Cuprins

TRATATUL PRACTIC. GNOSTICUL...........................................................................................2

Tratatul practic. Gnosticul

Apatheia creşte odată cu creşterea spirituală, trăsătura ei constantă şi esenţială fiind însăşi relativitatea. Se poate spune că, aşa cum o concepe Evagrie, apatheia este starea de tensiune permanentă a sufletului, născută dintr-o împlinire punctuală a unui dor de Dumnezeu mereu aţâţat.

Pentru dobândirea nepătimirii, sufletul trebuie să ducă o luptă continuă şi necruţătoare cu patimile stârnite de demoni. Evagrie nu dispreţuieşte patimile, pe care, de altfel, nu le înţelege ca expresie a răului; pentru el, răul se manifestă prin demoni. Viciile nu sunt patimi ci demoni.

“Tratatul”… stăruie îndelung asupra deosebirii naturii, asupra tertipurilor şi metodelor de combatere a acestora din urmă. Puţini ştim, poate că inventatorul listei celor şapte păcate capitale a fost Evagrie. De fapt, la el, cele şapte păcate sunt opt: lăcomia, preacurvia, iubirea de arginţi, tristeţea, mânia, akedia, slava deşartă şi trufia. Lista, preluată de Cassian şi uşor remaniată, a pătruns în Occident, unde s-a transformat pe parcursul secolelor simplificându-se şi demonetizându-se prin caracterul moralist cu care a fost până la urmă probozită. Floarea nepătimirii este dragostea, iar rodul ei cel bun şi gustos este cunoaşterea.

Practica este strâns legată de gnoză. Nimeni nu poate primi gnoza fără să fi fost în prealabil purificat, adus în starea de nepătimire. Gnoza fără nepătimire poate distruge, poate naşte slava deşartă, trufia şi de aici, însăşi pierderea minţilor.

La rândul ei, gnoza are două niveluri: contemplaţia naturală şi contemplaţia dumnezeiască. Dacă între gnoză şi practică există o deosebire de esenţă, între fizică şi teologie există o deosebire de grad, totuşi una radicală. În cadrul fizicii, Evagrie stabileşte iarăşi două trepte:

Contemplaţia naturală “secundară”, având ca obiect naturile “secundare”(trupurile) Contemplaţia naturală “primară”, având ca obiect naturile spirituale.

Contemplaţia naturală secundară poate fi considerată prima treaptă a cunoaşterii spirituale întrucât mintea contemplă, nu trupurile în sine, concrete, ci “raţiunile” lor, însămânţate de Creator la a doua creaţie.

Contemplaţia primară se situează în miezul gnozei, ea este de natură îngerească. Călugărul are acest tip de contemplaţie încă din timpul vieţii, deşi constrâns de trup. Rugăciunea pură nu este altceva decât o viziune îngerească; intelectul se auto-luminează, sufletul contemplă “locul lui Dumnezeu” (nu esenţa).

… m-ai rugat frate Anatolie să-ţi dezvălui simbolistica veşmintelor călugăreşti; căci nu degeaba şi pe nedrept socoteşti că sunt ele atât de diferite de veşmintele celorlalţi oameni. CUCULIONUL este un simbol al harului Mântuitorului nostru, care le apără mintea (adică partea călăuzitoare) şi le încălzeşte pruncia în Hristos, din pricina celor care încearcă să lovească tot timpul şi să rănească. Aşadar, toţi cei care-l poartă pe cap, îndreptăţit cântă aşa: “De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte.” (Ps.126,1) Astfel de cuvinte răsădesc în suflet smerenia şi smulg trufia, răul cel străvechi care l-a azvârlit pe pământ pe “Lucifer – feciorul dimineţii”.

2

Faptul că mâinile sunt goale (până la cot) arată cât de sincer este felul lor de a trăi, căci slava deşartă ştie să acopere şi să umbrească virtuţile vânând permanent gloria omenească şi alungând credinţa. stă scris: “Cum puteţi voi crede, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?” (Ioan 5,44)

ANABALOSUL, care, în formă de cruce, le cuprinde umerii, este un simbol al credinţei în Hristos Care-I ia în braţe pe cei blânzi, ascunde totdeauna piedicile făcând lucrarea fără nici un obstacol.

CINGĂTOAREA dimprejurul brâului lor îndepărtează orice necurăţie şi proclamă: “Bine este pentru om să nu se atingă de femeie” (l Cor.7,1). Ei au şi o melotă, întrucât “poartă totdeauna în trup omorârea lui Iisus” (II Cor. 4,10), pun căluş tuturor patimilor necugetate ale trupului şi retează relele sufletului prin împărtăşirea din bine; şi iarăşi, întrucât iubesc sărăcia şi fug de lăcomie, mama idolatriei.

TOIAGUL este “pom al vieţii pentru toţi cei care-l stăpânesc, şi neclintit pentru toţi cei care se sprijină pe el ca pe Domnul.” (Pilde 3,18)

… urmează să vorbim despre viaţa practică şi cea gnostică, expunând, nu ce-am văzut şi auzit, ci cât am învăţat de la ei că se cuvine să zicem şi altora. Pe unele le-am ţinut ascunse, pe altele le-am prezentat obscur, ca “să nu dăm cele sfinte câinilor, şi să nu aruncăm mărgăritarele înaintea porcilor” (Mat. 7,6). Pentru aceia, însă, care păşesc pe urma lor, toate vor fi cât se poate de clare.

Kokoulion – forma grecizată a latinescului cucullus – capă cu capişon pe care o purtau ţăranii sau copiii. Simbolizează inocenţa, starea de pruncie în care anahoretul trebuie să se menţină până la moarte.Mâinile goale, la Evagrie, semnul neascunderii în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu. Pentru Cassian, semnul neatingerii de lucrurile profane.Anabalos – scapular – piesă vestimentară descrisă de Cassian; acesta o numeşte subcinetoria, fie redimicula, fie rebracchiatoria. Este vorba de două panglici din lână care se încrucişează cuprinzând gâtul şi trec pe la subţiori. Acestea au menirea de a lipi veşmintele de trup.Cingătoarea – simbolul sugrumării patimilor; de asemenea, pune o graniţă între lumea exterioară şi cea interioară – îl leagă pe călugăr de Dumnezeu.Melota – mantie din piele de capră sau de oaie, asemănătoare aceleia pe care o poartă profeţii din V.T. semnul mortificării (regresul la starea preumană?). Interesant este faptul că melota se purta în timpul mesei, dar era interzisă la împărtăşanie.

O reîmprospătare a limbajului ortodoxiei (în sensul normalizării la toate nivelurile: sintactic,

morfologic şi lexical) rămâne una din priorităţile culturii române. Cel mai important rol în sensul acesta îl joacă traducerile. Atâta timp cât ortodoxia nu va dispune de traduceri clare, în limba pe care o vorbim astăzi, nu în cea pe care o vorbeau românii sec al-XVlll-lea, contactul cu Sfânta Scriptură a tinerelor generaţii va fi din start condamnat la sterilitate. Nu mă gândesc nici o clipă să

3

contest valoarea traducerilor în domeniu realizate până acum, vreau doar să spun că fiecare generaţie trăieşte într-un spaţiu social, cultural ori lingvistic propriu. Iar sacrul nu se manifestă altundeva decât în acest spaţiu. Pledez, aşadar, pentru o rescriere a mesajului creştin într-o limbă română vie şi firească; creştinii nu vor avea decât de câştigat.

În fapt, două sunt etapele majore ale progresului spiritual: curăţirea prin practică, şi contemplarea în doi timpi: a creaturilor lui Dumnezeu şi a lui Dumnezeu Însuşi. Cel care se nevoieşte în realizarea primului ţel – a curăţirii, a “nepătimirii”, se numeşte praktikos; cel care a atins “nepătimirea”(relativă, deoarece, va spune Evagrie, numai prin moarte devenim total “nepătimitori”, “apatici”) şi începe urcuşul gnozei se numeşte gnostikos. Dar nu trebuie pierdut nici o clipă din vedere faptul că fiecare din cele trei “ipostaze” le presupune obligatoriu pe celelalte două.

Creştinismul se defineşte ca o învăţătură organică, după modelul Sfintei Treimi. Practica fără gnoză este un chin absurd, sinucidere curată; gnoza fără practică – o nebunie. Abia după o asceză îndelungată, după strunirea patimilor, “apaticul” se poate încerca în viaţa contemplativă, mai întâi pătrunzând în tainele firii şi abia după aceea în tainele de peste fire, adică în cunoaşterea unitivă a lui Dumnezeu.

4

Cuvânt practic – o sută de capete

Împărăţia cerurilor este nepătimirea sufletului însoţită de cunoaşterea adevărată a fiinţelor.

În Kephalaia Gnostica V 30, Evagrie scrie: “Dacă Împărăţia cerurilor este contemplarea fiinţelor, şi ea, după cuvântul Domnului “se află înlăuntrul vostru”, şi dacă lăuntrul nostru este sub stăpânirea demonilor, atunci pe drept se poate zice că filistenii au pus stăpânire pe Pământul Făgăduinţei”. Aşadar, contemplarea Împărăţiei cerurilor reprezintă o primă etapă a progresului duhovnicesc. A pătrunde taina creaturilor lui Dumnezeu înseamnă a fi intrat deja pe Pământul Făgăduinţei; în Împărăţia cerurilor. A treia formulă, sinonimă cu primele două, este “Împărăţia lui Hristos”. “Se spune că Împărăţia lui Hristos este orice ţine de cunoaşterea materială, în timp ce Împărăţia lui Dumnezeu sau a Tatălui este orice ţine de cunoaşterea imaterială, ori, după spusa cuiva, contemplarea divinităţii înseşi”. Iar în Comentariile la psalmi a lui Sfântul Vasile cel Mare, citim: “Împărăţia lui Hristos este contemplarea tuturor celor care sunt şi care vor fi în veci; contemplarea celor care sunt se zice că este Împărăţia cerurilor.” Gnoza (cunoaşterea adevărată a fiinţelor) presupune “nepătimirea” – fructul vieţii practice.

Prin urmare, a treia şi ultima treaptă a vieţii duhovniceşti are drept ţel contemplarea unitivă a lui Dumnezeu, Care se află mai presus de Împărăţia cerurilor (numită de Evagrie şi Împărăţia lui Hristos) şi care constă în contemplarea fiinţelor create de Dumnezeu. Mintea ajunsă la gradul contemplării creaturilor a dobândit deja incoruptibilitate şi nemurire, dar această incoruptibilitate şi nemurire par a nu fi, în ochii lui Evagrie, desăvârşite, există o treaptă mai înaltă, în care, prin legătura cu Dumnezeu Creatorul, intelectul se îmbibă oarecum cu nemurirea dumnezeiască, incomparabilă cu nemurirea imaginată de creatură. Numele de “nemurire” arată unitatea naturală a minţii, iar faptul că ea este eternă, arată nestricăciunea ei. Primul nume e însoţit de cunoaşterea Sfintei Treimi; al doilea, de contemplarea firii. Mintea nu-şi atinge scopul întru care a fost creată decât odată cu dobândirea gnozei depline, adică a contemplării lui Dumnezeu. În Capetele gnostice ale Sfântul Maxim Mărturisitorul, se glosează pe ideea distincţiei subtile dar neesenţiale, în fond, dintre Împărăţia lui Dumnezeu şi Împărăţia cerurilor: “Unii caută prin ce se deosebeşte Împărăţia cerurilor de Împărăţia lui Dumnezeu. Se deosebesc ele prin fond sau numai prin formă? Acestora trebuie să le spunem că ele nu se deosebesc prin fond – căci, prin fond, amândouă sunt una şi aceiaşi – ci prin formă. Împărăţia cerurilor este dobândirea cunoaşterii fiinţelor prin propriile lor raţiuni neamestecate şi existente în Dumnezeu înaintea tuturor timpurilor, pe când Împărăţia lui Dumnezeu este împărtăşirea prin har a bunurilor care există în mod firesc lângă Dumnezeu. Una este după rostul fiinţelor, cealaltă pe cât înţelegem, trece dincolo de rostul fiinţelor.”

Putem rezuma astfel: Împărăţia cerurilor desemnează, în fond unul şi acelaşi lucru ca şi Împărăţia lui Dumnezeu, deosebirea de formă sau de aspect constă în modalităţile de accedere la această realitate esenţială. Împărăţia cerurilor presupune accesul gnostic (mintea se sprijină pe raţiunile fiinţelor create), în vreme ce Împărăţia lui Dumnezeu presupune accesul haric prin iubirea lui Dumnezeu revărsată asupra minţii omului.

5

Când iubeşti un lucru, tânjeşti din tot sufletul după el şi când tânjeşti, te lupţi ca să-l dobândeşti. Dorinţa este începutul oricărei lucrări, iar simţirea naşte dorinţa: întradevăr, cel lipsit de simţire e liber de patimi.

Un şir de stări legate între ele: simţirea dă naştere dorinţei, iar aceasta dă naştere, la rându-i, plăcerii. Toţi aceşti termeni au o puternică încărcătură semantică platoniciană. Cauza ultimă a plăcerii este aşadar senzaţia. Pentru a elimina efectul, trebuie suprimată cauza: cel ne-împărţit de senzaţie este eliberat de patimă, cu alte cuvinte, cel care nu cade sub “împărţeală”, sub tăişul senzaţiilor exterioare, reuşeşte să smulgă din el, mai întâi dorinţa şi după aceea plăcerea. Acesta este primul pas în anahoreză, care etimologic vrea să spună: “retragere spre interiorul unui loc pustiu”.

Împotriva anahoreţilor demonii luptă goi; împotriva cenobiţilor ori a celor care lucrează laolaltă întru dobândirea virtuţilor, ei îi înarmează pe fraţii cei mai delăsători. A doua bătălie e mult mai uşoară decât prima, întrucât (oricât vom căuta) nu vom găsi pe pământ oameni mai cruzi decât demonii, ori care să cuprindă singuri, toată răutatea lor.

Pustiul este ţinutul predilect al întâlnirilor cu sacrul în ambele ipostaze: pozitivă (Dumnezeu) şi negativă (diavolul). Într-o comunitate, demonii acţionează prin intermediari, în pustiu însă, acest străin sartrian (l’enfer c’est l’autre) devine străinul absolut, diavolul gol. În monahismul egiptean textul programatic care fixează dimensiunea agonală, războinică a anahoretului îl constituie “Viaţa Sfântului Antonie”. Există trei momente decisive în suişul duhovnicesc al Părintelui monahismului, momente care pe plan orizontal, se concretizează în trei retrageri în inima pustiului:

1. Ocuparea unui mormânt din marginea satului unde s-a născut.2. Stabilirea dincolo de fluviu, în aşa numitul “deşert exterior” – aşadar punerea unei graniţe

naturale între el şi restul comunităţii.3. Retragerea definitivă în “deşertul interior”, aproape de Marea Roşie.

“oameni mai cruzi decât demonii” – toată răutatea lumii n-ar întrece răutatea unui singur demon, de aceea şi lupta anahoretului este infinit mai grea decât cea a cenobitului sau a creştinului obişnuit. Un accent apologetic şi un elogiu indirect adus tagmei pustniceşti.

Cu cât pustiul este mai îndepărtat de oameni, cu atât atacurile demonilor sporesc în intensitate.

Trei sunt şi principalele forme sub care demonii ştiu să lupte (lupta lor fiind întotdeauna

neloaială, arma lor principală fiind viclenia):

1. Prin gânduri rele.2. Prin viziuni şi halucinaţii.3. Prin qui pro quo-uri. Demonii ştiu să ia înfăţişări ale unor personaje din anturajul călugărului,

personaje pe care acesta le respectă şi le ascultă orbeşte; ori iau chipul “îngerilor de lumină”.

6

Demonii formează una din acele categorii pe care le întruchipează” naturile raţionale” după căderea iniţială din sfera divină. Cauza căderii lor a fost excesul de mânie: “Demonul este natura raţională care, datorită mâniei prea mari, a căzut din slujirea lui Dumnezeu”(KG.lll,34), iar fragmentul următor ne spune că mânia se vindecă prin iubire. Aşadar, demonii sunt fiinţe cu deficit de iubire şi surplus de mânie. Mânia, stare specific demonică după Evagrie, îi transformă şi pe oamenii cuprinşi de ea în demoni.

Demonii au şi un sălaş al lor, interzis oamenilor, aşa cum, de cealaltă parte, sălaşul nostru interior – gândurile – nu pot fi cunoscute decât de Dumnezeu şi de îngerii Săi. Demonii doar ghicesc; intră în noi pe dibuite sau profitând de slăbiciunile noastre. Prinşi între lumea îngerilor şi cea a demonilor, oamenii se definesc ca fiinţe deschise prin excelenţă – ei nu pot veni în contact direct nici cu creaturile de lumină, dar nici cu cele de întuneric. Ca într-un cleşte cosmic, sufletul omului se zbate între dorul de a-şi transgresa condiţia firească şi neputinţa de a o face. Singura soluţie este de a se lăsa invadat, de a rămâne deschis, veşnic la pânda clipei harice, când natura lui va putea încolţi, transfigurându-se.

Închişi într-o lume, demonii sunt închişi şi într-un trup, un trup de aer, spre deosebire de cel de foc al îngerilor, ori de cel de pământ al oamenilor. “La îngeri predomină intelectul şi focul, la oameni, pofta şi pământul, iar la demoni: patima şi aerul”. Alte caracteristici ale demonilor: se deplasează în zbor fiind foarte uşori; sunt transparenţi, desigur; pot fi uşor reperaţi prin faptul că prezenţa lor răceşte atmosfera din jur; miros îngrozitor de urât (pentru cei desăvârşiţi, care au mirosul fin); au un glas strident, urlător, precum vijeliile; când vor, pot îmbrăca un chip omenesc, care nu-i decât o aparenţă.

7

Despre cele opt gânduri

Gândurile cele mai generale în care se cuprind toate celelalte, sunt în număr de opt:

1. Gândul lăcomiei.2. Gândul preacurviei.3. Gândul iubirii de arginţi.4. Gândul tristeţii.5. Gândul mâniei.6. Gândul acediei.7. Gândul slavei deşarte.8. Gândul trufiei.

Gândul lăcomiei sugerează călugărului căderea grabnică din starea de asceză. El îi înfăţişează stomac, ficat, splină şi hidropizie sau vreo boală îndelungată, apoi lipsa celor de trebuinţă precum şi absenţa medicilor. Adesea îl împinge să-şi amintească de unii fraţi care-au căzut odinioară pradă acestor suferinţe. Alteori îi îndeamnă pe bolnavii înşişi să meargă la cei care trăiesc în abstinenţă şi să le povestească toate nenorocirile lor ca şi cum acestea li s-ar fi întâmplat din pricina ascezei.

Prin “sugerează” am tradus verbul grecesc hypoballei, “strecoară în minte”, tradus exact: “aruncă dedesubt”. Aşadar, gândul sau demonul lăcomiei subminează buna intenţie a călugărului, strecoară sub ea tot felul de supoziţii care erodează încetul cu încetul, ajungând să o surpe în cele din urmă.

Prin lăcomie trebuie să înţelegem excesul de mâncare atunci când trebuie să postim. Gastrimargia este compus din gaster – stomac şi margia – nebunie. Sensul de bază ar fi, aşadar cel de nebunie a stomacului. Stomacul îşi iese din ţâţâni, nu mai respectă regula abstinenţei de teamă ca nu cumva să se îmbolnăvească. Abstinenţa îndelungată ar dăuna sănătăţii; în plus, în plin pustiu nu găseşti nici medic, nici medicamente.

Majoritatea călugărilor slăbiţi de vârstă îndulcesc asceza, încep să mănânce şi să doarmă mai mult. De altfel, la vârsta aceasta, poftele nu-l mai asaltează cu aceeaşi intensitate ca în tinereţe, iar de renunţat e prea târziu să mai renunţe la călugărie. Să mai amintim că şi Sfântul Vasile cel Mare, în preajma căruia Evagrie Ponticul a stat o vreme, a murit dintr-o boală de ficat pricinuită de asceza îndelungată.

Demonul preacurviei îl sileşte pe călugăr să poftească trupuri diferite. El are mai cu seamă grijă de cei care se înfrânează, pentru ca aceştia, nedobândind nimic, să lase totul baltă. Şi, mânjind sufletul, el îl încovoaie spre trebi mârşave. Ba îl face să spună ori să asculte tot felul de vorbe ca şi cum lucrul cu pricina ar fi chiar în faţa ochilor lor.

Iubirea de arginţi sugerează o lungă bătrâneţe, neputinţa mâinilor de a mai munci, zilele de foamete care vor fi şi bolile ce-l vor năpădi, nevoile sărăciei şi marea ruşine de a primi de la alţii cele de trebuinţă.

8

Uneori tristeţea apare din cauza neîmplinirii dorinţelor, alteori ea urmează mâniei. Tristeţea pricinuită de neîmplinirea dorinţelor apare astfel: unele gânduri hulpave aduc aminte sufletului de casă, de părinţi şi de viaţa dusă odinioară, şi dacă văd că el nu se împotriveşte câtuşi de puţin, ba dimpotrivă, le urmează, risipindu-se în plăcerile minţii, atunci, înşfăcându-l îl cufundă în tristeţe: “nu mai am nici trecut, nici viitor din pricina vieţii de acum”. Şi, bietul suflet, pe cât se umflă de gândurile cele dintâi, pe atât se coboară şi se umileşte de cele din urmă.

Tristeţea poate avea două pricini: neîmplinirea dorinţelor şi mânia. Proaspătul intrat în mănăstire doreşte să-şi revadă casa părintească, fraţii, rudele sau prietenii. Împotriva acestor dorinţe se ridică pustiul şi noua viaţă ruptă de lume; atunci sufletul se umple de tristeţe, tânjeşte după trecut şi după viitor. Pentru un asemenea suflet întristat, viaţa de mănăstire, nu poate fi închipuită decât ca o paranteză care la un moment dat se va închide.

“Sufletul se risipeşte în plăcerile minţii” – imagine platoniciană din Phaidon. Asceza filozofică presupune “adunarea” sufletului risipit în trup, reconstituirea lui ca entitate autonomă, care să se poată desprindă singură şi să poată zbura din colivia cărnii. Evagrie merge aproximativ pe aceiaşi idee: asceza înseamnă concentrarea asupra unui singur ţel, neabatere de la un program de viaţă călăuzit de învăţătura şi viaţa lui Hristos. Viaţa călugărilor este monotropia.

Mânia este o patimă foarte iute. Se şi spune, de altfel, că este o înfierbântare a părţii pătimaşe precum şi o pornire împotriva celui care a greşit ori se crede că ar fi greşit cu ceva. Ea înveninează sufletul toată ziua, dar mai ales scoate mintea din ţâţâni în timpul rugăciunilor. Oglindindu-i chipul celui care a pricinuit supărarea. Uneori, când durează mai multă vreme, preschimbându-se în ranchiună, noaptea provoacă tresăriri, moleşeala trupului, paloarea feţei, atacuri din partea fiarelor cu înţepături veninoase. Aceste patru semne care însoţesc ranchiuna pot fi descoperite în tovărăşia mai multor gânduri rele.

Am tradus thymos, aici şi în toate celelalte pasaje prin parte pătimaşă, rezervând epithymiei traducerea parte poftitoare. Thymos are în greacă numeroase înţelesuri, dar toate vecine cu ideea de forţă psihică nestăvilită. Aprinderea thymos-ului provoacă mânia care, persistând, se transformă în ranchiună, iar ranchiuna împiedică rugăciunea senină şi curată. Tot ea, pe timpul nopţii provoacă dereglări psiho-somatice, dintre care Evagrie descrie patru: tresăriri (mai degrabă spasme, ca de friguri); moleşeala trupului (tradus exact, lichefierea, înmuierea trupului, vlăguire); îngălbenirea feţei şi senzaţia de înţepături de fiare veninoase.

Demonul akediei, care se mai numeşte şi “demonul de amiază”, este cel mai apăsător dintre toţi. El se năpusteşte asupra călugărului pe la ceasul al patrulea şi dă târcoale sufletului acestuia până la ceasul al optulea. Mai întâi el face ca soarele să-i pară că abia se mişcă sau chiar stă în loc, iar ziua parcă ar avea cincizeci de ore. Apoi îl ţintuieşte cu ochii pe ferestre, împingându-l să iasă afară din chilie, să cerceteze dacă soarele mai are mult până la ceasul al nouălea, ori să-şi poarte privirile roată-împrejur după vreun frate. Pe lângă acestea, îi stârneşte ură faţă de locul unde îşi duce viaţa, faţă de viaţa însăşi şi faţă de lucrul cu mâinile, precum şi pentru faptul că iubirea i-a părăsit pe fraţi şi nu mai are pe cine să cheme în ajutor. Iar dacă, în zilele cu pricina, cineva l-a întristat pe călugăr, demonul profită ca să-i sporească ura. Atunci îl face să tânjească după alte locuri, unde ar putea găsi mai uşor cele de trebuinţă, unde ar putea lucra fără atâta trudă, dar dobândind mai mult. Şi adaugă îndată că a fi plăcut lui Domnului nu ţine de un loc anume: căci dumnezeirii, zice el, I te poţi închina pretutindeni. La toate acestea el adaugă amintirea casei părinteşti şi a vieţii de odinioară; îi înfăţişează cât de lungă e viaţa, aducîndu-i înaintea ochilor toate chinurile ascezei. Într-un cuvânt, cum se spune, trage toate iţele pentru ca bietul călugăr,

9

părăsindu-şi chilia, s-o ia la fugă. Acest demon nu e urmat îndeaproape de nici un altul: o stare de linişte şi o bucurie de nespus cuprind sufletul după încheierea bătăliei.

Akedia este ”boală anahoretică” prin excelenţă. Ea dispare din lista celor opt păcate metamorfozându-se, în mediul cenobitic, în trândăvie, langoare, tânjală. Origen aşează aspita akediei între cea a somnului şi cea a laşităţii. Într-adevăr, akedia e un amestec de somnolenţă, silă, deznădejde şi trândăvie, care-l face pe călugăr să abandoneze lupta împotriva demonilor şi să se lase în mâna purei şi arbitrarei întâmplări. Pe calea către Dumnezeu, akedia este poate vrăjmaşul cel mai de temut, întrucât ea riscă să înăbuşe intelectul, centrul persoanei umane. Akedia este expresia unei adânci dezintegrări a persoanei umane ca urmare a păcatului. Evagrie completează:

Akedia este vlăguirea unui suflet, a unui suflet care nu rezistă prin fire şi nu stă drept, curajos, înaintea încercărilor. Ce este încercarea pentru un trup sănătos, este încercarea pentru un suflet curajos. Vântul de nor hrăneşte mugurii, încercările întăresc forţa sufletului. Norii fără apă sunt alungaţi de vânt, mintea fără stăruinţă e alungată de vântul akediei. Roua primăvăratică încolţeşte roadele ogorului, un cuvânt duhovnicesc înalţă sufletul. Valul akediei îl scoate pe călugăr afară din chilie, cel care stăruie îşi păstrează liniştea. Invocând nu ştiu ce vizite la fraţii bolnavi, akedicul îşi împlineşte, de fapt propria-i voie. Monahul akedic e iute la slujire, dar socoteşte poruncă doar propria-i satisfacere.

O boare lină de vânt apleacă o plantă, gândul hoinărelii îl bate pe akedic. Nici un vânt, oricât de puternic, nu mişcă un copac bine înrădăcinat, akedia nu smulge din ţâţâni un suflet bine clădit. Ochiul akedicului e tot timpul aţintit asupra ferestrelor, iar mintea lui năluceşte musafiri. A scârţâit uşa, îndată iese afară; a auzit un glas? Îndată se caţără la fereastră şi rămâne aşa până-i amorţesc mădularele.

Când citeşte, akedicul cască neîntrerupt şi repede îl cuprinde somnul; se freacă la ochi, îşi întinde braţele şi desprinzându-şi privirile de pe carte, începe să se uite pe pereţi; apoi iar mai citeşte puţin şi, reluând sensul cuvintelor, îşi găseşte de treabă, apoi începe să numere filele de cel puţin patru ori, strâmbă din nas la forma literei şi la lucrătură, iar la urmă, închizând cartea, o pune sub cap şi pică într-un somn adânc. (PG. De octo spiritus malitiae)

În limba greacă clasică, a-kedia înseamnă “neglijenţă, nepăsare, lipsă de interes pentru un lucru”. În Septuaginta, mai cu seamă în Psalmi, cuvântul este atribuit unor personaje “obosite” de viaţă şi de chinuri, care au ajuns la capătul răbdării şi nu mai văd nici o cale de ieşire din impas. Să revenim la elementele constitutive: akedia creează o stare de inconfort interior, intelectul se depliază, se împrăştie în gânduri fără şir – haotice. Sufletul, în schimb, se repliază asupra lui însuşi, pierzând legătura cu izvorul liniştii care este Dumnezeu. În cazul eremitului, boala e marcată de o imensă plictiseală. Akedia poate fi considerată strămoaşa îndepărtată a spleenului invocat până la saţietate de romantici. Cauza plictisului pare a fi în primul rând singurătatea: lipsa fraţilor, a rudelor şi prietenilor. Nu este uşor să stai închis într-o celulă şase zile pe săptămână fără să vezi pe nimeni, fără să împărtăşeşti cuiva un gând, într-un cuvânt, fără să comunici. Călugărul începe să se simtă inutil, părăsit şi în cele din urmă, să se autodispreţuiască. Sfântul Ioan Scărarul şi Sfântul Simeon Noul Teolog pun accent pe alt aspect al akediei: nemulţumirea pe care călugărul căzut pe tânjală o arată faţă de Dumnezeu. Pentru că el se crede părăsit nu numai de fraţi, ci şi de Dumnezeu Însuşi! Dispreţul faţă de Cel de sus se va manifesta prin încetarea rugăciunii şi chiar prin hulire!

10

Trei sunt cauzele akediei: munca în exces, scrupulozitatea şi clima. Primele două par să aibă un numitor comun: excesul, depăşirea măsurii, întinderea corzii. Sfântul Isaac Sirul nuanţează însă: e de acord că oboseala fizică sau intelectuală duce mai devreme sau mai târziu la akedie, dar adevărata cauză a acestei boli nu este alta decât demonul akediei. Cele trei cauze amintite mai sus trebuie considerate ca fiind accidentale, colaterale. Excesul în munca fizică sau intelectuală, excesul în rugăciune chiar, sleieşte sufletul, îl predispune atacurilor demonului de amiază, care atât aşteaptă.

Clima este un alt element: Sfântul Grigorie de Nyssa se plângea undeva de zăpuşeala verii, Varsanufie dă vina pe torpor verralis, Simeon Noul Teolog pune boala pe seama vântului sudic. Cauzele accidentale pot fi evitate sau eliminate printr-o serie de “exerciţii spirituale”. În primul rând trebuie amintită rugăciunea şi mai cu seamă “meditatio mortis”. Gabriel Bunge dă următorul sens acestui exerciţiu: “ Akedia, care îşi înfige rădăcinile secrete în iubirea de sine, constituie şi o supraevaluare nesănătoasă a vieţii pământeşti şi materiale, cu peripeţiile şi adversităţile ei inevitabile. Cugetarea la moarte ne aminteşte că “nu avem aici cetate stătătoare” (Evrei 13,14), ea ne învaţă să cântărim realităţile acestei vieţi cu sobrietate şi să trăim în consecinţă.”

Un alt remediu îl constituie stabilitatea, răbdarea, exersarea capacităţii sedentare a călugărului. Acesta trebuie să exceleze în această virtute, a sedentarităţii, nu întâmplător virtutea opusă akediei este stăruinţa, rezistenţa, perseverenţa. Această virtute trebuie înţeleasă la toate nivelurile semantice: de la cel propriu (rămânerea în chilie cu orice preţ), până la cel mai elevat, spiritual (rămânerea în faţa lui Dumnezeu cu orice preţ). Evident, nici coarda rezistenţei nu trebuie întinsă peste limită, destinderea fizică şi intelectuală făcând parte din dieta călugărului.

Prima apoftegmă din Patericul egiptean, care-l are în centru pe avva Antonie se referă tocmai la akedie. Ea descrie simptomele bolii, propunând la sfârşit o reţetă simplă de vindecare. Sfântul Antonie devine astfel primul akedic vindecat, încă o dată model pentru toate generaţiile de călugări care vor veni după dânsul. O sugestie în această privinţă îi dă şi îngerul Sfântul Antonie arătându-i cum să-şi varieze activităţile pentru a-şi optimiza programul ascetic. Oricum, viaţa cenobitică e mai puţin expusă demonului akediei decât cea anahoretică. Dincolo de inconveniente, comunitatea are şi unele aspecte pozitive, de altfel treptat, treptat, anahoreza devine o excepţie de la regula cenobitică. Modelul pahomian din sudul Egiptului se va impune în detrimentul modelului anahoretic din nord, prin urmare, al patrulea remediu l-ar constitui traiul în comunitate; un remediu, însă, pe cât de tentant şi îmbietor, pe atât de amăgitor. Se ştie cât de repede s-au stins comunităţile sud-egiptene după moartea lui Pahomie şi aceasta datorită “democratizării” şi a libertinajului, a excesului de destindere şi comunicare între cenobiţi.

Demonul de amiază atacă anahoreţii la ceasul prânzului când soarele se află la zenit şi toropeşte pământul.

Gândul slavei deşarte este un gând tare şiret; el se strecoară cu uşurinţă şi în sufletele celor cu bună purtare, vrând să facă tam-tam despre bătăliile pe care aceştia le poartă atrăgând astfel slava de la oameni. El îl face pe călugăr să-şi închipuie demoni urlând, femei vindecate, o mulţime de oameni atingându-i veşmintele ba chiar îi prezice că de acum înainte va fi preot şi-I aduce la uşă tot felul de lume care-l caută; iar dacă el nu vrea să iasă, va fi dus legat. Iar după ce l-a făcut să plutească cu nădejdi deşarte, gândul îşi ia zborul părăsindu-l fie demonului trufiei, fie demonului tristeţii, care-i aduce gânduri potrivnice tuturor nădejdilor sale. Uneori îl leapădă chiar gândului preacurviei, pe însăşi acela care puţin mai înainte era preot, adus legat.

Kenodoxia (slava deşartă) este unul dintre demonii cei mai subtili, mai vicleni; se strecoară în sufletele călugărilor care-şi îndeplinesc cât se poate de corect îndatoririle comunitare sau personale.

11

Textul acesta a fost scris tocmai împotriva “corectitudinii şi a corecţilor”, a călugărilor excesiv de meticuloşi care, prin exces de zel de “orthoteză”, ratează întâlnirea cu harul. Nu este vorba de o corectitudine discretă, silenţioasă, ci de una zgomotoasă şi populistă. Corectul se erijează în model, în lege comunitară, dintre “cei corecţi, prea corecţi” alegându-se până la urmă fanaticii şi integriştii. Corectitudinea “spirituală” nu exprimă decât o călduţă şi dubioasă împăcare cu sine ori, mai bine spus, mulţumire de sine. Îndeplinirea datoriilor de fiecare zi îţi dă sentimentul “împlinirii”, pe care pocăiţii autentici nu-l au niciodată. Slava deşartă sfârşeşte prin a aţâţa alţi demoni: pe cel al trufiei sau al preacurviei.

Ce sens are închipuirea călugărului kenodox ca preot? O mulţime de apoftegme ne vorbesc de oroarea pe care o au călugării adevăraţi de a deveni preoţi sau de a primi sarcini administrative în Biserică. Unii dintre ei preferau chiar să se mutileze, numai să scape de o asemenea corvoadă. Evagrie însuşi, la propunerea lui Teofil al Alexandriei, era cât pe ce să fie făcut episcop, dacă, îngrozit de această perspectivă, nu ar fi fugit la prietenii săi din Ierusalim. A accepta preoţia echivala cu o trădare a vocaţiei monastice, mai mult încă, dovedea setea de mărire şi putere.

Călugărul căzut pradă demonului slavei deşarte îşi închipuie că a şi ajuns preot, că vindecă bolnavi şi administrează Sfânta Euharistie; îşi închipuie că este Iisus Însuşi întrupat a doua oară.

“Care puţin înainte era preot sfânt, adus legat”: în Biserica coptă ritul cerea ca patriarhul să fie legat până la ungere, pentru a-i înfrânge şi ultimul rest de trufie.

Demonul trufiei pricinuieşte cea mai grea cădere a sufletului. El îl convinge să nu recunoască ajutorul lui Dumnezeu, ci să se considere pe sine cauza tuturor faptelor drepte, umflându-se în pene faţă de ceilalţi fraţi, pe care îi vede ca pe nişte smintiţi, întrucât nici unul dintre ei nu ştie de ce-i el în stare. Îl însoţesc mânia şi tristeţea şi, cel mai cumplit dintre rele, ieşirea din minţi, nebunia şi vederea unei mulţimi de demoni în aer.

Evident, Lucifer este primul mare orgolios şi disident cosmic; omul îl va urma, căzând din Paradis. Orgoliul, înălţarea în proprii ochi, atrage după sine căderea (drept puniţiune); smerenia (coborârea în proprii ochi) atrage după sine înălţarea la dreapta Tatălui, drept recompensă. Această dialectică paradoxală a vieţii creştine constituie “piatra de poticnire”, un adevărat skandalon, atât pentru mentalitatea iudaică (pentru care coborârea lui Dumnezeu în om nu avea nici un sens, Dumnezeu fiind transcendenţa absolută), cât şi pentru cea greacă (pentru care înălţarea omului la Dumnezeu constituia hybris-ul prin excelenţă. Una din apoftegmele mai puţin cunoscute păstrată în versiune latină zice: “Aşa cum trufia suită până la cer a fost coborâtă până la iad, tot aşa smerenia coborâtă până la iad va fi înălţată până la cer.”

12

Împotriva celor opt gânduri rele

Mintea rătăcită e ţinută locului prin lectură, priveghere şi rugăciune. Pofta încinsă se stinge prin foame, trudă şi anahoreză. Partea pătimaşă agitată se domoleşte prin cântarea psalmilor, răbdare şi milostivire – toate acestea la timpul cuvenit şi cu măsură căci ceea ce nu are măsură şi cade la ceas neprielnic durează puţin; ceea ce durează puţin mai degrabă strică decât foloseşte.

Evagrie proiectează dintr-un condei reţete pentru cele trei părţi ce alcătuiesc fiinţa umană: mintea, partea poftitoare şi partea pătimaşă sau volitivă. Schema tripartită se repetă de trei ori, una din obsesiile “esoterice” ale lui Evagrie.

Boli duhovniceşti:

I. Minte rătăcită.II. Poftă încinsă.

III. Parte pătimaşă agitată.

Leacuri duhovniceşti:

I. Lectură, priveghere, rugăciune.II. Foame, trudă, izolare-singurătate.

III. Cântarea psalmilor, răbdarea (mărinimie de suflet), milostivire.

Când sufletul nostru pofteşte tot felul de mâncăruri, să-i fie dor de pâine şi de apă pentru ca să se bucure şi de o simplă îmbucătură, căci sătulul pofteşte o mie de feluri de bucate, în timp ce flămândul socoteşte că a te sătura cu pâine e o fericire (dumnezeiască).

Era un bătrân care ducea o viaţă atât de aspră încât niciodată nu bea vin. Când am ajuns la chilia sa ne-am aşezat să mâncăm. Cineva a adus nişte smochine şi el a mâncat; apoi a luat apă şi a băut. Atunci am zis către el râzând: “Avva, te ţii tare cu înfrânarea! De vreme ce mănânci smochine şi bei apă, de ce nu guşti şi un pic de vin?” Iar el mi-a zis: “Dacă iei un pumn de nisip şi-l arunci în cineva, îi faci oare vreun rău?” Nu, am zis eu, iar el a continuat: “Dacă iei un pumn de apă şi-l arunci în cineva, oare va simţi vreo durere?” Eu am zis: nu. “Dacă iei un pumn de paie şi-l arunci spre cineva, oare îl vei răni?” Nu, desigur. “Dar dacă le iei pe toate, le amesteci, le frămânţi, le usuci şi apoi arunci amestecul obţinut în capul cuiva, n-o să I-l spargi?” Într-adevăr avva. Iar el mi-a zis: “Călugării nu se înfrânează de la anumite lucruri cu bună socoteală. Tu nu trebuie să-i asculţi pe oameni din lume care spun: “De ce nu mănâncă asta, de ce nu beau asta?” Nu e nici un păcat în ele? Unii oameni ştiu că nu. Acum, noi ne înfrânăm de la anumite lucruri nu pentru că lucrurile ar fi rele în ele însele, ci pentru că aţâţă patimile şi când acestea s-au întărit, pot să ne ucidă.”

Lipsa apei ajută cumpătului; dă crezare celor trei sute de israeliţi care, împreună cu Ghedeon, au pus stăpânire pe cetatea Madian.

Apa e considerată de Evagrie ca sălaş al demonilor. El recomanda fraţilor care doreau să-şi umilească trupul şi să înlăture închipuirile demonilor să nu bea apă prea multă; el zice aşa: “Dacă

13

vărsăm prea multă apă în trup, această apă naşte închipuiri tot mai mari, oferind demonilor sălaşuri pe măsură”. Evagrie însuşi consuma foarte puţină apă şi aproape că nu se atingea de pâine.

“A zis Domnul către Ghedeon: «Tot e prea mult popor; du-l la apă; acolo ţi-l voi alege. Şi de care voi zice să meargă la tine, acela să meargă cu tine, iar de care îţi voi zice că nu trebuie să meargă cu tine, acela să nu meargă.» Şi a dus el poporul la apă, iar Domnul a zis către Ghedeon: «Cine va lipăi apa cu limba din pumni, cum lipăie câinele, pe acela să-l pui deoparte şi pe toţi aceia care-şi vor pleca genunchii şi vor bea apă» Şi a fost numărul celor care au lipăit cu limba din pumni trei sute de oameni; iar tot celălalt popor s-a plecat pe genunchii săi să bea apă. Atunci a zis Domnul către Ghedeon: «Cu cei trei sute care au lipăit am să vă izbăvesc Eu şi am să dau pe madianiţi în mâinile voastre, iar tot poporul celălalt să se ducă fiecare la locul său».(Jud.7,4-7)

După cum e imposibil ca viaţa şi moartea să se afle laolaltă într-un om, tot aşa e imposibil ca iubirea să stea laolaltă cu avuţiile. Căci iubirea distruge nu doar avuţiile, ci însăşi viaţa noastră trecătoare.

“A iubi” se opune radical lui “a avea”, “a avea” pierzându-şi practic sensul în relaţia de iubire. Cine pierde averea câştigă iubirea, cine pierde iubirea însă pierde mântuirea. Merită amintită fraza înfiorătoare a lui Gabriel Marcel: “Când spun cuiva te iubesc, îi spun, de fapt, că nu va muri niciodată.” Iubirea este începutul şi sfârşitul mântuirii, distrugerea avuţiilor şi a vieţii trecătoare. Ea îţi ia totul pentru a-ţi dărui totul. Iubirea nu poate fi, în viziune creştină, decât absolută şi radicală.

Cel care se fereşte de toate plăcerile lumeşti e o cetate de nepătruns pentru demonul tristeţii căci tristeţea este lipsa unei plăceri, fie prezente, fie viitoare. Şi nu poate respinge un astfel de vrăjmaş dacă noi avem vreo înclinare pătimaşă pentru vreun lucru pământesc. Căci el aşază năvodul şi produce tristeţea exact în locul spre care vede că suntem atraşi cel mai mult.

Tristeţea se naşte din dorinţa neîmplinită, iar dorinţa, din amintirea unei plăceri trăite odinioară. Leacul tristeţii îl constituie suprimarea dorinţei şi a plăcerii. În Phaidon, Socrate expune celebra teorie conform căreia orice stare se naşte din contrariul ei. De pildă: cazul căldurii şi frigului, al zilei şi nopţii, vieţii şi morţii. Textul lui Evagrie pare să se susţină pe acelaşi raţionament: suprimând plăcerea, care pricinuieşte prin absenţă, tristeţea, o suprimăm simultan şi pe aceasta din urmă. Cele două stări psihice – plăcere şi tristeţe – sunt corelative şi proprii unei psyche legate încă de lume, de slăbiciunile şi pasiunile ei. Smulgerea din lume, anahoreza, nu doar “semantică”, ci în primul rând “noetică” reprezintă, după Evagrie, primul şi cel mai important pas spre înfrângerea demonului tristeţii. În tratatul “Despre cele opt duhuri rele” întâlnim un gând foarte asemănător cu cel din “Praktikos”: “Tristeţea apare atunci când oeul nu-şi împlineşte pofta trupească; or, pofta e strâns legată de patimă. Cel care a învins pofta (dorinţa) a învins patimile, iar cel care a învins patimile nu va mai fi stăpânit de tristeţe…Cel care stăpâneşte patimile a stăpânit tristeţea, dar cel care a fost răpus de plăcere nu va scăpa de laţurile ei. Cel care iubeşte lumea va fi mereu trist. Cel care dispreţuieşte plăcerile lumii nu va fi tulburat de gândul rău al tristeţii”.(PG)

“Un frate îl întrebă odată pe avva Serapion:- Avva tristeţea s-a abătut asupră-mi ca să mă întorc în lume şi să mă apuc de o meserie. Şi i-a

zis bătrânul: - Cu ce te ocupi de ţi-a venit să-ţi părăseşti chilia, să pleci în lume şi să te apuci de o meserie?- Fac perdele. - Oare n-ai sub tine o rogojină în timp ce împleteşti? - Ba da.

14

- Oare nu ai o altă rogojină la uşă? - Ba da. El iarăşi mi-a zis: - Oare n-ai un colţ întunecat unde să dormi, sau n-ai iarna cu ce să te încălzeşti? - Am, într-adevăr, am zis eu. - Crede-mă, fiule, continuă el, dacă oamenii ar putea să vadă de aici moştenirea, slava şi odihna

pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei ce-l iubesc, oricât de mult ar fi să rămână în această lume şi chiar dacă ar fi să trăiască într-o colibă plină cu viermi, tot nu s-ar lăsa copleşiţi de tristeţe!”

Mânia şi ura sporesc irascibilitatea; milostivirea şi blândeţea o micşorează chiar şi pe cea care există.

Gândurile 20-26 formează un subcapitol consacrat mâniei, boala cea mai cumplită şi primejdioasă a “părţii pătimaşe- thymos”. Diavolul, după spusele lui Evagrie, nu este decât “acea natură raţională care, din exces de thymos a căzut din slujba lui Dumnezeu”. Întreg destinul fiinţei umane se joacă, pare-se, în această zonă intermediară a sufletului, care este “partea pătimaşă”. Echilibrul ei permite o bună funcţionare a celor două părţi, raţională şi concupiscentă. Invers, lucrurile par a nu fi obligatoriu adevărate: altfel spus, o dereglare a unuia dintre celelalte “compartimente” pare a nu afecta în chip decisiv echilibrul sufletesc. Excesele “noetice” ori “epithymice” nu au consecinţele dezastruoase ale exceselor de mânie. De fapt excesul însuşi, tulburarea ţin de compartimentul intermediar şi numai de el. Aceasta constituie, ca să spunem aşa, sediul tensiunii, sediul energetic al fiinţei umane. Fără tensiunea “thymică”, fără energie şi pasiune, fiinţa rămâne într-o adormire vegetală. Numai că pasiunea poate deveni, de la un punct încolo, pasiune oarbă, cu alte cuvinte, patimă, dacă nu e vegheată îndeaproape de iubire şi de raţiune.

Irascibilitatea – am tradus aici, singura dată, pe thymos prin “irascibilitate”. Contextul ne îndeamnă să dăm lui thymos un sens negativ. Nu este vorba, ca până acum, de acea parte firească a sufletului, neutră în sine. Thymosul este valorizat (negativ) şi văzut ca o boală a fiinţei.

“Soarele să nu apună peste supărarea voastră” pentru ca demonii, năpustindu-se noaptea, să nu sperie sufletul şi să nu slăbească mintea în bătălia ei de-a doua zi. De bună seamă, vedeniile înfricoşătoare par să se ivească din tulburarea părţii pătimaşe. Şi nimic nu face mintea mai delăsătoare decât partea pătimaşă, atunci când este tulburată.

Ca şi în alte locuri tulburarea thymosu-lui nu provoacă direct catastrofa psihică, ci creează condiţiile producerii acestei kata-strophe (dând cuvântului sensul originar, etimologic, de “întoarcere împotrivă”. Astfel, războiul interior oferă demonilor posibilitatea de a pătrunde în cetatea sufletului pe poarta rămasă nepăzită de hoţii şi vrăjmaşii din afară.

Când, dintr-o pricină oarecare, partea pătimaşă a sufletului nostru este tulburată, atunci şi demonii ne sugerează că anahoreza ar fi frumoasă, pentru ca nu cumva, risipind cauza tristeţii, să ne îndepărtăm şi de cea a tulburării. Şi invers, când partea noastră poftitoare e încinsă, atunci iarăşi ne face să tânjim după tovărăşie, numindu-ne ursuzi şi sălbatici, pentru ca noi, poftitori de cele trupeşti, să dăm peste cele trupeşti. Aşadar nu trebuie să-i ascultăm, ci să le facem pe potrivă.

Un alt fragment vine să completeze şi să clarifice, într-o oarecare măsură, gândul de mai sus: “Nimeni să nu practice anahoreza dacă e cuprins de mânie, orgoliu şi tristeţe; nimeni să nu fugă de fraţi atunci când e frământat de astfel de patimi: căci din aceste patimi se nasc rătăcirile inimii…”

15

De aici, impunerea semianahorezei ca model ideal al vieţii călugăreşti în Egipt. Anahoreza în sine nu e nici rea, nici bună, totul depinde, până la urmă, de dispoziţiile sufleteşti ale celui ce doreşte să o practice. În plus, ea poate deveni la un moment dat aliatul diavolului.

Nu te lăsa pradă gândului mâniei, luptându-te în sinea ta cu cel ce te-a întristat, şi iarăşi, nu te lăsa pradă gândului preacurviei închipuindu-ţi toată ziua plăceri. Prima (împrejurare) îţi înnegurează sufletul; a doua provoacă aprinderea patimilor. Amândouă îţi spurcă mintea. Şi, degrabă dai peste demonul acediei, care tocmai peste asemenea stări sufleteşti se năpusteşte şi sfârtecă-n bucăţi sufletul, cum sfârtecă un câine ciuta (nepăzită).

Din fire, partea pătimaşă luptă cu demonii în vederea unei plăceri oarecare. Iată de ce îngerii ne sugerează plăcerea duhovnicească şi starea de fericire creată de o astfel de plăcere, pentru a ne îndemna să ne întoarcem partea pătimaşă împotriva demonilor. Aceştia, la rândul lor, atrăgându-ne către poftele lumeşti, silesc partea pătimaşă să lupte împotriva firii sale, adică împotriva oamenilor, pentru ca mintea, înceţoşată şi căzută din cunoaştere, să se facă trădătoare a virtuţii.

Ai grijă să nu alungi pe vreunul dintre fraţi cu mânia ta căci nici tu nu vei putea alunga de la tine toată viaţa demonul tristeţii. De el te vei poticni mereu la ceasul rugăciunii.

Darurile potolesc ranchiuna – dă crezare lui Iacov, îmblânzitorul lui Esau care se şi pornise împotriva lui cu patru sute de oameni. Dar noi, care suntem săraci, să tragem folos dintr-o masă.

Ultimul leac al mâniei: ospeţia. Iacov l-a împăcat pe Esau prin daruri multe şi preţioase: două sute de capre, două sute de oi, douăzeci de berbeci, treizeci de cămile cu tot cu mânji, patruzeci de vaci, zece tauri, douăzeci de asine şi zece măgari. Călugării însă nu au nici o avere, de aceea singurul dar de împăcare pe care-l pot oferi este o masă (şi aceea destul de frugală).

Când dăm peste demonul akediei să ne împărţim plângând sufletul în două: o parte care mângâie şi o parte care cere mângâiere. Apoi, semănând în noi bunele nădejdi, să rostim descântecul acela al sfântului David: “Pentru ce eşti mâhnit suflete al meu şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El, mântuirea feţei mele şi Dumnezeul meu.”

