Analiza regională. Cultura – concept și evoluție

Studiul culturii se susține pe câteva puncte de vedere, avantajoase, din punct de vedere

geografic, unul dintre acestea fiind analiza peisajului cultural. În mod firesc, așadar, trebuie

să înțelegem ceea ce reprezintă conceptul de cultură și cum poate fi acesta asociat cu ceea ce

înseamnă analiza regională.

Fiind vorba însă despre un concept, nu totdeauna înţelegerea sa este foarte clară, în

majoritatea cazurilor el făcând referire mai degrabă la abilităţi precum gustul pentru muzică,

literatură, artă, educaţie ș.a. Ca termen ştiinţific cultura nu se referă numai la aspectele

enumerate aici ci, include şi aspectele care ţin de viaţa de zi cu zi: portul tradiţional,

obiceiurile, comportamentele, preferinţele culinare, arhitectura caselor, modul de utilizare a

terenurilor, sistemele educaţional, guvernamental şi legislativ etc.

Aceleași probleme le-au întâmpinat și antropologii sau sociologii în tratarea

conceptului. Raportându-ne la literatura de bază a vom observa că dificultățile întâmpinate de

către antropologi au vizat definirea conceptului de regional. Cultura poate include totalitatea

aspectelor legate de modul de viaţă - dar este modul lor actual de viață („modul în care se

desfăşoară jocul”) sau standardele prin care societatea controlează modul de viaţă (”regulile

jocului”). Complicarea definițiilor a fost generată de existența unor diferenţieri puternice în

legătură cu această opinie.

Antropologul E. Adamson Hoebel, a definit în lucrarea sa „Anthropology: The Study

of Man”, cultura ca fiind „sistemul integrat al tiparelor comportamentale care sunt

caracteristice societăţii şi care nu sunt rezultatul unei moşteniri biologice; cultura nu este

predeterminată genetic, ea este noninstinctivă…fiind rezultatul activităţii sociale,

transmiţîndu-se numai prin comunicare, învăţare”1.

Alte definiții date culturii au același numitor comun și anume învățarea, deprinderea,

însușirea.

Și atunci, întrebarea firească este cum se transmite cultura de la o generaţie la alta?

Poate fi în mod exclusiv, o chestiune legată de activitatea socială, de învățare aşa cum sublinia

Hoebel, sau există anumite aspecte ale culturii, instinctive şi atunci devine rezultatul

moştenirii genetice ? Această întrebare reprezintă mai degrabă problema socio-biologilor şi nu

în aşa mare măsură a geografiei regionale-culturale, cu toate că anumite teme incluse, cum ar

fi teritorialitatea (instinctul uman al posesivităţii teritoriale) şi proximitatea (preferinţa pentru

apropiere sau depărtare a unor societăţi), scot în evidență prin importanța lor, dimensiunea

spaţială.

Așadar cultura din punct de vedere structural, chiar fără a se ține cont de aceste

concepte teoretice nu poate fi definită într-un mod satisfăcător.

Alfred Kroeber şi Clyde Kluckhohn, antropologi, în 1952, au identificat numai puţin

de 160 de definiţii – diferite între ele, dar, pe care analizându-le și sintetizându-le au reușit să

creeze o definiție proprie „ cultura este alcătuită din tipare explicite şi implicite, de şi pentru

comportament şi transmisă de către simboluri, constituind achiziţii distincte ale grupurilor

umane, incluzînd personificările în opere de artă (obiecte de artă), partea sa esenţială (ceea

ce este derivată şi selectată istoric) fiind alcătuită din idei tradiţionale şi, în special din

valorile ataşate acestora ; sistemele culturale, pe de-o parte pot fi considerate rezultate ale

acţiunii, pe de altă parte ca elemente condiţionate ale unor acţiuni viitoare”2.

1 Hoebel, E. Adamson. Anthropology: The Study of Man (New York: McGraw–Hill, 4 rev. Ed., 1972) 2 Kroeber, Alfred L. & Kluckhohn, Clyde. ”Culture: A Critical Review of Concepts and Definitions”, Papers of

the Peabody Museum of American Archaeology and Ethnology, 47 (1952), întreaga ediție; pag. 181

Plecând de la câteva exemple de definiții ale culturii (unele mai vechi se regăsesc în

fundamentarea definiției Kroeber & Kluckhohn, iar altele sunt de dată mai recentă) precum

cea a lui Edward B. Taylor (1871) “complexul care include cunoaşterea, credinţa, arta,

morala, legea, tradiţia şi alte capabilităţi şi obiceiuri dobândite de către om ca membru al

societăţii”, Robert Linton (1941) ”suma totală a ştiinţei , atitudinilor, credinţelor, artei,

moralei, legii, obiceiurilor şi altor competenţe şi comportamente însuşite de către om ca

membru al unei societăţi”, Anne E. Larimore et.al. (1963) “un mod de viaţă în care

membrii unui grup, învaţă, trăiesc şi trec către generaţii viitoare”, James P. Spradley &

David W. McCurdy (1975) “cunoaşterea dobândită pe care o populaţie o utilizează pentru

a interpreta experienţe şi a genera comportament social”, Marc J. Swartz & David K.

Jordan (1976) “suma înţelegerilor morale dobândite prin învăţare şi împărţite cu membrii

grupului de care aparţine cel care învaţă”observăm că fiecare dintre acestea aduce lalolată

cuvintele dobândite și/sau învățate, ceea ce ar însemna că din punct de vedere geografic

comportamentului, tiparului comportamentul le-ar fi asociate un context natural sau, mai

simplu un peisaj.

Este suficient să concluzionăm că, cultura este alcătuită din credinţe (religioase,

politice), instituţii (legislative, guvernamentale) şi tehnologii (abilităţi, echipament). Cei mai

mulţi dintre antropologi, preferă acum să restrângă conceptul, la stricta interpretare a

experienţei umane şi comportamentului, ca produse ale sistemelor, cu semnificaţie simbolică,

astfel încât aceasta pare o abordare mult mai bună. De asemenea este important a păstra în

minte că definiţiile de acest tip nu sunt niciodată finale sau absolute; ele sunt arbitrare şi

desenate cu scop teoretic particular. Cultura este definită pentru a facilita explicarea

comportamentului uman.

Antropologii astăzi tind să se concentreze asupra a ceea ce cunosc oamenii, asupra

codurilor şi valorilor, asupra „ regulilor jocului ”. Sociologii, politologii, psihologii şi istoricii

au cerinţe diferite şi construiesc definiţii operaţionale contrastante.

Cu alte cuvinte din perspectiva geografică ne interesează maniera în care cultura își

lasă amprenta asupra peisajelor, de modul în care membrii societății (oricare ar fi aceasta și

oriunde s-ar afla) accesează și exploatează resursele. De asemenea comportamentul vis-a-vis

de ceea ce înseamnă adaptarea la limitările naturale dar și maximizarea oportunităților se

reflectă în modul de organizare spațială. Legătura dintre cultură și natură poate da naștere

unor exprimări inestimabile din punct de vedere al valorii (Marele Zid Chinezesc, Piramidele

etc.) dar și unor reluări, reinventări ale rezultatelor acestei relații de-a lungul timpului (vechile

drumuri romane, în prezent susținătoare ale unei performante rețele rutiere, în Europa cel

puțin). Tot din această legătură ia naștere și caracterul regional, exprimat prin asumarea unor

calități dominante care crează o personalitate, o atmosferă particulară unui anumit spațiu.

Caracterul regional devine astfel un criteriu esențial din perspectiva divizării în spații

geografice majore și regiuni (Harm J. De Blij, Peter O. Muller, Geography: Realms, Regions

and Concepts, 2000).

Într-o abordare mai mult decât generală, cultura este înţeleasă ca o referire strictă la

ceea ce înseamnă artă (literatură, pictură, muzică etc.). Așa cum am văzut în discuțiile

precedente, pentru sociologi cultura reprezintă tipare comportamentale specializate, înţelegeri

şi adaptări care se însumează în modul de viaţă al unui grup de oameni. Cultura contribuie, în

acest sens mai larg, la crearea diferenţierilor regionale alături de topografie, climat sau alte

aspecte ale mediului fizic. Dovezile vizibile sau invizibile ale culturii – clădiri, tipuri de ferme

şi utilizare a terenurilor, limbă sau organizare politică – reprezintă elemente în cadrul

diversităţii spaţiale care necesită fără îndoială şi o analiză geografică. Peisajul umanizat poate

explica diferențierile culturale existente într-un anumit spațiu (așa cum vom vedea ulterior,

prin intermediul peisajului cultural), putându-se evidenţia variaţii subtile pornite din

„înţelegerea-percepţia” diferită a acestuia – spre exemplu spaţii urbane precum Londra, Paris,

sau New York, fiecare cu o atmosferă proprie, sau peisaje agricole amprentate diferit cum ar

fi preriile canadiene sau terenurile agricole din Asia de Sud-Est (fig.1,2,3,4).

Fig.1. Big Ben – Houses of Parliament, Londra Fig.2. Tour Eiffel - Paris

Fig.3. Culturi terasate de orez – NE Vietnam Fig.4. Agricultură intensivă – Danemarca

(sursa: TerraGalleria.com) (sursa: agrotech.dk)

Din perspectiva geografiei regionale, existența acestor diferențe a impus și analiza

culturii, menținîndu-se în permanență raportarea spațială. Se dorește astfel găsire unor

răspunsuri la întrebări esențiale de ce?, cum?, care? De ce culturile sunt atît de diferite, având

în vedere constituirea speciei umane ca singulare? Dacă culturile şi regiunile culturale se pot

distinge atunci care sunt cele mai proeminente atribute ale acestora? Cum s-a putut răspândi la

nivel global o cultură a cărei dezvoltare s-a realizat într-un spațiu limitat? De ce contrastele

culturale, identificabile și existente între grupuri distincte, persistă chiar şi în cazul unor

societăţi multiculturale - cum este cea a SUA, sau chiar a celor mult mai omogene şi destul

de vechi cum sunt cele din Europa? Care sunt originile diferitelor regiuni culturale aşa cum

sunt percepute acestea în prezent? Răspunsurile la aceste întrebări cu siguranță constituie sau

vor constitui teme ce vor necesita o atentă abordare.

Structura culturii

În cadrul societăţii cultura este transmisă prin intermediul succesiunii generaţiilor, prin

instruire şi exemplu, prin imitare. Nu este de factură biologică, se dobândește prin învățare şi

nu are nimic în comun cu instinctul sau cu moștenirea genetică. Indivizii, ca membrii ai unui

grup social, dobândesc un set de modele comportamentale, de percepţii fizice (vis-a-vis de

cadrul natural) şi sociale, de cunoştiinţe privind tehnicile existente utilizate. Percepem cultura

(în afara a ceea ce este necesar) în cadrul căreia ne-am născut şi crescut, fără însă a o

surprinde în totalitate. Sexul, vârsta, statutul sau ocupaţia pot impune aspecte ale întregului

cultural cu care suntem îndoctrinaţi. Cultura reflectă o structură socială, un cadru pentru roluri

şi relaţii între indivizi şi grupuri. Individul învaţă şi aderă la reguli şi convenţii ce aparţin nu

numai culturii ca întreg ci şi la cele specifice grupului din care face parte. Chiar, subgrupul

însuşi poate fi recunoscut, în același timp, ca o structură socială.

În cazul culturii avem astfel de-a face, cu un complex de tipare comportamentale şi

atitudini interrelaţionate. Realitatea însă, ne relevă faptul că această complexitate nu poate fi

apreciată în întregime. Neînţelegerea sa, este rezultatul unei direcționări a atenției numai

asupra unor trăsături limitate şi evidente. Ustensilele pentru mâncat, utilizarea gesturilor,

ritualul ceremoniilor religioase pot caracteriza o cultură pentru un observator ocazional.

Acestea, individual, reprezintă părţi insignifiante ale unei structuri mult mai complexe, care

poate fi apreciată numai în ansamblu, ca întreg.

Din această bogăţie şi complexitate a vieţii umane se încearcă separarea – pentru un

studiu particular – variabilelor culturale fundamentale care, la rândul lor creează o structură şi

o ordine, distribuție spaţială a societăţilor.

Din perspectiva analizei culturii, cel mai mic item, distinctiv, îl constituie

caracteristicile culturale. Acestea reprezintă unităţi ale comportamentului dobândit, și care

fac referire de la limba vorbită, la uneltele folosite sau la jocuri. O tehnică, un obiect, o

credinţă sau o atitudine pot constitui o caracteristică. Reprezintă cele mai elementare expresii

ale culturii, elementele constitutive ale complexului model comportamental al grupurilor

distincte de oameni3 (fig.5,6).

Trăsăturile culturale individuale se află într-o relație de interdependență şi

funcţionează în cadrul unui complex cultural. Astfel de complexe au o existență universală.

Creşterea bovinelor, spre exemplu, reprezintă o caracteristică culturală a populaţiei Masai

din Kenya sau Tanzania. Particularizarea la nivel social a acestui tip de activitate a dus la

dezvoltarea unor trăsături care includ: exprimarea statutului social prin intermediul numărului

de vite deținute, o dietă bazată pe consumul de lapte şi sînge de vită, aversiunea faţă de orice

alt tip de activitate în afara creşterii animalelor. Aceste caracteristici, în ansamblu, sau altele,

pot produce un complex cultural ce descrie un aspect al vieţii societăţii Masai (fig.7). În

acelaşi sens, alte tipuri de complexe, cum ar fi cele religioase, cele legate de comportamentul

de afaceri, sport sau altele pot fi recunoscute uşor în cadrul societăţilor actuale.

3 A.Gettis, Judith Getis, J. Fellmann: Introduction to Geography, Fourth Edition, pag.213, (Wm. C. Brown

Communications, Inc., 1994, Dubuque, Iowa)

a. b.

Fig.5 Fig.6

Contrastele culturale sunt clar evidențiate de către culturile de orez din Sumatera – Indonezia (a) și

agricultura intensivă canadiană (b)

Complexele cât şi caracteristicile culturale au o extindere spaţială. Surprinderea lor cu

ajutorul hărţilor scoate în evidență caracterul regional al componentelor culturale. Geografii

sunt interesaţi, așa cum am mai subliniat, de distribuţia spaţială a acestor elemente

individuale. Regiunea culturală, reprezintă principala lor preocupare. Aceasta este un spaţiu

ocupat de o populaţie ce utilizează caracteristici culturale distincte, ce pot fi recunoscute şi

care, reprezintă esenţa atributelor şi activităţilor colective. Exemplele includ organizarea

politică moştenită a societăţii, religiile sale, tipul de economie şi chiar îmbrăcămintea, tipul

caselor etc. Acestea sunt specifice fiecărui complex sau caracteristică culturală a grupurilor

populaţionale în parte.

