EVOLUȚIA CONCEPTELOR ȘI APARIȚIA FINANȚELOR PUBLICE

8/10/2019 EVOLUȚIA CONCEPTELOR ȘI APARIȚIA FINANȚELOR PUBLICE

http://slidepdf.com/reader/full/evoluia-conceptelor-i-apariia-finanelor-publice 1/43

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

LUCRU INDIVIDUAL

TEMA: EVOLU IA CONCEPTELOR I APARI IA FINAN ELOR PUBLICE

.

Efectuat de: Bereghici Iulian

Controlat de: O.Televca



CHISINAU 2014

CUPRINS

Introducere

CAPITOLUL I

Conceptele Finanțelor publice și problematica acestora

1.1 Statul – premisă fundamental a finanț elor publice

1.1.1Tipuri de stat şi impactul lor asupra finanţelor publice 1.2 Conținutul economic , trăsăturile și sfera finanț elor publice

1.3 Conceț ii asupra problematicii finanț elor publice

1.3.1 Concepția clasică

1.3.2 Concepția modernă

CAPITOLUL II

Apari

ț

ia

ș

i evolu

ț

ia finan

ț

elor publice

2.1 Necesitatea şi apariţia finanţelor

2.2 Tratarea termenului finanț e

2.3 Finanț ele publice ca științ a și disciplină juridică

2.4 Obiectul de studiu şi conţinutul disciplinei „Finanţe publice”

2.5 Funcţiile finanţelor publice şi rolul lor în economia modernă

Concluzii

Bibliografie





Introducere

Apariția și evoluția finanțelor sunt strîns legate de apariția și consolidarea statului.

Ştiinţa finanţelor publice este o ramură importantă a ştiinţei economice, care face progrese

permanente, cerute şi generate de mobilitatea mare a fenomenelor economice, sociale şi politice

care au loc în societăţile contemporane.

Finanţele publice, în primul rînd, reprezintă un mijloc de acoperire a cheltuielilor cu

funcţionarea sectorului public, în al doilea rînd, finanţele publice sunt un mijloc de intervenţie

economică şi socială.

Finanţele publice formează un domeniu de cercetări care tratează, în special, problemele

veniturilor şi cheltuielilor publice. În perioada contemporană, aceste probleme se împar t în cîteva

mari diviziuni: venitul public, cheltuiala publică, trezoreria publică, datoria publică, politica şi

mecanismul financiar, anumite probleme ale sistemului fiscal în ansamblu, cum ar fi caracteristica

impozitelor şi taxelor, clasificarea acestora, politica fiscală etc.

În prezent, impozitele, taxele, contribuţiile şi împrumuturile de stat, subvenţiile, alocaţiile şi

transferurile bugetare reprezintă nu numai metode de colectare şi repartizare a resurselor financiare

publice, dar şi instrumente aplicate de structurile guvernamentale, pentru a direcţiona dezvoltarea

economică şi socială a ţării conform obiectivelor stabilite.

Organele financiare, cadrele de conducere şi specialiştii din instituţiile publice, din regiile autonome

şi societăţile comerciale cu capital majoritar de stat, ca şi din celelalte unităţi care participă la

procesul de colectare, repartizare şi utilizare a resurselor financiare publice, sunt chemate să

îndeplinească un rol activ în fundamentarea deciziilor autorităţilor publice, în raţionalizarea

opţiunilor bugetare, în creşterea eficienţei cu care sunt folosite resursele materiale, umane,

financiare şi valutare de care dispun. În aceasta lucrare mi-am propus drept scop principal analiza mai detaliată a apariției, evoluț iei

precum și a conceptelor finanțelor publice.



CAPITOLUL I. CONCEPTE PRIVIND FINANŢELE PUBLICE ŞI

PROBLEMATICA ACESTORA

1.1. Statul – premisă fundamentală a finanţelor publice

Apariţia primelor instituţii de tip statal în perioada tranziţiei societăţii omeneşti de lacomunităţile de tip gentilic la societatea sclavagistă, a constituit un factor obiectiv ce a dat naştere

unor noi procese economice şi relaţii sociale de redistribuire a produsului naţional între acestea şi

membrii colectivităţilor statale. Pe măsura dezvoltării instituţiilor de tip statal şi amplificării

sarcinilor asumate de stat, ajungând până la statul modern, acest gen de relaţii s -a amplificat

continuu pe fundalul manifestării din ce în ce mai complexe a funcţiilor statului.

În acest context, formele instituţiilor statale incipiente (armata) s-au caracterizat prin conţinutul

nematerial, necreator de valoare, al activităţilor desfăşurate. Implicit, existenţa şi funcţionareaacestor instituţii, presupunând consumuri de valori, a impus preluarea, în virtutea forţei publice, de

valori create de membrii colectivităţii respective ce desfăşurau activităţi creatoare de produs

naţional. Caracterul neproductiv al activităţilor desfăşurate de instituţiile statale reprezintă

principala cauză a redistribuirii produsului creat în activităţile materiale private, respectiv al

proceselor economice de repartiţie a unei părţi din produsul naţional prin intermediul instituţiilor

statului. Pe seama valorilor redistribuite de la membrii colectivităţilor instituţiile de tip statal şi -au

putut desfăşura activităţile proprii, cu impact asupra vieţii sociale şi economice a colectivităţiirespective.

În timp, s-a ajuns la asumarea de către stat a unor noi sarcini, atât în planul susţinerii materiale,

direct sau indirect, a unor membri ai colectivităţii, cât şi în planul organizării şi coordonării de

activităţi în sfera activităţilor materiale sau intervenţiei statului în reglarea activităţilor economice şi

sociale în vederea atingerii unor obiective de interes comun.

1.1.1

Tipuri de stat şi impactul lor asupra finanţelor publice

Asupra manifestării finanţelor publice un impact deosebit l-au avut formele de organizare

statală corespunzătoare diferitelor trepte ale societăţii omeneşti, iar în lumea modernă se pot

distinge următoarele tipuri de stat:

- statul de tip protector (statul jandarm)

- statul de tip socialist

- statul de tip intervenţionist.

Statul protector a fost tipic fazelor iniţiale ale societăţii capitaliste, iar caracteristica sa esenţială

consta în asumarea numai a unor sarcini tradiţionale, cum sunt apărarea naţională, ordinea internă,

relaţiile diplomatice etc. La baza funcţionării acestui tip de stat se află doctrina liberală clasică,



potrivit căreia activităţile creatoare de bunuri trebuiau considerate a fi apanajul exclusiv al

iniţiativei private. Deoarece economia funcţiona având la bază autoreglarea mecanismelor sale în

virtutea legităţilor specifice economiei de piaţă, statul nu trebuia să intervină în desfăşurarea

activităţilor economice, considerându-se că orice intervenţie a sa ar avea efecte dereglatoare. Mai

mult, statul era considerat un administrator mai prost al resurselor decât agenţii economici privaţi,

iar eventuala implicare în viaţa economică, inclusiv prin mobilizarea şi redistribuirea de resurse

financiare, devenea o sursă de ineficienţă economică.

În condiţiile specifice fazei iniţiale a dezvoltării capitaliste pentru finanţele statului problema

principală era limitarea cheltuielilor publice la strictul necesar asigurării funcţionării normale a

instituţiilor de stat. Cheltuiala publică era considerată un consum nerecuperabil de produs naţional,

având impact negativ asupra dezvoltării economice şi sociale, cu atât mai mult cu cât resursele

respective apăreau pierdute pentru societate. Fără a se contesta ipostazele statului de creator şi

supraveghetor al aplicării regulilor de conduită, care făceau din cheltuielile publice, un rău necesar,

finanţelor publice li se rezerva un rol relativ minor.

Funcţionând ca stat protector, acesta trebuia să asigure, deci, cadrul organizatoric adecvat

desfăşurării activităţilor economice şi sociale, protejând şi agenţii economici faţă de eventualii

factori perturbatori. În consecinţă, cvasitotalitatea utilităţilor de bunuri şi servicii trebuiau oferite şi

consumate în varianta privată, sub protecţia statului. Deoarece îndeplinea sarcini limitate, de

domeniul asigurării ordinii şi protejării cetăţenilor, iar în raport cu economia era chemat doar să

stabilească regulile jocului economic şi să supravegheze respectarea acestora, el a fost numit şi stat

jandarm.

Din perspectiva finanţelor publice, unui asemenea tip de stat (jandarm) îi era caracteristică o

sferă de manifestare mai restrânsă a acestora, dimensiunile proceselor de redistribuire a produsului

creat în corespondenţă cu consumurile şi, implicit, cheltuielile publice fiind relativ reduse.

Ipostaza statului jandarm, cu impactul său asupra finanţelor publice s-a dovedit a fi viabilă o bună

perioadă de timp, în care economia şi societatea capitalistă, nu a cunoscut fenomene profund

perturbatorii de tipul crizelor şi şomajului, care au apărut ulterior.Statul socialist , care a funcţionat în varianta cea mai concludentă în fostele ţări socialiste din

Europa şi, mai ales, în fosta URSS, s-a bazat pe asumarea unor funcţii şi sarcini economice şi

sociale foarte cuprinzătoare, pe fundalul desfiinţării proprietăţii private şi promovării altui tip de

proprietate, denumită generic socialistă, care, în esenţă, era una de stat. Instituirea acestui tip de

proprietate asupra cvasitotalităţii bunurilor şi concentrarea de către partidul unic (comunist) a

dreptului de decizie asupra desfăşurării tuturor activităţilor economice şi sociale s-au concretizat în

amplificarea fără limite a activităţii statului. În mod corespunzător, latura financiară a întregiiactivităţi economice şi sociale a devenit, în cea mai mare măsură, de domeniul finanţelor publice.



Un asemenea tip de stat şi-a asumat explicit o funcţie economică, autorităţile de partid şi de stat

dirijând întreaga activitate economică şi socială. S-au creat astfel economiile socialiste centralizate,

în cadrul cărora procesele şi relaţiile economice, inclusiv cele în formă bănească, au devenit

predominant relaţii financiare publice, la care statul era participant omniprezent, atât direct, cât şi

prin multitudinea de entităţi economice şi sociale cu caracter public, de stat. În acest cadru de

funcţionare a statului, cea mai mare parte a resurselor financiare se afla la dispoziţia statului sau a

întreprinderilor şi instituţiilor sale, fiind alocate şi utilizate aproape în totalitate prin decizii cu

caracter public (statal). Astfel, oferta de utilităţi se asigura în cea mai mare măsură de către

entităţile numite generic socialiste, fie că erau întreprinderi producătoare de bunuri, comerciale etc.

sau instituţii publice din sfera activităţilor nemateriale.

În condiţiile respective, finanţele publice (ale statului socialist) se caracterizau prin:

- sfera foarte largă de cuprindere, în baza proprietăţii socialiste de stat;

- constituirea de fonduri financiare la dispoziţia statului şi entităţilor socialiste cu o anumită

autonomie funcţională, care se baza pe relaţiile de repartizare a produsului creat, reglementate de

către autorităţile statale;

- distribuirea planificată a fondurilor (resurselor) financiare, corespunzător obiectivelor prevăzute

prin planurile centralizate.

Instrumentul principal folosit de statul socialist în procurarea şi distribuirea resurselor, inclusiv a

celor financiare, era planul, respectiv planificarea şi conducerea centralizată a ansamblului

activităţilor economice şi sociale.

Statul intervenţionist s-a conturat în condiţiile confruntării societăţii capitaliste cu fenomene

necunoscute anterior, de tipul crizelor economice şi şomajului, care au bulversat economia şi

societatea, în ansamblu. Începuturile intervenţionismului statal se plasează în perioada primului

Război Mondial, când în ţările beligerante a fost necesară concentrarea şi coordonarea eforturilor de

război, care nu puteau fi realizate decât de către stat. Astfel, statele beligerante au fost puse în

situaţia de a concentra la dispoziţia lor un mare volum de resurse şi de a le dirija pentru a face faţă

efortului de război. O mare parte din aceste resurse trebuia procurată şi alocată în formă bănească,ceea ce a determinat amplificarea sferei de manifestare a finanţelor publice.

După încheierea războiului, refacerea infrastructurii şi a economiei, ca şi crearea premiselor

pentru reluarea ascensiunii economice şi sociale au fost asumate ca sarcini ce reveneau autorităţilor

statale. În noile condiţii, statul s-a implicat pregnant şi prin decizii menite să susţină reglarea şi

dezvoltarea economiei, ceea ce a imprimat acţiunilor sale un caracter intervenţionist.

Momentul culminant care a determinat naşterea doctrinei intervenţioniste este considerat cel al

declanşării crizei economice mondiale din 1929-1933, când statul a trebuit să abandoneze uneledintre tezele liberale de nonintervenţie în viaţa economică şi socială şi să se implice mult mai

profund în redistribuirea, alocarea şi folosirea resurselor. Confruntat cu dificultăţile crizei



economice, statul şi-a extins activitatea, incluzând în sfera acţiunilor sale şi măsuri de contracarare a

factorilor perturbatori. Astfel, alături de sarcinile tradiţionale asumate anterior de stat, s-au conturat

şi altele noi, care vizau, mai ales, contracararea factorilor destabilizatori sau corectarea impactului

negativ al dereglării vieţii economice şi sociale.