Călugărul se vindecă de akedie prin lacrimi. Plânsul înmoaie sufletul, îl îmblânzeşte. Evagrie îl recomandă împotriva vedeniilor din timpul nopţii provocate de demonul akediei. Avva Antonie îşi sfătuieşte ucenicul să-şi imagineze ca exerciţiu spiritual, soarta sufletului în iad, chinurile şi plânsul amarnic pentru a se întări în luptă şi a nu cădea pradă uşoară delăsării, plictisului. Lacrimile de pocăinţă sunt legate, în viziunea anahoretică, de starea de doliu permanent.

Să nu-ţi laşi chilia în ceasul încercărilor plăsmuindu-ţi motive „bine întemeiate”, ci stai înăuntru, rabdă şi întâmpină-i vitejeşte pe toţi cei care dau năvală peste tine, şi mai cu seamă pe demonul akediei (acesta fiind cel mai apăsător dintre toţi, torturează cel mai tare sufletul încercat). Căci fuga de asemenea lupte şi ocolirea lor obişnuieşte mintea să fie netrebnică, laşă şi delăsătoare.

16

Akedia este starea de dispersie, confuzie şi rătăcire maximă a sufletului. Prin rezistenţă/răbdare, sufletul încearcă să se păstreze unitar şi integru. Ceea ce caracterizează viaţa anahoretică este monotropia, altfel spus, păstrarea privirii mereu aţintite spre Dumnezeu. Călugărul adevărat nu are atenţie orizontal-distributivă, ci vertical-unitivă. El adună într-o unică rază a privirii interioare, toate “particulele” gândirii noetice, discursive. Akedia rupe această tensiune verticală instaurând domnia haosului politropic. Aşadar, hipomone înseamnă în primul rând “rezistenţă” la demonul politropiei lumeşti, a culturii lumeşti, am putea zice.

Mintea neantrenată devine aşadar “netrebnică, laşă şi delăsătoare”. Imaginea pe care Evagrie îşi construieşte apoftegma este cea a unui soldat prost instruit, oricând dispus să cadă la învoială cu duşmanul, ori capabil să dezerteze fără nici o remuşcare. Dimpotrivă, răbdarea creştină desemnează fidelitatea credinciosului faţă de Dumnezeu. Credinciosul tinde asimptotic spre întâlnirea cu Hristos. El nu vizează o egalitate stearpă şi egoistă cu sine, ci menţinerea în raza de iradiere a divinităţii.

Sfântul şi preaîncercatul nostru învăţător (Macarie Egipteanul) spunea aşa: “Călugărul trebuie să se ţină tot timpul gata, ca şi cum ar muri a doua zi; şi invers, să-şi muncească trupul de parcă ar mai avea de trăit cu el o mulţime de ani. Aceasta, spunea el, pe de o parte, smulge gândurile acediei făcându-l mai zelos, iar pe de altă parte, îi păstrează trupul sănătos şi veghează să stea tot timpul la fel de înfrânat.

“Călugărul trebuie să ţină posturile ca şi cum ar avea de trăit în trup o sută de ani, dar trebuie să-şi înfrâneze pornirile sufletului, să uite jignirile, să alunge prilejurile de întristare, să nu ia seama la nedreptăţi şi la chinuri, ca şi cum ar muri în fiecare zi.”

“Exerciţiul meditaţiei la moarte” era unul dintre cele mai importante exerciţii spirituale practicate şi recomandate de Părinţii pustiei. “Omul trebuie să aibă în fiecare zi înaintea ochilor amintirea morţi”, răspunde avva Macarie unui frate care-i pusese o întrebare în legătură cu atingerea desăvârşirii. Amintirea morţii este una din treptele pe care sufletul calcă în drum spre Paradis. “pun piciorul pe scară şi aşez moartea în faţa ochilor înainte să încep să urc.”(Sara) Acest sfat îl întâlnim şi la Sfântul Antonie: “Să ne amintim mereu de moarte”. Un alt bătrân, croitor de meserie, mărturiseşte că înaintea fiecărei împunsături se gândeşte la ceasul morţii.

Greu se scapă de gândul slavei deşarte căci ceea ce faci ca să te cureţi de el devine pricină pentru altă slavă deşartă. Nu numai demonii se împotrivesc întotdeauna gândului nostru drept, ci uneori chiar relele după care suntem croiţi.

Cerc vicios: slava deşartă e combătută prin smerenie, smerenia devine pricină pentru altă slavă deşartă (“Ia te uită ce smerit sunt!”). Demonii dau primul impuls, după care propriile noastre vicii asigură continuitatea dezastrului.

Am băgat de seamă că demonul slavei deşarte e alungat aproape de toţi ceilalţi demoni, dar după ce cad toţi cei care-l alungă, el se înfige la loc cu neruşinare desfăşurând înaintea călugărului toată panoplia virtuţilor sale.

Un viciu alungat de alt viciu. Un rău alungat de alt rău. De pildă, slava deşartă poate învinge lăcomia, preacurvia sau iubirea de arginţi. Mulţi postesc pentru slavă, nu din iubire de Dumnezeu, aşa cum mulţi consideră păcatul trupesc, nu opus voii dumnezeieşti, ci incompatibil cu desăvârşirea duhovnicească la care au ajuns ei înşişi, la fel, generozitatea, pentru mulţi, nu-i decât vlăstarul slavei deşarte.

17

Întrucât noi n-am gustat încă din gnoză, să ne dăm silinţa în ce priveşte latura practică, arătând lui Dumnezeu că ţelul nostru e să facem totul în vederea dobândirii cunoaşterii Sale.

Pentru gnostic, adică pentru cel care a ajuns la contemplaţia naturii fiinţelor lumii şi a celor de deasupra, slava deşartă (să arăţi bine în ochii oamenilor) nu mai poate avea nici un sens. Începătorul însă îşi va da silinţa în lucrurile practice, luându-se de piept cu toţi demonii. Asta nu înseamnă că lupta călugărului va înceta odată cu dobândirea gnozei, ci doar că prin gnoză călugărul va căpăta o motivaţie în plus, ascunsă “practicului”. Aceeaşi idee găsim la Origen şi Clement Alexandrinul. De pildă în Stromante: “Este cu neputinţă omului desăvârşit prin iubire, care s-a ospătat, nesăţios din bucuria contemplaţiei, să-i mai facă vreo plăcere lucrurile meschine şi josnice”.

Aminteşte-ţi de viaţa ta dintâi, de vechile tale căderi. Aminteşte-ţi cum tu, un om plin de patimi, ai ajuns, prin mila lui Hristos , la nepătimire; de lumea care, după ce ai părăsit-o, n-a pierdut nici un prilej să te batjocorească. Apoi gândeşte-te: cine-ţi poartă de grijă în pustie şi cine alungă demonii care se dau la tine scrâşnind din dinţi? Gânduri ca acestea fac mintea mai supusă şi nu îngăduie să se strecoare în ea demonul trufiei.

Leac pentru cel mai primejdios gând, trufia: călugărul să-şi amintească de “neantul” vieţii lui de odinioară şi de bunătatea lui Hristos, salvatorul lui real, concret. A pune toată bucuria vieţii tale pe seama altcuiva e cel mai autentic gest de iubire. În acelaşi timp, cel mai eficient remediu împotriva orgoliului, care nu-i altceva decât iubire bolnăvicioasă şi disperată de sine.

18

Despre patimi

Dacă avem amintiri pătimaşe, asta se datorează faptului că de la bun început am primit lucrurile în noi cu patimă; şi invers: despre lucrurile pe care le-am primit în noi cu patimă vom avea amintiri pătimaşe. De unde: cel care a învins demonii aflători în treabă nici nu se sinchiseşte de lucrările lor, căci războiul nematerial e mai greu decât cel material.

Patimile sufletului îşi au rădăcina în oameni; cele ale trupului, în trup. Patimile trupului se retează prin înfrânare; cele ale sufletului, prin dragoste duhovnicească.

Demonii care aţâţă patimile sufleteşti se ţin tare până la moarte. Cei care aţâţă patimile trupeşti renunţă mai repede. Majoritatea demonilor, asemeni soarelui la răsărit ori la apus, ating o singură parte a sufletului; în schimb, demonul de amiază obişnuieşte să cuprindă întreg sufletul şi să înăbuşe intelectul. De aceea anahoreza e dulce după golirea de patimi – atunci amintirile rămân descărnate, iar înfruntarea nu mai constă într-o bătălie viitoare, ci în contemplarea ei de către călugăr.

“aţâţă”… de fapt, “stau în frunte, conduc, dirijează”. Iarăşi, preeminenţa demonului akediei. Acţiunea lui asupra sufletului este cea mai primejdioasă întrucât afectează “întreg sufletul” anihilând inclusiv capacitatea de discernere intelectuală.

E de cercetat dacă patimile se nasc din reflecţie (gând), sau reflecţia din patimi? Unii înclină către prima părere, alţii, pentru a doua.

Epictet. În Manual 5: “Ceea ce-i tulbură pe oameni nu sunt lucrurile însele, ci opiniile pe care şi le fac despre ele.”

Senzaţiile declanşează patimile. Acolo unde există iubire şi înfrânare, patimile nu se declanşează; acolo, însă, unde lipsesc iubire şi înfrânarea, patimile izbucnesc. Partea pătimaşă a sufletului are nevoie de mai multe leacuri decât partea poftitoare, de aceea şi iubirea e numită “mare”, întrucât ea înfrânează partea pătimaşă. Moise cel sfânt, în cărţile despre firea lucrurilor, o şi numeşte, de altfel, în chip simbolic, “ceea care se luptă cu şerpii”.

Patimile pot fi declanşate de senzaţii, de amintirea senzaţiilor sau de “mirosul urât al demonilor”. Unul dintre semnele prezenţei demonilor este duhoarea lor insuportabilă. Dimpotrivă, îngerii şi sfinţii emană un miros plăcut, amintind de miresmele paradisiace. Foarte multe apoftegme din Pateric folosesc “toposul” mirosului urât pentru a-i caracteriza pe demoni (sub diferite înfăţişări: etiopieni, femei, eretici, păgâni, etc…)

19

Învăţături

Este imposibil să împlinim în toate situaţiile canonul obişnuit. Trebuie să ţinem seama de fiecare în parte şi să punem cât mai bine în aplicare poruncile cuvenite. Căci şi demonii cunosc împrejurările. De unde: ei se năpustesc asupra noastră, fie ca să ne împiedice să facem cele ce se pot face, fie, dimpotrivă, ca să ne silească să facem cele ce nu se pot face. De pildă, pe bolnavi îi împiedică să mulţumească lui Dumnezeu pentru suferinţă şi să-i suporte pe cei care-i îngrijesc; în schimb, îi împing să postească, aşa vlăguiţi cum sunt, ba chiar să şi psalmodieze stând în picioare, deşi îi cuprinde moleşeala.

Când suntem siliţi să petrecem un scurt răstimp în oraşe ori în sate, să stăm laolaltă cu lumea, înfrânându-ne mai puternic decât oricând. Pentru ca nu cumva mintea noastră, îngreuiată şi lipsită de atenţia obişnuită (din pricina acelei împrejurări), să facă ceva neîngăduit şi să devină fugară, împunsă de demon.

Când eşti ispitit, să nu te rogi înainte de a spune câteva vorbe , cu mânie, împotriva celui care te frământă. Căci sufletul tău fiind înrobit gândurilor rele, urmează că nici rugăciunea nu va fi curată. Dar dacă tu le spui ceva cu mânie, încurci şi faci să dispară închipuirile iscate de cei vrăjmaşi. Aşa lucrează mânia, chiar împotriva celor mai straşnice închipuiri.

Trebuie să cunoaştem deosebirile între demoni şi să luăm seama la împrejurările în care îşi fac apariţia. Vom cunoaşte după gânduri – iar gândurile după lucruri – , care dintre ei vin rar şi sunt apăsători, care vin mereu şi sunt mai uşor de suportat, şi care vin pe neaşteptate împingând mintea la hulire. Toate acestea trebuie ştiute pentru ca, atunci când vor începe gândurile să-şi pună în mişcare “materia lor proprie” şi înainte de a fi scoşi prea tare din firea noastră obişnuită, noi să rostim câteva vorbe împotriva lor şi să-l însemnăm cu vorba pe cel din faţa noastră. Numai aşa putem înainta cu ajutorul lui Dumnezeu, iar pe ei să-i facem să-şi ia zborul, plini de admiraţie pentru noi, dar şi plini de mâhnire.

Când demonii care luptă împotriva călugărilor devin neputincioşi, bat puţin în retragere, urmărind din umbră care dintre virtuţi este lăsată în timpul acesta de izbelişte. Şi pe acolo dau buzna pe neaşteptate, răvăşind bietul suflet.

Demonii răi îi cheamă în ajutor pe demonii şi mai răi decât ei. Dacă, prin înclinări sunt opuşi unii altora, în schimb se înţeleg de minune când e vorba de stricarea sufletului.

20

Să nu ne lăsăm tulburaţi de demonul care ne împinge mintea spre hulirea lui Dumnezeu şi nici închipuirile acelea neîngăduite pe care eu unul nici nu îndrăznesc a le scrie! Să nu-i lăsăm să ne înmoaie zelul! Căci Domnul “ne cunoaşte inima” şi ştie că nici când ne aflam în lume n-am fost cuprinşi de o asemenea nebunie. Ţelul demonului cu pricina este să ne facă să încetăm a e ruga, pentru ca să nu mai stăm drept în faţa Domnului Dumnezeului nostru şi nici să nu mai îndrăznim să întindem mâinile către Cel împotriva căruia am urzit asemenea gânduri.

“Blasphemia” vine de la blapto + pheme – a bate, a lovi cu vorba, sau vorbă şfichiuitoare. Imaginea este extrem de crudă: hulitorul “loveşte în Dumnezeu” cum ar lovi cu piatra. În Antieretic, Evagrie dă câteva exemple de blasfemie: să negi liberul arbitru, să spui că omul păcătuieşte fără voie şi că, prin urmare, judecata ar fi nedreaptă; să te întrebi dacă Dumnezeu este în tine sau nu; să-i socoteşti pe demoni dumnezei; să negi că trupul dăruit de Dumnezeu ar fi un lucru bun; să negi harul şi ajutorul lui Dumnezeu, etc. Se vede limpede, blasfemiile enumerate de Evagrie nu sunt altceva decât erezii. Foarte frecvent în scrierile Părinţilor pustiei şi în Apoftegme, eretici sunt catalogaţi drept demoni, iar învăţăturile lor inspirate de duhurile rele. Prin urmare, se pune semnul egalităţii absolute între erezii şi blasfemii. Cel care loveşte în Dumnezeu cu vorba pică în afara harului, repetă cădere lui satan (pentru că blasfemia e strâns legată de trufie), devine automat eretic.

Un cuvânt rostit sau o mişcare a trupului sunt un semn (simbol) al patimilor sufletului. Prin ele vrăjmaşii îşi pot da seama dacă avem în noi gândurile lor, gata să nască, sau dacă, smulgându-le din rădăcină, ne îngrijim de mântuirea noastră. Căci numai Dumnezeu, Creatorul nostru, ne cunoaşte gândurile şi nu are nevoie de semne (simboluri) ca să ştie ce se ascunde în inimă.

Împotriva celor care trăiesc în lume diavolul luptă prin lucruri, dar împotriva călugărilor, ei luptă cel mai adesea prin gânduri. Căci duc lipsă de lucruri în pustie. Şi pe cât e mai uşor să păcătuim cu gândul decât cu fapta, pe atât e mai greu războiul cu gândul decât cel care se face prin lucruri. Într-adevăr, gândul e un lucru uşor de pornit, dar greu de oprit (atunci când alunecă spre închipuiri nelegiuite).

Călugării duc un război interior, mirenii, unul exterior; primii îşi “localizează” greu duşmanul şi de aceea războiul lor este mult mai dificil decât cel al mirenilor, atacaţi la vedere, prin lucruri sau persoane concrete. De remarcat că, în ultima frază, gândul, mai precis, intelectul e numit “lucru” şi socotit “uşor de pornit”. Cu ultimul cuvânt, Evagrie ne trimite la teoria despre căderea primordială a diavolului. Căderea e însoţită de o mişcare în afara orbitei divine; ea aduce mai degrabă o rătăcire ontologică.

Nu ni s-a poruncit să lucrăm, să veghem şi să postim tot timpul. Regula care ni s-a dat e “să ne rugăm fără încetare”. Într-adevăr, primele trei lucrări care vindecă partea pătimaşă a sufletului, au nevoie şi de trupul nostru pentru a putea fi împlinite. Iar trupul, datorită slăbiciunii sale fireşti, nu e în stare să îndure osteneala prea mult. Rugăciunea, în schimb, pregăteşte o minte vitează şi curată pentru lupta cu demonii alături de toate puterile sufletului.

Ierarhizarea activităţilor călugăreşti. După îndemnul Sfântul Apostol Pavel, din Epistola către Tesaloniceni 5,17, călugărul trebuie să practice rugăciunea permanentă. Munca, veghea şi postul, deşi importante, constituie “activităţi” circumstanţiale, remedii la diferite boli sufleteşti (akedia, pofta trupească, etc), sunt arme împotriva demonilor, călugărul putându-se foarte bine dispensa de

21

ele atunci când demonii îşi încetează atacurile. Rugăciunea, însă exprimă legătura sufletului cu Dumnezeu, iar această legătură nu poate fi întreruptă nici o clipă.

Dacă vreun călugăr ar vrea să-i cunoască direct pe demonii cei cruzi şi să le prindă meşteşugul, să-şi supravegheze gândurile (rele), să ia seama la încordările şi apoi la destinderile lor, la întreţeserea lor şi la împrejurările în care survin, ce demoni fac cutare sau cutare lucru, ce fel de demoni urmează altuia. Şi să cerceteze pe lângă Hristos cauzele acestor lucruri. Demonii se supără cumplit pe cei ce îmbină practica cu gnoza, căci ei vor “să săgeteze în întuneric pe cei drepţi la inimă”.

În final Evagrie citează versetul 2 al psalmului 10. Demonii preferă să atace pe ascuns, în obscuritate, de aceea “practicii” sunt mult mai expuşi decât gnosticii.

Dacă observi cu atenţie, vei descoperi că există doi demoni foarte ageri, depăşind aproape rapiditatea minţii noastre: demonul preacurviei şi cel care ne sileşte să-l hulim pe Dumnezeu. Numai că cel de-al doilea se abate pentru scurtă durată, iar cel dintâi, dacă, laolaltă cu gândurile, nu mişcă şi patimile, nu ne va fi o piedică în cunoaşterea lui Dumnezeu.

Unii demoni sunt mai înceţi, mai rari, dar cu atât mai primejdioşi – de pildă, cel al acediei; alţii sunt mai ageri, mai frecvenţi, însă nu atât de greu de învins, cum este cazul demonului preacurviei sau al blasfemiei. Călugărul trebuie să aibă grijă să nu fie luat prin surprindere, căci amândoi sunt mai iuţi decât “mişcarea intelectului”.

Trup de suflet nu poate să despartă decât Cel care le-a unit, în schimb un suflet de trup poate despărţi şi cel ce tinde spre dobândirea virtuţii căci Părinţii noştri numesc anahoreză exersarea morţii şi scăparea de trup.

Cei care, în chip nesănătos, îşi hrănesc peste măsură carnea şi “prin grija faţă de ea stârnesc poftele”, să se judece pe ei înşişi, nu carnea care o hrănesc. Căci cei care au dobândit nepătimirea şi au ajuns la un oarecare grad de contemplare a fiinţelor, cunosc harul Creatorului.

22

Despre cele ce se întâmplă în timpul somnului

Atunci când, în închipuirile somnului, demonii atacând partea poftitoare a sufletului ne arată (iar noi dăm buzna spre ele) întruniri ale cunoscuţilor şi ospeţe ale rubedeniilor, coruri de femei şi câte şi mai câte imagini aţâţătoare la plăceri, înseamnă că partea cu pricina e bolnavă şi patima e teribil de puternică. Atunci când, dimpotrivă, ne tulbură partea irascibilă, silindu-ne să umblăm pe drumuri prăpăstioase, scoţându-ne în cale oameni înarmaţi precum şi fiare veninoase ori carnivore, iar noi îngroziţi de aceste drumuri şi hăituiţi de fiarele şi de oamenii cu pricina, scăpăm cu fuga, înseamnă că trebuie să ne îngrijim de partea irascibilă. Şi chemându-l pe Hristos în privegherile noastre, vom dobândi leacurile pentru aceste patimi.

Călugărul înţelept poate trage învăţătură şi din vise: visele cu mese îmbelşugate, cu rubedenii strânse la un loc şi coruri de femei dezlănţuite atrag atenţia poftitoare a sufletului. Visele cu tâlhari de drumul mare înarmaţi, cu şerpi veninoşi ori fiare carnivore dau de gândit asupra părţii pătimaşe. Nimic nu scapă atenţiei lui Evagrie – psihanaliştii moderni ar avea multe de învăţat din textele monahismului creştin din toate epocile.

Mişcările fireşti ale trupului neînsoţite de imagini în timpul somnului arată că sufletul este destul de sănătos. Orice încropire de imagini este semn de nevolnicie. Socoteşte feţele fără contur simbolul unei patimi mai vechi, iar cele bine conturate , simbolul unei răni proaspete.

Mişcările fireşti ale trupului – “scurgerile”, e vorba de poluţiile nocturne. Când scurgerile seminale nu sunt însoţite de imagini, sufletul se află în bună stare. Cassian scrie în Instituţiile cenobitice. “Trebuie să ne străduim să curmăm mişcările sufletului şi patimile cărnii până într-acolo încât carnea să-şi satisfacă treburile fireşti fără a isca o plăcere, eliminând prisosul umorilor fără a stârni vreun impuls nesănătos. Atâta vreme, însă, cât în somn, mintea este jucăria închipuirilor, să ştie că nu a atins curăţia (castitas) totală şi desăvârşită.

Vom recunoaşte astfel semnele nepătimirii: ziua, după gânduri; noaptea, după vise. Şi vom spune că sănătatea sufletului este nepătimirea, iar hrana lui este gnoza care, singură poate să ne unească cu sfintele puteri. Dacă într-adevăr, unirea cu cele necorporale vine, în chip firesc, dintr-o înclinare asemănătoare.

Evagrie preia din platonism ideea trihotomiei sufletului: partea raţională, partea pătimaşă şi partea poftitoare. Partea raţională nu este altceva decât intelectul căzut, căruia i s-a atribuit un trup. Celelalte două părţi sunt oarecum accidentale. “Practicul” trebuie să-şi purifice partea pătimaşă şi cea poftitoare. În momentul în care cele două părţi pătimaşe sunt curăţite, ele nu mai împiedică buna funcţionare a intelectului. Toate cele trei părţi “funcţionează” acum firesc, după natură, creând o stare de armonie şi linişte interioară. Această stare este apatheia – nepătimirea. După Clement, atingerea stării de apatheia îl face pe om asemenea lui Dumnezeu; după Evagrie, omul apathes devine asemenea îngerilor. Apatheia este rezervată numai intelectelor cărora li sa dăruit trup, prin urmare numai oamenilor. Evagrie reduce cu un grad, esenţial de altfel, amploarea termenului faţă de Clement din Alexandria. “Apaticul” evagrian e cu mult mai modest decât cel clementin, modelul celui dintâi sunt îngerii, al celui de-al doilea, însuşi Dumnezeu.

23

În plus, nepătimirea, în viziunea lui Evagrie, reprezintă o stare sufletească dinamică, ea face trecerea spre gnoză şi se împlineşte în iubire. Apatheia comportă grade şi etape. Chiar cei desăvârşiţi nu depăşesc stadiul îngerilor, există mereu un “dincolo de”, un liman la care se ajunge dar de la care se pleacă iarăşi, un orizont pururea mişcător, un zenit în perpetuă ascensiune. “Preafericita nepătimire este ţelul călugărului care perseverează în praktike, totuşi ea nu este un ţel prin sine însăşi, ea nu este căutată decât în vederea atingerii unui ţel mai înalt, gnoza, sau cunoaşterea duhovnicească”.(Guillaumont)

24

Despre o stare apropiată de nepătimire

Există două stări de împăcare a sufletului; una provine din seminţele naturale, cealaltă, din retragerea demonilor. Prima e însoţită de smerenie şi străpungerea sufletului, de plâns şi de dor nemărginit după îndumnezeire, precum şi de o râvnă pentru lucru fără măsură. A doua e însoţită de slava deşartă care îl întemniţează pe călugăr împreună cu trufia, după moartea celorlalţi demoni. Aşadar, cel ce se păstrează cu grijă în ţinutul nepătimirii va recunoaşte de îndată atacurile demonilor.

Prima stare de împăcare stă sub semnul virtuţilor, a doua (care poate fi mai degrabă mulţumire de sine, satisfacţie), stă sub semnul viciilor.

Demonul slavei deşarte stă împotriva demonului preacurviei şi nu se poate susţine că se năpustesc amândoi laolaltă asupra sufletului – dacă e adevărat că unul făgăduieşte cinstire, iar celălalt este călăuza necinstirii. Aşadar, dacă unul dintre ei, apropiindu-se, te cuprinde în strânsoare, tu plăsmuieşte atunci în minte gândurile rele ale demonului potrivnic; iar dacă vei fi reuşit să scoţi un cui prin altul, află că eşti foarte aproape de ţinutul nepătimirii, căci mintea ta a avut puterea să destrame prin gânduri omeneşti, raţionamentele întortocheate ale unei fiinţe netrupeşti. Într-adevăr, să respingi gândul slavei deşarte prin smerenie şi pe cel al preacurviei prin curăţie ar fi semnul cel mai adânc al nepătimirii. Încearcă să faci acelaşi lucru cu toţi demonii care se învrăjbesc între ei, căci astfel vei afla şi patima care te munceşte mai abitir. Dar cât îţi stă în putinţă cere de la Dumnezeu ca vrăşmaşii tăi să fie alungaţi în al doilea chip.

Cui pe cui se scoate, viciu pe viciu, dar mai bună şi cu rezultate mai durabile este soluţia omorârii viciilor prin virtuţi. Spre această soluţie îndeamnă Evagrie în final. Oricât de “subtilă” ni s-ar părea cea dintâi, ea riscă să se transforme într-o luptă sisifică. Demonii se încaieră între ei în sufletul călugărului veşnic zbuciumat. E de preferat un efort smerit calculului subtil sau viclean.

Cu cât sufletul a înaintat mai mult pe calea mântuirii cu atât şi vrăjmaşii lui se schimbă cu unii mai tari. Fiindcă eu nu cred că aceiaşi demoni rămân tot timpul în preajma lui, asta o ştiu prea bine cei loviţi mai straşnic de ispite şi care văd că starea de nepătimire, deşi dobândită, e zdruncinată mereu de atacurile lor repetate.

“Zdruncinată”: participiul pasiv al verbului grec, “ekmochleuomenen”, presupune o imagine mult mai plastică. “Mochlos” înseamnă “levier – bară”. Aşa e numită de pildă, “arma” cu care Ulise străpunge ochiul Ciclopului. Prin urmare “imaginea din textul nostru este aceea a unei uşi pe care vrăjmaşii încearcă să o forţeze cu un levier.” (Guillaumont)

Nepătimirea desăvârşită apare în suflet după biruirea tuturor demonilor care se împotrivesc practicii. Nepătimirea nedesăvârşită se spune că există atunci când demonul încă mai are putere să lupte împotriva sufletului.

25

Mintea n-ar putea să urce, să facă această minunată călătorie în afara ei şi să adaste în ţinutul celor netrupeşti, dacă nu le-ar îndrepta pe cele dinăuntru. Fiindcă, de obicei, orice tulburare lăuntrică o face să se întoarcă la starea din care de abia ieşise.

Atât virtuţile cât şi viciile orbesc mintea: cele dintâi pentru ca mintea să nu vadă viciile; pe cele din urmă, pentru ca mintea să nu vadă virtuţile.

Pe plan psihologic, apatheia este negarea viciului, a patimilor; pe plan noetic, însă, ea reprezintă starea de destindere totală, negândirea în sensul de “odihnă a gândului”.

Despre semnele neprihănirii

Când mintea începe să se roage nestingherită, atunci tot războiul se duce, zi şi noapte, în jurul părţii irascibile a sufletului.

Semn de nepătimire: mintea începe să-şi vadă propria lumină; rămâne liniştită în faţa fantasmagoriilor din vis; priveşte lucrurile neschimbată.

Trei semne, de fapt: minţii i se revelează propria lumină; după întunericul bun care se lasă peste ea, fantasmele din vis nu-i tulbură liniştea, vede lucrurile rămânând senină, în sensul că imaginea lucrurilor respective n-ar stârni nici un val pe suprafaţa ei perfect netedă. Totul se răsfrânge în ea fără tulburare. În KG V,64, Evagrie foloseşte simbolul oglinzii. “Aşa cum o oglindă nu se pătează din pricina imaginilor celor care se privesc în ea, tot aşa sufletul nepătimaş nu se pătează de lucrurile pământeşti.”

Mintea se întăreşte când nu-şi închipuie nici un lucru lumesc în timpul rugăciunii.

Mintea care cu ajutorul lui Dumnezeu şi-a însuşit practica şi s-a apropiat de gnoză măcar un pic, nu mai simte decât puţin sau chiar deloc partea iraţională a sufletului, întrucât gnoza o smulge către cele deasupra şi o taie de lumea sensibilă.

Un suflet a dobândit nepătimirea atunci când nu e încercat de patimă, nu doar în faţa lucrurilor, ci rămâne nepăsător chiar şi în faţa amintirii lor.

Cel desăvârşit nu se înfrânează şi cel nepătimaş nu rabdă fiindcă răbdarea (trebuie) celui care pătimeşte, iar înfrânarea, celui tulburat.

26

Enkrateia se deosebeşte radical de apatheia. Prima este înfrânarea dorinţelor carnale; a doua este lipsa tuturor patimilor. “Apaticul” este smuls din lumea sensibilă şi răpit spre contemplarea celor netrupeşti – a puterilor îngereşti. El nu mai are de a face cu patimile lumii, prin urmare, enkrateia şi hypomone devin pentru el inutile. Asta nu înseamnă că “desăvârşitul” se complace într-un soi de imobilism ontologic. După trecerea pragului gnozei, atenţia lui se concentrează spre contemplarea celor două tipuri de realităţi suprasensibile. Abia acum începe adevăratul progres, până acum, prin virtuţile practice, el nu a făcut decât să-şi elibereze aripile minţii de povara patimilor.

E mare lucru să te rogi nestingherit, dar şi mai mare să cânţi psalmi nestingherit.

În această privinţă Hausser scrie: “Multiplicitatea e considerată ca un obstacol al contemplării lui Dumnezeu. De unde vine “înţelepciunea multiformă”? E o expresie a Sfântul Apostol Pavel, ea desemnează aici contemplaţia inferioară, adică a raţiunilor creaturilor. Acestei contemplaţii multiple I se opune “gnoza uniformă a Sfintei Treimi”, care nu este numai imaterială, ci deasupra tuturor formelor sau conceptelor. De ce psalmodierea nestânjenită este mai dificil de obţinut decât rugăciunea? “Pentru că psalmodia ţine de ordinul multiplicităţii; de unde distragerea aproape inevitabilă, cuvântul “distragere” înţeles aici în sensul evagrian, altfel spus, cuprinzând nu numai gânduri străine şi profane, ci rătăcirile de la un obiect la altul.

Cel care a zidit în sine virtuţile şi s-a îmbibat de ele nu-şi mai aminteşte nici de lege, nici de porunci, nici de pedeapsă, ci pe toate le spune şi le făptuieşte după cum i le dictează condiţia lui desăvârşită.

27

Sfaturi practice

Cântările diavoleşti ne stârnesc poftele şi împing sufletul la închipuiri neruşinate. “Psalmii, imnurile şi cântările duhovniceşti” în schimb, ne îndeamnă mintea să-şi amintească întotdeauna de virtute – ele răcesc patima clocotitoare din noi şi sting poftele.

Diavolul imită până şi psalmodia; cum se deosebeşte cântarea falsă, copia, simulacrul de original? Prin reacţiile sufletului: cântările diavoleşti aţâţă partea poftitoare, pe când cele duhovniceşti potolesc întreaga parte pătimaşă; primele vrăjesc, celelalte dezvrăjesc.

Dacă e drept că luptătorii se definesc prin aceea că unii sunt prinşi în strânsoare iar alţii prind în strânsoare, şi dacă demonii luptă împotriva noastră, atunci ei sunt cei care, prinzându-ne mai întâi în strânsoare, sunt prinşi apoi în strânsoarea noastră. Căci se spune: “Îi voi strânge pe ei şi nu vor putea sta în picioare”, şi iarăşi – “Cei ce mă strâng şi mă duşmănesc, aceia au slăbit şi au căzut”.

Odihna se leagă de înţelepciune, truda de luare aminte, căci nu se poate dobândi înţelepciunea fără luptă, şi nu se poate duce la bun sfârşit o luptă fără luare aminte. Într-adevăr, se crede că aceasta din urmă stă împotriva firii demonilor, silind puterile sufletului să lucreze după propria lor fire şi netezind calea înţelepciunii.

Ispita călugărului este un gând care urcă prin partea pătimaşă a sufletului şi-i întunecă mintea.

Păcatul călugărului este consimţirea gândului la plăcerea neîngăduită.

Îngerii se bucură când scade răul, demonii când scade virtutea; căci primii sunt slujitorii milei şi ai iubirii, în vreme ce ultimii sunt ascultătorii mâniei şi ai urii. Şi iarăşi, primii, când stau în preajmă, ne umplu de vedere duhovnicească, în vreme ce ultimii, când se apropie, împing sufletul la închipuiri ruşinoase.

Virtuţile nu-i împiedică pe demoni să se năpustească asupra noastră, dar măcar ne păstrează nestricaţi.

Practica este metoda duhovnicească prin care se curăţeşte partea pasională a sufletului.

Partea pasională înglobează atât partea poftitoare, cât şi cea irascibilă. Partea pasională se află în opoziţie cu partea raţională.

28

Energiile poruncilor nu sunt de ajuns pentru a vindeca deplin puterile sufletului, dacă după ele nu urmează, în intelect, şi înţelegerea corespunzătoare lor.

Pentru a ajunge la nepătimirea desăvârşită, nu e suficientă practicarea pur şi simplu a poruncilor, asemănătoare cu respectarea orbească a prescripţiilor unei reţele medicale, ci trebuie dobândite şi “viziunile” (theoriai) acestor porunci, altfel spus, cunoaşterea teoretică a leacurilor: “practica trebuie făcută cu ştiinţă” a scris Evagrie în cap 50. Gnosticul creştin ar fi, păstrând metafora evagriană, un bolnav-medic vindecat. El s-a vindecat de boala păcatului, de patimi, dar în acelaşi timp ştie să vindece şi pe alţii. Există atâţia oameni sănătoşi, dar foarte puţini care ştiu cum se dobândeşte sănătatea.

Este imposibil să ne împotrivim tuturor gândurilor azvârlite asupra noastră de către îngeri, dar pe cele azvârlite de demoni e posibil să le respingem. După gândurile dintâi urmează o stare de linişte şi pace; după cele din urmă, o stare de tulburare.

Din nou opoziţia radicală între cele două stări: una, creată de intervenţia îngerilor, alta, de intervenţia demonilor. Atât îngerii, cât şi demonii “aruncă” asupra noastră gânduri – logismoi. Numai că, la contactul cu gândurile demonice, sufletul reacţionează violent, “contraatacă”, tulburându-se, pe când în faţa celor îngereşti se înmoaie, liniştindu-se în acelaşi timp. O parte din gândurile îngereşti sunt primite în chip natural; dimpotrivă, toate gândurilor diavoleşti sunt respinse în mod natural.

Capitolul poate fi apropiat de “Tratatul despre rugăciune – 30”: “Numai ce apare un înger şi toţi cei care ne supără dispar; mintea se destinde şi se roagă în pace. I. Hausherr comentează aşa: “Îngerii sunt naturi intelectuale în care există o supraabundenţă de gnoză, după cum în demoni există un exces de mânie, iar în oameni o predominanţă a poftelor. Rolul lor va fi aşadar de a-i ajuta pe oameni pe calea virtuţii şi a contemplării. Ei pot să facă acest lucru cum nu se poate mai bine, întrucât contemplaţia este hrana lor permanentă”.

Iubirea este un prunc al nepătimirii; nepătimirea este o floare a practicii. Practica merge împreună cu ţinerea poruncilor. Păzitorul acestora din urmă este frica de Dumnezeu, care se naşte din dreapta credinţă, iar credinţa este un bun intrinsec – prin natură este dată chiar şi celor ce nu cred în Dumnezeu.

Schema virtuţilor `a rebours: credinţa este un bun “intrinsec” primit de oricine; din credinţă se naşte frica de Dumnezeu; frica de Dumnezeu îl îndeamnă pe credincios să ţină poruncile; ţinerea poruncilor înseamnă exersarea “practicii”(înţeleasă ca primă etapă a înaintării duhovniceşti); floarea practicii este nepătimirea; în sfârşit, pruncul nepătimirii şi încununarea şi încununarea vieţii duhovniceşti este iubirea.

“Bun intrinsec” – cred că sensul pe care îl dă Evagrie se referă la credinţa cu care omul este hărăzit de la naştere, în chip natural. Până şi păgânii dobândesc această credinţă (Dumnezeu există), dar ei nu o pot valorifica precum creştinii. “A-l căuta pe Dumnezeu şi a-l sluji rămâne pentru om o căutare (şi o slujire) naturală”. (Antonie, Scrisoarea a-V-a, 4)

Aşa cum sufletul, lucrând prin trup, simte mădularele bolnave, tot aşa şi mintea, prin lucrare proprie, învaţă să-şi cunoască puterile proprii şi, prin puterea care i se potriveşte, descoperă porunca în stare să o vindece.

29

Atâta timp cât se va război cu patimile, mintea nu va vedea raţiunile războiului ei; ea se aseamănă cu cel care se luptă pe întuneric. Dar după ce a dobândit nepătimirea, va recunoaşte cu uşurinţă tertipurile vrăjmaşilor.

Există două feluri de război purtat împotriva demonilor: “în noapte”, altfel spus, care se poartă în mod empiric şi fără o adevărată cunoaştere a strategiei, şi cel care se poartă în chip luminat, cu ştiinţă. Primul este întreprinderea celor încă supuşi patimilor; al doilea presupune nepătimirea, întrucât ţine de contemplarea duhovnicească. Cei care cunosc deja raţiunile războiului nu se sperie de războiul însuşi, de războiul empiric, cu toate că războiul nevăzut este mult mai greu decât cel văzut. Confruntarea “apaticului” cu duhurile rele se poartă deja pe un alt plan decât cel strict psihologic.

Ţelul practicii este iubirea; al gnozei – teologia (contemplaţia supranaturală). Principiul celei dintâi e credinţa, al celei de-a doua – contemplaţia naturală. Se spune că demonii care se năpustesc asupra părţii pătimaşe a sufletului se împotrivesc practicii; în schimb, cei care tulbură partea raţională, sunt numiţi duşmani ai oricărui adevăr şi potrivnici ai contemplaţiei.

Se reia schema din Prolog; în acelaşi timp, se prelungeşte seria prezentată în cap-ul anterior. Practica, ne amintim, culmina şi se împlinea în iubire; de partea cealaltă, gnoza se împlineşte în theo-logie, contemplarea lui Dumnezeu. Important de reţinut că, în viziunea lui Evagrie, teologia nu se poate concepe în afara iubirii, sau plecând de la iubire. Aici apare deosebirea esenţială de sistemele gnostice păgâne sau eretice: acestea presupun o cunoaştere pură, mecanică, neumană. Chiar iubirea, dacă figurează în nesfârşitele tabele “eonice” ale gnosticilor, nu reprezintă decât o etapă oarecare pe drumul eliberării. Dimpotrivă, gnoza creştină presupune iubirea ca instrument principal.

Nimic din cele ce curăţă trupurile nu rămân cu ele după curăţire, în schimb virtuţile rămân lângă suflet, şi în timpul curăţirii şi după.

Comparaţie foarte sugestivă între curăţirea trupului şi cea a sufletului. Apa cu care se spală trupul dispare; virtuţile care spală sufletul, rămân.

Sufletul raţional lucrează firesc şi este sănătos atunci când partea lui poftitoare tânjeşte după virtute, când parte lui irascibilă se luptă pentru el şi când partea raţională îl împinge la contemplarea fiinţelor.

Cel care înaintează în practică îşi micşorează patimile, iar cel care înaintează în contemplaţie îşi micşorează neştiinţa. În ce priveşte patimile, va veni într-o zi şi distrugerea lor totală, dar în privinţa ignoranţei, se spune că există una care are o limită şi alta care nu are nici o limită.

Lucrurile care, după cum le folosim, sunt bune sau rele , duc la virtuţi şi vicii. Revine luării aminte să le folosească într-unul sau altul dintre cele două sensuri.

30

Viaţa sufletului înseamnă a te mişca într-un sens sau altul, a alege între bine şi rău. A rămâne neutru înseamnă a alege a treia variantă – moartea. Prin urmare, constrânşi la a trăi în dilemă, să încredinţăm luării aminte sarcina de a alege cum se cuvine. De ce tocmai ei? Întrucât, aşa cum citim în capitolul următor, luarea aminte este “virtutea părţii raţionale”, aşadar cea mai înaltă virtute.

După înţeleptul nostru învăţător, sufletul raţional este alcătuit din trei părţi. Atunci când virtutea se află în partea raţională, ea se numeşte luare aminte, înţelegere şi înţelepciune. Atunci când se află în cea poftitoare, se numeşte cumpătare, dragoste şi înfrânare; când se află în partea pătimaşă, se numeşte bărbăţie şi răbdare, iar când se află în întreg sufletul – dreptate.

Treaba luării aminte este, pe de o parte, să conducă lupta împotriva puterilor vrăjmaşe, pe de altă parte, să vegheze asupra virtuţilor, să pregătească trupele împotriva relelor şi să dirijeze forţele neutre după împrejurări. Treaba înţelegerii este să rânduiască în chip armonios toate cele care ne sunt alături în atingerea ţelului nostru; iar treaba înţelepciunii e să contemple raţiunile cele trupeşti şi netrupeşti. Treaba cumpătării este să privească fără patimă lucrurile care stârnesc în noi închipuiri raţionale; cea a dragostei e să se dăruiască fiecărei imagini a lui Dumnezeu aproape în aceiaşi măsură în care s-a dăruit Prototipului, chiar dacă demonii încearcă s-o întineze. Cea a înfrânării e să se lepede cu bucurie de orice plăcere a gâtlejului; să nu-ţi fie teamă de duşmani şi să te ţii dârz, curajos în faţa primejdiilor – iată treaba răbdării şi a bărbăţiei. Cât despre dreptate, rostul ei este să pună în acord şi armonie cele trei părţi ale sufletului.

Rodul seminţelor sunt snopii; cel al virtuţilor – gnoza . Aşa cum după însămânţat urmează lacrimile, după cules urmează bucuria.

31

Gnosticul sau către cel vrednic de cunoaştere

Practicii vor cunoaşte raţiunile practice, gnosticii însă le vor vedea pe cele gnostice.

Practic este acela care a dobândit nepătimirea părţii pătimaşe a sufletului.

Gnoza care vine din afară încearcă să ne arate lucrurile prin explicaţii; gnoza născută în noi din harul lui Dumnezeu dezvăluie direct lucrurile minţii noastre, iar intelectul, văzându-le, primeşte raţiunile lor. Celei dintâi I se opune eroarea, celeilalte mânia, patima şi tot cortegiul acestora.

Sunt aduse spre dezbatere cunoaşterea raţională/dialectică şi cunoaşterea mistică. Prima este relativă şi arbitrară, supusă erorii; a doua, în schimb, se poate realiza deplin prin eliminarea “impedimentelor” psihologice. Cunoaşterea harică sporeşte pe măsură ce patimile sunt amorţite. Evagrie sugerează în “Tratatul despre rugăciune” că învăţătura din afară ar fi cea a oamenilor şi a demonilor” căci demonii şi oamenii nu au acces direct la cunoaştere. În KG.lV 90 se spune răspicat: “Gnoza dumnezeiască are nevoie nu de un suflet dialectician, ci de un suflet vizionar”.

Toate virtuţile croiesc drum gnosticului, dar mai abitir decât toate – stăpânirea mâniei. Cel care a atins gnoza şi se lasă purtat uşor către mânie este asemenea unuia care-şi împunge ochii cu un piron ce fier.

Monahul să stea neclintit în mijlocul condescendenţelor (pogorămintelor, dezlegărilor), pentru ca nu cumva condescendenţa să-i intre pe ascuns în fire. Apoi, să încerce să practice la fel şi fără întrerupere toate virtuţile, pentru ca ele să se înlănţuie şi să se ajute unele pe altele, căci intelectul e trădat, de obicei, de cea mai slabă.

Monahul nu trebuie să fie excesiv de condescendent; această calitate fiind atribuită în general divinităţii. Prin întrupare Iisus s-a arătat “condescendent” faţă de neamul omenesc (altfel spus “s-a coborât” până la el). Gnosticul, om fiind, are toate slăbiciunile omeneşti. Complezenţa merge mână în mână cu “iubirea de sine şi cu trufia”. Frecventarea nesăbuită a celor necurăţiţi poate duce în ochii lui Evagrie, la căderea din starea de gnoză. Şi Clement Alexandrinul atrage atenţia asupra acestei primejdii, el foloseşte expresia “a da târcoale cuiva, a frecventa cu asiduitate pe cineva” (Stromante Vll, Xll, 80, 8). “Trebuie ca gnosticul să fie neclintit în ce priveşte bunăvoinţa sa, pentru ca nu cumva bunăvoinţa să devină un obicei”.

Monahul va face întotdeauna milă (pomană) şi va fi gata să vină în ajutor. Dacă nu are bani, să-şi mişte corzile sufletului căci oricum stă în firea lui să dea de pomană, spre deosebire de cele cinci fecioare ale căror lămpi sau stins.

32

Este ruşinos pentru călugăr să ajungă la judecată, fie ca nedreptăţit , fie ca nedrept: ca nedreptăţit fiindcă n-a ştiut să suporte nedreptatea; ca nedrept, fiindcă a săvârşit o nedreptate.

Gnoza păstrată cu grijă îl învaţă pe cel care se împărtăşeşte din ea cum să fie păzită şi sporită.

Gnosticul, atunci când învaţă să fie lipsit de mânie, ranchiună, de tristeţe, de chinuri trupeşti şi de griji.

Păzeşte-te, înainte de a fi ajuns desăvârşit, să întâlneşti şi să vizitezi multă lume, pentru ca mintea să nu ţi se umple de închipuiri.

Ceea ce este de folos mântuirii noastre – printre lucrurile ce ţin de practică, fizică ori teologie, se cuvine să zicem şi să facem până la moarte. Ceea ce nu e de nici un folos, nu trebuie spus, nici făcut din pricina acelora care se scandalizează uşor.

Pentru Evagrie este clar: tot ce nu ajută omul să se mântuiască nu are importanţă, ba mai mult, provoacă pagubă. Gnosticul nu se ocupă cu învăţăturile “de mijloc” sau “indiferente”.

Se cuvine să se vorbească monahilor şi mirenilor despre buna rânduială şi să li se dezvăluie în parte învăţăturile fizicii şi ale teologiei “fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul”.

Numai preoţilor şi, dintre ei, numai celor mai buni răspunde-le, dacă te iscodesc asupra tainelor săvârşite de ei, care curăţă omul lăuntric, vasele în care ele /tainele/ sunt primite desemnând partea pătimaşă şi partea raţională a sufletului; ori asupra amestecului lor de nedespărţit, a puterii fiecăreia şi a împlinirii rostului fiecăreia dintre ele întru acelaşi ţel. Şi mai spune-le a cui figură este cel ce împlineşte tainele şi cine sunt cei care împreună cu el, îi înlătură pe cei care se împotrivesc bunei purtări; şi că, printre vieţuitoare, unele au memorie, iar altele nu.

Gnosticii vor explica numai celor mai buni dintre preoţi semnificaţia adâncă a Euharistiei, în acest moment de graţie reiterându-se victoria lui Hristos asupra diavolului: preotul (reprezentantul omenirii răscumpărate) împreună cu îngerii îi înlătură pe cei “care se împotrivesc bunei purtări”, adică pe demoni. Euharistia, aşa cum pare să fie sugerată în acest capitol, este o reiterare a cosmosului. “Printre vieţuitoare, unele au memorie, altele nu”: numai demonii pot fi vieţuitoarele fără memorie, ei sunt rupţi de Dumnezeu şi implicit, de riturile prin care celelalte vieţuitoare se menţin în contact permanent cu El.

Caută să cunoşti raţiunile şi legile vremurilor, ale vieţii şi ale feluritelor ocupaţii, pentru ca să poţi spune mai uşor fiecăruia cele ce-i sunt de folos.

“Pentru a se adapta auditoriului variat, gnosticul trebuie să cunoască şi să ţină cont de situaţiile concrete ale fiecăruia; el trebuie să aibă o cunoaştere nu doar empirică, ci şi raţională, prin

33

intermediul raţiunilor” Guillaumont. Gnosticul nu este un homo universalis, un politropic care cunoaşte totul de la matematică şi astronomie până la exegeză. Gnosticul creştin este în primul rând un medic al sufletului; el ştie să dea fiecărui om în parte pentru a-l pune pe calea mîntuirii/vindecării (în greacă acelaşi verb însemnând atât mântuire cât şi vindecare). El nu rezolvă probleme abstracte (dogmatice), ci propune soluţii concrete (verificate de el însuşi) la probleme concrete.

Trebuie să iei materia ca explicaţie pentru ceea ce este spus (în Scriptură) şi să încerci să cuprinzi cu mintea toate lucrurile, chiar dacă o parte din ele îţi scapă; într-adevăr, doar îngerul le poate cuprinde pe toate cele de pe pământ. De asemenea trebuie să cunoşti definiţiile lucrurilor, mai cu seamă ale viciilor şi virtuţilor; aici este izvorul ştiinţei şi neştiinţei, al împărăţiei cerurilor şi al chinurilor veşnice.

În privinţa fragmentelor alegorice şi literale, trebuie să ştii dacă acestea ţin de practică, de fizică ori de teologie. Dacă ţin de practică, trebuie văzut dacă se referă la mânie şi la ceea ce se naşte din ea, ori la poftă şi la ceea ce urmează, ori la intelect şi la actele sale. Dacă ţin de fizică trebuie văzut dacă dezvăluie vreuna din învăţăturile referitoare la natură şi care anume, iar dacă este un fragment alegoric legat de teologie, trebuie cercetat pe cât posibil dacă el se referă la Treime şi dacă aceasta e văzută ca atare sau ca Unitate. Dacă nu e nimic din toate acestea, atunci e o simplă viziune ori vorbeşte despre vreo profeţie.

Origen, maestrul lui Evagrie, avansează ideea că sensul fiecărui pasaj ţine în primul rând de competenţa hermeneutului. Pentru el, Scriptura are o infinitate de sensuri, dar trei niveluri de interpretare: literal, alegoric şi anagogic. Capitolul lui Evagrie este foarte interesant în măsura în care el dă seama de un anumit tip de lectură pe care-l putem numi, fără exagerare – “mistic” al Scripturii.

De asemenea este bine să cunoşti obiceiurile dumnezeieştii Scripturi şi să le rânduieşti pe cât îţi stă în putinţă cu ajutorul exemplelor.

Mai trebuie ştiut şi aceasta: că un text cu caracter etic nu presupune o contemplaţie a naturii cu caracter etic, şi, la fel un text care se referă la natură nu presupune o contemplaţie a naturii; ci textul cu caracter etic presupune o contemplaţie a naturii şi cel care se referă la natură presupune o contemplaţie a eticii. La fel şi pentru teologie. Ceea ce stă scris despre preacurvia şi adulterul din Ierusalim, despre animalele de pe pământ şi din ape, despre păsări – curate şi necurate – despre soarele care “răsare şi apune şi se întoarce la locul său”, se raportează în primul rând la teologie, în al doilea rând la etică şi-n al treilea rând la fizică. Or, primul text ţine de etică, iar celelalte două de fizică.

Nu vei interpreta alegoric cuvintele personajelor condamnabile şi nici nu vei căuta ceva duhovnicesc în ele decât dacă Dumnezeu a lucrat prin iconomie, ca în cazul lui Balaam şi al lui Caiafa, pentru ca unul să ne vestească despre naşterea, iar celălalt despre moartea Mântuitorului nostru.