Un ansamblu de regiuni culturale care ilustrează un set de complexe culturale şi

peisaje oarecum comune, pot fi grupate în cadrul unui spaţiu cultural. Termenul recunoaşte o

mare parte din suprafaţa pămîntului care, dispune de o uniformitate fundamentală în ceea ce

priveşte caracteristicile sale culturale şi, totodată, diferenţieri semnificative faţă de spaţiile

înconjurătoare. Spaţiile culturale pot fi considerate regiuni culturale în sensul mai larg al

generalizării.

Fig.7

Populația Masai la origine o populație cu caracter nomad a devenit în ultima perioadă sedentară, în mare și

datorită unui proces incipient de urbanizare. Creșterea vitelor, ocupație de bază a culturii Masai, a

reprezentat sursa principală pentru lapte și sînge necesare dietei, dar și un mod de a stabili status-ul social.

Subsistemele culturii

Este probabil imposibilă înțelegera culturii în ansamblul său cel puțin pentru cel care

nu este parte a sa. Trăsăturile şi complexele culturii, pentru a fi analizate, pot fi grupate şi

studiate ca părţi ale unui întreg.

Biologul Julian Huxley, realizează un model (o aproximare a realității) ce a identificat

trei componente ale culturii: artefacte, sociofacte şi mentifacte4. Plecând de la întrebarea ”ce

gândesc sau în ce cred oamenii?” în ceea ce privește mentifactele, în discuție sunt puse ideile,

credințele și valorile pe care oamenii le dețin. Deși, în mod firesc, este vorba de o abordare

mentală, oarecum abstractă, se face referire la elementele primordiale, durabile ale unei

culturi cum ar fi religia, limba, folclorul, tradițiile artistice. Acestea sunt conectate la abilitatea

omului de a crea idei și, de a constitui idealuri, în funcție de care celelalte componente ale

culturii se cuantifică. Schimbând perspectiva, s-a raportat la întrebarea ”de ce oamenii se

adună și în ce scop?”, referința fiind modul în care oamenii își organizează societatea și

relaționează între ei. Sociofactul este răspunsul și conține explicații cu privire la legăturile

existente între indivizi și grupuri. Dacă la nivel individual putem vorbi despre structuri

familiale, comportament sexual și reproductiv sau creșterea copiilor, la nivel de grup accentul

se pune pe sistemele politic și educațional. În sfârșit, cea de-a treia componentă, artefactul

reprezintă ”ceea ce este creat, făcut și produs de către oameni”. Cu alte cuvinte reprezintă

manifestarea materială a culturii (tipul de agricultură, sistemele de utilizare a terenurilor,

îmbracămintea etc.).

Leslie White, antropolog, a interpretat cultura ca pe o o structură tripartită alcătuită

din subsisteme: tehnologic, sociologic şi ideologic5 . Împreună, în acord cu aceste interpretări,

subsistemele – identificate prin componentele lor – alcătuiesc structura culturii ca întreg. Ele

sunt însă integrate, fiecare acţionează asupra celorlalte şi, răspunde stimulilor celorlalte

(Fellmann et.al. 2007) (fig.8).

Fig.8

Subsistemul tehnologic are în alcătuire elemente materiale şi tehnici privind utilizarea

lor pentru ca viața oamenilor să se poată desfășura. Astfel de componente sunt instrumentele –

uneltele care ne ajută să ne hrănim, îmbrăcăm, locuim (construi locuinţe), apărăm, deplasăm

şi să transportăm (pe noi înşine sau bunuri).

4 Huxley, J.S. (1955) ”Evolution, Cultural and Biological”, în J.S. Huxley (ed.) Yearbook of Anthropology,

pp. 2–25. Chicago, IL: University of Chicago Press. 5 White A., Leslie, ”The Science of Culture. A Study of Man and Civilization”, New York, 1969

Subsistemul sociologic reprezintă suma tiparelor acceptate ale relaţiilor interpersonale

care se regăsesc în asocierile de tip politic, militar, religios ş.a.

Subsistemul ideologic constă în idei, credinţe şi cunoştiinţe ale culturii precum și

căile prin care acestea sunt exprimate în discurs şi alte forme de comunicare.

Subsistemul tehnologic

Analiza variaţiilor existente în cadrul culturii dar și a manierei evolutive a existenţei

umane, de la un loc la altul, aduce în atenție o serie de întrebări comune: cum într-un anumit

spațiu oamenii reușesc să trăiască? ce resurse și ce instrumente utilizează pentru a se hrăni,

îmbrăca și a-și construi locuințe? un procent mai mare al populației este angrenat în activități

agricole sau în activități de prelucrare? își cumpără mâncarea sau o produc singuri?

Întrebările acestea vizează strategii adaptative utilizate de diferite culturi pentru a trăi.

Subsistemul tehnologic, într-un sens mai larg, se pune la dispoziția acestor culturi. Aceste

elemente materiale care se integrează nevoilor, Huxley le numește artefacte. Stadiul de

vînător-culegător este caracteristic pentru o bună perioadă din istoria umanității, datorită

prelucrării cu un minim efort a suportului pentru viață, direct din natură, dependența de arme

fiind în acest caz minimă. Capacitățile de adaptare erau foarte performante dar, cu toate

acestea, nivelul tehnologic era foarte scăzut. Existau doar cîteva unelte specializate cu care se

exploata un număr limitat de resurse și, de asemenea, exercitau un control mic sau deloc

asupra surselor de energie non-umane. Impactul acestora asupra mediului a fost mic, dar

trebuie să ținem cont și de faptul că, în acea perioadă, capacitatea suport a mediului era destul

de redusă.

Retragerea calotei glaciare, acum aproximativ 11000 de ani a dat startul unei noi etape

fără precedent de dezvoltare culturală. Vânătoarea primitivă și economia bazată pe cules, au

fost înlocuite într-o primă fază, de către agricultură și creșterea animalelor. A urmat apoi

urbanizarea și mult mai târziu de industrializarea. Ținând cont de faptul că nu toate grupurile

au parcurs aceleași etape, în același timp, unele dintre acestea chiar deloc, divergențele

culturale între grupuri au devenit din ce în ce mai evidente.

Pentru societățile vechi, diversitatea culturală se reflectă în proliferarea tehnologiilor

care au urmat creșterii a necesarului de hrană. Acestuia i s-a adăugat o utilizare intensivă și

extensivă a resurselor. Grupuri difierite, care evoluau în circumstanțe de mediu separate, și-au

dezvoltat comportamente și unelte specifice pentru exploatarea resurselor. Odată cu

declanșarea revoluției industriale, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, se evidențiază o nouă

tendință, și anume, utilzarea unor tehnologii comune.

Societățile avansate, în prezent, sunt aproape identice, fiind greu de distins cel puțin

din punct de vedere al tehnicilor și instrumentelor. În cazul acestora, putem spune, că

experimentează o stare de convergență culturală. Societățile moderne sunt caracterizate de

utilizarea în comun a tehnologiilor, a structurilor organizatorice și chiar de prezența direcțiilor

culturale și artefactelor. Deși evoluează într-o lume în care sunt separate geografic, acestea

sunt unite datorită posibilităților de a comunica – aproape instantaneu - și datorită

transporturilor extrem de eficiente. Diferențierile tehnologice existente între societățile

dezvoltate și cele mai puțin dezvoltate (sau subdezvoltate) reflectă în parte bunăstarea

personală sau națională, nivelul avansului și complexității economice și, extrem de important,

tipul de energie utilizată (fig.9,10).

Fig.9

Fig.10 Fig.9. Nivelul tehnologic scăzut este caracteristic societăților cu economii de subzistență.

Fig.10. Accesarea resurselor energetice variate, necesare procesului de dezvoltare, reprezintă o

caracteristică a culturilor marcate de prezența susbsistemelor tehnologice avansate.

La nivelul unei societăți multe aspecte sunt relaționate cu nivelul relativ al dezvoltării

tehnologice. În manieră comparativă, dezvoltarea reprezintă extinderea la care resursele unei

regiuni sau țări au ajuns pentru a fi utilizate în totalitate.

Standardul de viață sau nivelul de trai ca indicatori, aduc în discuție acele aspecte și

atribute, precum venit personal, nivel al educației, necesarul de hrană, durata de viață, accesul

la sistemul sanitar. Gradul de tehnologizare al unei societăți – a se înțelege dezvoltare - este

reflectat de ceea ce înseamnă complexitatea structurii ocupaționale, gradul de specializare al

muncii prestate, modul în care resursele naturale sunt utilizate, nivelul industrializării,.

În cadrul unui grup cultural însă, nu toți membrii săi sunt egali beneficiari ai

instrumentelor existente și ai rezultatelor producției.

Remarci precum „la omul sărac nici boii nu trag” (”oamenii săraci au drumuri

proaste”) sau aprecieri de genul ”coasta de aur” sau ”mahala”, indică modul diferit în care

membrii societății au acces la resursele și bunăstarea acesteia. În acest caz reapar în discuție

diferențierile existente între nord și sud (fig.11).

Fig.11. Raportul Brandt - subliniază existența unei linii de demarcație între nord și sud, sugerând un

contrast simplificat, existent între spațiile dezvoltate și cele subdezvoltate, bazat în general pe gradul de

industrializare și pe venitul pe cap de locuitor. În cadrul spațiului „nordic” se remarcă prezența totuși a 42 de

state (la nivelul anilor 1990) cu un grad de dezvoltare insuficient (în curs de dezvoltare).

Subsistemul sociologic

Educația, formală și informală, instituțiile religioase și politice, dar și alte instituții

care fac parte din subsistemul sociologic sunt caracterizate de continuitate dar și de

schimbare. Organizarea socială a culturii este definită cu ajutorul acestor sociofacte. În același

timp ele reglementează funcțiile individuale asociate grupului, așa cum sunt: familia, biserica

sau statul.

În ceea ce privește tiparele interacțiunii acestor asociații, nu există ceva predeterminat,

excepție fiind faptul că multe culturi posedă o varietate de moduri formale și informale în

structurarea comportamentului. Modurile comportamentale diferite reprezintă de fapt expresii

dobândite (învățate) ale culturii și sunt transmise de la o generație la alta prin intermediul

instrucției formale sau prin intermediul exemplului și practicii (fig.12).

Fig.12

Toate societățile își pregătesc copiii pentru a deveni membrii ai modelului cultural. Valorile,

credințele, aptitudinile, felul de a fi sunt transmise celor tineri, fiecare în modul propriu grupului

Subsistemul tehnologic al unui grup cultural este conectat cu instituțiile sociale.

Acestea diferă de la spațiu la spațiu și de la nivel de dezvoltare la nivel de dezvoltare. Spre

exemplu ”instituțiile” grupurilor primare de vânători-culegători (Africa, America de Sud,

Asia, Australia – grupuri indigene) sunt diferite de cele existente în ”nordul dezvoltat”.

Grupurile mici, bazate pe legături strânse, de rudenie, cu mici diferențieri sociale și

specializări sau funcții în cadrul comunității, caracterizează societățile pre-agricole (boșimanii

din Africa de Sud, pigmeii din Amazonia pot reprezenta niște exemple actuale)(fig. 13)(Gitis

et.al., 1994, Introduction to Geography, Fourth Ed.).

Fig.13. Tribul San – Botswana, exemplu pentru stadiul de vînător-culegător. În cadrul acestor comunități,

diferențele de vârstă și sex și nu cele legate de statut social sau bunăstare, sunt cele care stau la baza relațiilor

interpersonale și a diviziunii muncii

Cultivarea plantelor și creșterea animalelor acum 10000 de ani, au reprezentat startul

revoluției în producerea hranei, impunând transformări sociale, inclusiv creșterea populației,

urbanizare, specializarea activităților și diferențierea structurilor în cadrul societății. Apariția

sedentarismului în cadrul societăților agricole a dus la modificarea politicilor, regulilor și

instituțiilor care guvernau. Loialitatea a fost transferată de la relațiile de rudenie la stat;

resursele devin posesie, mai degrabă decât proprietate comună. Cele mai importante

schimbări, de departe sunt cele care au apărut odată cu Revoluția Industrială, la sfârșitul sec.

al XVIII-lea. Aceste schimbări au condus la organizarea complexă a societății actuale,

caracteristică spațiilor ”dezvoltate” și care, în prezent afectează din ce în ce mai mult culturile

la nivel mondial.

Cultura reprezintă un ansamblu, un întreg inter-relațional. Fiecare formă de

organizare influențează și este la rîndul său influențată de trăsăturile, complexele și modurile

de manifestare a culturii. Sistemele de proprietate, de posesie și control – spre exemplu - sunt

expresii instituționale ale subsistemului sociologic. Simultan însă sunt și centre ale clasificării

economiilor și înțelegerii tiparelor structurale de dezvoltare economică. Pentu fiecare stat,

însă, odată adoptat sistemul justiției și legii, se transformă într-o variabilă culturală

identificabilă cu subsistemul sociologic dar care, influențează toate aspectele organizării

sociale și economice, inclusiv sistemul geografiei politice.

Subsistemul ideologic

Subsistemul ideologic are în alcătuire a treia clasă de elemente care definesc și

identifică cultura. Acesta constă în idei, credințe, cunoaștere și moduri de exprimare ale

acestora în discursul nostru sau, în cadrul altor forme de comunicare. Teologiile, legendele și

mitologiile, literatura, filozofia, înțelepciunea populară (folclorul) și cunoașterea comună,

toate fac parte din această categorie.

Aceste forme abstracte ale gîndirii, sau mentifacte, preluate de la o generație la alta, ne

spun ceea ce vrem să credem, ceea ce trebuie să prețuim și cum trebuie să ne comportăm.

Procesul socializării se bazează pe credințe.

De cele mai multe ori știm, sau credem că știm, care sunt credințele unui grup din ceea

ce este scris. Câteodată, trebuie să depindem de acțiunile sau obiectivele unui grup care ne

spune care sunt adevăratele idei și valori. ”Acțiunea vorbește mai mult decît cuvintele” și ”fă

ce îți spun, nu ce fac” Cele mai comune reprezentări ale faptului că de multe ori cuvintele și

acțiunile nu coincid sunt reflectate de sintagmele ”acțiunea vorbește mai mult decît

cuvintele” și ”fă ceea ce îți spun, nu ceea ce fac”.

Evoluția ideilor unei societăți, prin schimbările survenite, afectează sistemele

sociologic și tehnologic, exemplu fiind transformările tehnologice care la rândul lor determină

modificări în cadrul sistemului social (specializarea forței de muncă). După Primul Război

Mondial deteriorarea structurii ideologice din Rusia, transfomrarea acesteia, de la un sistem

capitalist, monarhic, agrar la o societate industrializată, comunistă a dus la o alterare a tuturor

componentelor culturii vizibile pe tot teritoriul.

