EVANGHELIAPROFEŢIILOR MESIANICE

BIBLICE

INTRODUCERE

După cum enunţă titlul, această lucrare tratează profeţiile mesianice din Biblie. În cele ce urmează, vom prezenta conceptele cu care vom opera şi vom stabili orizontul discursiv.

I. Delimitări conceptuale.A. Evanghelia

Semnificaţia termenului „Evanghelie” sau a oricărui concept biblic nu se află căutând în Dicţionarul Explicativ, ci analizând etimologia termenului, sfera sa semantică, examinând prima sa ocurenţă, cadrul în care apare ea implicit şi explicit, precum şi urmărind evoluţia sa, verificând uzanţele şi conotaţiile sale în contextele ulterioare în care a fost folosit respectivul termen. În monumentala sa Concordanţă1, James Strong a înseriat cuvântul „Evanghelie” cu numărul 2098 (Strong G 2098). El provine din doi termeni greceşti, eu-, care înseamnă „bun, agreabil”, şi aggelo, „a rosti un mesaj”. Iniţial, euaggelion semnifica răsplata dată celui care aducea o veste bună, dar în timp accentul s-a deplasat spre a însemna conţinutul bunei-vestiri, vestea bună însăşi.2

Termenul „Evanghelie”, deşi are aromă grecească, nu este nou! Evanghelia, într-o formă aluzivă, apăruse şi în limba ebraică a Tanaħ-ului, aşa-numitul Vechi Testament, de pildă în Isaia, 40:9-11, 52:7, 61:1-3. Verbul ebraic basar (Strong H 1319) înseamnă a duce veşti (bune), substantivul „veste (bună)” este besorah (Strong H 1309), iar contextele din cartea profetului Isaia ne ajută să observăm faptul că, în prevestirea sa, slujitorul dumnezeiesc conturează umbra Evangheliei. Evanghelia, ca atare, avea să fie adusă prin Yeşua Mesia. Aşadar, această lucrare prezintă, mai întâi de toate, o veste bună.

1 THE AGES DIGITAL LIBRARY REFERENCE, James Strong, Greek Dictionary of the New Testament, Books for the Ages, AGES Software • Albany, OR USA, Version 1.0 © 19972 W.E. Vine, An Expository Dictionary of New Testament Words, vol. II, Fleming H. Revell Company, Old Tappan, New Jersey, USA, ed. a 17-a, 1966. 167.

1

B. Profeţia.În Biblie fenomenul profetic este o temă teologică vastă, aici emit doar câteva consideraţii generale despre profeţie.Etimologia verbului „a profeţi” este greacă, provenind din propheteuo (Strong G 4395) care, la rândul său, provine din pro-, înainte şi phemi, a vorbi.3

Propheteia înseamnă a vorbi înainte, adică, în primul rând, a vorbi înaintea oamenilor (valenţa spaţială) şi, în al doilea rând, a vorbi despre evenimente aflate în viitor (valenţa temporală). Insistăm asupra primei semnificaţii, adică rostirea unui om făcută înaintea oamenilor, întrucât Tanaħ-ul, Vechiul Testament, este considerat adesea, şi în mod incorect, o carte de preziceri, de profeţii care indică spre viitor, când de fapt el este o carte a rostirilor dumnezeieşti, care vorbesc inclusiv despre evenimente majore trecute (Creaţia, de exemplu).În ceea ce priveşte persoana care profeţeşte, profetul, în perioada timpurie, Tanaħ-ul evreiesc îl denumea navi, un „văzător”, cu menţiunea că el nu era atât de mult unul care-L „vede” pe Dumnezeu, cât unul care are relaţii nemijlocite cu El, care „stă la sfat” cu El, primeşte rostirile Sale în formă audibilă şi doar uneori i se împărtăşesc şi imagini (profeţii apocaliptice) adăugate mesajului oral.

C. Mesia, mesianic. Pentru definirea pe larg a conceptului mesianic, a se vedea secţiunea I, Privire de ansamblu asupra unor diferite tripuri de mesianism, din articolul Unicitatea mesianismului restaurator, de pe acest site.

D. Biblismul.Ce semnifică al treilea termen al titlului, adjectivul „biblic”? Am inserat în titlu acest adjectiv nu pentru a mă deosebi de majoritatea cercetătorilor creştini ai profeţiilor mesianice, ci pentru a stabili cadrul livresc al studiului nostru. Altfel spus, voi trece în revistă nu ceea ce au de spus despre Mesia cărţile sfinte ale religiilor enumerate mai sus, ci ce scrie Biblia. Dar ce este Biblia, care este corpus-ul de cărţi care o alcătuiesc? În primul rând, iudaismul are o colecţie de cărţi sfinte şi canonizate, colecţie care se numeşte Tanaħ. Acest titlu este, de fapt, un acronim care provine din Torah (Legea), Nevi’im (Profeţii) şi K(e)tuvim4 (Scrierile sau Hagiografele), cele trei mari diviziuni ale colecţiei de cărţi sfinte. De obicei, Torah se traduce prin „Lege” – deşi această traducere este improprie şi sărăcită de bogăţia sa de sensuri, întrucât o traducere mai corectă ar fi „Învăţătura, Instrucţiunile”.La îndemnul lui YHWH5 (baruħ-Hu!), Moșeh (Moise) a scris o carte în cinci volume: Băreşit (adică Genesa), Ş(e)mot6 (Exodul), Va’yikra (Leviticul), Be-midbar (Numeri) şi D(e)varim7 (Deuteronomul). „Cele cinci cărţi alcătuiesc o naraţiune completă şi continuă, care începe cu crearea lumii, continuă cu

3 Id., op.cit., vol III, p. 221.4 Şva mobile apare în paranteză pentru că, deşi nu se citeşte, totuşi el apare în textul scris şi nu poate fi ignorat.5 YHWH, adică „Eu sunt Cel ce sunt” este Numele prin care Dumnezeu S-a revelat lui Moşe şi, prin el, poporului Yisrael. El este par excellence Numele de legământ al Dumnezeirii.6 Şva mobile apare în paranteză pentru că, deşi nu se citeşte, totuşi el apare în textul scris şi nu poate fi ignorat.

2

istoria patriarhilor şi cu primirea Torei pe Muntele Sinai şi se încheie cu moartea lui Moşe, în ajunul pătrunderii lui Israel în Canaan (...). În vremea lui Ezra şi Neemia, când Pentateuhul a început să se răspândească masiv, relatarea a fost împărţită în cinci părţi, transcrise fiecare pe un sul aparte, de unde şi denumirea de carte în cinci volume sau, în ebraică, chamişah chumeşeh Torah, „cele cinci cincimi ale Torei”, expresia care, cu timpul, s-a concentrat într-un singur cuvânt – Chumaş. Termenul Pentateuh, care s-a încetăţenit în mai multe limbi occidentale, este echivalentul grecesc al lui Chumaş.”8 A doua mare diviziune a Tanaħ-ului este Nevi’im, adică Profeţii. În canonul evreiesc, cărţile profeţilor se împart în două: pe de-o parte, există cărţile care vorbesc despre acţiunile şi slujirea profeţilor timpurii (Nevi’im rişonim) sau clasici, pe de cealaltă parte există scrierile profeţilor târzii (Nevi’im aharonim). Cărţile profeţilor timpurii (Nevi’im rişonim) sunt Yehoşua (Iosua), Şof(e)tim (Judecători), cartea lui Şmuel (Samuel) – ulterior împărţită în Şmuel alef şi bet (I şi II Samuel) – precum şi cartea Melaħim, Regi, (şi ea împărţită ulterior în Melaħim alef şi bet, adică Întâia şi a Doua carte a Regilor).Scrierile profeţilor târzii (Nevi’im aharonim) sunt Yeşayahu (Isaia), Yremiyahu (Ieremia) şi Yeħezkel (Ezechiel). În plus, mai era şi o carte care colecţiona scrierile celor doisprezece aşa numiţi profeţi „mici”: Hoşea (Osea), Yoel, Amos, Obadiyah, Yonah (Iona), Micah, Naħum, Habakuk, Ţefaniyah, Ħagai, Zeħariyah (Zaharia) şi Maleaħi. Aici trebuie să spunem răspicat că sintagma „Profeţi mici” nu se referă la calitatea slujbei şi la valoarea oracolelor profetice rostite de ei, ci pur şi simplu la dimensiunile corpus-ului de text pe care l-au redat în scris.Ultima diviziune a Tanaħ-ului este K(e)tuvim, Scrierile sau Hagiografele. Cărţile care alcătuiesc K(e)tuvim sunt: Sefer Tehilim, deci cartea Psalmilor, Sefer Mişley sau cartea Proverbelor, Yiov, Şir ha-Şirim, adică prea-frumoasa Cântare a cântărilor, Ruth, Eiħah sau Plângerile lui Ieremia9, Qoheleth, Propovăduitorul sau Eclesiastul, Ester sau cartea împărătesei Hadassah, Daniel, o carte care nu era considerată profetică, ci istorică şi intra în secţiunea Scrierilor, Ezra-Neħemiyah, care, iniţial, în canonul evreiesc formau o singură carte, şi Divrey ha-Yamim, impropriu tradus Cronici10. În total, în canonul evreiesc, existau 24 de cărţi, deşi alţii le considerau a fi doar 22, în acord cu numărul literelor alfabetului evreiesc.În al doilea rând, la Tanaħ creştinii şi credincioşii mesianici adaugă un corpus de scrieri denumit „Noul Testament” sau, mai corect, cărţile Legământului

7 Şva mobile apare în paranteză pentru că, deşi nu se citeşte, totuşi el apare în textul scris şi nu poate fi ignorat.8 Art. „Biblie”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, ed. Hasefer, Bucureşti 2000, trad. V. Prager, C. Litman, Ţ. Goldstein, p. 111-119.9 Această carte nu urmează oracolelor profetice ale lui Yremiyahu/Ieremia, ci este plasată în literatura sapienţială a K(e)tuvim-ului.10 Divrey ha-Yamim: „Evenimente ale zilelor”. Ieronim, traducătorul Bibliei (Vulgata) în limba latină, a preferat să traducă această sintagmă prin Cronici, şi această traducere s-a impus în lume. Cartea aceasta nu urmează după Regi, ca în împărţirea creştinilor, ci încheie canonul evreiesc al Tanaħ-ului.

3

Înnoit [gr., He Kaine Diatheke, ebr., Ha-B(e)riyt11 ha-Ħadaşah12], considerându-l a fi o prelungire organică a Vechiului Testament, în acord cu maxima Fericitului Augustin:

Noul Testament în Vechiul e ascuns,Vechiul Testament în cel Nou e revelat.

Aici nu tratăm problema canonizării cărţilor care formează Legământul Înnoit şi motivele care i-au determinat pe urmaşii lui Yeşua Noţri, Iisus din Naţereth, să le alipească, în gândire şi în fapt, la Tanaħ, ci ne vom mulţumi să spunem că creştinii consideră că, în ceea ce priveşte profeţiile mesianice, cărţile Legământului Înnoit, Noul Testament, trebuie citite folosind metoda de studiu denumită tipologie, despre care vom vorbi puţin mai jos.

Să recapitulăm: în această lucrare vom prezenta vestea bună că în Tanaħ, Dumnezeu a prevestit venirea unui Om absolut special, care urma să răscumpere o rămăşiţă a omenirii şi să restaureze Universul; bazându-se pe Noul Testament (cărţile Legământului Înnoit) credincioşii creştini şi mesianici13 cred că această promisiune s-a materializat în Iisus din Naţereth, Persoana şi natura Sa, caracterul Său, locul şi data venirii Lui în lume, lucrarea ispăşitoare şi substitutivă săvârşită demonstrând faptul că El era Mesia.

II. Metodologia tratăriiÎnvăţaţii creştini declară în mod solemn că Yeşua Noţri, Iisus Nazarineanul, este

Mesia cel prevestit de Cel Preasfânt în cărţile Tanaħ-ului. Pentru a ajunge la această declaraţie, învăţaţii în cauză au parcurs un anumit traseu, au aplicat textelor sacre o anumită hermeneutică. Metoda de studiu aplicată în acest demers hermeneutic este cea tipologică. Noţiunea de „tipologie” derivă din grecescul tupos, care semnifică „(urmă lăsată de) lovitură; imprimare; impresie; caracter; formă, matriţă; model; tip”14 sau, mai concret, „urma lăsată de sigiliu”. Dicţionarul biblic o defineşte ca fiind „Un mod de descriere a istoriei biblice a mântuirii astfel încât fazele ei de început sunt privite ca anticipări ale fazelor ulterioare, sau unele faze târzii sunt privite ca o recapitulare sau împlinire a unor faze anterioare.”15 Rezultatele aplicării metodei de studiu tipologice,

11 Şva mobile apare în paranteză pentru că, deşi nu se citeşte, totuşi el apare în textul scris şi nu poate fi ignorat.12 Ha-B(e)riyt ha-Ħadaşah: Noul Testament sau, mai corect, Legământul Înnoit. Sintagma, în integralitatea sa, se referă la Legământul mântuitor pe care, în suveranitatea Sa, YHWH îl oferă Yisraelului şi în care pot fi incluşi, „altoiţi”, şi goyim-ii, ne-evreii. Cărţile scrise de şeliaħim-i, apostolii lui Yeşua, tratează înnoirea acestui Legământ. În literatura şi discuţiile teologice Ha-B(e)riyt ha-Ħadaşah/Legământul Înnoit/He Kaine Diatheke/Noul Testament se referă uneori la Legământ ca act sacru şi soteriologic, instituit de Yeşua, dar de cele mai multe ori vizează numai cărţile care alcătuie Noul Testament. Aici mă refer la cărţile care alcătuie Noul Testament, nu la Legământul soteriologic.13 După cum am demonstrat în alte articole, nu se poate pune semnul de echivalenţă între „credincios mesianic” şi credincios creştin.14 Tupos, în W.E. Vine, op. cit.15 Art. „Tipologie”, în J.D. Douglas (ed. principal), Dicţionar biblic, ed. Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei. Vezi şi excelentul articol Typology of the Scripture din http://www.bible-researcher.com/type.html

4

adunate într-un sistem coerent, dau la iveală o „teologie a împlinirii”: se va vedea cu claritate că unele pasaje din Noul Testament sunt împliniri (parţiale sau plenare) ale unor profeţii din Tanaħ.

În această lucrare, însă, nu ne vom mărgini la a descoperi „teologia împlinirii” elaborată de creştini, ci, împreună cu cititorii noştri, vom vedea, măcar pe alocuri, chipul lui Mesia aşa cum era el creionat de rabinii evrei înşişi, făcând apel şi la literatura rabinică, fie din surse primare, fie din surse secundare.

Însă, înainte de vedea rezultatul acestei creionări a chipului lui Mesia, să vedem care era hermeneutica pe care o aplicau rabinii pentru a ajunge la Persoana şi lucrarea lui Mesia.

Hermeneutica rabinică este îndeobşte cunoscută sub termenul Pardes (sau PaRDeS); acesta este un acronim pentru cele patru niveluri de interpretare a Bibliei: P = Peşat (sensul literal, exegeza gramatical istorică); R = Remez (sensul aluziv); D = Deraş (interpretare omiletică); S = Sod (interpretare ezoterică sau mistică). În anumite cazuri, rabinii operau cu toate cele patru sisteme de interpretare, ştiind bine că exegeza Peşat trebuie să fie făcută corect, iar celelalte doar construiesc pe ea, fără a avea dreptul de a o infirma. Nu mai este cazul să spunem că exegetând astfel Sfânta Scriptură, uneori rabinii evrei Îl vedeau pe Mesia acolo unde învăţaţilor creştini nu le-ar fi trecut prin minte să-l caute.

Iar acum, să purcedem la drum şi să prezentăm versete din Torah care prevestesc personaje şi/sau acţiuni din Ha-B(e)riyt ha-Ħadaşah.

SECŢIUNEA ÎNTÂI

PROFEŢII MESIANICEÎN „CARTEA LUI MOISE”

5

(PENTATEUĦ)

PARTEA ÎNTÂI

ALUZII ŞI PROFEŢII MESIANICEÎN CARTEA GENESA

Capitolul I

ALUZII LA MESIA ÎN GENESA, CAPITOLUL 1

I. Descoperiri rabinice16

והארץ היתה תהו ובהו וחשך על־פני תהום ורוח אלהים מרחפת על־פני המים׃

Pământul era fără formă şi gol; peste faţa adâncului era întuneric, iar Duhul lui Dumnezeu plutea peste întinderea apelor.Genesa, 1:2.17

În abordarea profeţiilor mesianice, deşi rabinii nu sunt unanimi în doctrina cu privire la vremurile mesianice, totuşi, pentru ei planul mântuirii se începe să desfăşoare încă de la Creaţie, anume chiar din Genesa, 1:2, pe care ei îl abordează conform hermeneuticii PaRDeS.

În Genesa, 1:2, mulţi rabini vedeau o referire la Mesia. Să exemplificăm: în perioada clasică a iudaismului, prin secolul al III-lea e.n., un rabin – tradiţia spune că ar fi fost un amora pe nume Hoşayah –, a scris un midraş, adică un comentariu omiletic, non-legal, denumit Băreşit Rabba, adică Genesa Mare. Acesta este un comentariu agadic, adică un comentariu care mai cuprinde şi folclor sau anecdote istorice, îmbărbătări sau sfaturi practice18, scris pe marginea cărţii biblice Genesa (Băreşit, în ebraică). Desigur, comentariul respectă exegeza midraşică a acelui veac, fiind plin de aluzii şi conexiuni care transgresează în alegoric. Midraş Băreşith Rabba asupra versetului 2 din Genesa 1 spune că Duhul lui Dumnezeu, Ruaħ Elohim, era „Duhul lui Mesia”19, şi acest midraş prezintă o conexiune cu Isaia, 11:2: „Şi Duhul DOMNULUI (Ruaħ YHWH) Se va odihni

16 Acest subcapitol citează extensiv din Risto Santala, http://www.kolumbus.fi/risto.santala/rsla/OT/index.html17 Versiunea Noua Traducere Română (NTR), de pe http://www.bibleserver.com/text/Genesa#/text/NTR/Genesa 1 18 http://en.wikipedia.org/wiki/Aggadah19 Vezi pag. 17 din Băreşit Rabba, http://www.archive.org/stream/midrashrabbahgen027557mbp#page/n63/mode/2up

6

peste El”, adică peste Mesia. „Prin ce merit va veni (duhul lui Mesia)? Prin meritul pocăinţei”.20 Teologul finlandez Risto Santala ne dezvăluie că Yalqut Meħiri21 asupra Psalmului 139:12 stabileşte aceleaşi conexiuni.

Relaţia dintre Duhul lui Dumnezeu şi Mesia, Regele-Uns, este amintită şi în Pesiħta Rabbati 3322, care este o colecţie de predici medievale alcătuite pe baza Pentateuhului şi a sărbătorilor evreieşti, precum şi în Yalqut Şimoni23, o compilaţie agadică a cărţilor din Tanaħ, „cea mai cunoscută şi mai amănunţită antologie de texte din Midraş”24. Rabinilor nu le era greu să facă asemenea conexiuni, întrucât în concepţia lor, chiar şi numele şi funcţiile lui Mesia fuseseră „contemplate” de Dumnezeu, adică decise de El25 în atemporalitatea Sa, înainte de întemeierea timpului şi a spaţiului.

„Să fie lumină!” Şi a fost lumină. Şi Dumnezeu a văzut că lumina era bună.Genesa, 1:3b-4a.

Primele cuvinte rostite de Dumnezeu apar în Genesa 1:3b-4a (vezi mai sus). Studiind cu atenţie relatarea Creaţiei, observăm că numai în ziua a patra a creat Dumnezeu marii purtători de lumină, soarele şi luna. Din nou, înţelepţii evrei înţelegeau aceasta ca fiind o aluzie mesianică. Midraş-ul Băreşith Rabba spune că această lumină ţine de vremurile mesianice în care Templul va fi restaurat26. Iar când midraş-ul Pesiħta Rabbati, 62:1, întreba: „A cui este lumina aceasta care cade peste adunarea DOMNULUI?”, i se dădea răspunsul: „Este lumina lui Mesia”.

În acelaşi gând scria şi Yalqut Şimoni, operă care cuprindea pasaje talmudice şi midraşice redactate în sec. al XII-lea şi al XIII-lea: „Aceasta este lumina lui Mesia, după cum este scris în Psalmul 36:10: « Prin lumina Ta vedem lumina »” (Yalqut Şimoni 56).

Mai mult, rabinii, de exemplu rabbi Abba din Serungayya27, considerau că termenul aramaic nehora, „lumina”, este unul dintre Numele secrete ale lui Mesia. De unde deduceau ei lucrul acesta? Ei porneau de la versetul Daniel, 2:22, scris în aramaică:

El descoperă ce este adânc şi ascuns.El ştie ce este în întuneric şi la El locuieşte lumina.

Midraş-ul înţelege cuvintele din Daniel 2:22 în chip mesianic:„‚Şi Nehora locuieşte la El’ vorbeşte despre Regele-Mesia, căci este scris:

‚Scoală-te, luminează! Căci lumina ta vine…’” (Isaia, 60:1).După cum se vede, metoda asociativă evreiască descoperă aluzii mesianice în

locuri în care Biserica creştină şi teologii săi nu le-au sesizat. Teologul finlandez Risto

20 După Raphael Patai, The Messiah Texts, Avon Books, Hearst Corporation, New York, USA, 1979, p. 19.21 http://en.wikipedia.org/wiki/Machir_ben_Abba_Mari22 http://en.wikipedia.org/wiki/Pesikta_Rabbati23 http://en.wikipedia.org/wiki/Yalkut_Shimoni24 Art. „Ialkut Șimoni”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, ed. Hasefer, Bucureşti 2000, trad. V. Prager, C. Litman, Ţ. Goldstein.25 Vezi nota de subsol 2 de la pag. 6 dinhttp://www.archive.org/stream/midrashrabbahgen027557mbp#page/n53/mode/2up26 Vezi pag. 19 din Băreşit Rabba, http://www.archive.org/stream/midrashrabbahgen027557mbp#page/n63/mode/2up27 Id., ibid, p. 3.

7

Santala, citat aici in extenso spune că, probabil, la această tradiţie interpretativă iudaică făcea aluzie apostolul Pavel când spunea că această taină a lui Mesia, sau Cristos, „a fost ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile/generaţiile” (Epistola către coloseni, 1:26).

II. Mesia în Genesa, capitolele 1 și 2

Neavând înţelepciunea rabinică, autorul acestui studiu nu izbuteşte să-L descopere pe Mesia în capitolele 1 şi 2 din cartea Genesa, dar aceasta nu înseamnă că nu are nimic de comentat cu privire la Mesia ca fiind lumină. Pasajele pe care ne fundamentăm afirmaţiile sunt, desigur, diferite, fiind redate în Noul Testament, cărţile Legământului Înnoit.

Cu privire la conceptul de lumină în iudaismul biblic, să cităm dintr-o altă lucrare, denumită Cristologie mesianică. Menţionăm că traducerea pasajului din Evanghelia după Ioan ne aparţine:

4 În El era viaţă, şi viaţa era lumina oamenilor.5 Lumina luminează în întunecime, şi întunecimea n-a biruit-o.6 A apărut un om fiind trimis de Dumnezeu: numele îi era Yoħanan.7 Acesta a venit spre mărturie, pentru a mărturisi despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.8 Nu era acela Lumina, ci el a venit pentru a mărturisi despre Lumină.9 Lumina aceasta era adevărata Lumină care, venind în lume, luminează pe orice om.Evanghelia după Ioan, 1:4-9.