34

Călugărul nu trebuie să fie înnegurat la chip sau posomorât-respingător. Înnegurarea este semnul unuia care nu cunoaşte raţiunile fiinţelor; atitudinea respingătoare – a unuia care nu doreşte “ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului”.( l Tim. 2,4)

Uneori este necesar să te prefaci că nu ştii, întrucât cei care te iscodesc nu sunt în stare să te înţeleagă. Te vor crede fără doar şi poate, căci eşti legat de trup şi încă nu deţii cunoaşterea deplină a lucrurilor.

Evagrie recomandă simularea ignoranţei sau chiar minciuna atunci când în joc se află mântuirea sufletului. Filozofii sunt bolnavi lecuiţi, ei ştiu exact dozele de minciună cu efect pozitiv. Evagrie recomandă gnosticului să facă pe prostul atunci când întrebările elevilor depăşesc capacitatea lor de înţelegere.

Păzeşte-te să nu care cumva să spui pentru vreun câştig, pentru vreun trai mai bun sau numai pentru un pic de slavă trecătoare – ceva ce nu trebuie spus căci vei fi azvârlit afară din incinta sacră, ca unul ce vinzi porumbei în Templu.

Pe cei care se contrazic în afara gnozei trebuie să-i apropii de adevăr, nu de la sfârşit, ci de la început; tinerilor să nu le spui nimic despre gnoză şi nici să nu le îngădui să se atingă de cărţile de felul acesta căci ei nu rezistă căderii care urmează contemplaţiei. Tuturor celor chinuiţi de patimi trebuie să le spui nu vorbe de liniştire, ci cum să-şi înfrângă duşmanii; într-adevăr, cum zice Ecleziastul: “în luptă nu încape amânare”. Aşadar, cei asaltaţi de patimi, care contemplă raţiunile fiinţelor trupeşti şi netrupeşti, seamănă cu nişte bolnavi care vorbesc despre sănătate. Atunci când sufletul e crunt zguduit de patimi se cuvine totuşi să guste din aceşti faguri de miere.

Există o vreme a învăţării şi una a discutării, de aceea trebuie puşi la punct cei care se trezesc să obiecteze înainte de vreme. Acesta este obiceiul ereticilor şi al certăreţilor.

Părinţii pustiei nu prea aveau multă vreme şi nici nu agreau discuţiile lungi şi dese. De obicei, cum ne arată Patericul, discipolul întreabă iar avva răspunde, fie verbal, fie printr-un gest simbolic, plin de tâlc. Se întind la vorbă numai ereticii şi certăreţii.

Nu teologhisi în chip smintit şi niciodată să nu defineşti dumnezeirea căci definiţiile sunt pentru fiinţele născute şi compuse.

Aminteşte-ţi de cele cinci pricini ale părăsirii de către Dumnezeu, ca să-i poţi ridica pe nevolnicii cuprinşi de deznădejde. Într-adevăr, părăsirea scoate la iveală virtutea ascunsă. Când aceasta a fost lăsată de izbelişte, ea o reînvie prin pedepse şi astfel se face prilej de mântuire pentru alţii. Când virtutea se arată pe faţă, părăsirea învaţă umilinţa pe cei ce se împărtăşesc de ea ; într-

35

adevăr, cel care a trecut prin această experienţă urăşte răul. Experienţa este un vlăstar al părăsirii, iar părăsirea este firea nepătimirii.

Pentru Evagrie, părăsirea are drept principal scop reaprinderea urii faţă de duhurile rele. Această ură care se stinge la un moment dat trebuie aţâţată din nou, pentru ca sufletul să nu fie cuprins de moleşeală. Ura faţă de demoni ajută la cultivarea virtuţilor, iar acestea îl conduc pe călugăr la gnoză. ”Părăsirea” constituie un instrument pedagogic extrem de eficient, pe de altă parte, părăsirea este o lecţie necesară gnosticului trufaş, care începe să-l uite pe Dumnezeu. Prin urmare, părăsirea intervine în două situaţii aparent opuse (uitarea răului provocat de demoni şi uitarea lui Dumnezeu) dar a căror semnificaţie adâncă este aceeaşi: călugărul se instituie pe sine ca valoare spirituală absolută. Această uitare se vindecă prin părăsire, experienţa jucând aici rol anamnetic.

Învăţăceii să-ţi spună întotdeauna: “Iubitule, urcă mai sus!” căci e ruşinos, după ce-ai urcat să fii tras din nou în jos de către cei care te ascultă.

Regula de aur a predării: să te menţii la nivelul ascultătorilor şi să nu te ridici decât pe măsură ce ei îţi cer aceasta.(Guillaumont). Cred că Evagrie se referă la progresul continuu al gnosticului împreună cu ascultătorii. Progresul duhovnicesc nu se poate realiza decât în colaborare, în sinergie. Un dascăl care se lasă “tras în jos de ascultători” este un dascăl prost, un demagog, un sofist. Învăţătorul se împlineşte prin elevii săi, urcă împreună cu ei, dar nu silit ori ghidat de ei, el atrage, iar elevii trebuie să-l urmeze. Între gnostic şi elevi există un dialog liber, dar respectuos, ca între tată şi fiu.

Iubitor de arginţi este, nu acela cu avere, ci cel care tânjeşte după aceasta. Se spune: economul e pungă socotită.

Gnosticul (pungă socotită) trebuie să împărtăşească învăţătura fără zgârcenie, cu generozitate, ca un bun econom. “economul bun este cel care împarte altora darul care i-a fost încredinţat de Dumnezeu, cu socoteală, adică după nevoile momentului.” “Economul prost nu poate lucra pământul, întrucât a uitat de virtuţile sufletului; şi nefericitului îi este ruşine să cerşească, el care, este învăţătorul altora. El învaţă cu mânie pe cei care-i sunt acum mai prejos”.(KG)

Pe bătrâni sfătuieşte-i să-şi stăpânească mânia, iar pe tineri, pântecele. Asupra celor dintâi se năpustesc demonii psihici, asupra celorlalţi, în cea mai mare parte a timpului, demonii trupeşti.

Închide gurile celor care-ţi turuie în urechi! Nu te mira dacă eşti judecat de mulţi căci şi aceasta este o încercare de la diavoli. Gnosticul trebuie să fie fără de ură sau ranchiună, chiar dacă diavolii nu vor asta!

Se vindecă, fără să ştie, pe sine însuşi acela care-i vindecă pe oameni prin Domnul, căci leacul pe care îl aduce gnosticul vindecă pe semenul său atât cât se poate, dar pe sine însuşi în chip necesar.

Nu vei interpreta în cheie duhovnicească ceea ce nu ţine de alegorie, ci numai ce se cuvine; căci dacă nu vei face aşa, vei petrece multă vreme pe corabia lui Iona ca să explici toate acareturile de

36

pe ea şi nu vei reuşi decât să stârneşti râsul celor care te ascultă în loc să le aduci vreun folos: toţi cei care vor sta împrejurul tău îţi vor aminti de cutare sau cutare piesă şi-o vor scoate îndată la iveală, în hohote de râs, pe aceea pe care tu vei fi uitat-o.

Evagrie este adeptul alegoriei, dar cu măsură. Excesele apar dintr-o carenţă de umor sau auto-ironie: numai un tolomac hiperserios poate atribui sensuri alegorice tuturor scândurilor, cabestanelor şi şuruburilor de pe corabia lui Noe! Evagrie lansează un apel hermeneuţilor din toate vremurile. Într-o lume æn care totul se interpretează, în care Dumnezeu Însuşi trebuie privit cu suspiciune hermeneutică, credinţa pură şi/sau simplă nu-şi mai găseşte locul.

Sfătuieşte-i pe călugării care vin la tine să vorbească despre etică, dar nu despre învăţături (dogme), doar dacă printre ei nu se află vreunul priceput în asemenea lucruri.

Să rămână tăinuit de mintea celor trăitori în lume şi a tinerilor cuvântul preaînalt despre “Judecata de apoi”, căci el naşte îngâmfarea. Într-adevăr, ei nu cunosc tristeţea sufletului raţional condamnat la neştiinţă.

Judecata de apoi este un subiect dogmatic foarte delicat, Origen îl situa printre punctele enigmatice ale învăţăturii creştine, de unde concluzia că misterul încăput pe mâna nepricepuţilor devine primejdios. El îi distruge în primul rând pe aceştia, dar se poate întoarce şi asupra celor care l-au făcut public fără discernământ. În “Contra Celsum Vl,26”, Origen notează: “Ceea ce ar fi de spus despre subiect (Gheenă), pe de o parte, nu trebuie spus tuturor, pe de altă parte, nu e cazul să o facem aici. Este chiar primejdios să încredinţăm hârtiei soluţia acestor probleme, întrucât plebea nu are nevoie să ştie mai mult decât că păcătoşii vor fi pedepsiţi. Nu e folositor să abordăm subiecte care o depăşesc, din pricina acelora care abia dacă de frica pedepsei veşnice micşorează răul şi şuvoiul păcatelor care vin de la acest rău.”

Sfântul Apostol Pavel îşi supunea trupul prin chinuri; ai grijă aşadar de felul tău de viaţă şi nu-ţi chinui nepătimirea umilind-o cu un trup plin de osânză.

Nu duce grija mâncării şi a hainelor, ci aminteşte-ţi de Abner levitul, care, după ce a primit chivotul Domnului, a devenit bogat din sărac şi slăvit din hulit.

Şi Clement atribuie această trăsătură gnosticului său: “Cu bună judecată, gnosticul nu cere nimic din cele ce sunt necesare pentru întreţinerea vieţii, pentru că este încredinţat că Dumnezeu ştie ce-i sunt de folos şi dă cele bune fără să-I fie cerute.”

Cugetul gnosticului este judecătorul său cel mai aspru. Nu-i poate ascunde nimic, deoarece el îi cunoaşte până şi străfundul inimii.

Ia seama la faptul că, pentru orice lucru creat, există, nu o singură, ci mai multe raţiuni, după măsura fiecăruia. Puterile sfinte ajung la raţiunile adevărate ale lucrurilor, dar nu la cea dintâi, aceea nu e cunoscută decât de Hristos.

37

“Contemplaţia spirituală îngăduie gnosticului să cunoască naturile în raţiunile (logoi) după care au fost create. Aceşti logoi îşi au principiul în Logos, Cuvântul, pe care Hristos îl are în El. De aceea numai Hristos cunoaşte raţiunea fiecărei naturi. Raţiunile pe care le cunosc, în condiţia lor actuală, naturile raţionale, “după măsura fiecăreia”, îngerii fiind mai aproape de adevăr, sunt doar aspecte multiple şi fragmentare ale acestei raţiuni primite”. Guillaumont

Orice propoziţie are un predicat, sau un gen, o diferenţă, o specie, o trăsătură specifică, sau un accident, ori un compus din acestea. Toate însă din cele amintite mai sus trebuie părăsite când ne apropiem de Sfânta Treime – în tăcere să fie admirat nespusul.

O ispitire pentru gnostic este supoziţia falsă care înfăţişează intelectului ceea ce există ca neexistînd, ceea ce nu există ca existând sau, încă ceea ce există altfel decât este.

Păcatul gnosticului este înţelegerea proastă a lucrurilor sau a contemplării lor, datorată unei patimi oarecare sau a faptului că cercetarea nu se face întru atingerea binelui.

De la dreptul Grigorie [de Nazianz] am învăţat că există patru virtuţi şi pentru contemplaţie: luarea aminte, bărbăţia, cumpătarea şi dreptatea. El zicea că menirea luării aminte este să contemple puterile inteligente şi sfinte separat de raţiunile lor căci acestea din urmă, ne-a transmis el, sunt revelate numai de înţelepciune. Menirea bărbăţiei este să ţină sufletul în adevăr, chiar prin luptă, şi să nu-l scape spre cele ce nu există. Să primească seminţele de la primul semănător şi să-l alunge pe semănătorul al doilea, spunea el că e treaba cumpătării. Cât despre dreptate, menirea ei este să dea fiecăruia explicaţii după cum merită fiecare, transmiţând învăluit unele lucruri, desemnând prin enigme altele; în sfârşit, dezvăluind complet altele spre folosul celor simpli.

Stâlpul adevărului, capadocianul Vasile a zis: “Gnoza care vine de la oameni e întărită prin grijă şi exersare; cea răsădită în noi de harul lui Dumnezeu e întărită prin dreptate, înfrânare a mâniei şi milostenie. Prima gnoză o pot primi şi cei stăpâniţi de patimi; de a doua însă nu se învrednicesc decât nepătimaşii – cei care la ceasul rugăciunii contemplă chiar lumina intelectului; ea însăşi îi luminează.”

Sfântul luminător al egiptenilor, Atanasie, a zis: “Moise primeşte poruncă să aşeze masa spre nord; gnosticii să ştie cine suflă împotriva lor, să ţină piept cu bărbăţie oricărei încercări şi să-i hrănească pe toţi cei ce vin la dânşii.

Îngerul Bisericii din Thmuis – Serapion, spunea că intelectul, după ce a băut gnoza duhovnicească, e curăţit cu desăvârşire; că dragostea vindecă umflăturile părţii pătimaşe, iar înfrânarea opreşte cursul poftelor mârşave.

38

Cugetă fără încetare asupra raţiunilor Proniei şi ale Judecăţii, a zis marele învăţător gnostic Didim (cel orb) şi sileşte-te să păstrezi în memorie subiectele lor căci aproape toţi se împiedică într-însele. Vei descoperi raţiunile Judecăţii în diversitatea trupurilor şi a luminilor, iar pe cele ale Proniei în felurile în care suntem conduşi de la răutate şi necunoaştere la virtute şi cunoaştere.

Gnosticul trebuie să-şi exerseze mintea pe subiecte mai puţin comune cum ar fi Judecata şi Pronia divină. Pronia poate fi dedusă, intuită şi meditată pornind de la experienţa proprie, ajungând până la destinul lumii.

Scopul practicii este să cureţe intelectul şi să-l facă nepătimaş, al fizicii este să destăinuie adevărul ascuns în toate fiinţele, dar a îndepărta intelectul de materie şi a-l întoarce către Cauza primă, este un dar al teologiei.

Străduieşte-te să desenezi icoanele privind mereu la arhetip şi nelăsând nimic mai deoparte din cele ce-ar putea ajuta la răscumpărarea icoanei căzute.

Redobâdirea asemănării cu arhetipul său, mai corect spus, strădania de a te asimila arhetipului. Gnosticul este cel care-şi pictează singur în suflet cu ochii ţintă la modelul etern. Dar, pentru a putea vedea sau măcar întrezări modelul, trebuie să fii curăţit de patimi. Pictarea este, în fond, o oglindire, posibilă abia după deschiderea ochilor interiori şi a năvălirii luminii dumnezeieşti peste suflet.

39

Mânia şi terapia ei

Iubirea blândă activează tocmai ceea ce mânia antinaturală împiedică. Dacă aceasta din urmă distruge contemplaţia, fiindcă “orbeşte” mintea, cea dintâi devine “maică a cunoştinţei” şi o face “contemplativă”. Şi în vreme ce mânia face imposibilă rugăciunea, “în iubirea desăvârşită şi duhovnicească se lucrează rugăciunea în Duh şi adevăr”.

Cine se lasă stăpânit de mânie, îşi ratează propria menire creaţională. Fiindcă mintea a fost creată tocmai pentru ca să “cunoască”, iar rugăciunea, în care cunoaşterea lui Dumnezeu ajunge la desfăşurarea ei cea mai înaltă, “în lucrarea demnă de vrednicie a minţii sau întrebuinţarea cea mai bună a ei”. De aceea, cine năzuieşte după adevărata rugăciune dar se mânie şi ţine minte răul trebuie să fie nebun. La fel de nebun ca şi cel care poate să vadă limpede, dar îşi scoate el însuşi ochii cu un ac de fier….

În joc aici stă “vrednicia” noastră de creaturi ale lui Dumnezeu înzestrate cu raţiune (logos), care, în virtutea acestei înzestrări, sunt în stare de o relaţie personală nemijlocită cu Creatorul lor. Şi ce-i rămâne omului, dacă îşi ratează această menire?

Şi pentru a împiedica această nelinişte contrară firii a “casnicilor” minţii, şi “a uni treimea lăuntrică prin legătura păcii”, între cele trei puteri ale sufletului trebuie să domnească o ordine, cu alte cuvinte intelectul trebuie să preia conducerea care îi revine, drept pentru care e numit şi “conducător” (hegemonikon). Fiindcă aşa cum arată deja limpede textul mai sus citat, dezordinea apare în permanenţă în partea iraţională a sufletului, care din această pricină e numită şi “partea pătimaşă”; aceasta întrucât mai cu seamă ea e receptivă la patimi, pe care Evagrie le înţelege statornic drept “suferinţe” (pathe) venite prin abuzul unei realităţi în sine bune. Din această “parte pătimaşă” dezordinea urcă apoi în suflet şi “întunecă mintea”.

Această atracţie pentru patimi se întemeiază pe strânsa legătură dintre cele două puteri iraţionale şi trup – şi prin aceasta cu realitatea materială – , care pot, dar nu şi trebuie cu necesitate, să dezlănţuie în noi mişcările poftei şi irascibilităţii. În sine, în calitatea lor de creaturi ale lui Dumnezeu, lucrurile materiale ale acestei lumi sunt bune şi nu sunt nicidecum un obstacol în calea spre mântuire. Principiul general este aşadar acesta: “Patimile obişnuiesc să fie stârnite prin simţuri”. “Fără lucrurile sensibile nu ne vine nici un gând pătimaş”. Declanşatorul stă însă în noi înşine, în “consimţirea” noastră liberă.

Lucrurile despre care avem aduceri aminte pătimaşe le-am primit mai înainte cu patimă pe ele însele; şi, invers, despre lucrurile pe care le-am primit cu patimă avem şi aduceri aminte pătimaşe….

Despre aceste precizări generale trebuie să arătăm mai exact legătura dintre cele două puteri iraţionale, respectiv legătura lor cu trupul şi cu mintea. Aşa cum există demoni “psihici” şi “fizici”, care atacă sufletul sau trupul, tot aşa Evagrie deosebeşte, după cum am văzut, între “patimile sufletului” şi “patimile trupului”, în ce priveşte cauzele lor respective. Cureaua de transmisie a acestora din urmă este, aşa cum s-a spus, “partea iraţională a sufletului” strâns unită cu trupul.

40

„Cercetează-mă Doamne, încearcă-mă, curăţă în foc rărunchii mei şi inima mea”: rărunchii sunt simbolul părţii pătimaşe a sufletului, adică al irascibilităţii şi poftei, inima însă e simbolul părţii raţionale.

Într-alt loc Evagrie distinge încă şi mai exact între iuţime şi poftă, şi aceste diferenţieri ne îngăduie să înţelegem mai bine poziţia cheie pe care irascibilitatea – ca putere iraţională şi, prin urmare, patima proprie ei – o deţine în ansamblul persoanei umane.

Partea irascibilă a sufletului este legată de inimă, unde este şi partea ei raţională, iar partea poftitoare este legată de trup şi sânge, dacă trebuie ca noi să depărtăm mânia de la inimă şi răutatea de la trup.

Patimile trupului se ivesc din nevoile naturale ale trupului, cum sunt hrana, îmbrăcămintea, sexualitatea, etc. Prin mijloace corespunzătoare, mai cu seamă prin înfrânare, aceste patimi se pot vindeca relativ uşor, afirmă cu încredere ascetul care a fost Evagrie. Ele au o viaţă mai scurtă decât patimile sufletului. Acestea din urmă îşi trag obârşia nu numai din persoana noastră, dar şi din raporturile noastre cu semenii. Patimile care se ivesc însă din aceste relaţii interumane – cum sunt mânia, furia, invidia, calomnia, dar şi deşertăciunea şi trufia – dăinuie până la bătrâneţe. Aici este nevoie de remedii mult mai puternice, necesare pentru iubirea de sine bolnavă, această urâtoare a toate, remedii încă şi mai costisitoare. Înainte de toate, aceasta este iubirea duhovnicească în toate formele ei ca de pildă blândeţea, îndelungă răbdarea, bunătatea, etc. Pe drept cuvânt numeşte Apostolul Pavel această iubire “mare”. Este uşor de văzut că, oricât de legate de persoana semenului, aceste patimi ale sufletului se pot aprinde adeseori şi de la obiectele materiale pe care aceştia le posedă, sau aflate în legătură cu ei. Ele trezesc într-o formă oarecare pofta noastră, şi aceasta oferă materie mâniei. În acest context, irascibilitatea ocupă o poziţie intermediară, fiindcă pe de o parte ea ţine de partea pătimaşă a sufletului, iar pe de altă parte ea este legată, ca şi partea raţională, de inimă, adică de intelect ca miez personal al omului. Ce se întâmplă atunci când irascibilitatea se inflamează indiferent din ce motive? “Irascibilitatea stârnită orbeşte pe cel ce vede……” adică mintea, ochiul inteligibil (mental) al sufletului. Patimile irascibilităţii îi răpesc lumina dumnezeiască, adică cea a cunoştinţei., şi prin aceasta funcţia sa originară. De aceea:

Numai atunci se uneşte mintea cu cele inteligibile, când nu se mai uneşte cu gândurile care-i vin dinspre partea pătimaşă a sufletului.

Acest lucru este valabil mai cu seamă pentru gândurile părţii irascibile, ce ocupă o poziţie cheie între concupiscenţă şi intelect sau între poftă şi minte.

Dacă partea raţională este cea mai preţioasă dintre toate puterile sufletului, pentru că ea singură se uneşte cu înţelepciunea, atunci întâia dintre toate virtuţile este înţelepciunea; pe aceasta înţeleptul nostru învăţător a numit-o duhul înfierii.

Imaginea despre om a lui Evagrie, ca şi spiritualitatea sa, este determinată fără echivoc de primatul spiritului. În centru stă intelectul sau mintea, care nu trebuie identificată cu raţiunea noastră, ci desemnează – în limbajul biblic – omul lăuntric, creat după chipul lui Dumnezeu, şi care

41

în Hristos prin Botez a fost înnoit spre cunoştinţă după chipul Creatorului său. Fiindcă numai acest nucleu personal al omului este capabil de o relaţie nemijlocită cu Dumnezeu.

Dat fiind însă că această treime lăuntrică alcătuieşte o unitate din care nu poate fi desprins nici un element – în orice caz nu câtă vreme suntem în acest trup – , lucrarea naturală a sufletului raţional depinde în chip indisolubil de funcţionarea ordonată a acestor două puteri iraţionale.

Bărbatul ei nu se îngrijeşte de cei din casă, atunci când zăboveşte undeva, căci toţi cei ce sunt la ea sunt îmbrăcaţi: Mintea nu poate veni, nici nu poate ajunge la contemplaţia celor netrupeşti, dacă nu şi-a pus mai înainte în rânduială cele dinăuntru. Căci tulburarea casnicilor (irascibilitatea şi pofta) obişnuiesc să o întoarcă la cele de unde a ieşit. Dacă însă a dobândit nepătimirea, atunci va zăbovi în contemplaţie şi nu se va mai îngriji de cei din casă. Căci irascibilitatea este îmbrăcată în blândeţe şi smerenie, iar pofta în cuminţenie şi înfrânare.

Ţelul nepătimirii nu este altul decât restaurarea funcţionării naturale, adică creaţionale, a tuturor celor trei puteri ale sufletului. Nu e de mirare, aşadar, că demonii pun totul în joc tocmai pentru a împiedica aceasta

Scopul demonilor este ajutat foarte mult de mânia noastră aţâţată împotriva firii, făcându-se de mare folos oricărui vicleşug al lor. De aceea, toţi zoresc să o întărâte zi şi noapte. Când o văd însă legată de blândeţe, atunci caută pricini îndreptăţite s-o dezlege îndată, ca, făcându-se foarte aprinsă, să o folosească pentru gândurile lor animalice. De aceea, nu trebuie să o întărâtăm nici pentru lucruri drepte, nici pentru nedrepte ca să nu dăm chiar noi sabie primejdioasă în mâna vrăjmaşului, ceea ce ştiu că fac mulţi şi mai mult decât trebuie, aprinzându-se pentru motive neînsemnate.

Desigur, demonii încearcă să ne seducă spre toate patimile, însă par să aibă o relaţie specială cu patimile irascibilităţii.

Întrucât este o pervertire a uneia din puterile noastre naturale, mânia îl pândeşte însă pe om pe toate treptele vieţii duhovniceşti. Dar ce o face acum atât de explicit “demonică”? “Demonul este o fire raţională, care pentru mulţimea irascibilităţii a căzut din slujirea lui Dumnezeu”. Prin urmare, Evagrie este doar consecvent cu sine însuşi atunci când precizează laconic: “Cine stăpâneşte peste mânie, acela stăpâneşte peste demoni”. Definiţia de mai sus se explică în felul următor: în orice fiinţă raţională – înger, om sau demon – există o însuşire “dominantă” care îi determină întreaga comportare. La demoni, aceasta este tocmai irascibilitatea, lucru pe care Evagrie îl preia din Sfânta Scriptură constant înţeleasă de el într-un “sens inteligibil şi duhovnicesc”.

Dumnezeule, … izbăvitorul meu de vrăjmaşi mei cei furioşi: În cei în care stăpâneşte mânia, în aceştia stăpâneşte şi furia. Dacă însă vrăjmaşii noştri sunt furioşi atunci sunt şi mânioşi. Căci se spune: “Mânia lor se aseamănă şarpelui” şi: “când s-a aprins mânia lor împotriva noastră”.

Nu socoti că demonul este altceva decât un om plin de mânie, dar care scapă simţurilor.

42

Dacă se înfrânează cineva de la mâncăruri şi băuturi, dar prin gândurile rele întărâtă mânia, acela se aseamănă cu o corabie care pluteşte pe mare având un cârmaci pe demon.

“Despre mine cântau cei ce beau vin” – acest vin este mânia dracilor.

Vinul este un lucru neînfrânat, iar beţia este obraznică: dacă mânia dracilor e vinul lor, iar vinul este un lucru neînfrânat, atunci urmează că şi mânia este un lucru neînfrânat şi care îi face pe oameni neînfrânaţi, iar furia e obraznică. Această beţie are loc prin fierberea irascibilităţii. Dacă potrivi legii nazireilor li se dă drept lege şi să fie în afara oricărei mânii”.

Mânia este de aceea acel vin al dracilor, de la care adevăratul nazireu, monahul, se abţine cu totul, aşa cum arată (Numeri 6,3).

“Mânia lor este asemenea şarpelui – dacă mânia biruie, atunci sufletul se face fiară” cu alte cuvinte devine demon, întrucât fiara sălbatică este simbolul biblic pentru demon, a cărui trăsătură dominantă este tocmai mânia sălbatică, animalică şi prin aceasta iraţională.

“Să nu dai fiarelor sufletul care Te mărturiseşte pe Tine” – dacă demonii sunt numiţi fiare, iar în fiarele sălbatice stăpâneşte mânia, atunci şi în demoni stăpâneşte mânia. Şi la Iov se spune: “Fiarele câmpului vor fi în pace cu tine”.

Dacă scopul vieţii duhovniceşti este de a-l înălţa pe om la o stare aproape îngerească, ba chiar de a-l face deopotrivă cu îngerii, atunci mânia îl coboară sub starea sa naturală, îl face fiară şi îl face demon …

În cele din urmă, el ne înfăţişează o listă de aşa-numite gânduri generice, care la rândul lor, îşi au rădăcina ultimă în iubirea de sine.

Opt sunt gândurile cele mai generale, în care se cuprinde orice gând. Cel dintâi este cel al lăcomiei pântecelui, după el vine cel al desfrânării; al treilea este cel al iubirii de arginţi, al patrulea cel al întristării, al cincilea al mâniei, al şaselea al lâncezelii, al şaptelea al slavei deşarte, iar al optulea cel al trufiei. Ca toate acestea să tulbure sau nu sufletul nostru, nu atârnă de noi, dar ca ele să dăinuie sau nu, ori să aţâţe sau nu patimile, aceasta atârnă de noi.

La aceste opt gânduri generale se pot reduce aşadar toate celelalte gânduri ca manifestări multiple ale unuia din aceste tipuri fundamentale. În cazul irascibilităţii, acestea sunt invidia şi criticismul, suspiciunea, ura şi ţinerea de minte a răului, bârfa, calomnia şi celelalte asemenea lor. Deşi Evagrie nu pare să fi operat el însuşi o atribuire sistematică a acestor opt gânduri generale celor trei puteri ale sufletului, modul în care poate fi gândit acest lucru se poate deduce cu uşurinţă. Lăcomia pântecelui, desfrânarea şi zgârcenia sunt în chip vădit patimi ale trupului, care se ivesc din nevoile deviate în exces ale acestuia. Ele pot fi deci atribuite poftei sau concupiscenţei. Întristarea,

43

mânia şi lâncezeala sunt patimi ale sufletului. Adeseori – dar desigur nu într-un mod exclusiv – ele îşi au cauzele în sfera relaţiilor interumane. Vom vedea mai încolo felul în care cele opt gânduri trec unele în altele, generându-se unele din altele. Cele trei patimi menţionate se pot încadra ca devieri ale irascibilităţii. Dar exemplul faimoasei lâncezeli sau plictiseli arată limpede de ce anume Evagrie nu a operat el însuşi o astfel de atribuire sistematică, şi prin aceasta simplificatoare. Lâncezeala se iveşte prin imboldul simultan al poftei şi irascibilităţii. Cele două patimi de pe urmă – slava deşartă şi mândria – pot fi atribuite părţii raţionale a sufletului. E de adăugat însă faptul că, potrivit lui Evagrie, primele şase gânduri ale răutăţii le avem în comun cu animalele, întrucât cad în partea iraţională a sufletului, în timp ce ultimele două sunt patimi tipic umane, fiindcă obişnuiesc să survină numai în firile raţionale. De aceea sunt şi patimile sau viciile tipice celor desăvârşiţi.

Din cele spuse rezultă interesanta observaţie “că demonii nu ne ispitesc toţi deodată”, întrucât, în ciuda agerimii sale, mintea noastră nu este în stare “să primească în acelaşi timp gândurile a două lucruri”. Ea îşi fixează atenţia de fiecare dată numai asupra unui obiect, care de altfel este în permanenţă de natură sensibilă. Aşadar, nu vom cădea niciodată deodată în gândul necurat al lăcomiei şi în cel al ţinerii de minte a răului, întrucât mintea noastră nu este în stare să primească în acelaşi timp reprezentarea mentală a aurului şi faţa celui ce ne enervează.Regula generală e aceea că gândurile, respectiv demonii care se servesc de ele, îşi succed unele altora. Cunoaşterea acestei succesiuni este o ştiinţă, ale cărei temeiuri nu se poate învăţa, pe lângă observaţia proprie, numai Hristos.

Furia este o lucrare pervertită, deviată sau îndrumată pe căi greşite, a puterii raţionale irascibile a sufletului numită ea însăşi simplu aprindere sau irascibilitate. Mânia şi furia au deopotrivă cauze şi, respectiv, consecinţe primare şi secundare. O cauză primară poate fi, de exemplu, o nedreptate căreia îi suntem supuşi, o ofensă adevărată sau închipuită, o defăimare nedreaptă, o mustrare neîntemeiată, sau chiar persecuţii şi lovituri. Nedreptăţile suferite generează mânie şi furie, şi acestea cer răzbunare. Dacă dorinţa de răzbunare nu este satisfăcută, în suflet se instalează mâhnirea, întristarea, sentimentul de frustrare. Mânia aţâţată îşi împinge însă victima şi spre fapte, care, la rândul lor, declanşează aceleaşi porniri şi în ceilalţi cum ar fi: minciuna şi mărturia mincinoasă, defăimările sau, pur şi simplu, bombănitul, suspiciunea, năzuinţa de a atribui ceva ofensator celuilalt, refuzul împăcării şi altele asemenea. Pe scurt, mânia ne împinge să răsplătim răul cu rău. Demonul însă nu are nevoie de argumente subtile. Este ceea ce arată textul următor, pe care unii asceţi se poate să-l fi trăit ca pe un monolog interior. El oferă în acelaşi timp un exemplu de modul în care se aplică practic metoda antiretică menţionată mai sus.

Gândul furiei care nu ne lasă să ne împăcăm cu fraţii zugrăvindu-ne înaintea ochilor pretexte cuvenite; acestea sunt ruşinea, frica lauda, pentru ca unul care a căzut deja în aceasta să nu cadă in nou în aceste căderi dintru început. Acest lucru este un semn al meşteşugului viclean al demonului, care nu vrea să lase cugetul liber de ţinerea de minte a răului (spune-i): “Soarele să nu apună peste mânia voastră. Nici nu daţi loc diavolului”.

O cauză secundară a mâniei, care se instalează ca o consecinţă a unei alte patimi, este mândria fiindcă visurile de atotputernicie ale celui semeţ se sfărâmă nu în ultimul rând lovindu-se de refuzul celorlalţi de a i se alătura. Frustrarea naşte atunci furia şi ţinerea de minte a răului, cărora, din motivele numite mai sus, le urmează întristarea, şi uneori încă şi mai rău – nebunia.

44

O cauză secundară răspândită a mâniei sunt de aceea în general poftele care dau materie irascibilităţii. Ca de pildă năzuinţa după posesiuni şi bogăţie, care poate genera ura asupra celor ce ne stau în cale.

Chiar dacă din motive deosebite, atât Petru, cât şi Iuda Iscarioteanul s-au revoltat la ideea unui Mesia pătimitor. Gândul că Iisus nu va fi regele politic nădăjduit al lui Israel şi că va sfârşi pe cruce, acuza puternic iubirea lor de sine, în care Evagrie vede rădăcina ascunsă a tuturor patimilor, deci şi a mâniei şi a mândriei, strâns legate între ele, după el. Întrucât această philautia este prietenă numai ei înşişi, Evagrie o numeşte potrivit “urâtoare a toate”. În acest punct însă, căile celor doi apostoli se despart. În ciuda unor oscilaţii periculoase, Petru rămâne fidel Domnului, în timp ce Iuda Îl predă duşmanilor Săi de moarte. Caracteristice pentru cei mândri sunt, pe de o parte, o autoevaluare excesivă, care îi face să tăgăduiască ajutorul lui Dumnezeu şi să-şi atribuie lor înşişi cele realizate, iar pe de altă parte dispreţul faţă de ceilalţi, care nu sunt în stare să evalueze cum se cuvine “măreţia lor”. Motorul secret al acestui dispreţ e din nou mânia.Se poate vedea de aceea cu uşurinţă că omul mândru îşi poate transpune visurile de atotputernicie şi asupra oamenilor, făcându-se “profetul” lor şi nădăjduind să ajungă mare în anturajul lor. Să ne gândim doar la locurile de-a dreapta şi de-a stânga cerute lui Iisus de către doi dintre Apostolii Săi. Dacă aceste speranţe deşarte sunt dezamăgite – iar Iisus, Mesia Pătimitor, le-a oferit ucenicilor Săi această dezamăgire – atunci se instalează mânia, iar iubirea de sine lezată se preface în ură la adresa celui ce s-a dovedit a fi o deziluzie, şi care acum trebuie să piară. Faptul că Iuda îşi vinde literalmente Învăţătorul arată că el era încă de mai înainte sclavul uneia dintre patimile cele mai josnice şi mai grele de consecinţe: lăcomia. Aceasta nu este simpla meschinărie, ci literalmente iubire de arginţi. De ce iubeşte omul banul? În cele din urmă, acesta îi slujeşte numai ca mijloc pentru a-şi realiza poftele sale ambiţioase şi trufaşe. Puterea are nevoie de bani, şi banul năzuieşte după putere, care îl fac pe om sclav celorlalte patimi la care Hristos, Care s-a făcut sărac de bunăvoie, a renunţat în chip conştient atunci când diavolul I le-a oferit ispitindu-L în pustie.Dar cel ce este ucigaş de oameni dintru început nu şi-a încheiat opera o dată cu nimicirea lui Hristos. Atunci când vede deznodământul întregii afaceri, Iuda nu varsă lacrimi amare de pocăinţă ca Petru – care la rândul lui, îşi tăgăduise şi el vinovat Învăţătorul, dar prin pocăinţă a ajuns la conştiinţa gravităţii faptei sale – ci încearcă, fidel autoevaluării sale de sine excesive, să repare prin proprie putere cele săvârşite de el. Atunci când un lucru se dovedeşte cu neputinţă, el îşi ia viaţa. Fiindcă după mânie, ca o consecinţă a mândriei dezamăgite, se instalează întristarea şi disperarea, iar în final nebunia şi vedeniile demonice. Deoarece, după ce şi-a încheiat opera, Satan poate lăsa măştile să cadă.Astfel se desăvârşeşte în chip neobişnuit paralela dintre seducător şi sedus. Aşa cum înalta căpetenie a îngerilor şi-a pierdut locul de vază între pomii raiului din mândrie, tot aşa şi Iuda şi pierde prin mândrie locul ales între cei doisprezece Apostoli.

Nu este neapărat necesar să fim afectaţi noi înşine. Imboldurile mâniei se pot ivi şi din gânduri aşa numite naturale – sădite adică de firea creată şi, de aceea, în sine bune – ca de pildă din grija pentru cei ai noştri. Ba chiar nu este nici măcar necesar ca aceste griji să fie întemeiate. Demonilor le este uşor să ne facă să credem că cei de aproape ai noştri sunt în primejdie.

Acesta (demonul din ei) plăsmuieşte chipurile părinţilor sau ale unor prieteni şi rudenii, ocărâţi de oameni netrebnici, şi prin aceasta mişcă mânia pustnicului şi-l îndeamnă să zică sau să facă rău celor ce i s-au arătat în minte. La acestea monahul trebuie să fie cu luare aminte şi îndată să smulgă mintea de la astfel de chipuri, ca nu cumva, zăbovind pe lângă ele, să se pomenească, în vremea rugăciunii, tăciune ce se mistuie în foc. În ispite de acestea cad mai ales cei iuţi la mânie şi

45

cei ce uşor se prind la harţă, care sunt departe de rugăciunea cea curată şi de cunoştinţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

O relaţie specifică în cel mai înalt grad există între irascibilitate, activă aici în mod constant în legătură cu pofta sau concupiscenţa, şi patima lâncezelii sau plictiselii, faimoasa akedia. “Lâncezeala este un simbol simultan şi îndelung dăinuitor al irascibilităţii şi poftei, în care cea dintâi se înfurie pentru ceea ce este, în timp ce a doua năzuieşte după ceea ce nu este…..” În akedia gândurile irascibilităţii şi ale poftei se împletesc aşadar, într-un fenomen “sui generis”, care face ca victima ei să devină asemenea unei fiare iraţionale, târâtă de poftă şi lovită de ură. Gândul akediei are o suprafaţă atât de mare, încât în această zi nu-i mai urmează nici un alt gând, întâi fiindcă cuprinde în sine aproape toate gândurile.

Aceasta este explicaţia pentru faptul că gândurile akediei se pot manifesta în moduri aparent contradictorii; în cei leneşi ca trândăvie, indiferenţă, ba chiar depresie, iar în cei râvnitori şi conştiincioşi ca activism dezlănţuit şi maximalism ascetic. Dacă această patimă nu este vindecată printr-o răbdare statornică şi o viaţă disciplinată, unită cu lacrimi înaintea lui Dumnezeu şi rugăciuni scurte şi stăruitoare, ea duce la oprirea cu desăvârşire a vieţii duhovniceşti, şi uneori chiar la sinucidere. Cine rezistă însă cu curaj ispitelor acestui demon al amiezii care cuprinde întreg sufletul şi ameninţă să înăbuşe mintea, acela iese din ele întărit lăuntric, şi pe neaşteptate i se deschid experienţe duhovniceşti de la care credea că era pentru totdeauna exclus.

Sufletul raţional lucrează potrivit firii atunci când partea sa poftitoare doreşte virtutea, partea irascibilă luptă pentru ea, şi partea raţională se avântă spre contemplaţia făpturilor.

Irascibilitatea are aşadar prin fire o natură războinică. Virtuţile proprii ei sunt de aceea curajul sau bărbăţia şi răbdarea, precum şi acea iubire specific creştină, virtutea celor puternici care se manifestă ca blândeţe, cum arată exemplele lui Moise, David şi Hristos, despre care Scriptura spune că au fost blânzi.

Obiectul acestei iubiri, care se pune pe ea însăşi în paranteză, este aproapele, chiar şi atunci când demonii au întinat “chipul lui Dumnezeu” din el. Căci, dat fiind că este “chip şi făptură a lui Dumnezeu”, chiar şi atunci când este păcătos, omul rămâne întotdeauna demn de iubire.

În acest punct îşi instalează demonii pârghia, deviind dreapta noastră mânie împotriva păcatelor într-o mânie împotriva păcătosului, împotriva căruia nu poate exista în genere mânie dreaptă. Toate motivele în aparenţă atât de întemeiate pentru o astfel de mânie sunt în permanenţă doar “pretexte”. Caracterul cu totul contrar firii sau antinatural al acestei mânii împotriva aproapelui devine evident atunci când medităm la faptul că ţine de firea mâniei să combată demonii, respectiv gândurile lor. O astfel de mânie nu vatămă cu nimic sufletul, din contră. Mai degrabă aceasta este acea ură desăvârşită, pe care Evagrie o consideră drept o trăsătură distinctivă a primei şi celei mai mari nepătimirii!

Vorbind în imagini, irascibilitatea este asemenea unui câine al sufletului. Sarcina ei este de a nimici numai lupii şi nu de a mânca oile, ci mai degrabă de a arăta cea mai mare blândeţe faţă de toţi oamenii. Fiindcă irascibilitatea este o putere a sufletului care stârpeşte gândurile (în sens peiorativ), ca una care, asemenea unui câine de pază credincios vânează pe toţi cei pătimaşi şi latră la toţi cei nedrepţi. Atunci când omul îşi îndreaptă întreaga agresivitate împotriva demonilor, el acţionează potrivit firii. Şi aici Evagrie are grijă să sublinieze faptul că îi ocărâm pe demoni din pricina răului care se află în ei, nu întrucât sunt făpturi ale lui Dumnezeu, dat fiind că ei nu sunt răi în fiinţa lor.

46

….. De aceea, sugerându-ne plăcerea duhovnicească şi fericirea care vine din adevărata cunoştinţă, îngerii ne îndeamnă să ne întoarcem irascibilitatea împotriva demonilor; aceia (demonii) însă, atrăgându-ne iarăşi spre pofte lumeşti, silesc irascibilitatea să lupte împotriva oamenilor, pentru ca mintea întunecată şi căzută din cunoştinţă să se facă trădătoare a virtuţilor.

O purtare greşită sau reală a aproapelui nostru face ca irascibilitatea noastră să fiarbă, iar sufletul îşi pierde pacea sa firească. O dorinţă sălbatică de răzbunare se pregăteşte şi ea ar dori să răsplătească răul cu rău, lucru strict interzis creştinului. Căzând asupra unui suflet asemenea unei fiare sălbatice, această pornire aprinsă şi violentă face sălbatic sufletul însuşi, după cum spune adeseori Evagrie, şi aceasta aievea, nicidecum doar metaforic.

Furia este o patimă nebunească şi ea îl scoate cu uşurinţă din sine pe cel ce are cunoştinţa, ea sălbăticeşte sufletul şi îl face să dea înapoi din orice legătură cu oamenii.

Un monah furios este asemenea unei scroafe de mistreţ – abia se uită cineva le ea, că îşi arată colţii.

Leul în cuşcă se mişcă pururea în cerc, iar mâniosul în chilia sa este mişcat în cerc de gândurile mâniei.

Această sălbăticire arată prefacerea omului într-un demon fiindcă demonul este o fiinţă stăpânită de mânie, iar simbolurile biblice sunt fiarele sălbatice ale câmpului. Atunci când Evagrie spune că mânia sălbăticeşte sufletul, el vrea să spună că prin comportarea sa acesta devine un demon, un vasilisc. Şi scroafa de mistreţ sălbatic care răvăşeşte via sufletului, nu este altceva decât un simbol biblic al Satanei…

Ca o fierbere violentă, furia şi mânia au adeseori viaţă scurtă, dacă însă această patimă nu este tămăduită, atunci aceste porniri momentane se transformă cu uşurinţă într-o fierbere ascunsă, în ţinerea de minte a răului şi în ură deschisă.

Patimile trupului au, comparativ, o viaţă mai scurtă, pe când cele ale sufletului – şi acest lucru este valabil îndeosebi despre pizmă şi fierberea ascunsă a mâniei – dăinuie până la bătrâneţe. Mai mult chiar, păcatele mâniei sunt caracteristice tocmai bătrâneţii!

Îndeamnă pe bătrâni să-şi stăpânească iuţimea iar pe tineri pântecele; pentru că pe cei dintâi îi războiesc demonii sufleteşti, iar pe ceilalţi mai mult demonii trupeşti.

47

Împotriva bătrânilor (contemplativii) se porneşte îndeosebi demonul mâniei întrucât nimic nu tulbură atât de mult mintea şi nu nimiceşte contemplaţia ca mânia, furia, fierberea lăuntrică, ţinerea de minte a răului, etc. Din acest punct de vedere, uneori rolurile se inversează.

Tânărul blând îndură multe, dar bătrânul cu suflet mic cine-l va suferi?

Am văzut un bătrân furios înălţându-se pentru vârsta sa, dar mai multă nădejde avea tânărul.

Fiindcă blândeţea este maică a cunoştinţei, de aceea, virtutea excepţională a contemplativului este - din punct de vedere negativ – lipsa de mânie, respectiv – din punct de vedere pozitiv – blândeţea sa. Amândouă virtuţile deţin o poziţie cheie în viaţa duhovnicească. “Rugăciunea este o odraslă a blândeţii şi a nemânierii.” Nu-i de mirare că demonii fac totul pentru a nimici această stare paşnică a sufletului raţional, întrucât ştiu bine că nici o virtute nu obişnuieşte să zămislească atât de multă înţelepciune ca blândeţea. Aşadar, aici introduc demonii pârghiile lor.

Astupă gurile celor ce flecăresc în urechile tale şi nu te mira de eşti învinuit de cei mai mulţi, fiindcă aceasta este o ispită ce vine de la demoni; pentru că gnosticul trebuie să fie liber de ură şi de ţinerea de minte a răului.

Nimeni nu se va îndoi de faptul că mânia, furia şi fierberea ascunsă au consecinţe pentru relaţiile interumane şi pentru semenii noştri. Puţini însă sunt conştienţi de faptul că unii ca aceştia se expun ei înşişi celor mai grave vătămări.

Furia: pierdere a minţilor, prăbuşire a alcătuirii lăuntrice, tulburare a firii, chip sălbatic, cuptorul inimii, flăcări răzbătătoare, lege a iuţimii, fierbere ascunsă din pricina ocărilor, maică a fiarelor sălbatice, luptă tăcută, piedică a rugăciunii.

Evagrie defineşte furia drept o fierbere a iuţimii, urmarea fiind o tulburare a minţii, o stare diametral opusă blândeţii pe care el o defineşte drept netulburare a iuţimii. Această tulburare apare mai ales şi tocmai atunci când toate par a se prăvăli peste cineva, ea este însă o condiţie indispensabilă a rugăciunii. Ceea ce ne face să înţelegem iarăşi de ce anume demonii fac totul pentru a zgudui. În plan psihologic, această agitaţie interioară conduce la un fenomen pe care Evagrie îl aminteşte adeseori: coşmaruri cumplite.

Soarele să nu apună peste mânia voastră, ca nu cumva demonii, atacând în vremea nopţii, să înfricoşeze sufletul şi să facă mintea laşă la război a doua zi; căci închipuirile înfricoşătoare se nasc din tulburarea părţii irascibile şi nimic nu face mintea să dezerteze de la post ca partea irascibilă tulburată.

Pentru “psihologul” Evagrie, lucrurile care ni se petrec în timpul somnului sunt fireşte de cea mai mare însemnătate. Spre deosebire de epoca sa, visul îl interesează însă nu ca o profeţie a evenimentelor viitoare, ci ca o dezvăluire a alcătuirii noastre sufleteşti prezente. El ştie că nălucirile noastre au cauze diferite: unele pleacă de la partea iraţională a sufletului, atunci când este stârnită amintirea, altele de la partea irascibilă, altele iarăşi de la partea poftitoare. Pentru a vedea mai

48

limpede lucrurile, Evagrie dedică mai multe capitole în Practikos lucrurilor ce se întâmplă omului în somn. Caracteristice pentru irascibilitatea inflamată sunt coşmarurile înfricoşătoare.

… Iar când furia dăinuie mai multă vreme şi se preface în resentiment, ea produce tulburări în vremea nopţii, o slăbiciune a trupului, paloare şi atacuri ale fiarelor veninoase. Aceste patru semne ce însoţesc resentimentul pot fi găsite ca urmând majorităţii gândurilor.

Citind feluritele descrieri ale acestor coşmaruri, ne izbeşte o trăsătură comună. Cel mai adeseori este vorba despre animale sălbatice, de cele mai multe ori veninoase. Investigarea mai exactă a acestei trăsături rămâne în seama psihologiei moderne.

Când demonii ne războiesc prin închipuiri în timpul somnului… şi ne tulbură partea irascibilă silindu-ne în vis să mergem pe căi prăpăstioase şi aducând bărbaţi înarmaţi şi fiare veninoase şi carnivore, iar noi ne înfricoşăm de aceste drumuri, fugim urmăriţi de aceste fiare şi de acei bărbaţi, atunci să purtăm de grijă de partea irascibilă.

În alte texte e vorba de faptul că anahoreţii se luptă în timpul nopţii cu aspide înaripate, sunt împresuraţi de fiare muşcătoare, înconjuraţi de şerpi şi prăvăliţi din munţi înalţi… Suntem asiguraţi mereu că în astfel de arătări cumplite cad fraţii mânioşi. “Vise tulburătoare vede cel mânios, iar cel furios suferă în închipuire atacul fiarelor sălbatice.”

Pentru retragerea nu numai din lume, ci şi din obştea unei mănăstiri, trebuiau îndeplinite anumite condiţii. Cine nu ţine seama de regulile corespunzătoare, ci umblă după voia proprie, îşi pierde roadele ostenelilor sale. Fiindcă în singurătate problemele sale nerezolvate, cele ivite din convieţuirea cu ceilalţi îl vor copleşi inevitabil şi se vor răzbuna, printre altele, prin coşmarurile nocturne. Pe scurt: cine n-o scoate la capăt cu ceilalţi vieţuind într-o comunitate, nu o va scoate la capăt nici cu sine însuşi vieţuind în singurătate. De aceea aici este valabil un principiu general: “Mai bine ultimul dintr-o mie în iubire decât singur cu ură în peşteri de neajuns.” Nu degeaba Evagrie adresează acest avertisment monahilor ce vieţuiesc în chinovii şi în mici tovărăşii şi care tânjeau poate după presupusa linişte a unei chilii în pustie. “Anahoreza în iubire curăţeşte inima, dar anahoreza cu ură o tulbură.” Anahoretul este un om care trăieşte cucernic şi drept nu numai în lumea exterioară, ci şi în reflexul ei spiritual, cu alte cuvinte în cosmosul interior ce se iveşte în el din feluritele reprezentări mentale pe care lumea exterioară le lasă în urmă în chip material, sub forma imaginilor şi întipăririlor ei. Asceza exterioară, sau detaşarea de lucrurile lumeşti, este în cele din urmă doar un mijloc auxiliar pentru a atinge această detaşare interioară.

A despărţi trupul de suflet revine numai Celui care le-a legat, dar a despărţi sufletul de trup ţine şi de cel ce doreşte virtutea; fiindcă părinţii noştri numesc retragerea exerciţiul morţii şi fugă de trup.

A despărţi sufletul de trup nu înseamnă aşadar nimic altceva decât a-l elibera de tirania patimilor trupeşti, pentru a putea trăi virtutea. Dar patimile sufletului ne urmăresc până în ceasul morţii fizice. În aceste condiţii, o anahoreză timpurie nu este lipsită de primejdii, mai cu seamă atunci când n-am ajuns la o clarificare a legăturilor cu semenii noştri. Relaţiile interumane oferă, aşadar, demonilor terenul atacurilor principale, chiar şi pentru cei ce vieţuiesc în comunitate.