Accelerarea mixajului între diferitele culturi existente la nivel mondial, precum și

difuzia unei culturi cu caracter global, conduc la o reducere a diferențelor culturale locale

(convergență culturală) și la o diluție a culturilor locale. Cu alte cuvinte integrarea culturală

se bazează pe interconectarea tuturor aspectelor unei culturi, modificarea unuia dintre acestea

ducând automat la influențarea celorlalte.

Recunoașterea celor trei subsisteme distincte ale culturii, care ne ajută să-i apreciem

structura și complexitatea, poate în același timp să ascundă elementele, caracteristicile

individuale ale acesteia. Integrarea culturală înseamnă, că fiecare act sau obiect pot avea o

multitudine de înțelesuri. Funcția de adăpost pentru locuitorii săi, face dintr-o așezare un

artefact. Faptul că reflectă natura familiei sau a relațiilor de rudenie din cadrul grupului pentru

care a fost realizată locuința, îi asigură statutul de sociofact și, în același timp este un

mentifact datorită convingerilor grupului cu privire la materialele de construcție și arhitectura

utilizate precum și la existența necesității unui anumit număr de locuințe. În același sens

îmbrăcămintea servește ca artefact (fig.14), destinat protecției corpului coroborat cu climatul,

materialele și tehnicile disponibile sau cu activitățile cărora purtătorul trebuie să le facă față.

Articolele de îmbrăcăminte pot fi însă și socifacte (fig.15) ajutând la identificarea rolului

individului în cadrul structurii sociale a comunității și, mentifacte (fig.16) datorită evocării

valorii sistemelor unei comunități.

Fig.14 Fig.15

Fig.16

Atunci cînd îmbrăcămintea servește pentru a acoperi, proteja sau asista o activitate este un artefact (14);

Unele articole de îmbrăcăminte sunt sociofacte datorită faptului că reflectă poziția sau rolul în cadrul

structurii sociale (15); Chador-ul purtat de femeile din Iran este un mentifact, datorită faptului că ilustrează

valorile culturii din care face parte purtătorul (16)

Transformările culturii

În cadrul geografiei culturale modificarea, transformarea reprezintă tema recurentă.

Nici o cultură nu a fost caracterizată printr-un set permanent de obiecte materiale, sisteme de

organizare sau chiar ideologii, chiar dacă toate acestea pot fi extrem de stabile în timp, oferind

echilibru și constituindu-se în resurse de bază relativ izolate față de modificările bruște.

Situațiile de izolare sau stagnare sunt însă extrem de rare, în ansamblu, în timp ce culturile

sunt în esență conservatoare, simultan se află însă, într-o constantă schimbare.

Unele modificări individuale, sunt atât de greu de perceput, încât pot trece neobservate

chiar dacă, pot contribui în mod esențial la alterarea culturii afectate. Spre exemplu cultura

europeană a fost puternic influențată față de ceea ce a fost în 1940 și ceea ce reprezintă în

prezent. Nu este vorba de o modificare strict în esență, dar din punct de vedere al inovațiilor

apărute în domeniul electrotehnicii, electronicii și transportului, dar și din punctul de vedere al

comportamentului social, al modificărilor recreaționale se poate vorbi de o schimbare.

Trasele culturale ale fiecărui grup nu sunt independente și de aceea apar aceste

schimbări cumulative, fiind grupate într-un model coerent și integrat. Schimbarea la scară

mică va avea repercusiuni largi, astfel încât trasele asociate să se poată acomoda cu ajustările

adoptate.

Inovația și difuzia spațială determină schimbările majore sau minore în interiorul

culturilor.

Inovația și difuzia spațială

Inovația generează modificări ale culturii care rezultă din adoptarea unor idei noi, atât

a celor care au apărut în interiorul grupului cât și a celor din exterior. Noutatea poate veni din

îmbunătățirea tehnologiilor, dar și din dezvoltarea formelor non-materiale ale structurilor

sociale și interacțiunii dintre acestea: feudalismul sau creștinismul spre exemplu.

Societățile primitive și tradiționale nu sunt inovative. În societatea aflată în echilibru

cu mediul lor și fără nevoi speciale, schimbarea nu are o valoare adaptativă și nu are nici un

motiv să apară.

Atunci când un grup are o reacție întârziată sau nu reacționează deloc mental,

fiziologic sau economic la modificarea circumstanțelor și inovației, se poate spunse despre el

că afișează o întârziere culturală.

Apărută deseori în urma unui stress, inovația a caracterizat istoria umanității. Sfârșitul

perioadei glaciare se remarcă printr-o extindere a bazei alimentare care, la rândul său, a însoțit

presiunea exercitată de creșterea populației. În diferite areale ale lumii, domesticirea plantelor

și animalelor pare să fi apărut independent.

Dacă ne raportăm la agricultura timpurie, un fapt extraordinar îl reprezintă

universalitatea și dezvoltarea sau adaptarea acesteia într-o perioadă istorică foarte limitată. Cu

10000 de ani în urmă, virtual, toate grupurile de hominide se găseau la stadiul de vânător –

culegător. Acum 2000 de ani majoritatea trăiau de pe urma agriculturii. Au fost identificate

câteva areale de difuzie a tehnicilor și practicilor agricole, ale tipurilor de hrană dar și a

modurilor de organizare economică și socială (fig.17). Aceste inovații au avut un impact

major asupra culturii. Câteva dintre acestea și-au asumat rolul de factor decisiv chiar în

detrimentul ”revoluției agricole”. Au afectat fiecare element al societății, cultura

personalizîndu-se și devenind un stil de viață. Au fost deprinse tehnici privind cultura și

rotația plantelor, precum și utilizarea fibrelor vegetale; s-au dezvoltat tehnici de construcție

alături de realizarea cărămizilor și mortarului; au fost identificate capacități precum mineritul,

prelucrarea și topirea metalelor. Apariția și dezvoltarea unor locații favorizate de resurse sau

produse au influențat crearea conexiunilor comerciale. La baza acestui avans tehnologic a stat

fără îndoială și stratificarea societății prin cristalizarea unei culturi exploatative – de

exploatare, ceea ce a înlocuit echitatea și egalitatea existente în cadrul stadiului vânător-

culegător.

Fig.17

Sudul și sud-estul Asiei se remarcă prin ”domesticirea” planelor, cum este taro dar și prin replantarea și

înmulțirea speciilor deja utilizate (reproducere vegetativă), prin semințe etc.

Regiunile sursă pentru astfel de evoluții în plan social și tehnologic sunt bine definite

și poartă denumirea de ”inimă culturală”. Acestea au fost areale de inovație care și-au

exercitat influența asupra regiunilor înconjurătoare prin intermediul unor elemente culturale

cheie. Pot fi considerate drept leagăn al grupului cultural care și-a dezvoltat un sistem de viață

propriu și a creat peisaje culturale distincte.

Câteva arii culturale importante au apărut acum circa 5500 de ani, urmând revoluția

inițială în ceea ce privește obținerea alimentelor. Centre proeminente au apărut în Egipt (valea

Nilului), Mesopotamia (văile Eufrat, Tigru), valea Indusului, China de nord (valea Chang

Jiang), Asia de SE și câteva locații de Africa și cele două Americi (fig.18). Este vorba așadar

de așa numitele civilizații acvatice – fluviatile, cele care au adoptat primele o economie

agricolă de tip sedentar. Fără îndoială, elementul natural (în acest caz unul cu caracter de

hazard – revărsările) a fost cel care a influențat în bună măsură acest tipar al dezvoltării.

Culturile sezoniere relaționate cu perioadele cu inundații au asigurat subzistența permanentă a

colectivității6.

Fig.18 Ariile culturale

Aceste areale au favorizat apariția și dezvoltarea unor tipare particulare ale culturii sau

trăsături (caracteristici) complexe, care au diferențiat un grup de celălalt.

Noțiunea de trăsătură culturală a suscitat interesul antropologilor și geografilor încă de

la sfârșitul secolului al XIX-lea. Astfel, la începutul secolului XX geograful german Friedrich

Ratzel împreună cu compatrioții săi, antropologii Fritz Graebner și Leo Frobenius au încercat

să reprezinte, să cartografieze difuzia trăsăturilor culturale dinspre câteva centre dominante

către alte regiuni7. Pe baza artefactelor și din perspectiva analizei istorice a culturii, Frobenius

a creat o imagine de ansamblu a culturii umane. Și în prezent aceste idei, ”criticate sau

apreciate, modificate și nunanțate, constituie o bază de analiză cel puțin pentru ceea ce

înseamnă politica și turismul” (Victoria Razak, ”From Culture Areas to Ethnoscapes: An

Application to Tourism Development”, 2007).

La începutul secolului XX, noțiunea de kulturkreis – cerc cultural, inițiată de către

Graebner și îmbogățită de către Wilhelm Schmidt, a constituit punctul central al abordării

6 Djuvara, N.” Civilizații și tipare istorice, Un studiu comparat al civilizațiilor”, pag. 23-24, București, 1999,

Edit. Humanitas 7 Vechii comercianți au devenit vectori de promovare, schimb și difuzie între centrele culturale. Bunuri, practici

dar și cunoștiințe au fost răspândite în diferite regiuni, acest proces cunoscând o extindere extraordinară în

perioada exploratorie.

germane, din punct de vedere al etnologiei și arheologiei. Școala germană asociată acestui

concept susținea ideea conform căreia, similaritățile existente între culturi se datorează

influențelor din alte părți și nu naturii universale a omului. Astfel au luat naștere câteva centre

culturale din care mai târziu s-au dispersat trăsături ce au contribuit la dezvoltarea altor

culturi.

Zimmerman (2001) concluzionează că plecând de la această teorie, istoria unei culturi

poate fi identificată avându-se ca bază trăsăturile sale, pe firul cărora, mergându-se, se va

ajunge la unul dintre cercurile culturale inițiale.

Alfred I. Kroeber și Clark Wissler, în SUA au propus ca argument pentru expansiune,

difuzia iar de la aceasta Wissler va dezvolta conceptul de arie culturală, concept privit ca cea

mai importantă contribuție a acestuia în domeniul antropologiei. Aria culturală va constitui

din acest moment baza pentru comparațiile inter-culturale, fiind mai mult decât o grupare

geografică de unități sociale cu culturi similare și transformându-se în final într-o teorie

semnificativă a schimburilor culturale8.

Melville Herskovits a susținut că pot fi reprezentate grafic aceste trăsături culturale,

existînd o conexiune istorică între spații. Această conexiune este susținută de similarități între

elementele culturii materiale, folclor, religie și organizare socială ce aparțin unor grupuri

învecinate. Asemănările tind însă să se estompeze pe măsură ce distanța geografică crește.

Și din punct de vedere geografic putem vorbi de o abordare paralelă a conceptului de

regiuni culturale. Paul Vidal de la Blanche introduce termenul genre de vie pentru omologul

său antropologic, arie culturală, punând accentul pe o abordare geografică regională, în

detrimentul celei sistematice. El scoate în evidență importanța omului nu doar prin prisma

relației acestuia cu contextul natural – pay dar și cu cel cultural – genre de vie (un mod de a

trăi sau cultură locală). Acest termen face referire la ceea ce înseamnă tradițiile, instituțiile,

limba, obiceiurile unui grup, astfel încât identitatea regională să se afle în legătură atât cu

caracteristicile umane cât și cu cele ale mediului fizic (Hilkovitch & Fulkerson, 1997).

8 Pentru a integra ceea ce se cunoștea despre comunitățile nativilor americani, Wissler a adunat date etnografice

dintr-o varietate de surse. A identificat astfel tipare geografice distincte, cu grupuri ce trăiau în proximitate sau

în condiții naturale similare și care împărtășeau trăsături culturale comune.

Autor Conceptul de arie culturală

Frobenius, Graebner,

Ratzel Hărţi ale difuziei trăsăturilor culturale de la câteva centre

culturale dominante către alte regiuni.

Graebner, Schmidt Kulturkreis – cerc cultural – similarităţile dintre culturi pot fi

considerate rezultatul influenţelor culturale din alte părţi, mai

degrabă, decât rezultatul unei naturi umane universale.

Kroeber, Wissler Comparaţia inter-culturală şi creionarea teoriei, prin modificarea

analizei de la cultura şi istoria unei unităţi sociale specifice,

către o trăsătură complexă văzută dintr-o perspectivă inter-

culturală (arii sursă).

Herskovits Conexiunea istorică între locuri, incluzînd numeroase asemănări

între cultura materială, folclor şi religie, organizare socială.

Contribuții la definirea conceptului de arie culturală (Victoria Razak, 2007)

Ariile culturale au dat naștere unor vectori ai civilizației, care în general sunt asumați

tehnicilor de scriere (sau alte forme de a păstra, înregistra evenimente), de prelucrare a

metalelor sau nemetalelor, rutelor comerciale la mare distanță, științelor (astronomiei și

matematicii), stratificării sociale și specializării muncii, sistemelor de conducere, tot

ansmablul deservind o societate deja urbană și structurată.

Inovația devine comună în cadrul societăților moderne, așteptată și inevitabilă.

Perioada dintre idee și apariția produsului s-a micșorat pe măsură ce rata invențiilor a crescut.

Cu cât există mai multe idei și mai multă inteligență pentru a le exploata, cu atât mai mare

este rata inovațiilor, aceasta devenind astfel o axiomă cu caracter general În cadrul orașelor

dezvoltate implicațiile spațiale sun mai mari. Centrele tehnologice au tendința de a deveni

centre ale inovației nu numai datorită mărimii cât mai ales numărului mare de idei care se

schimbă. Ideile nu numai că stimulează apariția unor noi idei dar și creează circumstanțe în

care se găsesc noi soluții.

Difuzia spațială reprezintă procesul prin care un concept, practică, inovație, se

răspândește din locul său de origine către noi spații-teritorii. Acest proces își poate asuma o

varietate de forme, dar în principiu două procese de bază sunt implicate. Fie avem de-a face

cu mutarea într-o nouă locație, grupul aducând cu el cultura, fie, informația cu privire la

inovație se poate răspândi în cadrul culturii. În ambele cazuri ideile noi sunt transferate de la

regiunea sursă către noi spații sau grupuri culturale.

Uneori nu este posibil să determinăm dacă trăsătura culturală comună în cadrul a două

arii diferite, este rezultatul difuziei spațiale sau a unei inovații independente (paralele).

Manifestarea difuziei spațiale nu este argumentată în mod necesar de către similaritățile

culturale. Spre exemplu piramidele din Egipt și cele din America Centrală, ale căror origini,

posibil comune (?!), nu sunt susținute până în prezent de dovezi (chiar dacă unii cercetători au

propus existența voiajelor pre-columbiene dinspre America spre Mediterană) (fig.19). O

cultură bazată pe monumente nu avea la dispoziție prea multe opțiuni ar fi raționamentul cel

mai simplu.