Contextul vorbeşte despre Logos-ul care nu numai că era la început cu Dumnezeu, fiind Dumnezeu, şi prin care fuseseră făcute toate lucrurile, ci în care era şi viaţa, viaţa care era lumina oamenilor. Această lumină luminează în întunecime, şi întunecimea n-a biruit-o...Aici vom face un popas în care vom privi admirativ modul în care şaliaħ Yoħanan, în buna tradiţie a gânditorilor evrei, se joacă cu cuvintele, fie ele şi într-o limbă care nu era cea maternă, pentru că ceea ce am tradus prin „a birui” are sensuri mult mai bogate. Şi, ATENŢIE: când folosesc un termen cu sensuri multiple, evreii nu înţeleg doar unul dintre sensurile sale, chiar dacă acesta ar fi cel denotativ, ci iau în discuţie toate conotaţiile sale. În consecinţă, teologia evreiască este mult mai bogată decât cea creştină, pentru că la un totalitatea sensurilor unui concept, rabinii relaţionau multe alte versete care tratau chiar şi tangenţial una din conotaţiile sale. Vom exemplifica mai jos, când vom vorbi despre relaţia „lumină-viaţă/suflet-înţelepciune-mântuire-Mesia”.Ca atare, verbul folosit aici, termenul grecesc katalambano nu înseamnă numai „a birui”, ci şi a înţelege, a avea comprehensiune; a asimila; a-şi însuşi. Întunecimea, fie ea raţiunea omenească limitată şi întunecată de păcat, fie puterile demonice oculte ale întunericului (contextul nu afirmă explicit despre care întunecime e vorba), nu au înţeles misiunea luminii şi, în consecinţă, n-au biruit, însuşindu-şi-o!... Dacă atunci când apostolul scria aceste cuvinte se referea implicit la gnosticismul care făcea prăpăd în Biserică şi ataca propovăduirea mântuirii de tip gnostic, adică mântuirea printr-o cunoaştere elevată, prin gnoză, prin activarea puterilor ascunse ale intelectului uman, atunci corolarul este că nu poţi înţelege misiunea soteriologică a Luminii dacă nu eşti „străluminat”, iluminat printr-o străfulgerare divină, trans-raţională.

8

Între versetul 5 şi 6 avem, aparent, o rupere de ritm, o fragmentare a ideii, dar aceasta este numai pentru a pune în opoziţie elementul omenesc cu cel dumnezeiesc, adică pe Yoħanan ha-Maţvil, Ioan Botezătorul, cu Logos-ul înomenit. Juxtapunerea ajută scoaterii în relief a ideii „Nu Yoħanan era lumina, dimpotrivă, el a venit pentru a trimite spre lumină.”Aici mai există un joc de cuvinte, pentru că numele Yoħanan semnifică „Yah este îndurător”. Adică, Yah îndurătorul ne mărturiseşte despre lumina care, venind în lume, luminează pe orice om. Când vom ajunge să abordăm Evanghelia după Luca, versetele 13,60,63 şi mai ales 72 din capitolul 1, vom vedea că preotul aharonic Zeħaryahu face un joc de cuvinte între Yoħanan, adică „Yah este îndurător” şi „El (Yah) Îşi arată îndurarea faţă de părinţii noştri”. Pentru evenimentele care circumscriu naşterea Înainte-mergătorului mesianic, adică vestirea ei şi naşterea sa efectivă, vezi Luca 1:5-25, 41, 57-80. Tot acolo vom aminti şi versetele 6-8 şi 15 din acest capitol 1 din Evanghelia după Ioan.În ceea ce priveşte conceptul de lumină, care este miezul acestor versete, el este foarte bine valorizat în iudaism, el semnificând multe lucruri. De exemplu, conform Ioan 1:4, lumina oamenilor este viaţa, sau sufletul, substantive care în iudaism sunt interschimbabile. La aceasta concură, de pildă, Proverbele, 20:27: „Suflarea omului este o lumină a DOMNULUI, care pătrunde până în fundul măruntaielor.”Lumină mai semnifica şi înţelepciunea şi priceperea: Psalmii, 119:130 ne spune că „Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate.” O altă conotaţie dată luminii este cea a unui om de mare valoare: II Samuel, 21:17 îl denumeşte pe David „lumina lui Israel”. Mai târziu, atunci când murea un înţelept, un rabin, se spunea cu jale: „S-a stins o lumină în Israel”. (...)Însă lumina era în special asociată cu mântuirea şi chiar cu Mesia, după cum reiese din texte biblice şi rabinice: în contextul imediat, lumina ca mântuire sau Mesia ca lumină apare în Ioan, 1:9, care este o aluzie la trei pasaje mesianice, Isaia, 42:6, 49:6 şi 60:1-3. Toate aceste pasaje ar trebui citite în contextul lor, adică Isaia, 42:1-7, prima Cântare a Robului pătimitor al lui YHWH, respectiv Isaia, 49:1-7, a doua Cântare a Robului pătimitor al lui YHWH.28

Eu, YHWH, Te-am chemat ca să dai mântuire, şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina Neamurilor.Isaia, 42:6.

El (YHWH) zice:„Este prea puţin lucru să fii Robul Meu ca să ridici seminţiile lui Iacov şi să aduci înapoi rămăşiţele lui Israel. De aceea, Te pun să fii Lumina Neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile Pământului.”Isaia, 49:6.

Scoală-te, luminează-te! Căci Lumina ta vine, şi Slava lui YHWH răsare peste tine. Căci iată, întunericul acoperă Pământul, şi negură mare popoarele; dar peste tine răsare YHWH, şi Slava Lui se arată peste tine. Neamuri vor umbla în lumina ta, şi împăraţi în strălucirea razelor tale.Isaia, 60:1-3.

28 Celelalte trei „Cântări ale Robului pătimitor al lui YHWH” sunt Isaia, 50:4-10, 52:13-53:12; 61:1-3.

9

Deci semnificaţia este Lumină = mântuire.Şi chiar şi în această Evanghelie, Evanghelia după Yoħanan, la capitolul 8:12, cu ocazia Praznicului Corturilor, Ħag ha-Sukot, Yeşua face o proclamaţie absolut stupefiantă pentru urechile unui evreu de rând:

Eu sunt lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.Evanghelia după Ioan, 8:12.

Această proclamaţie şi mai ales cadrul în care este ea făcută, evenimentul acela al Praznicului Corturilor şi ceremonialul care avea loc în iudaism vor primi o atenţie specială mai târziu.”

Capitolul al II-lea

PROTO-EVANGHELIA:O RE-EXAMINARE

10

Să trecem acum la studiul Proto-Evangheliei. Întreaga taină a istoriei mântuirii29 şi a ordinii în care se săvâşeşte această mântuire30 sunt desfăşurate în ea şi „ca un sfinx, ea se ghemuieşte la intrarea în istoria sacră…31

I. Traducerea textului biblic

1 Şarpele era mai şiret32 decât toate fiarele câmpului pe care Domnul Dumnezeu le făcuse. El i-a spus femeii:- A zis oare Dumnezeu: „Să nu mâncaţi din orice pom din grădină“? 2 - Putem să mâncăm din rodul pomilor din grădină, i-a răspuns femeia şarpelui, 3 dar Dumnezeu a zis: „Să nu mâncaţi din rodul pomului care este în mijlocul grădinii; nici să nu-l atingeţi, pentru că veţi muri negreşit!“ 4 Dar şarpele i-a zis femeii:- Nu veţi muri nicidecum! 5 Dimpotrivă, Dumnezeu ştie că, atunci când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. 6 Când a văzut că rodul pomului era bun de mâncat, plăcut la înfăţişare şi de dorit să facă pe cineva înţelept, femeia a luat din rodul lui şi a mâncat; i-a dat şi soţului ei, care era cu ea, şi a mâncat şi el. 7 Atunci li s-au deschis ochii, şi-au dat seama că sunt goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut învelitori cu ele. 8 Ei au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin grădină în adierea amurgului33

şi s-au ascuns de Domnul Dumnezeu printre pomii din grădină. 9 Dar Domnul Dumnezeu l-a chemat pe Adam şi i-a zis:- Unde eşti? 10 - Am auzit glasul Tău în grădină, a răspuns el, dar mi-a fost teamă pentru că eram gol; de aceea m-am ascuns. 11 Dumnezeu l-a întrebat:- Cine ţi-a spus că eşti gol? Ai mâncat cumva din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci? 12 - Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie cu mine mi-a dat din pom şi am mâncat, a răspuns Adam. 13 Atunci Domnul Dumnezeu i-a zis femeii:- Ce ai făcut?- Şarpele m-a înşelat şi am mâncat, a răspuns femeia.

14 Domnul Dumnezeu i-a zis şarpelui:

„Pentru că ai făcut aceasta34,Blestemat eşti între toate vitele

29 Termenul teologic consacrat pentru sintagma „istoria mântuirii” este germanul Heilsgeschichte.30 Sintagma teologică consacrată pentru „ordinea mântuirii” este latinescul ordo salutis.31 Franz Delitzsch, Messianic Prophecies in Historical Succession, translated by Samuel Ives Curtiss, Wipf and Stock Publishers, Oregon, USA, 1997, p. 37.32 De fapt, mai subtil. În limba ebraică, termenul folosit pentru „şiret”, (ערום) sună asemănător cu cel pentru „goi” (ערומים), din 2:25.33 Lit.: vântul (adierea) zilei, cel mai probabil cu referire la amurg.34 Aranjarea în formă poetică aparţine autorului rândurilor de faţă.

11

Şi între toate animalele sălbatice;Pe pântece te vei târî

Şi vei mânca ţărână toată viaţa.15 Voi pune duşmănie între tine şi femeie,

Între sămânţa ta şi sămânţa ei35;El îţi va zdrobi capul,

Iar tu îi vei zdrobi călcâiul.“

16 Femeii i-a zis:

„Îţi voi mări mult durerile naşterii;În durere vei naşte copii.

Dorinţa ta va fi pentru soţul tău,Iar el va stăpâni peste tine36.“

17 Iar lui Adam i-a zis: „Pentru că ai ascultat de soţia ta şi ai mâncat din pomul din care-ţi poruncisem să nu mănânci,

Blestemat este pământul din cauza ta;Cu trudă îţi vei lua hrana din el toată viaţa ta.

18 Spini şi mărăcini îţi va da,Iar tu vei mânca din plantele câmpului.

19 Cu sudoarea frunţii tale îţi vei mânca pâinea,Până când te vei întoarce în pământ,

Pentru că din el ai fost luat;Căci ţărână eşti

Şi în ţărână te vei întoarce.“

20 Adam a numit-o Eva37 pe soţia sa, pentru că ea a fost mama tuturor celor vii. 21 Domnul Dumnezeu a făcut haine de piele pentru Adam şi pentru soţia sa şi i-a îmbrăcat.38 Genesa, 3:1-21.

Adevărurile majore ale acestui pasaj au fost interiorizate şi au devenit parte a arhetipurilor umane, iar mai apoi s-au manifestat pe trei planuri majore:

1. pe planul antropologiei culturale şi religioase;2. pe planul ideologiei şi practicii unor religii politice (marxism-leninismul

sovietic şi naţionalism-socialismul german);3. pe planul teologiei, fie ea rabinică, creştină sau mesianică.În acest capitol vom trece în revistă câteva generalităţi despre primele două

planuri, urmând ca în următorul capitol să analizăm mai detaliat cel de-al treilea plan.

II. Genesa, capitolul 3, pe planul antropologiei culturale şi religioase35 Cu referire la sămânţa femeii.36 Sensul în ebraică al celor două versuri este nesigur; sau: dar dorinţa ta va depinde de el; sau: Tu vei dori să-ţi domini soţul, / dar el va stăpâni peste tine.37 Eva (ebr.: Ħavah) înseamnă viaţă.38 Versiunea Noua Traducere Română (NTR), de pe http://www.bibleserver.com/text/Genesa#/text/NTR/Genesa 3

12

Antropologi care cercetează diferite populaţii şi culturi au descoperit că această „vârstă de aur” anterioară Căderii în păcat, din Genesa, capitolele 1 şi 2 a fost prezervată în producţiile literare ale multor popoare, sumero-akkadian, asiro-babilonian, chinez, indian, iranian, grec, etc., în cosmogoniile, teogoniile şi antropogoniile lor.

Mai mult, există fapte comune cu naraţiunea biblică din Genesa 339: şi în aceste culturi răul exista înainte de a fi existat omenirea, dar nu exista în omenire ci, dimpotrivă, exista o perfecţiune a originilor. Cumva, omul a căzut sub puterea răului, pierzând relaţia perfectă pe care o avea cu zeii săi şi s-a alienat de ei; alienarea omenirii de zeii săi e o pierdere teribilă care poate fi întrucâtva atenuată prin expiere, adică îmbunarea divinităţii prin jertfe obligatorii, ofrande voluntare și libații. Căderea în păcat a produs nu numai o alienare „religioasă”, ci şi o alienare socială, o mulţime de racile găsindu-şi obârşia în această Cădere. Franz Delitzsch40 prezintă structura miturilor soteriologice descoperite şi în alte culturi primitive semnificative:

1. exista un Rău demonic personal înainte ca răul să fi pus stăpânire pe om;2. acest Rău demonic personal era puterea ispitei în faţa căreia a căzut omul;3. după Căderea oamenilor, Dumnezeu i-a pedepsit, dar în acelaşi timp a

deschis o cale de mântuire, prin care ei îşi puteau asigura din nou comuniunea cu Dumnezeu;

4. Dumnezeu a pus înaintea lor, ca perspectivă, victoria asupra acelei puteri a ispitei prin intermediul cărora îşi pierduseră comuniunea cu Dumnezeu în Paradis.

În lucrarea „Religiozitatea preistorică” am tratat despre elementele care constituiau principalele obiecte de închinare, acestea fiind aştrii (astrolatria), strămoşii, şerpii (ofiolatria), cultul fertilităţii şi sexualităţii (manifestat sub forma închinării la Zeiţa-Mamă, la falusuri, bucranii, la tauri şi, mai târziu, la ţapi) şi tot acolo am menţionat şi instituirea praznicelor religioase peste care, frecvent, se suprapuneau şi cele agricole. În preistorie – şi nu numai – oamenii au trăit cu nostalgia originilor pierdute, iar această nostalgie a funcţionat şi în privinţa păstrării şarpelui ca entitate de tip divin care trebuie luat în considerare, într-un fel sau altul. Cum ziceam în lucrarea respectivă, ofiolatria s-a manifestat atât în perioada preistorică, precum și în cea istorică din spațiul geografic al Orientului Apropiat Antic. În lucrarea respectivă, am tratat închinarea la şarpe în perioada peristorică, şi am amintit că, în diverse alte culturi, şarpele este reprezentat ca având înzestrări diferite. De exemplu, în zoroastrism Spiritul Rău se numea Ahriman şi era atât reprezentat ca un şarpe, cât şi denumit şarpe, şi prima lui creaţie a fost tocmai un şarpe. Şarpele creat reuşeşte să distrugă pacea şi Paradisul, şi-l doboară pe Yima, domnitorul epocii de aur, adică primul om.41

De asemenea, şarpele poate simboliza fie mitul eternei reîntoarceri (şarpele Ouroboros42), un mit pe larg comentat de Mircea Eliade43, fie, găsit sub forma caduceului,

39 Vezi şi http://en.wikipedia.org/wiki/Panbabylonism40 Franz Delitzsch, op. cit., p. 32.41 Franz Delitzsch, op. cit., p. 33.42 Vezi http://en.wikipedia.org/wiki/Ouroboros43 Vezi, de pildă, Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2011, trad. M. și C. Ivănescu.

13

sau, mai precis, încolăcit pe toiagul lui Aesculap, este simbol al medicinii şi farmacologiei. Gnosticismul ofit44 se bazează pe închinarea la şarpe (şi, probabil, şarpele Glykon45 era un obiect de cult46), precum şi închinarea mayaşilor şi aztecilor la Quetzalcoatl47, şarpele cu pene.

Nici iudaismul nu fusese total imun la închinarea la şarpe, amintim textul din Numeri, 21, care prezintă un moment critic din timpul peregrinărilor din pustie: poporul evreu cârteşte împotriva lui Moşe şi YHWH trimite împotriva oamenilor „şerpi înfocaţi”, care-i muşcă şi-i pedepsesc. La porunca dumnezeiască (Numeri, 21:8), Moşe a făcut un şarpe de aramă, care vindeca oamenii de muşcătura de şarpe atunci când ei se uitau la el. Şarpele avea, deci, nu numai un rol punitiv, ci şi taumaturgic... Însă un text apocrif clarifică situaţia:

Căci Tu le-ai dat un semn al mântuirii, ca să le amintească de porunca Legii (Torah) tale. Cel ce s-a întors spre el [spre şarpele de aramă, n.ns] a fost mântuit, dar nu de ceea ce a văzut, ci de Tine, Mântuitorul tuturor… Tu îi pogori pe oameni până la porţile Şeolului şi-i aduci-napoi…Înţelepciunea lui Solomon, 16:7,8,13.

Astfel că nu ne miră ceea ce ne descoperă Cuvântul sacru privitor la acţiunea regelui Hezekiah care a distrus acest talisman care devenise un substitut, un înlocuitor al adevăratei religii:

…a sfărâmat în bucăţi şarpele de aramă pe care-l făcuse Moşe, căci copiii lui Yisrael arseseră până atunci tămâie înaintea lui: îl numeau „Nehuştan” [bucata de aramă, n.ns].Cartea a doua a Regilor, 18:4.

Rabbi Şlomo Iţħaqi (Raşi, 1040-1105), eminentul comentator al Bibliei şi Talmudului, ne luminează: „A fost numit « Nehuştan », care este un cuvânt depreciativ şi semnifica « Ce nevoie avem noi de asta? Acesta nu e nimic altceva decât un şarpe de aramă… »”

…Să ne reamintim afirmaţia făcută mai sus, aceea că omul este o fiinţă profund religioasă. El vrea să se-nchine, tot ce este în natura sa tânjeşte să se-nchine…

În acelaşi timp, de la Căderea-n păcat, natura omului este aşa de trădătoare încât un obiect lipsit de viaţă poate deveni punctul focal al închinării, chiar dacă e închinare falsă…

III. Genesa, capitolul 3, pe planul ideologiei şi practicii unor religii politice

Mai sus spuneam că adevărurile arhetipale din Genesa, 3 au trecut şi pe palierul ideologiilor şi practicilor unor religii politice. Jean-Pierre Sironneau, profesor emerit de sociologie şi antropologie, rezumă:

44 Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Gnosticism şi http://en.wikipedia.org/wiki/Ouroboros45 Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Glykon46 Cu titlu informativ, merită menţionat un fapt şocant: în lume există oameni (mai ales printre sectele ophiolatrice, de închinători la şarpe) care consideră această catastrofă drept un eveniment fericit... Aceştia, însă, se înşeală amarnic: proto-părinţii L-au dezonorat pe Creator şi au împins lumea în păcat şi dezastru.47 Vezi http://en.wikipedia.org/wiki/Quetzalcoatl

14

Pe de altă parte, altă posteritate, cea a ideologiilor revoluţionare, a reluat, într-un mod mai mult sau mai puţin secularizat, scenariul milenarist; dacă luăm în considerare două ideologii revoluţionare proprii secolului al XX-lea, marxism-leninismul şi naţional-socialismul, regăsim cele patru momente ale scenariului: starea de perfecţiune iniţială, căderea, ruptura mesianică, instaurarea împărăţiei. Comunismul primitiv sau epoca eroică a vechilor arieni sunt echivalente ale Edenului; diviziunea în clase sau amestecul raselor sunt echivalente ale căderii; ruptura revoluţionară violentă evocă acele cataclisme care precedă venirea lui Mesia; instaurarea societăţii fără clase sau a stăpânirii ariene sunt o secularizare a împărăţiei lui Dumnezeu.48

Teoretic, acum, după ce proiectele religiilor politice marxist-leniniste şi naţional-socialiste şi-au demonstrat ineficienţa, omenirea pare să se fi potolit în ceea ce priveşte dorinţa sa abisală de a construi omul nou. Însă aceasta este doar o aparenţă: undeva, în laboratoarele puterii oculte, „trans-omul” îşi aşteaptă momentul în care va apărea pe scena mondială. Despre acest „trans-om” nu are rost să dăm mai multe detalii; cine are urechi de auzit, să audă, iar cine are creier de gândit, să gândească!...

IV. Genesa, capitolul 3, în teologia rabinică antică

A. Genesa, capitolul 3, în Targum-uriPrin căderea în păcat, dulcea părtăşie cu Dumnezeu a fost ruptă, iar omul a

încercat (în mod inutil, spunea regele-psalmist David, Psalmii, 139:7-12) să alerge departe de Faţa lui Dumnezeu, de prezenţa Sa, de şeħinah. Consecinţele căderii au fost intrarea în lume a păcatului, cu tot cortegiul său de boli, suferinţe şi moarte.

Înainte de a vedea ce spun rabinii despre pasajul din discuţie, este necesar să clarificăm ce semnifică termenul Targum, cu care vom opera in extenso. Pentru forma sa de plural vom ignora pluralul evreiesc Targumim, şi vom folosi pluralul românizat Targum-uri.

Trimiterea poporului iudeu în exilul neo-babilonian a avut loc în trei valuri, în anii 605, 597 şi 587 î.e.n. Strămutaţi în Imperiul Neo-Babilonian al împăratului Nabucodonosor sau Nebuħadneţar, iudeii au intrat în contact cu aramaica, lingua franca Asiei de sud-vest, folosită nu doar în diplomaţie şi afaceri, ci şi în relaţiile interpersonale. În scurt timp, evreii au adoptat această limbă, aproape excluzând limba lor natală.

La revenirea lor din deportarea babiloniană („strămutarea”, metoikesia din Evanghelia după Matei, 1:11), evreii au păstrat graiul aramaic. Chiar mai mult, începând cu perioada celui de-al doilea Templu, rabini de binecuvântată memorie au făcut traduceri ale Tanaħ-ului în limba aramaică, adnotând traducerea cu interpretări midraşice, note explicative date de ei. Dacă aş adapta conceptul la cultura neo-protestantă a României anului 2011, aş putea spune că ele erau un fel de „Biblia cu explicaţii”, sau, mai corect, „Biblia de studiu pentru o viaţă deplină”. Să recitim pasajul Genesa, 3:15:

48 Jean-Pierre Sironneau, Milenarisme şi religii moderne, ed. DACIA, Cluj-Napoca, 2006, trad. I. Lascu, pp. 18,19. A se vedea şi comentariul lui Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, edit. HUMANITAS, Bucureşti, 2000, trad. T. Mochi, pp. 21-23, 148-152. Pentru o comparaţie deosebit de izbutită între legionarismul românesc şi comunismul sovietic, a se vedea şi http://www.revista22.ro/generatia-27-intre-holocaust-si-gulag-i-368.html

15

ואיבה ׀ אשית בינך ובין האשה ובין זרעך ובין זרעה הוא ישופך ראש ואתה תשופנו עקב׃ ס

15 Voi pune duşmănie între tine şi femeie,Între sămânţa ta şi sămânţa ei49;

El îţi va zdrobi capul,Iar tu îi vei zdrobi călcâiul.“

Să vedem interpretările date acestuia în operele rabinilor, aducându-ne aminte că ele sunt interpretări, nu sunt cuvintele inspirate ale Scripturii: Targum-urile aramaice şi sinagoga antică descopereau aici o profeţie mesianică centrală! Lucrul acesta-l fundamentăm prezentând textele relevante:

Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, şi între fiul tău şi fiul ei. El îşi va aduce aminte ce i-ai făcut la început, iar tu-l vei respecta la sfârşit.Targum Onkelos, care este Targum-ul oficial pe Torah.

Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, şi între sămânţa fiului tău şi sămânţa fiilor ei. Şi se va întâmpla: când fiii femeii vor respecta poruncile Torei, ei vor fi pregătiţi să-ţi izbească capul. Dar când ei vor părăsi poruncile Torei, tu vei fi gata să le muşti călcâiul. Cu toate acestea, pentru ei va exista un medicament, în timp ce pentru tine nu va exista nici un medicament. Şi ei vor găsi un remediu pentru călcâi în zilele Regelui-Mesia.50

Targum Pseudo-Jonathan.

Acest citat provine din Targum Pseudo-Jonathan, care cuprinde „mult material agadic colecţionat din surse variate târzii, ca Midraş Rabbah, precum şi din material mai timpuri din Talmud.”51

Vom cita şi din Targum-urile palestiniene. Acestea constau din trei grupe de manuscrise, Targum Neofiti I, Targum-ul Fragmentar şi Targum-ul Fragmentar din geniza din Cairo.

Dintre acestea, Targum Neofiti este de departe cel mai voluminos, acoperind toate cărţile Pentateuħului.52 Pentru Genesa, 3:15, el redă după cum urmează:

Şi voi pune vrăjmăşii între tine şi femeie, şi între fiii tăi şi fiii ei. Şi se va întâmpla: când fiii ei vor ţine Legea şi-i vor pune poruncile în practică, te vor ţinti şi te vor izbi în cap şi te vor omorî; dar când vor părăsi poruncile Legii, îi vei ţinti călcâiul şi-l vei vătăma şi-l vei îmbolnăvi. Pentru fiul ei, va exista totuşi un remediu, dar pentru tine, şarpe, nu va exista remediu. Ei vor face pace în viitor, în ziua Regelui-Mesia.Targum Neofiti.

Targum-ul Fragmentar „constă dintr-un mare număr de fragmente care au fost împărţite în zece manuscrise. El spune cam acelaşi lucru ca şi Targum Neofiti, întrucât s-ar prea putea să fie o citire cu variante a respectivului Targum, dar mai face şi un joc de cuvinte interesant între „călcâi” şi „sfârşit”, aqev însemnând „călcâi”, şi iqvah, „final, sfârşit.”

49 Cu referire la sămânţa femeii, cf. NTR.50 http://targum.info/pj/pjgen1-6.htm51 http://en.wikipedia.org/wiki/Targum_Pseudo-Jonathan52 http://en.wikipedia.org/wiki/Targum

16

Şi va fi aşa: când fiii femeii vor respecta Torah şi-I vor împlini poruncile, ei vor ţinti să-ţi izbească capul şi să te omoare. Şi când fiii femeii vor uita preceptele Torei şi nu-i vor ţine poruncile, tu vei ţinti să-i muşti de călcâi şi să-i vatămi. Cu toate acestea, va exista un remediu pentru fiii femeii, în timp ce pentru tine, şarpe, nu va exista nici un remediu.Totuşi, iată, se vor îmbuna unii pe alţii la sfârşitul zilelor, în zilele Regelui-Mesia.Targum-ul Fragmentar.

În comentariile lor, rabinii încercau să dea semnificaţie fiecărui detaliu individual din Torah. Ca atare, vom citi textul prin perspectiva lor, întrebuinţând aceeaşi metodă, mai mult sau mai puţin, descoperind ce semnifică sămânţa, ce semnificaţie are şarpele, ce înseamnă zdrobirea, când şi cum va avea ea loc.

B. Sămânţa (זרעה) femeii în teologia rabinică anticăDeclaraţia nr. 1: rabinii din antichitate înţelegeau că termenul „sămânţă”

desemnează un personaj fizic şi istoric concret, nu o entitate difuză.Facem această afirmaţie având în vedere metoda denumită notarikon, folosită în

Qabalah: această metodă considera fiecare literă a unui cuvânt ca fiind litera iniţială a unui alt cuvânt. Spre exemplu, cele trei litere evreieşti care formau numele „Adam” ((ארמ erau interpretate ca făcând referire la Adam, David şi la Mesia. În felul acesta, Mesia, o persoană istorică, precum Adam şi David, va corecta căderea lui Adam.

Poate că unii se vor grăbi să afirme că opera mistică şi speculativă denumită Qabalah este o creaţie de prin anii 1100 e.n. Le-am sugera să nu se grăbească cu periodizarea aceasta. Mircea Eliade făcea un comentariu în acest sens, zicând că „…riscăm, de exemplu, să confundăm apariţia unei credinţe cu data când este ea clar atestată pentru prima dată”, iar la nota de subsol, el continua: „Aplicată riguros, această metodă ne-ar determina să considerăm ca dată a apariţiei basmelor germanice anii 1812 – 1822, anii publicării lor de către fraţii Grimm.”53 Or, rudimente speculative de tip cabalistic existau deja din timpul lui Iisus din Naţereth. Ca atare, nu se poate spune că proiectez, eronat, o idee medievală asupra gândirii rabinice antice, ci mai degrabă gândirea rabinilor din antichitate au condus la concretizarea lucrării Qabalah în Evul Mediu.

Însă argumentul nostru este chiar mai fundamentat pe Declaraţia nr. 2.Declaraţia nr. 2: rabinii din antichitate înţelegeau că „sămânţa femeii” este o

persoană cu atribuţii speciale, un „uns al lui YHWH”, un Mesia şi, chiar mai mult, un rege. Să vedem elementele pe care se fundamentează această declaraţie.

Rabini de binecuvântată memorie din antichitate erau conştienţi de faptul că sintagma „sămânţa femeii” era unică în Biblie. Această „sămânţă” a jucat un rol important în scrierile lor, şi aceasta cu atât mai mult cu cât, la un moment dat, se vor stabili conexiuni între „sămânţa femeii” şi „sămânţa lui Avraham”. De pildă, am văzut Targum-urile care, privitor la Genesa, 3:15, afirmau că dacă sămânţa femeii va respecta Torah, adică Legea, va fi în poziţia, sau va avea capacitatea, de a zdrobi capul Şarpelui.

În plus, textul biblic ulterior, din Genesa, 4:25, spune: „Dumnezeu mi-a dat o altă sămânţă în locul lui Abel.” Cu privire la acest verset, Huna, amora babilonian din generaţia a doua (216-297 e.n.), spune: „Dumnezeu a pregătit « o altă sămânţă » dintr-un alt loc, şi el este Regele-Mesia” (Ruth Rabbah, 8). Iar Rabbi Tanhuma, „amora

53 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, ed. Universitas, Chişinău, Moldova, 1992, trad. C. Baltag, p. 5.

17

palestinian din secolul al IV-lea, foarte prolific autor de texte hagadice”, despre care s-a spus că era „pecetea Midraş-urilor”, îl îngână, parcă: „aici avem « o altă sămânţă » dintr-un alt loc. Şi cine este acesta? Este Regele-Mesia” (Băreşit Rabbah, 23).

În Genesa, capitolul 38, va apărea un personaj, Pereţ, fiul lui Yehudah (Iuda). Mai târziu în cuprinsul acestei lucrări vom vedea mai multe detalii despre el, dar până atunci inserăm următorul text, care aminteşte de „o altă sămânţă dintr-un alt loc” şi care proclamă o stare nouă de lucruri:

Aceasta este istoria lui Pereţ şi ea are o semnificaţie profundă… Când Cel Sfânt a creat lumea Sa, nu exista încă Îngerul Morţii… Dar când Adam şi Eva au căzut în păcat, toate generaţiile au fost stricate. Când Pereţ s-a ridicat, istoria a început să fie împlinită prin el, pentru că prin el urma să vină Mesia, şi în zilele lui urma Cel Sfânt să facă astfel încât moartea să fie înghiţită, după cum este scris: « El va nimici moartea pe vecie » (Isaia, 25:8).Şemoth Rabbah, 30.

Mai mult, când vorbeşte despre v. 18 din Ruth, capitolul 4, Midraş-ul scris pe baza acestei cărţi biblică vorbeşte despre „ruda răscumpărătoare” şi asociază conceptul de „sămânţă” cu Mesia.

Declaraţia nr. 3: rabinii din antichitate înţelegeau că Mesia nu doar că are misiunea de a nimici moartea şi de a mântui rămăşiţa credincioasă, dar trebuie şi să restaureze întregul Univers.54

Să vedem elementele pe care se fundamentează această declaraţie.În Şemoth Rabbah, 30, din care mai sus am inserat un pasaj, nu se vorbeşte doar

despre o nouă stare de lucruri, fie ea chiar şi timpul acela fericit când „moartea va fi nimicită pe vecie”, ci se sugerează chiar mai mult: că întregul Univers va fi restaurat.

Lucrurile pe care Dumnezeu le-a creat desăvârşite [spune Şemoth Rabbah 30] s-au stricat [נתקלקלו] când a păcătuit omul şi nu vor fi restaurate până ce vine fiul lui Pereţ...

…acest fiu al lui Pereţ fiind Mesia din tribul lui Yehudah, vezi şi Genesa, 38:29. Conform acestei rostiri, Mesia este atât Mântuitor cât şi Restaurator. Ce înseamnă aceste prerogative, vom vedea concret când vom trece la textele sacre ale Noului Testament (cărţile Legământului Înnoit).

Conform rabinilor, Mesia va zdrobi capul Şarpelui în timp ce va efectua şi tiqun ha-olam, adică „reparaţia sau restaurarea lumii”. Rabinii se bazau pe Daniel, 9:24, care descrie misiunea mesianică de restaurare a lumii constând în: „…încetarea fărădelegilor, ispăşirea păcatelor, aducerea neprihănirii veşnice…” În felul acesta urma „Sămânţa femeii” să zdrobească capul Şarpelui.

C. Vremurile sfârşitului şi Mesia în teologia rabinică anticăDeclaraţia nr. 4: pentru rabinii din antichitate tot ceea ce Targum-urile

denotau ca fiind „vremurile sfârşitului” (aħrit ha-yamim), avea o aromă mesianică. Elementele pe care se fundamentează această declaraţie sunt următoarele:

1. Targum-ul ierusalimitean (Targum Yeruşalmi) atrage atenţia asupra vremurilor finale atunci când interpretează versetul ca: „Vor face pace în

54 Mai târziu vom vedea şi opinia creştinilor şi a mesianicilor despre această declaraţie.

18

final, la încheierea sfârşitului zilelor, în zilele Regelui-Mesia.” Termenul aramaic pentru „a face pace”, şefiyuta, aminteşte termenul ebraic „a zdrobi”, yeşufħah, şi unii aramaişti acceptă traducerea „În final, în zilele Regelui-Mesia, el va fi rănit în călcâi.” Vindecarea călcâiului muşcat de şarpe va avea loc, deci, la sfârşitul zilelor, în zilele Regelui-Mesia.

2. Cea mai obişnuită tâlcuire printre rabini a acestui verset este ilustrată de interpretarea lui Jonathan: „« Ei vor fi vindecaţi (de muşcătura şarpelui) » înseamnă că ei vor primi un antidot. « Vor face pace » înseamnă « pace şi siguranţă ». Iar « El va fi vindecătorul lor în viitor, în zilele lui Mesia » înseamnă că va fi pace şi odihnă.” (Vezi şi S.H. Levey, The Messianic Exegesis of the Targum, în legătură cu Genesa, 3:15.)

3. Targum-urile accentuează faptul că Mesia va veni „în vremurile sfârşitului”. Termenul aramaic be-Iqva („la sfârşit”), aminteşte de sintagma „iqvoth meşiha”, care înseamnă „paşii lui Mesia”. Talmud-ul conţine o discuţie extinsă privitoare la aceşti paşi mesianici, semne ale sfârşitului vremurilor, despre care vom vorbi o dată viitoare.

4. Între 1160 şi 1235 a trăit Radaq, Rabbi David Qimhi. S-a spus că fără el, Legea nu poate fi pricepută55. Pornind de la Isaia, 2:2, afirma şi el, în ton cu alţii, că „oriunde se menţionează « zilele de pe urmă », se face referire la zilele lui Mesia.” (Mikraoth Gedoloth asupra Isaia, 2:2). Lucrul acesta se poate vedea atat în interpretarea Proto-evangheliei, cât şi a profeţiilor din Tanaħ, care conţin vreun termen ce se referă la „zilele de pe urmă”.

D. Şarpele ( ה נחש ) în teologia rabinică anticăPână acum am încercat să decelăm „Sămânţa femeii” şi s-o tratăm, în prima fază

cel puţin, separat de vremurile sfârşitului. Acum ne vedem siliţi să schimbăm oarecum modul de studiu, pentru că personajul şarpelui nu poate fi decelat, vorbind despre el separat de acţiunea zdrobirii capului său, şi încă separat despre modul şi timpul în care va avea ea loc; textele rabinice nu permit această deconstruire. Mai degrabă, le vom examina împreună.

Declaraţia nr. 5: rabinii din antichitate au stabilit că în spatele reptilei vorbitoare din Genesa 3, stătea שטן ha-Satan, diavolul, întruchiparea răului absolut.

Iudaismul rabinic antic considera că şarpele nu era acea reptilă primordială, pe care Abel, sau Seth, sau vreunul dintre copiii femeii urma s-o întâlnească şi să-i zdrobească craniul, în timp ce-i era vătămat călcâiul, ci rabini de memorie binecuvântată ştiau că termenul „şarpe” îl viza pe Satan. Declaraţia noastră se fundamentează, de exemplu, pe un pasaj din cartea apocrifă Înţelepciunea lui Solomon, scrisă în secolul al II-lea î.e.n., care spune că „Din cauza geloziei/invidiei lui Satan, moartea a intrat în lume” (2:27).

V. Genesa, capitolul 3, din perspectiva teologiei mesianice

55 Art. „Kimhi”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, ed. Hasefer, Bucureşti 2000, trad. V. Prager, C. Litman, Ţ. Goldstein.

19

După ce am văzut puţintel din modul în care Genesa 3 a fost abordată de rabinii evrei din antichitate, să vedem acum cum a fost şi este ea interpretată de oameni care au parte de experienţa existenţială a întâlnirii cu Yeşua Noţri, Iisus din Naţereth. Dintre ei, unii, extrem de puţini, dar cei mai semnificativi (apostolii creştinătăţii sau persoane de încredere din anturajul lor) au scris opere literare care, în timp, au fost canonizate şi au ajuns să constituie corpus-ul Noului Testament, sau cărţile Legământului Înnoit. Având credinţa că Duhul Sfânt care l-a inspirat pe Moise să scrie cartea Genesa este Acelaşi Duh Sfânt care i-a inspirat şi pe apostoli să-şi consemneze memoriile sau să scrie epistole, putem purcede la lecturarea capitolului 3 din Genesa în cheie apostolică.

În acelaşi timp, când analizăm Genesa 3, ne amintim, ca regulă hermeneutică de bun simţ, că Dumnezeu a călăuzit spre consemnarea cuvintelor Sale în forme literare pe care cultura umană este capabilă să le recepteze ca mesaj scris, le poate citi şi înţelege analizând formele literare şi culturale existente atunci, şi descifrând mesajul care viza un anumit Sitz im Leben. Sau, aşa cum scria Beniamin Fărăgău:

…Dumnezeu a vorbit ca să se facă înţeles. Iar pentru aceasta, El S-a folosit de codul limbii, în toată frumuseţea şi complexitatea lui, şi de codul culturii pe care limba a creat-o în spaţiul geografic al celor cărora le-a vorbit Dumnezeu, în perioada istorică respectivă.56

Prin urmare, pentru a analiza cât mai precis acest capitol din cartea „Începuturilor”, vom spune câte ceva despre genurile literare întâlnite aici şi tâlcul pe care ni le transmit ele.

A. Genesa, capitolul 3: forme literare

Din punct de vedere al formei, textul sacru înfățișat aici prezintă aspecte literare, sau, mai exact, trăsăturile genului epic: are acţiune, la care participă personaje, iar modul dominant de expunere este naraţiunea, care se împleteşte cu dialogul; astfel, aparţine stilului beletristic.

Textul este scris atât în proză (v. 1-14a, 16a, 17a, 20, 21), cât şi în versuri (14b, 15, 16b, 17b-19). În proză, după cum se ştie, se întâlnesc mai puţine figuri de stil decât în poezie.

Teoria literaturii numeşte „operă literară” „scrierea în versuri sau în proză, care porneşte de la un fapt real pe care-l îmbracă cu elemente imaginare, trezind în cititor emoţii puternice”. În pofida acestei definiţii aplicabile literaturii laice, textul de faţă este, totuşi, operă literară. Facem această afirmaţie fundamentându-ne pe două argumente:

1. chiar dacă nu conţine elemente imaginare, poate fi numit literatură, având în vedere modul de formare a acestui cuvânt, derivare cu sufixul „–tură” de la cuvântul de bază „literă”. Aşadar, conceptul „literatură” înseamnă tot ce este scris;

2. prezenţa figurilor de stil şi a imaginilor artistice este o caracteristică specifică textului literar.

Am notat aceste chestiuni tehnice pentru a face următoarea afirmaţie categorică: în pasaj nu este vorba absolut deloc despre un mit, şi nici măcar despre metafore sau personificări, ci despre acţiuni reale şi personaje reale. Vom clarifica alte detalii pe parcurs.56 Beniamin Fărăgău, Shema Israel!, ed. LOGOS, Cluj-Napoca, 1994, p. 177.

20

B. Genesa, capitolul 3: cadrul general

Mai întâi, trebuie să ne amintim rostirea Creatorului din Genesa, 2:16,17, aceasta având relevanţa sa:

16 Domnul Dumnezeu i-a poruncit lui Adam:„Poţi să mănânci din orice pom din grădină, 17 dar din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci, pentru că în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit!“57

În pasaj avem o permisiune care oferă abundenţă, precum şi o poruncă cu o faţetă prohibitivă şi cu un avertisment predictiv foarte grav. Traducerea „vei muri negreşit” reproduce textul ebraic care spune: moth tamuth, adică „de moarte veţi muri”, deci un verb la forma sa intensivă.

Capitolul 3 din Genesa a fost redat mai sus, deci nu-l vom insera din nou, dar anterior exegetării profeţiei mesianice din capitolul 3 trebuie să re-lecturăm capitolele 1 şi 2 din Genesa. Recitindu-le, ne scufundăm adânc în străfundurile noastre, deşteptăm amintiri străvechi şi nelămurite, dar întipărite în abisurile fiinţei noastre, redevenim contemporani cu Pământul nou creat, vedem cum el scânteiază în lumini multicolore şi miroase a proaspăt, iar natura ni se înfăţişează în toată frăgezimea ei feciorelnică. Răul, durerea, bolile, întristarea, violenţa, moartea, nu intraseră în lume, domnea tihna, totul era „vis şi armonie”, vorba poetului... În acest mediu idilic, Creatorul avea o relaţie strânsă cu omul creat de El, o părtăşie caldă cu făptura mâinilor Sale.

Ajungând cu lectura în capitolul 3, am văzut că ni se istorisea tragedia căderii în păcat a proto-părinţilor noştri. Şarpele vorbeşte, ispitind-o pe femeie: „femeia a văzut” (v. 6)… Înainte, văzuse văzând, acum vedea poftind şi fantazând. Capacitatea de a izvodi închipuiri şi de a meşteşugi fantasme era stârnită în ea… Ea păşise într-altă lume înainte de a păşi într-o altă lume… Pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi de dorit pentru a deschide cuiva mintea… Se răsculau şi se învălmăşeau în ea, cerându-şi dreptul la existenţă, trăiri noi, plăceri gustative, estetice, intelectuale… sau, denumite biblic, pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii (I Ioan, 2:16).

Fructul pomului gnozei, oricare ar fi fost acela, rodie, lămâie, smochină, strugure, măr, trebuia însuşit, melodiile lăuntrice se unduiau: „Gustaţi şi vedeţi ce bun este fructul!...”58

’Işah-femeia se lasă sedusă, încalcă porunca prohibitivă şi mănâncă din fructul pomului gnozei. Mai mult, îl îndeamnă pe ’iş-bărbatul din care fusese plăsmuită să se împărtăşească şi el.

În acest moment, apare Căderea, cu consecinţele sale multiple şi dezastruoase: încălcarea poruncii dumnezeieşti duce la sfărâmarea ireparabilă a inocenţei iniţiale, cunoaşterea intuitivă (gr., oida) se refugiază dinaintea cunoaşterii experimentale, gnostice, iar în sufletele proto-părinţilor irump sentimente amestecate: ruşine, alienare familială şi socială.

57 Versiunea Noua Traducere Română (NTR), de pe http://www.bibleserver.com/text/Genesa#/text/NTR/Genesa258 Îndemnul corect era „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul!” (Ps. 34:8.)

21

Următoarea acţiune săvârşită de proto-părinţii noştri, Adam şi Eva, este la fel de îngrozitoare: termenul ħagor (Strong 2290) tradus aici drept „învelitori”, care semnifică mai degrabă „acoperitori” arată incontestabil faptul că, o dată ce şi-au dat seama de goliciunea lor, ei au încercat s-o acopere şi să revină la Dumnezeu conform planului născocit de gândirea lor şi prin propriile lor forţe.

Să spunem lucrurile altfel: DUPĂ RUPEREA DE DUMNEZEU, NĂSCOCIREA UNUI PLAN PENTRU ACOPERIREA ŞI „CÂRPIREA” DEZASTRULUI, PENTRU APROPIEREA DE DUMNEZEU PRIN EFORTURI PROPRII ŞI NEVOINŢA PERSONALĂ ÎN VEDEREA MÂNTUIRII, SEMNIFICĂ PRIMELE MANIFESTĂRI ALE RELIGIEI ANTROPOCENTRICE PĂGÂNE, CARE-L MÂNĂ PE OM SPRE TRUDA DEZNĂDĂJDUITĂ ŞI FALIMENTARĂ DE A SE MÂNTUI PRIN FAPTE!

Apogeul acestei religii antropocentrice păgâne, rod al răzvrătirii, este format din două culmi: prima culme este aceea a politeismului, iar cealaltă este cea a persecutării – într-o formă sau alta – a celor care au credinţe religioase diferite.

Genesa, 4:3,5-8, la fel ca şi Genesa, 10:8-12 şi 11:1-9, confirmă prima culme a acestei religii antropocentrice păgâne.

La secole după aceste întâmplări, un rabin evreu, unul din mai-marii partidei „nazarinenilor”, Şa’ul din Tarsul Ciliciei, căruia creştinii îi spun apostolul Pavel, încapsula în câteva versete nişte adevăruri inspirate şi majore:

19 … ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci Dumnezeu le-a arătat. 20 De la crearea lumii, însuşirile Lui invizibile – puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui – au fost percepute clar, fiind înţelese din ceea ce a fost creat, pentru ca ei să fie fără scuză, 21 pentru că, deşi L-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu L-au slăvit ca Dumnezeu şi nici nu I-au mulţumit, şi astfel gândirea lor a devenit fără folos, iar mintea lor nesăbuită s-a întunecat.

22 Pretinzând că sunt înţelepţi, au înnebunit 23 şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o imagine făcută după asemănarea omului muritor, a păsărilor, a patrupedelor şi a animalelor mici59. 24 De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, ca să urmeze poftele inimilor lor, dezonorându-şi astfel trupurile între ei. 25 Ei au schimbat adevărul lui Dumnezeu într-o minciună şi s-au închinat şi au slujit creaţiei în locul Creatorului, Care este binecuvântat în veci, amin!60 Epistola lui Pavel către romani, 1:19-25.