49

Nimeni dintre anahoreţi să nu se retragă cu furie, trufie sau întristare, nici să fugă de fraţi împovărat de astfel de gânduri. Pentru că de la astfel de patimi au loc şi ieşiri din sine ale inimii care, de la un înţeles la alt înţeles, de la acesta la celălalt, şi de la acela la altul, cade puţin câte puţin în adâncul uitării.

Această patimă se întâmplă cel mai des plecând de la gândurile mândriei fiindcă atunci când cineva se retrage având o astfel de stare, vede mai întâi văzduhul chiliei sale aprins şi acele străluciri luminând în noapte în jurul zidurilor ei; apoi glasuri de prigonitori şi prigoniţi, precum şi căruţe împreună cu cai închipuindu-se în văzduh şi casa întreagă plină de etiopieni şi de tulburare. Şi din spaima covârşitoare cade în ieşire din sine şi se face uşor laşă şi de frică uită starea sa omenească…

Chiar dacă unui cititor modern astfel de descriere îi va părea poate pitorească, importantă este observaţia că relaţiile interumane perturbate – aşa cum o fac furia, mândria, întristarea şi depresiile nervoase legate de acestea – au apoi cele mai grele consecinţe pentru cel implicat în ele, când acesta se găseşte singur cu sine însuşi. Astfel de conexiuni sunt fireşte binecunoscute demonilor din experienţă; de aceea, ei – care mai înainte împingeau înspre patimi – acum se retrag tactic.

Când partea irascibilă a sufletului nostru, ataşându-se de un pretext oarecare, se tulbură adânc, atunci demonii ne sugerează că retragerea noastră este bună, ca nu cumva, dezlegând cauzele întristării, să ne izbăvim de tulburare.

Privind retrospectiv, vom preciza că urmările unei izbucniri de mânie nestăpânită stau într-un raport paradoxal cu această izbucnire. Dacă un om furios se poartă în timpul zilei ca un leu furios sau ca un mistreţ singuratic dornic de atac, rotindu-şi de jur împrejur ochii injectaţi, în timpul nopţii el se preschimbă într-o fiinţă terorizată de spaime şi coşmaruri terifiante. Lucruri asemănătoare spune Evagrie şi despre consecinţele mândriei, întrucât aceasta din urmă este strâns legată de irascibilitate. Privind mai îndeaproape lucrurile, acest paradox este cu totul explicabil: dacă în timpul zilei cel stăpânit de mânie se preface într-un “demon”, în timpul nopţii el este chinuit tocmai de acest demon. Cine năzuieşte după o viaţă duhovnicească să se păzească, aşadar, de mânie!

Mânia sălbăticeşte omul, ba chiar face din el un “demon”. Cine se lasă dominat de această patimă va ajunge el însuşi o minge a demonilor; în timpul nopţii aceştia vor teroriza în vis prin fantasme monstruoase pe un impertinent ca acesta.

Dacă doreşte cineva să aibă rugăciunea curată şi mintea sa să se apropie fără gânduri de Dumnezeu, atunci să-şi stăpânească irascibilitatea şi să se ferească de gândurile născute din aceasta; adică de gândurile care au loc plecând de la bănuială, ură şi ţinerea de minte a răului, pentru că mai cu seamă ele orbesc mintea şi strică starea ei cerească. Căci acest lucru ne îndeamnă şi Sfântul Pavel zicând: “Înălţaţi spre Domnul mâini cucernice fără furie şi gânduri”.

De obicei un rău îi urmăreşte pe cei ce se leapădă (de lume), căci adeseori ei se luptă cu încăpăţânare pentru bani şi pentru lucrurile care li se datorează şi care trebuie dăruite săracilor, aceştia, potrivit cuvântului nostru, sunt batjocoriţi de demoni şi îşi fac lor înşişi mai grea calea vieţii monahale, aprinzându-se de iuţime pentru bani şi iarăşi grăbindu-se să-şi stingă aprinderea pentru bani, ca şi cum ar vrea să scoată ochii pentru a pune pe ei picături de leac. Fiindcă Domnul nostru ne-a poruncit să ne dăm averile săracilor, dar nu cu luptă şi cu procese! Fiindcă “robul Domnului nu trebuie să se lupte”, ci “celui ce vrea să se judece cu el pentru cămaşă, să-i dea şi haina”. Iar “celui

50

ce îl loveşte pe obrazul cel drept să-i întoarcă şi obrazul stâng”; şi să nu moară căzând în gândurile ţinerii de minte a răului, dacă, după înţeleptul Solomon, “căile celor ce ţin minte răul duc spre moarte”. Dar tot cel ce ţine pentru el astfel de bani să ştie că a răpit hrana orbilor, ologilor şi leproşilor şi va trebui să dea socoteală Domnului în Ziua Judecăţii.

Cuvântul rugăciune este înţeles ca sumă a vieţii duhovniceşti sau misticii, în limbajul actual: “Tot războiul ce se aprinde între noi şi demonii necuraţi nu se poartă pentru altceva decât pentru rugăciunea duhovnicească, fiindcă lor le este foarte potrivnică, iar nouă foarte mântuitoare şi plăcută.”

Efectele negative ale irascibilităţii inflamate asupra celui ce se roagă sunt în primul rând de natură pur psihologică.

Toate gândurile demonice furişează în suflet chipurile lucrurilor sensibile care, punându-şi întipărirea în minte, o fac să poarte în ea formele acelor lucruri. Deci chiar de la lucrul care se deapănă în minte poţi cunoaşte care demon s-a apropiat de tine. De pildă, dacă în cugetul meu se înfăţişează chipul omului care m-a păgubit sau m-a necinstit, acesta dă pe faţă gândul ţinerii de minte a răului furişat în mine…

Pentru aceea, pe drept cuvânt ne mustră Duhul Sfânt: “Şezând ai vorbit împotriva fratelui şi împotriva fiului maicii tale ai adus sminteală”; şi ai deschis uşa gândurilor care ţin minte răul şi ţi-ai tulburat mintea în vremea rugăciunii, nălucindu-ţi pururea faţa vrăjmaşului tău şi având-o pe ea drept “dumnezeu”. Căci ceea ce vede mintea rugându-se , aceea e şi potrivit a spune că este “dumnezeu”.

Evagrie descrie aici o experienţă pe care trebuie s-o fi făcut odată: fixarea aproape obsesivă pe un obiect sau, încă şi mai rău, pe o persoană, care ne-a îmbolnăvit aievea sau în închipuirea noastră, şi pe care n-o putem smulge din minte tocmai la rugăciune. În aceste condiţii, rugăciunea devine o caricatură.

Toate lucrurile materiale se imprimă în mintea noastră, lasă cu alte cuvinte în ea o imagine sau o întipărire cu care avem de-a face în minte ca şi cum ar fi vorba de lucru real însuşi. Numai Dumnezeu, Cel cu desăvârşire imaterial, fără formă fiindcă e netrupesc, lasă mintea – în ea însăşi sau în forma gândului său – neimprimată. El este prezent în chip nemijlocit, în chip personal, cum am spune astăzi, şi prin urmare, acţionează nemijlocit. Dacă din vina sau fără vina noastră am ajuns într-un conflict cu semenii şi am reacţionat pătimaş la acest incident, atunci în mintea noastră se imprimă ca un gând demonic chipul unui om sensibil, cu care apoi în ascuns spunem sau facem ceva în chip nelegiuit, ca şi cum ar fi de faţă persoana respectivă. Acest lucru are un efect de blocaj mai cu seamă în vremea rugăciunii când mintea, dat fiind că se află în convorbire cu Dumnezeu Cel imaterial şi lipsit de formă, trebuie să fie slobodă de chipuri.

Cine vrea să se roage aşa cum se cuvine, dar tulbură pe cineva, aleargă în zadar. Pretinsa lui rugăciune nu e nimic altceva decât o maimuţăreală sau o imitaţie a rugăciunii reale, fapt care, la rândul său, provoacă mânia lui Dumnezeu. De aici avertismentul: “Toate câte le vei face pentru a te răzbuna pe fratele care te-a nedreptăţit îţi vor fi spre sminteală în vremea rugăciunii.” Sau: “Ia seama la tine însuţi, ca niciodată să nu fugăreşti pe vreunul din fraţi enervându-l, fiindcă nu vei scăpa în viaţa ta de demonul întristării care ţi se va face pururea piedică la vremea rugăciunii.” Pe drept cuvânt se poate, aşadar, spune că la rugăciune are loc un fel de judecată asupra stării şi alcătuirii noastre lăuntrice.

51

Ori de câte ori te va întâmpina o ispită sau te va aţâţa o împotrivire, ca să-ţi întărâţi mânia spre cel ce-ţi stă împotrivă sau să spui vreo vorbă goală, adu-ţi aminte de rugăciune şi de judecata care are loc atunci, şi îndată se va linişti mişcarea fără rânduială din tine.

Nu te preda pe tine însuţi gândului furiei luptându-te în gând cu cel ce te-a întristat, nici, iarăşi, celui al desfrânării, închipuindu-ţi mereu plăcerea; fiindcă unul întunecă sufletul, iar altul îl invită să ardă în patima sa, şi fiecare întristează mintea. Iar la vremea rugăciunii, închipuindu-ţi astfel de imagini şi neaducându-i lui Dumnezeu rugăciune curată, îndată cazi pradă demonului lâncezelii, care se prăvăleşte tocmai peste asemenea stări şi rupe în bucăţi sufletul precum un câine o căprioară.

Acest text lasă să se întrevadă foarte frumos felul în care feluritele gânduri se ivesc unele din altele. Cel vinovat de o despărţire durabilă de un semen nu va fi părăsit niciodată de demonul întristării, întrucât îi lipseşte posibilitatea de a repara cele întâmplate. Remuşcările conştiinţei, care se instalează mai devreme sau mai târziu, rămân sterile. Întristarea este sora geamănă a lâncezelii, care la vremea rugăciunii ne prăvăleşte în acea stare specifică akediei.

“Când mintea începe să se roage neîmprăştiat, atunci tot războiul se face ziua şi noaptea, în jurul părţii irascibile a sufletului.” Ar fi o greşeală însă a socoti că această luptă cedează pe măsură ce înaintăm în viaţa duhovnicească. Din contră! Nu începătorii, ci cei vechi în cunoştinţă, bătrânii sau părinţii duhovniceşti, care au primit deja darul Duhului, sunt războiţi cel mai intens de demonul mâniei. Fiindcă la contemplativi sau văzători păcatele mâniei au consecinţele cele mai devastatoare, orbind acei ochi ai minţii prin care aceştia văd pe Dumnezeu şi cunosc creaţia Lui. “Demonii cei vicleni aşteaptă noaptea ca să tulbure ei înşişi pe învăţătorul duhovnicesc; iar ziua îi învăluiesc pe oameni în strâmtorări, defăimări şi primejdii.”

“Dacă vrei să-l pui pe duşman pe fugă, roagă-te neîncetat!” aceste rugăciuni scurte, concise, tensionate, dese, ba chiar neîncetate sunt pâinea zilnică a celor asaltaţi de ispite, şi mai cu seamă de demonul mâniei. Ele sunt aduse cu lacrimi, întrucât nimic nu este în stare să înmoaie sălbăticia sufletului, ea însăşi de origine demonică.

Ţinerea de minte a răului tulbură ochiul inteligibil al sufletului – mintea – sau, mai rău, o irascibilitate aţâţată orbeşte privirea. Pe scurt, nimic nu întunecă şi nu orbeşte atât de mult mintea ca o irascibilitate aţâţată. Orbirea ochiului nu este doar o metaforă fiindcă aşa cum trupul are cinci simţuri, aşa şi mintea are cinci simţuri duhovniceşti. Şi aşa cum simţul vederii trupeşti percepe în chip nemijlocit lucrurile materiale, tot aşa şi simţul vederii spirituale îi arată minţii lucrurile inteligibile, simple aşa cum sunt ele. Şi aşa cum vederea noastră trupească se manifestă prin ochii trupeşti, tot aşa şi mintea are doi ochi inteligibili prin care vede sau cunoaşte pe Dumnezeu fie indirect prin raţiunile naturilor create, fie nemijlocit, personal, la vremea rugăciunii. Această dublă vedere-cunoaştere nimiceşte irascibilitatea aţâţată.

Gândurile demonice orbesc ochiul stâng al sufletului care se dedă contemplaţiei făpturilor; dar înţelesurile care imprimă şi dau un chip facultăţii principale-mintea tulbură ochiul drept, care contemplă la vremea rugăciunii lumina fericită a Sfintei Treimi, ochiul prin care şi mireasa din Cântarea Cântărilor l-a atins la inimă pe Mirele ei.

Toate gândurile (în sens peiorativ) sunt în cele din urmă de origine demonică. În mod cu totul special acest lucru este valabil în ceea ce privesc gândurile care provoacă irascibilitatea; dacă ele orbesc mintea văzătoare, atunci aceasta nu mai poate cunoaşte făpturile aşa cum sunt cu adevărat. Contemplaţia făpturilor cuprinde ceea ce Dumnezeu a creat, creează şi va crea, în timp şi în spaţiu. Este uşor de văzut ce fel de consecinţe trebuie să aibă aici orbirea spirituală!

52

“Înţelepciunea din afară” a oricăruia din înţelepţii acestei lumi este doar o chestiune de antrenament intelectual. Pe lângă studiu şi exerciţiu, mijlocul ei privilegiat este dialectica. O eroare în acest domeniu este doar o deficienţă tehnică care nu-l discreditează ca atare pe “omul de ştiinţă” şi nu apasă greu asupra lui ca un eşec moral. Cu totul altfel este a cea cunoştinţă care i se revarsă de la Dumnezeu prin harul lui Dumnezeu. Pentru a ne împărtăşi de ea, capacităţile intelectuale nu sunt de ajuns.

Cunoştinţa lui Hristos are nevoie nu de un suflet dialectician, ci de unul văzător; pentru că dialectica obişnuieşte să fie găsită şi de suflete care nu sunt curate, vederea însă este găsită numai de sufletele curate.

Cunoştinţa care îi este împărtăşită – fiind primită pasiv – nu este o simplă ştiinţă, ci o cunoştinţă a lucrurilor aşa cum sunt ele cu adevărat, şi anume în calitate de creaturi ale lui Dumnezeu, pe Care Îl vestesc în felul lor, o cunoştinţă dobândită în chip nemijlocit printr-o vedere directă. În timp ce dialectica se foloseşte în chip necesar de gânduri, de reprezentări mentale sau intuitive – dezvoltate plecând de la realitatea corporală – Dumnezeu lucrează în suflet cunoaşterea Sa în chip nemijlocit; drept care contemplativul trebuie să depăşească conştient aceste mijloace auxiliare ale inteligenţei noastre dacă vrea să aibă convorbiri cu Dumnezeu fără mijlocirea nimănui.

Curăţia înseamnă nepătimire, mai cu seamă libertatea câştigată faţă de furie, de ţinerea de minte a răului şi cele ce urmează acestora, cum sunt invidia, suspiciunile şi cele asemenea. Aceasta din punct de vedere negativ; din punct de vedere pozitiv, văzătorul are nevoie înainte de toate de virtutea dreptăţii, comună tuturor puterilor sufletului.

Nemânierea este o virtute de care gnosticul are nevoie înainte de orice.

Aşa cum izvorul curăţit de toate materiile care au căzut în el face să curgă apă limpede, tot aşa şi mintea curăţită de mânie, de ţinere de minte a răului şi de grijile trupeşti, găseşte cunoştinţă curată şi naşte în cel ce a câştigat-o un dor dulce.

Demonii se opun nu numai virtuţilor, ispitindu-ne spre patimile sau viciile diametral opuse acestora, ci şi pe tărâmul teologiei, luptând împotriva dogmelor şi a învăţăturilor de credinţă.

În calea în care am umblat ascuns-au cursă mie: Toate virtuţile sunt pândite de vrăjmaşii noştri – în curaj ei ascund cursa laşităţii, în cuminţenie pe cea a desfrânării, iar în iubire aşează cursele urii. În blândeţe toarnă aroganţă, în milostivire milostenia de dragul privitorilor, iar în post postul pentru slavă – acest lucru priveşte făptuirea.

Ce-ar trebui spus atunci despre contemplaţie? Cât de multe curse n-au aşezat în ascuns vrăjmaşii în dogmele ortodoxe prin erezii?! Ereziile nu sunt, aşadar simple erori dogmatice comparabile cu erorile ştiinţifice, ci lucrarea demonilor în mintea celor care le propagă sau li se supun. Evagrie ne asigură că a încercat pe propria sa piele acest lucru! Receptivi pentru astfel de orbiri demonice sunt numai cei a căror minte a fost mai înainte orbită de demonul mâniei şi care, de aceea, au pierdut lumina dumnezeiască a cunoştinţei. Cine a suferit o astfel de înfrângere şi nu s-a întors, acela devine cu uşurinţă cap al unor învăţături şi păreri mincinoase, ereziarh sau întemeietor de secte. Fără să-şi fi dat seama, el face lucrarea demonului mâniei, care îl războieşte zi şi noapte.

Toate patimile se ivesc dintr-un abuz al puterilor în sine bune ale sufletului. Pentru a tămădui aceste maladii ale sufletului este nevoie de exerciţiul virtuţii diametral opuse fiecărei patimi. În cazul bolii, a aprinderii părţii irascibile, acestea sunt curajul şi răbdarea şi, mai cu seamă iubirea specific creştină manifestată concret ca blândeţe şi smerenie. Acestea lovesc patima la rădăcină, în plus, mai există o serie întreagă de alte remedii, aşa cum ne învaţă experienţa, şi care transpun în practică virtuţile amintite.

53

Lucrul răbdării şi al bărbăţiei (curajului) e acela de a nu se teme de vrăjmaşi şi a sta tare cu vitejie în faţa primejdiilor.

Aceşti vrăjmaşi sunt fireşte demonii, nu semenii. Stă în firea iuţimii de a se război cu demonii, s-a spus mai sus. Întrucât aceşti potrivnici sunt nevăzuţi pentru noi, şi în general lucrarea lor o percepem numai în gândurile rele prin care războiesc sufletul, confruntarea noastră cu ei are loc în principal pe acest plan. Aici intră în joc şi mânia conformă firii.

Faţă de gândurile demonice foloseşte mult şi aprinderea mâniei pornită împotriva demonului, mânie de care se teme şi mai mult când aceasta îi tulbură gândurile şi îi strică planurile. Aceasta e ceea ce se spune: “Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi”. Căci acest lucru e un leac folositor sufletului aflat în aceste ispite.

Acest lucru este valabil pentru viaţa practică. În viaţa duhovnicească a gnosticului sau contemplativului, curajul are drept sarcină să ne facă să stăruim în adevăr, chiar şi atunci când suntem duşmăniţi, şi să nu ne aventurăm spre cele ce nu există, cum a învăţat Evagrie de la dascălul său Grigorie din Nazianz. Rolul pe care-l joacă irascibilitatea în această privinţă Evagrie îl înfăţişează în următorul frumos capitol, al cărui limbaj simbolic biblic nu mai e din nefericire nemijlocit transparent cititorului modern nefamiliarizat cu alegoreza patristică.

Domnul a dat omului ca unui bun păstor înţelesurile acestei lumi ca pe nişte oi. Căci, precum stă scris, “a dat în inima sa veacul”, sădind în el pofta şi irascibilitatea spre ajutor, ca prin irascibilitate să alunge gândurile “lupilor”, iar prin poftă să iubească “oile”, chiar atunci când e biciuit de vânturi şi de ploi. I-a mai dat, pe lângă acestea, şi “lege” după care să păzească oile, “loc de verdeaţă”, “apă de odihnă”, “psaltire”, “chitară” şi “toiag”. Şi i-a rânduit să păzească această turmă şi să se îmbrace de la ea, iar la vreme “să adune iarba munţilor”. Căci ce zice: “Cine păstoreşte turma şi din laptele ei nu mănâncă?” Pustnicul trebuie să păzească deci, zi şi noapte, turma aceasta, ca nu cumva să nu fie răpit vreun gând ca un “miel” de fiarele sălbatice, sau să cadă între tâlhari, iar dacă s-ar întâmpla una ca aceasta în pădure, îndată “să-l smulgă din gura ursului şi a lupului”…

Păstorul a cărui viaţă ostenitoare o descrie aici Evagrie este Iacob, prototipul vechi-testamentar al omului practic. Acesta, după ce a slujit-o timp de şapte ani pe Lea cea neiubită, şi apoi încă o dată şapte ani pe Rachel cea iubită, şi care simbolizează viaţa practică şi viaţa contemplativă, devine Israel, văzător sau contemplativ, întrucât numele său înseamnă bărbatul care vede pe Dumnezeu.

Virtutea curajului face partea irascibilă capabilă să funcţioneze potrivit firii sale, adică să se războiască cu demonii şi să se lupte pentru o plăcere. Partea irascibilă este asemenea câinelui sufletului, a cărui sarcină este aceea de a nimici lupii adică demonii. Împotriva acestora trebuie să ne îndreptăm, aşadar, întreaga noastră agresivitate.

Foarte mult ne foloseşte la mântuire ura împotriva demonilor, care ne ajută şi la lucrarea virtuţii. Dar să o nutrim aceasta de la noi ca pe un vlăstar bun nu suntem în stare, pentru că duhurile iubitoare de plăceri o sting şi cheamă din nou sufletul la prietenie şi obişnuinţă cu ei. Această prietenie, sau mai bine zis această rană anevoie de lecuit, o tămăduieşte însă doctorul sufletelor prin părăsirea noastră. Căci ne lasă să pătimim lucruri înfricoşate de la duhuri, noaptea şi ziua, până ce sufletul aleargă iarăşi la ura cea de la început, învăţându-se a zice către Domnul, asemenea lui David: “Cu ură desăvârşită i-am urât, că duşmani s-au făcut mie”. Iar cu ură desăvârşită urăşte pe vrăjmaşi acela care nu păcătuieşte nici cu fapta nici cu gândul, lucru care este semnul celei mai mari şi celei dintâi nepătimirii.

54

Aceşti pumni împotriva demonilor, pe care îi împarte în dreapta şi în stânga partea irascibilă a sufletului, sunt aşadar vrednici de laudă şi un semn al vigorii naturale a acestei facultăţi iraţionale. De aceea, Evagrie recomandă această metodă şi la rugăciune, întrucât aici se răzbună cel mai cumplit păcatele mâniei.

Când eşti ispitit, nu te ruga înainte de a spune câteva cuvinte cu furie demonului celui ce te necăjeşte, căci sufletul tău fiind afectat de gânduri, se întâmplă ca nici rugăciunea să se facă curată. Dacă însă le spui ceva cu furie, atunci topeşti şi faci să dispară înţelesurile potrivnicilor. Fiindcă acest lucru îl face furia până şi cu înţelesurile mai bune.

Şi gnosticul, care ar trebui să fie deja stăpân asupra acestei patimi, mai are nevoie de curaj, aşa cum am văzut. De aceea Evagrie face următoarea distincţie subtilă:

Nebunul îşi dezlănţuie întreaga mânie, iar înţeleptul îşi cruţă o parte: Acela care “îşi cruţă o parte a mâniei” e fie cel care se mânie numai pentru lucruri drepte, fie cel care mistuie în parte mânia prin îndelungă-răbdare. Celor mai simpli să li se spună lucrul dintâi, celor mai râvnitori lucrul din urmă.

Regula valabilă pentru toţi este aşadar aceea că noi – potrivit cuvântului proorocului (Ioil 3,11), pe care Evagrie îl citează aici bucuros – trebuie să fim în acelaşi timp blânzi şi luptători, blânzi faţă de semeni şi luptători faţă de vrăjmaşul, care e şarpele. Aşa nu ne vom vătăma nicidecum sufletul, după cum a învăţat Evagrie de la Macarie cel Mare.

Acest citat din Ioil 3,11 ne învaţă că în faţa demonilor să nu rămânem la o simplă ofensivă. Pentru a tămădui irascibilitatea bolnavă trebuie să adăugăm ca atitudine pozitivă iubirea blândă, specific creştină. Dat fiind că irascibilităţii obişnuite să i se întâmple fie iubire, fie ură, urmează că iubirea duhovnicească e cea care tămăduieşte parte aprinsă a irascibilităţii. Acest adevăr simplu, şi totuşi atât de mare, Evagrie îl repetă neîncetat. “Furia şi ura înmulţesc irascibilitatea, milostivirea şi blândeţea o micşorează pe cea deja existentă.”

Omul este spirit în trup, acesta din urmă fiind parte integrantă a cosmosului material înrudit cu el şi apărut deodată cu el. Din relaţia reciprocă dintre facultăţile iraţionale, legate de trup, şi lumea sensibilă înconjurătoare se ivesc patimile, atunci când ne găsim într-o stare de receptivitate corespunzătoare lor.

Patimile sunt mişcate în chip natural de simţuri, iar când e prezentă iubirea şi înfrânarea, atunci ele nu se pun în mişcare. Partea irascibilă însă are nevoie de leacuri, şi de aceea despre iubire se zice a fi “mare” pentru că e frâul irascibilităţii; pe aceasta sfântul Moise a numit-o în chip simbolic, în scrierile sale despre fire, luptătoare împotriva şarpelui”.

Această sfântă iubire, care se manifestă în multiple forme ca milă, milostivire, bunătate, smerenie, îndelungă răbdare, facere de bine şi, mai cu seamă, ca blândeţe, presupune din partea celui ce o posedă sau năzuieşte să o dobândească mai întâi o disponibilitate de împăcare fundamentală, aşa cum ne-a învăţat Hristos Însuşi.

Cel ce datorează zece mii de talanţi să te înveţe pe tine că de nu vei ierta celui ce-ţi este dator, nu vei dobândi nici tu iertare. “Căci l-a predat pe el, zice, chinuitorilor”. Această blândeţe a lui Moise arat-o fraţilor, şi să nu-ţi fie greu să iei asupră-ţi căinţa pentru mânie.

55

Fără această disponibilitate de împăcare, care nu întreabă cine are dreptate, nu există nici rugăciune curată. Pentru că ţinerea de minte a răului face în chip inevitabil necurată rugăciunea, precum am văzut.

Lasă-ţi darul tău, zice, înaintea altarului şi plecând împacă-te mai întâi cu fratele tău, şi apoi venind te vei ruga netulburat, pentru că ţinerea de minte a răului înnegreşte cugetul celui ce se roagă şi îi întunecă rugăciunile.

Evagrie reia încă o dată acelaşi text din Evanghelie într-alt loc unde dezvoltă din nou această idee:

Dacă “pe cel ce s-a apropiat cu dar la altar” nu l-a primit Cel Nepărtinitor şi fără nici o lipsă “până nu se va fi împăcat cu aproapele” supărat pe el, gândeşte-te de câtă pază şi putere de a deosebi lucrurile avem trebuinţă, ca să-I aducem lui Dumnezeu la altarul cel inteligibil tămâie bine primită.

Altarul inteligibil e, fireşte, mintea noastră, la care aducem lui Dumnezeu rugăciunile noastre ca o jertfă de tămâie binemirositoare. Şi nu orice fel de rugăciuni, ci cea mai înaltă şi desăvârşită, în Duh şi în Adevăr, pe care o aducem şi noi jertfă Domnului ca şi cei douăzeci şi patru de bătrâni ai Apocalipsei în vasul iubirii desăvârşite şi duhovniceşti. În joc stă însuşi ţelul vieţii duhovniceşti!

Cine citeşte cu atenţie scrierile evagriene va constata că permanent şi fără vreo justificare el identifică iubirea cu blândeţea. Ceea ce înţelege el prin această virtute, astăzi atât de depreciată printr-un abuz constant, este uşor de văzut. Blândeţea are două laturi, după felul în care este privită.

“Adu-ţi aminte Doamne, de David şi de toată blândeţea lui”: Dumnezeu îşi aduce aminte de cel la care vine, şi nu-şi aduce aminte de cel la care nu vine. Dacă Domnul îşi aduce aminte de blândeţe, atunci de mare nemâniere este nevoie pentru ca cineva să primească pe Domnul. Blândeţea este netulburarea irascibilităţii ivită prin lepădarea bucuriilor trecătoare.

Blândeţea este, aşadar, mai întâi absenţa mâniei şi a celor care urmează acesteia. O netulburare a irascibilităţii în mijlocul tuturor ispitelor. Dar aceasta este doar un aspect; David, citat aici, este unul dintre cele două prototipuri vechi testamentare ale lui Hristos Care a spus El Însuşi despre Sine: “Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima”. Celălalt model citat mereu este Moise, despre care Scriptura spune că a fost “foarte blând, mai mult decât toţi oamenii de pe pământ”. În Hristos Însuşi şi în cele două prototipuri vechi-testamentare ale Lui se vede deja limpede că această virtute a blândeţii n-are nici o slăbiciune, ci este mai degrabă virtutea celor puternici. Potrivit cuvântului proorocului (Ioil 3,11): “Cel blând e luptător”, Evagrie îl vede pe gnosticul său ca pe un personaj în acelaşi timp blând şi totuşi energic luptător.

Pregăteşte-te să fii blând şi luptător, blând faţă de cei din seminţia ta, luptător faţă de vrăjmaşi. Căci în aceasta stă dreapta folosire a irascibilităţii: în lupta cu duşmănie împotriva şarpelui. Şi în aceasta stă blândeţea celui blând: a fi îndelung răbdător cu fratele din aubire şi a te război cu gândurile rele. Cel blând să fie aşadar luptător, fapt prin care blândeţea sa se desface de gândurile viclene, aşa cum lupta sa se desface de cei înrudiţi după fire. Nu folosi irascibilitatea împotriva firii, mâniindu-te împotriva aproapelui tău în chipul şarpelui, ba chiar împrietenindu-te cu şarpele prin consimţirea cu gândurile!

Din iubire cel blând nu se dă înapoi nici de la a pătimi lucrurile cele mai rele. De dragul acestei iubiri el este îndelung-răbdător şi îndurător, blând şi suferitor căci iubirii îi este proprie îndelungă-

56

răbdarea nu lupta cu mânie fiindcă mânia trezeşte întristarea şi ura, iubirea însă le împuţinează pe toate trei.

Dacă stai tare în iubire, să ai mai multă luare aminte la aceasta decât la cel de care te izbeşti. Cu frică şi iubire slujeşte lui Dumnezeu, cu frică întrucât este Domn şi Judecător, cu iubire întrucât iubeşte şi hrăneşte oamenii. Cine a dobândit virtuţile iubirii încuie patimile demonilor răi, şi cine a primit de la Sfânta Treime acestea trei: “credinţa, nădejdea şi iubirea” va fi ca o cetate cu trei rânduri de ziduri, păzită ca de nişte turnuri prin virtuţi…

Spune-mi de ce Scriptura, atunci când a vrut să-l laude pe Moise, a lăsat deoparte toate minunile şi aminteşte numai blândeţea? Căci nu spune că Moise a nimicit Egiptul cu doisprezece plăgi nici că a scos din el pe poporul ales. Şi nu spune că Moise a primit cel dintâi Legea şi că a dobândit înţelesurile lumilor trecute. Şi nu spune că el a tăiat cu un toiag Marea Roşie în două şi că a adăpat poporul cu apă din stâncă. Ci spune că el singur a stat în pustie în faţa Domnului, când Acesta a vrut să-l nimicească pe Israel, şi L-a rugat să fie nimicit împreună cu fiii poporului său. Iubirea de oameni şi nelegiuirea le-a aşezat el înaintea lui Dumnezeu, atunci a spus: “Iartă-i, sau şterge-mă şi pe mine din cartea care a-i scris-o”. Aceasta a grăit cel blând! Şi Dumnezeu a ales mai degrabă să ierte pe cei ce păcătuiseră decât să facă o nedreptate lui Moise.

Acestei blândeţi i-a datorat Moise faptul că el singur a grăit cu Dumnezeu faţă către faţă şi într-o vedere şi nu numai într-o asemănare a aflat de la El raţiunile creaţiei. Fiindcă iubirea blândă, maică a cunoştinţei, este uşa cunoştinţei naturale, de care dau mărturie cele cinci cărţi ale lui Moise. Ba chiar, ca una care este prietenie cu Dumnezeu şi iubire desăvârşită şi duhovnicească, ea este şi locul în care se lucrează rugăciunea în Duh şi adevăr! Astfel înţeleasă, iubirea este un ideal înalt; pentru a ne apropia de el, este nevoie însă de trepte mici, zilnice. Spre deosebire de demoni, în majoritatea cazurilor mânia se manifestă în om într-o atitudine fundamentală, încarnată, şi mai cu seamă în mici întâmplări de zi cu zi. Ca întotdeauna, Evagrie se lasă condus şi aici de Sfânta Scriptură: “Furia, mânia şi irascibilitatea le abate iubirea, dar ţinerea de minte a răului răstoarnă darurile.” Acest lucru l-a spus deja Solomon, şi urmând acestuia îl spune şi Evagrie. De aceea, aşa cum îndeamnă Solomon, atunci când este cu putinţă, darul trebuie să se facă în ascuns, ca stânga să nu ştie ce face dreapta, şi aşa să nu se poată infiltra slava deşartă, care ştie să folosească orice prilej.

Darurile sting ţinerea de minte a răului – să te convingă de aceasta Iacov, care a îmbunat cu daruri pe Esau care ieşise în întâmpinarea sa cu patru sute de oameni….

Să împartă daruri nu poate să o facă decât cel ce dispune de mijloacele necesare. “Noi monahii însă, săraci fiind, să ne plinim nevoia cu o masă”, şi aceasta cu atât mai mult atunci când îl vedem pe duşmanul nostru în amară sărăcie.

Dacă fratele tău te întărâtă, du-l în casa ta şi nu şovăi să intri la el, ci mănâncă-ţi cu el posmagul. Căci cel ce face aceasta îşi va izbăvi sufletul şi nu-i va fi piedică în vremea rugăciunii.

57

Cine nu vrea să ofere el însuşi această dispoziţie împăciuitoare, aceluia înţeleptul “Medic al sufletelor”, Hristos, îi administrează leacul amar al ofensei, ocării şi al dispreţului din partea semenilor, care taie în carne ca un fier încins, arde rana inflamată şi prin aceasta o tămăduieşte. Aici blândeţea este pusă la grea încercare: “Sufletul nu înţelege că atunci urmează ocări din partea oamenilor, când Dumnezeu îngăduie să fie ispitit”. După care, Evagrie citează sufletului ispitit de mânie şi răzbunare exemplul blândului David care a suportat smerit ocările lui Simei beniamitul. După această atitudine se recunoaşte adevăratul gnostic.

Este ruşinos pentru un gnostic să acţioneze în justiţie şi când este nedreptăţit şi când nedreptăţeşte pe cineva; dacă este nedreptăţit pentru că nu a răbdat, iar dacă nedreptăţeşte pentru că a nedreptăţit.

Mai grea este încercarea atunci când suntem lezaţi şi învinuiţi pe nedrept personal. În acest caz se cade să ne rugăm pentru vrăjmaşi, ca să nu cădem în ţinerea de minte a răului. Trebuie să închidem gura şi celor ce defaimă în prezenţa noastră pe alţii. Dar cel mai bine să ne astupăm urechile şi să tăcem.

Mai departe mi-ai scris şi cum vrăjmaşii s-au războit cu noi. Însă nu de oameni mă tem, ci de Esau, că ar putea veni şi m-ar putea lovi şi ar doborî la pământ pe mama împreună cu copiii mei, adică ar omorî mintea mea în ce priveşte cunoştinţa şi ar face simţurile mele lipsite de copii, răpind roadele virtuţii. Pe duşmanii văzuţi îi numesc însă binefăcători fiindcă prin ocările lor pedepsesc sufletul meu căutător de slavă. Nu-i mustru pe cei ce mă ocărăsc şi nu-l resping de la mine pe Medicul sufletelor, care îmi aduce sănătate prin legătura dispreţului. Fiindcă ştiu ce se întâmplă cu cei ce se împotrivesc medicilor, cum sunt legaţi în funii şi operaţi împotriva voii lor!

Avva Zosima, care citează şi comentează acest text, încheie cu foarte potrivitele cuvinte: “Nimeni nu ne spune adevărul afară de cei ce ne umilesc!” Prin aceste doctorii amare, Hristos, Medicul sufletelor, vrea să-i facă pe oameni să renunţe de bunăvoie la toate poftele egoiste.

Înarmându-te împotriva irascibilităţii, nu vei suferi niciodată pofta, căci aceasta hrăneşte irascibilitatea, iar aceasta întunecă ochiul minţii întinând starea rugăciunii.

Obiectul acestor pofte sunt toate acele prilejuri ale mâniei: hrana, îmbrăcămintea, averile, slava deşartă. Cine retează aceste pretexte ale irascibilităţii va fi de neatins de mânie. Acest lucru poate fi văzut cu uşurinţă fiindcă aşa cum iubirea se bucură de sărăcie, aşa şi ura se desfată de bogăţie. Demonul mâniei fuge atunci când nu reuşeşte să ne clatine prin furie căci pentru ce s-ar mai putea înfuria cineva, dacă dispreţuieşte hrana, bogăţia şi slava deşartă?

Evagrie ştie totuşi foarte bine că nu e cu putinţă să iubim pe toţi fraţii în acelaşi chip şi, de aceea, în lipsa reciprocităţii iubirii, trebuie să ne mulţumim cel mai adeseori cu faptul de a ne întâlni cu toţi în chip nepătimaş, liberi de ţinerea de minte a răului şi de ură. Astfel, despre mânie se spune: “Înfierbântatu-sa inima mea înăuntrul meu: “Este cu putinţă să nu ne mâniem atunci când vine la noi demonul mâniei, dar e cu neputinţă să nu ne înfierbântăm”. De aceea trebuie să ne supraveghem inima şi să nu ne oprim la şuşotelile demonilor. Întrucât nu atârnă de noi ca aceste gânduri să împovăreze sau nu sufletul, dar ca ele să zăbovească sau nu, să pună în mişcare sau nu patimile, aceasta atârnă de noi, şi anume de consimţirea noastră liberă. Înţelepciunea monahală constituită pe baza experienţei cunoaşte încă un alt remediu practic împotriva acestor aţâţări

58

nearbitrare ale irascibilităţii. “Năvala mâniei o îmblânzesc îndelungă-răbdarea şi psalmodia”. Psalmodia, o harismă cu o însemnătate cu nimic mai redusă decât rugăciunea, care constituia parte integrantă fermă din viaţa monahilor dintru început. Mica lor pravilă de la începutul şi sfârşitul nopţii consta în câte doisprezece psalmi, fiecare urmat de câte o scurtă rugăciune. în timpul zilei meditaţia tăcută sau cu jumătate de glas la versetele psalmilor le însoţea munca manuală şi împiedica astfel risipirea minţii din pricina lipsei de ocupaţie. Pe lângă aceasta, ne învaţă experienţa, psalmodia are şi un efect îmblânzitor asupra irascibilităţii întărâtate.

Irascibilitatea aţâţată o liniştesc psalmodia, îndelungă răbdarea şi mila.

Cântecele demonice ne pun în mişcare pofta şi ne aruncă sufletul în închipuiri ruşinoase; dar psalmii, imnurile şi cântările duhovniceşti cheamă mintea spre aducerea aminte a virtuţii, răcorind irascibilitatea noastră clocotitoare şi veştejind poftele.

Învăţătura duhovnicească cuprinsă în psalmi îndeamnă mintea la virtute, în timp ce toate acele părţi ale Psaltirii care vorbesc despre vrăjmaşi şi vrăjmăşii de tot felul îi îngăduie să-şi îndrepte irascibilitatea împotriva demonilor, corespunzător firii acestora.

Demonului care stârneşte irascibilitatea împotriva fraţilor şi apoi iarăşi ne convinge să mărturisim lauda îndelungii răbdări, a cărei poruncă nu este păzită de noi; şi face aceasta ca să-şi bată joc de noi întrucât cântăm acea poruncă, dar nu o păzim cu fapta (spune-i): “Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin?”

Astfel de capcane ale demonilor trebuie observate întocmai, dacă nu vrem să cădem de două ori în aceiaşi cursă!

Una din consecinţele irascibilităţii inflamante sunt coşmarurile nocturne şi tot felul de spaime de acest gen. Ele sunt un semn sigur al faptului că părţii irascibile îi lipseşte atât virtutea iubirii, cât şi cea a curajului. Ce-i de făcut pentru a ne elibera de aceste spaime? Experienţa, pe care Evagrie o datorează monahilor “care ne-au precedat în chip drept”, cunoaşte un remediu extrem de simplu: iubirea activă.

… unul din aceşti părinţi a slobozit un frate chinuit noaptea de năluciri poruncindu-i slujirea bolnavilor cu post. Întrebat, el a răspuns: “Nimic nu stinge atât de mult astfel de patimi ca milostivirea”.

În Antirheticos, monahul mulţumeşte Domnului în cuvintele Psalmului 118,98 pentru că a înţeles că nălucirile nocturne înfricoşătoare se sting prin milostivire şi îndelungă-răbdare. Pe lângă rugăciunea stăruitoare, Evagrie aminteşte mereu această iubire activă de aproapele.

„Dacă şezi, vei fi fără teamă, iar dacă dormi, somnul tău va fi dulce. Şi nu te vei teme de frica fără veste, nici de năvala venită de la cei necucernici”: De aici cunoaştem că milostivirea depărtează nălucirile înfricoşătoare care ne năpădesc noaptea. Acelaşi lucru îl lucrează şi blândeţea,

59

nemânierea, îndelungă răbdarea şi tot ceea ce obişnuieşte să domolească mânia, dacă nălucirile înfricoşătoare obişnuiesc să se ivească din tulburarea irascibilităţii.

Mânia, aşa cum ne-a învăţat Evagrie să o înţelegem, este o patimă întunecată, demonică, şi nu doar într-un sens metaforic. Ea distruge nu numai relaţiile interumane, ci şi legătura noastră cu Dumnezeu. Ea tulbură nu numai psihicul nostru, fapt manifestat nu în cele din urmă şi în coşmarurile înfricoşătoare, ci orbeşte la vremea rugăciunii şi mintea noastră, locul întâlnirii nemijlocite cu Dumnezeu. Fiindcă mintea este făcută firesc să se roage, chiar şi fără acest scop material. De aceea, rugăciunea pregăteşte mintea pentru exercitarea lucrării ei proprii, adică pentru contemplaţia cunoaşterii dumnezeieşti. Astfel, rugăciunea este lucrarea demnă de vrednicia minţii sau întrebuinţarea ei cea mai curată, înţelegerea supremă a minţii actul intelectiv suprem. Pe toate acestea le nimiceşte mânia. Pe bună dreptate, se poate aşadar spune că ea îl face pe om să-şi rateze adevărata menire. De aceea, Evagrie îndeamnă: “Fugind de mânie vei afla cruţare, te vei dovedi înţelept şi vei fi între cei ce se roagă.”

Evagrie face distincţie între nepătimirea sfântă sau prima şi cea mai mare şi una nedesăvârşită sau mică.

Nepătimirea desăvârşită vine în suflet după biruinţa împotriva demonilor ce se împotrivesc făptuirii; iar nepătimirea nedesăvârşită se zice ca una ce variază după forţa demonului care se luptă cu el.

Sau, de asemenea, întrucât această primă etapă curăţă numai partea poftitoare a sufletului, respectiv numai una din cele două puteri iraţionale ale acestuia. Cine vrea să se roage cum se cuvine trebuie aşadar, să se roage mai întâi pentru curăţia de patimi.

Pentru a ne putea ruga însă cu adevărat în chip curat şi nepătimaş, trebuie să ne desfacem nu numai de orice reprezentare mentală, fiindcă rugăciunea este o lepădare de toate reprezentările mentale, aşa cum dovedeşte extrem de subtil Evagrie. Nepătimirea sau curăţia desăvârşită este, aşadar, o eliberare nu numai de faptele şi gândurile pătimaşe, ci şi o depăşire a tuturor gândurilor la lucrurile create. Fiindcă rugăciunea este o convorbire cu Dumnezeu fără nici o mijlocire. Nimic nu ameninţă această curăţie încă pe treapta ei cea mai de jos ca mânia: “Cine năzuieşte după rugăciunea curată să bage seama la mânie!” Pentru că de îndată ce rugătorul a început să se roage neîmprăştiat de orice fel de reprezentare mentală, toată lupta se duce ziua şi noaptea în jurul părţii irascibile a sufletului. Demonii aruncă în luptă totul pentru a abate mintea de la Dumnezeu. Unul din aliaţii lor cei mai puternici este memoria, în care reprezentările mentale ale lucrurilor acestei creaţii, cu care mintea se ocupă în chip natural, se întipăresc ca un sigiliu în ceară moale.

Rugându-te, păzeşte-ţi cu putere memoria, ca să nu-ţi înfăţişez patimile ei, ci să te mişte spre cunoaşterea înfăţişării tale la rugăciune; căci în vremea rugăciunii mintea este de foarte multe ori furată de memorie.

Hoţii, care ne fură aici, sunt fireşte demonii, care pot să influenţeze în chip direct asupra memoriei noastre. Ei fac aceasta de preferinţă tocmai prin gândul mâniei: “Memoria îţi aduce la vremea rugăciunii sau închipuiri ale lucrurilor de odinioară, sau griji noi, sau faţa celui ce te-a supărat.” Această faţă a celui ce te-a supărat este acel chip al omului simţit, care urcă involuntar în mintea noastră la vremea rugăciunii şi cu care atunci mintea, întrucât retrăieşte o patimă ascunsă, vorbeşte sau face ceva nelegiuit în ascuns, în loc de a convorbi cu Dumnezeu. Aceasta însă este nu numai o caricatură a adevăratei rugăciuni, ci idolatria cea mai pură, întrucât rugătorul îndumnezeieşte faţa vrăjmaşului. Fiindcă ceea ce vede mintea rugându-se, aceea este şi potrivit a

60

spune că este Dumnezeu. Cel căruia i se întâmplă aşa ceva este cu adevărat departe de rugăciunea curată!

Deci să fugim, iubiţilor, de boala învinuirii, neamintindu-ne de nimeni cu răutate; şi să nu ne dăm ochii peste cap amintindu-ne de aproapele. Căci toate chipurile pe care le luăm le iscodesc demonii şi nimic nu lasă necercetat din ale noastre, nici culcarea, nici şederea, nici starea în picioare, nici cuvântul, nici mersul, nici privirea. Toate le iscodesc, toate le mişcă, “toată ziua uneltesc vicleşuguri împotriva noastră”, ca să defaime în vremea rugăciunii mintea smerită şi să stingă lumina ei fericită…

Ca şi de nepătimire, de rugăciunea curată ne apropiem aşadar doar treptat. Ea trebuie să devină mai întâi liberă de toate gândurile pătimaşe, apoi liberă de toate înţelesurile sau reprezentările mentale ale lucrurilor create. Dar nici chiar aceasta nu-i de ajuns! Ea trebuie să se elibereze şi de vederea raţiunilor acestor lucruri, întrucât prin multiplicitatea lor ele multiplică mintea însăşi. Pe scurt, cine vrea să aibă convorbiri cu Dumnezeu fără vreo mijlocire, în chip nemijlocit de la persoană la Persoană, acela trebuie să se apropie în chip imaterial de Cel Imaterial!

“Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”: Se îndreaptă ca tămâia rugăciunea celui care poate spune: Bună mireasmă a lui Hristos suntem noi pentru cei ce ne mântuim şi pentru cei ce pier. Există o formă a rugăciunii care lasă mintea neîntipărită – convorbirile minţii cu Dumnezeu. Neîntipărită numesc mintea care nu-şi închipuie nimic trupesc la vremea rugăciunii. Fiindcă numai acele nume şi cuvinte întipăresc şi dau un chip minţii noastre, care însemnează ceva sensibil. Gândul la Dumnezeu însă lasă mintea în chip necesar neîntipărită, pentru că Dumnezeu nu este trup.

Rugăciunea noastră se aseamănă unei jertfe de tămâie bineplăcute lui Dumnezeu pe altarul inteligibil al intelectului sau minţii noastre. Pentru ca această jertfă să fie plăcută lui Dumnezeu, trebuie ca atât altarul, cât şi darul să fie cu desăvârşire curate. De aceea, Evagrie fericeşte mintea care la vremea rugăciunii a dobândit o libertate desăvârşită faţă de tot ce e sensibil. De ce anume? Pentru că numai această stare o face surdă şi mută pentru toate sugestiile şi şuşotelale demonilor, care îşi iau în chip constant punctul de plecare de la un lucru sensibil. Nimic nu întinează mai mult în ochii lui Dumnezeu curăţia odată dobândită ca mânia.

Rugăciunea mâniosului este o tămâiere urâtă, iar psalmodia furiosului este un zgomot dezagreabil.

Darul celui ce ţine minte răul este o jertfă stricată de furnici, şi aceasta nu se va apropia de altarul sfinţit.

Aşadar, cine năzuieşte după rugăciunea curată, acela trebuie să evite nu numai păcatele mâniei cu fapta şi cu gândul, el trebuie să-şi cureţe şi memoria sa. Şi nu numai în general de orice lucru sensibil, ci mai cu seamă de amintirile nedreptăţilor suferite. De măsura în care reuşeşte aceasta îşi va da seama după închipuirile fantastice din visurile sale, întrucât somnul cu visele sale este o oglindă a vieţii noastre conştiente.

Trebuie să cercetăm cum anume întipăresc demonii în nălucirile cele din somn puterea conducătoare – mintea – şi îi dau o anumită formă. Una ca aceasta obişnuieşte să se întâmple

61

minţii fie privind prin ochi fie auzind prin auz, fie printr-o altă simţire oarecare, fie printr-o amintire, care întipăreşte puterea conducătoare, nu prin trup, ci punând în mişcare ceea ce a agonisit prin mijlocirea trupului. Deci demonii, mi se pare, răscolind amintirea, întipăresc puterea conducătoare; fiindcă organele trupului stau în nelucrare, ţinute de somn. Dar iarăşi, trebuie să cercetăm cum anume răscolesc amintirea? Poate prin patimi? Vădit este că aşa trebuie să stea lucrurile, fiindcă cei curaţi şi nepătimaşii nu mai păţesc una ca aceasta. Este însă şi o mişcare simplă a amintirii, stârnită de noi sau de sfintele puteri, prin care vorbim şi petrecem cu sfinţii. Să fim însă cu luare aminte. Deoarece chipurile pe care sufletul împreună cu trupul le primeşte întru sine, amintirea le pune în mişcare fără să se mai ajute de trup. Această se vede din faptul că adeseori pătimim una ca aceasta şi în somn, când trupul se odihneşte…

Aşadar, în somn urcă în noi din memorie nu numai lucrurile pe care le-am primit în noi cândva, ci aici ni se deschide uşa spre o altă lume. Potrivit alcătuirii noastre interioare, ne întâmpină atunci fie demonii care ne înfricoşează cu nălucirile lor înspăimântătoare, şi acest lucru se întâmplă mai cu seamă celor mânioşi, fie că ne întâlnim cu sfinţii şi avem vedenii ale îngerilor, ce se caracterizează printr-o mare linişte a sufletului şi o negrăită bucurie chiar în timpul zilei prin lipsa gândurilor pătimaşe şi rugăciunea curată. Aşa cum am văzut, acest lucru se întâmplă celor curaţi şi nepătimitori. “Bărbatul îndelung răbdător vede vedenii, adunări ale sfinţilor îngeri, iar cel care nu ţine minte răul se exercită în cuvintele duhovniceşti şi noaptea primeşte dezlegarea tainelor.” Ar fi o concluzie eronată să socotim că nălucirile demonice sau spaimele nocturne în genere năvălesc în exclusivitate asupra celor mânioşi! Tocmai dascălul duhovnicesc este expus cel mai acut la atacurile demonilor în timpul nopţii. Nepătimirea sa fericită este pusă aici la grea încercare, şi atunci ea se dovedeşte printr-o netulburare desăvârşită faţă de această răscoală a iadului. Întrucât adevăratul gnostic posedă în chip desăvârşit nu numai virtutea iubirii duhovniceşti, ci şi pe cea a curajului şi a răbdării care îl fac în stare să nu se înfricoşeze în faţa vrăjmaşilor, ci să reziste cu hotărâre spaimelor. Asemenea spaime li se întâmplă celor desăvârşiţi nu numai în timpul nopţii, ci tocmai la rugăciune. În tratatul său Despre rugăciune Evagrie ne vorbeşte despre multe astfel de spaime care unora pot să li se pară cu totul incredibile. Este suficient să amintim doar una; despre coşmarurile celui irascibil s-a vorbit pe larg, cât de diferit însă reacţionează la aceste spaime sfântul cel nenumit aici:

S-a întâmplat la noi că unuia dintre sfinţii care se ruga atât i s-a împotrivit cel rău, că de îndată ce ridica mâinile, acela i se înfăţişa ca un leu şi se ridica în sus pe labele dinapoi şi-şi înfigea ghearele în amândouă şoldurile nevoitorului, cu intenţia de a nu-l slăbi până ce acela nu-şi va lăsa mâinile în jos. Dar acela niciodată nu le lăsa până nu-şi împlinea rugăciunile obişnuite.