Murdock Set standardizat de trăsături etnografice obţinute din studiile de

specialitate şi prelevarea la scară mare a datelor inter-culturale

de la Blanche Genre de vie – mod de viaţă sau cultură locală – relaţia mediului

cultural cu mediul fizic, pays - ţară

Sauer Peisaj cultural – transformarea peisajului natural de către un

grup cultural – un nou peisaj este suprapus peste cel vechi, sau

peste urme ale acestuia de către grupuri noi culturale

Appadurai Etnopeisaj – caracterizează peisajul impus de persoanele care

contribuie la crearea lumii în permanentă mișcare, schimbare –

ariile culturale nu mai sunt atât de bine definite teritorial,

delimitate spațial sau omogene din punct de vedere cultural,

devine foarte greu să identifici culturi diferite. Conceptul de

”casă” se reinventează

Fig.19. În ambele cazuri construcțiile au servit drept mormânt, care trebuie să dețină o semnificație aparte în

contextul societăților cărora le aparțineau.

Sunt foarte multe exemple care să ateste existența inovației paralele: logaritimii lui

Napier (1614) și ai lui Burgi (1620), calculus-ul lui Newton (1672) și Leibnitz (1675),

telefonul lui Elisha Gray și Alexander Graham Bell (1876).

Aculturarea

Reprezintă procesul prin care un grup cultural suferă modificări majore prin adoptarea

caracteristicilor altuia, uzual acesta din urmă, fiind considerat grup dominant.

În practică, aculturarea poate implica schimbări ale tiparului cultural original al

ambelor grupuri aflate în contact. O astfel de relație subsecventă alterării culturale poate

apărea în regiunile colonizate sau cucerite. Deseori populația subordonată este supusă forțat

aculturării sau o face în mod voluntar, datorită superiorității ca număr sau ca nivel tehnologic.

Inițial conceptul a fost definit ca fiind unul unidimensional, în urma căruia cultura

moștenită era înlocuită de cea nouă impusă sau, adoptată (prin imigrație). Ulterior, psihologul

canadian J.W. Berry a considerat aculturarea, ca fiind un proces multidimensional, dual de

schimb cultural și psihologic care are loc ca urmare a contactului dintre două sau mai multe

grupuri culturale și membrii lor considerați individual. La nivel de grup implică modificări ale

structurilor sociale și instituțiilor și ale practicilor culturale, iar la nivel individual survin

modificări ale comportamentului personal9. Foarte important din această perspectivă, a

individului, îl constituie răspunsurile acestuia la procesul de aculturare. Berry, deși la început

a luat în considerare mai multe ”varietăți ale aculturării”, în prezent se raportează la strategii

în ceea ce privește aculturarea sau moduri în care aceasta se manifestă10. În acest sens sunt

identificate patru strategii care vizează aculturarea individuală:

- Asimilarea – când individul dorește să diminueze semnificația culturii de origine

(proprii) și dorește să se identifice și să interacționeze cu noua cultură, cultura

dominantă, dacă acesta provine dintr-un grup etnic minoritar.

9 J.W.Berry, ” Acculturation: Living successfully in two cultures”, International Journal of Intercultural

Relations, 29 (2005) 697–712 10 Pamela Balls Organista, G. Marin, K. M. Chun, ”The Psychology of Ethnic Groups in the United States –

Acculturation”, Cap.4, pag.110-111, 2010,Sage Pub., ISBN: 9781412915403

- Separarea – când individul dorește să se raporteze la propria cultură, refuzând

contactul sau înțelegera noii culturi.

- Marginalizarea – când individul nu manifestă un interes particular nici pentru

păstrarea propriei culturi nici pentru acceptarea celei noi.

- Integrarea – când individul tinde să-și conserve propria cultură dar să și participe

la înțelegerea și adoptarea celei noi.

Atitudine pentru păstrarea moștenirii culturale

și identității

Pozitiv Negativ

Atitudine pentru

învățare și

interacționare cu noua

cultură

Pozitiv Integrare Asimilare

Negativ Segregare Marginalizare

Strategiile aculturării bazate pe atitudinile de învățare a noii culturi și păstrarea culturii moștenite

Barry, 2003

În perioada romană, triburile europene, populațiile native din Siberia în fața migrației

slave, sau nativii americani în epoca colonizării europene, au experimentat un astfel de

proces.

Japonia după al doilea război mondial, a suferit schimbări ale organizării politice și

filozofice, atunci când, printr-un proces de aculturare, au fost adoptate câteva aspecte ale

stilului de viață american (fig. 20).

Fig. 20

Baseball-ul un sport național american, a găsit un teren propice în Japonia de după al doilea război

mondial, ocupînd un loc privilegiat în cadrul modelului cultural japonez postbelic

Avem de-a face, în alte condiții însă, și cu situații în care națiunea invadată își propagă

cultura, o impune asupra celei invadatoare, cel mai bun exemplu în acest sens fiind civilizația

chineză, care a rezistat și s-a dezvoltat în ciuda atacurilor mongole în perioada sec. XIII-XIV.

Metropola și colonia pot dezvolta o relație care poate genera, pe lîngă schimburile

permanente, și modificări ale culturii elementului colonizator, chiar dacă există un contact

foarte mic între cele două populații. Unele dintre cele mai bune exemple în acest sens sunt

modificările apărute în cadrul dietei Lumii Vechi (consumul de tutun, cultura porumbului,

cartofului, creșterea și consumul curcanului) ca rezultat al influenței exercitate de mediul

colonial. Același lucru însă îl putem evidenția și în cazul exemplului de mai sus, procesul de

aculturare suferit de Japonia după al doilea război mondial a avut un impact semnificativ.

Trecerea de la o dietă tradițională bazată pe pește, fructe de mare, orez și legume la consumul

de carne roșie (mai ales prin intermediul fast food) a generat modificări din punct de vedere

fizic la nivelul populației acestui stat (creșterea înălțimii medii, a greutății), creșterea

incidenței bolilor cardiovasculare și pulmonare, generate de consumul excesiv de alcool și

tutun. Astfel asistăm la ”intrarea Japoniei în rândul lumii occidentale”, intrare care s-a realizat

și sub forma manifestărilor sociale (greva de tip japonez, formă de protest ce nu a existat în

Japonia postbelică și până în deceniul nouă al secolului trecut); atacul terorist cu gaz sarin, de

asemenea a fost o nouă provocare pentru o societate tradiționalistă, oarecum conservatoare

impusă de procesul acesta de occidentalizare.

Contextul natural – factor de influență. Peisajul cultural

Relația omului cu contextul natural a fost întotdeauna condiționată de accesul la

resurse. Fie că a fost vorba de stadiile nomade fie de cele sedentare, individul sau grupurile de

indivizi – societățile au încercat să maximizeze această accesibilitate. Mediul fizic contribuie

la dezvoltarea culturii, iar aceasta la rândul său, în diferite moduri poate contribui la apariţia

diferenţierilor între grupurile populaţionale. În cadrul societăţilor primitive dobândirea hranei,

adăpostului şi îmbrăcămintei – toate componente ale culturii – depind de utilizarea resurselor

naturale. Impactul asupra componentelor naturale, inter-relaţiile dintre oameni şi mediu în

cadrul unui spaţiu dat precum și percepţia şi utilizarea acestuia din urmă, se constituie în teme

abordate de geografie. Sunt şi cîteva abordări mai particularizate, cum ar fi natura relaţiilor

dintre un grup populaţional şi mediul în care trăieşte, care fac obiectul cercetării ecologiei

culturale. Se poate vorbi în acest moment de existența a patru curente de gândire în ceea ce

privește ecologia culturală: determinismul, posibilismul, percepția environmentalistă și omul

privit ca factor de transformare a mediului. Cultura reprezintă de fapt răspunsul omului la

provocările impuse de mediu. Această relație a dus la crearea pe termen lung, de către om, a

unui sistem adaptativ de succes, non-genetic, care a vizat în primul rând satisfacerea propriilor

nevoi (hrană, îmbrăcăminte, adăpost, securitate etc.). Pe lângă faptul că au fost declanșate

modificări, uneori majore ale mediului natural, este interesant de subliniat și faptul că există

diferențieri în ceea ce privește strategiile de dezvoltare ale culturilor care împart același spațiu

fizic. Mediul natural oferă atât oportunități cât și constrângeri și de aceea poate fi considerat

ca un element, factor de control. Din această perspectivă, alături de ceea ce reprezintă

ecologia culturală mai trebuie aduse în discuție alte două concepte și anume: determinismul și

posibilismul.

Ideile cu privire la determinismul mediului – mediul natural putând prin el însuşi să

modeleze oamenii, ideile sau acţiunile acestora, au fost mult timp ignorate de către geografi,

aceștia considerându-le limitate și neconforme. Pentru diferenţierile culturale ce apar în

întreaga lume, condiţiile naturale nu pot fi luate în considerare, în mod singular. Sistemele

organizării sociale şi ideile despre ce este bine şi ceea ce este adevărat, nivelul de dezvoltare

al thenologiei, au fără îndoială, o legătură mai puţin evidentă cu circumstanţele naturale. Von

Humboldt și Carl Ritter s-au concentrat asupra acestei relații și anume, cum mediul fizic poate

contribui la dezvoltarea socială? Concluzia cum că contextul natural, în particular climatul,

controlează acțiunile umane, modelează comportamentul uman și condiționează dezvoltarea

culturală a devenit extrem de controversată în prezent deși era foarte populară la începutul

secolului XX. Cu toate acesteau fost și sunt și în prezent numeroși oameni de știință care

acordă o atenție deosebită determinismului.

Profesorul Ali Mazrui, unul dintre reprezentații determinismului modern afirmă că

”climatul influențează comportamentul și parțial contrubuie la modelarea culturii”. Tot în

aceeași idee, profesorul Jared Diamond (UCLA), în cartea sa “Guns, Germs and steel: The

Fates of Human Societies” susține că ”istoria a urmat diferite cursuri pentru diferite popoare

datorită diferențelor existente între mediile acestor popoare și nu datorită diferențelor

biologice existente între acestea”. Exemplul folosit este civilizația eurasiatică, care în opinia

sa, nu este atât de mult produsul propriei ingeniozității cât al oportunității și necesității. Au

existat însă și abordări extreme, unul dintre reprezentanții acestui curent fiind Ellsworth

Huntington (1876-1947). Acesta a susținut primordialitatea climatului ca element decisiv al

dezvoltării culturii, plecând de la comparația dintre Europa și Africa. Climatul temperat

oceanic al Europei atlantice s-a dovedit mult mai eficient decât cel tropical african.

Huntington ținut cont în această comparație de condițiile mai bune de sănătate, ratele mici ale

mortalității și de standardul de viață mai ridicat. Cu alte cuvinte, Europa a devenit dominantă

la nivel global, datorită mediului care a înzestrat europenii cu caracteristici naturale și o

inteligență superioare. Deși în acest caz, argumentația a fost destul de simplistă,

determinismul a reușit să puncteze importanța contextului natural.

Câteva limitări sunt introduse de către mediul natural în utilizarea teritoriului, spaţiului

de către om. Aceste limitări oricum trebuie interpretate ca nefiind absolute, dacă ne referim la

restricţii, dar relative, dacă ţinem cont de tehnologiile utilizate, aspiraţiile naţionale sau

legăturile cu restul lumii. Oamenii fac anumite alegeri atunci când este vorba de utilizarea

peisajului, alegeri care sunt influenţate de percepţii de grup cu privire la posibilitatea şi

dezirabilitatea locuirii şi exploatării spaţiului şi resurselor.

Posibilismul reprezintă punctul de vedere prin care oamenii şi nu mediul natural

constituie forţa dinamică a dezvoltării culturale. Nevoile, tradiţiile şi nivelul de dezvoltare al

tehnologiei unei culturi reflectă modul în care aceasta a reuşit să-şi asume posibilităţile oferite

de spaţiul respectiv şi, să-l modeleze conform propriilor necesităţi. Fiecare societate utilizează

resursele naturale în concordanţă cu propria cultură. În cadrul unui grup schimbările survenite

cu privire la dezvoltarea abilităţilor tehnice sau a obiectivelor implică automat o modificare a

percepţiilor cu privire la utilizarea spaţiului (teritoriului). Fără îndoială însă că există şi unele

limitări naturale ale acestuia. Spre exemplu, dacă resursele de hrană, îmbrăcăminte sau locuire

lipsesc în cadrul unui anumit teritoriu atunci acesta nu reprezintă o oportunitate pentru a fi

locuit. Mediile care conţin astfel de resurse constituie cadrul în care cultura devine

operaţională.

Este foarte clar că oamenii sunt influențați de către mediul natural dar nu joacă rolul

unor pioni. Fiecare context fizic oferă un număr de posibilități necesare dezvoltării unei

culturi, modul de viață depinzând de alegerea acestor posibilități.

Trăsăturile locale ale culturii și economiei reprezintă produse ale deciziilor bazate pe

cultură, luate ținându-se cont de posibilitățile oferite de mediu. Opțiunile pe care contextul

natural le pune la dispoziție, cresc ca număr pe măsură ce cunoașterea și tehnologia de care

dispune un grup se dezvoltă. Cu cât este mai ridicat nivelul tehnologic al unei culturi, cu atât

este mai mare numărul de posibilități și este mai slabă influența mediului fizic.

Percepția environmentalistă (asupra mediului) însumează ca și concept modalitățile în

care un grup percepe natura sau mediul ca preludiu în luarea unor decizii sau declanșarea unor

acțiuni. Oameni aparținând diferitelor culturi vor observa și interpreta, vor simți în mod diferit

propriul mediu și vor lua în consecință decizii în ceea ce privește natura sa, potențialul și

utilizarea. Cu alte cuvinte, percepția asupra mediului implică o evaluare sistematică a

caracteristicilor acestuia, conform cu tiparelor umane cu privire la așezări, resurse utilizarea

terenurilor și atitudinilor față de acesta. Discuția devine mai complexă dacă ținem cont de

componenta culturală asociată cu etapa premergătoare luării deciziilor și acțiunii propriu-zise.

Astfel avem de-a face cu două tipuri de societăți: una tradiționalistă (bazată pe ceea ce

înseamnă tradiția folclorică, în accepțiunea sa extinsă) și una modernistă (populară în sensul

popularității, sau mai bine zis de tip occidentl).

Societate tradiționalistă face referire la percepția mediului din punct de vedere religios

(mediul văzut ca o divinitate, zeitate – animismul, pantheism-ul). Grupul devine în acest caz

un custode, un slujitor al mediului, având o responsabilitate față de generațiile trecute,

prezente și viitoare. Cu alte cuvinte este vorba de o predispoziție pentru conservare, păstrare.

În cazul societăților moderne, avem de-a face mai degrabă cu o viziune mecanicistă

(tipică societăților occidentale) care în esență exprimă supremația omului asupra mediului. În

acest caz necesitatea este sursa invențiilor.