Redăm un scurt comentariu privitor la căderea în păcat şi derapajul spre politeism, comentariu scris de mitropolitul ortodox Irineu Mihălcescu, care a cunoscut păgânismul:

Dar prima pereche de oameni ieşită din mâna lui Dumnezeu a călcat voia Lui şi s-a înstrăinat de El. Ca urmare a acestui păcat numit originar, mintea li s-a întunecat, inima s-a pervertit şi voinţa li s-a slăbit. Aceste triste urmări ale păcatului au mers crescând, încât

59 1:23 Sau: animalelor care mişună; sau: animalelor care se târăsc; termenul ebraic tradus în greacă face referire la toate celelalte animale mai mărunte, distincte de vite şi de animalele sălbatice mari; de asemenea, termenul poate include şi insectele (vezi Gen. 1:24 şi nota). N. tr.60 Noua Traducere Română a Bibliei, disponibilă pe http://www.bibleserver.com

22

omenirea străveche a ajuns în scurtă vreme într-o stare de decădere generală. În această stare, oamenii au uitat că Dumnezeu este Unul, că este Duh şi că este Creatorul şi Pronietorul şi, cu mintea lor întunecată şi rătăcită, şi-au făcut mai mulţi dumnezei şi i-au înfăţişat sub chip omenesc şi de animale sau, ceea ce este şi mai grav, au îndumnezeit şi ceea ce era neînsufleţit în jurul lor sau deasupra capului lor, ca: râuri, lacuri, izvoare, mare, arbori, stânci, vântul, ploaia, fulgerul, tunetul, soarele, luna, stelele, lumina, întunericul etc.Aşa s-a ajuns de la monoteismul primitiv curat şi spiritual, la politeismul cu toate formele lui: zoolatrie, fiziolatrie, astrolatrie, la animism şi fetişism (…)61

Astfel, mitropolitul Irineu se asociază concepţiei denumită „protomonoteism”, solid fundamentată de Wilhelm Schmidt, care a strâns o cantitate imensă de date şi care în timp de 24 de ani (1912-1936) a scris o carte monumentală, Der Ursprung der Gottessidee.62 W. Schmidt susţinea existenţa unui protomonoteism, a unui monoteism primitiv care a degenerat treptat, lăsând numai fiinţe supreme foarte risipite şi nişte mari zei, recuperaţi în variate tipare religioase şi în încercări de încropire a unor sisteme teologice.

În ceea ce priveşte a doua culme a acestei religii antropocentrice păgâne, rod al răzvrătirii, spuneam că ea este demascată de persecuţiile aplicate de păgâni celor care aveau alte credinţe religioase. Cititorii care doresc să afle mai multe despre formele de manifestare ale păgânismului au la dispoziţie o multitudine de surse, printre care se află şi istoria Bisericii (sau, mai bine scris, a „Bisericii”), unde le recomandăm analizarea sutelor de mii de crime pe care această instituţie le-a săvârşit de-a lungul veacurilor.

Ceea ce ei încă nu ştiau atunci, dar urmau să descopere, este că vor exista şi alte consecinţe ale căderii: entropia dăduse buzna în lume şi în omenire, rasa umană devenise sclava legii sau a principiului păcatului şi a morţii (Rom. 5:12-7:25), peste ea se va prăvăli în toată groaza ei ISTORIA, cu întreg cortegiul său de păcate, de rele, de dureri, de boli, de întristări, de suferinţe, de violenţe, de războaie şi de morţi, şi însăşi natura, în întregime, fusese supusă deşertăciunii (Rom. 8:20).

…Acum, nu vrem să ne lăsăm cititorii cuprinşi de deznădejde, ci dorim să le ridicăm privirile din ţărână spre minunatul nostru Dumnezeu care, cu înţelepciune şi dragoste, a urzit căi de îndreptare a dezastrului şi de restaurare nu doar a omului, ci a întregului Univers pângărit de păcat. Astfel, profeţiile mesianice, ca un caleidoscop minunat, ne vor înfăţişa o înnoire a tuturor lucrurilor: Răscumpărătorul promite o restaurare a omului la un nivel de puritate şi de sfinţenie mult superior primului!

Să exemplificăm: proto-părinţii noştri, Adam şi Eva, s-au întinat păcătuind şi chipul omului, făcut după asemănarea cu Dumnezeu, a fost grav desfigurat; profeţiile mesianice, pe de altă parte, ne vor desluşi felul în care spiritul uman, pângărit de păcat, va primi iertare de la Cel Îndurător, va fi purificat de Cel Preasfânt şi va avea din nou o dulce părtăşie cu Creatorul şi Răscumpărătorul său.

61 Mitropolit Irineu Mihălcescu, Teologia luptătoare, ed. a doua, Edit. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994, p. 19. (Regretabilă moartea în condiţii misterioase a acestui teolog...).62 Despre metoda antropologică a lui Wilhelm Schmidt se poate citi în Handbuch der Methode der kulturhistorischen Ethnologie (1937), iar cititorii de limbă engleză pot găsi concepţiile sale în The Origin and Growth of Religion (1931), în High Gods in North America (1933) şi în Primitive Revelation (1939).

23

Prin Căderea în păcat, gândirea omului a fost pervertită, voinţa i-a fost înrobită şi sentimentele învălmăşite. Profeţiile mesianice, pe de altă parte, vor expune modurile în care sufletul omului va fi tămăduit şi suferinţele alinate.

După dezastrul din Grădina Eden, alimentaţia omului a fost modificată, bolile au dat buzna în trupul omului şi putreziciunea morţii l-a invadat ca o cangrenă. Profeţiile mesianice ne vor arăta chipurile în care bolile trupeşti vor fi lecuite, alimentaţia, schimbată, iar moartea, înfrântă.

La secole după păcatul originar, limba oamenilor a fost încurcată, iar comunicarea inter-personală a devenit confuză. Profeţiile mesianice, însă, ne aduc nădejdea în restabilirea clarităţii comunicării.

După Căderea în păcat, orice acţiune omenească este înfăptuită sub rânjetul malefic al lui Satan şi al cohortelor sale demonice. Dar această stare de lucruri nu va rămâne aşa: profeţiile mesianice ne făgăduiesc că Regele-Mesia, Unsul lui Dumnezeu, nu doar că va face de ruşine stăpânirile şi autorităţile demonice despuindu-le de puterea lor, şi nu doar că va zdrobi capul şarpelui-diavol, printr-o victorie triumfătoare, dar va şi repara distrugerile produse de acesta şi va reaşeza toate lucrurile. Toate acestea vor duce la manifestarea finală a unicei comunităţi de credinţă şi închinare, adevărata Biserică.

Pe plan pământesc, profeţiile vor demonstra modul în care vor fi reinstaurate Constituţia şi legislaţiile regatului mesianic; vom vedea felul în care rămăşiţa copiilor lui Avraham se va întoarce în Ţion.

Profeţiile mesianice ne arată că zidirea aceasta, Creaţia (rezultatul pasiv al actului de creaţie activă), atât cea însufleţită, cât şi cea neînsufleţită, va fi readusă la esenţa sa iniţială. Creaţia se va supune din nou omului, dar, de data aceasta, Cel care stăpâneşte peste ea este nu doar un om, ci chiar Dumnezeul făcut Om, şi El domneşte de pe un tron care…are forma crucii…

Şi, în sfârşit, profeţiile mesianice ne arată modul în care timpul, lecuit de sine însuşi, va păşi în veşnicie.

Profeţiile mesianice sunt jaloanele pe care le avem în scrutarea viitorului ÎNSUFLEŢIŢI DE NĂDEJDE… Acum, însă, reveria fuge de la noi pentru că, deodată, auzim mişcare: SE-AUD PAŞII DOMNULUI VENIND...IAR NOI TOCMAI CĂZUSEM ÎN PĂCAT!

Şi, deodată, prezenţa DOMNULUI, care înainte fusese un motiv de bucurie, acum devine unul de groază: prin căderea în păcat, dulcea părtăşie a omului cu Dumnezeu fusese sfâşiată, Făptura se rupsese de Făcătorul său, de Sursa vieţii şi a fiinţei sale, încercând să alerge departe de Faţa lui Dumnezeu, de prezenţa Sa. Dar…

Cel ce a sădit urechea, s-ar putea să n-audă?...Cel ce a întocmit ochiul, s-ar putea să nu vadă?...Psalmii, 94:8,9.

Cu privire la paşii DOMNULUI, în subcapitolul „Începutul şi obiectul teofaniilor” din cartea sa Messianic Prophecies in Historical Succession, Franz Delitzsch are un comentariu remarcabil:

El vine, într-adevăr, ca un Judecător de care trebuie să te temi, care, cu toate acestea, nu distruge de dragul de a pedepsi, ci, prin mustrări amare, vrea să recâştige ce era pierdut.

24

Şi, semnificativ, Cel care apare Se numeşte Yahweh-Elohim, adică Dumnezeu, ca şi Creator al întregii creaţii şi Desăvârşitor (Vollender) al ei, fiind, adică, Puterea care, finalmente, o umple în întregime cu slavă (I Cor. 15:28), este denumit ;63אלהים şi Dumnezeu ca Răscumpărător, adică Mediator al acestei desăvârşiri (Vollendung) prin păcat şi mânie, este pretutindeni denumit .64יהוה Paşii Săi audibili după Cădere sunt primii Lui paşi făcuţi spre ţelul revelării Sale în trup de carne (I Tim. 3:16), care este restaurarea şi desăvârşirea dragostei dumnezeieşti imanentizate în lume.

La întrebările DOMNULUI, adresate spre pocăinţă, textul sacru ne arată că apar refuzul asumării vinovăţiei personale şi, simultan, încercarea de transferare a vinii asupra altuia.

Căderea în păcat a oamenilor declanşează o avalanşă de judecăţi rostite de Elohim; împotriva şarpelui amăgitor (v. 14) este rostită nu numai o judecată, ci chiar o imprecaţie: şarpele va mânca ţărână. Această expresie nu înseamnă că şarpele va avea o alimentaţie bazată pe minerale şi pe diferite tipuri de sol, preferabil argiloase, ci, în concordanţă cu partea finală a v. 15, se prevesteşte că „va muşca ţărâna” sau, în termenii profetului Mica65, „va linge pulberea”.

În plus, el este plasat într-o relaţie de duşmănie cu femeia, o vrăjmăşie care se va perpetua, trecând de la cei doi la sămânţa lor, pentru ca, mai apoi, vrăjmăşia să culmineze cu două zdrobiri.

La finalul v. 15, şarpele iese din scena vizibilă, rămânând, însă, în culise, după cum vom vedea în altă parte. Apoi Suveranul izgoneşte cuplul primordial din Paradisul pământesc şi închide definitiv posibilitatea întoarcerii în el.

Cum au decurs lucruri după aceea?... Aici putem îngădui închipuirii să zburde: înainte de a părăsi definitiv Paradisul, probabil că ’işah-femeia a mai privit o dată în urmă, plină de regrete, aşa cum, după veacuri, urma să facă şi surata ei, soţia lui Lot, dar fără acelaşi sfârşit tragic.66 Au drumeţit, neştiind încotro s-o apuce, până când soarele a început să apună şi atunci şi-au înjghebat un culcuş. Şi, mai apoi?... Ce s-a întâmplat mai apoi cu proto-părinţii?...

Ne răspunde Georges Simenon, autorul unei serii de cărţi poliţiste unde personajul principal era celebrul comisar Maigret:

Cine ştie dacă nu e asta cea mai veche angoasă din lume? Îmi imaginez primul cuplu, fie că e vorba despre Adam şi Eva în Paradisul terestru, fie despre fiinţe primitive, păroase, căutându-şi pe dibuite drumul spre evoluţia speciei, îmi imaginez primul cuplu, zic, asistând la spectacolul nou şi solemn al soarelui coborând la orizont.Femeia, tremurând, se ghemuieşte în braţele bărbatului şi două perechi de ochi privesc fix astrul de foc înghiţit de adâncuri ducând cu el lumina, căldura, poate viaţa.Noaptea acoperă lumea plină de freamăte tainice şi pot să jur că Eva a murmurat atunci:- Dormi?Bărbaţii au păstrat obiceiul de a nu răspunde imediat la această întrebare.

63 Elohim. În textul original apare cu caractere ebraice. N. ns.64 Aceasta este o libertate pe care suntem obligaţi să ne-o asumăm. Majoritatea termenilor ebraici din textul german nu sunt vocalizaţi. Cu toate acestea, profesorul Delitzsch nu pronunţa niciodată יהוה Iehova, lucru pe care el îl considera o monstruozitate filologică. Însă, în transliterarea pe care el o făcea acestui Nume, el putea doar să recomande studenţilor săi să pronunţe Yahweh sau să urmeze exemplul evreilor, citind Adonai. N. tr. S.I. Curtiss.65 Mica, 7:17.66 Vezi Genesa, 19:26.

25

- Dormi? a repetat ea atingându-i umărul.El a mormăit, ca şi urmaşii lui:- Ce vrei?- Nu ştiu. Mi-e frică.- Frică de ce?Şi Eva a mărturisit, ca şi copiii mei, ca şi ai voştri:- Mă întreb dacă soarele va reveni.E cu totul probabil, după câte cunoaştem astăzi despre om, ca Adam să fi răspuns:- Va reveni, ce tot spui acolo? Dormi!- Eşti sigur?- Sigur.- De ce?Şi el i-a explicat. Nu adevărul, pe care nu-l cunoştea şi pe care, după atâtea secole, nu-l cunoaştem nici noi. Fără îndoială s-a mulţumit, cum fac de atunci mereu bărbaţii, să-i spună o poveste liniştitoare.Aşa a fost, pe scurt, primul roman.67

Curmăm discuţia despre geneza romanului în Genesa pentru a reveni la capitolul 3. Aici trebuie să sesizăm că din pasajul acesta, atât de funebru, ţâşnesc şi raze de lumină. Cu blândeţe, ele adastă asupra sufletelor noastre, ni le mângâie şi ne alină durerile. Crâmpeie din aceste raze vindecătoare sunt înfăţişate în adnotările lui Herbert Lockyer:

…Atragem atenţia asupra faptului că profeţia dumnezeiască a început atunci când Dumnezeu a spus lui Adam şi Evei în grădină: „…din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Genesa, 2:17; cf. 3:3,4). Atunci a fost momentul în care a început testul profetic. Lui Adam, făcut după chipul lui Dumnezeu, şi în inocenţa sa iniţială, în comuniune cu Dumnezeu în ambianţa desăvârşită a Edenului, bucurându-se pe deplin de fiecare binecuvântare şi libertate, i se dăduse şi profeţia dumnezeiască avertizatoare, pentru a nu mânca dintr-un anumit pom. Dar Adam şi Eva au dat greş în împlinirea testului profetic şi s-au înfruptat din rodul interzis al pomului, aducând prăbuşirea şi moartea întregii omeniri, prin respingerea avertismentului profetic. Apoi a fost rostită profeţia preţioasă a răscumpărării prin sămânţa femeii, care păcătuise prima. Prima profeţie a fost un avertisment cu moartea, a doua a fost o promisiune de viaţă.68

Pământul va produce, într-adevăr, spini şi pălămidă (v. 18), roade ale entropiei, dar va da şi ierburi hrănitoare, care vor furniza un aport de hrană la hrana bazată exclusiv pe fructe din grădina din Eden.

Versetul 23 arată, într-adevăr, izgonirea proto-părinţilor, dar versetul 21 ne arată intervenţia expresă a lui YHWH care, înainte de a-i mâna pe oameni în frigul de afară al istoriei, îi şi îmbracă adecvat…. şi îi îmbracă jertfind un animal în locul lor... Pe pământ se zăreşte umbra principiului biblic al substituţiei, când prin jertfa Sa, Altul îi va îmbrăca pe oameni cu Sine...

67 Georges Simenon, L’âge du roman, apud Irina Petraş, Genuri şi specii literare, edit. Demiurg, Bucureşti, 1993, pp. 32, 33.68 Herbert Lockyer, All the Messianic Prophecies of the Bible, Zondervan, Grand Rapids, Michigan, USA, 1973, p. 60.

26

Iar izgonirea proto-părinţilor din Gan Eden, oricât ar fi fost ea de tranşantă, era o binecuvântare deghizată, un act milostiv, căci ar fi fost o tragedie ca proto-părinţii să mănânce din pomul vieţii şi să trăiască veşnic fără posibilitatea de a experimenta reversarea consecinţelor păcătuirii. La milenii după aceea, pomul vieţii va reapărea, dar umbra aruncată de el pe pământ era cruciformă…

Şi, în acest cadru de blesteme şi binecuvântări deghizate, apare versetul 15, pe care teologi trăitori în Biserica post-apostolică, cum ar fi Iustin, Filosoful şi Martirul (cca. anii 160 e.n.) şi Irenaeus (sec. al II-lea e.n.) l-au denumit „Proto-Evanghelia”, adică Evanghelia străveche.

C. Genesa, capitolul 3: acţiune şi personaje

1. Acţiunea văzută din punct de vedere al momentelor subiectului. Undeva mai sus am invitat cititorii să re-lectureze capitolele 1 şi 2 ale cărţii Genesa.

O asemenea re-lecturare ar fi utilă pentru că, adăugată citirii capitolului 3, ne-ar ajuta să vedem aceste trei capitole pliate pe paradigma momentelor subiectului, definită şi explicată de teoria literară ca etapele acţiunii.

Astfel, primul moment al acţiunii este expoziţiunea sau situaţia iniţială. În cazul nostru, ea este constituită de Genesa 1 şi 2.

Al doilea dintre momentele subiectului este intriga sau cauza care declanşează acţiunea. Aici avem Genesa, 3:1-6.

Al treilea moment este desfăşurarea acţiunii, adică prezentarea faptelor generate de intrigă. Pentru a înţelege acest moment, citim Genesa, 3:7-13.

Momentul al patrulea este punctul culminant sau momentul de maximă intensitate, în cazul nostru acesta fiind Genesa, 3:14-19.

Ultimul moment este deznodământul sau situaţia finală, constituită de Genesa, 3:20-24.

Trecem acum la identificarea personajelor din Genesa, capitolul 3.

2. Personajele din Genesa, 3.

2.1. Identitatea şarpelui edenicSarcina noastră de a stabili identitatea şarpelui este uşurată de descoperirile

teologice făcute de rabinii evrei din antichitate; nici nu se putea altfel, întrucât iudaismul este matricea credinţei creştine şi mesianice.

Astfel, după cum am văzut, Înţelepciunea lui Solomon, 2:27, de pildă, stabileşte că şarpele era Satan.

În această lucrare, noi prezentăm aceeaşi concluzie, dar nu pentru că am fi acceptat dogmatic descoperirile rabinice, ci pentru că la ele se mai poate ajunge pe încă două căi, demascându-l pe şarpe şi dezvăluind faptul că el era, de fapt, Satan împieliţat. Cele două căi sunt următoarele:

a. calea celor patru argumente circumstanţiale şi a textelor din Vechiul Testament;

b. calea afirmaţiilor concrete din Noul Testament.

27

Să le examinăm pe rând.

a.Calea celor patru argumente circumstanţialeMai întâi de toate, pornim de la afirmaţiile literale ale textului; oricât ar părea de

simplu, şarpele era…şarpele, adică acea reptilă primordială creată de Dumnezeu, despre care Creatorul spusese că „era bună”. Şarpele din Genesa, 1:25, era o biată reptilă fojgăitoare, care se târa pe pântece şi era integrat în ecosistem: el făcea parte din regnul animal, i se îngăduise o alimentaţie luată din regnul vegetal (Gen. 1:30) şi era subordonat regnului uman şi, prin acesta, lui Dumnezeu. Cu foarte puţin timp înainte, şarpele trecuse prin faţa omului primordial în acea colosală defilare din Genesa, 2:19,20 şi omul, cu capacitatea sa intelectuală uluitoare, proaspătă şi ne-degenerată, îl denumise printre alte mii de specii de animale şi îl reţinuse ca existent în subordinea lui.

Deci, şarpele era, mai întâi de toate, şarpe. Dar versetul 1 din Genesa 3 ridică o chestiune foarte interesantă, întrucât spune că şarpele era arum (ערום). Acest termen arum este mai greu de tradus, el fiind o capacitate care ţine nu numai de intelect, ci şi de afecte şi de personalitate. Arum presupune a avea nu numai un coeficient de inteligenţă sporit, eventual şi de inteligenţă emoţională, ci şi isteţime, creativitate, o gândire fluidiformă, speculativă, euristică, capacitatea de a jongla cu conceptele. Când arum (phronimos, în greaca Septuagintei) are un vector moral pozitiv, proprietarul său uman este subtil sau isteţ. Când arum este orientat negativ, posesorul său este şiret sau viclean.

Chiar dacă am face abstracţie de conotaţiile negative (viclean, şiret) sau pozitive (subtil, isteţ) ale termenului arum, şarpele avea o capacitate intelectuală superioară. Însă, una dintre întrebările care se ridică în dreptul versetului 1 din Genesa 3 este, desigur, următoarea: o dată ce animalele create, chiar dacă nu gândeau raţional, erau bune, cum de şarpele avea gândire, şi încă o gândire arum?... Rezultă argumentul circumstanţial nr. 1: şarpele era mai mult decât un simplu şarpe.

Apoi, textul sacru spune că şarpele vorbeşte. Este un fapt surprinzător, întrucât Sfânta Scriptură spune că numai Dumnezeu, îngerii, demonii şi oamenii au capacitatea de a vorbi.69 Cine putea vorbi prin şarpe? Păstrându-ne încă în cadrul cărţilor Vechiului Testament, procedăm prin excludere: ar fi nedemn să credem că Dumnezeu vorbea prin şarpe; am fi nesăbuiţi să credem că vreun al treilea om, inexistent atunci, se împieliţase cumva în şarpe. Rămân, teoretic, două opţiuni: fie un înger, la porunca Stăpânului, luase vietatea în stăpânire şi vorbea prin ea, fie un demon care nu-şi păstrase vrednicia, ci-şi părăsise locuinţa (Epistola lui Iuda, 6) se împieliţase şi vorbea prin şerpişor.

În munca noastră de cercetare în vederea stabilirii identităţii şarpelui, merită să baleiem rostirile lui: mentalitatea greacă antică afirma că poţi identifica inteligenţa unui om după retorica sa. Cităm din lucrarea noastră Cristologie mesianică:

…Discursul oratoric arăta valoarea şi calitatea unui om. Exprimat altfel, discursul era extensia personalităţii omului, discursul era omul în sine!

Grecii analizau discursurile oamenilor: Erau atenţi la vocabular: era oratorul un om citit şi informat, sau avea un orizont mai

redus? Erau atenţi la gramatica oratorului: respecta acesta regulile gramaticale sau le

încălca?

69 Măgăriţa lui Balaam din cartea Numeri a putut vorbi numai pentru că DOMNUL i-a deschis gura (Num. 22:28).

28

Erau atenţi la gândirea oratorului: îşi prezenta el ideile într-un mod logic-coerent, avea el un sistem filosofic închegat sau bătea câmpii?...

Discursul, deci, revela înţelepciunea interioară şi personalitatea oratorului...