S-a născut, în acest context, o nouă doctrină privitoare la economie şi stat, pledând pentru

creşterea rolului statului în societate şi economie, cunoscută ca doctrina intervenţionistă, care mai

este numită, prin comparaţie cu cea clasică, doctrina modernă.

Potrivit noii doctrine, pentru a compensa imperfecţiunile şi a contracara disfuncţionalităţile

mecanismelor economiei de piaţă, este de admis implicarea autorităţilor statale, atât în activităţile

economice pentru a influenţa evoluţia produsului intern brut (asigurându-i o tendinţă de creştere

echilibrată) cât şi în plan social, pentru a ameliora situaţia materială a persoanelor afectate de

producerea fenomenelor distructive (criza, recesiunea, şomajul etc.)

Suportul doctrinar al intervenţionismului statal este considerată opera lui J.M.Keynes, în special

lucrarea intitulată „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”.

În funcţionarea statului intervenţionist se disting mai pregnant două tipuri de intervenţionism

care marchează şi modalităţile de exprimare, respectiv măsurile luate în planul finanţelor publice, şi

anume:

- statul intervenţionist compensator;

- statul intervenţionist corector.

Intervenţionismul compensator semnifica implicarea statului, cu mijloacele sale, în atenuarea

ciclicităţii economice, prin promovarea de măsuri de natură financiară şi monetară menite să

impulsioneze activităţile economice în perioadele de declin sau să atenueze ritmurile prea ridicate

de creştere economică în perioadele de boom (economic).

Compensarea adusă astfel tendinţelor ce apar în evoluţia economiei s-a dovedit favorabilă

atenuării oscilaţiilor ciclice, evitând dereglările profunde în plan economic şi social. Asemenea

intervenţii presupun alocarea sau realocarea adecvată a resurselor, între care un rol major revine

celor financiare, implicând participarea autorităţilor statale.Din perspectiva măsurilor ce pot fi aplicate de către statul intervenţionist compensator, doctrina

keynesiană fundamentează necesitatea şi posibilitatea implicării statului în economie, atât prin

dezvoltarea sectorului economic de stat, cât şi prin influenţarea evoluţiei activităţilor economice

private. În ambele cazuri, se presupune angajarea finanţelor publice prin mobilizarea de resurse şi

distribuirea lor adecvată susţinerii economiei, apelând la instrumentele principale, cum sunt:

impozitele, cheltuielile publice, bugetul public.

Intervenţionismul corector reprezintă o variantă ulterioară de intervenţie a statului, în viaţasocio-economică, fiind considerat stat al bunăstării generale a cetăţenilor săi. Acest tip de

intervenţionism statal s-a conturat în contextul economic al societăţii contemporane, în care



fenomenele de tipul crizelor şi şomajului nu numai că s -au atenuat semnificativ, dar au putut fi

anticipate şi controlate într -o anumită măsură, iar preocupările pentru protecţia socială, mai ales, a

categoriilor sociale defavorizate s-au amplificat. S-a produs, astfel, o mutaţie din perspectiva

implicării autorităţilor publice, în sensul accentului pus pe exercitarea unor influenţe indirecte

asupra vieţii economice şi sociale şi renunţării sau diminuării intervenţiilor directe. Instrumentele

financiare publice sunt folosite acum pentru a influenţa indirect evoluţia fenomenelor economice şi

sociale, stimulându-le pe cele cu impact pozitiv şi inhibându-le pe cele generatoare de efecte

nefavorabile dezvoltării.

Noul tip de intervenţionism statal se manifestă în noile condiţii, mai ales, prin redistribuirea

resurselor între membrii societăţii, ceea ce se poate înfăptui, de regulă, prin metode specifice

finanţelor publice. Ca urmare, resursele financiare redistribuite prin impozite şi cheltuieli publice au

crescut considerabil, deţinând proporţii net superioare în PIB, faţă de perioadele anterioare.

Impactul acestuia se concretizează, totodată, într -o realocare a resurselor ce favor izează şi corelarea

cererii agregate cu oferta şi creşterea economică.

Pe de altă parte, ultimele decenii evidenţiază apariţia unor tendinţe de reconsiderare a poziţiilor

statului în societatea contemporană, în sensul diferenţierii poziţiei sale de cr eator al regulilor jocului

şi arbitraj al aplicării lor (stat arbitru) de cea de agent economic (actor sau jucător) participant

direct la activităţi economice.

În prima ipostază, statul poate desfăşura activităţile tradiţionale având un rol relativ r estrâns în

viaţă economică şi socială, dar realizează coordonarea de ansamblu, stabilind regulile de joc pentru

agenţii privaţi şi urmărind respectarea lor prin instituţiile sale.

În a doua ipostază, el organizează şi derulează activităţi economice proprii, luând decizii cu

caracter economic, care presupun şi respectarea regulilor general aplicabile, stabilite în ipostaza de

arbitru. În această a doua situaţie, finanţele publice se dezvoltă şi printr -un segment specific, cel al

finanţelor întreprinderilor cu capital de stat, în cadrul căruia se realizează şi o activitate financiară

direct legată de procesele economice creatoare de bunuri materiale.

Reflectarea ambelor ipostaze în planul finanţelor publice semnifică, pe de o parte, amplificare proporţiilor proceselor de procurare, alocare şi utilizare a resurselor băneşti la care participă

autorităţile publice, iar pe de altă parte, creşterea complexităţii fenomenelor şi tehnicilor financiare

folosite, inclusiv a interdependenţelor cu finanţele private.

1.2. Conţinutul economic, trăsăturile şi sfera finanţelor publice

Prin semnificaţii şi modul în care s-a conturat conceptul de “finanţe”, rezultă că esenţa

economică a finanţelor rezidă în procesele şi relaţiile băneşti pe care le exprimă, deşi accepţiuneamai largă sau mai restrânsă dată acestui concept, ca şi sensurile multiple ale folosirii noţiunii

respective generează nuanţări în interpretarea conţinutului lor. În acest sens, conţinutul economic şi



implicit trăsăturile finanţelor apar a fi, atât comune, cât şi specifice unor componente circumscrise

sferei acestora.

Tipice, în abordarea cea mai restrictivă a conceptului de finanţe, sunt considerate procesele şi

relaţiile economice la care participă statul, pe de o parte, şi persoane fizice sau juridice, pe de altă

parte, pentru constituirea şi distribuirea sau utilizarea de fonduri băneşti necesare îndeplinirii

funcţiilor şi sarcinilor sale publice, conturând un domeniu mare al finanţelor, cunoscut sub

denumirea de “finanţe publice”, care prezintă şi unele trăsături specifice.

Totodată, însă, în cadrul proprietăţii private, crearea şi funcţionarea entităţilor economico –

sociale, respectiv a întreprinderilor, organizaţiilor, asociaţiilor, etc. şi, în general, desfăşurarea

oricărei activităţi, în condiţiile dezvoltării relaţiilor marfă- bani, generează procese şi relaţii de

constituire şi distribuire sau utilizare de fonduri băneşti corespunzătoare activităţilor desfăşurate.

Ele se manifestă între entităţi ori persoane juridice sau fizice private, ca procese şi relaţii de

procurare, alocare, cheltuire sau recu perare de resurse băneşti. Aceste procese şi relaţii băneşti,

dând expresie aceluiaşi conţinut economic comun finanţelor, conturează un alt domeniu mare de

manifestare a acestora, denumit generic “finanţe private”, caracterizate şi prin unele trăsături

distinctive de cele publice.

Structurarea pe cele două mari domenii ale sferei de manifestare a finanţelor are la bază

diferenţierea nevoilor de consum şi ofertei de utilităţi în două mari categorii: publice şi private.

Evoluţia societăţii umane a impus o anumită separare (delimitare) aproximativă a nevoilor de

consum de bunuri şi servicii şi a modalităţilor de satisfacere a lor pe două paliere (private şi

publice), cărora le corespund cele două componente majore ale sferei finanţelor.

S-a constatat, astfel, că nevoile individuale de hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, habitat, deplasare,

informare, comunicare etc., în interesul personal, al individului pot fi satisfăcute, în mod

convenabil, prin consumuri individuale de bunuri sau servicii. Aceste consumuri se realizează, de

regulă, de o manieră privată, pe seama utilităţilor procurate şi administrate, individual sau la nivel

de microgrup (familie), implicând opţiuni şi decizii proprii, personale, sub incidenţa preferinţelor,

posibilităţilor şi condiţiilor (concurenţiale) existente pe piaţa reală (alimente, haine, locuinţe,diverse servicii etc.).

Pe de altă parte, trăind în societate, indivizii se confruntă cu necesitatea unor activităţi de interes

mai larg, cu caracter social, care determină consumuri de bunuri şi servicii, de o manieră colectivă,

cum sunt cele pentru ordinea internă, apărarea naţională, combaterea calamităţilor naturii,

securitatea socială etc. Ele presupun, în mod obiectiv, existenţa unor instituţii publice adecvate, care

prin activităţile specifice oferă populaţiei asemenea bunuri şi servicii, denumite generic utilităţi

pu blice. O trăsătură definitorie pentru acestea este caracterul neconcurenţial şi indivizibil alaccesului la consumarea lor, respectiv posibilitatea folosirii bunurilor şi serviciilor publice în comun

de către o multitudine de persoane.



În acelaşi timp, satisfacerea unor asemenea nevoi prin oferta de utilităţi publice nu contravine

individualizării consumului ca proces real, iar în anumite domenii (educaţie, ocrotire sanitară,

asistenţă socială etc.) denumite generic cvasipublice sau semipublice, consumurile îmbină trăsături,

atât ale utilităţilor private, cât şi publice. Sunt asimilate acestora şi unele nevoi de utilităţi cu

caracter economic (combaterea eroziunii solului, constituirea de reţele rutiere şi căi ferate, lucrări de

irigare, desecare, împădurire, explorări geologice şi exploatări miniere sau forestiere, crearea unor

ramuri sau subramuri economice considerate de interes naţional), mai ales, atunci când sectorul

privat întâmpină dificultăţi în asigurarea unei oferte adecvate, adesea indispensabile.

Limitele în care nevoia totală de utilităţi se acoperă pe cale privată sau publică se pot modifica

sub impactul cerinţelor de optim sau mutaţiilor de ordin politic, ideologic, etc.

În principiu, însă, satisfacerea nevoilor de utilităţi prin ofertă privată, respectiv publică trebuie să

răspundă unor criterii de raţionalitate, care în final se regăsesc în dimensiunile PIB. Maximizarea

PIB devine, astfel, un criteriu deosebit de relevant în optimizarea raporturilor dintre utilităţile

private şi cele publice, în societatea modernă, în care alături de sectorul privat al economiei

fiinţează şi un sector economic public.

Armonizarea ofertei de bunuri şi servicii private cu cea publică apare, la rândul său, ca premisă

favorabilă dezvoltării economice şi sociale, nivelul optim al acestora situându-se la confluenţa

utilităţilor marginale ale celor două tipuri de ofertă. Ea presupune evitarea, atât a unor acţiuni

publice ce asigură o utilitate inferioară celei marginale, cât şi acoperirea prin ofertă privată a unor

nevoi care, prin natura lor, pot fi satisfăcute mai avantajos în variantă publică, luând drept criteriu al

opţiunilor, în acest sens, maximizarea utilităţilor totale oferite pentru satisfacerea cât mai deplină a

cererii.

În concordanţă cu raţionamentul anterior, optimizarea proceselor de formare, alocare şi cheltuire a

fondurilor băneşti, în cadrul finanţelor publice, respectiv al celor private, presupune maximizarea

ofertei totale (private şi publice) de utilităţi, la o mărime dată a resur selor ce pot fi consumate,

admiţând relaţiile următoare:

sptUUU += (1.1.) spspUUCC +=+ (1.2.)

în care: Ut

= utilităţi totale; U p

= utilităţi private; Us

= utilităţi sociale (oferite de stat); C p

=

consumuri (nevoi) private; Cs= consumuri (nevoi) sociale.

Sub aspectul posibilităţilor de asigurare a ofertei de utilităţi (private şi publice) într -o economie

mixtă, raportul de mărime dintre acestea înregistrează modificări importante, atât în timp, cât şi în

spaţiu, sub influenţa unei multitudini de factori obiectivi şi subiectivi. Acest raport se află şi sub

incidenţa modului de funcţionare a mecanismelor economiei de piaţă care, în condiţii specifice, face

necesară sporirea sau restrângerea ofertei de utilităţi publice, în corespondenţă cu modificările ce

survin în oferta privată şi cererea agregată. Mutaţiile ce survin şi întrepătrunderea dintre ofertele şi



cererile de utilităţi private şi publice se reflectă pregnant în derularea şi intercondiţionarea fluxurilor

financiar-monetare, ce au loc în cadrul economiei naţionale, respectiv între cele două mari domenii

ale finanţelor.