Modelul

traditionalist - religios

Divinitatea

impune un anumit

tip de

comportament

Omul se supune

Mediul se află

în echilibru

sau refacere

Omul nu se supune

Mediul de

deteriorează

Modelul tradiționalist – religios

Modelul environmentalist actual

Cealaltă jumătate a relaţiei om-mediu care priveşte analiza geografică, aduce în

discuție capabilitatea omului de a modifica mediul. Formele pe care le îmbracă elementele

realizate de către om (drumuri, case, terenuri agricole etc.) reprezintă produse ale culturii din

care acesta face parte. Peisajul cultural, este reprezentat în esenţă de atributele realizate de

către om şi suprapuse mediului fizic, fiind tangibil şi în acelaşi timp o dovadă palpabilă a unei

culturi date.

A

MODELUL

ENVIRONMENTALIST

ACTUAL

B

CREDINȚE ACTIUNI RĂSPUNSUL

MEDIULUI

Oamenii au

atitudini positive

față de natură

Oamenii au un impact

minor asupra mediului

Mediul se află în

echilibru sau își

îmbunătățește

calitatea

Oamenii au

atitudini negative

față de natură

Oamenii au un impact

major asupra mediului

Mediul se

deteriorează

Există mai multe moduri în care se poate exprima cultura, atîta timp cât ea oferă un

caracter vizibil unei regiuni. Fără îndoială, estetica joacă un rol important în toate culturile,

deseori, în termeni generali o singură scenă dintr-o fotografie sau film ne poate oferi

informaţia cu privire la regiunea din care provine. Arhitectura, îmbrăcămintea, mijloacele de

transport, bunurile transportate ne pot permite să o identificăm cu succes. Populaţiile

aparţinând unei anumite culturi îşi pun amprenta asupra spaţiului pe care-l ocupă prin

construcţii, căi de transport şi comunicaţii, parcelarea terenului şi utilizarea acestuia. Sunt însă

şi cîteva excepţii. Dacă ne referim la populaţiile nomade, acestea lasă un minim de dovezi

permanente, iar unele dintre cele care trăiesc în zonele marginale ale deşerturilor (boşimanii)

sau în pădurile tropicale (pigmeii) alterează într-o foarte mică măsură mediul lor natural. În

afara acestor exemple însă, umanitatea a reprezentat un agent activ al schimbării.

Acest mozaic al amprentelor umane asupra suprafeţei pămîntului poartă denumirea

de peisaj cultural, termen care a intrat în uzul geografic general începînd cu 1920. Carl

Ortwin Sauer, profesor de geografie la Universitatea Berkeley – California, a creat o şcoală de

geografie culturală, care a fost centrată pe conceptul de peisaj cultural. El a încercat și reușit

să sintetizeze ideile școlii germane, kulturkreis, cu abordările antropologice din acea perioadă.

Interesul manifestat față de interfața existentă între natură și cultură se regăsește explicat și

argumentat într-o lucrare scrisă în 1927 „Recent developments in Cultural Geography”, în

care, Sauer a propus cea mai directă definiţie a peisajului cultural, „ formele suprapuse

peisajului fizic de către activităţile umane – peisajul cultural este modelat din cel natural de

către un grup cultural ”. Cu alte cuvinte cultura este agentul, natura este mediul în care

agentul acționează, iar peisajul cultural este rezultatul acestei interacțiuni, omul fiind în

accepțiunea lui Sauer ”cel mai important factor morfologic” (Sauer, 1963, pag.342) (fig.21).

Afirmația sa vizează formele rezultate din procesele culturale – forţele cauzale care

influenţează modelele culturale – care acţionează o perioadă lungă de timp, implicând şi

influenţele cumulate ale ocupanţilor succesivi.

Fig.21. Peisajul cultural - Sauer, C. O., 1963. ”The Morphology of Landscape”, Leighly, J., ed.

Land and Life. A Selection from the Writings of Carl Ortwin Sauer. Berkeley: University of California Press,

p. 343.

Dacă ținem cont de faptul că, la rândul său cultura se află într-o permanentă evoluție,

schimbare se poate susține ideea evoluției peisajului cultural, trecerea sa prin mai multe faze.

Mai mult decât atât, apariția pe scenă a unui nou grup, unei noi culturi determină o

reinventare a acestuia, o suprapunere a unui peisaj nou peste cel vechi.

Uneori aceste grupuri succesive nu au aceeaşi cultură. Așezările și fermele coloniale

europene construite cu un secol în urmă, sunt acum ocupate de către populaţiile africane.

Oraşele din Europa Estică sun caracterizate de prezența minaretelor, fapt ce dovedește

hegemonia civilizației maure sau a Imperiului Otoman pentru anumite perioade (fig.22, 23,

24, 25).

Derwent Whittlesey, în 1929, definește termenul de secvenţă de ocupaţie, pentru a

cataloga stadiile succesive în evoluţia peisajului cultural al unei regiuni. Practic se descrie

procesul gradual prin care acesta se transformă în cadrul unei succesiuni populaționale. Se

insistă asupra ”caracterului dinamic” al elementului istoric, component important al studiului

peisajului și căruia Whittlesey îi acordă o importanță majoră. ”…Conceptele spațiale rămân

pur descriptive… doar dacă acestea nu sunt tratate din punct de vedere al dinamismului, și

doar dacă factorul timp este conștientizat. Această imagine a geografiei, privită ca o

succesiune de stadii ale ocupării umane, stabilește legătura genetică a stadiilor existente cu

cele precedente” (Whittlesey, D.). Adică, fiecare peisaj cultural își are originea în peisajul

precedent și este legat de cel viitor, și este creat datorită ”mutațiilor” apărute la nivelul

caracteristicilor naturale și culturale. Analogia a mers chiar mai departe, aducând în prim plan

comparația cu succesiunea plantelor sau chiar cu cea a proceselor geomorfologice (ex.

eroziunea elimină anumite elemente ale peisajului). Concluzia lui Whittlesey este acea că

peisajul cultural are un caracter evolutiv, dinamic, fiind creionat de culturi și populații care s-

au succedat într-un anumit spațiu, teritoriu.

Fig.22-23. Vechiul Bazar – Skopje (Macedonia)

Fig.24. Cordoba – Andaluzia (Spania) Fig.25. Alcazar – Sevilla, Andaluzia (Spania)

Durabilitatea acestui concept al peisajului cultural a fost motivat prin redefinirea sa în

1984 de către John Brinkerhoff Jackson, care a avut o abordare asemănătoare lui Sauer „o

compoziţie a spaţiilor create sau modificate de către om care a servit ca infrastructură sau

fundal pentru existenţa colectivă ”. Astfel, peisajul cultural este alcătuit din construcţii,

drumuri, terenuri şi multe altele. La fel ca și predecesorul său, J.B. Jackson a fost atras de

studiul peisajului cultural, pe care în 1951, în revista Landscape, îl reintrepretează ” oriunde

am merge, indiferent care este natura ocupației noastre, îmbogățim aspectul pământului cu

un desigm viu care se modifică și care este eventual înlocuit de cel al generațiilor viitoare.”

Mai mult decât atât el aduce în discuție aspectul vernacular al peisajului cultural,

scoțând în evidență importanța particularităților și emoțiilor pe care acestea le generează.

Practic, atunci când vorbim despre un peisaj vernacular sau regiune vernaculară, ne referim la

acestea prin prisma locuitorilor lor. Ele reprezintă produsele umane ale percepției spațiale în

ansmablu, nefiind regiuni formale bazate pe criterii selcționate. Diferă destul de mult din

punct de vedere al dimensiunii (de la cele situate in interiorul unui stat la cele multistatale),

deseori depășind sau chiar neavând granițe bine stabilite. Pot avea un caracter perceptual și nu

de multe puține ori sunt perpetuate de către mass-media.

J.B.Jackson a avut ca bază a analizei sale situația peisajelor americane, care datoriă

evoluției foarte rapide a tehnologiei și implicit a câtorva dintre atributele lor (dezvoltarea

infrastructurii rutiere, mobilitatea etc.) se găseau în plin proces de omogenizare, uniformizare

fiind foarte greu identificabile după un set de caracteristici proprii. Așa cum el însuși observa

”în Europa fiecare oraș are propria individualitate, în timp ce în țara noastră (n.a. SUA) este

dificil să îl deosebești pe unul de celălalt. Cu câteva posibile excepții, Boston și New Orleans

și San Francisco, ele duc lipsă nu doar de o varietate a arhitecturii, dar le lipsesc punctele de

reper (landmark) și acele cartiere unice. Mulți dintre noi (...) ar spune că acel sens al locului,

un sens al a fi acasă, în oraș sau metropolă, crește pe măsură ce ne acomodăm cu el (ea) și

învățăm să-i cunoaștem particularitățile. Este credința mea că sensul locului este ceva ce

creăm noi înșine de-a lungul timpului. (…) Alții nu sunt însă de acord. Ei cred că sensul

locului vine din răspunsul la elementele care sunt deja acolo – o caracteristică naturală

formidabilă sau o arhitectură extraordinară. Ei cred că sens al locului vine dintr-o

compoziție neobișnuită a spațiilor și formelor” (J.B.Jackson 1994, pag.151).

Dacă ne raportăm la ceea ce înseamnă peisajul cultural al unui oraș, în special al unui

oraș modern, argumentele de mai sus devin foarte importante. Apare ca necesară o explicație

suplimentară vis-a-vis de ceea ce înseamnă sens al locului dinb perspectiva spațiului privat

dar și din perspectiva spațiului public. Memoria noastră, propriile emoții asociază casa

bunicilor, locurile unde am crescut sau curtea din spatele casei cu semnificații aparte, cu

repere ale acestei sintagme, sens al locului. Referindu-se însă la spațiul public, Jackson are o

abordare diferită ” fiecare spațiu public tradițional, cu caracter religios, politic sau etnic,

înfățișează o varietate de simboluri, inscirpții, imagini, momente, nu ca și lucrări de artă ci ca

să reamintească oamenilor de privilegiile și îndatoririle publice” (Jackson 1984, pag.11).

Observația care se impune este aceea că spațiul public, și în cazul unui oraș are potențialul de

a căpăta un sens al său, un sens al locului. Dacă adăugăm la cele de mai sus, centrul orșaului

în care ne-am născut și crescut, un loc de joacă sau o mică piață, putem spune că avem ceva

mai mult decât niște spații, avem niște locuri care însumează viziunea noastră cu privire la

realitatea înconjurătoare. Astfel sensul locului este dat de aceste viziuni asupra realității la

care se adaugă propriile simboluri11 (fig.26).

Tiparul geo-cultural aduce laolaltă acest elemente, creând un context comun și

manifestând-se manifestă ca o amprentă culturală asupra peisajului natural, fiind totodată

11 A. Calcatinge ”Vision of the real in contemporary city”, International Journal of Arts and Sciences 3(8): 320 –

342 (2010), CD-ROM. ISSN: 1944-6934

actor în definirea peisajului cultural și argument al secvenței de ocupație (ex: satele săsești din

sud-estul Transilvaniei).

Fig.26. Abordarea noțiunii ”sens al locului” și relaționarea acesteia cu tiparul geo-cultural (după A.

Calcatinge, Visions of the real in contemporary city, 2010)

Aceste calități intangibile, atmosfera, aroma, sens al locului sunt foarte uşor de

perceput dar foarte greu de redat, definit. În cazul unei pieţe turcești mirosurile și sunetele

sunt esențiale, este imposibil însă să înregistraţi aceste calităţi cu ajutorul unei hărți sau într-

un alt mod, obiectiv, utilizate într-un studiu comparativ.

Înregistrarea acestor aspecte, mai puţin palpabile ale peisajului cultural, a creat

dificultăți cercetătorilor din domeniul geografiei, deoarece, de cele mai multe ori acestea

contribuie în mod semnificativ la realizarea totală și intergrală a personalităţii regionale.

În lucrarea sa A Geography of Europe, Jean Gottmann a subliniat că „ pentru a se

distinge de împrejurimile sale, o regiune are nevoie de mai mult decât un munte sau o vale, o

limbă dată sau anumite însuşiri; are nevoie în mod esenţial de o credinţă puternică bazată pe

crezuri religioase, un punct de vedere social sau, de tipare ale memoriilor politice, deseori pe

o combinaţie a celor trei. Un astfel de regionalism poartă denumirea de iconografie, iar

fundamentul său este explicat astfel : fiecare comunitate a găsit ea însăşi o icoană, sau i-a

fost dată, un simbol uşor diferit de cele moştenite de către vecinii săi. Timp de secole această

icoană a fost păstrată şi îmbogăţită de către comunităţile care au trăit în regiunea

respectivă”.

Astfel, Gottman încearcă să definească câteva dintre calităţile abstracte ce

caracterizează peisajul cultural, proprietăţile mai concrete fiind mai uşor de observat şi

înregistrat (forma oraşelor sau a fermelor din diferite regiuni).

Cu alte cuvinte forța unei regiuni va consta și în impactul pe care peisajul său cultural

îl va genera. În contextul actual al globalizării, culturile locale pot deveni volatile dacă nu

reușesc să-și conserve propriile atribute, arhitectură tradițională, obiceiuri, moduri particulare

de abordare agricolă sau meșteșugărească etc. Mai mult decât atât, este evident că nivelul de

pregătire al comunității și apartenența la valorile culturale locale sunt esențiale, mai ales

atunci când administrația locală dă dovadă de incapacitate în păstrarea și conservarea

patrimoniului local. Spre exemplu Țara Maramureșului sau Tara Oașului, regiuni din

România furnizoare de forță de muncă pentru state precum Spania, Franța sau Italia, se află

sub presiunea din ce în ce mai mare a unui proces de transformare a peisajului cultural

tradițional. Arhitectura ”de inspirație mediteraneeană, iberică, franceză sau italiană” (cum le

place locuitorilor acestor regiuni să spună) cu o cromatică adecvată regiunilor inițiale,

substituie elementele de arhitectură locală creând în final un peisaj caracterizat de kitsch.

Fig.27 Fig.28

Fig.29 Fig.30

Fig. 27,28,29,30. Case ”moderne” – Certeze, Țara Oașului

Fig.31 Casă realizată în manieră tradițională, locală – Certeze, Țara Oașului

Este oare nimerit să ne întrebăm ce se întâmplă cu confortul celor care construiesc

într-o asemenea manieră? Să-i obligăm să rămână ancorați înt-un tipar desuet? Clar că nu.

Modernitatea, confortul, progresul în general, por fi

îmbracate în ”haine” ce conțin elemente

tradiționale, locale. Argumentele sunt numeroase, la

fel ca și exemplele, numai dacă facem referire la

două dintre statele europene cu un turism foarte

dezvoltat (implicit o tendință de cosmopolitizare

accentuată) Elveția și Austria și, care, reușesc nu

numai să conserve și să protejeze aceste elemente

specifice dar să și facă din ele adevarate atracții

(fig.32, fig.33).