Discursul şarpelui edenic revelează inteligenţa sa speculativă: el acţionează metodic, generând o perdea de fum printr-o întrebare derutantă, prefăcându-se uşor nesigur şi confuz, poate chiar timid: „Oare…, cu adevărat…, chiar Dumnezeu şi nu altcineva…, toţi pomii…?” Întrebarea plină de ezitări a determinat-o pe femeie să lase garda jos şi să-i dea un răspuns în esenţă corect, dar la care mai adaugă ea câte ceva70, ca un predicator care propovăduieşte porunca Domnului, adăugând la ea.

În acest moment, pe fondul dezechilibrului pe care femeia deja îl resimţea, şarpele îi pufneşte în nas, vorbind categoric şi amplificând vertijul: „Hotărât că nu aşa stă situaţia, ci total diferit, îţi spun eu, că ştiu mai bine: eşti jefuită de bunuri preţioase…”

Viclenia şarpelui edenic şi capacitatea sa de a comunica îl ajută în mod magistral să elaboreze strategii în vederea captării atenţiei, a instaurării unei confuzii, spre focalizarea partenerului de dialog asupra unui punct de interes diferit, spre un dezechilibru şi spre preluarea conducerii. Sau, conform unei rostiri a lui Nikita Hruşciov: „Toţi politicienii sunt la fel: ei îţi promit că vor construi un pod în satul tău…deşi prin satul tău nu curge nici un râu…”

Argumentul circumstanţial nr. 2: şarpele comunică oral. Indirect, aici ni se dă de înţeles faptul că cel care gândea viclean şi manipula magistral era mai mult decât un şarpe, şi că, teoretic, putea fi fie un înger, fie un demon. Continuând să rămânem în cadrul Vechiului Testament şi să procedăm prin excludere, vom adăuga un al treilea argument circumstanţial care ne ajută să-l demascăm pe şarpe şi să-i dezvăluim identitatea, demonstrând că numai un demon putea fi cel care se împieliţase în biata reptilă.

Argumentul circumstanţial nr. 3: încălcarea principiului distinctivităţii.Lucrurile de-aici sunt mult mai grave decât par ele la prima vedere: entitatea

spirituală care se materializase prin intermediul şarpelui încălcase principiul distinctivităţii. Învăţătura biblică privitoare la acest principiu este clară: atunci când Elohim creează, el plasează fiecare lucru într-o categorie anume, distinctă; regnul mineral, regnul vegetal, regnul animal, omenirea şi îngerii stau, fiecare, în lumea sa. Elohim a făcut fiecare lucru „după soiul său”, sintagmă care apare de nouă ori în Genesa, 1:11-25. Pe baza mandatului creaţiei, Elohim-Creatorul a interzis mutaţiile între regnuri şi chiar şi între soiuri! Dumnezeu urăşte hibridizarea! De exemplu, Leviticul 19 şi Deuteronomul, 22: acolo bărbaţilor li se interzice răspicat purtarea îmbrăcăminţii femeieşti, iar femeilor purtarea îmbrăcăminţii bărbăteşti. Acestea sunt ħukim, precepte prohibitive care au fost date probabil din cauză că aceste acţiuni pot influenţa spre androginism, efeminizare şi, respectiv, masculinizare, în atitudine, aspect fizic şi comportament, inclusiv sexual. Mai mult, se interzice chiar împreunarea vitelor din specii diferite, a însămânţării ogorului cu două feluri de seminţe (kilaim) şi a hainelor ţesute din două feluri de fire (şaatnez).71

Ergo: dacă Dumnezeu interzice în Biblie transgresările, şi totuşi ele există, atunci înseamnă că ele sunt acte de răzvrătire! În cazul de faţă deducem, deci, faptul că un 70 „…şi nici să nu vă atingeţi de el…”, Genesa, 3:3b.71 Vezi şi II Corinteni, 6:14-18.

29

demon se împieliţase în şarpe, iar în Noul Testament vedem, în cazuri excepţionale, că demoni, îngeri căzuţi (Epistola lui Iuda), sunt capabili să ia în stăpânire şi să posede oameni, precum şi să vorbească prin ei.

Argumentul circumstanţial 4: duşmănia.Al patrulea argument circumstanţial care probează faptul că un demon se

împieliţase în şarpe este folosirea de către Dumnezeu a termenului „duşmănie” (v. 15). Spun aceasta întrucât, cu privire la utilizarea acestui substantiv, Walter C. Kaiser face o observaţie remarcabilă. El ne spune că termenul eyvah (איבה) este întrebuinţat în Vechiul Testament (Tanaħ) de cinci ori, că el indică ostilitate între două persoane şi niciodată nu arată acţiuni ostile între animale şi că Dumnezeu pune în mod deliberat „duşmănie” între „şarpe”, adică Satan şi femeie, Eva.72

Vedem încă o dată, pe de-o parte, că duşmănia apare între cel puţin doi agenţi morali, nu fiinţe instinctuale, şi pe de cealaltă parte, că textul nu spune că de-atunci oamenii, şi în special femeile, urăsc şerpii, cum susţin unii pseudo-gânditori.

Deci, Scripturile Vechiului Testament împreună cu raţionamentele logice care au dus la evidenţierea celor patru argumente circumstanţiale utilizate mai sus demonstrează împieliţarea unui demon în reptila din Eden.

Înainte de a trece la afirmaţiile concrete, neo-testamentare, vizavi de identitatea şarpelui, mai notăm o observaţie pertinentă făcută de Walter C. Kaiser vizavi de acest personaj:

Este evident, dintr-un număr de motive, că aici se face aluzie la ceva mai mult decât o biată reptilă. Observaţi inteligenţa, născocirea, limbajul şi cunoştinţele posedate de şarpe – la drept vorbind, chiar o cunoaştere care o depăşea pe cea deţinută de femeie sau de bărbat. Ispititorul vorbeşte ca şi cum ar avea acces la gândirea lui Dumnezeu…sau cel puţin la lumea supranaturală. „Şarpele” este clar individualizat, deoarece pronumele folosit despre el în ebraică este un pronume masculin, persoana a doua, singular.73

b. Calea afirmaţiilor concrete din Noul Testament.

Acest subpunct finalizează demascarea şarpelui şi identificarea sa incontestabilă pe baza comentariilor apostolice, care sunt la fel de inspirate de Dumnezeu precum scrierile mozaice.

Vom poposi mai întâi asupra scrierilor unui talmid (discipol) al lui Yeşua, Yochanan, pe care creştinii tradiţionalişti îl denumesc Sf. Ioan teologul. El este autorul unei Evanghelii, a trei epistole canonizate şi a cărţii Apocalipsa. În această ultimă operă, el ne spune cu francheţe adevărul privitor la şarpe:

Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe Pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.Apocalipsa, 12:9.

Mai târziu, pe parcursul lucrării, apostolul reiterează:

72 Walter C. Kaiser, Jr., op. cit., p. 41.73 Walter C. Kaiser, Jr., The Messiah in the Old Testament, Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan, USA, 1995, p. 38.

30

El [îngerul pogorât din Ceruri, n.ns.] a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani.Apocalipsa, 20:2.

Textul scris de Yoħananîn greacă îl denumeşte ὁ δράκων ὁ μέγας (balaurul sau dragonul cel mare), şi ο οφις ο αρχαιος (şarpele cel vechi). Însă, deşi scria în elină, Yoħanangândea în ebraică, iar expresia „şarpele cel vechi”, ה נחש הקדון era o expresie evreiască consacrată, ne asigură Franz Delitzsch.74 Deci, la fel ca evreii acelor vremuri, şi urmaşii lui Yeşua vedeau în şarpe nu numai un şarpe, ci un instrument utilizat de Satan pentru a ademeni şi lovi în Dumnezeu, lovind în creaţia Sa.

Să vedem ce are de spus rabinul Şa’ul; acesta studiase la picioarele celebrului Gamliel (Faptele apostolilor, 22:3), devenise rabin fariseu şi, după o întâlnire dramatică cu Yeşua cel înviat (Fapte, 9), a devenit mesianic, adică a crezut că Yeşua era nu numai Rabinul/Învăţătorul par excellence (Matei, 23:8) ci chiar mai mult decât atât, era Însuşi Mesia cel promis în Tanaħ. Acest Şa’ul, căruia creştinii îi spun apostolul Pavel, îi asigură pe credincioşii din Corint că şarpele este Satan, chiar acela implicat în ispitirea şi amăgirea femeii:

Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos.…Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină.A doua epistolă a lui Pavel către corinteni, 11:3,14.

Mai mult decât atât, în aşa-zisul Nou Testament, şerpişorului, devenit dragonul cel mare, i se mai spunea şi în alte feluri. De exemplu, acelaşi Yoħanan menţionat mai sus îl denumeşte nu doar diavol, διάβολος (I Io. 3:8), ci, dimpreună cu colegul de apostolie Matei (Evanghelia după Matei, 13:19), îl denumeşte şi ὁ πονηρὸς, adică Cel Rău.

În ceea ce priveşte desemnarea lui Satan ca ispititor (ὁ πειράζων), Matei (Mat. 4:1,3) se sincronizează cu Pavel (I Tes. 3:5).

Până acum, am văzut ceea ce Înţelepciunea lui Solomon, dimpreună cu rabini de memorie binecuvântată şi apostoli au spus explicit despre şarpe: în spatele acestei reptile stătea ן ט� ש� .ha-Satan. Acum să vedem cine era ’işah-femeia şi valenţele sale ,ה�

2.2. Identitatea femeiiDin ’iş-bărbatul fusese plăsmuită ’işah-femeia. Să discutăm puţin despre

personajul feminin al dramei. Dacă şarpele este şarpe, şi chiar mai mult, adică Şarpe, oare ar putea şi ’işah-femeia să fie femeie şi chiar mai mult decât femeie?...

Da, acest lucru este posibil, dar pentru aceasta trebuie să facem o referire la un alt principiu, principiul reprezentativităţii. Vorbind din punctul de vedere al teologiei federale75, ’işah-femeia este văzută ca reprezentantă a întregii rase omeneşti, o căpetenie (roş), deşi capacitatea ei de reprezentare este preluată prin uzurpare. Despre acest principiu al reprezentativităţii vom avea ocazia să mai vorbim atunci când ne vom referi

74 Franz Delitzsch, op. cit., p. 39.75 Federal, în sensul în care termenul latin foedus înseamnă „legământ”.

31

la personalitatea corporativă a israeliţilor, până atunci ne mulţumim să inserăm o observaţie a lui Vladimir Petercă: „Nu avem de a face aici cu prima femeie creată, ci cu femeia ca reprezentant al neamului omenesc (cf. Genesa, 2:23).”76

Textul sacru ne mai spune despre ișah-femeie că ea fusese sedusă, sau amăgită, cum spune apostolul Pavel77 şi s-a făcut vinovată de încălcarea poruncii; drept pedeapsă, va avea parte de înmulţirea suferinţelor şi de o mărire a sarcinii, iar naşterile vor fi dureroase. A doua parte a versetului 16 mai spune că dorinţele femeii, la fel ca ea însăşi, se vor subordona soţului ei, care va stăpâni peste ea, dar acest fapt nu este rezultatul malefic al căderii în păcat, întrucât atât egalitatea ontologică a femeii cu bărbatul, cât şi subordonarea ei funcţională faţă de el apar anterior Căderii, fapt pe care-l vom vedea mai jos, în cadrul reprezentării femeii de către bărbat.

’Işah-femeia fusese amăgită şi sedusă, dar i se face parte de un mare har: ea primeşte şi calitatea de ħavah, de Eva, generatoare a vieţii (v. 20), lucru de care ne vom ocupa mai târziu.

2.3. Identitatea bărbatuluiPână acum am văzut, deci, că şarpele era şarpele şi, totuşi, mai mult decât un

şarpe, că ’işah-femeia era femeie şi, totuşi, mai mult decât femeie. În rândurile următoare, voi arăta faptul că şi ’iş-bărbatul este bărbat şi, totuşi, mai mult decât bărbat.

Naraţiunea imediată ne spune că bărbatul nu este blestemat, aşa cum fusese blestemat şarpele, dar e blestemat pământul pe care-l lucrează omul: acesta se va trudi să-l cultive, va transpira muncind din greu, obţinând spini şi pălămidă, pentru ca în final ţărâna din el să se contopească cu ţărâna pământului.78

Acest subpunct îşi propune să lămurească identitatea ’iş-bărbatului: ce statut are şi ce roluri joacă el?

În primul rând, ’iş-bărbatul este bărbatul creat de Dumnezeu, fiind făptură omenească. Însă, potrivit principiului reprezentativităţii, el este şi reprezentantul ’işah-femeii sale. Contextul biblic, atât cel imediat cât şi cel mai îndepărtat, clarifică această chestiune printr-o multitudine de exemple:

a. primul a fost creat Adam, apoi Eva (Gen. 2:7, 18-23);b. Eva a fost creată pentru a fi de ajutor lui Adam (Gen. 2:18; I Cor. 11:9);c. Adam a dat nume animalelor, indicând autoritatea sa peste ele (Gen. 2:19,20);

apoi a dat nume ’işah-femeii (Gen. 2:23), şi, ulterior, îl îmbogăţeşte cu numele personal Eva (Gen. 3:20);

d. Dumnezeu a numit rasa umană „om”, nu „femeie” (Gen. 5:2);e. Şarpele a ispitit-o mai întâi pe Eva (Gen. 3:1), încercând să răstoarne ordinea

dumnezeiască a creaţiei (Gen. 2:15-17; 3:9; I Tim. 2.14);f. După Cădere, Dumnezeu a vorbit mai întâi lui Adam (Gen. 3:9);g. Reprezentantul rasei umane este, totuşi, Adam, nu Eva (I Cor. 15:22,49; Rom.

5:15, vezi contextul vs. 12-21);

76 V. Petercă, Mesianismul în Biblie, ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 43.77 II Corinteni, 11:3; I Timotei, 2:14.78 În Genesa, 1:26-28, omului i se dăduse un mandat: lui i se dăduseră funcţiile de creştere, de reproducere, de populare a Pământului, de supunere a lui. În Genesa, 2:15, „fişa postului” include şi munca (uşoară şi generatoare de satisfacţii) de cultivare şi de păzire a Edenului. Însă în aceste cazuri textul sacru nu-l vizează pe iş-bărbatul, ci pe Adam-Qadmon, omul primordial.

32

h. Blestemul a provocat o distorsiune a rolurilor anterioare (Gen. 3:16), nu introducerea a noi roluri: de la Cădere, tendinţa păcătoasă a femeii este aceea de a uzurpa autoritatea soţului ei sau a-l manipula, iar tendinţa păcătoasă a bărbatului este de a abuza de autoritatea sa (dictatură, despotism) sau de a evita asumarea autorităţii (absenteism decizional sau concret);

i. Răscumpărarea în Mesia reafirmă ordinea creaţiei (Col. 3:18,19; Efes. 5:22,23; Tit 2:5; I Pet. 3:1-7).79

La aceste argumente am mai putea adăuga unul, de natură mai speculativă. Faptul că ’iş-bărbatul este reprezentantul ’işah-femeii este văzut nu numai din contextul biblic imediat, ci şi din faptul că omul primordial, Adam Qadmon, cum îl denumeau rabinii, fusese creat având caracteristici sexuale încă nediferenţiate, deci iniţial el o îngloba încă în sine pe Eva.80 [Se poate spune că Adam era unul, deşi era(u) doi, după cum Dumnezeu este Unul, deşi trinitar.] În antichitatea clasică, acest fapt fusese intuit de Platon şi abordat în Mitul androginului. Dacă la acest punct al lucrării noastre cineva ar obiecta, zicând că rabinii antici nu aveau nimic de-a face cu Platon, ci că, dimpotrivă, ei tunau şi fulgerau împotriva elenismului şi a asimilării, susţinând naţionalist cauza iudaismului, și condamnând operele literare şi filosofice greceşti, noi am răspunde că rabinii cunoșteau foarte bine operele pe care le contestau, chiar dacă nu recunoșteau aceasta nici măcar în particular.81 Or este probabil că Mitul androginului a înrâurit gândirea rabinică mai mult decât erau înţelepţii evrei dispuşi să admită.

În al doilea rând, tot potrivit principiului reprezentativităţii, ’iş-bărbatul reprezintă întreaga omenire, şi lucrul acesta apare din mai multe pasaje, atât vetero-, cât şi neo-testamentare. Avem liste genealogice care atestă nu numai că oamenii născuţi după Adam au avut gravat în sufletele lor chipul lui, ci şi faptul că el este reprezentantul lor:

Aceasta este cartea genealogiei lui Adam. În ziua în care l-a creat pe om, Dumnezeu l-a făcut după asemănarea Sa.Genesa, 5:1.

Adam, Set, Enoș…Cartea întâi a Cronicilor, 1:1.

Trecând în Noul Testament, descoperim faptul că acest principiu al reprezentativităţii este reiterat de evanghelistul Luca, de apostolul Pavel, În cea mai teologică şi mai sistematică dintre scrierile sale, Epistola către romani, rabbi Şa’ul/ apostolul Pavel aduce nişte precizări deosebit de importante pentru modul în care trebuie lecturată Genesa 3. Excerptez câteva versete din capitolul 5, în conformitate cu Noua Versiune Română (NTR):

79 Apud Wayne Grudem, Teologie sistematică, edit. Făclia şi edit. Universităţii Emanuel, Oradea, 2004, trad. D. Moga, pp. 488-492.80 „Adam totdeauna a fost Adam-Eva…” Pentru o discuţie pe această temă, a se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/Adam_Kadmon81 Demonstraţie: în predica din Atena, Faptele apostolilor, 17:22-31, apostolul Pavel, adică rabinul Şa’ul, rosteşte, în v. 28, „Căci în El trăim, ne mişcăm şi existăm”. Acesta era un citat preluat din poemul Cretica a poetului-filosof Epimenides, din Phaenomena, operă a poetului Arathus şi din Imn către Zeus, a stoicului Cleanthes.

33

12 De aceea, aşa cum păcatul a intrat în lume printr-un singur om, iar prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut la toţi oamenii, prin aceasta toţi au păcătuit... 14 Totuşi, moartea a domnit din timpul lui Adam până în timpul lui Moise, chiar şi peste cei care n-au păcătuit printr-o călcare a poruncii, cum a făcut Adam… 15 Însă cu darul nu este ca şi cu greşeala. Căci dacă prin greşeala unui singur om au murit mulţi…16 Iar darul nu este asemenea rezultatului păcatului unui singur om: în timp ce judecata unei singure greşeli a adus condamnarea… 17 Căci dacă prin greşeala unui singur om moartea a domnit prin acel unul…18 Deci, aşa cum greşeala unui singur om a adus condamnare pentru toţi oamenii… 19 Căci aşa cum, prin neascultarea unui singur om, mulţi au fost făcuţi păcătoşi…

Un alt argument, preluat din istoria socio-politică face aserţiunea că, pe baza principiului reprezentativităţii capul familiei reprezintă familia, magistraţii sau oamenii politici reprezintă societatea, preoţii reprezintă grupul de credincioşi. În acest caz, ’iş-bărbatul, începătorul de serie, reprezenta întreaga omenire căzută.82

Acest argument socio-politic, precum şi toate celelalte argumente biblice prezentate mai sus, demonstrează că prin natura sa umană (omenitate), prin faptul că el era o căpetenie (roş) sau un începător de serie (prototip) şi că toţi oamenii născuţi după el urmau să aibă gravate în suflete chipul său, şi că el devenise muritor, Adam este reprezentantul omenirii. Unul, ca reprezentant al multiplului, este un motiv literar, biblic şi teologic de importanţă maximă pentru doctrina antropologică, şi cu care ne vom mai întâlni pe parcurs.

2.4. Personajul principal: Dumnezeu

Cum este Dumnezeul despre care am citit până acum? Primele două capitole din naraţiunea din Genesa ne revelează un Dumnezeu care are o pluralitate de atribute. Mai întâi, Dumnezeu este o Fiinţă raţională: El gândeşte, este imaginativ, fără a fi haotic, este raţional, fiind un planificator ordonat, are capacitate de analiză şi sinteză.

El voieşte, iar intenţiile Sale nu rămân nematerializate, ci se concretizează conform planurilor Lui, neîngrădite de circumstanţe, de timp, de spaţiu, de voia altcuiva, ceea ce înseamnă că are autoritatea şi puterea de a-Şi finaliza planurile în mod liber, neconstrâns de cineva sau de ceva mai mare ca Sine: rezultă că este suveran, având o libertate absolută şi perfectă. (Nu putem spune că planurile Sale se concretizează în funcţie de complexitatea lor, deoarece pentru El a crea fir de praf este la fel de simplu şi de instantaneu ca şi a crea un Univers, tămăduieşte o gripă la fel de simplu pe cât vindecă un cancer, iartă păcate la fel de uşor pe cât învie dintre cei morţi.)

El Se exprimă, cuvântează, denumeşte, constată, contemplă rezultatele care sunt „bune”. Termenul tov trebuie tradus prin „bun; plăcut; agreabil”, deci Creatorul are simţ moral (lucrurile create sunt „bune” ), simţ estetic şi este sensibil.

Despre verbele „a binecuvânta, a contempla” am putea spune că indică mulţumire, satisfacţie în urma unei munci; pentru activitatea creaţiei textul evreiesc foloseşte 6 verbe diferite (!), arătând nuanţare, deci Atoate-ziditoriul nu doar că

82 Creştinii prelungesc firul ideatic şi spun că, în conformitate cu I Corinteni, 15:21-49, II Corinteni, 5:14,15,21 şi Romani, 5-6, Yeşua reprezintă şi este cap de serie, adică recapitulează în Sine pe omul convertit şi înnoit.

34

munceşte, ci munceşte atent, conştiincios, nu le „fuşereşte” Versetul 26: rostirea „Să facem...” este făcută fie în cadrul intra-trinitar, fie că El vorbeşte cu îngerii creaţi (textul imediat păstrează tăcere cu privire la momentul creării lor, dar există alte versete care par să spună despre aceasta, de ex. Iov, 38:7). Oricum, concluzia logică este aceea că Creatorul este o Fiinţă dialogică: El creează om asemănător Lui pentru mai multe scopuri, dintre care unul este acela de a stabili relaţii cu acesta, de a dialoga cu el. Obligatoriu, Elohim (substantiv plural, cum am arătat) poate avea comuniune sau părtăşie cu cel în-chip-uit asemenea Lui...

Această afirmaţie este confirmată şi de faptul că Făcătorul delegă omului creat o parte din autoritatea Sa. El este Acela care a stabilit principiul managerial al autorităţii delegate! (Desigur, mulţi oameni - şi nu puţini credincioşi - nu aplică acest principiu, fie pentru că sunt setoşi de putere, fie pentru că ei cred că numai ei le pot face pe toate singuri şi bine, fie pentru că nu-s dispuşi să explice altora cum trebuie făcut un lucru, dar noi trăim în timpul de după catastrofa Căderii în păcat...) Evident, când delegi autoritate, delegi şi responsabilitate, există o artă a managementului.

Acum adunăm descoperirile în sistem, căci ce altceva este ştiinţa decât cunoaştere adunată într-un sistem (coerent)?...

Capitolele 1-2 din Genesa ne prezintă, în primul rând, NU o creaţie, CI un Creator, o Fiinţă personală care are atribute. Prin urmare, sistematizăm adevărurile descoperite în acest capitol cu privire la Elohim:

- raţionalitatea: El este imaginativ, planificator ordonat, cu capacitate de analiză şi sinteză; - afectivitatea: are sentimente şi emoţii;- are voinţă (aspect voliţional) şi capacitatea de auto-determinare;- este perfect liber şi suveran;- are existenţă prin Sine Însuşi (aseitate);- se poate obiectiva, fiind atât subiectul gânditor, cât şi obiectul gândirii Sale (creează om asemănător Lui);- este relaţional sau comunitar: poate comunica şi stabili relaţii;- are simţ moral şi estetic;- este creator omnipotent.Pentru moment, este suficientă cunoaşterea acestor atribute ale lui Dumnezeu.

