite aspecte ale ştiinţei politice în Moldova.

În 2005 apare lucrarea lui N. Enciu „Politologie. Curs universitar”.

Însă realizările ştiinţei politice din Moldova sînt încă destul de modeste, politologia

se află la început de cale. Au trecut 15 ani de la proclamarea independenţei Republicii

Moldova, în viaşa socială s-au produs schimbări esenţiale. Examinare cer o serie de

probleme cum ar fi partidismul, implimentarea democraţiei, edificarea statului de drept,

liderismul politic, sistemul şi regimul politic, privind integrarea europeană etc.

BIBLIOGRAFIE.

Almond Gabriel A., Ştiinţa politică: istoria disciplinei.- Manula de ştiinţă politică / ed.: Robert E. Goodin, Hamns – Dieter Klingemann; trad.: Irina Ana Kantor, Ileana - Cristina Stănuş, Romana Careja... – Iaşi: Polirom, 2005. P. 60 – 97.

Аристотель. Политика. Сочинения: В 4 т. Т. 4. - М.: Мысль, 1983. - С. 376-644. http://www.politnauka.org/library/classic/aristotel-recenz.php

Banciu Angela, Politologie: Manual. – Bucureşti. – s.n. - 1996 Beniuc V., Politologia, Chişinău, 2000 Bocancea, Cristian, Istoria ideilor politice de la antici la moderni.- Iaşi :

Polirom, 2002 Dicţionarul marilor gânditori politici ai secolului XX ( coordonatori

Robert Benewick şi Philip Green ), Editura Artemis, 2002 Dicţionar politic.Arhiva marxiştilor în Internet. -

http://www.marxistsfr.org/romana/dictionar/p/Politica.htm Dogan M. Sociologie politică. Opere alese. - Bucureşti, 1999.

Efremov, Valeriu. Politologie. Teste, 2009. Efremov,Valeriu. Politologia:ştiinţă şi disciplionă de studiu, 2010. Enciu N. Politologia. – Chişinău: Civitas, 2005 Larousse. Dicţionar de gîndire politică. Univers enciclopedic. –

Bucureşti, 2003 Larousse. Dicţionar de filozofie. - Univers enciclopedic. – Bucureşti,

1999 Larousse. Dicţionar de sociologie. - Univers enciclopedic. – Bucureşti,

1996 Mitran I., Politologia în faţa secolului XXI., Bucureşti, 1997. Musca, Vasile, Baumgarten, Alexander, Filozofia politică a lui Platon. -

Iaşi : Polirom, 2006 Moşneaga V. (coord.) Politologie. Partea I. – Chişinău, USM, 1993. Nay, Oliver, Istoria ideilor politice. – Iaşi: Polirom, 2008 Negulescu Petru P. ;    Filozofia renaşterii .- Bucureşti .- Institut de Arte

Grafice Carol Găbl .- 1910

111

Oxford.Dicţionar de politică, (coord. Lain Mclean), Editura Universul enciclopedic, Bucureşti, 2001

Politologie : Ciclu de prelegeri pentru învăţământul cu frecvenţă redusă .- Chişinău .- U.T.M. .- 2007.

Politologie .- Chişinău .- CEP USM .- 2007 Politologie : Ciclu de prelegeri pentru învăţământul cu frecvenţă

redusă .- Chişinău .- U.T.M. .- 2007 Politologia : Partea 2 .- Chişinău .- USM .- 1995 Politologia .- Chişinău .- U.S.M. .- 1998 Politologia : Prelegeri la cursul universitar. Partea 1 .- Chişinău .-

USM .- 1993 Politologia : Prelegeri la cursul universitar. Partea 3 .- Chişinău .-

USM .- 1995 Popescu T., Politologie ( Material didactic ). – Chişinău ( s.n ) . -1996 Popescu Teodor ;    Politologie : (Material didactic) .- Chişinău .- Î.S.

F.E.-P. "Tipografia Centrală" .- 2007 Spermezan, Grigore, Întroducere în gîndirea unor mari filosofi / Grigore

Spermezan.- Ed. A 2-a.- Bucureşti: Editura Didactică şi Perdagogică, 2006 Strah, Dumitru. Istoria gîndirii politice. Din antichitate pînă în secolul

XVIII (Prelegeri). – Ch.: CEP USM, 1996 Strah, Dumitru, Gîndirea politică ca bază teoretico – metodologică a

ştiinţei politice contemporane. - - Politologie: manual pentru specialităţile nonprofil / Coord.: Valeriu Moşneaga, Gheorghe Rusnac, Vasilii Socovici; Univ. De Stat dim Moldova. Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative. Catedra Politologie şi Educaţie Civică. – Ch.: CEP USM, 2007

Strah Dumitru ;    Istoria gîndirii politice (ghid metodic) .- Chişinău .- U.S.M. .- 2003

Saca Victor ;    Politologie : (Ghid metodic la cursul universitar pentru facultăţile non-profil) .- Chisinău .- Centrul ed. al USM .- 2003