Indiferent de accepţiunea dată (largă sau restrânsă) şi de domeniile de manifestare ale finanţelor

(publice sau private), în prim plan, se relevă conţinutul lor comun, de procese şi relaţii de natură

economică, ce presupun, în principiu, formarea, distribuirea şi utilizarea resurselor băneşti în

activitatea economică şi socială.

Trăsăturile finanţelor publice

Prin modul de manifestare şi conţinutul lor economic, finanţele prezintă anumite trăsături

distinctive, faţă de celelalte categorii de procese şi relaţii economico-sociale.

T răsătura definitorie a finanţelor , în ansamblu, rezidă în forma bănească de exprimare a

proceselor şi relaţiilor economice pe care le desemnează acest concept, atât în accepţiunea largă, cât

şi în cea restrânsă, date acestora.

Aşadar, se cuprind în sfera finanţelor procesele economice şi relaţiile sociale bazate pe folosirea

banilor; ele având acelaşi conţinut economic şi această trăsătură comună. Conform acestei trăsături,

se impune constatarea că numai procesele economice care se realizează în formă bănească au un

conţinut financiar şi se înscriu, deci, în categoria denumită generic “finanţe”. În mod implicit, este

de admis că toate celelalte procese economice, inclusiv cele de repartiţie a produsului naţional

realizate în formă natural-materială nu se încadrează în sfera finanţelor.

Pe de altă parte, în condiţiile exprimării valorice prin bani, procesele economice în formă

bănească şi cele în formă natural-materială se condiţionează reciproc, iar finanţele apar ca parte

integrantă a activităţii economico-sociale. Sub acest aspect, este de observat că prin derularea

continuă a proceselor respective au loc mişcări ale sumelor de bani, ce descriu fluxuri financiare,

aflate în interacţiune cu cele ale transmiterii valorii între participanţi prin fluxu rile reale (sub forma

materială a bunurilor şi serviciilor).

În concordanţă cu această caracteristică, procesele şi relaţiile economice cuprinse în sfera finanţelor

se concretizează, în principiu, prin formarea şi utilizarea de fonduri băneşti de către persoane fizice

sau juridice, antrenând fluxuri financiare de intrare (alimentare sau constituire) şi de ieşire

(distribuire sau utilizare) a sumelor ce alcătuiesc fiecare fond bănesc, financiar.

O altă trăsătură, ce caracterizează mai pregnant finanţele publice, dar într-un mod aparte şi pe

cele private, constă în transferul de valoare care se produce între participanţii la respectivele

procese şi relaţii economice. Potrivit acestei trăsături, manifestarea finanţelor (în sens restrâns),

concretizează, în principiu, un transfer din valoarea aflată, la un moment dat, la dispoziţia unui participant, către un alt participant la procesele şi relaţiile respective. Acest proces de transferare a

valorii, pentru a avea conţinut financiar, se presupune a fi efectuat în formă bănească.



În mod obişnuit, un asemenea transfer antrenează şi modificarea mărimii patrimoniului

administrat de către participanţii la aceste procese şi relaţii. Modificările în mărimea patrimoniului

pot avea loc în ambele sensuri, după cum participanţii cedează sau primesc sume de bani în cadrul

acestor raporturi financiare. Astfel, dacă un participant acumulează resurse băneşti suplimentare el

îşi majorează fondurile financiare de care dispune, iar dacă cedează sume de bani altor utilizatori îşi

diminuează aceste fonduri, înregistrând şi modificări corespunzătoare ale patrimoniului administrat.

De asemenea, este de remarcat că transferul de valoare se realizează printr -o cedare-primire

(între participanţi) a unei sume de bani şi repre zintă, implicit, un transfer de putere de cumpărare.

El are, deci, ca efect direct şi imediat, reducerea disponibilităţilor băneşti şi a puterii de cumpărare

la persoana care cedează o sumă de bani şi creşterea acestei puteri de cumpărare la cea care

primeşte suma respectivă. Spre deosebire, un transfer în formă naturală a bunurilor şi serviciilor, nu

are un conţinut financiar.

În fine, transferul de valoare caracteristic finanţelor are loc, fie cu titlu definitiv, fie pe principiul

rambursabilităţii. Este evident că, dacă transferul are caracter definitiv, suma de bani şi puterea de

cumpărare aferentă nu mai revin persoanei de la care s-a făcut transferarea. Prin comparaţie, atunci

când suma respectivă urmează a se restitui persoanei de la care provine, transferul se realizează cu

titlu rambursabil şi apare numai ca un fenomen temporar. Ca urmare, după un interval de timp,

suma de bani revine la punctul de plecare juridic, concretizând o mişcare a valorii în sens invers,

specifică relaţiilor de credit, dar care se înscriu în categoria generală a finanţelor, în sens larg.

Fenomenul transferului de valoare prezintă însă anumite particularităţi, în cele două domenii ale

finanţelor. În domeniul finanţelor publice, se pot distinge mai multe particularităţi ale transferului

de valoare.

În primul rând, transferul are, de regulă, un caracter definitiv, nerestituibil, atât dinspre persoanele

fizice şi juridice către stat, cât şi invers.

În al doilea rând, transferul respectiv presupune, de regulă, fie acumularea, fie distribuirea

(utilizarea) de resurse (fonduri) băneşti şi se realizează, în principiu, fără o contraprestaţie directă

şi imediată, din partea beneficiarului sumei de bani transferate. Caracterul de transfer fărăcontraprestaţie presupune că persoana de la care se face transferul nu obţine în schimb un echivalent

în bunuri, servicii sau bani din partea persoanei în favoarea căreia se face transferul. Cazul tipic

al unui asemenea transfer se produce între persoane fizice sau juridice, pe de o parte, şi stat, pe de

altă parte, cu prilejul constituirii şi distribuirii fondurilor băneşti administrate de către autorităţile de

stat, implicând, de regulă, trecerea valorii dintr -o formă de proprietate în alta. Astfel, preluarea prin

transfer a unor venituri (impozite) de la persoanele fizice sau juridice la aceste fonduri are loc fără

obligaţia statului de a oferi în mod direct persoanelor respective o valoare compensatorie. În modasemănător, transferul în sens invers, de la fondurile financiare publice către persoanele beneficiare

de sumele de bani distribuite, nu implică o contraprestaţie directă din partea acestora către stat.



Sub acest aspect, este de remarcat că pentru aceeaşi persoană, nu se stabileşte vreo legătură între

sumele transferate către stat şi cele de care beneficiază ea din partea statului. Dar, în mod indirect şi

în momente diferite, este posibilă, fie şi parţial, o compensaţie valorică privind sumele de bani

cedate de către diferitele persoane şi foloasele de care beneficiază ele pe seama cheltuielilor făcute

de către stat.

În al treilea rând, transferul de valoare şi de putere de cumpărare vizează, în principiu, scopuri

(nevoi) cu caracter colectiv. Aşa, de pildă, transferurile băneşti de la persoanele fizice şi juridice la

stat au ca scop satisfacerea unor nevoi comune ale societăţii. Se pot asimila acestora şi transferurile

de resurse băneşti între persoanele fizice şi juridice care vizează realizarea obiectivelor specifice şi

desfăşurarea activităţii diferitelor colectivităţi economice şi sociale, cum sunt: întreprinderile,

organizaţiile, instituţiile, etc.

Fenomenul de transfer se realizează, de asemenea cu particularităţi în sfera finanţelor private,

unde relaţiile dintre participanţi se bazează pe proprietate privată, personală. În mod deosebit, în

cazul întreprinderilor private, mişcarea valorii sub forma sumelor de bani poate avea loc, fie prin

raporturi cu alte persoane fizice sau juridice, fie prin operaţiuni interne ce vizează cons tituirea

(sporirea) sau distribuirea (utilizarea) de fonduri băneşti pentru propria activitate. În primul caz,

transferul are loc în mod asemănător celui din domeniul finanţelor publice, deşi în principiu

participanţii sunt persoane private. În cel de-al doilea caz, nu se mai realizează un transfer veritabil

de valoare dintr-o proprietate în alta, ci doar o dirijare internă a valorii către anumite fonduri băneşti

proprii sau de la acestea spre locuri de utilizare ce corespund nevoilor de satisfăcut. În acest caz,

puterea de cumpărare este afectată doar sub aspectul posibilităţii de acoperire a diferitelor categorii

de cheltuieli (de funcţionare, de investiţii) în interiorul entităţii respective. În plus, toate operaţiunile

de plăţi şi încasări, implicând mişcarea sumelor de bani, chiar cele legate de cumpărări-vânzări de

bunuri şi servicii sunt asimilate celor financiare, incluzându-se în domeniul finanţelor private.

Faţă de unele particularităţi ale transferului de valoare, evidenţiate mai sus, rezultă că anumite

procese şi relaţii economice, deşi se realizează în formă bănească, dar presupun schimburi de

echivalente, cum este şi vânzarea-cumpărarea mărfurilor pe bani, nu s-ar încadra în accepţiunearestrictivă a noţiunii de finanţe. În acelaşi timp, însă, în accepţiunea largă, sfera finanţelor tinde a se

suprapune pe cea a folosirii banilor, în toate funcţiile acestora. În acest sens, toate operaţiunile

băneşti efectuate de entităţi (persoane) private sau publice pot fi şi sunt considerate, mai ales în

practică, de domeniul activităţilor financiare.

Componente principale ale sferei finanţelor

Ansamblul proceselor şi relaţiilor economice care alcătuiesc sfera largă a finanţelor (publice şi private) se structurează pe mai multe categorii financiare cu particularităţi de manifestare imprimate

de formele de proprietate, specificul activităţilor, caracterul definitiv sau temporar al transferului de



valoare etc. Cele mai importante componente ale acesteia sunt: bugetul de stat şi bugetele altor

autorităţi publice care, la rândul lor, încadrează categorii financiare specifice, concretizate prin

venituri şi cheltuieli bugetare (impozite, taxe, împrumuturi publice, alocaţii sau credite bugetare,

subvenţii, etc.); creditul; asigurările; finanţele întreprinder ilor (firmelor) etc.

Bugetul de stat, ca şi bugetele altor autorităţi publice, concentrează procesele şi relaţiile

financiare caracterizate prin transferul de valoare cu titlu definitiv sau nerambursabil şi fără

contraprestaţie directă, de la persoane fizice şi juridice către stat sau alte autorităţi publice şi invers.

Resursele băneşti vehiculate prin relaţiile aferente acestei componente a finanţelor se administrează

de către stat şi alte autorităţi publice în cadrul fondului bugetar sau altor fonduri financiare destinate

realizării de acţiuni publice.

Creditul reprezintă o altă categorie financiară, desemnând acele procese şi relaţii financiare, ce se

desfăşoară pe principiul rambursării (restituirii) sumelor de bani (care fac obiectul lor) şi al plăţii de

dobândă de către beneficiar (debitorul) în favoarea părţii care cedează temporar dreptul de folosinţă

a sumei respective (creditorul). Ca relaţie financiară, creditul presupune, adesea, participarea unor

instituţii financiar -bancare (denumite generic intermediari financiari) specializate în redistribuirea

resurselor băneşti între deţinătorii de disponibilităţi şi utilizatorii acestora, ele mijlocind un transfer

bănesc temporar, grefat pe mişcarea valorii în ambele sensuri (la anumite intervale de timp) între

creditor şi debitor.

Asigurările, considerate global ca o categorie financiară, reprezintă un grup distinct de procese şi

relaţii financiare generate de necesitatea combaterii şi prevenirii efectelor distructive ale unor

fenomene naturale sau evenimente cu caracter aleatoriu şi cu impact negativ asupra vieţii şi

activităţii umane, cunoscute sub denumirea generică de riscuri. Acest tip de relaţii financiare este

specific constituirii şi utilizării fondurilor băneşti denumite de asigurare sau de protecţie, îmbinând

caracteristici ale bugetelor publice cu cele ale creditului, în funcţie de producerea evenimentelor

faţă de care iau naştere relaţiile de asigurare. Astfel, dacă evenimentele (riscurile) asigurate se

produc, generând pagube şi nevoia de “despăgubiri”, procesele şi relaţiile ce compun această

categorie financiară se aseamănă mai mult cu cele de “credit”, întrucât faţă de mişcarea iniţială avalorii, de la asigurat la asigurător (sub forma contribuţiilor sau a primelor de asigurare), se

realizează şi o mişcare inversă ocazionată de plata despăgubirilor (sumelor asigurate), ce

echivalează cu o restituire a contribuţiei plătite, ce poate fi asimilată rambursării unui împrumut

(credit).