2.5. Identitatea „seminţei femeii” şi Proto-Evanghelia

Am ajuns acum la esenţa capitolului 3. Tot ceea ce am făcut până acum a construit înspre analizarea versetului 15, miezul capitolului.

Să revedem versetul:

Voi pune duşmănie între tine şi femeie,Între sămânţa ta şi sămânţa ei83;

El îţi va zdrobi capul,Iar tu îi vei zdrobi călcâiul.“

83 Cu referire la sămânţa femeii.

35

Prima parte a versetului 15 spune: „Voi pune duşmănie între tine şi femeie...” E evident că femeia şi-a pierdut apetitul de taclale cu şarpele, şi că între actorii iniţiali a intervenit duşmănia, dar acest verset spune chiar mai mult, după cum ne arată analiza termenilor frazei.

În limba ebraică, termenul „sămânţă” (zera’) are conotaţii multiple: el este un substantiv care, în partea a doua a versetului 15, are formă de singular şi de masculin. Dacă ar fi să inventez un termen nou, aş putea spune că acolo se vorbeşte despre „sămânţul”. Totuşi, zera’ are adesea un sens colectiv: continuând inventarea de termeni și ținând cont de forma de masculin plural, aș putea spune „seminții”, iar accentul ar cădea pe primul „i”. Dacă am transfera termenul nou-inventat „sămânţ” în terminologia botanică, pluralul său ar fi „seminţi”, dar în sfera discursivă antropologică el semnifică fie singularul „urmaş/descendent”, fie pluralul (colectivul) „urmaşi/descendenţi”.

Dacă am întreba „care dintre conotaţiile termenului zera’ este vizată aici?” am pune o întrebare greşită, iar o întrebare eronată nu poate primi un răspuns corect, şi aceasta pentru că gândirea semitică nu este fragmentară sau disjunctivă, nu alege între „fie un înţeles, fie celălalt înţeles”, ci este holistică, vizează realităţi unitare, ceea ce înseamnă că include toate înţelesurile posibile. Exemplificăm acest tip de gândire semitic prin două pasaje:

El [Ioan, n.ns.] a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Hristosul.Evanghelia după Ioan, 1:20....voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia;pe acestea trebuia să le faceţi,şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.Evanghelia după Matei, 23:23b.

Dacă teza noastră este corectă, atunci pe parcursul Sfintelor Scripturi vom avea de-a face atât cu „sămânţ” şi „seminţi”, trebuie şi cu „urmaş/urmaşi”. Desigur, fiecare dintre aceste conotaţii va construi un anume edificiu teologic.

Până atunci, însă, să privim contextul imediat, focalizându-ne pe „sămânţa femeii”. Cine să fie această enigmatică „sămânţă a femeii”?... Dacă ar fi să tâlcuim această sintagmă în mod literal, la primul nivel de interpretare, am sta în cumpănă: din punct de vedere biologic, nu femeia are sămânţă (greceşte, sperma), ci bărbatul! Ca o femeie să aibă sămânţă, fie că e vorba de Eva, fie de altă femeie, e necesară existenţa unui miracol. Aşadar, cum să tâlcuim rostirea dumnezeiască?...

Oamenii pot apărea în lume în patru feluri, la fel de minunate: în primul rând, vedem miracolul creării omului, primul Adam, din ţărâna Pământului, „adunată din toate colţurile lumii”, cum ar zice rabinii. În al doilea rând, vedem minunăţia meşteşugirii femeii din coasta bărbatului. După crearea unui bărbat din ţărână şi plăsmuirea unei femei din bărbat, vedem, în al treilea rând naşterea de copii concepuţi de bărbaţi cu femei, care reprezintă tot o minune…Deci, nu ar putea YHWH-Elohim (baruħ-Hu!) să ne surprindă într-un mod nou, total distinct de cele trei înfăţişate mai sus, şi să dea sămânţă unei femei, chiar dacă acest lucru ar fi un miracol biologic?...

În ceea ce priveşte textul nostru, citirea părţii a doua a v. 15 clarifică puţin lucrurile, vorbind despre pronumele personal „acesta”, adică un „el”, persoana a III-a singular masculin.

36

Ca să înţelegem şi mai clar că textul sacru se referă la un „el”, putem face lectura versetului în versiunea Septuaginta, care este Vechiul Testament (Tanaħ) tradus în limba greacă de 70-72 de învăţaţi iudei, pe la mijlocul secolului al III-lea î.e.n.

În această traducere, termenul „sămânţă”, sperma, este de genul neutru. Ca atare, cuvintele pe care le determină el ar trebui să se acorde în gen, număr şi caz cu el, dar în limba greacă nu urmează un pronume personal neutru (auto), ci un pronume personal masculin (autos), fapt care confirmă că traducătorii au înţeles că versetul vizează un urmaş de gen masculin.

În concluzie: Dumnezeu pune duşmănie între şarpe şi femeie, iar această duşmănie se va perpetua între Unul născut din femeie în mod miraculos, fără a avea vreun tată omenesc, şi urmaşul/urmaşii şarpelui. Cel Unic născut din femeie va zdrobi urmaşul/urmaşii şarpelui, zdrobind totodată capul acestuia, dar în acest conflict, propriul lui călcâi va fi zdrobit.

Să vedem acum ce ne spun Scripturile Legământului Înnoit despre „sămânţul” femeii, acest Unul născut din femeie în mod miraculos, fără a avea vreun tată omenesc.

Rabinul Şa’ul/Apostolul Pavel, acest scriitor prolific, este primul cu care voi interacţiona. În scrierile sale, el nu abordează Proto-Evanghelia, nu exegetează versetul din punct de vedere istorico-gramatical, studiind etimologia termenilor principali, semnificaţiile lor, relaţii reale, probabile şi posibile dintre ei, contextul primei ocurenţe şi dezvoltarea ulterioară a temei. Nu, ci el teologhiseşte conform pregătirii sale rabinice, dar o face fiind inspirat de Duhul Sfânt, Ruaħ ha-Qodeş. Prin această inspiraţie divină, pentru versetul de faţă, rabinul Şa’ul scrie că „sămânţul” femeii, este Mesia şi, mai precis, este Mesia Yeşua, Cel care zdrobeşte capul Şarpelui:

(Yeşua, n.ns.) A dezbrăcat de putere stăpânirile şi autorităţile şi le-a făcut de ruşine în văzul tuturor, triumfând asupra lor prin cruce84. Epistola către coloseni, 2:15.

Acest verset este foarte important pentru demersul nostru, întrucât el nu afirmă doar o victorie triumfătoare, ci şi că stăpânirile şi autorităţile demonice şi-au pierdut puterea şi au fost făcute de ruşine. Profeţiile mesianice dezvăluie un plan cosmic de intervertire a consecinţelor Căderii în păcat, de inversare a efectelor degenerării85. Pe măsură ce vom studia aceste profeţii mesianice biblice, vom vedea tot mai clar că Mesia nu doar va zdrobi capul şarpelui-diavol, lăsând ca tot ceea ce distrusese acesta să rămână distrus, ci El, Mesia, va face o restauraţie completă: Mesia va repara distrugerile produse de şarpe, va ierta păcatele într-un mod legal, va vindeca bolile, va alina suferinţele, va opri cursul morţii, va da viaţă şi va restaura întregul Univers pângărit de păcat, aducându-l la un nivel de puritate şi sfinţenie superior celui pe care-l avea înaintea căderii în păcat a proto-părinţilor!

84 Sau: în (prin) El (adică prin Cristos); în textul grecesc nu avem decât pronumele personal persoana a 3-a masculin, singular, care se poate referi fie la cruce (vezi v. 14), substantiv care în greacă este masculin, singular, fie la Cristos (vezi v. 13). N.tr.85 Pentru diferenţe între soteriologia iudaică, mesianică şi creştină (protestantă şi evanghelică), vezi articolul nostru „Mesianism versus iudaism versus creştinism”, postat pe http://messianicrestorer.wordpress.com

37

În altă parte va mai scrie: „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Cristos” (I Corinteni, 15:22). Aşadar, Mesia, sau Cristos, este învingătorul morţii. Avem din nou de-a face cu principiul reprezentativităţii federale: un roş, deci un cap sau o căpetenie, un începător de serie, unul care reprezintă multiplul.

Iar în Epistola către romani, scrisă de apostol (şaliaħ) la maturitatea sa teologică şi spirituală, în capitolul 5, versetul 12, citim:

...printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…

Un pasaj dintr-o lucrare epistolară de bătrâneţe, Epistola către efeseni, 2:14-16, dă mai multe detalii cu privire la locul proeminent dat Regelui Mesia de Targum-uri şi faptul că va aduce pace în locul vrăjmăşiei, aşa cum spunea Proto-evanghelia:

14 Căci El este pacea noastră, care din doi86 a făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea15 şi, în trupul Său, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El Însuşi un singur om nou, făcând astfel pace;16 şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin Cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia.17 El a venit, astfel, să aducă vestea bună a păcii…Salutul din Romani, 16:20 este, se pare, o altă aluzie la Proto-evanghelie; versetul

este interesant pentru că prezintă posibilitatea ca „sămânţa” să fie o unitate compozită, colectivă, fapt despre care vom discuta mai târziu:

Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satan sub picioarele voastre. Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi! Amen.

Ebraica permite lecturarea şi înţelegerea termenului fie ca singular, fie ca זרעה plural. Aşadar, se poate citi că Mesia, ca sămânţ, şi urmaşii Săi, îl vor zdrobi pe Satan sub picioarele lor. Semnalăm că verbul este la viitor, acţiunea nu s-a finalizat. Desigur, pentru Şa’ul, şi mesianicii de-atunci încoace, Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi pe Mesia...

20b şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, 21 mai pe sus de orice domnie, de orice stăpînire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. 22 El I-a pus totul supt picioare, şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii,23 care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi.Epistola către efeseni, 1:20b-23.

După acest miracol al Învierii, toate ierarhiile demonice sunt plasate sub picioarele lui Mesia şi, respectiv, ale Ekklesiei Sale, prezentată metaforic ca Trup al Său. Sesizăm o unitate organică între Mesia, văzut ca „sămânţ”, şi „planta” crescută din El. Versetul „În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui” (Romani, 6:5) literal înseamnă: „...dacă ne-am făcut o tulpină cu El...”

86 Cele două entităţi fiind evreii şi goyim-ii, adică ne-evreii.

38

Însă e la fel de clar că pasaje precum cel de la finele Epistolei către efeseni (6:10-18) prezintă un război în care pacea instaurată prin victoria finală nu s-a decretat: zdrobirea lui Satan a început pe Cruce (Efeseni, 1:20-23; I Corinteni, 15:12-5887), dar zvârcolirile sale încă nu au luat sfârşit.

Un alt scriitor sfânt, cel al Epistolei către evrei, care se poate să fi făcut parte din generaţia a doua de creştini, conchide:

14 Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi (Yeşua, n.ns.) a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul88,15 şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor. 16 Căci negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam.Epistolei către evrei, 2:14-16.

Conform v. 14 din pasajul de mai sus, Adam, deci, era un arhetip al Celui ce urma să vină. Dar dacă Adam era un arhetip al lui Mesia, aceasta nu înseamnă că era un arhetip în absolut toate, ci doar în unele aspecte, cum ar fi natura sa de om (omenitatea lui), faptul că era un cap sau un începător de serie (prototip) şi, ca atare, îi reprezenta pe toţi ceilalţi care vor descinde din el, şi care se vor naşte având gravate în ei chipul adamic.

Într-un discurs fulminant înfăţişat în capitolul 15 din Întâia epistolă către corinteni, apostolul Pavel face o paralelă între primul Adam, ’iş-bărbatul, şi ultimul Adam, Mesia. Trebuie precizat că această paralelă nu este singulară, ci acesta era modul în care teologhiseau rabinii acelor timpuri.

45 Aşa este şi scris: „Primul om, Adam, a devenit un suflet viu.“89 Ultimul Adam a devenit un duh care dă viaţă. 46 Dar primul nu este cel duhovnicesc, ci este cel firesc; apoi vine cel duhovnicesc. 47 Primul om a fost făcut din ţărâna pământului. Al doilea Om este din cer. 48 Aşa cum era cel din ţărână, aşa sunt şi cei din ţărână; şi aşa cum este Cel Ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. 49 Şi aşa cum am purtat chipul celui pământesc, la fel vom purta90 chipul Celui Ceresc. Întâia epistolă către corinteni, 15:45-49.

În ceea ce priveşte Persoana lui Mesia, ca fiind identificată cu Yeşua din Naţereth, Yoħanan, apostolul Ioan, face chiar afirmaţia că Yeşua este „Fiul lui Elohim/Dumnezeu”, cu toate implicaţiile absolute uluitoare pe care le deschide acest subiect.

Iată unul dintre motivele pentru care a venit în lume Yeşua ha-Maşiyaħ:

87 Bazându-se, printre altele, şi pe versetul 22, din acest pasaj, creştinismul afirmă că desăvârşirea pierdută a omului nu poate fi răscumpărată decât prin ivirea şi jertfa de Sine ale Celui de-al doilea Adam.88 Gr.: diabolos, care înseamnă bârfitor, defăimător, calomniator.89 Vezi Genesa, 2:7.90 Unele mss conţin: la fel să purtăm.

39

Cine păcătuieşte, este de la diavolul91, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.Întâia epistolă a apostolului Ioan, 3:8.

Capitolul al III-lea

ECOURI ALE PROTO-EVANGHELIEI

Proto-Evanghelia, rostirea dumnezeiască din Eden, a reverberat printre copacii din Grădină... În acest capitol vom ciuli urechile la ecourile rostirii sale: primul ecou al Proto-Evangheliei a fost numele dat Evei (Genesa, 3:20); al doilea ecou: exclamaţia maternă a Evei (Genesa, 4:1); al treilea ecou: moartea morţii la patriarhul Enoħ (Genesa, 5:18-24), iar al patrulea ecou era o respiraţie uşurată împreună cu Noe (Genesa, 5:28, 29).

I. Primul ecou al Proto-Evangheliei: numele dat Evei.

ויקרא האדם שם אשתו חוה כי הוא היתה אם כל־חי׃

20 A numit-o Adam „Ħavah” pe soţia sa, pentru că ea a fost mama tuturor celor vii. Genesa, 3:20.92

91 Luat ad-litteram, termenul grecesc diabolos înseamnă „bârfitor, defăimător, calomniator”. (Îl regăsim şi în v. 10.) Însă aici se observă din nou faptul că, chiar dacă scria în greceşte, apostolul Ioan continua să gândească evreieşte, întrucât termenul evreiesc ha-Satan nu înseamnă numai bârfitor, ci semnifică „vrăjmaş”. Mesia nu a venit numai pentru a nimici bârfele şi calomniile, ci pentru a nimici orice entitate şi acţiune vrăjmaşă Lui.92 Traducerea noastră.

40

Până acum, din ’iş-bărbatul fusese plăsmuită ’işah-„bărbata”, adică femeia, care mai avusese o funcţie, aceea de ezer k(e)negdo 93 (Gen. 2:20). De-acum încolo, femeia-ajutor potrivit primeşte o nouă funcţie, care devine nume propriu: „Dătătoarea de viaţă”. Femeia a devenit o individualitate, o „persoană” (deşi evreii nu cunoşteau termenul „persoană”, acesta fiind un concept inventat prin secolul al IV-lea)... Din ea şi din descendenţii ei urmau să descindă toţi oamenii care vor trăi vreodată şi, într-un fel, din ea urma să descindă şi Sămânţul femeii.

II. Al doilea ecou al Proto-Evangheliei: exclamaţia maternă a Evei

והאדם ידע את־חוה אשתו ותהר ותלד את־קין ותאמר קניתי איש את־יהוה׃

Şi Adam a cunoscut-o pe soţia sa, Ħavah; ea a conceput şi a născut pe Qain şi a zis: „Am căpătat un om: pe YHWH!”Genesa, 4:1.94

Traducerea aceasta poate va surprinde pe mulţi cititori, obişnuiţi cu diferitele versiuni, dar vom clarifica de ce am ales această variantă.

Mai întâi, în original apare că Adam nu s-a acuplat cu soţia sa instinctual, ci „a cunoscut-o”. Verbul care apare în text este lada'at, la forma yada'. Gnoseologia evreiască, modul în care evreii ajungeau să cunoască era prin „pipăire”, prin „punerea mâinii”, mână care, în ebraică, se numeşte yad. Evreii nu erau nişte filosofi greci, care cunoşteau prin raţionament, ci prin experienţă directă...

Această afirmaţie deschide calea spre intertextualitate, adică vom cerceta alte texte semnificative legate de acest pasaj sau, în fine, de data aceasta, legate de această formă de cunoaştere: Evanghelia după Ioan, 20:27 şi I Ioan, 1:1.

Mulţi îl blamează pe Toma, poreclindu-l „Necredinciosul”. Dacă ar face un studiu al acestui personaj şi ar înţelege cultura ebraică, şi-ar schimba opinia. În iudaism cunoşteai palpând, pipăind, aşa că e foarte scuzabil că el a zis „Voi pipăi cu mâna, aşa voi cunoaşte, aşa voi crede...” Chiar nu poate fi acuzat de necredinţă, ci de o credinţă subsumată cultural... Cine este mai bun, să facă altfel!...Ioan, în prima sa Epistolă, zice „am pipăit cu mâinile noastre cu privire la Cuvântul vieţii”... De fapt, el spune: „Am auzit, am văzut, am privit, am pipăit şi aşa am ajuns să cunoaştem, experimentând cu organele de simţ... Aşa ne-am însuşit Cuvântul vieţii...”Aşadar, când cunoşti ceva sau pe cineva în mod intim, experimental, vei şi concepe şi zămisli...

În al doilea rând, semnalăm că există foarte multe traduceri care spun „Am căpătat un om cu ajutorul DOMNULUI”. Totuşi, în original sintagma care apare este et-YHWH (את יהוה), unde particula et (alef-tav) este marca intraductibilă a acuzativului, care nu se poate traduce, ea însemnând „pe”, sau apropiere, sau delimitează, „pe acesta de-aici”, trasează margini ale obiectului desemnat, este vorba de concreteţe... Genesa, 1:1, de pildă, zice: Bă-reşit bara Elohim et ha-şamayim ve et ha-areţ... Adică „Întru început, creat-a Elohim « pe » cerurile (acestea) şi « pe » Pământul (acesta)”, cele de-aici, vizibile, cuantificabile, care au limite...93 Genesa, 2:20.94 Traducerea noastră.

41

Următorul verset, Genesa, 4:2 spune: „A mai născut şi PE fratele său, PE Abel (în original, et-Abel).

Genesa, 6:10, scrie: „Noe a născut trei fii: Sem, Ham şi Iafet”, care, în original, apare et-Şem, et-Ħam ve' et-Yafet, adică, PE Sem, PE Ham şi PE Iafet.

Genesa, 26:34b: „...Esau a luat de neveste PE Iudita, fata Hetitului Beeri, şi PE Basmat, fata Hetitului Elon”, et-Yehudit...ve'et-Basemath.

Aşadar, Genesa, 4:1, unde în original apare et-YHWH, trebuie tradus „pe YHWH”, indiferent cât de straniu ar părea. În faţa Textului Sacru trebuie să ne smerim ca înaintea DOMNULUI, tratându-l cu tot respectul cuvenit şi ştiind că o teologie corectă poate fi făcută numai în urma unei traduceri corecte...

În caul de faţă, această traducere literală arată faptul că, atunci când, în Genesa, 3:15, Cel Preaînalt spusese că va veni „Sămânţul”, Ħavah-Eva a înţeles că, la un moment dat, o femeie Îl va naşte pe DOMNUL!... Ea a înţeles corect că o femeie Îl va naşte pe Domnul, doar atât că nu a înţeles că nu ea Îl va naşte, şi încă nu ştia că fecioara Myriam/Maria urma să aibă parte de acest privilegiu şi îndurare...dar la milenii mai târziu... Adică, Eva a avut o teologie corectă, dar o cronologie deficitară...

Însă cel despre care Ħavah sperase să fie Sămânţul femeii, era de la Cel Rău95, care s-a demonstrat prin faptele lui rele96, prin jertfa adusă fără credinţă97 şi mai ales prin fratricid98. Iată ce scria renumitul cărturar Franz Delitzsch:

Congregaţia religioasă care s-a format în vremea lui Enoş, fiul lui Set, putea deja numi pe unul dintre membrii săi ca martir. Atunci când scrie în 4:26 că oamenii au început să cheme şi să invoce Numele lui Yahweh – adică să se roage lui Yahweh împreună şi să-L recunoască public ca atare – şi aceasta are legătură cu 3:15, pentru că această notiţă istorică este menită a indica faptul că oamenii, în acea vreme, se alăturau unei congregaţii care se închina Dumnezeului mântuirii promise.99

III. Al treilea ecou al Proto-Evangheliei: moartea morţii la patriarhul Enoħ

Trecem acum la un alt personaj, şi anume patriarhul Enoħ care, conform Genesa, 5:1-17, îi avea ca strămoşii pe Adam, Set, Enoş, Qenan, Mahalale’el, Yared. Prin urmare, Enoħ era al şaptelea patriarh de la Adam.100 Despre el scriitorul sfânt consemnează:

ויחי־ירד שתים וששים שנה ומאת שנה ויולד את־חנוך׃ויחי־ירד אחרי הולידו את־חנוך שמנה מאות שנה ויולד בנים ובנות׃

ויהיו כל־ימי־ירד שתים וששים שנה ותשע מאות שנה וימת׃ פויחי חנוך חמש וששים שנה ויולד את־מתושלח׃

ויתהלך חנוך את־האלהים אחרי הולידו את־מתושלח שלש מאות שנה ויולד בנים ובנות׃ויהי כל־ימי חנוך חמש וששים שנה ושלש מאות שנה׃

ויתהלך חנוך את־האלהים ואיננו כי־לקח אתו אלהים׃ פ95 ἐκ τοῦ πονηροῦ, I Ioan, 3:12.96 I Ioan, 3:12.97 Epistola către evrei, 11:4.98 Genesa, 4:8.99 Franz Delitzsch, op. cit., p. 40.100 Afirmaţia este reiterată în Cartea întâi a cronicilor, 1:3, Evanghelia după Luca, 3:37 şi Iuda, 14.