“Asemenea îngerilor se face monahul prin adevărata rugăciune în năzuinţa de a vedea faţa Tatălui din ceruri.” A vedea faţa Tatălui din ceruri înseamnă a vedea pe Fiul şi în El pe Tatăl. Această vedere înseamnă a cunoaşte, deoarece aceste două noţiuni sunt sinonime. Cine năzuieşte, aşadar, să vadă faţa Tatălui, acela trebuie să facă totul ca să vadă pe Fiul, şi nimic nu încearcă demonii să zădărnicească atât de mult ca această căutare a Fiului!

Între toate virtuţile, blândeţea este cea care îi asigură omului apropierea de Dumnezeu şi de tainele Lui:

“Fă-mi cunoscute, Doamne, căile Tale şi mă învaţă cărările Tale”: dacă vrea cineva să cunoască căile Domnului, să se facă blând căci se spune: “Învăţa-va pe cei blânzi căile Sale”. Blânzi sunt cei care au potolit lupta nedomolită a irascibilităţii şi poftei în sufletul lor, precum şi lupta patimilor născute de acestea”.

62

Este limpede că blândeţea este o virtute aristocratică în sensul cel mai bun al cuvântului, întrucât, potrivit mărturiei Scripturii, ea caracterizează figurile domneşti ale lui Moise, David şi Hristos. Pentru a desena figura adevăratului său gnostic, Evagrie se foloseşte mai cu seamă de Moise, căruia pentru blândeţea sa i s-a împărtăşit Legea lui Dumnezeu şi a creaţiei Sale, în schimb David este prefigurarea celui ajuns asemenea îngerilor. În ambele cazuri, Evagrie pleacă fireşte de la Scriptură, aşa cum o înţelege el, adică în chip inteligibil şi duhovnicesc. Despre Moise s-a vorbit deja adeseori mai înainte. Aici vrem să ne oprim puţin asupra lui David cel asemenea îngerilor.

“Când voi veni şi voi vedea faţa lui Dumnezeu?” Dacă îngerii văd pururea faţa Tatălui, iar acest rugător doreşte să vadă faţa lui Dumnezeu, atunci David doreşte să se facă înger.

Dar oare prin aceasta nu doreşte David un lucru imposibil? Nicidecum, ne învaţă Evagrie plecând din nou de la Scriptură:

“Să strălucească peste noi lumina feţei Tale, Doamne”: îngerii văd pururea faţa lui Dumnezeu, oamenii însă văd lumina feţei Sale. Faţa Domnului este contemplaţia duhovnicească a tot ceea ce s-a făcut pe pământ, lumina feţei Sale însă este o cunoaştere parţială a acestor lucruri, dacă, potrivit înţeleptei femei din Tecoa, David era ca un înger al lui Dumnezeu, care cunoştea toate lucrurile de pe pământ.

David a devenit asemenea unui înger al lui Dumnezeu fireşte prin marea sa blândeţe, fiindcă aceasta este virtutea îngerilor: “Cuminţenia şi blândeţea sunt sufletul heruvimilor”. Aşadar, în virtute marii curăţii a inimii lor, încă din Vechiul Testament anumiţi oameni au putut ajunge la o stare aproape îngerească, ba chiar prin adevărata rugăciune au putut deveni deopotrivă cu îngerii. Aceasta îi pune de asemenea în poziţia de a mânca dorita pâine îngerească, adică de a deveni părtaşi ai cunoaşterii lui Dumnezeu pe care o au îngerii:

“Pâine îngerească a mâncat omul” – Mântuitorul spune: “Eu sunt Pâinea care s-a pogorât din cer”; această pâine au mâncat-o mai întâi îngerii, acum însă şi oamenii. A mânca înseamnă aici a cunoaşte fiindcă mintea mănâncă ceea ce cunoaşte şi nu mănâncă ceea ce nu cunoaşte.

Această egalitate cu îngerii – Evagrie este conştient fireşte de acest lucru – este un bun eshatologic. Însă asemenea tuturor bunurilor eshatologice şi acesta este experiat încă de aici, de pe pământ, prin har, ca o arvună a slavei viitoare. Şi anume, acea închinare a Tatălui în Duh şi Adevăr despre care Hristos spunea că, întrucât El S-a arătat pe pământ, aceasta desfiinţează cultul Vechiului Testament şi orice alt mod de adorare a lui Dumnezeu. Fiindcă îngerul stă într-o legătură deosebită nu numai cu vederea feţei Tatălui din ceruri, ci şi cu rugăciunea în Duh şi Adevăr:

Cuvântul spus în Apocalipsă, că îngerul aduce tămâie să adauge la rugăciunile sfinţilor, socotesc că este harul acesta lucrat prin înger căci el sădeşte cunoştinţa adevăratei rugăciuni, astfel încât mintea stă de acum înainte afară de orice lâncezeală şi nepăsare.

Harul acesta ne trimite înapoi la capitolul anterior, unde se spune că arătarea îngerului lui Dumnezeu opreşte numai cu cuvântul lucrarea potrivnică din noi şi pune în mişcare lumina minţii spre o lucrare nerătăcită. Cu alte cuvinte, lumina capacităţii sale de cunoaştere nu mai este tulburată şi se poate desfăşura liber. Aici aflăm că această cunoaştere nu mai e tulburată şi se poate desfăşura liber. Aici aflăm că această cunoaştere este îndreptată spre adevărata rugăciune, care este închinarea Tatălui în Duh şi Adevăr, adică în Duhul Său cel Sfânt şi Fiul Său cel Unul născut.

63

Îngerul lui Dumnezeu ne poate mijloci această sublimă cunoaştere, dat fiind că nu numai cunoaşte toate lucrurile de pe pământ şi prezice cele viitoare, ca Daniel, ci vede pururi faţa Tatălui din ceruri. Prin adevărata rugăciune însă, omul devine deopotrivă sau egal cu îngerii prin năzuinţa sa de a vedea această faţă. Capitolul următor încheie acest gând şi enumeră şi condiţiile pentru această înălţare a omului:

Vasele cu tămâie pe care le purtau cei douăzeci şi patru de bătrâni se zice că sunt rugăciunile sfinţilor: vas trebuie socotită prietenia cu Dumnezeu sau dragostea desăvârşită şi duhovnicească în care se lucrează rugăciunea în Duh şi în Adevăr.

Sarcina îngerilor care, fireşte, ne văd bine şi se pot apropia de lumea noastră, tot aşa ca şi demonii, constă mai întâi în a ne apăra de atacurile demonilor. Nu în cele din urmă, ei fac acest lucru şi la rugăciune, la care sunt prezenţi în mod constant, întrucât cu un singur cuvânt reduc la tăcere toată lucrarea potrivnică a demonilor, aşa cum am văzut. De aceea, nu trebuie să fim nepăsători dacă nu vrem să-i mâniem pe cei ce se luptă pentru noi!

Apoi ne insuflă gândurile lor îngereşti irezistibile, care – împreună cu voinţa noastră şi cu virtuţile aşezate ca nişte seminţe în firea noastră creată – ne fac în stare să ne împotrivim gândurilor demonice şi să facem binele. Ei nu-şi aleg însă întotdeauna mijloacele educative, întrucât se servesc şi de spaime nocturne şi de lovituri aspre pentru a ne aduce înapoi pe calea cea dreaptă. Ţelul acestor multiple purtări de grijă este în permanenţă acela de a ne conduce la cunoştinţa îngerească proprie lor.

Prin raţiunile îndemnării, sfinţii îngeri curăţă de răutate şi ne fac nepătimitori, prin raţiunile firii şi prin raţiunile divine ne izbăvesc de neştiinţă şi ne fac înţelepţi şi cunoscători (gnostici).

Întrucât ne învaţă cunoştinţa inteligibilă şi duhovnicească proprie lor, îngerii ne comunică întreaga cunoştinţă necesară nouă în vederea mântuirii, constând în praktike, physike şi theologike. Cunoştinţa practică ce se leagă de praktike priveşte înainte de toate raţiunile luptei ascetice împotriva demonilor, care îngăduie monahului să exercite făptuirea cu cunoştinţă. Următorul text ne dă o imagine despre ce anume înţelege Evagrie prin cunoaşterea firii.

După multă băgare de seamă am aflat că între gândurile îngereşti, omeneşti şi cele ce provin de la demoni, este această deosebire: Întâi gândurile îngereşti cercetează cu de-amănuntul firile lucrurilor şi urmăresc rosturile lor duhovniceşti, de pildă: de ce a fost făcut aurul şi pentru ce este ca nisipul şi a fost risipit în anumite părticele pe sub pământ, şi de ce trebuie multă osteneală şi multă trudă până să fie aflat, iar, după ce este aflat, e spălat şi trecut prin foc, ca apoi să fie dat meşterilor, care fac din el sfeşnicul cortului, căţuia, cădelniţa şi vasele de aur, din care, prin harul Mântuitorului nostru, nu mai bea acum regele babilonian – taine de care Cleopa se apropie cu inimă arzătoare. Dar gândul demonic nu le ştie şi nu le cunoaşte pe acestea, ci sugerează numai câştigarea aurului şi zugrăveşte desfătarea şi slava ce vor veni de pe urma lui. Gândul omenesc nu caută nici dobândirea aurului şi nici nu iscodeşte al cui simbol este, sau cum se scoate din pământ, ci aduce în cuget numai forma simplă a aurului despărţită de patimă şi lăcomie. Acelaşi cuvânt se poate spune şi despre alte lucruri, după regula aceasta deprinsă prin exerciţii în chip tainic.

În chip asemănător, sfinţii îngeri luminează contemplativului nu numai lucrurile pe care le-a făcut Dumnezeu, ci – ca odinioară lui Daniel – şi înţelesurile lucrurilor viitoare. Această sarcină o împlinesc până ce ajungem în Dumnezeu la desăvârşire, fiindcă atunci nu mai există nici învăţaţi, nici învăţători.

64

Raţiunile divine (sau cele privitoare la divinitate) se referă la cunoaşterea lui Dumnezeu sau la theologike în sens strict. Întrucât este necesară mântuirii noastre, aceasta este fixată în sfintele dogme ale Bisericii universale şi apostolice mărturisite în credinţa de la Botez. De aceea, ea este înainte de toate obiect al credinţei şi adoraţiei, nu al unei cercetări pur raţionale, drept pentru care Evagrie sfătuieşte ca doar arareori să ne atingem de aceste teme. Instrumentarul nostru conceptual împrumutat din lumea materială nu este adecvat cunoaşterii lumii dumnezeieşti. Cine nu rămâne în permanenţă conştient de acest lucru aplică cu uşurinţă lui Dumnezeu categorii dezvoltate pentru cunoaşterea realităţii create, şi astfel rătăceşte. Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu cel Unul în Trei Ipostasuri de o fiinţă, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, are pentru Evagrie un caracter îngeresc. Ea se desfăşoară în rugăciunea adevărată, în Duh şi Adevăr, singura care îl face pe om “teolog” în sensul adevărat al cuvântului!

Pe Hristos trebuie să-L imităm înainte de orice aici pe pământ, făcându-ne ucenici ai blândeţii Lui! De aceea, omul nu se poate mulţumi nici măcar cu pâinea îngerilor, care este desăvârşita cunoaştere a lucrurilor pământeşti, altfel spus a creaţiei şi istoriei mântuirii. Cunoaşterea desăvârşită a întâiului temei al tuturor lucrurilor o are numai Hristos, cu alte cuvinte El nu are numai contemplaţia limitată a făpturii, ci Îl cunoaşte şi pe Cel care a făcut toate. Pâinea Sa, Trupul şi Sângele Său trebuie de aceea să le mâncăm , pentru a ne face părtaşi ai Logosului şi ai Înţelepciunii lui Dumnezeu, ceea ce fireşte demonii caută să zădărnicească cu toată puterea lor. Numai Logosul şi Duhul Sfânt ne vor face odată accesibilă cunoaşterea desăvârşită a Tatălui.

Evagrie a simţit pe propria piele originea demonică a anumitor fenomene psiho-somatice sau le-a observat la alţi monahi, înainte de a fi încercat să le interpreteze cu ajutorul părinţilor săi duhovniceşti. Chiar şi legătura pe care o stabileşte între erezia distrugătoare a credinţei şi demoni nu este doar o convingere larg răspândite epocii sale; pentru Evagrie acesta este o experienţă personală înfricoşătoare, după cum mărturiseşte explicit el însuşi:

Acum, deci, fiule ascultă-mă pe mine, şi nu te apropia de porţile bărbaţilor fărădelege, nici nu păşi pe urmele lor, ci depărtează sufletul tău de cunoştinţa lor mincinoasă (pseudognoză). Căci şi eu am vorbit de multe ori cu ei adulmecând cuvintele lor întunecate, şi am găsit în ele venin de aspidă. Pentru că nu este chibzuinţă şi înţelepciune în cuvintele lor. Toţi cei ce le primesc vor pieri, şi cei ce le iubesc se vor umple de rele. Am văzut pe părinţii dogmelor lor chiar şi în pustie, m-am lovit de ei. Căci vrăjmaşii Domnului au dorit să mă întâlnească, şi demonii s-au luptat cu mine prin cuvintele lor, şi n-am văzut lumină adevărată în cuvintele lor.

Paladie, ucenicul, prietenul şi biograful lui Evagrie, ne relatează extrem de amănunţit despre această dramatică ciocnire cu demonii care l-au vizitat pe Evagrie în chipul unor clerici aparţinând unor secte eretice.

“Nu încuviinţa înfrânarea care izgoneşte blândeţea!” înfrânarea sau stăpânirea de sine este un frâu pentru poftă, tot aşa cum iubirea blândă tămăduieşte pornirile antinaturale ale irascibilităţii. Autentice sunt amândouă, dar numai atunci când sunt prezente împreună în suflet înfrânarea, asceza fără iubire, nu este o virtute, ci mai degrabă un viciu sau o patimă. Fiindcă demonii n-au nevoie nici de somn, nici de mâncare, nici de alte lucruri asemănătoare… Cine nu înţelege aceasta ar face mai bine să nici nu pună măcar piciorul pe calea monahilor. Evagrie, care apără idealul îngeresc, atât de înalt al monahismului este şi cel mai aspru judecător al tagmei sale. “Mai bine un mirean blând, decât un monah iute şi arţăgos”. “Mai bine o femeie blândă decât o fecioară arţăgoasă şi iute”. Un astfel de fals nazireu, care se îmbată în ascuns cu vinul dracilor, cu licoarea oprită a mâniei, e un înşelător, care induce în eroare pe oameni prin haina sa sfântă care simbolizează prin toate componentele ei acele virtuţi pe care el nu le posedă. O astfel de amăgire nu este însă lipsită de

65

primejdii: “Cine sminteşte pe mireni nu va fi nepedepsit, şi cine-i înfurie necinsteşte numele său”, şi anume acel nume frumos de creştin, care îşi trage obârşia de la Cel care a spus despre Sine Însuşi: “Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima”.

În ce mă priveşte, sunt unul din cei care laudă înfrânarea, şi mă rog să trăiesc în ea împreună cu îndelungă-răbdarea şi iubirea. Căci fără acestea, cum am putea-o numi înfrânare? Cenuşă este ea, lăsată în urmă de focul care a ars aprinderea iubirii. Pentru că înfrânarea singură se aseamănă acelor fecioare nebune care au fost scoase afară din cămara de nuntă, fiindcă untdelemnul lor s-a terminat şi candelele lor s-au stins. Candelă numesc aici mintea, creată să primească fericita lumină şi care din pricina învârtoşării sale a căzut din cunoştinţa lui Dumnezeu. Pentru că acolo unde lipseşte untdelemnul, stăpâneşte mânia. Acest lucru am vrut să vi-l spun fraţi iubiţi.

Altfel ar arăta istoria Bisericii, ctitorită de “Cel Blând”, dacă mădularele trupului Său, păstori şi turmă, ar pune la inimă cu sinceritate această blândă învăţătură. Chiar, şi poate tocmai atunci când este vorba despre adevăr, şi despre dreapta credinţă – “irascibilitatea împrăştie cunoştinţa, dar îndelunga răbdare o adună”. Să nu ne amăgim, mânia orbeşte nu numai pe cel ce s-a abătut în chip obiectiv de la adevăr şi prin aceasta a devenit “eretic”, ci şi pe cel căruia i-a fost încredinţat acest adevăr şi care caută să-l apere. Cum ar putea exista cunoştinţa cea adevărată acolo unde combatem plini de mânie şi de ţinere de minte de rău erezii reale sau închipuite, adică cel mai adeseori, chiar dacă în chip nemărturisit, un anume frate creştin, suspectat de erezie? Oricât de mare postitor şi ascet ar fi cineva, dacă el este inundat de patimi cum sunt irascibilitatea, fierberea în ascuns, mânia, slava deşartă şi trufia, atunci înfrânarea nu-i foloseşte la nimic: “Nu fi necritic, rogu-te, şi nu socoti că numai postitorii primesc cunoştinţa lui Dumnezeu! Cu o scândură nu se desăvârşeşte corabia, nici cu o ţiglă nu se zideşte o casă.” Chiar atunci când lumea este în răscoală, omul înţelept se ţine departe de toate discuţiile stricăcioase. Căci ce altceva produc ele decât sfâşieri ale Bisericii Domnului, care nu sunt decât fructele amare ale mâniei? Judecata lui Evagrie are aici o severitate profetică: “Pe cel care aruncă în tulburare Biserica Domnului, pe acela îl va mistui focul, şi pe cel care se împotriveşte preotului, pe acela îl va înghiţi pământul”, ca odinioară pe ceata răzvrătiţilor lui Core. Fumul acestor răzvrătiţi furioşi nu-l primeşte Domnul, fiindcă nu-I place rugăciunea lor. Şi aici Evagrie este iarăşi categoric: “Cei ce sfâşie Biserica Domnului sunt departe de rugăciunea curată!” Rugăciunea curată de toate patimile, şi mai cu seamă de gândurile irascibilităţii, este un bine suprem. Demonii încearcă totul ca să o tulbure. În acest scop, ei îngrămădesc asupra celor ce-au înaintat deja în viaţa duhovnicească ocări şi defăimări de tot felul, ca să-i întărâte spre mânie.

Demonii nu se lasă de la defăimarea gnosticului, chiar dacă el n-a făcut nici o greşeală, pentru a-i abate mintea. Un nor se întinde atunci în jurul minţii ducând-o departe de contemplaţie când aceasta îi mustră pe demoni ca defăimători.

Dacă demonii fac aceasta cu succes chiar şi cu oamenii nevinovaţi, ce vor face atunci când găsesc un asemenea pretext cum e sfâşierea Bisericii Domnului?! Şi ce să mai spunem de acea neîmpăcare, o altă formă a ţinerii minte a răului, a pomenirii răului (real sau închipuit) care face imposibilă orice împăcare? “Această blândeţe să-i înveţe pe fraţii tăi, şi să nu-ţi pară greu a lua asupra ta căinţa pentru mânie”, îndeamnă cu insistenţă Evagrie în aceiaşi scrisoare în care se spune şi că “nici un alt rău nu face atât de mult mintea demon ca mânia” . Nimeni nu se poate sustrage de la aceste două lucruri. Ambele sunt necesare: atât căinţa din partea celui ce acţionează purtat de mânie, cât şi împăcarea acordată din partea celui devenit victima sa. Cine trebuie să facă începutul? Cel care-şi pune această întrebare, indiferent dacă are sau nu dreptate.

66

Pentru stinge încăpăţânarea vrăjmaşilor şi a restabili unitatea Bisericii, aşa cum scrie Evagrie (probabil episcopului Ioan al Ierusalimului), este nevoie de amândouă lucrurile: de blândeţe şi de fermitate: blândeţe faţă de cel rătăcit şi fermitate faţă de rătăcirea lui.

67

Antireticul mare sau replicile împotriva celor opt gânduri

Gândurilor furiei pe care părinţii şi fraţii noştri ni le aduc atunci când ne prigonesc pentru numele Domnului: “Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate…” (Matei 5,10)

Gândurilor sufletului care la furie se gândeşte la cei care au primit multe lucruri bune de la ei şi s-au întors murmurând împotriva lor: “Să nu încetăm de a face binele, căci vom secera la timpul său, dacă nu ne vom lenevi”. (Galateni 6,9)

Oricăror feluri de gânduri care se nasc din furie despre tot felul de lucruri: “Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate” (Efeseni 4,31)

Gândurilor ivite dintr-o irascibilitate aprinsă şi care nasc din aprinderea lor blasfemia şi minciuna: “Acum deci lepădaţi şi voi toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul.” (Coloseni 3,8-9)

Gândurilor care vor să răsplătească răul cu rău: “Luaţi seama să nu răsplătească cineva cuiva răul cu rău, ci totdeauna să urmaţi cele bune faţă de altul şi faţă de toţi.” (I Tesaloniceni 5,15)

Cugetului care prin gânduri are lupte în minte: “Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă de toţi.” (II Timotei 2,24)

Gândului de furie care se iveşte în mine prin prigoana pe care am suferit-o pentru numele Domnului de la părinţii şi rudele mele: “Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi.” (II Timotei 3,12)

Gândului care iscă în noi furie pentru banii fratelui, sau pentru orice altceva de care are nevoie şi pe care i l-am dat dar pe care nu se grăbeşte să ni-l înapoieze: “Iar de te-a păgubit cu ceva, sau îţi este dator cu ceva, pune aceasta în socoteala mea.” (Filimon 18)

Sufletului care se înfurie degrabă şi caută dreptatea lui Dumnezeu: “Orice om să fie grabnic la ascultare, zăbavnic la vorbire, zăbavnic la mânie. Căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu.” (Iacov 1,19-20)

Gândului care umple cugetul de furie căutând să vadă înţelepciunea lui Dumnezeu în sufletul său: “Iar înţelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade bune, neîndoielnică şi nefăţarnică. Şi roada dreptăţii se seamănă întru pace de cei ce lucrează pacea.” (Iacov 3,17-18)

Gândului care pune în mişcare defăimare împotriva fraţilor şi dispreţuieşte legiuitorul ca unul care nu cu dreptate ar fi aşezat acea lege care spune: “Să nu defaimi pe fratele tău”: “Nu vă grăiţi de rău unul pe altul, fraţilor. Cel ce grăieşte de rău pe frate, ori judecă pe fratele său, grăieşte de rău legea şi judecă legea; iar dacă judeci legea nu eşti împlinitor al legii, ci judecător. Unul este Dătătorul legii şi Judecătorul: Cel ce poate să mântuiască şi să piardă.” (Iacov 4,11-12)

68

Gândului care spune că frica lui Dumnezeu e în tine, dar urăşte pe fratele: “Cine zice că este în lumină şi pe fratele său îl urăşte, acela este în întuneric până acum” (I Ioan 2,9)

Gândurilor născute din ură şi care fac cugetul omorâtor de fraţi: “Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică, dăinuitoare în El” (I Ioan 3,15)

Cugetului care mărturiseşte că iubeşte pe Dumnezeu dar prin ura împotriva fratelui tăgăduieşte iubirea dintâi: “Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (I Ioan 4,20)

69

Mânia şi fenomenologia ei patristică

Mânia este, după Plutarh, un fenomen negativ, ce se produce mai ales în sufletele slabe: femeile sunt aplecate spre mânie mai mult ca bărbaţii, bolnavii, mai mult decât cei sănătoşi, bătrânii mai mult ca tinerii, cei cărora le merge rău, mai mult decât cei mulţumiţi. Filozoful Ieronim. Peripatetic din sec. III î. Hr., zice că din cauza iuţelii ei, nu simţim când ia naştere mânia, ci ne pomenim cu ea deja existând. Naşterea şi evoluţia mâniei se văd bine în cazul celebru al lui Ahile, care se mânie progresiv contra lui Agamemnon. Mânia face grozăvii schimbând cugetul omului, scoţându-l din sine şi izolându-l ca pe acela care-şi dă foc cu casă cu tot şi umple toate cele dinlăuntru, adică sufletul, cu tulburare, fum şi zgomot, încât personajul nu poate nici să vadă, nici să mai audă pe cei ce vor să vină în ajutor. Mânia este mândră, încăpăţînată şi greu de înduplecat, ca o tiranie aprigă. Ea este întărâtată printr-o batjocură, o glumă, un haz sau o aluzie pe seama cuiva. De mânie nu scapă nimic neatins. Mâniosul se supără pe prieteni, pe duşmani, pe copii, pe părinţi şi chiar pe zei. Înfăţişarea mâniosului este departe de a fi agreabilă, nici chiar accesibilă. Din pricina mâniei, omul îşi schimbă înfăţişarea, iar culoarea feţei, mersul, glasul au un aspect sălbatic şi neobişnuit, vocea aspră şi ursuză nu mai are farmecul cuvântului, nici stabilitatea şi puterea de convingere. Ar fi bine ca, în momentele de mânie, cineva să ne ţină în faţă o oglindă pentru a ne vedea chipul schimonosit şi tulburat. Umflându-ne şi încordându-ne chipul, mânia ne face să scoatem un glas urât şi neplăcut. Se spune că marea tulburată de vânturi, când aruncă la ţărm alge şi iarbă de mare, se curăţă, dar ceea ce mânia scoate din suflet când ea îl face să rostească cuvinte amarnice, deşănţate şi urâcioase, murdăreşte mai întâi pe cei ce scot astfel de cuvinte şi îi umple de ocară, îndreptăţindu-ne să bănuim că ei sunt totdeauna plini de asemenea hârzenii şi că mânia nu face altceva decât să le scoată la suprafaţă. În felul acesta, spune Platon, plătesc o gloabă foarte grea pentru lucrul cel mai uşurel din lume, cuvântul, lăsând impresia că sunt nişte firi rele, duşmănoase şi spurcate la gură. Chiar vinul neamestecat nu dă naştere la cuvinte aşa de rele şi nestăpânite ca mânia. Mânia n-are nimic nobil sau bărbătesc; de obicei, însă, oamenii fac din ea forţă, curaj, bărbăţie; în realitate, mânia este o slăbiciune şi o micime de suflet.

Iată reflecţii şi aprecieri severe ale lumii profane asupra mâniei scoase dintr-o experienţă psihologică morală milenară. Forma cvasi-elegantă a acestor aprecieri acoperă un fond regretat şi detestat, fond integrându-se în marele flux al vieţii obişnuite. Literatura patristică ridică însă uneori tonul şi osândeşte mânia mai grav decât literatura profană, pentru că analiza acestei patimi se face, adesea, în cadrul Revelaţiei şi în perspectiva virtuţii opuse, care e dragostea, cu scopul final care este acel a mântuirii.

Sfântul Vasile cel Mare începe prin a pune problema ca teolog, încadrând-o în texte biblice, ca: “Mânia pierde pe cei cuminţi” (Proverbe 4,1), sau textul paulin: “Toată mânia, pornirea, strigătul şi toată răutatea să fie îndepărtate de la voi” (Efeseni 4,31), sau înseşi cuvintele Mântuitorului: “Cel ce se mânie în zadar pe fratele său este vinovat judecăţii” (Matei 5,22). Manifestarea mâniei este redată, ca la Plutarh, prin diverse comparaţii; mânia este ca un şuvoi de apă violent, ca o tulburare urâtă, ca o fiară care nu mai îngăduie omului să fie om, pentru că nu mai are nici un ajutor din partea raţiunii. Ceea ce e veninul pentru cei otrăviţi, aceea este mânia pentru cei cuprinşi de ea. Mânioşii sunt turbaţi asemenea câinilor, se precipită asemenea scorpionilor şi muşcă asemenea şerpilor. Sfânta Scriptură dă celor cuprinşi de mânie denumirea de fiare, cu care şi-au creat afinităţi prin această răutate. Ea îi numeşte câini muţi, şerpi, pui de vipere şi alte fiare asemănătoare. Mânioşii, asemenea fiarelor şi animalelor otrăvitoare, care nutresc o ură neîmpăcată împotriva oamenilor, sunt gata pentru o distrugere reciprocă şi pentru primejduirea celor dintr-o seminţie cu ei. Pentru Sfântul Grigorie Teologul, mânia este un foarte mare rău, este un demon inseparabil de

70

om; sunt oameni care se mânie şi împotriva umbrelor şi chiar a sfătuitorilor lor, care le sunt rude. Ravagiile mâniei trebuie combătute ca focul şi ca fiarele: după cum atunci când focul scoate o flacără sălbatică, se aruncă tremurând cu multe pârâituri, se îndreaptă în sus dus ca de o pornire însufleţită şi pârjoleşte cu putere tot ce-i vine în faţă, noi încetăm să-l potolim cu forţa aruncând în el apă ori praf, sau după cum voim să doborâm cu lăncii, câini sau cu praştii fiara ieşită din vizuina întunecoasă, zburlită, cu scăpărări în priviri, spumegând, gata de luptă şi de ucidere, tot aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, am putea înfrânge această patimă, sau am modera-o. Mânia face din mânios o expresie a ruşinii. Sunt multe boli ascunse ca dragostea, invidia, tristeţea şi ura. La unii, aceste afecţiuni n-apar de loc, sau apar mai puţin pentru că ele sunt ţinute înăuntru. Unele poate se topesc în adâncul sufletului înainte de a se arăta privitorilor. O nenorocire rămasă ascunsă este un câştig; mânia însă este un rău în întregime nud şi vizibil, este o imagine care se manifestă fără voia trupului. Ar trebui ca mânioşilor să li se ţină o oglindă în faţă, pentru ca privindu-se să mai lase puţin din lipsa de măsură, având chipul bolii în faţă şi să cedeze înaintea unui acuzator mut.

Imaginea cu oglinda – acuzator mut – este preluată de la Plutarh, lipsa de măsură fusese un laitmotiv în tragedia şi în concepţia filozofică populară greacă, temperarea sau moderarea mâniei era un element de înţelepciune general omenească. Orbirea ochilor inimii şi incapacitatea lor de a deosebi cele ce ne sunt de folos din pricina mâniei, de care face caz Sfântul Ioan Casian, vin probabil tot de la Plutarh. Sfântul Grigorie are comun cu Sfântul Vasile o seamă de materiale, îndeosebi comparaţia mâniei cu fiare şi cu dezlănţuirea unor stihii, la Sfântul Vasile puterea apei, la Sfântul Grigorie acea a focului, apoi felul variat de a se manifesta al acestei patimi, cruzimea ei care poate duce până la ucidere, caracterul ei complet asocial. Descrierea mâniosului este, la cei doi Capadocieni, o interesantă pagină de antropologie şi filozofie morală, dar şi expresia unui remarcabil talent literar.

După Sfântul Vasile, cei înclinaţi spre mânie, care se aprind din orice pretext, strigă, se înfurie ca fiarele, de năpustesc mai fără de ruşine ca animalele otrăvitoare şi nu se opresc înainte ca accesul să fi fost consumat printr-un rău mare şi iremediabil, pentru că mânia se sparge în ei ca o băşică. Nici ascuţişul sabiei, nici focul, nimic din lucrurile ce inspiră teamă nu sunt în stare să reţină sufletul înnebunit de mânie, aşa cum nimic nu e în stare să liniştească pe cei stăpâniţi de demon, de care mânioşii nu se deosebesc cu nimic, nici la înfăţişare, nici în ţinuta sufletului. La cei ca caută răzbunare, sângele le fierbe în inimă şi le clocoteşte ca sub puterea focului; îmbujorându-i faţa, sângele îl arată pe mânios cu alt chip, schimonosindu-i ca o mască pe scenă înfăţişarea obişnuită şi cunoscută de toţi; ochii săi obişnuiţi sunt de nerecunoscut, privirea este rătăcită şi scăpărătoare. Mâniosul îşi ascunde dinţii ca porcii furioşi, are faţa lividă sau injectată cu sânge, volumul corpului se umflă, iar vinele îi plesnesc sub presiunea furtunii interioare. Vocea este aspră şi puternică, vorba este nearticulată şi cade la întâmplare, iar cuvintele nu ies fiecare deosebit, în ordine şi cu înţeles. Când mânia, asemenea flăcării abundente, se aprinde iremediabil contra celor ce-o provoacă, atunci n-ar trebui văzut spectacolul, care nu poate fi redat prin cuvinte şi nici suportat prin faptele ce se produc: mâniile se ridică împotriva celor de un neam şi lovesc în toate părţile trupului, picioarele sunt aruncate fără milă împotriva membrelor principale şi tot ce apare devine armă împotriva nebuniei. Dacă mânioşii întâlnesc alţi mânioşi, adică altă mânie şi aceiaşi nebunie, ei îşi provoacă unii altora suferinţa pe care e firesc s-o îndure cei ce militează sub comanda aceluiaşi demon. Luptătorii aduc ca trofee ale mâniei mutilări de membre şi adeseori, moartea. Adesea, corpul este frânt sub lovituri, iar mânia pierde simţul durerii. Mânioşii n-au timp să simtă cele pe care le îndură, pentru că întreg sufletul este ocupat cu răzbunarea contra celui ce l-a ofensat. Drept concluzie, Sfântul Vasile face această recomandaţie practică: să nu încercaţi a vindeca răul cu rău şi a vă întrece unii pe alţii în provocarea de nenorociri. În luptele mâniei mai nenorocit este învingătorul, pentru că el pleacă cu un surplus de păcat. Să nu întorci răul cu rău şi fii atent ca o dobândă rea să n-o plăteşti cu un rău mai mare. Te-a insultat un mânios? Stăvileşte răul cu tăcerea. Primind în inimă dezlănţuirea mâniosului ca pe un fluviu, imită vânturile, care, printr-o suflare potrivnică, împing înapoi ceea ce li s-a adus. Nu te folosi de învăţător pizmaş şi nu pizmui cea ce urăşti. Nu fii oglinda

71

mâniosului, manifestând în tine chipul aceluia. Se înroşeşte mâniosul? Tu, oare, nu te-ai înroşit? Sunt ochii lui injectaţi cu sânge? Dar ai tăi privesc liniştiţi? Este vocea lui aspră? Dar a ta e dulce? Nici ecoul din deşerturi nu se răsfrânge aşa de precis şi pur spre cel ce vorbeşte, cum se întorc insultele la insultător. Mai mult: se redă acelaşi sunet, iar insulta se reîntoarce asupră-i. Ce-şi reproşau insultătorii unii altora, în vremea Sfântului Vasile? Unul califica pe celălalt că e obscur şi că se trage din părinţi obscuri; cel vizat numea pe celălalt haimana între haimanale. Unul zicea celuilalt ignorant, acesta îl făcea pe respectivul nebun, până li se isprăveau insultele ca săgeţile. După ce şi-au aruncat prin limbă întocmai ca printr-o praştie, ajung la răzbunarea prin fapte.

La această descriere aşa de complexă, din care s-ar putea compune trăsăturile unui erou de dramă, o adăugăm pe cea datorată Sfântului Grigorie Teologul, ceva mai nuanţată şi aplicând mâniosului o analiză psihologică mai amănunţită şi mai profundă. Mâniosul, zice Sfântul Grigorie, are o înfăţişare de cruzime, privirile i-s rătăcite, perii capului zburliţi ca la mistreţi, bărbia umedă, obrajii palizi cu aspect cadaveric: la unii, aceşti obraji sunt roşii, la alţii, plumburii, ca şi cum i-ar fi mânjit un pictor nebun şi plin de răutate. Gâtul este umflat, vinele ridicate, respiraţia înteţită sacadează cuvintele, suflul este turbat, zbuciumul schimonositor, nările dilatate respirând numai insultă, mâinile lovindu-se, picioarele sărind cu îndoituri şi întortocheri, apoi râsul, sudoarea şi chinurile lui provocate de demon; în fine, aplecări cu capul în sus şi în jos fără raţiune, gura umflată şi zgomotoasă ca o arie, mâna lovită de degete semnalând ameninţarea. Ce urmează este aproape indescriptibil: insulte, loviri, degradări, sperjururi, împroşcări de salivă bogate din gura clocotindă, asemenea mării când acoperă cu spumă stâncile de care se loveşte. Când spune ticăloşii, când le ia pe acestea ca punct de plecare pentru altele, când e strâmtorat de cineva, când nu mai ştie nimic. Nu suportă liniştea celor de faţă, ci caută să târască totul în tumultul lui. Cere tunete, se face purtător de trăsnete şi se mânie pe cerul însuşi fiindcă stă pe loc. În timp ce comite o ticăloşie, îşi alimentează mintea cu alta. Este mândru că face ce vrea. Ucide, persecută, pârjoleşte. Cu ce scop? Iată ce orb şi zadarnic lucru este fierberea mâniei. O stârpitură umană califică drept sclav pe o frumuseţe de om, drept infam pe cineva ilustru. Nu ştiu dacă asemenea fapte sunt vrednice de plâns sau de râs. Mânia întrebuinţează orice arme, chiar dacă acestea nu-s de faţă. Mânia este ca o maimuţă, ea ajunge un Typheus. Mâniosul întoarce mâna, întinde degetele, caut o colină şi chiar culmea Etnei spre a arunca acolo, de la distanţă, cu puterea mâinii şi lancea şi mormântul duşmanului. Ce foc, sau ce grindină va reţine insulta? Când mânia va epuiza praştiile de cuvinte, atunci mâinile intră în acţiune de luptă şi violenţă. Acestea-s fapte de demon şi mai mult decât ruină. Iar ruina este lotul celor agitaţi, duşi de muncirea duhului necurat.

Mânia şi acţiunea ei constituie o înstrăinare de Dumnezeu, care este blândeţe şi dulceaţă. Nu este bine să batjocorim chipul lui Dumnezeu, înlocuindu-l cu o înfăţişare necunoscută. Nici nebunia şi nici bolile trupului nu ne aduc aşa de mari nenorociri şi este vrednică de milă, căci ea vine pe neaşteptate şi constituie o catastrofă. Beţia este un rău ce se întâmplă oamenilor care-l voiesc şi care-i cunosc cauza, dar se lasă convinşi; în cazul beţiei, culmea viciului este râsul, căruia un somn îi pune capăt; mânia, în schimb, este un rău care le depăşeşte pe toate celelalte.

Mânia, zice Sfântul Vasile, face limba fără frâu, iar gura fără pază. Mâini nestăpânite, insulte, învinuiri, calomnii, lovituri, pe care nu le-ar putea enumera cineva, sunt produse ale furiei şi mâniei. Prin mânie se ascute sabia, prin ea se comite uciderea omului de către mână omenească, prin ea fraţii se ignoră unii pe alţii, părinţii şi copiii uită de legile firii. Mânioşii se ignoră în primul rând pe ei înşişi, apoi pe toţi ceilalţi apropiaţi şi prieteni. Aşa cum torentele care curg spre prăpăstii duc cu ele tot ce întâlnesc în cale, tot aşa şi pornirile violente şi nestăpânite ale mânioşilor mătură totul în drumul lor. În faţa celor mânioşi nu se bucură de respect nici cărunteţea, nici virtutea vieţii, nici legătura de rudenie, nici binefacerile primite mai înainte, nici cele vrednice de cinste. Mânia este o nebunie de scurtă durată; din cauza pornirii de răzbunare, mânioşii îşi neglijează propriile lor interese. Exasperaţi ca de streche de amintirea celor ce le-au făcut rău, fierbând şi izbucnind de furie, ei nu se opresc înainte de a fi făcut rău celui care i-a iritat, sau de a primi răul ei înşişi, după

72

cum se întâmplă, căci adesea, lucrurile care izbucnesc cu violenţă suferă ele însele mai mult decât celelalte, pentru că se sfarmă de cele ce le stau în cale.

Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ştiau că patimile puteau şi trebuiau să fie corectate, iar eliminarea alterării chipului lui Dumnezeu din om prin aceste patimi trebuia să se realizeze graţie unui sever proces de educaţie, care, urmărind diortosirea tuturor devierilor în fiinţa umană, putea folosi mânia, în sensul de judecător şi pedagog onest.

În cazul acesta, mânia nu răsare din răutate şi nu se manifestă turbulent. Asemenea ostaşului care-şi depune armele la comandant, mânia se oferă gata să ajute la realizarea învăţăturii şi se face aliatul raţiunii împotriva păcatului. Ea este nervul sufletului, căruia îi dă putere pentru direcţia faptelor bune. Dacă nu te mânii împotriva diavolului, nu este cu putinţă să-l urăşti cât trebuie. Se cuvine să avem o râvnă egală atât în dragoste de virtute, cât şi în ura faţă de păcat. Dacă, aşa cum câinele urmează pe păstor, mânia urmează raţiunii, atunci ea este docilă în mâna celor ce dau ajutor, răspunde uşor la apelul raţiunii, se înfurie la apariţia unei voci sau a unui chip străin deşi acestea par a-şi ofere serviciile; în schimb, ea se teme, când aude glasul intimului sau prietenului, adică al raţiunii. Mânia este colaboratoarea de prim rang pentru partea raţională a sufletului. Nu se poate întinde curse, ca, de exemplu, aceea a unei plăceri insidioase cuiva în care mânia joacă un astfel de rol. Deci mânia este folositoare dacă ştim s-o temperăm. Este înţelept cel ce-şi conduce bine mânia, pe când cel ce şi-o ascute spre paguba oamenilor, este un viclean şi un rău făcător.

Sfântul Ambrozie recomandă mânia contra greşelii care provoacă indignarea; a înlătura mânia în asemenea caz, înseamnă nu virtute, ci încetineală, slăbiciune, indulgenţă, dar cel ce adaugă imediat mânia este mai tare chiar decât cuceritorul unei cetăţi. Deşi în principiu adversar al mâniei, Sfântul Ioan Gură de Aur o consideră, uneori, ca necesară pentru raţiuni de utilitate: prin ea se îndreaptă nedreptatea, neglijenţa şi toate nepăsările. Diadoh al Foticeii consideră că o mânie dreaptă este utilă sufletului, îl virilizează dacă este folosită cu calm contra nelegiuiţilor şi păcătoşilor. Mânia temperată este mai bună decât lipsa de mânie, căci prima a fost dată chiar de Creator firii noastre şi este utilă mai ales contra armatei demoniace.

Dacă mânia este practicată când şi cum trebuie, ea creează bravura, răbdarea şi cumpătarea; dacă este practicată împotriva dreptei judecăţi, ea ajunge la nebunie. În Psalmi 4,4 se spune: “Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi”, în acelaşi sens Domnul ameninţă cu judecata pe cel ce se mânie în zadar pe fratele său. Deci Hristos nu interzice folosirea mâniei la nevoie, ca medicament. Principiul fusese deja practicat în Vechiul Testament prin Moise împotriva idolatriei, prin Finees împotriva desfrâului, prin proorocul Ilie împotriva preoţilor lui Baal. Mânia aceasta soldată cu ucidere în Legea Veche nu mai este îngăduită de Mântuitorul în Legea Nouă, decât împotriva ucigaşului de oameni, tatăl minciunii şi făcătorul păcatului. Pe fratele nostru mânios să-l compătimim, dacă nu-l putem îndrepta, pentru că dacă rămâne în păcat va fi dat focului veşnic împreună cu diavolul.

Patima mâniei nu este obiectul unei ştiinţe exacte, cu profil ştiinţific precis şi cu o terapeutică fără greş, care să aducă o vindecare certă tratamentul ei este încă empiric şi variază după situaţii şi complexe temperamentale. Se poate spune că mânia fiecăruia dintre noi îşi are tratamentul propriu. Sunt, totuşi, unele recomandări generale rezultate din experienţa milenară a vieţii omeneşti şi care, fără a garanta vreun succes sigur, pot fi reţinute ca utile: stăpânirea de sine, smerenia, răbdarea, dreapta judecată, înţelepciunea, educaţia, adevărul, exemplele, urmarea Domnului. Să trecem în revistă unele din aceste recomandări.

Stăpânirea de sine este un puternic antidot împotriva mâniei. Reacţia la mânie prin tăcere sau printr-o glumă dezarmează pe cel pornit pe harţă. Râsul, zice Sfântul Grigorie, este cea mai puternică armă în luptă cu mânia.

Practicarea smereniei ar paraliza mânia între creştini. Sfântul Vasile relevă: te-a insultat cineva? Tu binecuvintează! Te-a lovit cineva? Tu rabdă! Te dispreţuieşte şi te socoteşte cineva de nimic? Tu reflectează că eşti făcut din pământ şi că în pământ te vei întoarce. Arătându-te invulnerabil

73

insultelor, îi faci duşmanului imposibilă răzbunarea. Făcând din mânia altuia prilej de filozofie personală, îţi pregăteşti marea cunună a răbdării. Diverselor insulte care-ţi sunt adresate răspunde-le cu tăcere. Când, la rândul tău, te ispiteşte pofta de a insulta, gândeşte-te că eşti pus la încercare, anume dacă cu ajutorul răbdării treci de partea lui Dumnezeu sau treci cu mânia la adversar. Dă judecăţii tale timpul de a alege partea cea mai bună. Ce este mai dureros pentru un duşman decât să vadă pe adversarul său neatins de insulte? Să nu-ţi lepezi dreapta judecată şi să nu dai acces insultărilor. După cum cel ce loveşte pe cineva insensibil se pedepseşte pe sine, fiindcă nici pe duşman nu se răzbună şi nici mânia n-o consumă, tot astfel, cel ce insultă pe cineva insensibil la pedepse, nu poate găsi mângâiere patimii sale. Dimpotrivă, se chinuieşte. El apare insultător, iar tu mărinimos; el este mânios şi dificil, iar tu răbdător şi blând.

Exercitarea severă a dreptei judecăţi de care am pomenit, sau a înţelepciunii, este profilaxia mâniei, cât şi temperare a patimii dacă aceasta s-a produs deja. Dreapta judecată era şi este la toate popoarele un zid de netrecut împotriva acestei patimi. David zice: “Pus-am gurii mele pază, cât a stat păcătosul împotriva mea. Amuţit-am şi m-am smerit şi nici de bine n-am grăit şi durerea mea s-a înnoit” (Psalmi 38,2-3). Plutarh reproduce povaţa poetesei Sapho: “Când pieptul ţi-e sfâşiat de mânie, să-ţi ţii limba tăcută. Când Socrate simţea că se mânie, îşi îndulcea glasul, începea să surâdă şi privea blajin, nelăsându-se biruit de patimă. El lua o direcţie opusă ei. Mânia se vindecă printr-o cură, prin sălăşluirea raţiunii în suflet, căci raţiunea este asemenea alimentelor sănătoase, care aduc sănătatea în fiinţa omului. Judecata trebuie să se opună mâniei şi s-o strângă în chingi. Cine se opune de două, trei ori mâniei, reuşeşte prin a o învinge. Mânia, zice Sfântul Ambrozie, trebuie prevenită prin înscăunarea raţiunii sau a judecăţii la conducerea sufletului, ale cărui elemente ea le pune în ordine. Jugul şi frânele raţiunii temperează mânia, durerea, teama de moarte şi lovitura neprevăzută. Mai adânc ca sfântul Ambrozie, Sfântul Grigorie Teologul recomandă: când ceea ce-ţi arde mintea scoate fum, înainte de a se aprinde focul şi de a se face flacără, când îţi dai seama de tulburarea duhului, împleteşte-te imediat cu Dumnezeu, gândeşte-te la El ca la călăuza ta, ia-L de martor la lucrurile care te frământă şi înfrânează pornirea mâniei prin ruşine şi teamă, cât timp boala este încă tratabilă. Dumnezeu este văzut aici ca Raţiunea supremă cu care trebuie să ne împletim, adică să ne ajutăm înainte de a lăsa mânia să scoată flăcări. Mânia trebuie deci înfrântă de la început, când încă eşti stăpân pe raţiune. Este mai uşor de înăbuşit patima de la început decât mai târziu, când te-a cuprins de-a binelea. Mânia nu încetează de a se aprinde continuu pe sine însăşi şi de a răsturna judecata care conduce pe om.

Experienţa milenară a inspirat Antichităţii păgâne şi creştine ideea unei educaţii în vederea vindecării mâniei, educaţie al cărui pilon este stăpânirea de sine, deja menţionată, inclusiv un număr de elemente pe care le va dezvolta mai ales filozofia creştină. Stăpânirea de sine trebuie să aibă mii de ochi, ca Argus din legendă, şi o putere fulgerătoare de pătrundere şi de adâncime. Plutarh reflectează în această privinţă: “Să nu dai prilej mâniei să se ivească nici măcar în glumă, căci preschimbă amabilitatea în ură, nici când vorbeşti în public, căci transformă pasiunea pentru discuţie în ceartă, nici când judeci, căci dă autorităţii înfăţişarea aparentă de aroganţă, nici când instruieşti pe cineva, căci produce descurajare şi ura de carte, nici când eşti în stare prosperă căci sporeşti pizma împotriva ta, nici când eşti în nenorocire, căci ea, mânia, când eşti ursuz şi te cerţi cu tovarăşii tăi de suferinţă, îţi înstrăinează mila lor. Acest mini-decalog cu caracter preponderent social continuă să aibă şi azi o valoare incontestabilă şi constituie un avertisment continuu împotriva lipsei noastre de stăpânire: căci suntem în stare să domesticim fiare sălbatice, ca pui de leu sau de lup, dar asmuţim mânia împotriva copiilor, a prietenilor şi a cunoscuţilor, împodobind această patimă cu gingaşul nume de ură a viciului.

Sfinţii Părinţi sunt mai analitici şi mai precişi. Cum putem înlătura mânia – se întreabă Sfântul Vasile. Printr-o educaţie în smerenie deja menţionat-o şi pe care Domnul a şi poruncit-o şi a şi practicat-o, zicând: “Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor” (Marcu 9,35). Educaţia în smerenie, opusă educaţiei moi şi indulgente, nu lasă câmp deschis orgoliului amorului propriu, bunei păreri de sine, lipirii de bunurile temporale, lăcomiei,

74

temerii de a suferi şi de a fi dispreţuit pe care le combate prin virtuţile opuse. Dacă, zice Sfântul Vasile, te-ai obişnuit cu ideea că eşti cel din urmă dintre toţi, după porunca Domnului, de ce să te indignezi că ai fost insultat? Când te ofensează un copil, faci din insulta lui un temei de râs. Când un nebun proferă cuvinte de necinstire, îl socoţi mai degrabă vrednic de milă decât de ură. Rolul cuvântului e decisiv în declanşarea şi aprinderea mâniei. Dacă, în ce priveşte fondul psihologic al mâniei, Sfântul Vasile are dreptate când afirmă că nu cuvintele proferate de cineva provoacă durerea ci orgoliu nostru faţă de insultător şi părerea pe care şi-o face fiecare despre sine, în cazurile reale de mânie aprinsă la maximum, patima aceasta provoacă lovitura, iar lovitura provoacă răul din care vine moartea, conchide Sfântul Grigorie Teologul. Mânia este tatăl omorului crud. Nemânierea e lucru de laudă. Răsplata acestui lucru este evitarea primejdiei, iar răsplata acesteia e partea unui pământ moştenit cinstit, după cuvântul lui Hristos. Evident, educaţia cuvântului, a cuvântului cuviincios, smerit, măsurat, este continuu actuală; Sfinţii Părinţi merg până la impunerea tăcerii: limba să tacă, gândurile să tacă, recomandă stăruitor Sfinţii Părinţi capadocieni şi Sfântul Ioan Scărarul; dar fondul sufletesc e acela care decide dacă mânia poate apărea sau nu, mai precis conştiinţa evanghelică a duhului, blândeţea şi bunătatea chenotică a inimii. Domnul, Cel ce poartă toate cu cuvântul puterii Sale (Evrei 1,3), n-a deschis pământul spre a înghiţi e nelegiuitul care L-a lovit, ci îl sfătuieşte şi-l învaţă: “Dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce mă loveşti”. Sfântul Grigorie Teologul observă că dacă oamenilor Legii Vechi li se dăduse porunca “Să nu ucizi”, creştinilor li se porunceşte: “Să nu te mânii, nici să loveşti, nici să comiţi omor!” Cine opreşte mânia, nu îngăduie nici lovitura nici omorul. Cine înlătură sămânţa, împiedică apariţia spicului. Oprirea privirii pofticioase înseamnă stârpirea adulterului, interdicţia jurământului înseamnă remediul contra sperjurului, înăbuşirea mâniei este măsură de siguranţă contra omorului.