Finanţele întreprinderilor (firmelor) constituie o categorie financiară complexă înglobând

relaţiile prin care sunt procurate, distribuite şi utilizate resursele băneşti în desfăşurarea activităţii

acestor entităţi. Ele se concretizează prin procesele de formare şi utilizare a capitalului şi fondurilor băneşti ale firmei. Între formele tipice pe care le îmbracă acestea se disting: aportul de capital (în

bani) adus de acţionari inclusiv de către stat (prin cumpărarea acţiunilor emise de firmă);



plasamentele de capital în proiecte de investiţii, respectiv pe piaţa financiară; repartizarea

rezultatului financiar (profitului) pentru reinvestire sau acordare de dividende etc. Dar, în

accepţiunea largă, pot fi luate în considerare şi veniturile, cheltuielile şi celelalte procese sau relaţii

în formă bănească generate de crearea, funcţionarea şi eventual lichidarea întreprinderii.

Desigur, manifestarea concomitentă a diferitelor componente ale finanţelor implică şi posibilitatea

interacţiunii sau întrepătrunderii lor, ca şi existenţa unor zone de interferenţă în care se regăsesc

tipuri de procese şi relaţii financiare aparţinând unor categorii financiare diferite.

În mod obişnuit, însă, finanţele publice sunt asociate cu existenţa şi funcţionarea statului, inclusiv

a unităţilor administrativ-teritoriale şi, în general, a instituţiilor de drept public, iar problematica lor

vizează constituirea resurselor băneşti necesare autorităţilor publice, efectuarea cheltuielilor pentru

înfăptuirea de obiective şi acţiuni de interes public, inclusiv contractarea de împrumuturi şi datorii

publice, asigurarea echilibrului bugetar şi financiar macroeconomic, inclusiv susţinerea dezvoltării

economiei etc.

Prin comparaţie, finanţele private sunt asociate cu activitatea economico-financiară bazată pe

proprietatea privată a firmelor, întreprinderilor (societăţilor comerciale), organizaţiilor, societăţilor

de asigurare, a celor de investiţii, a băncilor şi altor entităţi private. Ele abordează procesele şi

relaţiile de formare a resurselor băneşti necesare acestora, cheltuielile, împrumuturile contractate,

creanţele de încasat şi obligaţiile de plată aferente activităţii lor, inclusiv rezultatele financiare,

distribuţia profitului, echilibrul financiar microeconomic etc. Lumea finanţelor private, în

accepţiunea sa modernă, este reprezentată prin ansamblul de operatori (agenţi) economici şi sociali

care realizează gestiunea financiară a patrimoniilor individuale sau a patrimoniului întreprinderilor,

având la bază exprimarea şi evaluarea prin bani a tuturor resurselor angajate în fiecare activitate, iar

domeniul principal de manifestare a ei este cel al pieţelor financiare şi al evaluării activelor ce se

schimbă pe aceste pieţe.

1.3. Concepţii asupra problematicii finanţelor publice

Finanţele, în ansamblu, şi cele publice, în special, şi-au conturat o problematică de cercetare

specifică, axată pe modalităţile de asigurare şi folosire a resurselor destinate funcţionării normale a

diferitelor entităţi, inclusiv a instituţiilor de stat, vizând direct procesele şi relaţiile băneşti de

procurare, mai ales, sub formă de contribuţii ale mentorilor colectivităţii, respectiv de alocare şi

utilizare a lor eficientă, sub forme, denumite generic, ale cheltuielilor efectuate.

Preocupările de cercetare asupra problematicii finanţelor publice au evoluat sub impactul

doctrinelor economice dominante, inclusiv al concepţiilor privitoare la apariţia, existenţa şi

funcţionarea statului. În acest context, principalele concepţii referitoare la problematica sau



domeniul de cercetare al finanţelor publice pot fi încadrate în două orientări majore, şi anume:

concepţia clasică şi concepţia modernă.

1.3.1. Concepţia clasică

Concepţia clasică asupra finanţelor publice s-a format în contextul doctrinei economice liberale,

ce a dominat perioada de început a dezvoltării capitaliste, conturâdu -se în secolul al XIX-lea.Conform acestei doctrine, se susţinea necesitatea liberei iniţiative private în economie şi evitarea

oricărei intervenţii din partea statului, considerat un factor perturbator al activităţii economice. În

acord cu dictonul "laissez-faire, laissez- passer, le monde va de lui meme", doctrina liberală pleda

pentru asigurarea unui cadru economic şi social care să nu stânjenească iniţiativa privată şi în

acelaşi timp, milita pentru limitarea sarcinilor statului numai la cele tradiţionale (ordine internă,

apărare naţională, relaţii diplomatice, educaţie). În concordanţă cu aceste sarcini, statul era privit

mai mult ca stat jandarm, iar cheltuielile de funcţionare a instituţiilor sale erau concepute la un nivel

cât mai redus considerat strict necesar, asigurându-se guvernarea cât mai ieftină. Prevala, deci, teza

limitării cheltuielilor la nivelul strictului necesar funcţionării normale a statului, ca obiectiv

determinant în domeniul finanţelor publice.

În consecinţă, conform doctrinei liberale, se contesta participarea statului la activităţi cu caracter

economic, cu atât mai mult cu cât, prin prisma efectelor pozitive obtenabile, acestea apăreau

inferioare celor din activitatea economică privată, datorită incapacităţii acestuia de a asigura o

gestionare eficientă. În aceste condiţii, dimensiunile proprietăţii de stat în economie s -au situat, în

general, la limite reduse, acoperind mai ales domenii pentru care iniţiativa privată nu manifesta

interes sau nu dispunea de potenţial financiar.

Ipostaza statului jandarm, fără o participare semnificativă la viaţa economică, a imprimat ştiinţei

finanţelor publice orientarea spre a găsi modalităţi adecvate finanţării instituţiilor sale neproductive.

Ca urmare, în concepţia clasică, se consideră că problematica de studiat trebuia să se refere direct la

modalităţile de procurare şi utilizare economicoasă a resurselor financiare publice. În mod

corespunzător, aceasta a inclus determinarea cheltuielilor publice de finanţat, stabilirea sarcinilor

fiscale pe contribuabili şi urmărirea încasării impozitelor, întocmirea şi execuţia bugetului de stat

etc.

De altfel, între primele măsuri adoptate de guvernele burgheze s-a înscris instituirea ordinii în

finanţele publice, vizând direct cunoaşterea cât mai precisă şi controlul cheltuielilor şi veniturilor

publice, prin trecerea la întocmirea bugetului de stat şi elaborarea principiilor bugetare. În raport cu

această concepţie, asigurarea echilibrului bugetar, în sensul egalizării cheltuielilor de finanţat cu

veniturile curente (provenite în cea mai mare parte din contribuţii obligatorii), a reprezentat " cheia

de boltă" a finanţelor publice. În acelaşi timp, apelul la împrumuturi de stat (ca resursă bugetarăextraordinară) era considerat, în principiu, inacceptabil, folosirea sa având doar un caracter cu totul

excepţional.



În această viziune, faptul că bugetul trebuia să fie echilibrat avea o semnificaţie chiar mai

profundă decât egalitatea dintre venituri şi cheltuieli, şi anume, aceea a unui principiu politic în sens

deplin. Echilibrul bugetar urma a se realiza, relativ facil, prin limitarea cheltuielilor publice, el

devenind un mijloc de constrângere a acţiunilor statului.

Totodată, în concepţia clasică, modul de abordare a problematicii finanţelor publice avea un

pronunţat caracter juridic şi mai puţin unul economic. Identificarea şi reglementarea modalităţilor şi

formelor concrete de procurare a resurselor băneşti la dispoziţia statului, precum şi a tehnicilor

privind alocarea şi utilizarea acestor resurse constituia principalul domeniu de cercetare pentru

ştiinţa finanţelor. În această optică, activitatea financiară implicând prezenţa statului a fost

interpretată ca reprezentând şi gospodăria financiară sau economia financiară a statului.

Prin urmare, în concepţia clasică, statul, avea doar un rol protector în societate şi trebuia să

sta bilească regulile de bază ale jocului pentru toţi actorii economici şi sociali, acestea decurgând din

necesitatea apărării a două drepturi fundamentale: proprietatea şi libertatea individuală; el era doar

un consumator de resurse, pentru că, sub acest aspect, "nu reprezintă decât o prăpastie imensă (o

gaură) care înghite o parte din venitul unei ţări, fără speranţa de a-l mai regăsi", echivalând cu o

pierdere pentru societate.

Întrucât cheltuielile publice erau interpretate ca simple consumuri finale, se aprecia că indivizii,

neplătind impozite, ar putea valorifica sumele rămase la dispoziţia lor într -o manieră mai raţională

şi mai productivă.

Deosebit de relevantă pentru concepţia clasică asupra finanţelor este celebra sintagmă, aparţinând

lui Gaston Jèze (considerat părintele ştiinţei finanţelor): "Există cheltuieli publice; ele trebuie

acoperite". Aşadar, problema esenţială a ştiinţei finanţelor publice consta în găsirea modalităţilor

concrete de a acoperi cheltuielile finanţate de stat, ceea ce echivala şi cu a asigura funcţionarea

normală a instituţiilor publice.

La rândul său, Adolph Wagner , susţinea că: "ştiinţa finanţelor este ştiinţa economiei administrate

de stat sau de către un corp public în vederea procurării şi întrebuinţării bunurilor, în special a

banilor, care le sunt necesare funcţiilor lor de comunităţi economice obligatorii". În plus, elconsidera ca obiect de studiu al finanţelor publice şi realizarea unei mai juste repartizări a

veniturilor între membrii societăţii, economia financiară având datoria de a înlătura unele stări

economice şi sociale nefavorabile". Se extindea, astfel, aria problematicii finanţelor spre căutarea

unor soluţii care să permită o mai echitabilă distribuire a resurselor în societate.

Un alt reprezentant al concepţiei clasice, Paul Leroy Beaulieu, făcând trimitere la necesitatea

corelării cheltuielilor publice cu procurarea resurselor acoperitoare acestora, afirma că: "ştiinţa

finanţelor publice este de fapt ştiinţa veniturilor publice şi a utilizării acestora pentru acoperireacheltuielilor publice".



În acelaşi context, se cuvine a fi menţionată concepţia lui Ion Ionescu de la Brad , care considera,

îndreptăţit, că finanţele publice trebuie să răspundă la întrebarea, "cum să se aşeze, să se strângă şi

să se întrebuinţeze dările către stat, evitând cheltuielile zadarnice" risipitoare.

Indiferent de unghiul de abordare, concepţia clasică asupra ştiinţei finanţelor publice s -a

subordonat conceptelor liberale despre economie şi stat, dominante în prima fază a dezvoltării

societăţii capitaliste.

1.3.2. Concepţia modernă

Cristalizarea concepţiei moderne a avut loc în contextul naşterii doctrinei economice

intervenţioniste, care a devenit tipică pentru societatea modernă. Debutul acestei concepţii, în cadrul

doctrinei intervenţioniste, axată pe implicarea statului în viaţa economico-socială, se situează la

începutul secolului XX, dar, mai ales, în perioada primului război mondial.

Abordările doctrinare cu caracter intervenţionist s-au amplificat mult, însă, pe fundalul crizei

economice mondiale din anii 1929-1933, care a evidenţiat limitele iniţiativei private în rezolvarea

unor probleme economico-sociale cu impact profund în societate şi disfuncţionalităţi majore ale

mecanismelor economiei de piaţă, confruntată cu fenomene perturbatoare grave. Manifestarea

fenomenelor de criză şi şomaj au constituit factori decisivi în reconsiderarea doctrinei economice

liberale, după ce se constatase că prezenţa statului a fost indispensabilă în rezolvarea unor probleme

fundamentale pentru ţările beligerante în primul război mondial. Or, în condiţiile războiului, alături

de eforturile financiare mari, s-a impus adaptarea economiei la nevoile de desfăşurare a ostilităţilor,

prin restructurarea ei şi dezvoltarea producţiei de război. În acele condiţii, statul s-a dovedit singurul

în măsură să asigure concertarea eforturilor şi reorientarea resurselor, acţionând, mai ales, prin

mijloace financiar-monetare. Ulterior, pentru înlăturarea efectelor dezastruoase ale războiului şi

combaterea efectelor distructive ale crizei economice mondiale, inclusiv ale manifestării ciclităţii

economiei s-a recurs la noi măsuri de intervenţie statală, ca alternativă viabilă la dereglările apărute

în funcţionarea mecanismelor pieţei.

În noile condiţii, s-a abandonat teza statului- jandarm (menit să îndeplinească sarcini tradiţionale)

în favoarea celei a statului- providenţă sau al bunăstării (welfare). În această viziune statul nu se mai

limita la finanţarea acţiunilor neproductive, ci îşi manifesta pregnant prezenţa în economie, fie

direct, prin dezvoltarea unor întreprinderi de stat, fie indirect prin susţinerea şi influenţarea

întreprinzătorilor de o manieră convergentă politicilor de stabilizare şi creştere economică.