42

18 La vârsta de o sută şaizeci şi doi de ani, lui Iared i s-a născut Enoh. 19 După naşterea lui Enoh, Iared a mai trăit opt sute de ani şi i s-au mai născut şi alţi copii: fii şi fiice. 20 Astfel, Iared a trăit în total nouă sute şaizeci şi doi de ani; apoi a murit. 21 La vârsta de şaizeci şi cinci de ani, lui Enoh i s-a născut Metuşelah. 22 După naşterea lui Metuşelah, Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani şi i s-au mai născut şi alţi copii: fii şi fiice. 23 Astfel, toate zilele lui Enoh au fost de trei sute şaizeci şi cinci de ani. 24 Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu l-a luat. Genesa, 5:18-24.101

Epistola către evrei, 11:5, depune mărturie că în timpul celor 300 de ani de „umblare” cu Dumnezeu, viaţa lui Enoħ a fost o viaţă de credinţă, o credinţă atât de plăcută lui Dumnezeu încât Cel Preaînalt l-a strămutat de pe Pământ, ca să nu vadă moartea, şi n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl strămutase. Dacă nu ar exista Proto-Evanghelia, strămutarea lui Enoħ de către Elohim ar părea enigmatică, dar relaţionând-o la Genesa, 3:15, înţelegem că, după cum scriam şi mai sus, acel verset grandios prevestea nu numai un succes limitat al şarpelui asupra omului, şi nu numai totală zdrobire a reptilei, ci îngăduia şi întrezărirea modalităţii de intervertire a consecinţelor Căderii în păcat, vorbea aluziv despre inversarea efectelor degenerării. Prin urmare, strămutarea lui Enoħ, la fel ca şi cea de mai târziu a profetului Ilie/Eliyahu102...

este o profeţie actualizată privitoare la viitoarea încetare a morţii (Is. 25:8; I Cor. 15:54). Promisiunea primitivă include în sine acest sfârşit al morţii, întrucât zdrobirea şarpelui este dezarmarea celui care are puterea morţii (Evr. 2:14).103

IV. Al patrulea ecou al Proto-Evangheliei: respirând uşuraţi împreună cu Noe

ויחי־למך שתים ושמנים שנה ומאת שנה ויולד בן׃ויקרא את־שמו נח לאמר זה ינחמנו ממעשנו ומעצבון ידינו מן־האדמה אשר אררה יהוה׃

28 La vârsta de o sută optzeci şi doi de ani, lui Lameh i s-a născut un fiu 29 căruia i-a pus numele Noe104, zicând: „El ne va mângâia în munca şi truda mâinilor noastre care vin din pământul pe care Domnul l-a blestemat.105 Genesa, 5:28,29.

Pentru a înţelege mai bine personajul Noe cu tot ceea ce este el, adică semnificaţiile numelui său şi ale acţiunilor lui, trebuie să derulăm puţin sulul cărţii Genesa şi să privim spiţele de neamuri descinse din Adam. Acesta zămislise pe Qain, pe Abel, care a fost ucis de Qain, pe Set şi alţi fii şi fiice (Gen. 5:4).

101 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Genesa5102 A doua carte a Regilor, 2:1-11.103 Franz Delitzsch, op. cit., p. 41.104 5:29 Noe sună asemănător cu termenul ebraic pentru alinare, tihnă. N. tr.105 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Genesa5

43

Din Qain au descins Chanoq/Enoħ, ’Yrad, Mehuia’el, Metuşa’el, Lameħ, Yabal, Yubal, Tubal-Qain106.

Din Set au descins Enoş, Qenan, Mahalale’el, Yared, Enoħ, Metuşelaħ, Lameħ. Lui Lameħ, setitul, i se naşte un copilaş căruia, atunci când i se pune nume, dezvăluie aşteptarea tatălui său şi, posibil, şi a generaţiei sale: Noe107 sau, mai corect, Noaħ. Etimologia numelui este incertă: el provine fie din naħam înseamnă „a respira greu, a părere de rău, regret, pocăinţă sau ca mângâiere, consolare”, fie din nuaħ, „a odihni; tihnă”. După Franz Delitzsch am putea spune că născându-l pe Noaħ, Lameħ a respirat uşurat, ştiind că, într-un fel, Pământul însuşi va respira uşurat...ceea ce s-a şi întâmplat, în urma Potopului şi pentru cel puţin o bună bucată de vreme în timpul căreia păcătoşenia şi violenţele nu au fost la fel de mari ca în perioada antediluviană. Curcubeul, semnul legământului noahic, arăta emergenţa unei lumi mai bune în care urma să domine îndurarea lui Dumnezeu108, iar termenul de tihnă, de mângâiere, de consolare, urma să fie îmbibat de semnificaţii profetice, după cum ne arată cartea profetului Isaia:

1 „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu! zice Dumnezeul vostru. 2 Vorbiţi blând Ierusalimului şi strigaţi-i că truda lui s-a sfârşit, că vina lui este ispăşită, căci a primit din mâna DOMNULUI pedeapsă îndoită pentru toate păcatele sale!“ Isaia, 40:1,2.109

Strigaţi de bucurie, ceruri! Bucură-te, pământ! Chiuiţi de bucurie, munţilor! Căci DOMNUL Şi-a mângâiat poporul şi va avea îndurare faţă de ai Săi care suferă!Isaia, 49:13.110

Izbucniţi împreună în cântec, ruine ale Ierusalimului! Căci DOMNUL Şi-a mângâiat poporul şi a răscumpărat Ierusalimul.Isaia, 52:9.111

Isaia, 61:2, continuă în aceeaşi notă, vorbind despre Robul uns al lui YHWH, adică Mesia cel uns cu Duhul Sfânt, care urma să vestească „anul de îndurare” al Domnului, an de veselie, jubiliar, din câte ne spune Leviticul, 25:8-55, în care sclavii erau eliberaţi, datoriile erau anulate şi fiecare îşi primea înapoi proprietatea pierdută112, mângâind sau consolând astfel „pe toţi cei ce jelesc”.

Acest concept extrem de semnificativ de mângâiere, consolare, va fi transferat şi în cărţile Legământului Înnoit: în Evanghelia după Ioan, 14:16, Yeşua afirmă că Tatăl va trimite un alt Mângâietor, un alt Consolator. Aici sunt îngropate câteva mărgăritare: mai întâi, textul grecesc conţine cuvintele ἄλλον παράκλητον , unde allos „exprimă diferenţă numerică şi denotă un altul de acelaşi fel”, fiind distinct de heteros, care exprimă „o diferenţă calitativă şi denotă un altul de un fel sau sortiment diferit.”113 Deducem că

106 Genesa, 4.107 Genesa, 5.108 Faptele apostolilor, 17:30, 24:17; Epistola către romani, 3:26.109 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Isaia40110 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Isaia49111 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Isaia52112 După http://www.bibleserver.com/text/NTR/Isaia61, nota de subsol a versetului 2.

44

atunci când Yeşua S-a referit la Duhul Sfânt ca fiind un alt Consolator, El Se gândea la Sine ca fiind primul Consolator.

Chiar mai mult, termenul grecesc de Consolator, Parakletos, este tradus în ebraică prin Menaħem. Acest Menaħem, spune Franz Delitzsch apud Schoettgen, este o desemnare sinagogică veche pentru Mesia.114

Tâlcuirile nu se opresc aici. Glisând puţin spre gematria, matematica simbolică şi mistică a evreilor, mai spunem doar că suma cifrelor care formează termenul menachem, „Mângâietorul/Consolatorul”, este 138 : MNĦM, unde litera mem are valoarea numerică 40, nun = 50, ħet = 8, mem = 40. Aici cineva ar putea întreba: Şi ce dacă?... Ei bine, coincidenţă sau nu, acest număr, 138, este şi suma altor titluri care urmau să-i fie date Celui care avea să vină, de exemplu Ţemaħ, „Odrasla” (Ier. 23:5; Zah. 6:12). Dar Ţemaħ, pentru rabini, semnifica şi Neţer, „Vlăstarul” din Isaia, 11:1, şi Maşiyaħ, aşa că, atunci când vorbeau despre Mesia, rabinii înţelegeau automat „Mesia, adică Menaħem/Mângâietorul, Ţemaħ/Odrasla şi Neţer/Vlăstarul”115 iar Yeşua, atunci când spune despre un „alt Mângâietor”, referindu-Se la Duhul Sfânt, spune în mod implicit despre Sine că este Mângâietorul iniţial, Menaħem.

Viaţa şi mai ales rostirile acestui personaj, Noe sau Noaħ, merită să fie privite mai îndeaproape, întrucât ele au referiri directe la Mesia, după cum vom demonstra imediat. Să trecem, aşadar, la examinarea altei profeţii mesianice, una rostită de Noe.

Capitolul al IV-lea

PROFEŢIA NOAHICĂ

Să mai facem un pas înainte în studiul nostru privitor la profeţiile mesianice şi să ajungem la profeţia noahică, a cărei text îl inserăm:

וייקץ נח מיינו וידע את אשר־עשה־לו בנו הקטן׃ויאמר ארור כנען עבד עבדים יהיה לאחיו׃

ויאמר ברוך יהוה אלהי שם ויהי כנען עבד למו׃יפת אלהים ליפת וישכן באהלי־שם ויהי כנען עבד למו׃

24 Când Noe s-a trezit din beţie şi a aflat ce i-a făcut fiul său cel tânăr, 25 a zis: „Blestemat să fie Canaan; să fie cel mai de jos dintre sclavi pentru fraţii săi.“116 26 Noe a mai zis: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Sem, iar Canaan să-i fie sclav. 27 Fie ca Dumnezeu să mărească teritoriul lui Iafet117; el să locuiască în corturile lui Sem, iar Canaan să-i fie sclav.“

113 W.E. Vine, An Expository Dictionary of New Testament Words, vol. II, Fleming H. Revell Company, Old Tappan, New Jersey, USA, ed. a 17-a, 1966, p. 60.114 Franz Delitzsch, op. cit., p. 43.115 Pentru mai multe nume ale lui Mesia, a se vedea Raphael Patai, The Messiah Texts, Avon Books, Hearst Corporation, New York, USA, 1979, pp. 20-22.116 9:25 Sau: să fie cel mai de jos dintre sclavii fraţilor săi. N. tr.117 9:27 Iafet sună asemănător cu termenul ebraic pentru a extinde. N. tr.

45

Genesa, 9:24-27118.

Să vedem care era cadrul acestei profeţii cu aspecte sumbre de blestem şi luminoase de binecuvântare.

De la Proto-Evanghelia rostită în Eden şi până la Noe trecuseră veacuri la rând. Păcătoşenia oamenilor se exacerbase, se generalizase până la nivelul întregii omeniri, iar Creatorul, în mod suveran, judecase şi osândise la moarte toţi oamenii, cu excepţia lui Noe şi a clanului său. Sentinţa, după cum ştim, fusese executată printr-un Potop global.

După Potop şi coborârea clanului din arcă, Noe devine viticultor; el face vin, se îmbată, iar Ħam, unul din cei trei fii ai săi, păcătuieşte cu privire la pudoarea tatălui său. Şem şi Yafet, ceilalţi doi ai lui Noe, acţionează diferit: ei nu popularizează păcatul tatălui lor, ci acoperă sau fac ispăşirea ruşinii lui Noe.

Ajunşi aici, cititor drag, îngăduie-mi să te întreb: când tu păcătuieşti, ce tratament ai dori să ţi se aplice: să ţi se popularizeze păcatul, sau să-ţi fie acoperit cu discreţie, făcându-se ispăşire pentru el şi fiind rezolvat în cercul în care a fost comis? ...Dar tu însuţi cum procedezi atunci când afli că fratele tău a păcătuit?...

Patriarhul Noe se trezeşte din beţie, află despre indiscreţia lui Ħam, precum şi despre acoperirea ispăşitoare făcută de Şem şi Yafet, iar aceste veşti îi declanşează o rostire care este atât poetică, structurată într-un heptastih, cât şi profetică. Să analizăm mai întâi rostirea din versetul 25, care, având două versuri, este un distih:

„Blestemat să fie Canaan;să fie cel mai de jos dintre sclavi pentru fraţii săi.“

Versetul 26 este tot un distih:

„Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Sem,iar Canaan să-i fie sclav.”

Versetul 27 este un tristih:

„Fie ca Dumnezeu să mărească teritoriul lui Iafet;El să locuiască în corturile lui Sem,

Iar Canaan să-i fie sclav.“

Ceea ce este recurent aici este faptul că asupra lui Canaan, cel mai mic dintre fiii lui Ħam, se rosteşte un blestem. Există un blestem întreit, un blestem în fiecare verset. De ce este blestemat el şi nu Ħam, tatăl său?... Nu ştim. Este posibil ca Noe să fi văzut la Canaan nişte acţiuni la fel de perverse ca şi ale lui Ħam şi care, glisând spre alt orizont cronologic, urmau să se împletească cu comportamentul religios şi să atingă un apogeu al destrăbălărilor. Pe scurt, Canaan urma să devină robul robilor fraţilor săi.

Să vedem cum stau lucrurile cu Şem: acesta este protagonistul şi beneficiarul principal al profeţiei noahice. Binecuvântarea rostită peste el sună aşa:

ברוך יהוה אלהי שםBinecuvântat să fie YHWH, Dumnezeul lui Şem!

118 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Genesa9

46

Dumnezeul mântuitor Care Se revelase în cuprinsul primelor 9 capitole din Genesa devine, de-acum încolo, Dumnezeul lui Şem. Într-un mod special, YHWH urma să fie Dumnezeul lui Şem, iar Şem urma să aibă o relaţie aparte cu Dumnezeul său, urma să fie receptacul al mesajului divin şi urma să răspândească în lume descoperirile dumnezeieşti. Astfel, YHWH îl alege pe unul dintre fiii lui Noe pentru a-i da lui şi descendenţilor acestuia revelaţia dumnezeiască ulterioară şi-i respinge pe ceilalţi doi fii. În consecinţă, Revelaţia sacră viitoare urma să vină obligatoriu printr-un descendent din Şem.119

Ce i se profeţeşte lui Yafet? Acestui fiu al lui Noe i se promite stăpânirea, o stăpânire politică şi administrativă mereu crescândă: locurile stăpânite de el urmau să se lărgească, dar Yafet însuşi urma să locuiască în corturile lui Şem.

Despre ce fel de corturi este vorba aici?Mai întâi de toate, să ne aducem aminte de Cortul Întâlnirii, ohel mo’ed

confecţionat în cartea Exodul. În omniprezenţa Sa, Dumnezeu este pretutindeni, dar, cu toate acestea, într-un fel special, din Exodul, 40:34, slava DOMNULUI, şeħinah, umplea numai Cortul Întâlnirii şi nu se mai afla în nici un alt loc de pe Pământ! Iar închinarea adusă lui YHWH în mod corect se putea aduce numai la acest Tabernacol, iar cei care se închinau trebuiau să facă parte din poporul israelit, fie prin naştere, fie prin convertire! Astfel, Yafet locuia în corturile lui Şem, corturi în care sălăşluia Însăşi Dumnezeirea!

Mai târziu, Evanghelia după Ioan are o rostire absolut formidabilă şi încărcată de sensuri duhovniceşti profunde: „Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne, Cuvântul S-a înomenit şi a locuit, Cuvântul Şi-a ridicat cortul, Cuvântul a « cortuluit » printre noi, plin de har, şi de adevăr...” Yeşua, un descendent din Şem, este singura Persoană în Care Dumnezeu a vrut să locuiască toată plinătatea Sa.120

Şi un ultim fapt: în vremurile lui Mesia, Evanghelia de obârşie evreiască, adică semită, a început să fie vestită într-o limbă a lui Yafet, adică limba greacă, în cel mai mare imperiu iafetit care a existat vreodată, Imperiul roman. În timp, Evanghelia evreiască a ajuns până la marginile Pământului iafetit.121

119 După cum vom vedea mai târziu, acela care, după Noe, va deveni mediator al Revelaţiei şi al mântuirii dăruite de Dumnezeu oamenilor, va fi Avraham, un semit.120 Epistola către coloseni, 1:19.121 Este posibil ca acţiunea de convertire la iudaism a khazarilor (740 e.n.) să fie altă împlinire a acestei profeţii. Nu se poate afirma cu precizie care este relaţia dintre khazari şi evrei (a se vedea Arthur Koestler, Al treisprezecelea trib – Imperiul khazarilor şi moştenirea sa, ed. Antet, Filipeştii de Târg, jud. Prahova, trad. Andrei Bantaş.)

47

Capitolul al V-lea

PROFEŢIA AVRAHAMICĂ

În acest capitol V am ajuns la un personaj deosebit de important pentru istoria religiilor, a gândirii şi, în esenţă, pentru istorie în general: patriarhul Avraham.

Să vedem, mai întâi, cine era acest personaj, prin ce peripeţii a trecut el şi ce semnificaţii putem desprinde din ele pentru studiul nostru.

Avram era semit: aşadar era unul dintre descendenţii aceluia căruia i se promisese că în corturile sale va sălăşui YHWH. Faptul că era semit este fundamentat de spiţa sa genealogică, pe care Biblia o arată ca fiind următoarea: Noe – Şem/Sem (Gen. 6:10; 9:18; 10:1) – Arpacşad (Gen. 10:22; 11:10) – Şelah (Gen. 10:24; 11:12) – Eber (Gen. 10:24; 11:14) – Peleg (Gen. 10:25; 11:16) – Reu (Gen. 11:18) – Serug (Gen. 11:20) – Naħor (Gen. 11:22) – Terah (Gen. 11:24) – Avram (Gen. 11:26).122

Prin anii 2.000 î.e.n., Avram trăia în cetatea-stat Ur, împreună cu tatăl său. Din câte am văzut, în acea perioadă cetatea-stat Ur avea deja o vechime de 2.300 de ani, avea, poate, 65.000 de locuitori123, iar prosperitatea sa ajunsese la apogeu.

Potrivit cărţii Iosua, clanul lui Avram era politest, închinându-se la zeii din panteonul local:

122 A se vedea şi I Cronici, 1:4-27.123 A se vedea http://geography.about.com/library/weekly/aa011201a.htm

48

2Iosua a zis întregului popor: „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: « Părinţii voştri Terah, tatăl lui Avraam şi tatăl lui Nahor, locuiau în vechime de cealaltă parte a Râului (Eufrat), şi slujeau altor dumnezei. 14Acum, temeţi-vă de Domnul, şi slujiţi-I cu scumpătate şi credincioşie. Depărtaţi dumnezeii cărora le-au slujit părinţii voştri dincolo de Râu şi în Egipt, şi slujiţi Domnului. 15Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor Amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului ».”Iosua, 24:2,14,15.

Acestui semit, Avram ben-Terah ben-Şem, YHWH îi adresează o invitaţie la un legământ personal. Acum, privind lucrurile din punct de vedere al antropologiei culturale şi religioase, faptul nu ne miră prea tare: în cadrul religios al civilizaţiei Orientului Apropiat Antic oamenii obişnuiau să facă legăminte cu diverse zeităţi, angajamente solemne de forma do ut des: „îţi dau ca să-mi dai”, adică, „eu, omul, mă închin ţie, zeul, şi-ţi aduc ofrande, dar tu, zeule, trebuie să mă protejezi, să mă vindeci de boli, să alungi sărăcia de la mine sau chiar să mă îmbogăţeşti”. Zeitatea respectivă, un zeu minor, insignifiant, uneori anonim, devenea şēdu, zeul protector al individului. Jean Deshayes notează:

Chiar şi oamenii cei mai umili îşi aveau zeul lor personal, obiect al unui cult particular, şi cel mai adesea lipsit de nume. Zeii aceştia protectori erau un fel de interpuşi pe lângă marile divinităţi inaccesibile, îi asistau pe oameni în lupta lor necurmată împotriva demonilor, îi ajutau în toate împrejurările grele ale vieţii şi, mai cu seamă, le ofereau un remediu împotriva păcatului. Căci omul este păcătos: concepţia biblică a păcatului originar n-a fost exprimată desigur nicăieri cu atâta claritate ca în Geneză. Deşi este subînţeleasă peste tot: Niciodată, spuneau sumerienii, vreun copil fără păcat n-a ieşit din pîntecele mamei sale.124

Acestui semit i se adresează o chemare, denumită chiar în acest fel, „Chemarea lui Avram”, care este baza legământului avrahamic, un legământ cu semnificaţii extrem de importante din punct de vedere biblic, etnic, geografic, social, economic, spiritual şi teologic. Această „Chemare” „inaugurează o eră nouă în istorie şi deschide o epocă nouă în ceea ce priveşte dezvăluirile planului-promisiune al lui YHWH vizavi de personajul central, Mesia.”125

Dar să vedem ce spun Sfintele Scripturi în Genesa, 11:31 – 12:7:

וימת הרן על פני תרח אביו בארץ מולדתו באור כשדים׃ויאמר יהוה אל אברם לך לך מארצך וממולדתך ומבית אביך אל הארץ אשר אראך׃

ואעשך לגוי גדול ואברכך ואגדלה שמך והיה ברכה׃ואברכה מברכיך ומקללך אאר ונברכו בך כל משפחת האדמה׃

וילך אברם כאשר דבר אליו יהוה וילך אתו לוט ואברם בן חמש שנים ושבעים שנה בצאתו מחרן׃ ויקח אברם את שרי אשתו ואת לוט בן אחיו ואת כל רכושם אשר רכשו ואת הנפש אשר עשו בחרן ויצאו

ללכת ארצה כנען ויבאו ארצה כנען׃ויעבר אברם בארץ עד מקום שכם עד אלון מורה והכנעני אז בארץ׃

124 Jean Deshayes, op. cit., vol. al II-lea, p. 57.125 Walter C. Kaiser, Jr., The Messiah of the Old Testament, Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan, USA, 1995, p. 46.

49

וירא יהוה אל אברם ויאמר לזרעך אתן את הארץ הזאת ויבן שם מזבח ליהוה הנראה אליו׃

Să inserăm şi traducerea Dumitru Cornilescu:

31 Terah i-a luat pe fiul său Avram şi pe nepotul său Lot, fiul lui Haran, precum şi pe Sarai, nora sa şi soţia fiului său Avram, şi au ieşit împreună din Ur, din Caldeea, ca să meargă în Canaan; dar când au ajuns în Haran, s-au aşezat acolo. 1Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. 2Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvântare. 3Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.”4Avram a plecat, cum îi spusese Domnul, şi a plecat şi Lot împreună cu el. Avram avea şaptezeci şi cinci de ani, când a ieşit din Haran. 5Avram a luat pe Sarai, nevasta sa, şi pe Lot, fiul fratelui său, împreună cu toate averile, pe care le strânseseră şi cu toate slugile pe care le câştigaseră în Haran. Au plecat în ţara Canaan, şi au ajuns în ţara Canaan. 6Avram a străbătut ţara până la locul numit Sihem, până la stejarul lui More. Canaaniţii erau atunci în ţară. 7Domnul S-a arătat lui Avram, şi i-a zis: „Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale.” Şi Avram a zidit acolo un altar Domnului, care i Se arătase. Genesa, 11:31 – 12:7126.

În acest punct, trebuie să sesizăm două lucruri din punct de vedere istoric: primul este acela că ascultarea demonstrată de Avram (ulterior, Avraham) a fost răsplătită de YHWH prin faptul că patriarhul a fost ferit de două mari calamităţi care s-au abătut peste cetate: pe de-o parte, a fost ferit de năvălirea elamiţilor din anii 2003, care au nimicit splendoarea cetăţii natale Ur. Pe de altă parte, chiar dacă elamiţii nu ar fi năvălit, deja prin acei ani cetatea aceasta (şi cele din jurul său) au început să nu mai aibă parte de recolte bogate: apa adusă prin irigaţii timp de milenii făcuse ca solul să devină sărăturos şi tot mai puţin rodnic.