Fig.32 Fig.33

Fig.32-33. Case tradiționale, în uz și conservate – Zermatt, Elevția

Peisajul cultural și cel natural se suprapun.

În cazul societăților dezvoltate se poate vorbi

de capabilitatea acestora de a modifica circumstanțele

naturale, astfel încît peisajul cultural să devină

un factor de control, de influență. În imaginea

alăturată se poate identifica modul în care comunitatea

(Elveția) a transformat și a maximizat oportunitățile

naturale, chiar dacă se poate observa un grad ridicat

de restrictivitate din partea mediului natural (fig.34).

Fig.34

Cu cât este mai avansată tehnologia cu atât mai pronunţat este impactul asupra

mediului, peisajul cultural dominând peisajul natural, din punct de vedere al influenţei pe care

o exercită asupra vieţii de zi cu zi a oamenilor, în cadrul societăţilor urban-industriale, aflate

în plină expansiune.

De aceea ținând cont și de procesul globalizării, peisajele culturale ale structurilor

urbane, au devenit extrem de complexe, ele practic subliniind caracteristicile socio-culturale

ale grupurilor sau activităților care le-au generat apariția.

Plecând de la afirmația lui Arjun Appadurai ”problema centrală a interacțiunii

globale de astăzi este tensiunea dintre omogenizarea culturală și heterogenizarea culturală”

(Appadurai 1990, pag.588) trebuie să înțelegem procesul globalizării și efectele pe care acesta

le generează prin prisma conceptului de peisajului cultural. Heterogenizarea culturală este

noțiunea care face referire la puritatea etnică și la fundamentalismul unui grup ce încearcă să-

și conserve și păstreze moștenirea culturală (inclusiv ceea ce înseamnă peisaj cultural)

asigurându-și în acest mod identitatea. Omogenizarea culturală pe de altă parte, reprezintă

deschiderea pe care o cultură o manifestă către influențele exterioare, influențe pe care este în

măsură să le adpote. Acest lucru se întâmplă atunci când ”diferite forțe din diferite spații

metropolitane sunt aduse în cadrul unor societăți noi, ele devenind indigenizate într-un fel

sau altul: este adevărat în cazul stilurilor muzicale sau arhitecturii, la fel cum este și în cazul

științei și terorismului, spectacolelor ....” (Appadurai 1990, pag.588).

Având în vedere aceste observații, Appadurai a identificat mai multe moduri de

manifestare a peisajelor culturale, asociate structurilor urbane, metropolitane în special și care

însoțesc ceea ce înseamnă procesul de globalizare. Noțiunile de etnopeisaj (ethnoscape),

tehnopeisaj (technoscape), mediapeisaj (mediascape) sau peisaj financiar (financescape)

contribuie la definirea din punct de vedere antropologic a transformărilor peisajelor culturale

generate în contextul globalizării.

Etnopeisaj (ethnoscape) – termen descris de către Arjun Appadurai în eseul său

‘Disjuncture and Difference in the Global Cultural Economy’ (1990). Se referă la

”peisajul persoanelor care constituie lumea în mișcare, în care trăim: turiști, imigranți,

refugiați, exilați, lucrători și alte grupuri dinamice și indivizi care constituie o trăsătură

esențială a lumii și care afectează politicile națiunilor și dintre acestea, la un nivel

nemaiîntâlnit până în prezent. Ethonpeisajele se referă la fluxurile populaționale, la acele

grupuri în mișcare a căror imaginație nu se află aporpae niciodată în repaus și care

invariabil se confruntă cu realități precum ”trebuie să mă mut” sau cu fantezii ”vreau să

mă mut”.

Peisaj financiar (financescape) – se referă la mișcările cu caracter transfrontalier ale

împrumuturilor, piețelor de capital, investițiilor directe și indirecte și valutelor și care

transcend puterea unui stat național și care se constituie într-unul dintre pericolele

economiei globalizate. Sensul peisajului financiar în accepțiunea lui Appadurai este

acela al imperialismului fluxurilor financiare cu caracter global, în cadrul căruia

mișcările rapide și necontrolate ale capitalului pot destabiliza economiile naționale.

Recent, Appadurai a identificat ”o mișcare tectonică...în cadrul căreia practicienii

modelării financiare se îndepărtează tot mai mult de disciplina lor de bază, economia”.

Tehnopeisaj (technoscape) – reprezintă ”configurația globală, mereu fluidă, a

tehnologiei și faptul că tehnologia de înaltă performanță, atît mecanică cât și

informatizată se deplasează la momentul actual cu viteze mari dincolo de granițe care în

trecut erau impermeabile” (Appadurai 1990, pag. 589). În producția cinematografică

Batman Begins, dialogul dintre Bruce Wayne și directorul departamentului tehnologic,

Lucius Fox, scoate în evidență posibilitatea realizării compoenentelor costumului de

protecție, armelor și vehiculelor în diferite state, datorită prețului scăzut.

Mediapeisaj (mediascape) – reprezintă transferul de produse media, ”distribuția

capabilităților electronice de a produce și disemina informația” (Appadurai 1990, pag.

590). Un exemplu în acest sens îl constituie Bollywood, cel mai mare producăor de

filme la nivel mondial (1041 filme realizate în 2005 față de 535 realizate în SUA în

același an).

Ideopeisaj (ideascape) – mediapeisajul este cel care generează acest nou tip de peisaj,

cel al ideilor și ideologiilor. Informația transferată conține fără îndoială și referiri cu

caracter ideologic. Ideopeisajul derivă din ”lanțurile de idei, termeni și imagini” care

sunt conținute în manifestările media ce intră în alcătuirea mediapeisajului (Appadurai

1990, pag.591). China poate constitui un exemplu în acest sens prin deschiderea

manifestată către exterior, deschidere care a dus la importul diferitelor forme de media.

Interesant este faptul că în interiorul acestei națiuni-stat, o mare parte din aceste forme

au fost piratate constituind un procent semnificativ din exporturile ilegale, private ale

Chinei.

Comunicare interculturală

“If a man be gracious and courteous to strangers, it shows he is a citizen of the world,

and that his heart is no island cut off from other lands, but a continent that joins to them.”

Sir Francis Bacon

Comunicarea interculturală reprezintă la momentul actual o însușire globală, care ne

ajută la adaptarea la orice context cultural.

A devenit extrem de importantă odată cu globalizarea piețelor, afacerilor, statelor

naționale și tehnologiilor. În consecință indicatorul cultural a devenit din ce în ce mai

relevant. Este deservită de o strategie ce vizează trecerea de la un stat etnocentric la unul

etnorelativ, care înțelege și acceptă diferențele crescându-și astfel abilitatea de a comunica cu

non-nativi. Acest deziderat se realizează prin susținerea și împărtășirea propriei culturi și

dezvoltarea deschiderii către altele.

Comunicarea cross-culturală are loc între membrii tuturor culturilor aflate în contact

sau între reprezentanții sau purtătorii lor de cuvânt.

Comunicarea inter-culturală se referă la schimburile interpersonale între indivizi ce

aparțin unor culturi diferite.

Datorită unei dinamici accentuate a culturii muncii, indicatorii culturali au devenit

extrem de importanți. Mai mult decât atât trăsăturile inter-culturale devin vitale datorită

informatizării.

Edward Hall, în lucrarea sa Beyond culture (1976), definește contextul drept o

dimensiune culturală, particularizând-ul geografic într-o oarecare măsură. Astfel el identifcă

un context înalt prin intermediul căruia mesajul este transmis cu ajutorul contextului, fiind

specific societăților asiatice sau indigene. Un context scăzut în cadrul căruia mesajul este

transmis cu ajutorul cuvintelor, acesta caracterizând societățile occidentale.

În aceeași manieră au fost subliniate cinci categorii de valori culturale: a gândi-a ști, a

face-a dobândi, imaginea de ansamblu, sinele și organizarea socială.

Multiculturalism

Willem (1998) – o mişcare politică, socială şi culturală, care îşi propune să respecte o

multitudine de perspective divergente (aflate în dezacord) în raport cu o tradiţie dominantă.

Wekker (1998) – modul prin care structurile sociale crează şi menţin diferite culturi în cadrul

societăţii.

Cauze ale multiculturalismului

- colonizarea

- globalizarea

- migraţia

Migraţia şi turismul – au generat cultura şi cunoştiinţele unor state, reprezentînd o cauză a

multiculturalismului

Stat multicultural

- Elveţia (1957), Canada, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Olanda

- Canada, SUA, Australia

Europa

Belgia

- Vlaanderen

- Wallonie

- conştiinţă regională – aparţin regiunii şi nu statului

Într-un stat multicultural cultura opusă - diferită nu dispare, ea doar se transformă

(Genijen, 1998).

Conservarea culturilor locale şi a identităţii proprii reprezintă deziderate actuale în faţa

unei culturi occidentale dominante (Genijen, 1998).

Conflictele multiculturalismului

- intoleranţa faţă de alte culturi

- asocierea migraţiei cu domeniul infracţional

- exacerbarea extremismului

Will Kymlicka

multiculturalismul reprezintă un supliment şi un substitut pentru cetăţenie

Modele ale multiculturalismului

- ’60 modelul anglo-conformităţii – obligativitatea imigranților de a-și asuma cultural

spațiului care i-a primit fără a protesta.

- ’70 modelul multicultural – recunoașterea de către statul/societatea gazdă a caracteristicilor

culturale ale celor care au imigrat și oferirea posibilității păstrării și perpetuării acestora.

Kymlicka – minoritățile naționale - grupuri ce au în comun parte din istorie,

comunitate, teritoriu, limbă sau cultură. Fiecare dintre acestea poate fi identificată ca naţiune,

popor sau cultură. Fiecare poate deveni o minoritate involuntar prin cucerire, colonizare sau

expansiune sau poate fi de acord să facă parte dintr-o federaţie (în mod voluntar) cu una sau

mai multe naţiuni, popoare sau culturi. Acestea trebuie definite în termenii culturii, dacă

doresc să-şi păstreze cultura, trebuie recunoscute ca atare. Imigranții sunt însă obligați să o

accepte (fig.35).

Fig.35

Abordări ale multiculturalismului

Charles Taylor - fiecare grup al societății trebuie să fie apt să producă propria cultură

Egalitate între majoritate şi minoritate

Lipsă de respect - atunci când minoritățile cer egalitate.

Nevoie de timp – pentru a înțelege și respecta celelalte culturi.

Societate de tip – liberal se poate dezvolta asigurând drepturi minorităților asemenea

majorității.

Brian Barry

- toleranţă, tratarea în mod egal a oamenilor pe care noi nu îi percepem ca egali

- culturile există pentru că ne este frică să le pierdem

- egalitatea nu este o condiţie necesară pentu un tratament corect

- !!! Cultura există pentru lumea exterioară dar nu şi pentru indivizi

Bikhu Parekh

- cultura nu este o entitate dată, ci un proces aflat într-o permanentă schimbare

- două feţe

- context

- produs

Kymlicka, Taylor, Parekh - abordare liberală – cultura este importantă pentru indivizi

Barry – liberalismul şi multiculturalismul nu au nimic în comun – individul nu acordă nici o

însemnătate culturii.

- multiculturalismul se află într-o permanentă schimbare şi niciodată nu se ajunge la

un consens în ceea ce priveşte ceea ce este corect sau nu în legătură cu acest concept !!!!!!!

Edward Hall, Beyond culture (1976)

Contextul – dimensiune culturală

Context profund (societățile din Asia, indigene) – mesajul este transmis cu ajutorul

contextului

Context scăzut (societățile occidentale) – mesajul este transmis cu ajutorul cuvintelor

Etnocentrismul

Sentimentul de superioritate al membrilor unei culturi date.

Tendința de a interpreta celelalte culturi prin prisma propriilor valori culturale

”trebuie să fie în conformitate cu mine”.

Stereotipuri

Reprezintă o extensie a etnocentrismului.

Samovar & Porter (1991) – ”percepții și credințe pe care le avem vis-a-vis de grupuri

sau indivizi, bazate pe opiniile și atitudinile noastre formate anterior”.

Regiuni, culturi, etnicitate

Limba, religia şi alte tradiţii deseori sunt durabile şi persistente. Cultura nu este în

mod necesar bazată pe etnicitate, astfel încît în regiunile geografice umane, populaţii de etnii

(elemente etnice diferite) diferite pot dobîndi un peisaj cultural comun, în timp ce populaţii cu

acelaşi fundal pot fi divizate de-a lungul unor limite culturale.

Evenimentele din fosta Iugoslavie constituie un exemplu în acest sens. Vechea

Iugoslavie, care s-a destrămat la începutul anilor ’90 a dat naştere unor componente, care mai

întîi au fost afectate, apoi înghiţite, de ceea ce, de cele mai multe ori a fost descris drept

conflict interetnic. Cînd criza s-a declanşat în Bosnia-Herţegovina, în inima Iugoslaviei, trei

grupuri au luat parte la războiul civil. Acestea au fost musulmanii bosniaci, sîrbii şi croații, în

fapt însă, toate la origine, grupuri de slavi (Iugoslavia înseamnă „ţara slavilor din sud”). Ce

i-a distanţat pe unii de ceilalţi şi i-a păstrat în sfera conflictului, a fost tradiţia culturală şi nu

etnia. Bosniacii musulmani şi sîrbii şi-au dezvoltat comunităţi diferite în părţi diferite ale

fostei Iugoslavii. Musulmanii la rîndul lor, sunt descendenţii slavilor care cu secole în urmă

au fost convertiţi de la creştinism la islamism. Fiecăruia dintre aceste grupuri i-a fost frică de

dominaţia celorlalte şi astfel slavii din sud s-au întors împotriva slavilor din sud, în ceea ce a

fost de fapt un conflict cultural.

Chiar şi aşa societatea post Războiul Rece este tânără, confruntîndu-se deja cu

numeroase conflicte inter-regionale. Nu toate dintre acestea au avut etnicitatea drept cauză.

Cultura este un mare unificator dar, în acelaşi timp şi un puternic factor divizant.