În consonanţă cu noua doctrină, statul nu mai este interpretat doar ca un consumator de produs

naţional. El devine acum redistribuitor de resurse, capabil să orienteze şi să susţină evoluţia

ascendentă a societăţii spre realizarea unor obiective de interes larg, ce corespund aspiraţiilor de

progres şi civilizaţie.Doctrina intervenţionistă a implicat, firesc, şi domeniul finanţelor publice, generând un

intervenţionism financiar prin care statul se angajează cu mijloacele de care dispune pentru



contracararea fenomenelor destabilizatoare, perturbatorii, ale vieţii economico-sociale (crize,

şomaj) şi stimularea factorilor de dezvoltare a societăţii şi de creştere economică. Confruntat cu

realitatea dificultăţilor de realizare a autoreglării economiei prin mecanismul pieţei libere, statul

intervenţionist îşi asumă sarcini multiple ce vizează şi corectarea unor imperfecţiuni în funcţionarea

acestuia.

În acelaşi timp, evoluţia societăţii a impus ca necesară asumarea de către stat a unor sarcini noi, mai

ales, în sfera protecţiei sociale, care au determinat, pe de o parte, creşterea cheltuielilor statului, iar

pe de altă parte, căutarea soluţiilor de procurare a unor resurse suplimentare acoperitoare. În acest

context, s-au înregistrat cheltuieli publice sporite pentru acţiuni economice, inclusiv cu dezvoltarea

sectorului economic de stat, subvenţionarea întreprinderilor private sau protecţia categoriilor sociale

defavorizate etc., odată cu amplificarea celor tradiţionale.

Concomitent, s-au produs mutaţii şi în sfera formării resurselor financiare publice, prin admiterea

apelului la resursele extraordinare, de tipul împrumuturilor de stat sau a emisiunii inflaţioniste de

monedă, pentru a favoriza intervenţia (reglatoare) a statului în viaţa economică şi socială.

La baza concepţiei moderne intervenţioniste, stă doctrina elaborată de J.Keynes, prin cea mai

importantă operă a sa, "Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a banilor", în

cadrul căreia stimularea investiţiilor, atât în sectorul public, cât şi în cel privat, prin instrumente de

domeniul finanţelor publice, pentru a asigura o folosire mai completă a forţei de muncă, ocupă un

loc prioritar.

Doctrina Keynesistă acordă un rol deosebit statului şi folosirii mijloacelor sale, în primul rând

celor financiare, pentru influenţarea evoluţiei societăţii, inclusiv a economiei. Pe acest fundal,

concepţia modernă asumă studiul folosirii tehnicilor financiar -monetare în scop reglator (faţă de

evoluţia vieţii social-economice) ca un domeniu nou al ştiinţei finanţelor (publice).

Prin urmare, menţinând problematica finanţelor publice afirmată de concepţia clasică, abordările

moderne adăugă, ca obiect al ştiinţei finanţelor, studierea posibilităţilor de folosire a instrumentelor

financiare în scop reglator (intervenţionist), în economie şi societate. Domeniul de cercetare al

finanţelor publice, în concepţia modernă, include, deci, atât modalităţile de fundamentare şifinanţare a cheltuielilor publice, respectiv modalităţile de procurare a resurselor financiare

acoperitoare lor, cât şi pe cele de intervenţie prin finanţe în viaţa economică şi socială pentru

corectarea dezechilibrelor şi asigurarea mersului ascendent al societăţii.

În ultimele decenii, însă, s-au produs unele reconsiderări ale acestei concepţii, pe fundalul

neoliberalismului contemporan, orientate spre limitarea intervenţionismului statal şi combaterea

inflaţiei generate de finanţarea deficitelor bugetare.

Dintre autorii cu contribuţii majore la crearea concepţiei moderne asupra finanţelor publice se potremarca:



- J. M. Keynes, care prin conţinutul lucrărilor sale abordează plenar problemele financiar -monetare

în contextul cerinţelor echilibrului economic general punând, implicit, bazele concepţiei moderne

privind finanţele publice;

- Maurice Duverger , care reliefând deosebirile dintre concepţia clasică şi cea modernă asupra

problematicii finanţelor publice, le defineşte domeniul de cercetare, considerându-le ca fiind "ştiinţa

care studiază activitatea statului în măsura în care el utilizează tehnici financiare: cheltuieli, taxe,

impozite, buget, procedee monetare etc.". În mod sintetizator, el afirmă că această ştiinţă cuprinde,

în condiţiile societăţii moderne, două domenii de studiu:

1. folosirea mijloacelor financiare în scop financiar;

2. folosirea mijloacelor financiare în scop intervenţionist.

De asemenea, M.Duverger apreciază că, potrivit concepţiei moderne, finanţele publice sunt o

ramură a ştiinţelor economice, deoarece mijloacele financiare sunt folosite de stat mai ales pentru a

interveni în domeniul economic, pentru regularizarea producţiei şi a schimbului, pentru a asigura

echilibrul preţurilor şi menţinerea puterii de cumpărare a monedei etc. Aşadar - conchide M.

Duverger, "în viziune modernă, finanţele publice sunt integrate în mecanismele economiei şi

adaptate la acestea", ceea ce le conferă un rol major în influenţarea evoluţiei economiei şi societăţii,

în ansamblu.

- James Buchanan, care, la rândul său ajunge la constatarea că finanţele publice studiază activitatea

economică a guvernului considerat ca entitate (social-economică). El apreciază că ştiinţa finanţelor

publice, atât la nivele simple cât şi mai complexe, trebuie să cuprindă două stadii (formulate sub

forme ale unor întrebări) şi anume: primul, semnifică ce încerca să facă guvernul şi cât de eficace

sunt eforturile pentru atingerea obiectivelor sale; al doilea, cum sunt afectate comportarea şi

condiţiile indivizilor în economia privată sau de piaţă. J. Buchanan evidenţiază, de asemenea,

accentul pus (în concepţia modernă) pe abordarea problematicii finanţelor publice prin prisma

eficienţei economico-sociale a acţiunilor ce se întreprind. Această direcţie de abordare presupune

ca, pentru fundamentarea deciziilor ce se iau de către organele de stat, finanţele publice să ofere

tehnicile adecvate studierii nivelului de eficienţă în diferite variante de realizare a obiectivelor,urmând a se opta pentru cele mai avantajoase. În acest sens, el constată că "opţiunea publică, teoria

şi analiza elaborării deciziilor colective au fost tot mai mult incluse în finanţele publice".

- William Shultz şi Lowell Harris accentuând, la rândul lor, asupra laturii tehnice a fenomenelor

financiare, concluzionează că "ştiinţa finanţelor publice se ocupă cu studiul faptelor, principiilor,

tehnicilor şi efectelor dobândirii şi cheltuirii fondurilor de către organele guvernamentale şi ale

administrării datoriei publice".

Un impact major asupra evoluţiei concepţiilor contemporane cu privire la finanţele publice îl aredoctrina "supply-side economics" , îndeosebi în varianta sa "monetarismul". Aceasta, opunându-se

intervenţionismului keynesian, pledează pentru restrângerea rolului statului şi cheltuielilor



(consumurilor) publice şi implicit limitarea folosirii instrumentelor financiare în scop

intervenţionist, atribuind o importanţă sporită monedei şi politicilor monetare.

Pe un plan mai larg, se poate constata că în abordarea problematicii finanţelor, atât în concepţiile

clasice, cât şi în cele moderne, latura socială a acestora (văzută prin prisma relaţiilor dintre

participanţii la procesele financiare) este luată în considerare într -o măsură mai redusă, accentul

fiind pus pe elementele de ordin tehnic. Sub acest aspect, doctrina marxistă asumată de statul

totalitar socialist, s-a remarcat prin definirea şi interpretarea finanţelor, în primul rând, ca relaţii

sociale, subestimând latura lor tehnică.

De asemenea, între concepţiile moderne asupra finanţelor se pot distinge şi cele axate pe latura

psihologică a problematicii lor, respectiv pe studierea reacţiilor indivizilor şi a comportamentului

lor, ca şi a instituţiilor statului, în contextul procurării şi utilizării resurselor financiare publice.

Totodată, se remarcă accentuarea tendinţei de abordare a problematicii finanţelor prin metode de

cercetare şi modelare matematică a fenomenelor financiare.

Ramură a ştiinţelor economice, finanţele studiază procesele şi relaţiile de constituire, repartizare şi

utilizare a resurselor financiare, cu instrumentele şi tehnicile de realizare a acestora la nivelul

statului şi celorlalte entităţi publice şi private. În mod implicit, ele cercetează formele, metodele şi

tehnicile utilizabile în dimensionarea şi efectuarea operaţiilor băneşti legate de funcţionarea acestor

entităţi, dar şi modalităţile de folosire a instrumentelor financiare pentru influenţarea evoluţiei

economiei şi societăţii, în ansamblu.

Corespunzător sferei proprii de manifestare, finanţele publice ca domeniu de cercetare studiază

procesele şi relaţiile economice implicate în formarea, alocarea şi utilizarea resurselor financiare

publice, respectiv tehnicile şi instrumentele specifice înfăptuirii lor, inclusiv incidenţa acestora şi

modalităţile de influenţare asupra celorlalte laturi ale activităţii economico-sociale.



CAPITOLUL II APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA FINANȚELOR PUBLICE

2.1Necesitatea și apariția finanțelor publice

In condiţiile primei faze a societăţii omeneşti, numită de majoritatea cercetătorilor istorici comuna

gentilică, nu exista proprietate privată, împărţirea societăţii in pături, stat, organe de constrângere şi

altele. Deci nu era necesitate de a căuta mijloace materiale pentru funcţionarea autorităţilor publice. La o anumita etapă de dezvoltare a forţelor de producţie, s-au produs două diviziuni mari ale

muncii: divizarea agriculturii in două ramuri - cultivarea plantelor şi vităritul, şi desprinderea de la

agricultură a meşteşugăr iei. In urma acestor diviziuni sociale a muncii, a crescut productivitatea ei,

ce a condus la apariţia surplusului de produse folosit pentru schimb. Schimbul de produse a căpătat

treptat caracter regulat. în procesul schimbului de mărfuri a apărut echivalentul general - banii.

Aceste procese, paralel cu altele, au contribuit la apariţia proprietăţii private asupra vitelor,

pământului, altor mijloace de producţie şi asupra roadelor muncii. O dată cu dezvoltarea producţiei,

din comună s-a separat familia individuală.

Iniţial, in comuna gentilică predomina gospodăria naturală, dar deja la stadiul ei superior au căpătat

dezvoltare relaţiile marfă - bani. La diferite popoare In calitate de bani se foloseau diverse obiecte:

pene de păsări, scoici, fildeş, sare, grâu, vite, diamante, aur etc.

In perioada de descompunere a societăţii primitive acumulările de bunuri, pe de o parte, şi marea

necesitate a lor, pe de alta parte, a condus la apariţia împrumutului, care iniţial exista sub formă de

camă tărie. De regulă săracii împrumutau la bogaţi. La început împrumuturile erau naturale, dar o

dată cu dezvoltarea relaţiilor marfă - bani tot mai frecvent au început să capete formă bănească.

Aceasta, de fapt, a condus la o nouă diviziune a muncii - apariţia negustoriei (comerţului). După cea

de a treia diviziune a muncii se lărgeşte circulaţia bănească, se începe baterea monedelor, capătă

răspândire împrumuturile cămătăreşti. Cămătăria, la rândul său, a contribuit la descompunerea

orânduirii primitive. După cum se vede, marfa, banii şi creditul au apărut in faza superioară a

orânduirii primitive.

De rând cu dezvoltarea forţelor de producţie, schimbului şi proprietăţii private, apar surplusul de

produse şi surplusul de muncă. Aceasta a creat condiţii pentru exploatarea muncii străine şi

diviziunea societăţii in grupe sociale. Apare necesitatea de organe de constrângere şi conducere, in

aşa mod, la un anumit grad de dezvoltare a omenirii, a apărut prima societate organizată şi dirijată

de o autoritate publică - suitul sclavagist, care a substituit orânduirea primitivă.

Societatea s-a dispersat in grupe mari - stăpâni de sclavi şi sclavi. In afara lor, existau ţărani liberi

şi meşteşugari. Insă, in urma dezvoltării şi extinderii producţiei sclavagiste, ţăranii şi meşteşugarii

treptat se ruinau şi, din cauza datoriilor, completau rândurile sclavilor sau al lumpenilor . Munca

avea caracter vădit forţat. Stăpânul de sclavi însuşea integral produsul, in afară de partea absolutnecesară - sclavului pentru existenţa sa. Exploatarea era aspră şi grosolană după forma.



Puterea publică, care sta asupra societăţii, avea impus in obligaţiunile sale de către grupurile

sociale dominante anumite funcţii in domeniul ordinii publice, apărării, organizării etc. Exercitarea

funcţiilor enumerate necesitau cheltuieli publice. Acoperirea lor â generat căutarea diferitelor surse

de venituri publice şi forme de prelevare a lor in posesiune guvernatorilor si, in cele din urmă,

apariţia relaţiilor social-economice cu conţinut nou.