Al doilea lucru pe care îl menţionăm este acela că, în timpul patriarhului Avram, Sumerul era denumit Şinear, nu Caldeea. Numele propriu „Caldeea” este inserat în Biblie după anul 1.000 î.e.n., când fosta cetate-stat Ur făcea parte din ţinutul Caldeii. Cel care a făcut această interpolare târzie, acest anacronism, a fost, probabil, cărturarul Ezra, care dorea să menţină informaţia biblică la zi, în acord cu schimbările geo-politice.127

Iar acum să tratăm exegetic, biblic şi teologic „Chemarea lui Avram”.Analizând textul, observăm că avem de-a face cu opt promisiuni: primele şapte

sunt găsite în versetele 2 şi 3, iar a opta în versetul 7:1. YHWH urma să-l transforme pe Avraham într-o naţiune mare;2. YHWH urma să-l binecuvânteze pe Avraham;

126 A se vedea şi Neemia, 9:7 şi Faptele apostolilor, 7:2-4.127 Din punctul nostru de vedere, acest anacronism nu diminuează cu absolut nimic conceptul de inspiraţie a Bibliei, ci, dimpotrivă, demonstrează că Spiritul Divin colaborează fructuos cu oamenii în procesul de redactare şi elaborare a Sfintelor Scripturi.

50

3. YHWH urma să-i facă lui Avraham un nume mare, adică urma să devină renumit128;

4. Avraham şi sămânţa sa urmau să fie o binecuvântare pentru alţii;5. YHWH urma să-i binecuvânteze pe cei care-l vor binecuvânta pe Avraham;6. YHWH urma să-i blesteme pe care-l vor blestema pe Avraham;7. YHWH urma să binecuvânteze toate clanurile sau neamurile (mişpaħot) de pe

Pământ prin intermediul lui Avraham şi a seminţei sale;8. YHWH urma să dea „seminţei” lui Avraham ţara în care s-a stabilit după

părăsirea cetăţii sumeriene Ur (Gen. 12:7).

Termenii acestei baze a legământului avrahamic sunt repetaţi, dezvoltaţi şi nuanţaţi în alte pasaje din Genesa: în 13:14-18; în capitolul 15 (în special versetele 15:1-7, 18-21), în 17:1-8 şi în capitolul 22:1-18.

Aici ne vom concentra asupra celei de-a şaptea promisiuni, care este atât de importantă încât ea este reiterată în 18:17-19 (mai precis, în v. 18), precum şi în 22:15-18 (mai precis, v. 18). Trecând în revistă elementele mulţimii din v. 7 şi a relaţiilor existente, observăm că avem Fiinţa dumnezeiască, îl avem pe Avraham şi sămânţa sa (orice ar însemna aceasta acum), avem mişpaħot, adică clanurile sau neamurile Pământului, precum şi binecuvântările promise lor prin intermediul lui Avraham şi a seminţei sale. Ceea ce avem aici nu este nici mai mult, nici mai puţin decât esenţa Evangheliei, Vestea Bună că prin misiunea făcută de descendenţii lui Avraham, ne-evreii care se vor împărtăşi din credinţa sa vor fi şi ei binecuvântaţi.129

Dar acum se ridică o întrebare legitimă: la cine se referă sintagma „sămânţa lui Avraham”?... Răspunsul care se cere dat la această întrebare este unul mai amplu, astfel încât vom înainta cu prudenţă.

Din câte am văzut atunci când am abordat Proto-Evanghelia, termenul ,זרעה zerah, „sămânţă”, este la forma sa singulară, dar ea poate face referire şi la un substantiv colectiv. Altfel spus, evreii puteau foarte bine să rostească singularul zerah şi să se refere la un plural, acesta fiind „sămânţa”, adică toţi descendenţii unui bărbat, toată linia sa genealogică. Această interpretare se preta la jocuri de cuvinte, iar gândirea semitică, speculativă şi adoratoare a jocurilor de cuvinte, nu a întârziat să recurgă la ele. Nota de subsol de la Genesa, 12:7, din versiunea Noua Traducere Română surprinde situaţia foarte bine: „Este foarte probabil ca în cele mai multe cazuri termenul să exprime o ambiguitate intenţionată.”130

Spunând aceste lucruri, a sosit timpul să mai aducem în discuţie un element deosebit de important pentru studiul nostru ulterior, un element pe care l-am întrezărit mai sus, pe când vorbeam despre principiul reprezentativităţii şi despre Ħavah, Eva, ca reprezentantă a neamului omenesc: personalitatea corporativă evreiască. Să facem loc exprimării lui Vladimir Petercă:

Psihologia evreului în faţa istoriei128 Patriarhul Avraham este onorat de credincioşii religiilor monoteiste: mozaicii, mesianicii şi creştinii derivaţi din iudaismul mesianic, precum şi musulmanii.129 Această Evanghelie va fi conturată mai clar în Isaia, 40:9-11; 61:1-3; Evanghelia după Matei, 3:1-12, Luca, 3:18 etc.130 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Genesa12

51

Evreul a avut întotdeauna o anumită orientare psihologică în fața propriei istorii pentru simplul motiv că Iahve este acela care-i vorbeşte în timp, iar cuvântul, o dată pronunţat, are valoare pentru totdeauna. Acest lucru a format în poporul evreu o conştiinţă istorică specifică, definită de exegeţi prin expresia corporate personality.131 Aceasta prezintă următoarele caracteristici :

a) generaţiile se succed într-o unitate perfectă, între generaţiile trecute şi cele prezente existând o legătură vie, existenţială;

b) personalitatea corporativă se referă la o realitate obiectivă şi posibil de identificat în toţi membrii ei; se exclude interpretarea personalizată a istoriei;

c) structura personalităţii corporative are un caracter fluid, asigurându-se pe această cale un raport în continuă mişcare între grup şi fiecare component în parte;

d) personalitatea corporativă continuă să existe şi atunci când un anumit individ devine purtătorul unei conştiinţe noi, individualiste.

Ţinând cont de cele spuse mai sus, evreul biblic a avut întotdeauna un sentiment de solidaritate cu poporul său, din trecut şi din prezent, iar trăirea sa religioasă nu s-a des-făşurat niciodată pe plan individual – totul se desfăşura în cadrul comunităţii. Noţiunea de personalitate corporativă a creat în mentalitatea ebraică o conştiinţă cu totul diferită de cea modernă. Aceasta se manifestă prin două elemente fundamentale:a) individul se realizează numai în cadrul comunităţii de care depinde şi în cadrul căreia

el trăieşte într-un continuu prezent, recuperând pe această cale legătura existenţială cu generaţiile trecute;

b) cuvântul lui Dumnezeu îşi păstrează întotdeauna valabilitatea; Biblia nu este considerată niciodată o mumie, ci un cuvânt plin de viaţă din partea lui Dumnezeu, adresat astăzi comunităţii.

În felul acesta, putem vorbi despre existenţa unui raport viu în conştiinţa evreului biblic între individ şi comunitate, raport ce nu elimină existenţa elementelor contradictorii. Există momente în care individul întrerupe în mod voit orice contact cu comunitatea, însă ruptura nu are loc niciodată la nivel de conştiinţă istorică. (…) Conform principiului ebraic al personalităţii corporative, există întotdeauna între individ şi comunitate, şi invers, între comunitate şi individ, un raport dialectic şi existenţial. Aceşti termeni nu se substituie unul altuia, dimpotrivă, se prelungesc, formând o unitate armonioasă în acţiune.132

Momentan, ne mulţumim să rămânem la aceste fraze care-şi vor demonstra valoarea pe parcurs, şi să revenim la Avraham şi descendenţii săi. Astfel, o lecturare a naraţiunilor ulterioare ne va arăta că, deşi Avraham a avut mai mulţi copii133, totuşi YHWH l-a ales numai pe Iţħaq134, al doilea fiu născut lui Avraham, dar primul născut al Sarei, şi numai cu el a încheiat YHWH un legământ135 care conţinea repetarea promisiunii că YHWH va binecuvânta toate clanurile/ neamurile Pământului (Gen. 26:4), în sau prin sămânţa acestuia. Aşadar, ne continuăm investigaţiile, dorind să vedem cine este de această dată sămânţa lui Iţħaq.

131 Cf. H.W. Robinson, „The Hebrew Conception of Corporate Personality”, în BZAW 66, 1936, pp. 49-62; V. Petercă, Regele Solomon în Biblia ebraică şi cea grecească, Iaşi, Polirom, 1999, pp. 15-18.132 V. Petercă, op. cit., pp. 29,30,44.133 Pe lângă Işmael şi Iţħaq, Genesa, 25:2 vorbeşte şi despre Yimran, Yokşan, Medan, Madian, Işbaq, Şuah.134 Genesa, 21:12b, reiterat în Epistola către romani, 9:7 şi Epistola către evrei, 11:18.135 Genesa, 26:2-5,24.

52

Acest Iţħaq, fiul lui Avraham, a avut gemeni de la soţia sa, Rebekah (Gen. 26:21-26). Gemeni!... Cine are prioritate ca prim-născut?... Pe cine să alegi? Şi de ce să alegi pe unul, în defavoarea celuilalt?... Cu toate acestea, pe lângă faptul că Yaakov, cel de-al doilea născut, obţine, prin viclenie, primogenitura, adică drepturile, avantajele, privilegiile şi responsabilităţile primului-născut136 şi binecuvântarea parentală137, el este preferat şi de Dumnezeu, care-l iubeşte pe el şi-l urăşte pe Esau, fratele său138. YHWH îl iubeşte pe Yaakov atât de mult încât încheie un legământ şi cu acesta, a se vedea Genesa, 28:13-15, din care important pentru studiul nostru este v. 14: acesta este o altă repetare a promisiunii a şaptea şi ne face să înţelegem că ea este, de fapt, apogeul făgăduinţelor enumerate în Genesa, 12:1-7.

Acum, afirmaţia „prin tine/sămânţa ta vor fi binecuvântate toate clanurile Pământului” este repetată de cinci ori. Dacă am dori să dăm dovadă de acribie filologică şi teologică, am preciza că textele evreieşti folosesc, totuşi, forme verbale diferite: în pasajele 12:3; 18:18; 28:14 apare forma verbală Nifal, care este un pasiv (deci, prin Avraham sau sămânţa sa vor fi binecuvântate toate clanurile Pământului), iar în pasajele 22:18; 26:4 apare forma verbală Hitpael, care este un reflexiv şi care spune ceva de genul „prin tine/sămânţa ta se vor binecuvânta toate clanurile Pământului”.139 Cu toate acestea, fie că traducem la diateza pasivă, fie la cea reflexivă, sensul este esenţialmente acelaşi.

Mergând mai departe, vom descoperi faptul că Revelaţia dumnezeiască ulterioară va consemna acest adevăr crucial că sămânţa lui Avraham nu se mărgineşte la a fi formată din Iţħaq şi apoi Yaakov, ci ea va cuprinde pe toţi descendenţii acestora. La circa 2.000 de ani după aceea, într-o predică furtunoasă, apostolul Petru exclama:

25Voi sunteţi fiii proorocilor şi ai legământului, pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri, când a zis lui Avraam: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta.”26Dumnezeu, după ce a ridicat pe Robul Său Isus, L-a trimis mai întâi vouă, ca să vă binecuvânteze, întorcând pe fiecare din voi de la fărădelegile sale.Faptele apostolilor, 3:25,26.

Prin urmare, Keyfa, adică apostolul Petru, departe de a vesti că Biserica creştină ar fi înlocuit Israelul în relaţiile sale cu YHWH, şi că acum Biserica ar fi Israelul spiritual, dimpotrivă, strigă că evreii erau fiii profeţilor şi ai legământului încheiat de YHWH cu patriarhii Avraham, Iţħaq şi Yaakov şi că toate clanurile Pământului vor fi binecuvântate în sămânţa descendenţilor lui Avraham. Însă, înainte ca neamurile Pământului să fie binecuvântate, această binecuvântare le era oferită mai întâi descendenţilor lui Avraham, prin posibilitatea de a fi întorşi de la fărădelegile lor sau, altfel spus, de a fi pocăiţi. Aici trebuie văzut, din nou, faptul că nu evreii se întorceau de la fărădelegile lor, nu evreii se pocăiau, ci diateza pasivă arată că ei erau recipienţii binecuvântării divine, manifestate prin întoarcerea lor de la fărădelegi. Apoi, desigur, Iisus, Yeşua, urma să fie trimis şi ne-evreilor pentru a-i binecuvânta, întorcându-i de la

136 Genesa, 25:29-34.137 Genesa, 26:27-29.138 Maleahi, 1:2,3, reiterat în Epistola către romani, 9:13.139 Franz Delitzsch, op. cit., p. 44, ne spune că Septuaginta traduce toate aceste pasaje printr-un pasiv, iar Walter C. Kaiser confirmă că acelaşi tratament a fost aplicat textelor şi în versiunea samariteană, precum şi în Targumurile Onkelos (babilonian) şi Pseudo-Jonathan (ierusalimitean). Walter C. Kaiser, op. cit., p. 48.

53

fărădelegile lor. Deplasarea Sa spre ne-evrei nu urma să aibă loc ad-litteram, ci prin intermediul binevestitorilor evrei.

Walter C. Kaiser aduce un plus de claritate scriind:

În aceasta consta aspectul mesianic al promisiunii făcute patriarhilor: această sămânţă (...) este aceea care conţinea potenţialitatea de a fi simultan atât Acela care reprezenta întreaga comunitate, cât şi pe toţi aceia care, prin credinţă, mărturiseau că sunt părtaşi la comunitate.140

Să trecem acum la o discuţie despre un alt apostol: rabinul Şa’ul. În toate pasajele care vorbiseră de „sămânţa lui Avraham”, Genesa, 12:7, 13:15, 15:5, 17:7-10, 22:17,18, 24:7, 26:4, puteai să înţelegi că se vorbeşte despre urmaşii lui Avraham: Dumnezeu făcuse cu Avraham un legământ cu clauze concretizate sub formă de promisiuni şi angajamente solide, şi acest legământ îi viza pe descendenţii multipli ai lui Avraham, posteritatea sa.

Totuşi, probabil gândindu-se că „Israel este sămânţa lui Avraham” (Isaia, 61:9), un popor care mediază mântuirea (Isaia, 29:24; Zaharia, 8:13), apostolul Pavel, inspirat de Duhul Sfânt, făcea o exegeză a acestor texte sacre şi scria un set de Responsae rabinice. În capitolul 3 din Epistola către galateni, o scrisoare de teologie pastorală reacţionară, apostolul tratează despre relaţiile dintre Avraham şi sămânţa sa, dar, spre deosebire de Petru, rabbi Şa’ul nu spune că evreii ar fi „sămânţa lui Avraham”, ci că Mesia (v. 16, 19) ar fi acea sămânţă!... În scrierile sale, prolificul apostol Pavel nu abordează Proto-Evanghelia, nu exegetează versetul din punct de vedere istorico-gramatical, ci teologhiseşte conform pregătirii sale rabinice:

Acum, făgăduinţele au fost făcute „lui Avraam şi seminţei lui”. Nu zice: „şi seminţelor” (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: „şi seminţei tale”, adică Hristos.Epistola lui Pavel către galateni, 3:16.

Pavel recurge la o formulă midraşică pe care o utilizau rabinii: această formulă se numea al tiqra, şi se tâlcuieşte „nu citi aşa, ci altfel”. Utilizând această formulă, rabinul spune că promisiunile de legământ nu se aplică unei colectivităţi de urmaşi ai lui Avraham, ci unui individ singular, „sămânţul”, care este Mesia. Remez, palierul aluziv din hermeneutica PaRDeS, îngăduia această tehnică de lectură.141

Ultimul argument pe care-l aduc în favoarea afirmaţiei univoce pe care a făcut-o Pavel, aceea că promisiunile legământului i-au fost făcute lui Avraham şi lui Mesia, ca „sămânţ” unic, este chiar faptul că aceste cuvinte au fost la fel de inspirate ca şi cuvintele Genesei, fiind consemnate în această Epistolă paulină canonizată.

Apostolul Pavel, deci, afirmă că „sămânţul” lui Avraham, care era şi „sămânţul” femeii, este Mesia şi, mai precis, este Mesia Yeşua.

Acum, să nu creadă cineva că apostolul Pavel venea cu un lucru nou atunci când spunea că sămânţa lui Avraham este Mesia: Sămânţa promisă lui Avraham ocupa o 140 Walter C. Kaiser, op. cit., p. 47.141 Mai mult decât atât, rabinii din timpul rabinului Şa’ul ajunseseră la convingerea că se poate pune semnul de identitate între „sămânţul” femeii din Genesa, 3:15 şi unul dintre descendenţii lui Avraham, un personaj prezentat într-un mod absolut unic, aşa cum voi demonstra pe parcursul acestei lucrări.

54

poziţie centrală în frământările rabinilor, fapt văzut şi în scrierea Midraş-urilor care se referă la Mesia, reiterând: „Toate neamurile Pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!”142 Noutatea pe care o aduce Pavel este aceea că neamurile, adică ne-evreii, care nu descind din Avraham, o dată ce-şi pun credinţa în Dumnezeu la fel ca Avraham, încrezându-se în Cel Preaînalt prin Mesia, devin şi ei parte din personalitatea corporativă denumită „sămânţa lui Avraham” şi beneficiază de promisiunea făcută patriarhului (v. 22, 29). Prin credinţa pusă în YHWH prin Mesia Yeşua, ne-evreii devin socotiţi neprihăniţi, adică devenind îndreptăţiţi (vs. 6-9)! Această îndreptăţire înaintea lui Dumnezeu şi care duce la viaţă, îndreptăţire care este punctul central al capitolului, se face nu pe baza Legii date prin Moise, ci prin credinţa în Mesia, credinţă care-l face pe om să fie adoptat de Dumnezeu (v. 26). Aşadar, în conformitate cu Epistola către galateni, aceasta este modalitatea prin care omul este socotit neprihănit, sau îndreptăţit, înaintea lui YHWH, şi este mântuit: prin credinţa simplă în Yeşua Mesia!

Totuşi, această concluzie trebuie contrabalansată de alte învăţături: dacă tot vorbim despre patriarhul Avraham, cel îndreptăţit prin credinţă, să nu uităm că în acelaşi legământ avrahamic citim şi Genesa, capitolul 22, unde are loc Akedat Iţħaq, „Jertfirea lui Iţħaq”. Da, l-am amintit pe Petru şi fulminanta sa predică din Faptele apostolilor, cap. 3, dar să nu uităm faptul că el avertizase şi despre obligaţia ascultării de Yeşua, profetul prevestit de Moise, spunându-le co-naţionalilor săi că dacă nu vor asculta de Acesta, vor fi nimiciţi cu desăvârşire din mijlocul poporului. Da, am scris despre învăţătura apostolului Pavel din Epistola către galateni, care spune că Avraham a fost îndreptăţit prin credinţă, dar să nu uităm faptul că acelaşi rabin mesianic a scris şi Epistola către romani, 4:9b-12! Şi, în sfârşit, da, îndreptăţirea se obţine prin intermediul credinţei în Mesia... dar nu trebuie să uităm că credinţa se manifestă prin fapte, după cum spune Epistola lui Iacov, 2:14-16, sau de Evanghelia după Matei, 5:17-20! Da, mântuirea nu este prin fapte, dar nu-i fără fapte, iar dacă faptele omeneşti au fost totdeauna excluse ca metodă de a obţine binecuvântarea sau favoarea lui YHWH, absenţa lor în niciun caz nu L-au slăvit pe Cel Preasfânt143.

Iată, aşadar, modul în care toate neamurile Pământului urmau să fie binecuvântate în sămânţa lui Avraham, israeliţii care aveau înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci”144.

6Tot aşa şi „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire.”7Înţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă. 8Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.”

Vom încheia cu cuvintele scrise de Franz Delitzsch, care spune că, aşadar, Avraham este...

142 Midraş Rabbah discută subiectul în mod extensiv şi declară că „în zilele lui Mesia, Yisrael va fi asemuit cu nisipul mării” (Bamidbar Rabbah, 2).143 Evanghelia după Matei, 5:16.144 Epistola către romani, 9:4,5.

55

mediator al revelaţiei mântuirii iar promisiunea mântuirii întregii rase omeneşti este relaţionată la el şi la sămânţa lui, în calitate de centru şi punct de pornire: „toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine”... Această mediere a mântuirii îşi atinge desăvârşirea finală în Mesia, Cel descinzând din Avraham, în care sămânţa lui Avraham, conform chemării lui de a media binecuvântarea, îşi găseşte consumarea... Sămânţa lui Avraham, care este mijlocul prin care se binecuvântează, este o unitate care va fi finalmente concentrată într-Unul, întrucât זרעה poate fi întrebuinţat despre unul (Genesa, 4:25) la fel ca şi despre mulţi. Poetul care a scris Psalmul 72 începe versetul 16 cu aceeaşi idee: promisiunea binecuvântării popoarelor va fi împlinită în Regele-Mesia, al cărui nume continuă să înflorească de-a pururea. În Acesta, caracterul de binecuvântare al poporului lui Avraham îşi atinge desăvârşirea, întrucât binecuvântarea care este efectuată de Acela şi care purcede de la El s-a extins asupra tuturor popoarelor Pământului şi nu a fost asigurată fără colaborarea Israelului, prin intermediul apostolilor din Israel.

BIBLIOGRAFIE:

Biblii:

Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, trad. D. Cornilescu, 1921-1923.

Biblia sau Sfânta Scriptură, trad. D. Cornilescu revizuit, GBV, Dillenburg, Germania, 1991.

The Spirit-Filled Life Bible, Jack W. Hayford (gen. ed.), New King James Version, Thomas Nelson Publishers, USA,1981.

Articole, tabele:Art. „Biblie”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, ed. Hasefer, Bucureşti 2000,

trad. V. Prager, C. Litman, Ţ. Goldstein.Art. „Bible, Formation and Canon of”, şi tabelul „Messianic Prophecies of the

Old Testament” în Trent C. Butler (gen. ed.), Holman Bible Dictionary, Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991.

Art. „Biblie”, în Lexiconul Herder al întâlnirii iudeo-creştine, Petuchowski, J.J., Thoma C., ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, trad. D. Ionescu-Stăniloae.

Art. „Bible, The”, în Ronald F. Youngblood (gen. ed.), New Illustrated Bible Dictionary, Thomas Nelson Publishers, Nashville, Tennessee, USA,1995.

Art. „Tipologie”, în J.D. Douglas (ed. principal), Dicţionar biblic, ed. Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.

Tabelul „Profeţii din Vechiul Testament împlinite în Hristos”, în Donald C. Stamps (ed. gen.), Biblia de studiu pentru o viaţă deplină, Life Publishers International, Springfield, Missouri, USA, 1996, trad. A. Marinescu, A. Mihalea, R. Mihăilescu, Bucureşti, 1996.

Specter, Hyman Israel, Messianic Prophecy in the Holy Scriptures, Rock of Israel, Inc., Fairfield, Ohio, USA, 1993.

56

Dicţionare:Bărnuţ, D., Hubert, E., Kovacs, J., Dicţionar grec-român pentru studiul cuvintelor

Noului Testament, Arad, 1999, ed. TEOLOGOS, Cluj-Napoca.Vine, W.E., An Expository Dictionary of New Testament Words, Fleming H.

Revell Company, Old Tappan, New Jersey, USA, ed. a 17-a, 1966.

Cărţi:Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, edit. HUMANITAS, Bucureşti,

2000, trad. T. Mochi.Delitzsch, Franz, Messianic Prophecies in Historical Succession, translated by

Samuel Ives Curtiss, Wipf and Stock Publishers, Oregon, USA, 1997.Kaiser, Walter C., Jr., The Messiah of the Old Testament, Zondervan Publishing

House, Grand Rapids, Michigan, USA, 1995.Koestler, Arthur, Al treisprezecelea trib – Imperiul khazarilor şi moştenirea sa,

ed. Antet, Filipeştii de Târg, jud. Prahova, trad. Andrei Bantaş.Petercă, Valdimir, Mesianismul în Biblie, ed. Polirom, Iaşi, 2003.

SITOGRAFIE:

http://www.bibleserver.com

57