Rugăciunea este un antidot împotriva mâniei. Cine se poate ruga cald şi cu toată dăruirea, acela strâmtează drumul mâniei, căci rugăciunea dăltuieşte calea de diamant a bunătăţii, blândeţii şi înţelegerii. Pe deasupra prin ea putem cere harul biruinţei asupra mâniei, biruinţă care se realizează graţie educaţiei continue a inimii care cere, dă, mulţumeşte şi se contopeşte cu cel căruia i se adresează. Să ne rugăm fără mânie, după porunca Apostolului şi fără a ţine minte răul. Doctorul sufletelor “ne porunceşte ca nu numai când suntem noi mâhniţi asupra fratelui să lăsăm darul şi să ne împăcăm, ci şi el s-a mâniat asupra noastră pe drept sau pe nedrept”, relevă Sfântul Ioan Cassian.

Un element de importanţă covârşitoare în educaţia pentru nemânierea spiritului este insistenţa pe lângă aceasta de a cunoaşte şi a accepta cu calm adevărul, oricare ar fi acesta. Deprinderea primirii adevărului se face din copilărie prin exerciţiu şi prin instruire şi mai ales printr-un apel constant la realitate, la pildele vieţii reale, aşa cum se desprind ele din istorie şi soteriologie, sau din ambele simultan.

Pilda şi modelul desăvârşit de nemâniere îl oferă Domnul Iisus Hristos prin patimile şi învăţătura Sa. Deşi Dumnezeu şi stăpân al cerului. El s-a lăsat dus la junghiere ca un miel fără de glas. Câte scuipări şi lovituri n-a îndurat El! Deşi cu urechea tăiată, Malhus a recunoscut bunătatea Domnului. Sub torturi, Hristos n-a strigat şi nu s-a certat. Pe tâlharul plin de răutate nu l-a zdrobit. Nu încape comparaţie între suferinţele Domnului şi cele ale noastre, dacă se ţine seama de rangul celui care suferă. Iată, de exemplu, dacă cineva crede că te insultă numindu-te sărac, adu-ţi aminte că Domnul bogat fiind, s-a făcut sărac pentru noi; sau dacă te califică de prost şi neînvăţat, adu-ţi aminte de insultele cu care duşmanii batjocoreau adevărata Înţelepciune.: “Eşti samarinean şi ai demon”. Dacă te mânii, confirmi insulta, dacă nu te mânii, ruşinezi pe insultător. Ai fost pălmuit? Şi Domnul a fost pălmuit. Eşti scuipat? Şi Domnul a fost scuipat şi “nu şi-a întors faţa Sa de ruşinea scuipatului”. Eşti calomniat? Şi El a fost calomniat? Şi El a fost calomniat, deşi era Judecător. Ţi-au sfâşiat haina? Şi pe Domnul L-au dezbrăcat şi şi-au împărţit hainele Lui între ei. Nu eşti încă osândit, nu eşti încă răstignit.

Acest tablou, în aparenţă inacceptabil pentru mentalitatea modernă, dezvoltă o puternică dialectică evanghelică a drumului spre mântuire. Sfântul Grigorie Teologul orchestrează această dialectică împingând-o un pas mai departe: Te blestemă cineva? Roagă-te pentru el! Te ameninţă

75

cineva că-ţi va face rău? Ameninţă la rându-ţi că vei îndura! Comite cineva o crimă. Fapta ta să fie o binefacere! În felul acesta vei avea două foloase: vei fi un foarte bun păzitor al Legii şi vei îmblânzi pe celălalt cu blândeţea ta, făcându-ţi din duşman ucenic. Unii obiectează că natura este cea care a sădit mânia în noi. Dar, replică Sfântul Grigorie, tot natura a sădit în noi şi stăpânirea mâniei. Dumnezeu şi natura ne-au dat raţiunea, ochii, mâinile şi mersul picioarelor cu scopul de a ne folosi de ele exclusiv în bine. Este ceea ce a realizat Domnul Iisus Hristos, modelul şi ajutorul nostru.

Înainte şi după Mântuitorul, au fost bărbaţi fericiţi care şi-au temperat pornirea mâniei printr-o mare biruinţă asupra lor înşişi. Moise, Aaron deşi au adus asupra Egiptului atâtea plăgi, totuşi ei s-au comportat blând faţă de cutezanţa lui Faraon. Marele David a răbdat cu blândeţe insultele lui Şimei, nu s-a supărat pe acesta, ci s-a smerit, ca şi când insulta ce i se aducea era îndreptăţită. Sfântul Vasile cel Mare trage două concluzii din această împrejurare: Să nu te socoţi vrednic de mărire şi să nu consideri pe nimeni inferior şi e sub raportul demnităţii; astfel, nu ni se va stârni mânia când vom fi loviţi de ofense. Dacă nu te simţi muşcat de insultă, eşti invulnerabil. Dacă, totuşi, sufletul îţi este afectat, ţine mâhnirea în tine. “S-a tulburat inima în mine”, zice acelaşi prooroc David. Prin sunetele sale de chitară David l-a slobozit pe Saul de duhul rău şi l-a cruţat pe rege când acesta i-a căzut în mână. Paricidului şi uzurpatorului odios care era propriul său fiu Abesalom, David i-a arătat totuşi o nesfârşită dragoste, când acest fiu a fost ucis. Natura copleşeşte crimele, pentru că-şi ia ca aliat blândeţea sufletului. Proorocul Samuil a îndurat ofensa adusă de Saul, atunci când acesta i-a sfâşiat haina şi la cerere, l-a iertat. Apostolul Petru a suportat cu generozitate şi curaj libertatea de limbaj a Sfântului Pavel într-o cetate ca Ierusalimul cu atâţia elogiatori ai învăţăturii sale. Ce mai zicem de frumuseţea sufletului sfântului Ştefan, primiţia martirilor şi a jertfelor, care, în timp ce era lapidat, de sub pietre i se auzea glasul cerând de la Dumnezeu iertare pentru ucigaşii săi, ca pentru binefăcători.

Deşi nu ireproşabil alese, întrucât, cu excepţia Mântuitorului şi a Sfântului Ştefan, fiecare din celelalte personaje citate săvârşiseră cândva şi acte de mânie, aceste exemple de nemâniere erau cazuri precise luate din istoria poporului ales şi a primelor decenii ale creştinismului, personaje cu autoritate şi a căror nemâniere sau blândeţe în momentele semnalate din viaţa lor dăduseră o turnură nouă mersului istoriei sau cel puţin anumitor perioade ale acesteia. Dacă David s-ar fi mâniat pe fiul său Abesalom şi ar fi dat el poruncă să fie ucis, sau dacă l-ar fi ucis pe Saul când ar fi putut s-o facă, regele ar fi lăsat în istorie amintirea unui ucigaş de meserie, nu a unui conducător de popor, iar dulceaţa psalmilor lui ar fi fost de mult spulberată de vântul uitării. Dacă Iisus Hristos s-ar fi mâniat pe ucigaşii Lui şi nu i-ar fi iertat, mântuirea noastră ar fi compromisă, ca lipsită de baza ei adevărată, nesfârşita iubire a lui Dumnezeu pentru oameni, iar trupul Său răstignit pe cruce ar fi fost aruncat în groapa comună ca al unui tâlhar. Dacă Apostolul Petru n-ar fi dat ascultare Apostolului Pavel, mesajul evanghelic s-ar fi stins ca un fum în limitele precare ale unei secte iudaice.

La exemplele din sfera iudeo-creştină, Sfântul Grigorie Teologul adaugă câteva exemple din cultura elenică, din care, după părerea sa, creştinii puteau culege lucruri bune şi folositoare. A întrece considerabil pe păgâni în cultură nu e ceva de prea mare laudă pentru noi creştinii, dar a fi cu mult întrecut de ei, ce ruşine! Sfântul Grigorie este convins cu toată Antichitatea că problemele de ordin etic, ca tratamentul patimilor, suişul desăvârşirii, etc., fac parte integrantă din cultură. Exemplele de nemâniere sau de comportare înţeleaptă fac parte firească din aria culturii. Sfântul Grigorie citează câteva asemenea exemple dintre filozofi, comandanţi de oşti şi oameni de stat. Filozoful din Stagira – Aristotel, era gata să lovească pe cineva pe care-l surprinsese asupra unei fapte ticăloase; când însă şi-a dat seama că fusese cuprins de mânie, se opri şi se luptă cu propria-i patimă ca şi cu un duşman. Întârziind puţin îşi zise: “Ţi s-a întâmplat ceva nou; aveai ca stăpân mânia, dacă nu m-aş fi mâniat, aş fi plecat biruitor. Acum, însă, ar fi ruşinos ca eu, un rău să lovesc pe un alt rău şi să fac pe învingătorul asupra unui sclav, eu care sunt un învins al mâniei” . Se povestea apoi că în timp ce Alexandru cel Mare asedia un oraş grecesc şi chibzuia ce să facă, Parmenion îi spuse că, dacă ar fi el în locul împăratului, n-ar cruţa acel oraş. La care Alexandru

76

răspunse că “nici el nu l-ar cruţa dacă ar fi Parmenion. Principiul tău este cruzimea, pe când al meu este blândeţea şi grija de a feri oraşul de primejdii”.

Cineva din drojdia societăţii insulta pe marele Pericle, aruncându-i în faţă numeroase şi ticăloase reproşuri. Aceasta dură până seara. Pericle suportă în linişte insulta ca pe o onoare. În cele din urmă, el dispuse ca insultătorul care pleca spre casă să fie dus în cortegiu de făclii şi astfel stinse mânia aceluia. Unui insultător care la numeroasele ofense adăugă şi ameninţarea: “Să mor, dacă n-am să te ucid, mizerabilule, de-o să am ocazia!”, i se răspunse cu aceste cuvinte de o înaltă omenie: “Să mor şi eu dacă n-o să mi te fac prieten”. Un dregător sus pus, care nu putea suporta onorurile excepţionale al căror obiect era Sfântul Grigorie, întărâta pe Împăratul Teodosie contra acestuia din urmă. Teodosie, care era un împărat evlavios, spuse, printre altele, şi vorba aceasta: “Ce este mai blând ca o albină? Şi, totuşi, ea nu cruţă pe cei ce-i dijmuiesc agoniseala”. Personajul în chestiune a replicat: “Cum, prea bunule, nu ştii că acul nu oferă albinei nici o siguranţă? Ea înţeapă dar moare îndată!”. Citarea acestor exemple arată preţuirea de care se bucurau ele în ochii Sfântului Grigorie Teologul, precum şi valoarea în sine a înfrânării mâniei, chiar dacă unele dintre personajele citate (Alexandru cel Mare şi Teodosie) erau cunoscute şi prin scene teribile de izbucnire a acestei patimi. Este, în aceste pilde, un început de acceptare a despătimirii în lumea precreştină şi necreştină, despătimire privită cu admiraţie mai ales de etica elenică individuală şi socială.

Sfântul Ioan Gură de Aur declară că “beţia mâniei este mai grea decât cea a vinului… Mergi la adânc, scoate pe cei înecaţi în mânie, sfărâmă teatrul diavolului”.

Noţiunea de mânie are, în literatura patristică, ca aproape în toate literaturile şi culturile lumii, un sens variat, ea putând însemna:

1. O izbucnire a furiei sau iuţimii, dintr-o pricină momentană.2. O stare sufletească de supărare sau duşmănie mai îndelungată, gata să erupă la prima atingere.3. Severitate sau exigenţă în realizarea unor sarcini, sens pe care Sfântul Ioan Gură de Aur îl dă

uneori mâniei.4. Diverse stări de nemulţumire provocate de o dispoziţie trecătoare sau constantă.5. Mania negaţiei printr-o atitudine iraţională sau pararaţională.6. Explozie violentă a urii şi a pizmei.7. După Plutarh, mânia este un extras al tuturor patimilor, fiind distilată din mâhnire, plăcere şi

aroganţă; are în ea bucuria de a face rău, pe care o întâlnim la invidioşi, însă este mai rea decât invidia, pentru că în timp ce aceasta din urmă suferă ea însăşi, mânia face pe alţii să sufere.

Această varietate de sensuri şi polivalenţa practică a mâniei fac ca ea să fie o summa sau un extras al tuturor patimilor, întrucât acţiunea ei duce la moarte, dacă nu este corectată sau neutralizată pe parcurs. De obicei însă mânia se alimentează progresiv cu tot ce întâlneşte în cale, devine un uragan, sau o ciumă, după cuvântul lui Evagrie Ponticul. Ea este înteţită nu numai de cuvântul sau fapta interlocutorului, ci şi de ţinerea de minte a răului, care poate lucra în tăcere, fără cuvânt, zice Sfântul Ioan Cassian. Sensurile pozitive ale mâniei ponderate ca: progresul, îndreptarea, disciplina, temerea etc., sunt totdeauna primejduite de posibilitatea de umflare sau de înveninare a mâniei. De aceea este bine să nu stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Căci duhul mâniei întunecându-ne mintea nu se va mai afla între noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici tăria sfatului drept, nici cârma dreptăţii.

Cultura şi filozofia profană, îndeosebi cea stoică, sunt în general mai severe faţă de mânie decât unii autorul din literatura patristică. Aceasta pentru că filozofia stoică avea ca etalon natura şi raţiunea a căror logică nu permite altă alternativă între mânie şi înţelepciune. Raţiunea nu îngăduie abaterea de la linia ei, ca în ştiinţele exacte, pentru că şi mânia după aceiaşi logică implacabilă duce la dezastru, haos şi moarte. Corespondenţii stoicilor în atitudinea de condamnare irevocabilă a mâniei, în spaţiul creştin, sunt, mai ales Părinţii pustiului. Argumentul lor, în afara raţiunii pe care-l

77

au comun cu stoicii, este că mânia e ca o încununare supremă a celorlalte patimi pe care le potenţează la maximum, ea constituie un păcat capital şi compromite mântuirea, ca instrument al diavolului. Mânia este un diavol, sau un duh al diavolului. Pentru Sfinţii Părinţi, mânia este un instrument, un venin, un întuneric al morţii în cadrul dramei mântuirii, pe care a adus-o Hristos. Ea numai destramă, haotizează şi ucide bucuria, echilibrul şi viaţa, aşa cum Cain a ucis pe Abel.

Apelul pe care Sfinţii Părinţi îl fac continuu la raţiune şi judecată nu e o simplă repetare a apelului filozofiei la aceeaşi raţiune, în cazuri similare. Acest apel se adresează şi Logosului-Raţiunii-Cuvîntului Hristos, care este Creatorul logosului spermatikos şi al tuturor raţiunilor umane, ordonatorul şi armonizatorul elementelor şi legilor cosmice conducătorul dialecticei stihiilor pe care mânia, asemenea discordiei de care vorbeşte Empedocle, ţine să le destrame. Această raţiune, care e chipul lui Dumnezeu în om, această putere hristică lucrează spre a îmblânzi prin smerenie, răbdare, blândeţe şi dragoste, elemente în cea mai mare parte străine de raţiunea filozofică, dar esenţiale noţiunii de cuvânt mântuitor în creştinism. Stoicismul se baza pe implacabilele legi şi consecinţe ale raţiunii care – în domeniul etic – putea duce şi adesea lucrau la sinucidere, în timp ce etica evanghelică şi patristică încerca să realizeze persoana blândă, nemânioasă, după modelul real al Cuvântului întrupat, care, pe cruce fiind răstignit, nu s-a mâniat împotriva chinuitorilor, ci s-a rugat Tatălui zicând: “Iartă-le lor, Părinte, că nu ştiu ce fac”.

Mânia nu numai că rupe legăturile dintre oameni şi face să piardă respectul reciproc, dar cuvintele urâte folosite de mânie impun chiar evitarea celor ce le pronunţă. Pe cel ce vorbeşte urât, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, toţi îl ocolesc ca pe un rău mirositor, care se hrăneşte cu relele altora ca lipitoarea cu sângele şi ca gândacii necrofori cu murdăria. Nu vorbi rău ca să nu te întinezi şi nu împreuna noroiul cu lutul, ci împleteşte cununi de trandafiri, de viorele şi de alte flori. Fă ca albinele, construieşte faguri şi fii blând cu toţi.

78

Akedia

Pentru Evagrie – iar aceasta este un adevăr elementar pe care avem tendinţa să-l lăsăm deoparte – , patimile care oprimă umanitatea sunt dintotdeauna şi pretutindeni aceleaşi, doar manifestările lor complete variază potrivit cu împrejurările vieţii oamenilor. Akedia însă este tocmai unul dintre păcatele sau patimile capitale:

Cu cei din lume demonii se luptă mai mult prin lucruri, cu monahii însă mai cu seamă prin gânduri, fiindcă ei sunt lipsiţi de lucruri din pricina singurătăţii.

Cu anahoreţii se luptă demonii goi; dar împotriva celor care practică virtutea în mănăstiri şi comunităţi ei întrarmează pe cei mai nepăsători dintre fraţi.

Evagrie este, aşadar de părere că adversarii omului, patimile (şi akedia este una dintre ele, şi încă una din cele mai redutabile) şi demonii care le dezlănţuie, sunt peste tot aceiaşi. Variază doar intensitatea luptei şi mijloacele concrete de care se folosesc demonii. Mirenii care vieţuiesc în lume sunt ispitiţi mai cu seamă de lucrurile materiale concrete, patimile lor sunt aici mai “întrupate”. Cei ce vieţuiesc împreună în comunităţi, adeseori într-un spaţiu îngust, {e(izbesc cel mai adeseori de slăbiciunile mai mici sau mai mari ale acelora dintre confraţii lor ce nu reuşesc să se menţină la înălţimea vocaţiei; Părinţii vorbesc adeseori despre aceste “scandaluri” care sunt trăsătura cea mai caracteristică vieţii chinoviale sau de obşte, şi care, după părerea unora, ar face-o chiar mai puţin recomandabilă celor slabi. Anahoreţii, în fine, pustnicii în sensul strict al cuvântului, care au renunţat atât la lucruri cât şi la contactele frecvente cu oamenii, înfruntă demonii “goi”, sub forma gândurilor. Acestea din urmă sunt toate imaginile şi amintirile lucrurilor şi relaţiilor umane ce s-au impregnat în mintea noastră în chip neşters şi care se ivesc cu forţă chiar atunci când de fapt cauza lor a încetat să mai existe. Aceste gânduri sunt patimile în stare pură, detaşate de cauza lor nemijlocită, concretă, care adeseori le maschează adevărata natură. Aici demonul se manifestă fără deghizare, “gol”. Şi, aşa cum Evagrie precizează extrem de adecvat, această luptă corp la corp e de departe mult mai aspră, întrucât nici un om nu poate fi atât de rău ca un demon.

Akedia este într-un fel punctul de joncţiune al tuturor patimilor, rezultanta lor finală, şi nu întâmplător spune Evagrie despre demonul akediei că este cel mai apăsător dintre toţi. Citind descrierile pe care le face monahul pontic diverselor sale manifestări, ne dăm repede seama că de fapt ne-am întâlnit deja adeseori cu acest demon, fără ca în majoritatea cazurilor să fim conştienţi de acest lucru. Dacă viaţa în lume (sau chiar în comunitate) ascunde caracterul universal al unui rău, faptul este valabil mai cu seamă în acest caz.

Dacă mulţi creştini ce vieţuiesc în lume n-au conştiinţa acestui fapt nu e deloc uimitor; dar că mulţi dintre monahi şi clerici, care ar trebui totuşi să ştie ce este aceasta, stăruie în aceeaşi iluzie, iată un lucru mult mai grav.

Cine nu vrea să-şi dea seama de aceasta, ci e de părere că e totuşi destoinic lucrător în via Domnului, acela e expus primejdiei de a ignora adevărata natură a dificultăţilor cu care se va întâlni în mod inevitabil. El se va mira de multa neghină, de spinii şi pălămida, pe care îi aduce via sa în loc de struguri şi nu înţelege că un duşman le-a semănat în ea cu mijloace subtile. Acestea nu sunt accidente neprevăzute, ci parte integrantă a vieţii în pustie.

79

În mod paradoxal, această inconsistenţă o găsim nu numai la creştinii ce vieţuiesc în lume, şi cărora lipsa de transparenţă a lucrurilor materiale le deformează adeseori privirea, ci chiar şi la monahi şi clerici, care ar trebui însă să o ştie mai bine. Aşa cum vom vedea în continuare, akedia este doar un exemplu deosebit de izbitor. De unde această ignoranţă a regulilor celor mai elementare ale luptei duhovniceşti? Oare nu pentru că nici monahii sau clericii nu mai ies în mod conştient împreună cu Hristos în pustia nemilos expusă şi preferă să rămână în lumea lipsită de transparenţă?

Cum percepe însă omul răul (în sens impersonal) şi pe cel rău (ca putere personală)? Aşa cum arată alternanţa permanentă dintre gând (ca vehicul al patimilor), patimă (deprindere, habitudine) şi demon (agent extra-uman al acestor gânduri sau al acestor patimi), şi în sfera umană răul există numai la modul parazitar. El înstrăinează personalitatea omului, care, în măsura în care se percepe pe sine însăşi ca persoană, percepe şi demonul la modul personal. În afara spaţiului uman însă, răul este perceput mai cu seamă cu “forţă”, “putere” anonimă, întrucât aici el înstrăinează personalitatea omului, care, în măsura în care se percepe pe sine însăşi ca persoană, percepe şi demonul la modul personal. În afara spaţiului uman însă, răul este perceput mai cu seamă ca forţă, putere anonimă, întrucât aici el înstrăinează puterile şi forţele creaţiei.

Mult mai serioasă este incapacitatea în continuă creştere – şi nepercepută ca atare – de a ne sesiza caracterul personal al propriei noastre existenţe. Într-adevăr, suntem martorii unui profund proces de depersonalizare şi care în cele din urmă ameninţă omul modern în însăşi umanitatea lui.

Ceea ce se desfăşoară în faţa ochilor noştri şi în inima noastră sunt aspecte parţiale ale unui eveniment în ultimă instanţă metafizic, pe care nu-l putem vedea, ci în care putem doar crede. Ca desăvârşire a revelaţiei biblice, creştinismul este manifestarea supremă a Persoanei lui Dumnezeu în persoana omului. Abia în Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, autorevelarea desăvârşită a Persoanei lui Dumnezeu în “Chipul” ei desăvârşit, omul se experiază pe sine însuşi ca persoană creată după chipul lui Dumnezeu, şi prin aceasta, finită. Dacă însă acest chip creat se desprinde de Prototipul său necreat, experienţa caracterului personal al existenţei divine, cât şi al celei umane, dispare. Rămâne în urmă expunerea, solitudinea omului modern azvârlit în lume. De această experienţă dureroasă nu sunt cruţaţi nici chiar sfinţii, dar cât de diferit este trăită ea de aceştia din urmă!

Se poate face de aceea afirmaţia paradoxală potrivit căreia conştiinţa faptului de a avea de-a face cu relele lumii şi ale sufletului propriu cu manifestări ale unor puteri rele personale este direct proporţională cu conştiinţa caracterului personal al existenţei proprii. În joc stă astfel caracterul de chip al lui Dumnezeu al existenţei umane, raportarea sa fundamentală la Dumnezeu, Care singur în existenţa Sa întreit-personală e Persoană la modul absolut şi, de aceea, şi singurul Care poate face cu putinţă o existenţă personală creată.

Reversul procesului general de depersonalizare este astăzi evident. Acolo unde conştiinţa caracterului personal al existenţei lui Dumnezeu, a existenţei personale şi chiar şi a puterilor răului dispare, se revarsă în schimb o spaimă difuză şi fără nume faţă de expunerea la rău în sens anonim. Acest rău se manifestă atunci în istorie (politică, structuri sociale, etc.), în viaţa proprie (instincte, ereditate, mediu, etc.) în modul cel mai felurit, fără ca omul să i se poată sustrage. Mai degrabă, el se simte abandonat acelor stihii ale cosmosului, de care Hristos îl eliberase însă prin crucea Sa.

Demonologia atât de neobişnuit de vie a Părinţilor pustiei nu este în ultimă instanţă nimic altceva decât reflexul fidel al vieţii lor sufleteşti extraordinar de bogate şi diferenţiate. Nu e de mirare că Evagrie a găsit aici o bogată comoară de experienţe din care şi-a dezvoltat propria psihologie, atât de admirabil şi subtil diferenţiată. Departe de spaima, în fond atât de necreştină, de diavol şi de vrăjitoare a Evului Mediu, demonologia patristică este susţinută de un optimism fundamental:

80

La şarpele fugar, care hărţuieşte, nu trebuie nici să vă gândiţi, nu-l luaţi drept ceva anume şi nu vă temeţi de el căci e rob fugit, care a trăit rău şi a fugit de la stăpânul său. Nu-i daţi loc până la moarte! Domnul nostru v-a dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste balauri, şi voi vă temeţi de glasurile demonilor atunci când şuieră? … Şarpele ştie doar să ameninţe.

Istoriile monahilor sunt de aceea pline de episoade pitoreşti, în care Părinţii pustiei îşi bat joc pur şi simplu de demoni sau îi pedepsesc cu dezinvoltură :

Unui sfânt ce se ruga cu încordare liniştindu-se în pustie, arătându-i-se demonii, l-au aruncat şi l-au învârtit prin aer vreme de două săptămâni, prinzându-l apoi în rogojină. Dar nici aşa n-au izbutit să-i coboare mintea din rugăciunea înfocată.

Această personalizare a răului, care astăzi ne pare grotească, dar de care nu se ferea defel un elin atât de cultivat ca Evagrie, nu este nicidecum doar o expresie a unei structuri mai mult sau mai puţin rudimentare a personalităţilor Părinţilor pustiei. Mai degrabă, în ea se manifestă o conştiinţă extrem de trează şi vie a demnităţii şi responsabilităţii personale a fiecărui creştin.

Lupta cu demonii înseamnă în ultimă instanţă luptă pentru integritatea propriei persoane împotriva oricărui gen de înstrăinare prin patimi şi păcate. Deşi este una singură, această luptă se derulează pe mai multe planuri: în lume ea se desfăşoară anonim, în planul lucrurilor materiale, unde în cele mai multe cazuri nu este percepută ca atare de către oameni; în viaţa comunitară ea se desfăşoară în mod ascuns, în planul relaţiilor interumane. În absenţa atâtor lucruri, cât şi a oamenilor, la anahoreţii din pustie lupta se reduce la războiul cu gândurile, manifestările complexe ale vieţii noastre psihice. Omul este redus oarecum la sine însuşi, şi nimeni altul nu mai este vinovat de patimile sale decât el însuşi. În ultimă instanţă, el se luptă cu sine însuşi pentru propria sa integrare, cu o inimă încă necurăţită, în care gândurile rele izvorăsc chiar şi fără vreun prilej exterior. Numai trezvia şi vigilenţa duhovnicească îl apără de înstrăinarea fiinţei sale de cel rău.

Neobişnuitele condiţii exterioare în care au ales să vieţuiască aceşti profesionişti ai luptei cu răul fac ca istoriile Părinţilor pustiei să aibă adeseori asupra omului modern o impresie bizară şi excesivă, care-l îndeamnă, în mod eronat, să nu se simtă atins de ele. Dar oare nu este valabil acest lucru şi despre literalismul lor evanghelic, care adeseori ne entuziasmează dar ne şi nedumereşte? Următoarele istorii nu trebuie oare să zdruncine profund siguranţa de sine a oricărui creştin onest?

Unul dintre fraţi avea o Evanghelie, pe care a vândut-o şi a dat-o spre hrănirea celor flămânzi, rostind un cuvânt vrednic de pomenire: “Am vândut însuşi cuvântul care-mi spunea: Vinde-ţi toate averile şi dă-le săracilor.”

Există doar o singură vocaţie creştină. Mireni şi monahi nu au în cele din urmă fiecare o spiritualitate proprie, întrucât Duhul pe care L-au primit cu toţii la Sfântul Botez este unul singur. Duşmanii şi adversarii creştinului – demonii – sunt pretutindeni şi întotdeauna aceiaşi, oricât de multe şi felurite ar fi înveşmântările pe care le iau. Dar atunci şi biruinţa este dobândită în cele din urmă în unul şi acelaşi mod, chiar dacă la prima vedere mirenii şi monahii nu se folosesc întotdeauna de aceleaşi mijloace.

Aici însă trebuie să avertizăm în faţa câtorva iluzii. Exerciţiile ascetice calificate adeseori drept tipic monahale cum ar fi sărăcia, postul, privegherea, rugăciunea, tăcerea şi multe altele provin toate şi fiecare din scrierile Noului Testament, iar acestea se adresează tuturor creştinilor. Lucrul este valabil chiar şi pentru viaţa în pustie. În fiinţa ei, aceasta nu este nimic altceva decât expresia simbolic-vizibilă a despărţirii de lume şi de practicile ei cerută fiecărui creştin. Nu pentru că în pustie ascetul ar fi în siguranţă faţă de stăpânitorul lumii acesteia! Mai degrabă fiindcă acesta este

81

locul în care Hristos l-a biruit mai întâi şi într-un mod definitiv, şi fiindcă fiecare creştin este chemat să-şi însuşească această biruinţă prin hotărârea sa personală.

Spre deosebire de generaţiile de mai târziu, primii monahi – care se înţelegeau pe ei înşişi drept urmaşi ai comunităţii apostolice, ai martirilor – aveau încă un sentiment foarte viu că nu sunt nimic altceva decât creştini. Creştinii însă în sensul deplin al cuvântului, mergând până la literalism. Ei se ştiau a fi în inima Bisericii, nu la periferia ei exterioară. Experienţa lor avea, de aceea, o semnificaţie exemplară pentru întreaga Biserică, ca şi viaţa comunităţii apostolice originare din Ierusalim. Desigur, viaţa monahilor reprezintă o situaţie extremă, dar acest lucru este valabil şi despre comunitatea apostolică din Ierusalim! Ca adeseori în astfel de situaţii extreme, trăsăturile esenţiale apar cu o acuitate neobişnuită, şi tocmai acest lucru face valoarea lor exemplară.

Dacă vrea să urmeze cu credincioşie pe Domnul său, creştinul, monah sau laic, chinovit sau anahoret, face în permanenţă una şi aceiaşi experienţă, care în ultimă instanţă nu e alta decât cea a lui Hristos Însuşi. Dacă experienţele la prima vedere adeseori neobişnuite ale anahoreţilor şi monahilor sunt dezbrăcate de culoarea locală legată de epoca lor istorică, iese la iveală cu uşurinţă un miez pe care oricine îl poate identifica drept propria sa experienţă. Dacă aşa stau lucrurile, iar Răsăritul creştin, care aşează monahismul în centrul vieţii sale duhovniceşti, nu s-a îndoit niciodată de aceasta, atunci experienţele aparent fantastice şi străine de lume ale vechilor Părinţi ai pustiei mai au să ne spună o mulţime de lucruri şi nouă, celor de azi. Nu numai luptele, ci şi biruinţele lor! Experienţele, pe care aceşti părinţi ai pustiei le-au făcut în situaţia extremă a vieţii lor, experienţa mântuirii concrete de aceste rele şi a pregustării harice a slavei cereşti, toate acestea pot indica o cale a eliberării în vederea unui creştinism autentic.

Într-o epocă în care demonii expulzaţi se întorc sub alte nume şi îmbrăcaţi în veşminte diferite sunt mai numeroşi decât oricând, porunca ceasului pare a fi aceea de a-i numi din nou pe numele lor adevărat. Aceasta cu atât mai mult cu este mai larg răspândită părerea că ei nu există, cu cât socotim azi că taina răului, nu numai cel rău, dar şi aşa-numitul rău impersonal, se reduce la o simplă imaginaţie. Dar iată că demonul izgonit din casă se întoarce împreună cu alţi şapte demoni, mai răi, ca să pună cu atât mai uşor stăpânire pe casă, cu cât o găseşte nepăzită.

Cât priveşte patimile care te stăpânesc acum socotesc că trebuie să ştii aceasta: gândurile care ne supără provin unele din fire, altele din slăbiciunea voii noastre. Din fire provin cele ce-şi au obârşia în sângele nostru şi de la părinţii noştri, iar din voinţă cele ce vin din irascibilitate şi poftă. Cele ce provin din fire ne războiesc pentru că au o dăinuire îndelungată, fiindcă mintea le imprimă ea însăşi în sine prin gândire şi se vede învăluită de ele, şi despre ele s-a spus în Scriptură: “Treci repede şi nu te opri în locul acesta!” (Proverbe 9,18) Cele însă ce provin din voinţă supără mintea atunci când aceasta consimte cu ele, căci scris este: “Nu dori să fii împreună cu ele!” (Proverbe 24,1). Gândurile ne supără aşadar prin durată şi prin păcat. Desigur, gândurile fireşti pot trezi ele însele irascibilitatea şi pofta prin aceea că prin multele lor preocupări risipesc mintea, dacă aceasta nu poartă de grijă să ia leacurile corespunzătoare, şi anume foamea, setea, privegherea, depărtarea de lumea locuită şi rugăciunea…

Gândului demonic i se opun trei gânduri care îl retează în caz că întârzie în mintea noastră. Cel dintâi este pus în mişcare în noi în ascuns de sfinţii îngeri. Cel de-al doilea provine din voinţa noastră, atunci când aceasta înclină spre ceea ce se cuvine. Cel de-al treilea provine din firea omenească prin care chiar şi păgânii sunt mişcaţi să-şi iubească copiii şi să-şi cinstească părinţii.

Gândurile noastre sunt aşadar entităţi extrem de complexe. O importanţă principală o are pentru Evagrie faptul că natura este bună, dar această bunătate poate fi falsificată în nenumărate feluri.

82

Demonii pot înstrăina nu numai mişcările noastre naturale, ci şi memoria noastră, aşa cum pot influenţa şi asupra construcţiei noastre fizice.

Tuturor acestor maşinaţiuni li se opune voinţa liberă care hotărăşte dacă să înclinăm spre bine sau spre rău. În această accentuare exclusivă a voinţei libere stă poate diferenţa cea mai semnificativă faţă de psihologia modernă. Ca întreaga Antichitate de altfel, Evagrie ignoră copilul; pentru el acesta este doar un adult mic; aşa se face că el nu cunoaşte nici problemele eredităţii sau ale impresiilor din cea mai fraged copilărie. Cu atât mai clară însă apare de aceea imaginea omului ca fiinţă vie şi liber responsabilă, cu o bunătate naturală, cu o bunătate naturală, adică creată, indestructibilă, precum şi raportarea existenţială la Dumnezeu. Tot efortul demonilor este de a ne înstrăina de acestea.

Ce vor demonii să lucreze în noi? Lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de argint, mânia, ţinerea de minte a răului şi celelalte patimi, ca, îngroşându-se mintea prin ele, să nu se poată ruga cum trebuie. Căci stârnindu-se patimile părţii neraţionale, nu o lasă să se mişte raţional şi să caute Cuvântul lui Dumnezeu.

Cele opt gânduri în sensul peiorativ al cuvântului, apar în mod constant într-o ordine fixă (aceasta cunoaşte ocazional o singură inversare între cele ce ocupă locul al doilea): lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginţi sau avariţia, întristarea, mânia, lâncezeala, slava deşartă şi mândria. Evagrie desemnează aceste opt gânduri drept generice, nu numai pentru că toate celelalte gânduri provin din acestea opt, ci pentru că adeseori se împletesc în nenumărate feluri între ele, fie că unul iese din altul, fie că stau în opoziţie aparentă între ele. Aşa cum vom vedea, akedia ocupă însă un loc aparte.

Ocazional, Evagrie reduce aceste opt gânduri la trei: lăcomia la mâncare, avariţia şi slava deşartă, ce constituie un fel de linie a frontului, în spatele căruia stau batalioanele celorlalte gânduri. Ca model servesc aici ispitirile lui Hristos în pustie, care de altfel l-au preocupat intens pe Evagrie. Fie că este vorba de trei sau opt gânduri generice, rădăcina lor comună este iubirea de sine; ca atare însă aceasta rămâne în afara schemei. Evagrie nu revine nicăieri asupra acestui enunţ fundamental, dar noi trebuie să-l avem în permanenţă în faţa ochilor, pentru a putea înţelege mecanismul gândurilor şi rolul pe care îl joacă akedia în acest concept al răului.

Acestor opt gânduri li se opun opt virtuţi: înfrânarea, cumpătarea, sărăcia de bunăvoie sau neagoniseala, bucuria, îndelungă-răbdarea, modestia sau lipsa de slavă deşartă şi smerita cugetare. Iubirea de sine îşi are contrapartea în iubire, care, în calitate de atitudine fundamentală, rămâne, ca şi iubirea de sine, în afara acestei liste.

Mecanismul care declanşează aceste patimi nu este uşor de surprins. Patimile sunt oare declanşate de închipuirile (imaginaţiile) sau reprezentările ce se întipăresc în mintea noastră, sau invers? Întrucât orice poftă provine dintr-o impresie sensibilă şi toate gândurile demonice introduc în suflet reprezentări ale unor lucruri sensibile, Evagrie înclină spre prima ipoteză: impresiile sensibile declanşează în chip normal în noi patimile, cu condiţia, desigur, ca să consimţim la ele. Pentru a împiedica acest consimţământ e nevoie de virtuţi şi mai cu seamă de cele două virtuţi care ţin în frâu partea pasională a sufletului: iubirea, înfrânarea mâniei sau irascibilităţii, şi înfrânarea, frâul poftei. Dacă aceste două virtuţi domnesc în suflet, impresiile sensibile nu declanşează patimile.

Într-un anume sens, patimile îşi au obârşia în noi înşine, şi anume în pofta cu care primim impresiile pe care ni le provoacă lucrurile materiale. Trebuie făcută însă o distincţie între patimile sufletului, ce provin din relaţiile interumane, şi cele ale trupului, care provin din nevoile lui. Acestea din urmă sunt relativ uşor de stăpânit cu mijloacele ascezei, cele dintâi însă îi urmăresc pe oameni până la moarte, cum face de exemplu irascibilitatea. Nici cea mai riguroasă asceză nu poate schimba aici nimic.

83

Şi acest lucru nu e de azi de ieri, întrucât încă un Ioan Cassian se găsea în faţa acestei dileme: “A şasea noastră luptă este aceia pe care grecii o numesc akedia, şi pe care am putea-o numi lâncezeala sau neliniştea inimii”. în ciuda acestei extrem de izbutită încercări de traducere, Ioan Cassian se mulţumeşte în continuare cel mai adesea cu simpla transliterare akedia. Dintre toate echivalentele moderne posibile, cum ar fi plictiseală, trândăvie, lâncezeală, lehamite, descurajare, scârbă, melancolie, saturare… acesta din urmă ni se pare a fi cel mai potrivit, cu condiţia ca în această săturare să percepem în acelaşi timp şi toate celelalte nuanţe semantice. De aceea, cel mai bine vom proceda ca şi Ioan Cassian şi vom vorbi pur şi simplu de akedia.

Ce înţelege avva Evagrie prin akedia? Ocazional dă el însuşi o definiţie: “Nu te vei teme de demonul amiezii: demonul amiezii, se spune, e demonul akediei”.

Evagrie, care invocă o tradiţie cunoscută şi lui Ioan Cassian şi pe care acesta a putut-o găsi în comentariul la psalmi al lui Atanasie, reia acest gând într-alt loc:

Demonul lâncezelii, ce se numeşte şi demonul amiezii, e cel mai devorator dintre toţi demonii; el îi atacă pe monahi pe la ceasul al patrulea şi le încercuieşte sufletul până la ceasul al optulea.

Cine a trăit vreodată în Orient, îşi va aduce aminte de fundalul real al acestei imagini. Timpul dintre ceasul al patrulea (ora 10) şi al optulea (ora 14) este în Orient punctul mort al zilei. Soarele se înalţă în punctul cel mai înalt de pe bolta cerească, dogoarea sa apasă insuportabil şi face să adoarmă toate puterile trupului şi ale sufletului. Omul îşi pierde orice plăcere de a mai face ceva; până şi astăzi, de regulă, în acest răstimp toate magazinele sunt închise şi viaţa se opreşte pentru câteva ceasuri. În acest răstimp bântuie de preferinţă demonul amiezii, dat fiind că monahii nu aveau obiceiul de a se odihni puţin, ca ceilalţi oameni. Abia seara vine uşurarea, întrucât după ceasul al nouălea (ora 15) monahii luau în mod tradiţional unica masă a zilei.

Akedia se manifestă în general ca un fel de pierdere a tensiunii puterilor naturale ale sufletului: “Akedia este o relaxare a sufletului dar care nu este potrivită firii şi nu se împotriveşte vitejeşte ispitelor.”

Ar fi însă o greşeală să socotim că această relaxare a tensiunii naturale a forţelor sufletului ar fi legată de anumite răstimpuri ale zilei, cu alte cuvinte că demonul amiezii ar bântui numai în preajma miezului zilei. Dimpotrivă , el nu este cu nimic mai puţin activ în timpul nopţii!

Când te supără duhul akediei, el întreabă sufletul dacă psalmodia nu este împovărătoare, şi aruncă în faţa râvnei proasta dispoziţie, ca, simţindu-şi degrabă trupul, acesta să se dedea aducerii aminte ca dintr-un motiv sau altul ar fi istovit.

Atunci când priveghem noaptea, să nu ne predăm pravila lâncezelii, pentru ca demonii ce stau împrejur să nu strângă neghina gândurilor şi să le însămânţeze în inimă. Căci atunci când lăsăm adunarea imnelor, strângem adunarea gândurilor.

Relaxarea încordării sufletului, un sentiment de vid, plictiseală şi proastă dispoziţie, incapacitatea concentrării pe o activitate anume, sfârşeala şi neliniştea inimii – cine ar spune că această stare este proprie doar anahoreţilor? O cunoşteau bine deja filozofii antici, iar Părinţii Bisericii au vorbit şi ei despre ea. În epoca modernă, acest “poate cel mai dureros fenomen uman” (Guardini) a sporit în profunzime şi intensitate. “Plictiseala” lui Pascal şi “melancolia” lui Kierkegaard au ceva constrângător, care ne dau frisoane, şi ce să mai spunem despre “angoasă”, acea soră geamănă a akediei, aşa cum vom vedea mai departe? Nu a devenit angoasa semnul lui Cain pus pe civilizaţia noastră?

84

Nu putem evita impresia că akedia nu este nicidecum o maladie pur monastică a unor anahoreţi. Dacă lucrurile ar sta astfel, aceşti anahoreţi ar face mai bine să-şi părăsească cât mai degrabă singurătatea din pustie, cum de altfel le sugerează tocmai akedia! Mai degrabă akedia este legată indisolubil de condiţia noastră umană, urmând-o ca o umbră. Aceasta nu exclude faptul că ea poate lua forme extrem de diferite.

Akedia este oarecum dimensiunea religios-metafizică a unei pasiuni general umane, care în forma sa profană, secularizată este experiată ca plictiseală, melancolie depresie, etc. Dacă însă aici suferinţa – subiectivă – a omului e generată de cauze ce ţin de el însuşi sau de semenii săi, akedia întunecă relaţia sa cu Dumnezeu. Fie că omul o admite sau nu, această relaţie este proprie fiecăruia.

În cele din urmă, între oamenii din lume şi monahi există doar o diferenţă de grad, în măsura în care aceştia din urmă îşi trăiesc umanitatea în dimensiunile sale cele mai profunde. Omul din lume gândeşte plecând de la lume, monahul gândeşte plecând de la Dumnezeu.

Programul monahului pontic priveşte în ultimă instanţă pe oricine, oriunde ar vieţui acesta. Este un program cu vaste orizonturi. Nu numai omul din afară trebuie să devină monah eliberându-se de toate faptele păcătoase, ci şi de partea cea mai intimă şi proprie a acestui om – mintea sau intelectul său.

Fiindcă bărbat-monah este cel ce se întoarce de la păcatul ce constă din gândurile din mintea noastră şi vede în vremea rugăciunii lumina Sfintei Treimi.

Cel mai mare obstacol în calea acestei minunate luminări e însă akedia. Merită astfel să studiem mai exact acest rău, dacă nu vrem să ratăm experienţa cea mai profundă pe care o poate face omul în această viaţă. Pentru a trata cu succes o boală, trebuie să putem preciza cu exactitate originea şi natura ei. Lucrul este valabil şi pentru patimile sufletului. Evagrie atribuie de aceea o mare importanţă diagnozei exacte a proceselor sufleteşti.

Trebuie să recunoaştem deosebirile demonilor şi să însemnăm vremile lor; din gânduri cunoaştem care demoni vin mai rar şi care sunt mai apăsători, care vin mai des şi care sunt mai uşori, care asaltează masiv şi răpesc mintea la blasfemie. Este necesar să cunoaştem aceste lucruri, ca atunci când lucrurile încep să pună în mişcare materiile lor şi înainte de a fi scoşi prea mult afară din starea noastră proprie, să grăim ceva către ei şi să însemnăm demonul aflat de faţă. Fiindcă aşa vom înainta uşor împreună cu Dumnezeu, iar pe aceia îi vom face să zboare departe plini de uimire faţă de noi şi îndureraţi.

Textul ne indică deja care sunt aceste relaţii: gândurile se ivesc din contactul cu lucrurile materiale, respectiv cu impresiile sensibile pe care le provoacă. Pentru ca din aceste gânduri sau impresii să devină gânduri în sens peiorativ al cuvântului, acestea trebuie primite într-un mod pasional, suferind adică o înstrăinare egocentrică.

În fiinţa lor, toate patimile au o dublă origine, potrivit naturii duble a omului, trupească şi sufletească. Întrucât mintea este capul sufletului, şi ea este afectată de aceste patimi. Astfel, de exemplu, este afectată de blasfemie de care a fost vorba mai sus. Blasfemia este o expresie tipică a patimii mândriei, care, la rândul ei, este un produs al deşertăciunii ce îşi închipuie autosuficient că a devenit prin propriile ei puteri stăpână asupra celorlalţi demoni. Acest duh al blasfemiei târăşte mintea spre hulirea de Dumnezeu.

Din acest exemplu ne dăm seama cât de subtil sunt împletite între ele gândurile. Vedem limpede şi în ce succesiune stau cele opt gânduri generice: mai întâi vin cele grosolan-senzuale, urmate apoi de consecinţele lor nemijlocite, iar la sfârşit de cele mai imateriale, care se instalează abia pe

85

treptele cele mai înalte ale vieţii duhovniceşti, atunci când am biruit celelalte patimi inferioare: slava deşartă şi mândria sunt patimi tipice ale celor “desăvârşiţi”. Akedia stă undeva la mijloc, întrucât este punctul final atât al patimilor inferioare, cât şi al celor mai subtile. Fiindcă slava deşartă şi mândria sfârşesc în permanenţă din nou în patimile cele mai josnice. Astfel, slava deşartă duce la mândrie sau întristare, uneori chiar şi la desfrânare, la rândul ei, mândria sfârşeşte în mânie sau întristare, când nu de-a dreptul în tulburarea desăvârşită a minţii. Din întristare sau irascibilitate se iveşte însă din nou akedia.

Dacă nu vrem să fim duşi de nas de propriile noastre pofte, este neapărat necesar să sesizăm exact mecanismul subtil al gândurilor. Acest lucru nu are loc, în cele din urmă, altfel decât pe calea unei observări atente unite cu rugăciunea pentru dobândirea discernământului.

Akedia face deci parte din cele opt gânduri generice, dar în fiinţa sa este extrem de diferită de ele. Dacă despre celelalte se poate spune că nu sunt decât inelele unui lanţ felurit şi multiplu asamblat, akedia este de fiecare dată punctul final al unui asemenea lanţ, nemaifiind urmată nemijlocit de nici un alt gând.

O legătură deosebit de strânsă există între akedie şi întristare, prin faptul că întristarea trece prin akedie în sensul de deprimare. Astfel, din întristarea pentru o ispită mult prea puternică din partea desfrânării, putem cădea în akedie. Prin urmare, Evagrie situează adeseori aceste două gânduri unul după altul; de aceea se spune în principiu: “Akedia – părtaşa întristării” şi invers, “Întristarea – camaradă a akediei”. Fără a fi identice, întristarea şi akedia sunt însă strâns înrudite între ele, astfel încât cele spuse de Evagrie despre cea dintâi sunt valabile şi pentru cea din urmă.

Deosebirea caracteristică între întristare şi akedie devine limpede în textul următor unde Evagrie defineşte origine a întristării în felul următor: “Întristarea se iveşte din eşecul unei pofte trupeşti; iar pofta este legată de orice patimă”. La rădăcina akediei se află aşadar frustrarea unei dorinţe pentru ca întristarea să se prefacă în akedie, mai întâi trebuie să se adauge ceva: “Akedia este o mişcare simultană îndelungată a irascibilităţii şi poftei, în care cea dintâi se înfurie pentru cele existente, iar cea din urmă tânjeşte după cele inexistente.”

Evagrie exprimă aceiaşi idee într-un text destul de curios la prima vedere:

Dintre gânduri unele vin peste noi ca nişte animale, iar altele ca nişte oameni. Ca nişte animale, când provin din poftă şi irascibilitate; ca nişte oameni, când provin din întristare, slavă deşartă şi mândrie. Dar cele care ne vin din akedie vin peste noi şi ca nişte animale şi ca nişte oameni, întrucât vin amestecate.

Cum anume poate fi desemnat omul ca “animal”, căci aşa trebuie tradus cuvântul zoon care înseamnă în genere “vieţuitor”, “fiinţă vie”?

Demonii tulbură omul întrucât este fiinţă raţională, alteori întrucât este fiinţă iraţională. Căci atunci când atacul se îndreaptă asupra părţii iraţionale a sufletului, adică spre irascibilitate şi poftă, atunci demonii le aţâţă în chipul fiinţelor iraţionale. Fiindcă acestea două pun în mişcare şi animalele iraţionale.

Într-adevăr, omul are în comun cu animalele, pe lângă trupul său, şi cele două facultăţi iraţionale, a-logice: irascibilitatea şi concupiscenţa. Câtă vreme se mişcă în planul acestor două facultăţi, el nu se deosebeşte în chip esenţial de animal. Un al doilea text dezvoltă distincţia între patimile omeneşti şi cele animalice. El arată limpede în ce anume constă pentru Evagrie specificul uman: nu în afecte, oricât de sublime ne-ar părea, ci în ceea ce ţine de sfera raţionalului. Omul este om întrucât este logikon, fiinţă înzestrată cu raţiune.; în această participare la Logosul divin se întemeiază caracterul său de chip al lui Dumnezeu, capacitatea sa de a cunoaşte pe Dumnezeu, expresia cea mai nobilă a existenţei sale personale, al cărei meterez indestructibil este intelectul.

86

Dintre necuraţii demoni, unii îl ispitesc pe om ca om, alţii îl tulbură pe om ca pe un animal necuvântător. Apropiindu-se cei dintâi, se furişează gândul de slavă deşartă sau de mândrie, de pizmă sau de învinuire care nu se atinge de nici unul din animale. Cei de-ai doilea însă aprind în trup mânie şi poftă afară de fire. Acestea le avem în comun cu animalele, fiind ascunse sub firea raţională … Cine are urechi de auzit să audă!

“Toată ziua îmi duceau război”: Prin gânduri duc război cu noi demonii, punând în mişcare uneori pofta, alteori irascibilitatea, iar mai apoi iarăşi în acelaşi timp pofta şi irascibilitatea, prin care se iveşte aşa numitul gând complex. Acesta se iveşte numai la vremea akediei, pe când celelalte se apropie la intervale, succedându-şi unele altora. Gândul akediei nu urmează în această zi nici unui alt gând, întâi de toate fiindcă dăinuie, apoi fiindcă în sine cuprinde toate gândurile.

Cu aceasta suntem în posesiunea celor mai importante elemente. Toate patimile provin din parte pasională a sufletului, adică din poftă şi irascibilitate, prin care suntem în comuniune cu lumea sensibilă şi pe care le avem în comun cu animalele iraţionale. De aici ele urcă şi întunecă mintea, împiedicând-o de la activitatea ei propriu-zisă, cunoaşterea.