CARACTERISTICILE EUROPEI

Din extremitatea vestică a platformei eurasiatice, spațiul european constituie o locaţie

de maximă eficienţă pentru conctactele cu restul lumii

Europa a dobândit o serie de avantaje de-a lungul secolelor de dominaţie globală,

politică şi economică, astfel încât influența exterioară asupra acestui spațiu s-a

manifestat destul de târziu

Centrele de putere au dat naștere statelor naționale europene, formând cartierele

generale ale imperiilor coloniale de mai târziu

Europa este marcată de diferenţieri regionale interne foarte puternice (atît culturale cît

şi fizice), dispune de un grad ridicat de specializare, promovînd multiple oportunităţi

de comunicare, schimburi

Mediul natural european dispune de o gamă largă de condiţii topografice, climatice,

biologice şi pedologice alături de o multitudine de resurse industriale

Economiile europene sunt caracterizate de o puternică industrializare şi de un nivel

ridicat al productivităţii. Cu toate acestea nivelul dezvoltării scade în general de la vest

către est

Populaţia Europei este în general caracterizată de rate scăzute ale naşterilor dar şi ale

deceselor, medie de viaţă lungă, constituind unul dintre cele trei grupuri populaţionale

ale lumii, fiind marcată de un grad ridicat de urbanizare, o foarte bună pregătire şi

educaţie

Europa este deservită de sisteme de transport şi comunicaţii foarte eficiente care

promovează comerţul precum şi alte forme ale interacţiunii spaţiale internaţionale

După război Europa a făcut un important progres către integrarea economică şi

unificarea politică, forţînd pe mai departe dezvoltarea sa pe aceste coordonate

Poziţia geografică

Reprezintă un atu al continentului european. Distanţele relativ mici au dus la o

răspîndire rapidă a fenomenului economic şi cultural. Configuraţia ţărmurilor, pornind din

Europa Sudică şi ajungînd în Europa Nordică, a permis apariţia însuşirilor necesare navigaţiei

– despre care se poate afirma că s-a dezvoltat treptat, dar a şi stimulat şi menţinut dorinţa de

cunoaştere, care mai tîrziu s-a concretizat în relaţiile comerciale (ex. grecii, vikingii).

Lanţul Alpin – care poate fi considerat o barieră naturală în calea schimburilor, de

orice natură ar fi ele, dispune de culoare prin care fluxurile economice au pătruns dintr-o parte

în alta.

Evoluţia primară a spaţiului european

Grecia Antică

- a stat la baza la baza dezvoltării culturale a spaţiului european

- baza progresului lumii greceşti a fost reprezentată de oraşele state şi ligi ale

oraşelor, care în ciuda diferenţierilor existente între ele au dus la obţinerea

progresului în toate domeniile

- individualismul şi localizarea au fost elemente determinante pentru spaţiul

grecesc. În acelaşi timp ele au avantajat progresul fiecărui oraş în parte, dar au şi

menţinut o discordie internă, actuală şi potenţială, care a dat naştere unor reacţii

adverse. Cel mai bun exemplu îl constituie adversitatea dintre Atena şi Sparta. A

urmat o perioadă de urcuşuri şi coborîşuri pentru spaţiul grecesc, fapt ce a dus în

final la înfrîngerea ultimei ligi a oraşelor greceşti – Liga Aheeană, de către

romani.

Athena - Acropole

Roma antică

- şi-a pus amprenta pe mai multe domenii: comunicaţiile, organizarea militară, drept

şi administraţie publică. A promovat progresul social-economic şi cultural în toate

provinciile imperiului.

- Diversitatea culturală din interiorul imperiului nu a determinat stagnarea, prin

inhibarea culturilor locale, ci a dus la progresul prin includerea elementelor noi

- Un alt aspect important îl constituie componenta politică a imperiului roman.

Dacă la nivel european nu se poate vorbi de o interferenţă între sistemul politic şi

administrativ roman şi cele ale zonelor înglobate, fiind vorba de triburi a căror

organizare era mai mult sau mai puţin evidentă, nu acelaşi lucru s-a întîmplat în

SE-ul imperiului, în Asia, unde state precum Mesopotamia sau Assiria dispuneau

de sisteme politice şi sociale bine definite. De aceea putem afirma că Imperiul

Roman, reprezintă prima unitate politică inter-regională.

- În afară de varietatea culturală care a intrat sub controlul său, de schimbul de idei

care a avut loc, au apărut şi o multitudine de posibilităţi de interacţiune economică

- Procesul dezvoltării economice a avut un impact puternic asupra întregii structuri

a europei Mediteraneene şi Occidentale. Suprafeţe care au fost caracterizate numai

de modele de subzistenţă s-au transformat în adevărate centre economice, pentru

ca mai tîrziu să apară pieţele specializate. Putem vorbi acum şi despre primele

încercări de asistenţă know-how şi anume, importul de tehnici agricole din inima

imepriului către periferie.

- Datorită acestor transformări în planul relaţiilor economice, Roma a luat decizia

de a revizui măsurile de suport al progresului, investind cu puteri administrative,

politice cîteva centre importante. Putem vorbi astfel despre primul proces de

descentralizare şi autonomizare. Au apărut regiunile funcţionale. Se observă aici

modelul oraşelor-stat greceşti, adoptat pentru a satisface nevoile imperiului

roman. Spre deosebire de oraşele greceşti, cele romane erau legate de o reţea de

comunicaţie paralelă – pe apă şi pe uscat.

- Influenţa Imperiului Roman se simte însă şi în prezent, numai dacă stăm să ne

gîndim la caracterul economic al unor oraşe, în special cele cu specific portuar, la

unele dintre autostrăzile care urmăresc îndeaproape vechile drumuri romane.

- Transformările pe care Europa le-a suferit sub Imperiul Roman au inclus şi

principiul geografic al arealului funcţional specializat – regiuni care produc

bunuri specifice (ex. Africa de Nord – grînarul imperiului, insula Elba – fier,

Cartagina –minereu de argint).

Collosseum Fori Romani

Diferenţieri

- dacă ne gîndim la perioada de sfîrşit a Imperiului Roman putem evidenţia

următoarele aspecte care ar fi putut influenţa apariţia ulterioară a statelor

naţionale:

o distanţa faţă de centru a provinciilor mai îndepărtate, a făcut ca acestea să

fie printre primele care au ieşit de sub jurisdicţia romană. Acest lucru s-a

întîmplat fie din cauza atacurilor popoarelor migratoare, fie din cauză că

interesul economic şi politic faţă de ele a scăzut

o apropierea de centru şi dezvoltarea puternică a unora dintre oraşe a dus la

apariţia unor situaţii de stat în stat. A crescut importanţa conducătorilor

locali, care încep să conducă după legi proprii.

o Aceste depărtări sau apropieri faţă de centru au dus în final la apariţia unor

diferenţieri economice regionale

Renaşterea Europei

- aceasta datează din a doua jumătate a secolului al XV-lea, unii punînd aceasta pe

seama descoperirii Americii de către Columb

- Modelul oraşelor stat greceşti, preluat de către Imperiul Roman se regăseşte

perfecţionat şi mult mai funcţional sub forma Republicilor Maritime din nordul

peninsulei Italice: Venezia, Genoa şi Pisa. Acestea au preluat şi deţinut monopolul

comerţului dintre spaţiul european şi Orient, mai mult decît atît influenţînd

geopolitic Europa (ex. - căderea Bizanţului). Progresul economic, creşterea

influenţei politice şi militare au contribuit la cristalizarea acestor noi centre de

putere europeană. Toscana sub conducerea familiei De Medici devine unul dintre

centrele decizionale ale Europei Mediteraneene şi nu numai, iar prin alipirea Pisei

şi unul dintre cei mai importanţi actori economici. Marile familii italiene (Sforza,

Medici, mai târziu cele ”industriale” Agnelli, Bennetton, Pirelli) joacă un rol

important în dezvoltarea Italiei de Nord.

- marea perioadă de progres şi prosperitate a fost centrată pe Europa Occidentală.

Aceasta se afla în imediata apropiere a noilor căi de comerţ – oceanul, spre

deosebire de Europa de Est care a fost nevoită să facă faţă presiunii otomane.

- Această zonă de protecţie a oferit Europei Vestice posibilitatea de a se angaja în

rivalităţi economice, fără interferenţe cu estul, fapt ce a dus la apariţia unui

naţionalism politic, care treptat, s-a transformat în naţionalism economic, ce a

operat sub forma mercantilismului

mercantilism – politică protecţionistă a stetlor europene în sec. XVI-XVIII, care a promovat poziţia economică

a unor state în raport cu celelalte. Achiziţiile de aur şi argint precum şi menţinerea unei balanţe comerciale

favorabile au reprezentat obiectivele centrale ale acestei politici.

Revoluţiile

Revoluţia Agrară

- în analiza evoluţiei economice a Europei avem tendinţa de a pune accentul pe

revoluţia industrială, înțeleasă ca începutul unei noi perioade de dezvoltare,

pierzînd din vedere o metamorfozare mai puţin dramatică, dar nu lipsită de

importanţă şi anume, cea legată de transformările la nivelul tehnicilor şi practicilor

agricole europene, într-un cuvînt revoluţia agrară.

- Aceasta a început cu mult mai devreme decît revoluţia industrială şi a fost

capabilă să susţină creşterea populaţiei în Europa sce. XVII-XVIII.

- S-a concentrat în Regatul Ţărilor de Jos, Belgia şi nordul Italiei. Aceste regiuni s-

au confruntat cu o creştere a populaţiei datorită urbanizării, rezultat al succesului

pe care l-au avut în comerţ şi activităţi manufacturiere, fapt ce s-a concretizat în

stimularea pieţelor, în reorganizări ale utilizării tehnicilor şi terenurilor agricole.

- Cîteva dintre aceste inovaţii au fost împrumutate de Anglia şi Franţa, unde

proprietatea comunală asupra terenului a lăsat locul iniţiativelor individuale –

micii fermieri: metode de pregătirea solului, rotaţia culturilor, metode noi de

cultură.

- Sistemele de distribuţie şi stocare au devenit din ce în ce mai eficiente

- S-a dezvoltat activitatea pastorală

- Revoluţia agrară a impulsionat dezvoltarea manufacturilor

Revoluţia Industrială

În Anglia şi Flandra, manufacturile au atins un grad ridicat de specializare în obţinerea

lînii şi textilelor. În căteva regiuni (ex.- Thuringia, partea central-estică a Germaniei) minereul

de fier era topit, prelucrat, trecîndu-se astfel treptat la o extracţie masivă.

Problema care s-a pus la un moment dat era cea a calităţii şi, în special a calităţii

produselor din industria textilă. Acestea trebuiau să concureze cu cele aduse din import, din

China şi India, și în special cu mătasea. Datorită acestei situaţii, fabricanţii de textile din

Anglia au cerut ajutor legislativ în 1721, adică, aprobarea unei legi cu caracter protecţionist.

Astfel a început cursa pentru găsirea unor soluţiii care să ducă la obţinerea unor produse de

calitate superioară.

În perioada 1765-1788 de cercetările iau amploare avînd ca rezultat introducerea

motorului cu abur (James Watt). Cam în aceeaşi perioadă cărbunele putea fi transformat în

cocs, care la rîndul său dispunea de calităţi superioare, putînd fi folosit la prelucrarea fierului.

În mod direct în jurul bazinelor carbonifere s-au concentrat principalele centre metalurgice.

Transporturile oceanice au cunoscut o nouă dezvoltare, Anglia beneficiind din plin de

aceste transformări, avînd în vedere dimensiunea imperiului său colonial. Englezii au

controlat fluxurile de materii prime, avînd totodată şi monopolul produselor finite.

În întreaga Europă au apărut centre de dezvoltare, în special în jurul bazinelor

carbonifere – black belt. Vechile regiuni economice industriale au fost revigorate ca urmare a

acestor noi descopeiri.

Prima revoluție industrială (1780-1803) s-a declanșat în Anglia o dată cu descoperirea

cocsului (Darby, 1735). Utilizarea acestuia s-a făcut pe scară largă înlocuind în scurt timp

cărbunele ca materie primă pentru furnale. O altă invenție care urma să schimbe decisiv

procesul de dezvoltare a avut loc în cadrul industriei textile prin apariția ”suveicii zburătoare”

(John Kay, 1733 și dezvoltată pînă în 1760). Elementul decisiv însă în procesul d dezvoltare

industrială l-a avut descoperirea aplicațiilor aburului de către James Watt. Pe lîngă

raționalizarea metodelor de producție asistăm și la o cristalizare a proletariatului dar mai ales

la centrarea procesului de producție pe elementul energetic.

A doua revoluție industrială a avut ca stimulenți descoperirea energiei electrice,

motorului cu ardere internă și apariția diviziunii muncii în cadrul uzinelor mari.

Revoluţia politică

- a început după 1780

- 1789-1795, Revoluţia Franceză – deşi iniţial a avut la bază idealuri pur umaniste,

Egalitate, Libertate, Fraternitate, în realitate a aruncat Franţa în haos şi distrugere

- 1799 – Napoleon

o a reinstaurat stabilitatea

o a reuşit să schimbe pentru totdeauna harta politico-geografică a Europei

o după înfrîngerea sa au avut loc mişcări revoluţionare aproape în toate

statele (Spania, Portugalia, Italia, Prusia etc.)

Dimensiunile geografice ale modernizării

Johann Heinrich von Thunen (1783-1850) în 1812 a realizat unul dintre primele

modele geografice, avînd în spate o experienţă de peste 40 de ani de exploatare agricolă (a

deţinut o fermă în nord-estul Germaniei, lîngă Rostock). Astfel, el a ţinut o evidenţă strictă a

tranzacţiilor sale, ilustrînd efectele pe care le au distanţa şi costurile cu transportul în ceea ce

priveşte o locaţie productivă. Studiile sale au fost publicate sub titlul Der Isolierte Staat –

statul izolat, iar mare parte din metodele sale constituie fundamentul teoriei moderne a

locaţiei.

Modelul Von Thunen. S-a dorit ca pe baza acestui model să se stabilească

influenţele externe care pot afecta evoluţia economică. Pentru aceasta el a creat un

„laborator regiona”l, în interiorul căruia putea identifica elemente ce pot condiţiona

distribuţia locală a fermelor în jurul unui singur centru urban. Pentru aceasta a făcut cîteva

presupuneri:

- clima şi solul sunt aceleaşi în întreaga regiune

- nu există nici un obstacol care să afecteze suprafaţa plană

- există un singur oraş situat central, în cadrul statului izolat

- producătorii agricoli îşi transportă singuri produsele către piaţă, nu există

companii de transport, făcînd acest lucru cu mijloace proprii. Aceasta presupune

asumarea unui sistem radiar de drumuri de constantă şi egală calitate; cu acest

sistem costurile privind transportul sunt direct proporţionale cu distanţa.

Intensificarea interacţiunilor spaţiale

După încheierea Războiului Rece, Europa s-a constituit într-un mediu propice pentru

interacţiunea şi cooperarea între locuitorii săi, indiferent de statul de provenienţă.

Conceptual, interacţiunea spaţială se organizează în jurul a trei principii dezvoltate de

către Edward Ullman:

1. complementaritate – atunci cînd o regiune deţine un surplus necesar unei alte

regiuni. Aceasta nu înseamnă că existenţa unei resurse într-o locaţie garantează

dezvoltarea comerţului. Este necesar ca acea resursă să fie în mod specific necesară

în altă parte.