Aşadar, paralel cu apariţia statului apare o nouă grupă de relaţii economice, necunoscute până

atunci - relaţiile financiare.

Prin urmare, la o anumită etapă de dezvoltare a societăţii umane - după apariţia banilor şi

organizarea societăţii in formă de stat - relaţiile de producţie sau completat cu o nouă formă -

relaţiile financiare. Aceste relaţii sunt rezultatul legăturilor stabilite şi interacţiunilor produse între

puterea publică şi supuşii săi în vederea procurării şi utilizării mijloacelor necesare pentru

exercitarea funcţiilor proprii statului.

2. 2 Tratarea termenului finanțe

Sub aspect istoric, noțiunea de finanțe publice a evoluat, suportînd , de-a lungul timpului,

schimbări multiple și profunde. Problema legată de geneza finanțelor, natura, funcțiile și rolul

acestora, pe diferite trepte ale dezvoltării omenești, a format obiect de cercetare al mai multor

dicipline.

Din punct de vedere etimologic cuvîntul “finanţe” îşi are originea din limba latină şi însemna

“plata în bani”.

În secolele XIV-XV în Franţa circulau aşa expresii ca “financ” - o sumă de bani sau venit al

statului, “finaces” – patrimoniul statului. În secolul XVI, în limba germană se folosea expresia

“finaz” – plata în bani.

Finanțele publice au fost și sînt caracterizate în parte diferit, însă prioritar, cu explicații privind

constituirea și întrebuințarea fondurilor bănești ale statului și ale altor entități publice.

Conceptul de finanţe s-a conturat pe fundalul practicării formelor de exprimare bănească a

diferitelor procese economice, sociale şi în legătură cu apariţia şi dezvoltarea primelor forme statale

de organizare a societăţii. Conţinutul finanţelor reliefează procese de exprimare valorică şi mişcare

a valorii sub f ormă bănească, pentru satisfacerea nevoilor de desfăşurare a diverselor activităţi.

Deci noţiunea „finanţe” reprezintă sume de bani sau conturi băneşti ce se administrează de către

stat, persoane juridice sau persoane fizice ca şi formă sub care se realizează procesele de adunare şi

distribuire a resurselor băneşti în cadrul activităţilor economico-sociale (impozitele, subvenţiile,

alocaţiile).

Conceptul de finanţe poate fi privit sub două aspecte: - în sens restrîns – vizează operaţiunile, procesele şi relaţiile economice efectuate în formă

bănească, dar desemnînd în esenţă procesul de repartiţie al produsului naţional.



- în sens larg – conceptul de finanţe include ansamblul operaţiunilor băneşti legate nu numaide repartiţia produsului naţional, dar şi de formarea, circulaţia şi consumul produsuluinaţional.

Toate relaţiile economice dintre persoanele fizice şi juridice, în măsura în care se exprimă în formă

bănească, reprezintă finanţele. Relaţia „bani – marfă, marfă – bani”, include suportul obiectiv al

realizării proceselor financiare, de acumulare a resurselor în formă bănească şi de distribuire,

utilizare a acestor resurse. În acest context, banul reprezintă un instrument de utilitate socială,

devenit în prezent un drept de creanţă.

Finanţele – reprezintă procesele economice şi relaţiile sociale, tehnici specifice de procurare şi

utilizare a resurselor băneşti pentru satisfacerea nevoilor privind activitatea persoanelor fizice,

juridice inclusiv a statului. Conceptul contemporan al Finanţelor redat în schema 1.

La categoria generală de finanţe se include mai multe componente:

1. Finanţele private – această categorie financiară se caracterizează, în principal, prin faptul că

participanţii la aceste relaţii şi procese sunt persoane fizice sau juridice a căror activitate se

bazează pe proprietatea privată. Fondurile de resurse băneşti ce se administrează la nivelul

acestor participanţi sunt destinate satisfacerii de nevoi proprii ale persoanelor respective.

Capitalul întreprinderilor private serveşte desfăşurării activităţii respective şi realizării

obiectivelor proprii.

2. Finanţele publice – se caracterizează prin participarea directă la procesele generale

financiare ale statului ca beneficiar al resurselor băneşti acumulate şi în calitate de utilizator

al resurselor respective.

Între finanţele publice şi cele private există unele asemănări, dar şi deosebiri, aşa cum rezultă din

tabelul nr. 1.1.

Tabelul nr. 1.1.

Asemănări şi deosebiri între finanţele publice şi cele private

ASEMĂNĂRI ÎNTRE FINANŢELE PUBLICE ŞI CELE PRIVATE:

Atât finanţele publice, cât şi cele private se confruntă cu probleme de echilibru financiar.

DEOSEBIRI ÎNTRE FINANŢELE PUBLICE ŞI CELE PRIVATE:

FINANŢELE PUBLICE FINANŢELE PRIVATE

Resursele necesare realizării funcţiilor şisarcinilor statului se procură de la persoane

fizice şi juridice prin măsuri de constrângere

Resursele necesare realizării funcţiilor şisarcinilor întreprinderii private se procură de

la persoane fizice şi juridice în principal pe



în principal şi într -o proporţie mai mică pe

baze contractuale.

Prelevarea unei părţi din venitul persoanelor

fizice şi juridice la bugetul statului are

caracter obligatoriu, fără contraprestaţie şi

este nerambursabilă.

baze contractuale.

Întreprinderile private, pentru completarea

resurselor proprii, îşi procură resursele

financiare de pe piaţă, pe baze contractuale, în

condiţiile rezultate din confruntarea cererii şi

ofertei de capital de împrumut.

Statul poate lua anumite măsuri în legătură

cu moneda naţională, în care se constituie

fondurile publice.

Întreprinderile private nu pot influenţa în mod

legal această monedă pe care şi ele o folosesc.

Finanţele publice sunt folosite în scopul

satisfacerii nevoilor generale ale societăţii.

Finanţele private sunt puse în slujba realizării

de profit de către întreprinzătorii individuali.

Gestiunea finanţelor publice este supusă

dreptului public.

Gestiunea financiară a întreprinderilor

urmează regulile dreptului comercial.

Concepţiile specialiştilor privind finanţele sunt diferite. Astfel, finanţele sunt considerate ca fiind,

după caz:

fonduri băneşti la dispoziţia statului;

bani şi bunuri utilizate pentru funcţionarea instituţiilor publice;

mijloace de intervenţie a statului în economie (impozite, împrumuturi, alocaţii

bugetare, subvenţii şi alte pârghii sau instrumente cu ajutorul cărora statul intervine

în viaţa economică);

ansamblul activităţii desfăşurate de sectorul public al economiei;

relaţii sociale, de natură economică, care apar în procesul constituirii şi repartizării

fondurilor publice etc.

Finanţele publice cuprind mai multe categorii financiare:

bugetul de stat,

asigurările sociale,

creditul.

Caracteristica semnificativă a finanţelor publice constă în aceea că procesele şi relaţiile financiare

respective se desfăşoară în legătură directă cu satisfacerea unor nevoi colective.

În realitate, între resursele băneşti prelevate la dispoziţia statului în vederea satisfacerii

nevoilor sociale, modalităţile concrete prin care se procură şi se distribuie aceste resurse,

instrumentele prin care statul intervine în viaţa economică, metodele de gestionare a resurselor

financiare publice şi formele juridice pe care le îmbracă toate acestea, există legături strânse. Prin



urmare, finanţele publice reprezintă relaţiile apărute în procesul de asigurare şi repartizare a

fondurilor necesare statului, exprimate în formă bănească (valorică).

2.3 Finanțele publice ca știința și disciplină juridică

În zilele noastre prectcienii dreptului și autorii unor lucrări de specialitate recunosc carcterul științific al

cunoștințelor cu privire la finanțele publice.

Este recunosută însă și aparteneța finanțelor publice la științele economice.

Finanțele publice au legătură în același timp și cu științele juridice și chiar cu cele politice, în consecință

cu dreptul administrative și constituțional.

Prelevările de resurse bănești de le personae fizice și cele juridice la fondurile publice se fac, de regulă,

pe baza unor reglementări de impunere, prin contrîngere, fară contraprestație și cu titlu

nerambursibil.Toate acestea trebuie să fie stabilite de autoritățile publice competente și îmbracă o formă

juridică adecvată – lege, ordonanță etc.,ele devenind obligatorii pentru acele categorii de personae care

realizează venituri.

Chiar și atunci cînd fondurile publice se constituie pe seama unui împrumut de stat, care are character

rambursibil și este purtător de dobîndă, condițiile lansării și rambursării acestuia, înscrise în contractual

de împrumut, se stabilesc tot de către autoritățile publice printr -un act corescunzător.

Atribuirea unor sume de bani diferitor personae juridice și fizice de le fondurile publice trebuie făcută în

scopuri bine determinate și în condițiile precise, stabilite prin acte ale puterii legiuitoare și ale celeiexecutive, după caz.

Întrucît într-un stat de drept fazele procesului bugetar trebuie să se desfășoare după un anumit grafic,

într-o anumită succesiune, cu respectarea anumitor norme, toate problemele privind bugetul de stat

trebuie să fie cuprinse într -o lege special – legea bugetară anuală.

Metodele de gestionare aplicate în sectorul public, răspunderile persoanelor care mînuiesc bani sau alte

valori publice, raporturile dintre unitățile publice și dintre acestea și cele private se reglementeză tot acte

ale autorităților publice. Toate acestea în cumul au determinat autorii să considere finanțele publice ca ramură a dreptului public,

care are drept obiect studiul regulilor și al operațiunilor referitoare la banul public.

2.4Obiectul de studiu şi conţinutul disciplinei „Finanţe publice”

Obiectul de studiu al „Finanţelor publice” trebuie să ia în considerare omul, trebuinţele şi

preferinţele acestuia, determinările sociale la care el este supus. Din acest considerent „Finanţele

publice” este o ştiinţă socială. În urma experienţei acumulate şi a cercetărilor efectuate au fost perfecţionate metodele de lucru folosite în practica financiară. În acest context se poate vorbi de



caracterul obiectiv al existenţei finanţelor şi ca rezultat apariţia unei ştiinţe care utilizează fondurile

publice;

Trebuie deci să subliniem că obiectul de studiu al „Finanţelor publice” în linii generale îl

constituie:

1. Cheltuielile publice pentru furnizarea de bunuri şi servicii şi realizarea transferurilor cu

scop social.

2. Veniturile publice, ce au ca sursă principală impozitarea.

3. Împrumuturile publice şi datoriile publice.

Studiind „Finanţele publice”, trebuie să ţinem cont şi de faptul că acestea formează expresia

fenomenelor politice şi sunt determinate de acestea.

În teoria economică conţinutul economic al “Finanţelor publice” este abordat în mod diferit:

1. Teoria clasică (A. Smith, D. Ricardo, A. Wagner) – statul – “paznic de noapte”, deci,

funcţia principală este – apărarea ţării. Finanţele publice aveau ca scop asigurarea

resurselor necesare pentru întreţinerea instituţiilor publice, şi cea mai principală

problemă era menţinerea echilibrului între veniturile şi cheltuielile bugetare.

2. Teoria marxistă – finanţele erau considerate ca relaţii băneşti ce apar în procesul

exploatării suplimentare a maselor largi ale populaţiei de către statul capitalist prin

intermediul mo bilizării veniturilor sale şi efectuării cheltuielilor publice. Procesul

democratizării care s-a desfăşurat şi a evoluat în ţările Occidentale a contribuit la

evoluţia şi democratizarea funcţiilor statului. Statul s-a transformat într-o forţă aflată la

dis poziţia întregii societăţi avînd ca scop asigurarea şi desfăşurarea normală a activităţii

economico- sociale.

3. Teoria modernă Keynes – doctrinarul teoriei capitalismului reglat, statul este chemat să

influenţeze viaţa economică în mod direct.

În felul acesta, conţinutul „Finanţelor publice” depăşeşte sfera raporturilor legate de asigurarea

echilibrului dintre veniturile şi cheltuielile statului.

Finanţele statului nu mai sunt legate numai de îndeplinirea funcţiilor de apărare a statului şimenţinerea administraţiei publice, ci tot mai mult funcţiile capătă caracter social şi economic.

Maurice Duverge face o sinteză a asemănărilor şi deosebirilor dintre concepţiile clasice şi cele

moderne privind finanţele publice. El consideră ştiinţa finanţelor ca o ştiinţă economică şi politică.

După Maurice Duverge finanţele publice „reprezintă o ştiinţă economică deoarece mijloacele

financiare sunt folosite de stat pentru a interveni în domeniul economic. Acestea constituie o ramură

a ştiinţei politice deoarece foloseşte tehnici financiare pentru a interveni nu doar în domeniul

economic, dar şi social(egalizarea veniturilor), intelectual (subvenţii pentru activităţi artistice saueducative) şi chiar politic(fonduri secrete)”. [Finances publiques Presses Universitaires de France,

Paris, 1978,p. 26-27].