În vreme ce restul patimilor purced din câte una din cele două facultăţi iraţionale, akedia se distinge prin faptul că un amestec sau o împletire de gânduri ce provin din amândouă. Situată cu totul în sfera a-logicului, akedia este prin urmare un fenomen iraţional în cel mai înalt grad!

Mi-aţi scris despre gândul akediei: pe care casă ne sileşte să o părăsim, pe cea inteligibilă sau pe cea sensibilă, pe care anume o urăşte mai presus de orice cel ispitit de ea? Căci el singur dintre toate gândurile este un gând împletit, întrucât se iveşte din ură şi poftă. Fiindcă cel căzut pradă akediei urăşte cele ce există şi pofteşte cele ce nu există. Şi dacă pofta îl trage pe monah în jos, ura îl alungă din chilia sa. Şi poate fi văzut ca un animal iraţional, târât de poftă şi lovit de ură.

Prin urmare, akedia are un cap de Ianus specific, care explică manifestările ei contradictorii. În chip mereu nou, se amestecă în ea frustrarea şi agresivitatea dând naştere acestui fenomen complex al akediei. Şi tocmai această complexitate este cea care o face atât de lipsită de transparenţă pentru cel atins de ea, şi care, pare aievea ca un biet animal. La acestea se adaugă, în cele din urmă, şi factorul caracteristic al timpului. Restul gândurilor vin şi pleacă, uneori chiar foarte repede, ca de pildă în cazul gândului desfrânării sau al blasfemiei. Pe baza naturii lui complexe, care uneşte în sine cele mai diferite gânduri, gândul akediei are însuşirea de a dăinui îndelung. Prin aceasta se iveşte în suflet o stare caracteristică depresiei. Atunci când nu este observată la timp sau când nu se aplică la timp remediile corespunzătoare, ea poate deveni o stare durabilă mai mult sau mai puţin manifestă.

Akedia reprezintă astfel un fel de fundătură în viaţa sufletului. Repulsia faţă de tot ceea ce există, legată cu o dorinţă difuză după cele inexistente, paralizează funcţiile naturale ale sufletului până într-acolo încât nici un alt gând nu se mai impune!

Găsim aici un alt important element distinctiv: atonia sufletului, semnul distinctiv al akediei, este consecinţa unei funcţionalităţi necorespunzătoare creaţiei a celor două facultăţi pasionale ale sufletului: pofta şi irascibilitatea. La acest lucru se referă Evagrie atunci când spune: “… o relaxare a sufletului care nu este în posesiunea a ceea ce este potrivit firii, şi nu se împotriveşte cu vitejie ispitirilor.”

Privind înapoi spre cele spuse până acum, devine limpede în ce anume constă natura complexă a akediei: ea este expresia concretă a unei profunde dezintegrări interioare a persoanei umane ca urmare a păcatului:

87

În vreme ce unii demoni se asemănă soarelui care răsare şi apune, neatingând decât o singură parte a sufletului, demonul amiezii obişnuieşte să cuprindă întreg sufletul şi să înăbuşe mintea.

Această înăbuşire a minţii, care este locul chipului lui Dumnezeu în om şi a capacităţii sale de a-L primi pe Dumnezeu, deci persoana Lui, sugerează extrem de intuitiv şi efectul psihologic al akediei. Ea se aşează ca un clopot peste funcţiile vieţii şi îi taie chiar şi respiraţia necesară existenţei. “Mă sufoc”, spune omul ajuns şi astăzi într-o asemenea situaţie.

Aşa cum este descrisă aici, akedia este fără îndoială o veritabilă patimă pe care omul o suferă pasiv, dar a cărei răspundere o poartă în acelaşi timp.

Pe cât de mult face Evagrie responsabilă voinţa liberă de ivirea răului în om, pentru a apăra responsabilitatea personală de orice fel de determinism, pe atât de puţin i-a scăpat faptul că aici există o ultimă rădăcină iraţională, care pare să se sustragă puterii voinţei ca un dat pur: “Ah, iubirea de sine, urâtoare a toate!” În această afecţiune de sine Evagrie recunoaşte substanţa fundamentală din care e făcută orice patimă. Prin urmare, patima este în esenţa ei o înstrăinare egoistă, un ataşament maladiv faţă de noi înşine. Ea se caută în toate doar pe sine şi întrucât nu se poate atinge pe sine în nimic, această afecţiune faţă de sine se transformă în ură oarbă faţă de toate.

De ce trebuie să stea aşa lucrurile? Fiindcă există o singură dorinţă bună şi veşnică, legată fiinţial de minte: dorinţa după adevărata cunoaştere, care se îndreaptă numai spre Dumnezeu şi fericeşte mintea. Dacă această dorinţă bună şi veşnică îşi ratează ţelul, nu mai rămân decât întristarea şi ura.

Akedia, ca sumă a tuturor celorlalte patimi, este poate expresia cea mai pură şi mai spirituală a iubirii de sine a lui Adam, care întoarce spatele lui Dumnezeu şi se îndreaptă spre sine însuşi

Astfel se opun radical două lucruri. Pe de o parte, întreaga sferă iraţională reprezentată de cele două facultăţi psihice pofta şi irascibilitatea (partea pasională) şi de care ţin patimile ca expresie a iubirii de sine, ca şi demonii care le insinuează, răul; iar, pe de altă parte, intelectul sau mintea, miezul personal al omului care, în calitate de chip al lui Dumnezeu. Între cele două stă voinţa liberă, consimţământul sau refuzul tuturor ispitelor răului.

Deşi răul nu poate niciodată în om mai departe decât i-a îngăduit Dumnezeu şi omul îi face loc, Evagrie nu are nici o iluzie cu privire la forţa lui reală. Ispita, ca de exemplu cea a desfrânării, poate fi atât de puternică încât din întristarea cauzată de insuportabilitatea ei omul cade în akedia. Însă tocmai aici intervine voinţa liberă! Împotriva oricăror aparenţe, ea se hotărăşte împotriva răului şi luptă pentru bine, ca Iov, marele exemplu al tuturor celor ispitiţi. Astfel, răul rămâne ceea ce este în fiinţa sa: un element străin, secundar, aşa cum este boala în comparaţie cu sănătatea iar prin aceasta şi element finit, mărginit în timp căci este cu neputinţă să fim eliberaţi cu totul de rău.

Această hotărâre fără echivoc împotriva iraţionalului şi pentru logos nu înseamnă însă nici demonizarea, nici deprimarea celui dintâi! Căci, pe de o parte, Dumnezeu n-a creat nimic rău în sine, sau doar temporal, care trece de îndată ce şi-a împlinit rolul. Pe de altă parte, întreaga psihopatologie subtilă a scrierilor ascetice ale lui Evagrie învaţă că aici nu poate fi vorba de reprimare. Ce-i drept această privire în adâncurile satanei este liberă de orice fascinaţie a răului şi de o sobrietate extremă. E necesară şi nimic mai mult.

Akedia este iubire aeriană, ocolire a paşilor, ură a hărniciei, luptă împotriva liniştii, furtună asupra psalmodiei, zăbavă la rugăciune, domolire a ascezei, aţipire nelavreme, somn întors pe o parte, povară a nebuniei, ură a chiliei, potrivnică a ostenelilor, adversară a stăruinţei, piedică în calea meditaţiei, neştiinţă a Scripturilor, părtaşă a întristării, ceasornic deşteptător al foamei.

Akedia este atonia sufletului, spune avva Evagrie, şi am văzut mai sus că acest rău se distinge mai cu seamă prin caracterul său contradictoriu. Toate îi sunt urâte, nimic din cele existente nu i se par demne de dorit. Din această relaxare interioară ca şi din inconstanţa mişcărilor sufletului rezultă

88

nenumărate manifestări concrete ale akediei ce trebuie diagnosticate precis, întrucât adeseori la prima vedere nu par negative. Deoarece caracterul complex al akediei face ca în aparenţă aceasta să se prezinte adeseori sub o cu totul altă haină, şi, pe lângă aceasta, ea recurge la tot felul de subterfugii posibile şi imaginabile pentru a nu fi recunoscută ca atare. Mai cu seamă oamenilor serioşi le vine infinit de greu să recunoască faţă de ei înşişi şi în faţa altora că pur şi simplu suferă de akedie. E nevoie de motive mult mai solide pentru a explica şi justifica starea lor dezolată, în cel mai bun caz motive cu totul independente de ei, exterioare, ale căror victime nevinovate sunt împotriva voii lor. Variaţiunile iluziilor, amăgirilor nu cunosc limite, astăzi ca şi întotdeauna. Numai pretextele pe care ni le făurim în ultimă instanţă, numai numele pe care li le acordăm se schimbă o dată cu epoca şi împrejurările.

“Monahul care vagabondează este o tufă de mărăcine în pustie; puţin s-a liniştit şi fără să vrea este purtat din loc în loc.” Întâiul şi cel mai sigur semn al akediei este o anumită instabilitate interioară ce se poate manifesta într-un mod extrem de diferit. Nu ne mai ţinem de sălaşul obişnuit, de munca pe care am deprins-o, de tovărăşia prietenilor şi cunoscuţilor noştri… Ne este cu neputinţă să sfârşim o muncă începută, să citim până la capăt o carte… Adeseori nici măcar nu ne dăm seama de ce se petrece în noi. Apar mereu motive plauzibile care ne silesc să ne schimbăm.

Iubitorului de plăcere nu-i ajunge o singură femeie, iar monahului căzut pradă akediei nu-i ajunge o singură chilie.

Gândului akediei care râvneşte să găsească altă chilie drept sălaş, fiindcă cea dintâi s-a făcut urâtă şi plină de umezeală din care se ivesc tot felul de boli…

În multe rânduri Evagrie aminteşte această ispită a schimbării care, din motive lesne de înţeles, este tipică pentru anahoreţi. Doar pustnicul locuieşte an după an în izolare aleasă de bunăvoie a celor patru pereţi ai săi şi este lipsit astfel de toate acele mici schimbări cotidiene care îi împiedică pe cei ce vieţuiesc în lume să-şi dea seama cât de mult au căzut în patima instabilităţii.

Şederea în chilie este atât de caracteristică vieţii monahale, încât până târziu în Evul Mediu occidental această expresie devenise sinonim pentru “a fi monah”. Ispita vagabondării trupeşti este manifestarea văzută a acelui rău fundamental ce subminează întreaga viaţă duhovnicească: vagabondarea gândurilor. De aceea, anahoretul îşi fixează trupul în chilia sa şi gândul său în pomenirea lui Dumnezeu. Aceasta este adevărata stabilitas loci, atât de dragă Sfântului Benedict.

Pretextele abandonării domiciliului sunt diferite de la om la om: anahoretul îşi va făuri altele decât creştinul care vieţuieşte în lume. Dintr-un punct de vedere obiectiv ele ar putea părea extrem de justificate, dar în chip perfid ele nu par constrângătoare decât atunci când suferim de akedie…

Desigur, această instabilitate se poate servi şi de pretexte mai subtile decât umezeala chiliei, argumentând cu viclenie astfel: “că faptul de a plăcea lui Dumnezeu nu este legat de un loc anume. Doar se spune: Dumnezeirea să fie închinată în tot locul”. Cine ar îndrăzni să tăgăduiască acest lucru? Dar anahoretul nostru n-a ieşit oare în pustie tocmai pentru a I se putea închina lui Dumnezeu netulburat de nici o ocupaţie lumească? Prin aceasta Evagrie nu este în principiu împotriva unei schimbări de loc, dimpotrivă, el se dovedeşte aici mult mai flexibil decât alţi Părinţi ai pustiei. Ocazional, el aminteşte motive serioase care îl obligă pe cineva să-şi lase sălaşul său de până atunci: dacă, de exemplu, chilia se dovedeşte mult prea uşor accesibilă şi nu mai garantează izolarea necesară. Numai în acest caz nu trebuie să ne ţinem de locul nostru cu un ataşament fals. A nu voi să te muţi atunci în ciuda nepotrivirii locului n-ar fi altceva decât un semn sigur al slavei deşarte!

89

În caz de îndoială să se ceară sfat, aşa cum a făcut odată Paladie, căruia akedia i-a făcut pe cât se vede nu puţine probleme: “M-am dus odată (la Macarie Alexandrinul, părintele duhovnicesc din Kellia), întrucât sufeream de akedia şi i-am spus: «Ce să fac, avvo? Căci gândurile năvălesc asupra mea şi îmi spun: Nu faci nimic! Pleacă de aici!» Iar el mi-a zis: «Spune-le: Pentru Hristos păzesc aceste ziduri!»” cu această îndoială privitoare la vocaţia proprie şi la sensul vieţii ascetice ne vom mai întâlni. Paladie le-a rezistat o vreme vitejeşte, dar, după moartea dascălului său, Evagrie, a părăsit pustia. Medicii îl sfătuiseră la o schimbare radicală de mediu din pricina sănătăţii sale afectate: splina şi stomacul păreau să fie atinse. Însă de-a lungul îndelungatei şi agitatei sale cariere ulterioare de episcop, nici chiar în îndelungatul său exil în Egipt, sănătatea nu pare să-i mai fi pună probleme…

Paladie cunoştea exact învăţătura dascălului său şi ştia că grija pentru sănătatea trupească este adeseori doar o ispitire a akediei:

Gândul akediei care ne zugrăveşte o bătrâneţe îndelungată şi o sărăcie amară şi nemângâiată şi boli care pot să omoare trupul…

Sufletul care din pricina unei boli a trupului primeşte gândurile akediei…

Această frică de boală Evagrie o descrie extrem de colorat într-un capitol din Praktikos: stomacul, ficatul, splina, hidropizia, boala îndelungată, lipsa celor necesare, nici un medic la dispoziţie… toate defilează prin faţa ochiului duhovnicesc al anahoretului, şi nu fără temei în pustie lipseau desigur adeseori până şi lucrurile cele mai necesare. Dar, pentru monah, boala însemna o provocare, un prilej de a învăţa mulţumirea pentru dureri şi răbdarea cu fraţii care ne slujesc. Tocmai de aceea demonii caută să împiedice de la aceasta cu astfel de spaime, zugrăvindu-ne la vremea akediei toate bolile posibile ce ne pot aştepta.

Evagrie cunoştea desigur legătura secretă dintre bolile psihice şi cele fizice, legătură ce preocupă atât de mult medicina modernă.

În capitolul despre întristare din Antirrhetikos, legat în cel mai strâns mod de cel privitor la akedie, el descrie fenomene psihosomatice cu totul uimitoare generate ca urmare a unor stări de angoasă excesive, şi care cu siguranţă ar fascina un psihiatru modern. Ar fi multe de spus despre coşmaruri înfricoşătoare, arătări demonice, etc. Aici însă este de ajuns să trimitem la aceste fenomene neliniştitoare, consecinţe ale întristării, binecunoscute şi anticilor.

Există însă manifestări mai puţin vătămătoare ale akediei, care la prima vedere nu pot fi recunoscute ca atare: “Gândul akediei care-l face pe monah să urască lucrul mâinilor pe care îl ştie, vrând să-l înveţe alt meşteşug care înaintează mai uşor şi să fie mai puţin ostenitor…”. Ispita de a socoti pe neaşteptate munca, profesiunea învăţată, drept izvor al disconfortului propriu, trebuie să fi fost destul de răspândită în acea vreme, din moment ce Evagrie o aminteşte de mai multe ori. Ea poate să fie şi astăzi la fel de actuală ca şi odinioară, şi din acelaşi motiv: vechii monahi îşi câştigau existenţa cel mai adeseori împletind coşuri, o muncă simplă aproape mecanică, dar care pe termen lung ducea la un efect deprimant de monoton. Această monotonie era însă intenţionat căutată, întrucât în condiţii normale lăsa mintea liberă pentru rugăciune şi contemplaţie, ba chiar pretindea o activitate spirituală. Dacă însă monahul cădea în akedie, atunci această însuşire se prefăcea în contrariul ei şi devenea o povară apăsătoare. Cu acest revers al însuşirilor speciale, la origine intenţionat căutate, ale vieţii din pustie: singurătatea, tăcerea, renunţarea la comodităţi, etc., ne vom mai întâlni.

90

În locul muncii, vinovaţi de nefericirea noastră pot fi, desigur, şi superiorii sau colegii, pe scurt – semenii, fiindcă cel căzut pradă akediei îşi aduce aminte dintr-o dată cu acuitate de toate nedreptăţile pe care a trebuit să le sufere de la alţii: “Gândului stârnit de akedie spre defăimarea avvei sub pretextul că nu-i mângâie pe fraţi, este aspru cu ei şi nu se îndură de necazurile lor…” Şi această ispită trebuie să fi fost destul de frecventă, dacă judecăm după numărul exemplelor pe care le citează Evagrie. Este de înţeles de altfel, întrucât nicăieri nu suntem mai vulnerabili decât în aşa-numita sferă afectivă. Pe drept cuvânt spune Evagrie despre cel căzut pradă akediei că îl chinuie gândul că a pierit bunătatea dintre fraţi şi nu se mai găseşte nimeni care să-l mângâie.

Se înţelege de asemenea că mai cu seamă cei care vieţuiesc celibi, monahi sau preoţi sunt expuşi cu uşurinţă iluziei de a crede că izvorul nefericirii lor este tocmai celibatul lor, lipsa de afecţiune cu adevărat umană. Dar oare într-o astfel de situaţie nu resimte acelaşi lucru şi un om căsătorit în legătură cu partenerul său, ba chiar în genere fiecare om în sfera relaţiilor interumane? Amăgirea şi autoamăgirea au dus aici pe mulţi la rătăcire, fiindcă le-a rămas ascuns adevăratul caracter al depresiei lor. Aceştia nu înţeleg că sunt prinşi într-o luptă extrem de rară cu ei înşişi şi că vrăjmaşul nu este nici instituţia, nici făgăduinţa dată, nici partenerul sau oricare altul, ci propriul eu rănit, ca urmare a acelei iubiri de sine, în care Evagrie vede izvorul tuturor celor opt gânduri generice.

Din totdeauna însă există un mijloc încercat de a scăpa de povara akediei, cel puţin în aparenţă: devierea atenţiei şi distracţia!

Gândului care ne îmboldeşte la vremea akediei să mergem la fraţi ca să fim, chipurile, mângâiaţi de către ei…

Gândurilor akediei care zdruncină răbdarea noastră şi ne îmboldesc să ne odihnim puţin şi să vizităm pentru multă vreme casa şi rudele noastre…

O întreagă industrie a divertismentului şi turismului se preocupă astăzi numai cu “uşurarea” poverilor akediei sărmanilor noştri contemporani, care nici măcar nu conştientizează faptul că suferă de această patimă. Numai să nu existe nici o oprire, nici un gol! Suferinţa împrăştiată este pe jumătate consolată, iar efectele binefăcătoare ale unei călătorii, ale unei schimbări de peisaj sunt bine cunoscute. Şi totuşi, prin aceasta răul nu e suprimat, ci doar amânat. Zilele frumoase vor zbura, iar akedia va reveni cerând drept remediu doze din ce în ce mai tari.

Acest imbold, atât de caracteristic pentru akedie, nu numai după schimbare în genere, ci în special după tovărăşia umană, poate reveni uneori de-a dreptul dominator.

Minţii lovite din toate părţile de gândul akediei: când urmărită de irascibilitate şi scoasă afară din locurile sale, când târâtă de fraţi în alte locuri, fie la rude, fie spre lume, care de multe ori au necinstit-o şi au umilit-o…

Dacă această stare durează, în cele din urmă ia acele forme neurastenice, demascate fără milă în textele citate mai jos. Aşa cum ne arată limpede finalul capitolului mai sus citat din Antirrhetikos, victima acţionează în deplină cunoştinţă de cauză. Dar imboldul de a căuta la semeni refugiul din faţa poverii akediei îl trage literalmente de gât pe sărmanul care i-a căzut pradă… Nu se poate arăta mai bine că akedia e cu adevărat o patimă, o pasivitate suferită de cel atins de ea şi care-l înstrăinează de firea sa.

„Să cercetezi bolnavii te îmboldeşte cel căzut pradă akediei, dar în aceasta îşi satisface scopul său. Monahul căzut pradă akediei e ager la slujire şi socoteşte drept poruncă satisfacţia lui”.

Instabilitatea se transformă astfel într-un activism neobosit, preocupat, care se pretinde drept virtutea creştinească a iubirii de aproapele! Dar aceasta nu e altceva decât o iluzie, o autoamăgire primejdioasă. E iluzia agendei pline, care ne induce în eroare cu privire la golul nostru lăuntric. E cu

91

atât mai primejdioasă cu cât mai înalte sunt, chipurile, ţelurile pe care le slujeşte, ceea ce o face aproape inatacabilă. Cu cât mai mult durează această iluzie, cu atât mai dezastruoase sunt consecinţele. Fiindcă mai devreme sau mai târziu oprirea, trezirea oprimată vin inevitabil. Şi atunci omul fie abandonează deznădăjduit tot ceea ce până în acel moment alcătuia, chipurile, conţinutul vieţii sale, fie recurge la doze noi, mai intense, de distracţie.

De câtă cunoaştere a inimii şi de cât discernământ al duhurilor nu e nevoie aici pentru a deosebi adevărul de aparenţă! Fiindcă demonul e prietenul oricărei forme de exagerare, aşa cum vom vedea mai exact în continuare.

Există însă un criteriu sigur, o iubire de aproapele autentică – care pentru Evagrie se manifestă în mod constant ca blândeţe – pentru a o distinge de simpla ei simulare exterioară: roadele ei. Adevărata iubire îl face vrednic de iubit pe cel ce iubeşte, pe când activismul caritativ născut din akedie, dimpotrivă, îl face pe cel ce îl practică amar şi nerăbdător.

Ochiul celui căzut pradă akediei fixează necontenit ferestrele şi cugetul său îşi închipuie vizitatorii: scârţâie uşa şi el sare; aude un glas şi se apleacă pe fereastră, şi nu pleacă de acolo până nu va cădea toropit.

Atunci când cel căzut pradă akediei citeşte, cască mult şi uşor se lasă dus spre somn; se freacă la ochi şi-şi întinde mâinile, şi dezlipindu-şi ochii din carte îi fixează pe perete. Iarăşi întorcându-i, citeşte puţin şi, frunzărind-o caută curios sfârşitul; numără paginile şi determină caietele, murdăreşte literele şi podoaba, iar închizând-o, pune cartea sub cap şi cade într-un somn adânc, căci foamea îi scoală sufletul şi el îşi face grijile lui.

O caricatură asemănătoare a unui sărman monah căzut pradă akediei, de data aceasta adaptată special pentru viaţa eremitică, găsim în Praktikos, şi ea constituie o adevărată sinteză a tuturor simptomelor acestei patimi:

Demonul akediei ce se numeşte şi demonul amiezii, este cel mai împovărător dintre toţi demonii; îl atacă pe monah pe la al patrulea ceas şi dă târcoale sufletului până la ceasul al optulea. Mai întâi face ca soarele să se vadă zăbavnic la mişcare sau chiar nemişcat, ca şi cum ziua ar fi de cincizeci de ceasuri. Apoi îl sileşte să privească ţintă şi necontenit la ferestre şi să sară afară din chilie să vadă cât mai e până la ceasul al nouălea şi să privească de jur împrejur, încoace şi încolo, dacă nu cumva e pe aproape vreunul dintre fraţi. Îi insuflă încă şi ură faţă de locul şi însăşi viaţa sa şi faţă de lucrul mâinilor şi gândul că iubirea a pierit de la fraţi, nemaifiind cine să-l mângâie. Iar dacă în acele zile este cineva care l-a întristat pe monah, demonul acesta adaugă şi acest lucru la sporirea urii lui. Îl face să poftească alte locuri, în care să poată găsi mai uşor cele trebuincioase şi în care să poată exercita mai uşor şi mai prosper un meşteşug, adăugând acum că faptul de a bine plăcea Domnului nu ţine de loc, că s-a zis doar că Dumnezeirea trebuie adorată pretutindeni. De acestea leagă şi amintirea celor apropiaţi lui şi a vieţuirii lui de altădată, îi zugrăveşte o viaţă lungă, punându-i înaintea ochilor ponoasele ascezei, şi pune în mişcare orice uneltire ca, părăsind chilia, monahul să fugă de pe stadion. Acestui demon nu-i urmează îndată alt demon; o stare paşnică şi o bucurie nespusă urmează sufletului după această luptă.

Îndelungatul post negru până în jurul orei 15 face ca akedia să devină un ceasornic al foamei. Rara întâlnire cu ceilalţi generează uşor un sentiment de părăsire de către toţi, şi nu e de mirare dacă voinţa însingurată şi munca monotonă trezesc dorinţa de schimbare. Ce ar putea fi mai uşor de înţeles decât nostalgia intimităţii unei familii, pe care ascetul a părăsit-o odată pentru totdeauna? Şi

92

e suficientă o singură privire înăuntru nostru, pentru a recunoaşte în această situaţie limită vulnerabilitatea fundamentală a omului.

Inerţia generală pe care o provoacă akedia are drept consecinţă neglijenţa şi nepăsarea în înfăptuirea pravilei.

Monahul căzut pradă akediei este zăbavnic la rugăciune şi nu mai spune cuvintele rugăciunii; căci aşa cum bolnavul nu poartă poveri grele, aşa şi cel căzut pradă akediei nu mai face cu grijă lucrul lui Dumnezeu; fiindcă unul îşi surpă puterea trupului, iar celălalt îşi destinde încordarea sufletului.

Primii monahi egipteni se dedicau în timpul zilei şi o bună parte din noapte unei munci manuale uşoare, care favoriza concentrarea minţii, şi care era însoţită de meditaţie (de repetarea meditativă a unor pasaje scripturistice învăţate pe de rost) întreruptă de “rugăciunea din răstimpuri”. Ţelul vieţii monahale este stăruinţa constantă şi neîntreruptă în rugăciune, aşadar, o stare care în forma sa cea mai înaltă este o convorbire a minţii cu Dumnezeu fără nici o mijlocire a ceva anume. Dacă însă monahul cade pradă akediei acest râvnit ţel devine o povară insuportabilă.

La începutul şi la sfârşitul nopţii, monahii săvârşeau două sinaxe (rugăciuni) în care rosteau câte doisprezece psalmi, fiecare psalm fiind urmat de o rugăciune. Aceste mici sinaxe, cum spuneau monahii înşişi, nu erau desigur deosebit de împovărătoare, cu excepţia celor ce sufereau de akedie.

Uneori demonii ne sugerează, atunci când akedia cuprinde sufletul, să ne mişcăm în gură doar limba, alteori ne îmboldesc să cântăm cele ce trebuie rostite. Demonul akediei face ca atunci când ne ridicăm la rugăciune să pogoare peste noi o toropeală, apoi ne îmboldeşte din nou la rugăciune şi psalmodie, cu grăbire.

Aceeaşi proastă dispoziţie se instalează atunci când e vorba de a recita pe de rost texte din Sfânta Scriptură alese pentru meditaţie.

Gândul akediei care ne desface de citirea Scripturii şi învăţătura cuvintelor duhovniceşti şi spune: “Cutare bătrân ştia numai doisprezece psalmi şi a bineplăcut lui Dumnezeu!”

O ispită tipică a akediei este aşadar minimalismul la rugăciune, cum se vede aici. Cine oare nu a auzit vreodată argumentul plauzibil că “e cu neputinţă să rostim cum se cuvine mulţimea de psalmi a slujbelor?” Evagrie diagnostichează aici simptomul akediei, fiindcă “atunci când te supără duhul akediei, el convinge sufletul că psalmodia este împovărătoare şi aduce toropeala şi lâncezeala împotriva râvnei”. Pe câţi monahi argumentele aparent atât de limpezi şi atât de sensibile psihologic ale akediei nu i-au făcut să-şi piardă multă vreme bucuria rugăciunii şi a slujbelor… trebuie să fim deosebit de atenţi aici, fiindcă moartea vieţii de rugăciune este moartea vieţii duhovniceşti în genere.

Astfel găsim la el avertismentul – şi care aruncă totodată o lumină clară asupra adevăratului sens al ascezei monahale – împotriva angajării personale prin jurământ faţă de anumite practici: astfel de exagerări vin de la cel rău şi, mai mult, sunt cu totul străine de adevărata fiinţă a monahismului!

În fundalul acestui avertisment se află o experienţă surprinzătoare la prima vedere: vrăjmaşul încearcă să ne convingă nu numai în direcţia unui minimalism leneş, ocazional el ne îmboldeşte şi la un maximalism! Schimbând în mod perfid fronturile, el se transformă în avocatul virtuţilor celor mai înalte.

93

Pe demonul lăcomiei pântecelui îl imită şi duşmanul adevărului – demonul akediei – punând în mintea celui ce se înfrânează retragerea cea mai de pe urmă, îndemnându-l la râvna lui Ioan Botezătorul şi a începătorului pustnicilor Antonie, ca, neputând răbda această retragere îndelungată şi neomenească, să fugă cu ruşine părăsind-o, iar demonul să se laude zicând: “L-am biruit pe el!”

Nu ne putem mira îndeajuns de darul fin al discernământului, prin care Evagrie a ştiut să distingă adevărul de amăgirea demonică într-un mediu înclinat în aparenţă cu totul spre isprăvi ascetice extraordinare. Că nu e vorba aici de o reflecţie fugară arată un alt text în care înfăţişează cum adeseori demonii ne împing spre lucrul cel mai vătămător pentru noi în clipa aceea:

Îi împiedică astfel pe cei bolnavi să mulţumească pentru suferinţele lor şi pe cei ce îi slujesc să rabde îndelung, pe cei slabi îi îndeamnă să se înfrâneze, iar pe cei supăraţi îi îndeamnă să cânte psalmi în picioare.

Vom vedea mai încolo cui îi datorează Evagrie acest fin simţ al măsurii, prin care se dovedeşte a fi martor demn de crezare al celei mai bune tradiţii monahale.

Aceeaşi ispită spre exagerare în bine a putut fi şi în fundalul unui text foarte frumos, pe care îl vom cita mai pe larg în continuare. Aici Evagrie nu se referă la cauzele mai profunde ale akediei; drept prilejul ei nemijlocit menţionează numai încordarea legată de viaţa duhovnicească. Întrucât însă această încordare trebuie să se facă cu măsură, trebuie să presupunem că, păzind oile zi şi noapte, Iacob îşi suprasolicitase puţin forţele.

Textele citate ne învaţă că în viaţa duhovnicească nu trebuie să ne mulţumim cu judecăţi superficiale. Akedia e un rău extrem de profund, care îşi disimulează pe toate căile posibile adevărata sa natură. Şi atunci ne putem întreba: cum e cu putinţă să deosebim în fiecare caz în parte motivele adevărate de cele false?

Criteriul decisiv pentru el este intenţia cu care facem sau suferim ceva. Cu alte cuvinte, este vorba de a şti dacă facem binele pentru el însuşi sau pentru a urmări alte scopuri egoiste. În toate formele sale, acest egoism ne este nimic altceva decât acea iubire de sine aflată la rădăcina tuturor patimilor.

Însă demonul se poate strecura chiar şi aici, punându-ne curse “pe drum drept”! Cu alte cuvinte, strecoară într-o intenţie bună în sine o finalitate egoistă. Evagrie rezolvă această aparentă dilemă sfătuindu-ne pur şi simplu să ne ţinem vitejeşte de prima intenţie, bună, întrucât Duhul Sfânt ştie bine că omului aflat în luptă cu demonii îi este cu neputinţă să menţină vreun gând bun ferit de atacuri.

Lucrul este de altfel valabil şi în sens invers. Nici intenţiile noastre rele nu se pot menţine neispitite, întrucât seminţele virtuţii în sine indestructibile, pe care Dumnezeu le-a aşezat în firea noastră la creaţie, nu îngăduie aceasta.

Persoana umană liberă se dezvoltă în acest joc specific, în care gândurile sfâşie şi sunt sfâşiate, adică cele bune le sfâşie pe cele rele şi iarăşi sunt sfâşiate de ele. Temeiul naturii noastre este bun fiindcă noi n-am fost răi de la început, căci Semănătorul, Domnul nostru, a semănat seminţe bune în ţarina Sa. Din aceste seminţe bune provin imboldurile spre bine comune tuturor oamenilor. Acest bine îngerii îl susţin prin inspiraţiile lor bune, în vreme ce demonii îl pun la încercare prin instigaţiile lor rele. Atârnă de voinţa noastră, de promtitudinea sau nepăsarea ei, încotro înclinăm în cele din urmă. Voinţa liberă înseamnă însă persoană responsabilă.

În cazul în care anahoretul nu şi-a părăsit cu toate acestea chilia sa, akedia provoacă în el o stare de descurajare generalizată: “Sufletului care în akedie primeşte gânduri ce-i nimicesc nădejdea

94

arătându-i că petrecerea monahală este rea şi că de-abia poate cineva să rabde vieţuirea ei…”. Este mai uşor să ne imaginăm unde anume duce această descurajare dacă durează mai mult. Nu e nici o mirare dacă, după o vreme, sărmanul ajunge să se îndoiască chiar şi de sensul vieţii monahale: “Gândului care spune că omul poate de fapt dobândi curăţia şi buna deprindere şi în afara vieţii monahale…”. Cine n-a auzit vreodată acest argument care sună atât de modern? Şi nu numai cu privire la viaţa monahală, ci, după împrejurări, şi la tot ceea ce se împotriveşte înclinaţiilor noastre.

Dar poate fi şi mai rău. Atunci când li se face loc, îndoielile teoretice privitoare la sensul vieţii monahale pot pune radical sub semnul întrebării vocaţia proprie.

Gândurilor akediei ce se lucrează în noi ca şi cum rudele noastre ne-ar spune că nu pentru Dumnezeu am lăsa lumea şi am ales viaţa monahală, ci fie pentru păcatele noastre, fie pentru neputinţa noastră, fiindcă n-am fi în stare să arătăm curaj în lucrurile lumii…

În cele din urmă, sărmanul nu mai are decât un singur gând: să-şi atârne cât mai repede cu putinţă haina în cui şi să părăsească stadionul: “Gândurilor sufletului stârnite de akedie şi care vor ca noi să lăsăm sfânta cale a virtuţilor şi locul sălăşluirii noastre… Nimeni nu va susţine că astfel de gânduri le vin doar anahoreţilor. Nu putem admira îndeajuns perspicacitatea cu care Evagrie demască drept ispitiri ale akediei aceste îndoieli secrete cu privire la autenticitatea vocaţiei proprii, cu privire la hotărârea pentru o anume formă de viaţă, fie de monah, fie de preot, fie de creştin căsătorit; furişându-se treptat, ele sfârşesc cu timpul prin a da roade, ca o picătură de apă ce cade pe o piatră, certitudinea noastră interioară. Omeneşte vorbind, în orice decizie intră în joc pe lângă motivaţia autentică şi nobilă şi motive artificiale sau chiar impure. Dar “Dumnezeu scrie drept cu linii curbe”, fiindcă El îi cheamă pe cei păcătoşi nu pe cei drepţi. La o privire retrospectivă a credinţei, orice alegere a noastră se dovedeşte în cele din urmă o alegere a noastră de către har. Necredinţei pripite îi va scăpa pentru totdeauna acest joc misterios dintre slăbiciunea omenească şi puterea dumnezeiască, şi demonului îi va fi uşor să convingă pe cel căzut pradă akediei că în joc sunt doar lucruri omeneşti – mult prea omeneşti – şi nimic mai mult. O iluzie fatală, căreia, precum se vede, nu îi suntem expuşi numai astăzi. De câtă cunoaştere a inimii este nevoie şi aici pentru a separa ceea ce este cu adevărat necesar de miile de subterfugii!

Din diferite motive, interioare sau exterioare, celui căzut pradă akediei nu i este cu putinţă să scape de starea sa tristă, sau, epuizând deja toate mijloacele de distracţie obişnuite, el aterizează în cele din urmă din nou în akedia sa. Atunci el cade într-o adâncă depresie sufletească, ale cărei trăsături maladive Evagrie le descrie cu neliniştitoare precizie:

Sufletului slăbănogit şi neputincios de pe urma gândului oboselii şi akediei care zăbovesc în el, care piere în amărăciunea lui, a cărui tărie e mistuită de marea lui suferinţă şi a cărui răbdare stă aproape să fie destrămată de sila acestui demon, întrucât e schimbat de lacrimi şi suspine pătimaşe şi-şi închipuie copilăreşte că nu este mângâiere pentru el…

Nu e aici nimic altceva decât expresia deznădăjduită a constatării finale că toate tentativele de fugă s-au dovedit inutile. “Abyssum abyssum invocat (adânc pe adânc cheamă)” – abisul nimicului propriu cheamă abisul strigătul lor în gol.

Dacă această stare dezolantă durează prea mult şi sufocă mintea, personalitatea omului, atunci cel căzut pradă akediei se izbeşte de consecinţele întristării, cauza nemijlocită a akediei:

Toţi demonii învaţă sufletul să iubească desfătarea, numai demonul întristării nu înţelege să facă aceasta, ci strică gândurile celor în care intră, întrucât le retează şi uscă de la ei orice desfătare

95

prin întristare. Căci oasele oricărui om mâhnit se usucă. Dacă acest demon războieşte un monah cu măsură, îl face încercat, căci îl convinge să nu se apropie de nimic dintr-ale lumii acesteia şi să înlăture toată plăcerea. Dar, dacă stăruie mai mult, naşte gânduri care îl sfătuiesc pe monah să-şi ia viaţa sau îl silesc să fugă departe de locul unde petrece. Acest lucru l-a gândit şi l-a pătimit dreptul Iov, fiind asuprit de acest demon: “De-aş putea să mor, sau pe altul să rog să-mi facă mie aceasta!”

Cine ar fi bănuit că ceea ce începuse cu un acces de capricii morale va sfârşi astfel? În multe cazuri sinuciderea nu este nimic altceva decât ultima încercare disperată a unui refugiu în nimic din faţa vidului interior, o “soluţie” a conflictului, pe care de altfel Evagrie o respinge explicit. Cei drept, sub influenţa mâhnirii produse de moartea tatălui său, şi el a putut cita drept ţel vrednic de dorit versetul din Psalmul 41,8: “Scoate din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău, Doamne!”. Dar în alte locuri el aduce următoarea restricţie: această rugăminte e potrivită numai celor curaţi, care sunt în stare chiar şi fără trup de cunoaşterea creaţiei. Cine este încă prizonier patimilor şi cere să părăsească repede acest trup, se aseamănă unui bolnav care-l roagă pe tâmplar să-i sfarme patul cât mai repede cu putinţă…

Nu există un singur text care să nu interpreteze existenţial într-un fel sau altul şi pe omul modern. Akedia este un fenomen omniprezent, legat într-un fel anume de însăşi condiţia umană. Timpul, locul şi împrejurările vieţii schimbă doar manifestările ei concrete, în esenţa sa fenomenul fiind atemporal.

Pofta este o înstrăinare egoistă şi, dat fiind că dorinţa ei rămâne în chip necesar nesatisfăcută, îi urmează în permanenţă întristarea şi akedia:

Cel dus în robie de barbari este legat în fiare, şi cel dus în robie de patimi este legat de întristare. N-are putere întristarea dacă nu sunt de faţă celelalte patimi, precum nici lanţul dacă nu sunt de faţă cei legaţi. Cel legat cu întristarea este mai întâi biruit de patimi şi poartă cu sine lanţul ca dovadă a înfrângerii lui. Fiindcă întristarea ia naştere din eşecul poftei trupeşti, iar pofta este legată de orice patimă. Cine a biruit pofta a biruit patimile, iar cine a biruit patimile nu e ţinut de întristare.

Dacă o tămăduire adevărată este cu putinţă numai dacă răul este înlăturat la rădăcină, în viaţa de zi cu zi nu ne rămâne nimic altceva decât să punem mâna pe un remediu specific şi să-l aplicăm acolo unde se văd simptomele răului. De undeva trebuie început, iar în cazul akediei e chiar indispensabil să aplicăm numaidecât un medicament puternic care promite un succes imediat. Există mai multe astfel de remedii specifice.

În genere Evagrie a definit akedia ca atonie, ca o relaxare a sufletului, arătând prin aceasta înrudirea ei cu laşitatea, iar ca trăsătură comună a tuturor manifestărilor sale a desemnat instabilitatea, tendinţa de fugă. Laşitatea este patima opusă bărbăţiei sau a curajului. Virtuţile părţii irascibile ale sufletului sunt curajul şi iubirea, al căror rol Evagrie îl defineşte astfel:

Lucrul curajului este acela de a nu se speria de vrăjmaşi şi de a rezista hotărât înfricoşărilor; lucrul iubirii e însă acela de a se comporta faţă de orice chip al lui Dumnezeu aproape la fel ca faţă de Prototipul său, chiar dacă demonii încearcă să-l întineze.

Aşadar, dacă akedia este o formă de laşitate, atunci în primul rând va trebui să ne împotrivim acestei funcţionări nefireşti a părţii irascibile a sufletului. Evagrie precizează laconic: “Răbdarea – retezarea akediei” sau: “Răbdarea domoleşte akedia”. Primul şi cel mai eficace remediu împotriva akediei e de a rezista în faţa oricărei ispite de a fugi.

96

Când vine peste tine duhul akediei, nu-ţi părăsi casa, şi nu te da în lături de la luptă în vremea cuvenită! Căci aşa cum se lămureşte argintul, aşa se va face strălucitoare şi inima ta.

Pentru ca plata ta să coboare prin răbdare încă şi mai bogat peste tine, răbdarea ta trebuie să ducă războiul prin toate virtuţile bărbăteşti, căci akedia se luptă cu tine prin oricare rău şi te ispiteşte privind cu luare aminte la toate strădaniile sale. Şi pe cine nu-l găseşte pironit prin răbdare, pe acela îl împovărează cu ea însăşi şi îl pleacă la pământ.

Am văzut deja că akedia, mai cu seamă când devine o stare durabilă, nu e un lucru inocent. În cazul extrem, ea îşi poate împinge victimele ei până la sinucidere. Chiar dacă nu ajunge atât de departe, ea ameninţă însă cu moartea spirituală.

Dar ce să zicem despre demonul care face sufletul nesimţit? Căci mă tem a şi scrie despre el. Când năvăleşte acela, sufletul iese din starea firească şi leapădă cuviinţa şi frica Domnului, iar păcatul nu-l mai socoteşte păcat, fărădelegea nu o mai socoteşte fărădelege şi la osânda şi la chinul veşnic se gândeşte ca la nişte vorbe goale. De cutremurul purtător de foc râde; pe Dumnezeu, e drept, Îl mărturiseşte, dar poruncile Lui nu le cinsteşte.

De-i baţi în piept când se mişcă spre păcat, nu simte; de-i vorbeşti din Scripturi, e cu totul împietrit şi nu ascultă. Îi aminteşti de ocara oamenilor şi nu o ia în seamă. De oameni nu mai are ruşine, ca porcul care a închis ochii şi a spart gardul. Pe acest demon îl introduc gânduri îndelungate de slavă deşartă, “şi dacă nu s-ar scurta zilele acelea, nimeni nu s-ar mai mântui”.

Această insensibilitate sau indiferenţă de care vorbeşte Evagrie aici, este consecinţa nemijlocită a biruinţei depline a demonilor şi a patimilor lor asupra sufletului, un fel de moarte spirituală. Această stare, despre care spune că numai arareori cade asupra celor ce vieţuiesc în comunitate, Evagrie o descrie în cuvinte a căror contemporaneitate n-are nevoie de nici un alt comentariu. Poate că astăzi am fi puţin mai optimişti în ceea ce priveşte afirmaţia sa că acest demon e alungat cu certitudine de spectacolul suferinţei celor ce ne înconjoară, şi de compasiunea pe care o trezeşte în noi. Omul modern nu mai e atât de uşor de zguduit. Gândul slavei deşarte, al deşertăciunii, e tovarăşul şi precursorul trufiei, care-l face pe cel ţinut de el să-şi închipuie că nu e ca restul oamenilor. Este ispita “celor desăvârşiţi”, care prin vieţuirea lor ireproşabilă sunt conduşi să se înalţe mai presus decât toţi, ba chiar să se urce până la cer, şi la urmă să creadă că au atins totul prin forţele lor şi nu mai au nevoie de Dumnezeu.

Întrucât acest gând e deşert, gol, lipsit de orice legătură cu realitatea, setea sa după slavă trebuie să rămână şi ea în chip necesar nesatisfăcută. O constatare, căreia îi urmează inevitabil akedia, experienţa vidului absolut.

Cât de multe lucruri sunt în joc în această luptă ne arată în continuarea textului citat mai sus, care arată răsplata perseverenţei răbdătoare:

În orice caz să se ştie: dacă cineva dintre monahi atacat de demonul acesta al nesimţirii, n-a primit gând de curvie sau nu şi-a părăsit chilia din akedie, unul ca acesta a primit din cer răbdarea, şi fericit este că s-a învrednicit de o nepătimire ca aceasta!

97

În faţa intensităţii cu care se năpusteşte uneori akedia asupra victimelor ei şi le trage de gât, întâiul şi cel mai puternic remediu este perseverenţa. În ciuda ispitirii aparent copleşitoare care ne îndeamnă să fugim, trebuie să rămânem ca ţintuiţi. Pentru anahoret – şi nu numai pentru el – aceasta înseamnă mai întâi să stăruie în locul în care se află până ce trece atacul.

Nu se cade a părăsi chilia la vremea ispitelor, plăsmuind, chipurile, pretexte binecuvântate, ci se cade a şedea înăuntru, a răbda şi a primi cu vitejie toate cele ce vin asupră-ne; şi mai cu seamă demonul akediei care, fiind cel mai apăsător dintre toţi, face sufletul să fie solicitat la maxim. Fiindcă a fugi astfel de lupte şi a le ocoli învaţă mintea să fie nepricepută, laşă şi fugară.

Un astfel de comportament poate părea, mai întâi, unora drept contrariul a ceea ce ar face în mod normal un om în această stare. Şi, totuşi, atunci când ne sfătuieşte să nu cedăm acestui impuls instinctiv spre fugă, Evagrie ne redă fructul experienţei sale proprii şi a multor altora. Numai experienţa proprie poate atesta adevărul sfatului pe care avva Moise l-a concentrat lapidar în sentinţa: “Du-te, şezi în chilia ta şi chilia te va învăţa toate!”. În această perseverare încăpăţînată în chilie se cuprind toate: renunţarea conştientă la orice fel de distracţie şi împrăştiere, fie şi sub formă de călătorii, vizite sau conversaţii. Este oare o lipsă de înţelegere psihologică pentru nevoile cele mai elementare ale omului? Nicidecum. Un alt monah pe care îl ispiteau gândurile a venit la avva Arsenie cel Mare ca să audă acest uimitor răspuns care distinge în chip admirabil între esenţial şi neesenţial: “Du-te, mănâncă, bea, dormi şi nu lucra nimic, numai de chilie nu te depărta!” . Aşa cum există o ierarhie a valorilor, există şi o ierarhie a răului. În cadrul akediei, punctul final şi de concentrare al celorlalte patimi, perseverarea în izolare, e mai important decât celelalte exerciţii ascetice, şi, în caz de nevoie, trebuie chiar să scoatem cuiul cu un alt cui, cum spune Evagrie însuşi, adică în acest caz să alegem răul mai mic. Cu condiţia desigur, să nu cedăm în ascuns tocmai akediei!

Nu trebuie uitat nici acest lucru: răsplata făgăduită celui ce perseverează cu răbdare!

Când vine peste tine duhul akediei, nu-ţi părăsi casa, şi nu te da în lături de la luptă în vremea cuvenită! Căci aşa cum se lămureşte argintul, aşa se va face strălucitoare şi inima ta.

Destinderea, ca de pildă plimbarea, nu e în sine oprită, cu condiţia ca să nu rămânem numai la ea. Vătămător este însă numai ceea ce echivalează cu adevărata fugă, precum şi înclinaţia nesănătoasă de a proiecta supra altora mizeria proprie.

Aceşti părinţi duhovniceşti sau maici duhovniceşti nu erau nicidecum în exclusivitate preoţi sau monahi, respectiv monahii. Evagrie însuşi a fost toată viaţa sa simplu diacon. Printre cei cinci mii de monahi din pustia Sketis, în a cărei vecinătate trăia şi Evagrie în tovărăşia a şase sute de asceţi încercaţi, numai opt erau preoţi. Majoritatea faimoşilor părinţi duhovniceşti ai pustiei trebuie să fi fost aşadar mireni, laici aproape în sensul modern al cuvântului, întrucât monahismul nu avea pe atunci un statut canonic fix.

Paternitatea, respectiv maternitatea duhovnicească nu sunt legate de un oficiu bisericesc anume, ci sunt harisme de care nu dispune nimeni, şi care sunt acordate celor care au atins în viaţa lor, cu toate înfrângerile şi biruinţele, acea experienţă pe care nu o poate comunica nici o ştiinţă livrească. Prin urmare, această harismă nu e legată nici de vârstă. Unii dintre aceşti părinţi sau maici erau pentru condiţiile de atunci destul de tineri.

Când astăzi, mai cu seamă în Occident, auzim des repetată plângerea că n-ar mai exista părinţi duhovniceşti, se uită însă că în domeniul harului nu părintele îl face pe fiu, ci fiul îl face pe părinte. Ceea ce lipseşte în mare măsură omului modern occidental e duhul filialităţii, din care numai se poate ivi paternitatea spirituală.

98

Perseverarea în izolarea chiliei este, desigur, o situaţie umană extremă, dar valoarea ei simbolică este considerabilă. Majoritatea oamenilor trăiesc astăzi nu în chilii, ci în tot felul de situaţii la fel de strâmtorate: în familie, la serviciu, etc. Faptul de a persevera aici în linişte, şi nu în amărăciune şi ranchiună, şi fără a avea privirea aţintită asupra unei “evadări”, acest lucru face din om un “monah” în sensul propriu al cuvântului, adică o fiinţă cu totul “unificată”.

Totuşi, pe termen lung, simpla scrâşnire din dinţi ar fi o atitudine mult prea negativă, care l-ar fixa pe cel căzut pradă akediei încă şi mai mult în starea nefericită, în loc să-l elibereze de ea. Trebuie ca, în locurile despre care ştim din experienţă că akedia le umple cu efectele sale dizolvante, să ridicăm un dig, o atitudine pozitivă, care să ne împiedice de a mai cădea în genere în akedie.

Evagrie schiţează în puţine cuvinte o întreagă strategie pentru alungarea acestei patimi, ba chiar o mică regulă de viaţă, cu ale cărei elemente ne vom mai întâlni:

Akedia o tămăduiesc stăruinţa şi faptul de a face toate cu luare-aminte şi frica de Dumnezeu. Rânduieşte-ţi o măsură în orice lucru şi nu te abate înainte de a-l sfârşi. Roagă-te necontenit şi încordat, şi duhul akediei va fugi de la tine.

Rânduieşte-ţi o măsură în orice lucru, aceasta este regula fundamentală pe care a învăţat-o de la înger încă începătorul anahoreţilor – Antonie cel Mare, când a fost el însuşi supărat de akedie. În cele din urmă, akedia nu e nimic altceva decât ispita lipsei de măsură, fie prin inerţie şi trândăvie, fie, într-un mod mai puţin evident, prin exces şi exagerare. Cu toate acestea, Evagrie nu e nicidecum un fanatic al regulii.

Nu e cu putinţă să săvârşeşti în toată vremea canonul obişnuit, însă trebuie să iei seama la vreme şi să încerci să faci cât mai mult cu putinţă poruncile ce pot fi săvârşite.

Acest “canon obişnuit” nu este aici o regulă monahală scrisă, pe care monahismul egiptean din acea vreme nu o cunoştea. Este vorba mai degrabă de acea măsură pe care şi-o fixa fiecare cu sfatul celor mai experimentaţi şi pe baza experienţei propriilor posibilităţi şi a propriilor limite. În condiţii normale, această regulă personală trebuie respectată în mod necondiţionat. În cazuri excepţionale, domneşte însă libertatea evanghelică. Acest subtil joc între ascultare şi libertate este caracteristic pentru spiritualitatea vechilor părinţi, şi cu întemeierea lui ne vom mai întâlni în continuare.