2. transferabilitate – se referă la uşurinţa cu care poate fi transportat un bun între

două locaţii. În acest caz distanţa trebuie înţeleasă în termenii cost şi timp. Aşadar

existenţa unei resurse sau bun într-o regiune este condiţionată de distanţă care la

rîndul său poate influenţa negativ dezvoltarea comerţului (chiar blocarea acestuia)

3. intervenţia oportunităţii – se referă la potenţialul comercial existent între două

locații, care chiar dacă se satisfac celelalte două condiţii, de complementaritate şi

transferabilitate, nu se poate pune în valoare decît în absenţa în apropiere a unei

surse de aprovizionare. Ex.: industrializarea Italiei a fost şi este încă dependentă

de o serie de materii prime ce provin din Europa Vestică sau Nordică, în acelaşi

timp însă furnizînd produse agricole şi alimentare (fructe, vinuri etc.). Această

dublă complementaritate nu a fost însă inhibată de restricţiile privind

transferabilitatea, în speţă prezenţa lanţului alpin. Acesta este străbătut de căi

rutiere cît şi de căi ferate, ambele fiind preferate trasnportului naval. La această

situaţie se adaugă faptul că nu a intervenit vreo altă oportunitate care să modifice

aceste fluxuri.

Cîteva proiecte majore au contribuit fără doar şi poate la îmbunătăţirea relaţiilor

comerciale:

- deschiderea în 1994 a tunelului pe sub Canalul Mînecii

- crearea unei reţele feroviare de mare viteză după modelul TGV

- se preconizează construcţia a mai mult de 160 km de tuneluri în zona Alpilor, care

să fluentizeze traficul şi să se conformeze cu legislaţia elveţiană, care din 2004

prevede transportul containerelor exclusiv pe calea ferată

- inaugurarea unei linii de mare viteză, pe bandă magnetică, în 2005 între Berlin şi

Hamburg.

Continuitate & modificare urbană

În cazul Europei se poate vorbi de o preponderenţă a populaţiei urbane, circa 71%,

acest continent reprezentînd unul dintre cele mai urbanizate spaţii. Cifrele sunt mult mai

sugestive dacă avem în vedere raportarea cu caracter regional. Astfel vorbim de 84% grad de

urbanizare în cazul Europei nordice şi 79% în cazul Europei vestice (Belgia 97%, UK 90%,

Germania şi Danemarca 85%).

Principalele efecte ale procesului de urbanizare ar fi relaţionate cu scăderea ratei

mortalităţii dar şi cu costuri de trai mai ridicate, ceea ce în termeni demografici s-ar traduce

printr-o scădere a natalităţii (nr. de copii mai mic decît în spaţiul rural; căsătorii la vîrste

mai înaintate, planificare familială, femeile optează pentru realizarea unei cariere, se preferă

chetuielile legate de bunuri sau recreere decît pentru creşterea copiilor). Această situaţie a

dus la o implozie a populaţiei, ajungîndu-se la o reducere a numărului de tineri, care la

rîndul lor trebuie să susţină o populaţie îmbătrînită ce are nevoie de pensii şi asistenţă

medicală. În aceste condiţii se ajunge la o creştere a taxelor pentru acoperirea deficitului, la

o înrăutăţire a climatului de afaceri, la creşterea şomajului şi intensificarea emigraţiei.

În Europa, oraşele încă joacă un rol comercial important în cadrul culturilor naţionale,

substituindu-se postulatului „oraşului primar” al lui Mark Jefferson (1939), care reliefa faptul

că oraşul primordial al unei ţări este întotdeauna „disproporţionat ca mărime şi excepţional de

expresiv pentru capacitatea şi sentimentele naţionale”. Chiar dacă se poate vorbi de o

anumită imprecizie a acestei legi ea poate fi susţinută cu exemple la nivelul spaţiului

european, Paris, Londra, Viena, Stockholm, Varşovia, Atena, centre care se află în topul

ierarhiei urbane şi care şi-au luat partea leului din creşterea populaţiei după al doilea război

mondial.

La scară intraurbană însă, oraşele europene diferă radical de cele americane (spre

exemplu) în ceea ce priveşte organizarea. Vechimea celor dintîi reprezintă un element

definitoriu pentru această situaţie. Londra prezintă modelul metropolitan tipic european, avînd

în partea sa centrală – oraşul vechi, CBD – central bussines district, care include

administraţia, finanţele, serviciile, în jurul acestuia dezvoltîndu-se practic oraşul propriu-zis,

aşa numita arie metropolitană.

Transformări politice & economice

După căderea comunismului şi dispariţia ca stat a Uniunii Sovietice, au apărut 15 noi

state care au impus astfel o redefinire a spaţiului european. Cinci dintre acestea Letonia,

Lituania, Moldova, Ucraina şi Belarus au fost incluse în noua Europă de Est. În acelaşi timp

Estonia s-a alipit Europei Nordice, din care face însă parte din punct de vedere istoric şi

cultural.

Chiar dacă a fost eliminat pericolul unei confruntări militare Est-Vest, nu au fost însă

reduse – în unele cazuri chiar dimpotrivă – divizările culturale interne. Vechile ostilităţi au

ieşit la suprafaţă odată cu accentuarea naţionalismului (cel mai bun exemplu în acest caz fiind

Iugoslavia).

Se poate vorbi deci în unele cazuri de apariţia disoluţiei, ca proces centrifug prin care

populaţii sau regiuni din interiorul unui stat, cer şi cîştigă putere politică şi uneori autonomie

(deseori cu fonduri de la centru) prin negocieri sau chiar rebeliune. Multe dintre state

înfăţişează un regionalism intern, dar procesul disoluţiei se declanşează atunci cînd o forţă

centrifugă cheie (care trebuie să menţină unitatea) – ideea de naţional spre exemplu – îşi

pierde din valoare pînă în punctul din care se poate declanşa o mişcare regională de secesiune.

Glisarea către separatism apare mai ales în statele în care guvernele deja au probleme în

încercarea de a menţine un stat naţional viabil. Atît Iugoslavia cît şi Cehoslovacia au fost

afectate de decizia aliaţilor după Primul Război Mondial (1919, Conferinţa de Pace de la

Versailles) care a lăsat practic Europa estică sub forma unui mozaic etnic, fără a ţine cont de

realităţile existente (după dizolvarea Imperiului Austro-Ungar).

Conceptul de disoluţie a fost pentru prima oară utilizat pentru a enumera – ilustra,

cursul evenimentelor politice din UK în cadrul căruia resurecţia separatismului regional pare

mai degrabă o ironie geografică. Acest stat este dominat din punct de vedere populaţional,

politic şi economic de către Anglia, centrul istoric al Arhipelagului Britanic. Celelalte trei

componente Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord au fost ataşate cu secole în urmă. Timpul

nu a reuşit să împiedice apariţia regionalismului în ciuda dezvoltării generate de revoluţia

industrială precum şi de perioada imperiului colonial. În anii 60-70, Londra a fost forţată să se

confrunte cu un război civil în Irlanda de Nord şi cu o accentuare a separatismului în Scoţia şi

Ţara Galilor. Naţionalismul scoţian a devenit extrem de puternic mai ales după identificarea

rezervelor de petrol şi gaze naturale din Marea Nordului.

Forţa financiară => autonomie economică => autonomie politică

Primează aspectul legat de diferenţele culturale, de modul în care centrul distribuie

fondurile

Regiunea devine astfel un element cheie în peisajul economic britanic. În 1997

Partidul Laburist a permis atît scoţienilor cît şi galezilor să voteze nu pentru independenţă ci

pentru o mai mare autonomie, autonomie a cărei reflectare o reprezintă parlamentele

regionale. Acest fapt a dus la o limitare a controlului pe care centrul îl avea în ceea ce priveşte

relaţiile economice (aferente). Referendumul prin care scoţienii au votat pentru autonomie a

reprezentat un pas important pe calea disoluţiei. Spre surprinderea guvernului de la Londra,

Scoţia, în loc să înceteze cu flirtul cu separatismul, a fost împinsă să continue pe acelaşi drum

de către naţionalişti (bine reprezentaţi ca principal partid de opoziţie în parlamentul scoţian).

Apariţia acestui regionalism puternic în Regatul Unit, unul dintre cele mai stabile şi durabile

state ilustrează impactul pe care procesul de disoluţie îl poate avea oriunde pe continent.

Un alt exemplu ar putea fi Spania, în care forţele regionale au reuşit să inducă

modificări în plan administrativ şi politic. Au fost semnate astfel, acorduri privind autonomia

cu Țara Bascilor şi Catalunya, autonomie reprezentată prin parlamentari proprii,

recunoaşterea oficială a limbii, trasformarea sistemelor de taxe, educaţie. Primul pas fiind

făcut, alte regiuni ale Regatului Spaniol au încercat acelaşi lucru, Galicia ar fi un exemplu, iar

pe măsură ce stabilitatea economică se va generaliza probabil că numărul va creşte.

În acelaşi tipar, deşi la scară mai mică, se încadrează Franţa cu regiunea Corsica, Italia

cu Padania, Sardinia, Tirolul de Sud, Belgia care ilustrează conflictul dintre flamanzi şi

valoni, Olanda – Frysland, Polonia – Silezia superioară, Grecia şi Albania cu regiunea de

frontieră.

Dezvoltare

Subdezvoltare Frustrare

Naţionalism

Bibliografie

APPADURAI, A. (1991) Global ethnoscapes: Notes and queries for a transnational

anthropology. In: Richard Fox (ed.) Recapturing Anthropology. Santa Fe: School of

American Research Press.

APPADURAI, A. (1990), Disjuncture and Difference in the Global Cultural Economy. In

Public Culture

BATZING W., ROUGIER H., (2005), Les Alpes – un foyer de civilisation au coeur de l

‘Europe, Lep, Le Mont-sur-Lausanne,

BROWN, N., Friedrich Ratzel, Clark Wissler, and Carl Sauer (2006), Culture area research

and mapping. Regents of University of California, Santa Barbara, 2001. Retrieved 12 July,

2006. http://www.csiss. org/classics/content/15>.

BULBECK, C., (2005) Facing the Wild: Ecotourism, Conserva-tion, and Animal Encounters.

London: Earthscan.

CALCATINGE A., (2010), Visions of the Real in Contemporary City International Journal of

Arts and Sciences 3(8): 320 – 342 CD-ROM. ISSN: 1944-6934 © InternationalJournal.org.

CERTEAU, Michel de (1990), L'invention du quotidien.Vol.1: Arts de faire. Paris: Gallimard.

CERTEAU, Michel de, GIARD, L. MAYOL, P. (1990), L'invention du quotidien. Vol. 2:

Habiter, Cuisiner. París: Gallimard.

COLE, S. & Victoria RAZAK, (2004), A framework for sus-tainable tourism in Aruba.

Prepared for The Nation-al Tourism Council of Aruba and The Minister of Tourism and

Transportation.

COLE, S. & VICTORIA RAZAK, (2008) How far, and how fast? Population, culture, and

carrying capacity in Aruba. Futures (forthcoming).

COULT, A., (1968), Ethnographic Atlas. American Anthro-pologist 70(5):977-978.

DRIVER, H. E., (1937), Kulturkreise and statistics. American Anthropologist 39 (1):174-175.

Cultura pentru a supravieţui are nevoie de o fundamentare economică. Numai o

economie puternică poate da naştere sau susţine curente culturale sau chiar culturi

propriu-zise, chiar atunci cînd este vorba despre o „cultură de consum” (generată de o

economie de consum)

EMERENCIA, L., (1998), The struggle for recognition in the Aruba school. Paper presented

at the annual meeting of the American Educational Research Association, San Diego,

California, April 2-5.

ESCOBAR, A., (1995), Encountering Development: The Mak-ing and Unmaking of the Third

World. Princeton: Princeton University Press.

FAEGRI, K. (1988), The Cultural Landscape. Past, Present and Future. ed. H.H. Birks, H.J.B.

Birks P.E. Kaland & D. Moe. Cambridge University Press, Cambridge. pp 1-4

FELLMANN et al., (2007), D.FELLMANN, A.GETIS, J.GETIS. Human Geography:

Landscapes of Human Activities. McGraw-Hill College, 2007. ISBN-13: 9780072827651

FISCHER, M. (2006), Ethnographic atlas on line tabulations. Retrieved 14 July, 2006 <http://

eclectic.ss.uci.edu/~drwhite/worldcul/atlas.htm.>

FREED, S. & R. FREED, (1983), Clark Wissler and the Development of Anthropology in the

United States. American Anthropologist 85:800-825.

GOTTMANN J., (1969), A Geography of Europe, New York: Holt, Rinehart & Winston, 4

rev. ed., pp.76

GUPTA, A. & J. FERGUSON, (1997), Culture, Power, Place: Explorations in Critical

Anthropology. Durham, NC: Duke University Press.

HARRIS, M., (1968), The Rise of Anthropological Theory. New York, Crowell.

HARTOG, J., (1961), Aruba: Past and Present: From the Time of the Indians Until Today.

Oranjestad: Aruba. D. J. de Wit.

HERSKOVITS, M. J., (1924), A preliminary consideration of the culture areas of Africa.

American Anthropolo-gist 26(1):50-63.

HERSKOVITS, MELVILLE J., (1930), The culture areas of Afri-ca. Africa 3:59-77.

HILKOVITCH, J. & M. FULKERSON, (2006), Paul Vidal de la Blache: A biographical

sketch. Department of Geography and Meteorology, Valparaiso University, 1997. Retrieved

14 July, 2006. <http://www.stage. valpo.edu/geomet/histphil/test/vidal.html.> ICOMOS.

1999. International Cultural Tourism Char-ter. International Council on Monuments and Sites.

Paris <www.international.icomos.org/charters/ charters.pdf> Jamieson, W. 1994. The

challenge of cultural tourism. momentum, ICOMOS. Canada Bulletin 3 (3).

JACKSON J. B., (1984), Discovering the Vernacular Landscape, Yale University Press, New

Haven, CT.

O’HARE D., (1997), Interpreting the Cultural Landscape for Tourism Development. Urban

Design International, 2 (1), pp. 33-54,

RAPAPORT A., (1985), Thinking about Home Environments. A Conceptual Framework. In:

Altman L; Werner C. (eds.) Home Environments. New York: Plenum Press

RAYMOND H., (1984), L'Architecture, les aventures spatiales de la Raison. Paris: Centre

Georges Pompidou; Centre de Creation Industrielle

SALA I LLOPART, (2000), Blanca, Anthropology and Architecture. Appropiation of living

space, Disseny, Tecnologia, Comunicaciao, Cultura

SAUER, C.O, (1931), Cultural Geography, Encyclopedia of the Social Sciences, Vol. 6, New

York: Macmillan, pp. 621-623

WHITTLESEY, D.S. et. Al., (1954), The Regional Concept and the Regional Method, in

James, Preston E. and Jones, Clarence F., eds., American Geography: Inventory and Prospect,

Syracuse, N.Y.: Syracuse University Press, pp. 19-68

WILLET, C., Theorizing Multiculturalism, (1998), A Guide to the Current Debate, Blackwell

Publishers, Oxford