Toate aceste opinii vin să arate, că „Finanţele publice” reprezintă o ştiinţă independentă cu obiect

propriu de studiu; o ştiinţă de hotar ce studiază economicul, politicul, juridicul, socialul relaţiilor şi

raporturilor umane.

Astfel, conceptul contemporan „Finanţe publice” include:

1. Relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără contraprestaţie şi cu titlu

nerambursabil.

2. Relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp

determinată, pentru o anumită dobîndă (creditul).

3. Relaţii care exprimă un transfer de resurse băneşti obligatoriu sau facultativ în

schimbul unei contraprestaţii care depinde de producerea unui eveniment aleatoriu

(asigurări) etc.

Conceptul contemporan al Finanţelor publice nu mai presupune un simplu mijloc de asigurare a

acoperirii cheltuielilor statului, ci, înainte de toate, un mijloc de intervenţie în economie.

Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii este necesară constituirea unor importante

fonduri băneşti la dispoziţia autorităţilor publice. Mobilizarea resurselor băneşti la dispozitia

statului are loc pe seama P.I.B. sau a venitului naţional (V.N.) prin transfer de resurse şi implicit de

putere de cumpărare , de la persoane fizice şi juridice la dispoziţia organelor administraţiei de stat,

centrale şi locale. De la aceste fonduri se efectuează transferuri de putere de cumpărare către diverşi

beneficiari – persoane fizice şi juridice.

Prin urmare, au loc fluxuri de resurse băneşti în dublu sens – către şi de la fondurile publice – ceea

ce generează anumite relaţii sociale între participanţii la acest proces şi anume:

-relaţiile care apar între participanţii la procesul de constituie a fondurilor de resurse financiare şi

anume: agenţii economici, indiferent de forma de proprietate, care desfăşoară activitate în scop

lucrativ şi membrii societăţii luaţi în mod individual, ca cetăţeni ai statului care realizează venituri,

pe de o parte şi colectivitate, reprezentată prin stat, pe de altă parte;

-relaţiile care apar în procesul de distribuire a fondurilor publice între colectivitate, reprezentată prin

stat, pe de o parte şi beneficiarii acestor fonduri: întreprinderi, instituţii publice, membri ai societăţiiluaţi în mod individual, ca cetăţeni care încasează pensii, alocaţii pentru copii, ajutoare, burse şi alte

îndemnizaţii, pe de altă parte.

Relaţiile sociale (1 şi 2) apărute în procesul mobilizării şi repartizării fondurilor de resurse

băneşti din economie sunt prin natura lor relaţii economice, legate indisolubil de repartiţia PIB. În

condiţiile existenţei producţiei de mărfuri şi ale acţiunii legii valorii, repartiţia celei mai mari părţi a

produsului creat în economia naţională se face prin intermediul banilor, iar relaţiile economice de

mai sus sunt exprimate în formă banească (valorică), adică sunt relaţii financiare sau pe scurtfinanţe.



Finanţele publice reprezintă relaţiile economice exprimate valoric (prin intermediul banilor) care

apar în procesul repartiţiei PIB în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale societăţii.

Trebuie precizat că nu toate relaţiile baneşti care apar în procesul repartiţiei şi circulaţiei P.I.B.

sunt , concomitent şi relaţii financiare. Sfera finanţelor este mai îngustă decât cea a relaţiilor băneşti

şi cuprinde numai relaţiile băneşti care exprimă un transfer de valoare , nu şi pe cele care reflectă o

schimbare a formelor valorii. Transferul de valoare are caracterul de transfer de putere de

cumpărare şi se efectueazã fără contraprestaţie directă. Un agent economic care a vărsat la bugetul

de stat o sumă de bani cu titlul de impozit pe profit nu are dreptul să solicite statului nici

rambursarea acestuia şi nici o altă prestaţie de valoare egală. Un liber profesionist care a vărsat la

buget o sumă de bani cu titlu de impozit pe venit nu dobândeşte prin aceasta nici un drept de creanţă

asupra statului; Sumele primite de la buget de la persoana în cauză, cu titlu de alocaţie de stat pentru

copii, pensie de asigurări sociale, etc., nu au nici o legatură directă cu impozitul plătit de aceasta.

Transferul de valoare care se realizează prin actul de vânzare-cumpărare a unor bunuri reflectă

o schimbare a formelor valorii, din forma marfă în forma bani sau invers, deci nu reprezintă transfer

fără contraprestaţie de putere de cumpărare. Salarizarea muncii presupune de asemenea un schimb

de echivalente şi nu un transfer de putere de cumpărare fără contraprestaţie. În asemenea cazuri,

transferul de valoare adăugată dă naştere la relaţii băneşti, dar acestea nu constituie relaţii

financiare.

Între relaţiile financiare şi relaţiile băneşti legate de schimbarea formelor valorii există o

strânsă legătură, cele dintâi fiind condiţionate de înfăptuirea celor din urmă. Astfel, plata salariului

constituie o premisă a prelevării la buget a unei părţi din venitul unui muncitor ori funcţionar sub

formă de impozit pe salariu şi contribuţii aferente la diferite fonduri publice.

După modalitatea în care se realizează transferul de valoare, în cadrul relaţiilor financiare se

particularizează:

– relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu nerambursabil

(sunt relaţii financiare clasice care sunt reflectate în bugetul de stat, bugetele locale, bugetul

asigurărilor sociale de stat sau în anumite fonduri publice extrabugetare; finanţele publice); – relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp determinată, pentru

care se percepe dobândă (acestea sunt relaţii de credit, mijlocite de bănci sau de alte instituţii

specializate);

– relaţiile care exprimă, după caz, un transfer obligatoriu sau facultativ de resurse băneşti, în

schimbul unei contrapr estaţii care depinde de producerea unui fenomen aleatoriu (aceste relaţii

apar în procesul constituirii şi repartiţiei fondurilor de asigurări de bunuri, de persoane şi de

răspundere civilă, a fondului pentru ajutor de şomaj etc.); – relaţiile care apar în procesul mobilizării şi repartizării resurselor băneşti la dispoziţia

unităţilor economice în vederea desfăşurării activităţii economice şi a dezvoltării acestora, pe



seama veniturilor realizate, a creditelor bancare, a vânzării de acţiuni, a emiterii de obligaţiuni

sau pe alte căi (acestea sunt denumite finanţe ale întreprinderii).

În literatura de specialitate, ca şi în vorbirea curentă, noţiunea de finanţe este folosită în dublu

sens:

a) în sens larg, ea cuprinde toate categoriile de relaţii arătate mai sus;

b) în sens restrâns, ea cuprinde numai relaţiile financiare având la bază principiile prelevării

fără contraprestaţie la fondurile publice de resurse băneşti şi al alocării acestora cu titlu

nerambursabil către diverşi beneficiari, adică finanţele publice. În această din urmă

interpretare, creditul, asigurările şi finanţele întreprinderilor nu intră în sfera finanţelor

publice.

Prin urmare, finanţele intreprinderilor, creditul, asigurările ca şi finanţele publice deservesc

procesul reproducţiei lărgite, contribuind, decisiv, la satisfacerea nevoilor generale ale societăţii.

În cele ce urmează ne vom ocupa de finanţele publice, care sunt legate de constituirea şi

repartizarea fondurilor de resurse financiare la dispoziţia autorităţilor publice.

2.5Funcţiile finanţelor publice şi rolul lor în economia modernă

Finanţele publice au apărut şi există pentru realizarea unor obiective concrete, care nu pot fi

realizate pe altă cale sau cu alte mijloace. Finanţele publice îşi îndeplinesc destinaţia socială prin

funcţiile care le exercită:

1. funcţia de repartiţie;

2. funcţia de control.

Funcțiile

finanțelor publice

Finanţe publice

Functia de controlFunctia de repartitie

Se produce distribuţia PIB între Guvern şi persoanele fizice şi juridice, constituirea şifolosirea fondurilor finanţelor publice.

Se înfăptuieşte verificarea exactităţiioportunităţii vărsămintrelor în fondur

băneşti, utilizări întemeiate şi eficientacumulărilor băneşti.



1. Funcţia de repartiţie are două faze: constituirea fondurilor băneşti şi distribuirea acestora.

Constituirea fondurilor financiare, prima fază a funcţiei de repartiţie, se înfăptuieşte prin

prelevarea de către agenţii economici a impozitelor, taxelor, contribuţiilor pentru asigurarea socială,

a amenzilor, penalităţilor, chiriilor şi veniturilor întreprinderilor publice, veniturilor din realizarea

mijloacelor fixe ale statului, ajutoare, donaţii, împrumuturi etc. La construirea fondurilor financiare

participă practic toţi agenţii economici rezidenţi, precum şi persoane nerezidente: întreprinderile cu

capital de stat, întreprinderile cu capital privat sau mixt, inst ituţii publice, populaţia ect. Cea mai

mare parte a resurselor financiare îşi au izvorul în PIB şi într -o măsură mai mică în avuţia naţională

sau în transferuri primite din străinătate. De asemeni la constituirea fondurilor financiare cea mai

mare parte revine resurselor cu titlu nerambursabil, obligator şi fără contraprestaţii. O parte mai

mică din aceste fonduri e completată de resursele împrumutate atît din interior cît şi din exteriorul

ţării. De fapt, în timp ce are loc constituirea fondurilor de mijloace financiare la dispoziţia statului,

concomitent are loc distribuirea fondurilor băneşti la diverse persoane juridice şi persoane fizice. Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie o reprezintă distribuirea fondurilor. Repartizarea

mijloacelor băneşti din fondurile publice trebuie să se facă după anumite criterii, pe baza anumitor

tehnici în dependenţă de importanţa obiectivelor ce trebuiesc finanţate, deoarece cererea de resurse

financiare este, de regulă, mai mare ca oferta.

Distribuţia resurselor f inanciare se face în scopul acoperirii cheltuielilor privind:

învăţămîntul, sănătatea, cultura, asigurările sociale, gospodăria comunală şi locuinţe, apărarea

naţională, menţinerea ordinii publice, datoria publică. Această repartiţie se face pe beneficiari,obiective şi acţiuni. Repartiţia sau distribuţia fondurilor se face în scopul acoperirii cheltuielilor

Datoria însuşirilor pe care le posedă şi funcţiile pe care le exercită finanţele publice fac posibilă efectuarea proceselor de repartiţie valorică şi aprecierea

corespunderii lor legilor economice şi actelor normative în vigoare.



privind: plata salariilor, procurării de materiale, plata serviciilor, acordarea subvenţiilor, transferuri

către persoanele fizice (pensii, alocaţii, burse, ajutoare), investiţii capitale ect.

Redistribuirea mijloacelor prin funcţia de repartiţie are consecinţe cu caracter economic şi social.

Prin repartiţie se redistribuie o parte din venitul naţional sectorului neproductiv zonelor geografice

defavorizate, persoanelor socialmente vulnerabile ect. Funcţia de repartiţie a finanţelor contribuie la

înlăturarea inegalităţii existente între diferite categorii de cetăţeni. Ca şi finanţele publice, funcţia de

repartiţie a acesteia are caracter obiectiv, pe cînd procesul propriu – zis de redistribuire are un

caracter subiectiv, ce depinde de capacitatea factorilor de răspundere, de a lua decizii adecvate, de

situaţia social – economică din ţară, de orientarea forţelor politice ect.

2. Funcţia de control a finanţelor publice.

Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că fondurile de resurse

financiare constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Societatea este interesată în

asigurarea resurselor financiare necesare nevoilor obşteşti, dirijarea resurselor respective, luînd în

consideraţie priorităţile stabilite de organele competitive, maximizarea eficienţei utilizării resurselor

financiare ect.

Fondurile publice reprezintă o bună parte din venitul naţional, de aceia apare necesitatea pentru

organizarea unui control riguros asupra modului de constituire, repartiţiei şi utilizare a acestor

fonduri. Funcţia dată presupune şi controlul riguros asupra păstrării şi utilizării gospodăreşti a

bunurilor proprietate de stat. Pentru a împiedica folosirea neraţională a resurselor materiale, de

muncă, financiare pentru a preveni risipa şi chiar însuşirea ilicită a activelor publice, este necesar ca

statul să exercite un control sistematic şi organizat asupra sectorului public al economiei.

Deci, funcţia de control se referă la modul de constituire a fondurilor în economie, la repartiţia

acestora pe beneficiari şi la eficienţa cu care unităţile economice cu capital de stat şi instituţiile

publice utilizează resursele de care dispun. Funcţia de control este legată de funcţia de repartiţie, dar

are o sferă de manifestare mai largă decît aceasta, deoarece vizează şi modul de utilizare a

resurselor.

Controlul financiar se efectuează în fazele repartiţiei, producţiei, schimbului şi consumului. În faza repartiţiei se urmăreşte provenienţa resurselor financiare publice, nivelul acestora,

repartizarea între beneficiari ect.