Saca Victor, Politologie Ghid metodic la cursul universitar : (Fac. Relaţii Internaţionale , Ştiinţe Politice şi Asdministrative). – Chişinău : CEP USM, 2003

Traistaru Elisabeta, Politologie : Pentru studfenţi, - Craiova. S.n. – 1993 Ţîrdea Bogdan, Politologie : Curs de prelegeri. – Chişinău : Pontos,

2006. Ţîrdea Bogdan, Politologie : Curs de prelegeri. – Chişinău : Elan

Poligraf, 2008 Vâlsan Călin ; Politologie .- Bucureşti .- Editura Didactică şi Pedagogică

.- 1992 Vâlsan C., Politologie, Bucureşti, 1998Voiculescu M. Politologie.

Victor. Bucureşti. 1998 Voiculescu Marin. Tratat de politologie: Editura Universitatea. –

Bucureşti, 2002 Voiculescu Marin, Politologie. Editura Victir.- Bucureşti, 1998 Zavtur Alexandru, Politologie (Material didactic). – Chişinău, 2000

112

Аристотель. Политика //Политология:Хрестоматия.-Пб.:Питер,2006. C. 22-26.

Аристотель. Политика // Аристотель. Сочинения: В 4 т. Т. 4. – М.: Мысль, 1983. – С. 376–644.- http://www.gumer.info/bibliotek_Buks/Polit/aristot/08.php

Артхашастра (фрагменты). - История политических и правовых учений: Электронная хрестоматия. Составитель: М.Н. Грачев.- http://grachev62.narod.ru/hrest/chapt04.htm

Бениуц В. А. ;    Политология : Курс лекций .- Chişinău .- Изд. Центр Молд. гос. университета .- 2001

Буренко В. И. Политология. - М., 2002 Волков Э., Седлецкий Ю., Основвы политической науки и права,

Chişinău, 2006 Гаджиев К. С. Политическая наука. – М., 1994. Гаджиев К. С. Политология Учебник для высших учебных

заведении. - М., Логос, 2005 Гаджиев Камалудин Серажудинович ;    Политология : Основной

курс : Учебник .- Москва .- Высшее образование .- 2007 Гаджиев К. С. Политология (основной курс) : учебник – М.:

Высшее образование, 2008 Горелов А.А. Политология: учебник / А.А. Горелов. – М.:Эксмо,

2006 Горфункель А.Х. Философия эпохи Возрождения. Учеб. Пособие.

М.: Высш. школа, 1980 Ефремов Валериу. Политология. Тесты, 2009. Желтов В.В. Основы политологии / Серия «Высшее образование».

– Ростов н / Д : «Феникс», 2004 Законы Ману (фрагменты).(Древняя Индия, II в. до н.э. – II в.

н.э.).http://grachev62.narod.ru/hrest/chapt03.htm Законы вавилонского царя Хаммурапи.- История Древнего

Востока. Тексты и документы: Учебное пособие. / Под ред. В.И. Кузищина. – М.: Высшая школа, 2002. С. 167–190. http://grachev62.narod.ru/hrest/chapt02.htm

Зотов В.Д. Десять тезисов изучения истории политической и правовой мысли // Вестник Российского университета дружбы народов. – Cерия: Политология. – 1999. – № 1. – С. 16–23.

Законы вавилонского царя Хаммурапи.http://grac hev62.narod.ru/hrest/chapt02.htm

Ильин В.В. ;    Политология : Учебник .- Москва .- Кн. дом "Университет" .- 2000

Ирхин Ю.В. Взаимосвязь политики, морали и права // Вестник Российского университета дружбы народов. – Cерия: Политология. – 1999. – № 1. – С. 7–15.

Ирхин Ю.В., Зотов В.Д., Зотова Л.В.Политология: Учебник. -М.: Юристъ, 2002

113

История политических и правовых учений: Учебное пособие для высших учебных заведений / Под ред. проф. В.П. Власова. – Ростов н / Д: Феникс,2004

История политических и правовых учений: Электронная хрестоматия Составитель: М.Н. Грачев http://grachev62.narod.ru/hrest/chapt04.htm

Касьянов В.В. Политология / В.В. Касьянов. – Ростов н / Д.: Феникс, 2005

Конфуций. Изречения. // Политология.- http://www.gumer.info/bibliotek_Buks/Polit/Hrestom/index.php. С.79-88.