În faza producţiei controlul financiar se realizează în sectorul public, se manifestă asupra

întreprinderilor publice. Aici se are în vedere urmărirea tuturor fazelor procesului de producţie,

eficienţa utilizării mijloacelor de producţie.

În faza schimbului se controlează preţurile de realizare, viteza cu care mărfurile trec de la

producător la consumator ect. În faza consumului controlul financiar vizează consumul productiv al unităţilor economice cu

capital de stat prin prisma eficienţei şi rentabilităţii. Aici se include şi consumul final al instituţiilor



publice de învăţămînt, sănătate, cultură, administraţie ect. Deoarece relaţiile financiare sînt relaţii

băneşti, controlul financiar este, deasemeni, un control nemijlocit de bani.

Controlul financiar public se exercită de organele specializate: Ministerul Finanţelor, Banca

Naţională a Moldovei, Trezoreriei, Serviciul Fiscal de Stat, Curtea de Conturi, Direcţiile de finanţe

ale administraţiilor publice locale, Parlament, Guvern organe specializate ale ministerelor,

departamentelor, întreprinderilor de stat, etc.

Repartizarea unei părţi importante din P.I.B., prin intermediul finanţelor publice, generează

anumite efecte utile pentru întreaga societate, pentru unele grupuri sociale sau pentru anumite

persoane luate în mod individual. Astfel, prin intermediul finanţelor se derulează acţiuni publice

care urmăresc, printre altele:

sporirea potenţialului economic al ţării;

dezvoltarea economică a unor regiuni rămase în urmă;

asigurarea forţei de muncă într -o structură socio-profesională corespunzătoare nevoilor

economiei naţionale;

menţinerea stării de sănătate a populaţiei cât mai aproape de standardele europene;

ridicarea gradului de cultură al tuturor membrilor societăţii;

asigurarea condiţiilor pentru instaurarea şi consolidarea unei democraţii pluripartidiste;

respectarea drepturilor omului şi ale minorităţilor naţionale;

îndeplinirea riguroasă a angajamentelor asumate prin tratate, acorduri şi convenţii bi şi

multilaterale;

participarea ţării la diviziunea internaţională a muncii.

De asemenea, impactul finanţelor publice asupra economiei se manifestă sub forma

redistribuirii veniturilor şi averii în rândurile populaţiei, ca şi ale întreprinzătorilor . Prelevările de

impozite şi taxe de la persoanele fizice şi juridice la fondurile publice de resurse financiare, se fac

cu titlu definitiv şi nerambursabil şi diferit de la un contribuabil la altul. Prin urmare, impozitele şi

taxele sunt nu numai mijloace de procurare a resurselor necesare statului, dar şi instrumente de

redistribuire a veniturilor şi averii contribuabililor.

Redistribuirea realizată cu ajutorul impozitelor şi taxelor este urmată de o a doua redistribuire,

înfăptuită pe calea alocaţiilor bugetare, subvenţiilor şi a transferurilor de resurse de la fondurile

publice la diverşi beneficiari, în scopul sprijinirii, cu prioritate, a celor lipsiţi de posibilităţi

materiale sau cu un potenţial economic redus.

Autorităţile publice folosesc instrumentele financiare şi pentru a influenţa procesele economice

în scopul înlăturării dezechilibrelor economice. Astfel, în ipostaza de boom, a ciclului economic, se

adoptă măsuri pentru temperarea creşterii economice, iar în cea de recesiune economică se acordă

facilităţi fiscale pentru asigurarea relansării economice.



De asemenea, în scopul orientării dezvoltării economico-sociale în direcţia dorită de organele

de decizie politică, au fost create instituţii şi instrumente financiare, au fost adoptate reglementări şi

normative financiare, au fost elaborate tehnici şi metode financiare de lucru care au fost încorporate

în mecanismul de conducere a economiei. Mai ales după marea criză economică mondială din

perioada 1929-1933, impozitele, taxele, împrumuturile publice, alocaţiile, subvenţiile şi

transferurile bugetare au devenit instrumente de intervenţie a statului în economie, alături de preţuri

şi tarife, credit şi dobânzi şi alte categorii specifice economiei de piaţă.

Efectele utile ale acţiunilor sociale, economice şi de altă natură, finanţate din fondurile publice,

nu sunt direct proporţionale cu efortul cerut de acestea. Chiar mai mult, greşelile comise de

autorităţile publice, însărcinate să stabilească priorităţile şi opţiunile în satisfacerea nevoilor sociale

pot provoca efecte adverse, ca limitarea progresului social-economic din cauza orientării lor spre

acţiuni ineficiente sau neconforme cu nevoile reale ale ţării, în perioada considerată. De aceea

perfecţionarea deciziilor financiare ale autorităţilor publice constituie o preocupare de cea mai mare

actualitate şi importanţă în toate ţările.

Amploarea rolului regulator al autorităţilor publice în economie diferă de la o ţară la alta şi de

la o perioadă la alta. Intervenţia autorităţilor publice pentru corectarea unor fenomene economice

este contestată de către unii economişti pe motiv că economia de piaţă se poate autoregla, în timp ce

alţii o consideră inevitabilă şi binevenită.



Concluzii

Țara ce a întrebuințat pentru prima dată în secolul XV cuvîntul „Finanțe" este Franță. Finanțele

au aparut ca urmare a accentuării diviziunii sociale a muncii si a condus la creșterea productivității

muncii, la creșterea producției și a dezvoltării pina la un nivel a relației maraî-bani. In aceste

condiții s-a ivit necesitatea creării unor instante ce să apere proprietatea privată, să protejeze

interesele celor avuți etc. Știința financiară e dedată recentă. De abia în a II jumătate a secolului

XVIII se poate vorbi de o știință financiară în adevăratul sens al cuvîntului. La scriitori cei mai

vechi găsim atinse și cercetate unele probleme financiare însă izolat sau în legătură cu problemele

de altă natură fără să alcătuiască un sistem de științe financiare.Din cercetările istoriei financiare se poate vedea că în veacul de mijloc veniturile ordinare ale monarhilor le alcătuiau domeniile și

drepturile regaliene, Așa se explică faptul că lucrările din acea perioadă nu sunt nici măcar încercări

de sistematizări financiare. De abia în secolul XVI incepe știinta financiara sa formeze obiectul

unor preocupări mai active. De la aceasta dată se poate împărți istoria ideilor financiare în mai

multe perioade,deasemnea precum și știința finanațelor are legaturi cu mai multe discipline ca

dreptul contabilității , economic, politica ș.a..

Nevoile și interesele publice se realizează de către stat, în principal (și uneori exclusiv) prin bani.Într-adevăr, cheltuielile pe care le are de efectuat statul nu se pot efectua decât în bani. Fără bani nu

există nici finanțe publice.

Finanțele publice reprezintă forma băneasca a relațiilor economice, în procesul repartiției

produsului social și venitului național în cadrul îndeplinirii funcțiilor statului. Conținutul social,

economic și în special juridic al relațiilor financiare, funcțiile și importanța lor sunt câteva din

problemele f undamentale ale științei dreptului financiar.

Rolul ce revine finanţelor în economie şi societate decurge din conţinutul proceselor şi relaţiilor pe care acestea le exprimă şi se concretizează prin efectele sau rezultatele generate de îndeplinirea

fiecăreia dintre funcţiile îndeplinite, în condiţii concrete de desfăşurare a activităţii economice şi

sociale. În raport cu conţinutul şi dimensiunile rezultatelor (efectelor) pe care le produc direct sau la

realizarea cărora îşi aduc contribuţia relaţiile şi tehnicile financiare, poate fi caracterizat şi rolul

îndeplinit de către finanţe.

Rolul finanţelor în evoluţia societăţii poate fi apreciat, de asemenea, prin prisma impactului pe

care îl are îndeplinirea funcţiei lor de control având în vedere contribuţia controlului financiar la

îmbunătăţirea modului de administrare a resurselor şi rezultatelor obţinute la nivelul diferitelor

entităţi economice şi sociale.



Pe un plan mai larg, acest rol se concretizează şi prin combaterea consumului abuziv al unor

produse dăunătoare sănătăţii oamenilor (de exemplu, majorând impozitele indirecte la aceste

produse) sau prin susţinerea unor politici demografice raţionale, promovând un sistem adecvat de

impozitare a veniturilor mai avantajos celor ce au în îngrijire copii sau acordarea de indemnizaţii ori

alocaţii acestora, etc.



Bibliografie

Acte normative, manuale, monografii, tratate, note de curs, articole ştiinţifice:

1. Constituţia Republicii Moldova (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la

29.07.1994) Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.1.

2.

Angela Secrieru , Finnțe publice , Chișinău 2004.

3. Lilian Văcărel , Finanțe publice , București, 2004.

4. Legea Republcii Moldova privind sistemul bugetar și procesul bugetar.

5. Dreptul Finanțelor Publice, Lect.univ.dr. Vasile Iancu, București 2002.

6. Dreptul Financiar Roman, Partea I, Evoluție. Noțiuni generale. Sistemul bugetelor

publice, Prof. Univer. Dr. Ioan Condor, București 2000.

7. Sinteze și teste, Dan Drosu Saguna, Pătru Rotaru, Drept financiar și bugetar.

8. Drept Financiar, Ioan Gliga, București.

9.

Drept Financiar , Ediția a II-a, Emil Bălan.

10. Universitatea de vest din Timișoara , Facultatea de Drept, Conf.univ.dr. Constantin

D. Popa , Asist.univ.drd. Adrian FANU-MOCA, Drept Financiar – curs universitar ,

Lumina Lex, București 2003.

11. Conceptul și funcțiile finanțelor, Consemnări pentru prelegeri, Oleg Stratulat,

Chișinău 1996 .

12. Finanțe publice. Note de curs.Dr. hab. prof. univ. Galina Ulian, Mariana Doga-Mîrzac,

Dr.conf. , Lilia Rotaru, Lector universitar, Chișinău 2007.

13. I.Gliga. Drept financiar, Editura Humanitas, București, 1998.

14.

D.-D. Șaguna. Drept financiar și fiscal, vol. I, Editura Oscar Print, București, 1997.

15. I.Condor, Drept financiar, R.A. Monitorul Oficial, București, 1994.



SHEME

Schema 1.

Tratarea termenului “Finanţe”

T e r m

e n u l „

F i n a n t e „

“FINIS” – (în latina veche) – plata rentei, plata birului, plata contribuţiei.

“FINATIO”, “FINANCIA” – (în latina medievală) - plăţi, sfârşitul termenului de plată, sumă de bani.

FINANCIA” – (în latina în sec. XIII-lea) – plata în bani.

“FINANCIA” – (în Franţa sec. XVI-lea) – totalitatea patrimoniului de stat.

“FINANZ” – (în Germania în sec. al XVIII-lea) – partimoniul public, inclusiv bugetului statului

Termenul “Finanţe”, având origine latină şi evoluând pe parcursul a sute de ani,ocupă un loc central în limbajul economic şi este folosit pentru identificarea unuiîntreg fenomen, inclusiv părţile lui componente – fenomenul financiar.





Schema 2. Necesitatea, condiţiile şi circumstanţele apariţiei

finanţelor.

FINANŢE

Necesitatea economică:

- repartiţia PIB întresferele de activitate umană

Circumstanţe:

- crearea obiectului derepartiţie (P.I.B.);

- existenţa subiectelorrepartiţiei (statul,

persoane fizice şi juridice).

Condiţii economice:

- producţia marfă;

- apariţia banilor;

- folosirea banilor pentrutransferarea valorii.

La o anumită etapă de dezvoltare a societăţii umane – dupăapariţia banilor şi organizarea societăţii în formă de stat – relaţiilede producţie sau completat cu o formă nouă – relaţiile financiare.



Schema 3.

Diverse tratări ale categoriei “Finanţe”

F I N A N T E

Fonduri băneşti

Pârghii şi instrumente deintervenţie a Guvernului îneconomie

Metode şi tehnici de gestionarea acumulărilor băneşti

Act juridic

Relaţii economice care apar în procesul constituirii şirepartizării fondurilor şimijloacelor băneşti

FINANŢELE sunt relaţii economice ce ţin de formarea,distribuirea şi utilizarea fondurilor băneşti pe baza produsuluiintern brut



Conceptul contemporan al finanţelor publice

F

i n a n t e l e p u b l i c e

Relaţii care exprimă un transfer de resurse băneşti fără contraprestaţie şi cu titlulnerambursabil.

Relaţii care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp determinată pentru o anumită dobândă (creditul prublic)

Relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti obligatoriu sau facultativ înschimbul unei contraprestaţii care depindede producerea unui eveniment aleatoriu(asigurările sociale de stat).

Finanţe publice – relaţii economice realizate prin intermediul banilor, careapar în procesul repartiţiei PIB în legătură cu satisfacerea nevoilorcolective ale societăţii.

Date post:	02-Jun-2018
Category:	Documents
Upload:	valeriu-dragalin
View:	225 times
Download:	0 times

EVOLUȚIA CONCEPTELOR ȘI APARIȚIA FINANȚELOR PUBLICE

Documents