Конфуций. Изречения. История политических и правовых учений: Электронная хрестоматия Составитель: М.Н. Грачев.- http://grachev62.narod.ru/hrest/chapt05.htm

Краткий политчисекий словарь. – М., Политиздат, 1978 Лосев А. Ф.    Платон. Аристотель .- Москва .- Молодая гвардия .-

2000 Мангейм Дж. Б., Рич Р.К. Политология: Методы исследования. –

М.: Издательство “Весь Мир”, 1997

Мальцев В.А.Основы политологии: Учебник для вузов. – Мю: ИТРК РСПП, 1997

Мельник В. А. ;    Политология .- Минск .- Вышэйшая школа .- 1997 Мухаев Р, Политология. - М., 2001 Мухаев Рашид Тазитдинович. ;    Политология. 10-11 кл. : Пособие

для общеобраз. учеб. заведений .- Москва .- Дрофа .- 1997 Панарин А. С. Политология: Учебник. Издание второе,

переработанное и дополненное. - М., „ПБОЮЛ С. М. Грачев”, 2001 Панарин А. С. ;    Политология : Учебник .- Москва .- Проспект .-

2000 Платон. Государство. //Политология:Хрестоматия.-Пб.:Питер,2006.

C. 20-22. Полибий. Всеобщаяистория в сорока книгах.

//Политология:Хрестоматия.-Пб.:Питер,2006. C. 28-31. Полибий. Всеобщая история.-М.: ОЛМА-ПРЕСС,2004.-

http://www.gumer.info/bibliotek_Buks/History/Polib/index.php Политология: Конспект лекций / Сщставит. Е. Абрамова. – М.:

Эксмо, 2006 Политология: Курс лекций / С.Н. Бабурин, Б.Н. Бессонов, Л.Н.

Доброхотов, В.П. Тоцкий; Отв. ред. д.ф.н., проф. Б.Н. Бессонов. – М.: Норма, 2006 Политический словарь. Мир словарей. - http://mirslovarei.com/pol Политнаука. Политология в России и в мире. -

http://www.politnauka.org/library/classic/index.php Политология: Учебное пособие для высших учебных заведений. -

М., „Акалис”, 1996 Политология для юристов. Курс лекций. / Под ред. Проф. Н. И.

Матузова и проф. А. В. Малько. - М.: Юристь, 1999

114

Политолгия: Учебник /Под ред. В. И. Буренко, В. В. Журавлева. - М.: „Экзамен”, 2005

Политология: Учебное пособие для вузов. / Научный редактор А. А. Радугин. - 2 - е изд., перераб. и дополн. - М.: Центр, 2001 Современная западная философия: словарь. - М., 1991

Политология: Учебно-методическое пособие. М.: НОУ МЭЛИ, 1999

Политология: хрестоматия / Сост. проф. М.А. Василик, доц. М.С. Вершинин. — М.: Гардарики, 2000. – Библиотека Гумер . - http://www.gumer.info/bibliotek

Политология : Курс лекций .- Chişinău .- 1998 Полис. - http://www.politstudies.ru/info/ Политология : Курс лекций. Ч.2 .- Кишинев .- [ с. н.] .- 1994 Политология : Курс лекций. Ч.3 .- Кишинэу .- [ с. н.] .- 1995 Политология : Курс лекций. Ч.3-А .- Chişinău .- [ с. н.] .- 1995 Политология : Словарь-справочник .- Москва .- Гардарики .- 2000 Политология в Российских регионах 1991 - 2000 : Сборник

материалов .- Москва .- Росспэн .- 2001 Политология и политологи в современном мире: Материалы

“круглого стола” аспирантов и студентов-политологов Российского университета дружбы народов// Вестник Российского университета дружбы народов. – Cерия: Политология. – 1999. – № 1. – С. 112–127.

Политология: Учебник по спциальности «международные отношения»: В 2-х томах.- Кишинэу: CEP USM,2008

Пугачев В.П., Соловьев А.И. Введение в политологию: Учебник для студентов вузов / В.П. Пугачев, А.И. Соловьев. – 4 –е изд., перераб. И доп. – М., Аспект Пресс, 2007

Политолгия: Хрестоматия / Сост. Б. A. Исаев, А. С. Тургаев, А. Е. Хренов. - Спб.: Питер, 2006

Российская Ассоциация Политичечских Наук. - http: // www. apn.ru Санистебан Л.С.

Основы политической науки. / Перевод с испанского В.Л. Заболотного. - М.: МП «Владан», 1992

Садохин А.П. Политология: Конспект лекций : учебное пособие / А.П. Садохин. – М.: Эксмо, 2006. – (Полный курс за 3 дня).

Соловьев Александр Иванович ;    Политология : Политическая теория : Политические технологии .- Москва .- Аспект-Пресс .- 2000

Социально – гуманитарное и политологическок образование. - http://www.humanities.edu.ru

Фукидид. История. //Политология:Хрестоматия.-СПб.:Питер,2006. C. 26-28.

Цапко Ж.Б. Политология для студентов вузов / Ж.Б. Цапко. – Изд. 2 –е. – Ростов н / Д: Феникс, 2006

Цицерон.О государстве.//Политология:Хрестоматия.- СПб.:Питер,2006. C. 31-33.

115

Цицерон. Диалоги: О государстве; О законах. – М., 1994. История политических и правовых учений: Электронная хрестоматия. Составитель: М.Н. Грачев.- http://grachev62.narod.ru/hrest/chapt08.htm

Электронный полис для политологов. - http: // www. politstudies.ru

116