Un mijloc verificat pentru a îngenunchea instabilitatea akediei şi a o domina, atunci când suntem stăpâniţi de ea, e munca. O muncă aspră, însă reglementată, făcută cu grijă şi cu măsură, şi care nu e nici scop în sine, nici prilej de câştig vătămător, a fost o datorie pentru monahii din toate epocile. Evagrie îi oferă motivaţiile mai profunde:

Poartă de grijă de lucrul mâinilor şi aceasta, dacă e cu putinţă, zi şi noapte, ca să nu îngreunezi pe nimeni, dar mai ales să ai de unde da şi altora, precum îndeamnă Apostolul Pavel. Cu deosebire însă ca să te lupţi şi cu aceasta împotriva demonului akediei şi să risipeşti toate celelalte pofte ale vrăjmaşului. Căci în vremea nelucrării năvăleşte asupra ta demonul akediei şi “întru pofte se află tot omul leneş”.

99

Nenumărate texte din Pateric pot ilustra cu mici episoade acest principiu. Într-o epocă în care munca fizică era încă apanajul sclavilor, părinţii dădeau o extraordinar de înaltă apreciere muncii făcute cu mâinile proprii, însă erau la fel de conştienţi de primejdiile degenerării ei în poftă de câştig şi activism maladiv. De nu puţină disciplină e nevoie pentru a încheia un lucru şi a nu-l lăsa numaidecât când ne cheamă alte îndatoriri mai importante

Partea poftitoare a sufletului e şi ea atacată şi înstrăinată de funcţionarea ei naturală. Virtuţile specifice ale acestor trei facultăţi psihice Evagrie le defineşte în felul următor:

Lucrul cuminţeniei e de a vedea în chip nepătimaş lucrurile care mişcă în noi fantasme iraţionale; lucrul înfrânării e acela de a lepăda cu bucurie toată plăcerea gâtlejului.

Recunoaştem uşor diferitele ispite ale akediei îndreptate împotriva acestor virtuţi ale părţii poftitoare a sufletului; am citat mai sus nenumărate exemple: dorinţa iraţională după lucruri inexistente sau irealizabile, tot felul de sentimente de neplăcere şi pofte iraţionale. E de ajuns să ne oprim puţin asupra înfrânării. Problema “grăsimii de întristare”, a “consolărilor” aduse de bucuriile pântecelui, fenomenul atât de larg răspândit azi al excesului alimentar (încă puţin cunoscut în esenţa lui), toate acestea nu erau necunoscute anticilor. Din motive etice, ei se foloseau aici de un remediu practicat astăzi aproape numai din raţiuni estetice sau igienice: postul. Laconic Evagrie spune: “Cine îşi stăpâneşte stomacul îşi micşorează patimile, dar lăsându-se biruit de mâncăruri îşi sporeşte patimile.”

Mai importantă era limitarea conştientă a nevoilor, renunţarea la mâncăruri rafinate şi scumpe, mai cu seamă atunci când ne plac ospeţele variate şi rafinate. Nici aici Evagrie nu este un rigorist fanatic. Cine din slăbiciune sau boală trebuie să mănânce de trei ori pe zi sau chiar de mai multe ori, în locul unicei mese a monahilor luate după ora 15, acela să nu se tulbure. Cu atât mai puţin, dacă ospitalitatea, mai sfântă decât orice “regulă”, ne cere să întrerupem de mai multe ori pe zi postul!

Încă şi mai puţin ţine la exagerările în sens contrar. Astfel pe o monahie o sfătuieşte: “Nu spune: «Astăzi mănânc iar mâine nu mănânc!», căci nu cu chibzuinţă faci asta. Fiindcă acest lucru îşi vatămă trupul şi îţi produce dureri stomacului”. Oricât de aspră ar fi asceza Părinţilor pustiei, ea este în permanenţă măsurată, cu alte cuvinte adaptată puterilor fiecăruia. Ea nu este nimic din împlinirea rigidă a unei constrângeri legaliste, ci e supusă libertăţii evanghelice, aşa cum arată adeseori Evagrie însuşi. Justificarea acestei libertăţi este întemeiată pe faptul că, asemenea celorlalte exerciţii ascetice, postul face parte din jertfele de bunăvoie pe care omul le aduce lui Dumnezeu spontan, fără a fi obligat la aceasta de vreo poruncă dumnezeiască. Astfel, Evagrie vede sensul propriu-zis al tuturor acestor exerciţii mai cu seamă în formarea şi educarea voinţei: “Înfrânarea de la anumite bucate rămâne deci la alegerea ta liberă, ca osteneală a sufletului”.

“Pofta pântecului a născut neascultare şi gustarea dulce a scos afară din rai” – se înţelege de aceea de ce lăcomia pântecelui, este prima dintre cele opt patimi generice, iar postul, exerciţiul renunţării la desfătările elementare ale pântecelui, este prima virtute.

Întâiul dintre neamurile păgâne este Amalec, şi cea dintâi dintre patimi este lăcomia pântecelui.

Cine s-a făcut stăpân peste falcă a nimicit pe cel străin şi a desfăcut uşor lanţurile mâinilor sale.

100

Pentru a ieşi din fundătura akediei, trebuie să apelăm la raţiune, căreia îi revine în om funcţia conducătoare. Acţiunea conformă naturii şi creaţiei originare a părţii raţionale a sufletului, avva Evagrie o defineşte pe urmele dascălului său Grigorie din Nazianz în felul următor:

Întrucât, după înţeleptul nostru dascăl, sufletul raţional are trei părţi, atunci când virtutea are loc în partea raţională se numeşte chibzuinţă, înţelegere şi înţelepciune…

Lucrul chibzuinţei este acela de a fi general împotriva puterilor potrivnice şi de a apăra virtuţile, făcând front împotriva viciilor şi guvernând lucrurile intermediare (neutre) după vremi.

Lucrul priceperii este de a rândui în chip armonios toate cele ce contribuie în vederea atingerii scopului nostru; iar lucrul înţelepciunii este acela de a contempla raţiunile celor incorporale.

Unul din secretele vieţii duhovniceşti este acela de a face toate “la vremile lor şi după măsurile cuvenite, căci cele fără măsură şi la nevremea lor ţin puţin timp, iar cele ce ţin puţin timp sunt mai degrabă vătămătoare decât folositoare”. De aceea, este nevoie de chibzuinţă, a cărei sarcină între altele este aceea “de-a rândui după vremi intermediare (neutre)”. Evagrie explică ceea ce vrea să spună folosind exemplul psalmodiei. Aşa cum am văzut, akedia naşte în vremea psalmodiei o proastă dispoziţie difuză, care ne face apăsătoare recitarea testelor. Atunci când nu abandonăm cu totul pravila, încercăm să facem lucrurile “nelavremea lor”, cântând când trebuie să recităm şi prin aceasta lungind rugăciunea. După care demonul ne împinge la o grabă necuviincioasă… Dimpotrivă, chibzuinţa ştie să se apere de aceasta:

Uneori la veghea trează trebuie să rostim psalmul cu glas tare, uneori însă trebuie să zăbovim în psalmodie tăcând şi meditând. Fiindcă purtarea noastră trebuie să se schimbe corespunzător vicleşugului potrivnicului.

În chip asemănător trebuie să ne comportăm atunci când demonul se atinge de trupul nostru şi face să vină peste noi o asemenea oboseală, încât suntem ispitiţi să rămânem în genere culcaţi.

Trezindu-ne însă din somn înaintea pravilei, să ne deprindem inima cu gânduri de lumină, pentru ca având mintea înarmată şi trează să fim în stare să începem psalmodia.

Ca şi în alte cazuri, şi aici biruinţa asupra akediei este legată de o făgăduinţă, al cărei sens mai adânc îl vom vedea în continuare:

Cane îşi deprinde dinainte sufletul să strălucească prin gânduri alese, acela spală stâlpul rugăciunii făcându-l să strălucească… Cine oglindeşte statornic strălucirea rugăciunii, acela robeşte prin vederea de sus gândurile de jos, iar, iar ochiul minţii sale este hrănit după putere de lumină. Căci cine se dăruie stăruitor vederii celor înalte va primi un ochi ager, după chipul lui Elisei.

Ceea ce-l sfătuieşte aici Evagrie pe monahul Evloghie cu privire la pravilă, “lucrul lui Dumnezeu” prin excelenţă, e valabil, fireşte mutatis mutandis, despre orice lucru. Cine se scoală abia în ultima clipă, poate fi sigur că îşi va începe lucrul său cu neplăcere şi proastă dispoziţie. Cine

101

zoreşte cu grabă necuviincioasă, sau zăboveşte într-o trândăvie necuvenită, devine în cele din urmă victimă a akediei. În acest caz trebuie să facem în permanenţă contrariul a ceea ce ne sfătuieşte vrăjmaşul. Aşadar, trebuie să ducem la capăt lucrul început cu cea mai mare grijă, respectiv să ne îndemnăm cu bună rânduială atunci când el nu înaintează.

În ultimă instanţă, aceasta este o înţelepciune de viaţă cotidiană şi familiară fiecăruia. Puţini însă îşi dau seama că asemenea detalii fac ca viaţa noastră să sfârşească într-o monotonie veşnică, plină de proastă dispoziţie şi neplăcere, sau, dimpotrivă, ca inima noastră să se umple de gânduri de lumină!

Pe urmele Părinţilor, avva Evagrie aminteşte mai multe remedii care la început ar putea părea, foarte probabil, ciudate omului modern. Primul şi cel mai adeseori menţionat remediu sunt lacrimile: “Grea e întristarea şi cu anevoie de suportat akedia, dar lacrimile aduse lui Dumnezeu sunt mai tari decât amândouă”. Oamenii plâng din motive extrem de diferite, şi prin urmare lacrimile nu au întotdeauna aceiaşi semnificaţie. Ele sunt un mijloc şi, de aceea, pot degenera devenind un scop în sine şi făcându-l pe om să-şi piardă minţile. Lacrimile despre care vorbeşte aici Evagrie sunt legate în modul cel mai strâns cu rugăciunea. Pentru antici rugăciunea înseamnă, în mod paradoxal, a vărsa lacrimi înaintea lui Dumnezeu.

Cu lacrimi cheamă noaptea pe Domnul şi nimeni să nu simtă că te rogi, şi vei afla har.

Când mintea vede năvala demonilor să scape la Domnul… şi să rostească cu lacrimi privind spre cer: “Doamne Hristoase, tăria mântuirii mele, pleacă-ţi urechea Ta spre mine, grăbeşte de mă mântuieşte. Fii mie Dumnezeu scutitor şi scăpare, ca să mă izbăveşti!”

Foloseşte-te de lacrimi pentru a dobândi împlinirea oricărei cereri. Căci foarte mult se bucură stăpânul, când te rogi cu lacrimi.

Care poate fi motivul acestei înalte aprecieri acordate lacrimilor? De ce Dumnezeu îşi găseşte plăcerea într-o rugăciune adusă cu lacrimi? Răspunsul se găseşte deja în Sfânta Scriptură. Lacrimile marii păcătoase, lacrimile lui Petru după tăgăduirea sa ruşinoasă au aceiaşi semnificaţie ca şi mărturisirea vameşului la templu: “Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!”. Lacrimile fără cuvinte sunt mărturisirea nevoii noastre de mântuire a propriei noastre păcătoşenii şi nevoi de mântuire: “Începutul mântuirii este de a ne osândi pe noi înşine”. Lacrimile vărsate în rugăciune nu au efect doar asupra lui Dumnezeu, ele produc o schimbare în noi înşine.

Mai întâi roagă-te pentru dobândirea darului lacrimilor, ca prin plâns să înmoi sălbăticia ce se află în sufletul tău; şi, după ce îţi vei fi mărturisit astfel împotriva ta fărădelegile înaintea Domnului, să primeşti de la El iertarea.

Nimic nu împiedică atât de mult primirea harului lui Dumnezeu ca această sălbăticie rudimentară. De aceea, lacrimile ţin în chip necesar de viaţa practică, adică de asceză şi de ostenelile ei, cărora le urmează însă apoi bucuriile cunoaşterii lui Dumnezeu. “Roada seminţelor sunt snopii, iar roada virtuţilor este cunoştinţa; şi aşa cum seminţelor le urmează lacrimile, aşa şi snopilor bucuria”. Dar oare nu Hristos Însuşi a făgăduit celor ce plâng acum bucuria? Se înţelege atunci de ce avva Evagrie poate spune: “Duhul akediei alungă lacrimile, duhul întristării zădărniceşte rugăciunea”. Akedia este duşmanul cel mai aprig al lacrimilor unei rugăciuni care

102

vine din inimă, şi pentru a înmuia această duritate şi asprime interioară, nimic nu ajută atât de mult ca refugierea din nou în lacrimi.

Ce-i de făcut însă când însăşi rugăciunea stăruitoare pentru darul lacrimilor nu are efectul dorit, fiindcă acea nesimţire duhovnicească despre care a vorbit mai sus Evagrie s-a transformat într-o stare durabilă? Chibzuinţa mai cunoaşte un alt mijloc verificat: aşa numita contrazicere a sugestiilor vrăjmaşului. Această metodă, căreia Evagrie i-a închinat una din cele mai vaste lucrări ale sale constă în esenţă în recitarea repetată a anumitor versete scripturistice cu scopul de a închide gura vrăjmaşului. Ce-i drept, şi aici ca peste tot trebuie să ne ferim de abuzul totdeauna posibil.

Chiar dacă părinţii din Sketis se împotiveau în cuvânt gândurilor rele, ei aveau o mare simplitate şi frică de Dumnezeu. Pentru noi ceilalţi însă aceasta nu e o metodă sigură, căci cel rău nu poate fi oprit cu un cuvânt, şi aşa ne lipsim de convorbirea cu Dumnezeu, întrucât ne ocupăm întreaga zi vorbind cu vrăjmaşul.

O astfel de împotrivire în cuvânt, care degenerează vădit într-o dispută infinită cu demonul, o putem considera doar caricatura a ceea ce se intenţiona iniţial prin această metodă. Marea simplitate a inimii şi frica de Dumnezeu sunt condiţii indispensabile. Ce anume s-a intenţionat la origine prin această metodă extrem de răspândită printre primii monahi arată exemplu lui Hristos, la care Evagrie trimite explicit. Atunci când Hristos a fost ispitit de diavolul în pustie, el nu s-a angajat într-o discuţie nesfârşită cu vrăjmaşul, care într-adevăr nu poate fi oprit doar cu un singur cuvânt. Mai degrabă El a întrerupt orice discuţie, închizând gura ispititorului cu un cuvânt al lui Dumnezeu.

Evagrie a scris în Antirrhetikos-ul său o mulţime de pasaje scripturistice ordonate după cele opt gânduri generice. În capitolul despre akedie nu lipsesc nici lacrimile:

Sufletului învârtoşat care nu vrea să verse lacrimi noaptea din pricina gândurilor akediei; fiindcă vărsarea lacrimilor este un mare leac împotriva vedeniilor de noapte care se fac din pricina akediei; acest leac l-a adus cu înţelepciune patimilor sale şi profetul David: “Ostenit-am în suspinul meu, spăla-voi în toate nopţile patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda”.

Sufletului care crede că la nimic nu foloseşte lacrima la vremea luptei împotriva akediei şi nu-şi aduce aminte de David care făcea asta şi zice: “Făcutu-s-au lacrimile mele pâine ziua şi noaptea”.

Sensul acestei metode, rod al intensei meditaţii scripturistice a Părinţilor din vechime, e uşor de sesizat. Ea aşează în locul sugestiilor vrăjmaşului cuvintele de mângâiere, îndemn şi făgăduinţă ale lui Dumnezeu, menite să-l facă pe om în stare să depăşească punctul mort în care se află. Aceste cuvinte ale lui Dumnezeu rup cercul diabolic al gândurilor proprii sau străine, acea nesfârşită dezbatere interioară, care i-a făcut pe unii să-şi piardă minţile. Cum se face acest lucru în amănunţime, ne arată Evagrie în următoarele două texte:

Când cădem pradă demonului akediei, atunci cu lacrimi împărţindu-ne sufletul în două, s-o facem pe una mângâietoare iar pe cealaltă mângâiată, semănând în noi nădejdi bune şi rostind cuvintele lui David: “Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu că-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeu”.

103

Dacă din osteneală ni s-ar întâmpla vreo cădere în braţele akediei să clădim puţin în sus pe stânca cunoştinţei, să ne luăm “psaltirea” (mintea) şi să lovim coardele ei cu virtuţile cunoştinţei şi să paştem iarăşi oile sub muntele Sinai, ca Dumnezeul Părinţilor noştri să ne cheme din rugăciune şi pe noi şi să ne dăruiască înţelesurile semnelor şi ale minunilor.

Akedia poate fi rezultatul unor eforturi inerente vieţii duhovniceşti, dar care depăşesc dreapta măsură sau a căror motivaţie este rea. E mâhnirea căreia îi cad victime uneori pe neaşteptate cei zeloşi sau prea zeloşi. Ca şi proorocul, aceştia trebuie să urce atunci pe “stânca cunoştinţei” aşteptând să audă ce vrea să spună Dumnezeu. Iar El ne vorbeşte mai cu seamă prin intermediul cuvintelor Scripturii şi, în chip privilegiat, prin Psaltirea lui David, culegere incomparabilă de dialoguri între Dumnezeu şi om.

Dacă vom coborî, ca şi Moise, spre “oi” (înţelegerile raţiunilor ascunse în această lume), se poate ca Domnul să ne cheme şi pe noi din rugul care arde şi nu se mistuie, ca să ne dea cunoaşterea sensului tainic al semnelor şi minunilor pe care le lucrează în istorie.

Cântecele demonice pun în mişcare pofta noastră şi aruncă sufletul în închipuiri ruşinoase; dar psalmii, imnele şi cântările duhovniceşti cheamă mintea pururea spre aducerea aminte a virtuţii, răcorind irascibilitatea noastră clocotitoare şi veştejind poftele.

Din stârnirea simultană şi de lungă durată a acestor două părţi iraţionale a sufletului se iveşte însă akedia! Aşadar, psalmodia este un excelent remediu împotriva akediei. Că psalmodia îmblânzeşte agresivitatea noastră este un lucru pe care Evagrie îl spune adeseori.

Psalmodia corectă e însă o artă, ba chiar o harismă, pe care trebuie să o cerem în rugăciune ca toate darurile dumnezeieşti de altfel. De aceea, nu e de ajuns a mişca doar limba în gură! Mai degrabă trebuie să psalmodiem din inimă, cu înţelegere şi bună rânduială. Psalmodia cu înţelegere înseamnă a psalmodia fără împrăştiere, nelăsând mintea să fie întipărită nici de imaginile colorate ale psalmilor, nici de lucrurile la care se referă nemijlocit psalmii.

Întrucât psalmodia ţine de înţelepciunea cea în multe chipuri a lui Dumnezeu, aşa cum se oglindeşte ea în creaţie şi în istoria mântuirii, această psalmodie fără împrăştiere nu este un lucru la fel de mare ca rugăciunea fără împrăştiere, deoarece rugăciunea este preludiul cunoaşterii imateriale şi simple a lui Dumnezeu Însuşi!

Toate acestea le ştiu fireşte şi demonii şi, de aceea, ei caută mijloace şi căi pentru a împiedica această psalmodie tămăduitoare, ba chiar pentru a o preface în contrariul ei!

“Cântaţi-ne nouă din cântările Sionului!” – Îmi sunt cunoscuţi şi demoni care ne silesc să cântăm psalmi şi cântări duhovniceşti, în care se cuprinde porunca pe care rătăcind am călcat-o, pentru ca, atunci când o aud, să râdă de noi ca de unii care vorbim şi nu facem.

Nu trebuie să cădem în aceste stratageme viclene, cu atât mai puţin atunci când suntem apăsaţi de akedie, întrucât psalmodia este lucrarea originară a omului.

Înţelepciunea, a cărei lucrare e aceea de a privi raţiunile celor corporale şi incorporale şi a dobândi o înţelegere a conexiunilor ascunse ale existenţei noastre create, poate oferi în cele din urmă celui căzut pradă akediei încă un remediu, poate însă nu extrem de atractiv la prima vedere pentru omul modern: exerciţiul morţii.

Zicea sfântul şi preaiscusitul nostru dascăl (Macarie cel Mare): “Aşa trebuie să fie gata întotdeauna monahul, ca şi cum ar fi muri mâine, şi iarăşi, aşa trebuie să se folosească de trup, ca

104

şi cum ar convieţui cu el încă mulţi ani. Căci un lucru taie gândurile akediei şi îl face pe monah să se pregătească cu şi mai mare râvnă, iar celălalt, păzind trupul sănătos, îi păstrează întotdeauna înfrânarea egală”.

Ce se înţelege aici prin exerciţiul morţii reiese limpede din text. Akedia, care îşi are rădăcinile ascunse în iubirea de sine, nu este decât expresia unei supraevaluaări excesive şi nesănătoase a vieţii materiale, pământeşti cu schimbările ei nesănătoase a vieţii materiale, pământeşti cu schimbările ei de soartă inevitabile. Exerciţiul morţii ne învaţă însă că patria noastră adevărată nu este aici. Ne învaţă să apreciem sobru realităţile acestei vieţi şi să vieţuim în consecinţă. Faptul că această vieţuire orientată conştient în vederea morţii este purtată de la un capăt la altul de o voinţă de viaţă sănătoasă, ne arată cea de-a doua parte a textului citat mai sus. Profundul sens creştin al acestui exerciţiu al morţii este exprimat extrem de frumos în următorul text păstrat numai în tradiţia siriacă:

Desăvârşirea vieţii constă în exerciţiul morţii pentru Dumnezeu, căci aceasta face mintea să se unească cu Dumnezeu. Căci într-adevăr e acelaşi lucru a muri pentru Dumnezeu şi a vieţui în Dumnezeu, precum este scris: “Toţi câţi în Hristos s-au botezat (adică în moartea lui), în Hristos s-au îmbrăcat”, în Cel ce este cu adevărat învierea sufletelor şi Care în ziua de apoi va învia prin puterea sa tot trupul şi va desăvârşi întru Sine toate cele ce se împărtăşesc de El, şi le va uni cu Tatăl în plinătatea trupului Său, spre lauda slavei Sfintei Treimi.

Cunoaşterea sau înţelepciunea duhovnicească va mai face ceva, arătându-ne conexiunile mai profunde ce se ascund în spatele mizeriei akediei. Omul nu va mai putea spune “nu e nimeni care să vadă necazul meu”, căci înţelege “că mai e o cercetare pentru el de la Domnul”. El va vedea că şi Apostolii au fost ispitiţi în acelaşi mod. Şi dacă sufletul nu ştie că şi faptul de a fi ispitit pentru Hristos este un dar al Duhului Sfânt , atunci îşi va aminti de aceasta plecând de la cuvântul apostolului: “Căci vouă vi s-a dăruit pentru Hristos nu numai să credeţi în El, ci şi să pătimiţi pentru El”.

Omul vede încetul cu încetul că aceste “ispitiri” sunt necesare, ba chiar că nu se mântuieşte fără ele:

Aşa cum atletul nu poate fi încununat fără să fi luptat, aşa nici creştinul fără luptă.

Cine fuge de ispita folositoare, fuge de viaţa veşnică, căci cine nu suferă necazurile pentru Domnul, acela nu va vedea nici cămara de nuntă a lui Hristos.

Akedia, depresia sufletească, îşi pierde cu timpul caracterul ei aparent absurd şi pur distructiv şi devine o cale a existenţei autentice a adevăratei urmări a lui Hristos. “Şi El în zilele trupului Său a adus strigăt şi cu lacrimi cereri şi rugăciuni către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte şi a fost auzit din frica Sa, şi deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit”.

“Duhul akediei alungă pe monah din chilia lui, dar cine are răbdare se va linişti întotdeauna” . Cel mai apăsător dintre toţi demonii nu mai e urmat numaidecât de un altul, astfel încât după alungarea lui se instalează o stare paşnică şi o negrăită bucurie. După care s-a spus că akedia suportată în răbdare încearcă peste măsură sufletul şi îl face astfel “încercat la maximum”. Fiindcă numai pentru aceasta îngăduie Dumnezeu să fim supuşi încercărilor asemenea lui Iov.

105

Dacă în ce priveşte contemplaţia akedia îmbolnăveşte ochiul sufletului, răpindu-i puterea vederii, atunci când sufletul îi rezistă, acesta se face ochi ager şi se hrăneşte din lumina realităţii dumnezeieşti.

Iar dacă din osteneală ni s-ar întâmpla vreo akedie, să grăbim puţin în sus pe stânca cunoştinţei, să ne luăm psaltirea (adică mintea) şi să lovim coardele ei cu virtuţile cunoştinţei şi să paştem iarăşi oile sub muntele Sinai, ca Dumnezeul Părinţilor noştri să ne cheme la rugăciune şi pe noi şi să ne dăruiască înţelesurile semnelor şi ale minunilor.

Sunt aşadar în joc infinit mai multe lucruri decât am putea presupune la prima vedere! Liniştea nepătimirii, o stare paşnică şi o negrăită bucurie , o inimă luminoasă şi un ochi ager al minţii – toate aceste noţiuni cheie ale misticii evagriene! Suntem obligaţi aşadar să ne întrebăm: ce anume înseamnă de fapt această răsturnare neaşteptată, şi care atribuie în orice privinţă akediei o poziţie specială? În ce direcţie trebuie să căutăm răspunsul ne arată deja textul citat mai sus, e vorba de ţelul suprem al omului, contemplaţia lucrurilor dumnezeieşti, a acelor gânduri ale veacului acestuia, pe care Domnul le-a dat omului ca pe nişte oi unui păstor bun, ca să poarte grijă de ele. Până când Dumnezeul Părinţilor noştri ascuns în chip tainic în rugul aprins îi vorbeşte în chip nemijlocit şi-i descoperă în această întâlnire personală adevăratele raţiuni ale semnelor şi minunilor pe care le-a lucrat şi le lucrează încă în creaţie şi în istoria mântuirii.

Din mai multe texte a devenit deja limpede faptul că între akedie şi rugăciune există o relaţie extrem de particulară. La început aceasta este integral negativă: “Duhul akediei alungă lacrimile, duhul întristării zădărniceşte rugăciunea”. Aşa cum am văzut însă, lacrimile sunt o rugăciune bine plăcută lui Dumnezeu. Dacă akedia alungă aceste lacrimi, aceasta înseamnă că ea aşează î inimă acea stare de sălbăticie şi insensibilitate duhovnicească pe care trebuie să o înmoaie lacrimile: “Monahul căzut pradă akediei e zăbavnic la rugăciune şi nu va grăi vreodată cuvintele rugăciunii”. Sau, “Akedia – zăbavă la rugăciune”.

“Rugăciunea este lucrarea demnă de vrednicia minţii sau întrebuinţarea ei cea mai bună şi mai curată”, căci rugăciunea e preludiul cunoaşterii imateriale şi simple a lui Dumnezeu Însuşi. Aceasta însă este un dialog cu Dumnezeu fără nici o mijlocire, nici a unei creaturi, nici a unui gând la cele create, oricât de curat ar fi el. Desigur, nu fiindcă făpturile create ar fi în sine un obstacol în calea spre Dumnezeu. Dimpotrivă, ele sunt asemenea unor litere care îşi vestesc autorul. Cu toate acestea, de ele au nevoie numai cei ce sunt departe de Dumnezeu. Scopul însă nu este de a afla ceva despre Dumnezeu, ci de a ne întâlni nemijlocit cu Persoanele Sfintei Treimi. De aceea înţelegem de ce anume spune avva Evagrie: “Rugăciunea este lucrarea demnă de vrednicia minţii sau întrebuinţarea cea mai bună şi curată a ei”. Numai rugăciunea în care omul e cu adevărat el însuşi, în întâlnirea nemijlocită dintre chip şi Arhetip, chipul lui Dumnezeu din om ajunge la deplina sa explicitare, pe cât e cu putinţă pe pământ acest lucru. Dacă aşa stau lucrurile, atunci akedia îi aduce omului împotmolit în ea cea mai profundă experienţă pe care ar putea-o face în genere în această viaţă! Dacă akedia şi întristarea zăbovesc în suflet, moartea întregii vieţi duhovniceşti e asigurată. Orice fel de activism ar fi desfăşurat, ele sapă un vid interior, suscită o sălbăticie şi insensibilitate care fac insuportabile şi, în cele din urmă, imposibile rugăciunea şi orice lucrare duhovnicească.

De aici urmează că rugăciunea este cel mai bun mijloc pentru a ne putea cunoaşte starea interioară, fiindcă în rugăciune ni se prezintă socoteala pentru viaţa noastră de până acum. Lucrul e valabil mai cu seamă pentru cele două componente ale akediei, frustrarea şi agresiunea, din care se ivesc întristarea, mâhnirea şi irascibilitatea.

106

Monahul întristat nu îşi va mişca mintea spre contemplaţie, nici nu va înălţa rugăciune curată; căci întristarea este o piedică în calea oricărui lucru bun. Lanţurile de la picioare sunt o piedică la alergare şi întristarea e o piedică în contemplaţie.

Nu te preda pe tine însuţi gândului mâniei luptându-te în gând cu cel ce te-a întristat nici iarăşi celui al desfrânării, închipuindu-ţi mereu plăcerea; fiindcă unul întunecă sufletul, iar altul îl invită să ardă în patima sa, iar fiecare din ele întinează mintea. Iar închipuindu-ţi la vremea rugăciunii astfel de imagini şi neaducând lui Dumnezeu rugăciune curată, îndată cazi pradă demonului akediei, care sare tocmai peste asemenea stări şi rupe în bucăţi sufletul, precum câinele o căprioară.

De aceea, Evagrie îndeamnă cu insistenţă să ne împăcăm cu potrivnicul nostru înainte de a ne dedica rugăciunii, altfel toate eforturile vor fi zadarnice. De aceea e nevoie de mare atenţie şi discernământ, înainte de a îndrăzni să aducem tămâia rugăciunilor proprii la altarul inteligibil al lui Dumnezeu, şi vai celui ce îndrăzneşte, fiind necurat şi plin de patimi – mai cu seamă de cele ale mâniei – să imite cu obrăznicie rugăciunea înfricoşătoare în Duh şi Adevăr!

Într-adevăr, în rugăciune ne confruntăm mai cu seamă cu păcatele mâniei. Numai cel nemînios se poate ruga cu adevărat netulburat. Dar mânia se iveşte adeseori din dorinţe frustrate:

Întrarmându-te împotriva mâniei nu vei suferi niciodată pofta, căci aceasta dă mâncare mâniei; iar mânia tulbură ochiul minţii, întinând starea rugăciunii.

Aşadar, akedia şi rugăciunea se exclud reciproc. Akedia e veninul mortal, care pândeşte în permanenţă chiar pe misticul cel mai înaintat, pentru a-i răpi luminarea. Gândurile akediei care zăbovesc în minte îi tulbură starea şi la vremea rugăciunii întunecă în ochii lui sfânta lumină şi anume acea lumină tainică despre care nici Evagrie, nici prietenul său Ammonios nu ştiau limpede de unde vine: este oare mintea însăşi această lumină sau este ea luminată de o lumină aflată în afara acesteia?

Ca şi akedia, şi întristarea şi fireşte mânia întunecă această sfântă lumină. Pentru Evagrie care pleacă de la Osea 10,12: “Aprindeţi-vă o lumină a cunoştinţei”, această lumină desemnează mai întâi cunoştinţa sau contemplaţia: “«Inima mea s-a tulburat… şi lumina ochilor mei nu mai e cu mine» – lumina ochilor înseamnă contemplaţia care fuge de la minte în vremea ispitirii”. Atunci însăşi mintea este luminoasă, şi, în anumite condiţii, poate vedea această lumină: “O dovadă a nepătimirii e că mintea a început să-şi vadă propria strălucire” şi invers: “Aşa cum norul împiedică razele soarelui să strălucească, aşa şi mânia stinge strălucirea sufletului”. Irascibilitatea tulburată, se spune într-alt loc, orbeşte vederea duhovnicească a minţii. Cu alte cuvinte, întunecarea minţii înseamnă că aceasta devine incapabilă de a mai îndeplini funcţia ei naturală de luminare, adică de cunoaştere. Pentru Evagrie, cunoaştere înseamnă statornic vedere, şi invers. Pentru a putea vedea, mintea are doi ochi duhovniceşti, fiecare îndeplinindu-şi funcţia lui:

Gândurile demonice orbesc ochiul stâng, care se dedică contemplaţiei făpturilor create. Iar gândurile care întipăresc şi modelează mintea conducătoare tulbură ochiul drept, care la vremea rugăciunii vede fericita lumină a Sfintei Treimi, ochi prin care mireasa din Cântarea Cântărilor l-a vrăjit pe Însăşi Mirele.

Aşadar, pe de o parte, mintea însăşi e luminoasă, e lumină, şi se poate experia pe sine însăşi ca atare. Însă această lumină e dăruită, întrucât în fiinţa ei mintea e o făclie menită să primească în sine

107

lumina dumnezeiască, adică să cunoască, să vadă. Şi ea vede pe Dumnezeu cu cei doi ochi ai săi, atât în mod mijlocit în făpturi prin raţiunile ei, cât şi în mod nemijlocit. Această întâlnire personală nemijlocită e ceea ce Evagrie numeşte rugăciune în sensul profund mistic: o strălucire a slavei dumnezeieşti: “Rugăciunea este o stare a minţii ce se iveşte numai prin lumina Sfintei Treimi”. Fireşte nu este vorba de un proces de percepţie sensibilă, ci de experienţa revelaţiei Persoanei lui Dumnezeu în persoana omului. Fiindcă atunci când intelectul s-a eliberat de patimile care-l întunecă şi lumina ochilor săi e netulburată, atunci la vremea rugăciunii îşi dă seama nu numai de ea însăşi, de frumuseţea chipului creat al lui Dumnezeu care este, şi care îi apare ca lumină, întrucât Dumnezeu este lumină, ci vede în această lumină şi strălucirea scânteietoare a Sfintei Treimi care o îmbracă şi se amestecă cu ea, astfel încât aceste două lumini nu se mai pot deosebi. Fiindcă potrivit menirii sale natural-creaţionale mintea este locul lui Dumnezeu: loc al prezenţei personale a Slavei luminoase a Dumnezeului Întreit-Unul. Despre aceasta însă poate vorbi numai cine a experiat-o.

Aşa cum nu este acelaşi lucru a vedea lumina şi a grăi despre lumină, la fel nu e acelaşi lucru a vedea pe Dumnezeu şi a înţelege ceva despre Dumnezeu.

Această stare de luminare mistică a lui Evagrie o are în vedere prin expresia cunoaştere. Aici rugăciunea, vederea şi cunoaşterea lui Dumnezeu sunt una. Este vorba de acea stare de unitate desăvârşită şi de maximă intimitate, cum e cu putinţă numai între persoane ce se cunosc. De aceea, modelul acestei unităţi mistice, harice între Dumnezeu şi creatură e unitatea Persoanelor treimice.

Dacă akedia, respectiv tovarăşele ei, întristarea şi irascibilitatea, distrug această stare, atunci se înţelege de ce Evagrie declară categoric: “Rugăciunea este alungarea întristării şi a descurajării”. Acestei afirmaţii negative a rugăciunii i se opune însă una pozitivă: “Rugăciunea este rodul bucuriei şi al mulţumirii”.

Când mintea ta, cuprinsă de dor mult către Dumnezeu, pleacă oarecum câte puţin din trup şi se depărtează de toate gândurile care vin în simţire, din amintire şi din temperament, umplându-se de cucernicie şi de bucurie, atunci socoteşte că te-ai apropiat de hotarele rugăciunii.

“Când, stând la rugăciune, te vei ridica mai presus de orice bucurie, atunci ai găsit cu adevărat rugăciunea”. Akedia este contrariul bucuriei. Dar cine rezistă în ispită, acela se va ruga pururea cu bucurie, ba chiar i se va împărtăşi o bucurie negrăită, nemaicunoscută, dar o bucurie dincolo de orice bucurie. E acea plinătate a bucuriei lui Hristos, care se iveşte din întristate (Ioan 16,20), şi pe care nimeni nu o poate lua de la cel ce crede (Ioan 16,22).

E însă sigur că rugăciunea în sensul lui Evagrie e cu putinţă numai atunci când se iveşte o adâncă împăcare şi pace sufletească, departe de orice tulburări şi patimi, dar şi dincolo de orice exaltare şi emoţionalitate. E extrem de semnificativ că, spre deosebire de mulţi autori duhovniceşti, Evagrie nu foloseşte niciodată în sens pozitiv noţiunea de extaz! Aceasta desemnează la el întotdeauna starea negativă a unei ieşiri din sine exaltate sau nebuneşti. Rugăciunea este o stare de desăvârşită linişte şi limpezime a minţii. Această atitudine atât de binefăcător sobră a lui Evagrie, ce pare încă şi mai limpede în continuare, e unul din semnele cele mai clare ale autenticităţii învăţăturii sale duhovniceşti, a întregii sale mistici

Ceea ce e valabil despre bucurie e valabil într-o măsură încă şi mai mare despre pace. Despre acea stare paşnică, care urmează atacului depăşit al akediei. Aici însă Evagrie face numaidecât o importantă distincţie, care poate fi valabilă şi pentru bucurie.

Două sunt stările paşnice ale sufletului: una dăruită de seminţele naturale, iar alta se face prin retragerea demonilor. Celei dintâi îi urmează smerita-cugetare împreună cu străpungerea inimii,

108

lacrimi, ori o dorinţă infinită după Dumnezeu şi râvnă nemăsurată pentru lucru; celei de-a doua îi urmează slava deşartă cu trufia care prin dispariţia celorlalţi demoni îl trag pe monah spre pierzanie. Aşadar, cine păzeşte marginile celei dintâi va recunoaşte mai pătrunzător incursiunile demonilor.

Deosebirea e limpede: întâia formă de pace creşte din solul natural al fiinţei noastre, în care Dumnezeu a sădit la creaţia noastră seminţele indestructibile ale binelui. Această pace o dă numai Hristos, el este această pace însăşi, cum observă foarte fin, împreună cu Pavel, Evagrie.

Cu totul altfel stau lucrurile cu cea de-a doua stare paşnică: ea nu este nimic altceva decât o iluzie, o manieră amăgitoare a demonilor, care vor să-i sugereze monahului gândul că această retragere ar fi rezultatul propriilor sale eforturi ascetice. Cine se lasă amăgit trebuie să se aştepte la un atac concentrat al vrăjmaşilor săi.

Nepătimirea desăvârşită, pe care sufletul o dobândeşte după biruinţa asupra demonilor, Evagrie o defineşte în felul următor:

Plinătatea păcii este nepătimirea sufletului împreună cu adevărata cunoştinţă a trupurilor.

Nepătimirea este o stare paşnică a sufletului raţional ce constă din blândeţe şi cuminţenie.

Această stare de linişte interioară e constituţia naturală a minţii, adică fiinţarea ei creaţională, voită de Dumnezeu, tulburată abia de către feluritele patimi. Proprie naturii minţii este şi luminozitatea. Cele două imagini de care e vorba aici afirmă unul şi acelaşi lucru: mintea e făcută în vederea capacităţii de a-L primi pe Dumnezeu, capacitate în care constă caracterul ei de chip al lui Dumnezeu. Pasiunile, păcatele sunt în permanenţă ceva străin, un lucru impus din afară şi se manifestă în întuneric şi tulburare. Din acest motiv şi apropierea îngerului poate fi recunoscută în chip neamăgitor după adânca pace pe care o revarsă în suflet, iar apropierea demonului după neliniştea, spaima şi tulburarea pe care o produce în suflet, chiar dacă spre amăgirea unora diavolul se poate îmbrăca şi preface în înger de lumină.

Din cele spuse până acum a devenit deja limpede ce anume vrea să spună Evagrie cu “starea paşnică” şi “negrăita bucurie” care urmează biruinţei asupra akediei: sunt indicii ale faptului că omul a învins cu ajutorul lui Dumnezeu celelalte patimi şi că intră acum în sfera nepătimirii, condiţia preliminară şi hotarul nemijlocit al “locului rugăciunii” sau al “locului lui Dumnezeu”, adică al contemplaţiei Sfintei Treimi. Ce neaşteptate perspective!

Să urmărim însă mai departe acest gând. O serie de texte explicitează gânduri care le-am întâlnit deja, într-o mistică a “sălăşluirii lui Dumnezeu” în sufletul plin de har.

De la Sfântul David aflăm clar şi limpede care e locul lui Dumnezeu, căci el spune: “Locul Său era în pace şi sălaşul Său în Sion”. Locul lui Dumnezeu e, aşadar, sufletul raţional, sălaşul Său însă e mintea luminoasă, care a tăgăduit plăcerile lumeşti şi a fost învăţată să cerceteze raţiunile pământeşti.

Mintea nu poate să vadă în ea însăşi locul lui Dumnezeu, dacă nu a ajuns mai presus de toate gândurile la lucrurile sensibile. Ea nu va trece dincolo de ele, dacă nu s-a dezbrăcat de toate patimile, care o încătuşează prin gândurile la lucrurile sensibile. Patimile sunt dezbrăcate de

109

virtuţi, gândurile simple de contemplaţia duhovnicească, iar aceasta din urmă e dezbrăcată atunci când i se arată acea lumină ce închipuieşte la vremea rugăciunii locul lui Dumnezeu.

Când mintea s-a dezbrăcat de omul cel vechi şi s-a îmbrăcat în omul harului, vede şi starea sa în vremea rugăciunii semănând cu safirul sau cu azurul cerului, stare pe care Scriptura o numeşte loc al lui Dumnezeu văzut de bătrâni pe muntele Sinai.

Acest loc Scriptura îl numeşte şi vederea păcii, în care cineva poate vedea în sine însuşi pacea mai presus de toată mintea şi care păzeşte inima noastră. Într-o inimă curată se întipăreşte ca un alt cer, a cărui vedere e lumină şi al cărui loc e duhovnicesc, în care se văd oarecum înţelesurile celor ce sunt. Celor vrednici li se alătură şi sfinţii îngeri. Această vedere însă o întunecă ţinerea de minte a răului, iar fierberea mâniei o stinge cu totul prin furia ei.

Această vedere a Slavei luminoase a lui Dumnezeu în oglinda luminoasă a sinelui curăţit de toate patimile care îl întunecă, forma cea mai înaltă a cunoaşterii lui Dumnezeu posibilă în această viaţă, îşi va găsi desăvârşirea în acea vedere faţă către faţă, când Dumnezeu va fi totul în toate.

Numai Tatăl… e atât sfârşitul, cât şi fericirea ultimă. Fiindcă atunci când nu-l mai cunoaştem pe Dumnezeu în oglindă şi în lucruri străine, ci ne apropiem de El ca de Cel Unul şi Unic, atunci vom cunoaşte şi sfârşitul ultim.

Aşa cum dorinţa după această cunoaştere e nemărginită şi duce la o dorinţă nesăturată după Dumnezeu, tot aşa şi cunoaşterea lui Dumnezeu Însuşi este nemărginită, o veşnică sporire şi creştere în cunoaştere şi iubire, ba chiar, în faţa infinităţii lui Dumnezeu, într-o necunoaştere pură. Şi fericit cel care a ajuns la această necunoaştere de nedepăşit!

O minte îndumnezeită este o minte care a ajuns la pace cu toate mişcările ei şi s-a îmbrăcat în lumina vederii Treimii şi cere de la Tatăl împlinirea dorinţei sale nesăturate.

Ceea ce urmează încercării akediei care-l solicită pe om până la fibrele sale cele mai profunde (atunci când ea a fost depăşită cu mult curaj) nu este pur şi simplu un sentiment de uşurare şi mulţumire, prin care omul ar rămâne doar în planul psihicului. Acea răsturnare bruscă înseamnă mai degrabă o străpungere spre adevărata existenţă personală în întâlnire cu Persoana lui Dumnezeu.

Dumnezeu e Cel care-l cheamă cu totul liber şi pe neaşteptate pe om, ca odinioară pe Moise şi pe Aaron din rugul aprins al ascunzimii Sale, pentru a-i dărui harul cunoaşterii raţiunilor şi semnelor, nu numai al acelora pe care le-a lucrat odinioară în Egipt, ci şi al lucrurilor la prima vedere atât de neînţelese şi de înfricoşătoare cu care s-a întâlnit omul însuşi. Mai mult, El este Cel ce descoperă dintr-o dată în suflet însuşi locul sălăşluirii sale tainice, prezenţa Sa luminoasă făcând prin aceasta văzută în acelaşi timp propria frumuseţe a acestui suflet creat după chipul şi asemănarea Sa. Şi tot El este Cel care Se face cunoscut acum ca Tată, ca Obârşie personală a Sfintei Treimi şi prin har, Obârşie a întregii existenţe. El Însuşi este pacea pe care o experiează acum cel plin de har şi care face să izbucnească în el o bucurie negrăită.

Astfel privite, akedia şi viaţa duhovnicească sunt inseparabile. În akedie se transformă omul cel vechi cel stricat prin pofte amăgitoare. Acesta însă, odată nimicit, devine o jertfă de ardere de tot adusă lui Dumnezeu. De atunci omul cel nou creat după Dumnezeu în dreptate şi sfinţenie poate învia cu acea “primă” sau “mică înviere”, numită “viaţă duhovnicească”, viaţă născută cu totul din Duhul Dumnezeului Treimic.

110

Akedia, aşa cum o înţelege şi o prezintă Evagrie, e un fenomen extrem de complex şi contradictoriu, asemenea unei răscruci. În funcţie de atitudinea pe care o adoptă, cine atinge acest punct pune piciorul fie pe o cale care duce mai devreme sau mai târziu spre moarte, fie pe o cale care duce spre viaţă. O depresie poate însemna sfârşitul sau începutul vieţii adevărate.

Akedia este patima pe care omul o suferă în sensul cel mai adevărat al cuvântului, aşa cum suferă toate celelalte patimi sau maladii ale sufletului. Ca toate patimile, ea îşi are rădăcinile ascunse şi nevăzute în iubirea de sine care “urăşte toate” şi se manifestă în mii de feluri ca un ataşament excesiv de noi înşine, incapabil de iubire. Mobilurile ei ascunse sunt irascibilitatea, agresivitatea, şi acea poftă iraţională, care ne înstrăinează într-un mod egoist toate făpturile. Întrucât este contrară firii, această poftă în necontenită vagabondare este în esenţa ei imposibil de satisfăcut:

Nu poţi să-ţi mulţumeşti pofta! Căci aşa cum în cei ce se predau ei înşişi mâniei, fierea se formează necontenit în fiecare împrejurare şi se adaugă prin hrana pe care o iau, înmulţindu-se şi mai mult, tot aşa se înmulţesc şi cei ce s-au supus poftei, fie că iau hrană, fie că privesc înfăţişarea trupului sporindu-şi pofta covârşitoare.

Imposibilitatea satisfacţiei acestei pofte egoiste se bazează pe caracterul ei fundamental anticreaţional: “Ne-ai făcut spre Tine, Doamne, şi neliniştită e inima noastră până ce se va odihni întru Tine”. Fiinţa însăşi a lui Dumnezeu, în vederea căreia a fost creat omul, e iubire şi această iubire a Persoanelor Sfintei Treimi între Ele îşi găseşte împlinirea numai într-o dăruire necondiţionată.

Evagrie cunoştea bine şi o dorinţă îndreptată spre Dumnezeu şi despre care spune că e nesăturată, însă această nesăturate are o natură fundamental diferită. Ea nu se bazează pe caracterul limitat al lucrului dorit, care nu poate corespunde cu adevărat caracterului nemărginit al dorinţei celui ce doreşte ci, din contră, se bazează numai pe nemărginirea acestuia. De aceea Evagrie poate spune: “Există o singură dorinţă care e bună şi veşnică, cea care năzuieşte după adevărata cunoştinţă; şi se poate spune că ea este inseparabilă de minte”. Această dorinţă îndreptată spre Dumnezeu, proprie în chip fiinţial minţii, îşi găseşte împlinirea şi fericirea tocmai în neîmplinirea ei de către Dumnezeul infinit. De aceea Evagrie poate afirma în mod paradoxal: “În unitatea (dintre Dumnezeu şi mintea creată) domneşte pacea negrăită, şi există numai minţi pure, care se satură pururea de nesăturarea acestei păci”. Această pace negrăită trimite la acea stare paşnică şi negrăită bucurie care urmează akediei depăşite. Cu totul altfel stau însă lucrurile cu dorinţa egoistă!

Imposibilitatea unei împliniri, frustrarea dorinţelor noastre difuze provoacă inevitabil mai întâi întristarea, sentimentul dezamăgirii şi al vidului, o stare ce premerge nemijlocit akediei. De aceea, în ultimă instanţă orice gând poate deveni prilej pentru akedie, întrucât toate sunt legate de poftele trupeşti. Esenţa lor proprie este chiar “zidirea de sine”. Fără a fi identice, întristarea şi akedia sunt atât de strâns înrudite între ele încât adeseori Evagrie le menţionează împreună.

Ceea ce caracterizează însă akedia şi o deosebeşte de întristare e stârnirea simultană şi de lungă durată a celor două facultăţi iraţionale ale sufletului: pofta şi irascibilitatea. De aceea, akedia se distinge prin complexitatea împletirii între o concupiscenţă frustrată şi o agresivitate prost camuflată. Ea are un cap de Ianus care, nemulţumit de cele existente şi poftind cele inexistente, e îndreptat înapoi şi înainte. Din această scindare şi contradicţie rezultă manifestările parţial paradoxale şi extreme ale ei, cum sunt de exemplu inerţia, letargia şi respectiv, instabilitatea, nestarea. Ca punct final de concentrare al aproape tuturor celorlalte gânduri, ca şi prin durata ei îndelungată, akedia ia în cele din urmă toate formele unei depresii psihice, care în cazul cel mai rău poate sfârşi în sinucidere, ca ultimă tentativă disperată de a evada din ea.

111

Întrucât manifestarea caracteristică a akediei este înclinaţia spre evaziune în toate formele posibile, remediile specifice pe care le prescrie Evagrie se reduc în ultimă instanţă toate la unul singur: perseverenţă! În această perseverenţă se realizează şi tămăduirea generală a rădăcinii bolnave, care e iubirea de sine. Fiindcă perseverenţa înseamnă şi a rezista impulsului poftelor iraţionale: “Prin răbdarea voastră vă veţi câştiga sufletele voastre” (Luca 21,19).

Dar această perseverenţă nu este o resemnare oarbă, ci o aşteptare conştientă a lui Dumnezeu. O ieşire din cercul diabolic al akediei există numai atunci când omul străpunge zidurile închisorii eu-lui propriu, izolarea sa fără ieşire, şi ajunge la o existenţă autentic personală, transparentă pentru ceilalţi, şi prin această şi la adevărata iubire, care e regăsirea de sine în dăruirea de sine persoanei celuilalt. Propria sa persoană însă omul o poate găsi numai în întâlnirea cu Persoana lui Dumnezeu, în Care e adăpostit şi ascuns el însuşi, precum şi întreaga sa existenţă. Întrucât Dumnezeu Însuşi e iubire, numai întâlnirea cu El poate vindeca răul fundamental al iubirii de sine, acea expresie jalnică a spaimei în faţa pierderii de sine în dăruirea de sine.

Ca şi perseverenţa, şi celelalte remedii ţintesc spre o întâlnire personală directă cu Dumnezeu. Lacrimile, care trebuie să înmoaie învârtoşarea şi sălbăticia interioară, Evagrie le numeşte intenţionat lacrimi către Dumnezeu. Aici omul nu plânge numai pentru el însuşi sau compătimindu-se pe sine însuşi. El plânge înaintea lui Dumnezeu, mărturisind împotriva lui însuşi învârtoşarea inimii sale în nădejdea de a fi eliberat de ea prin milostivirea lui Dumnezeu. În această deturnare de la eul său fals, el apucă, ca şi fiul risipitor, pe drumul care duce la Tatăl său, Care îl întâmpină pe neaşteptate nu doar în casa părintească, ci încă pe când se află pe cale.

Chiar şi sensul contradicţiei tuturor sugestiilor ispititoare nu este altul decât a străpunge cercul de fier al deliberărilor ulterioare infinite prin Cuvântul lui Dumnezeu şi a ajunge în locul convorbirii infinite cu noi înşine la dialogul eliberator cu Dumnezeu. Aşa cum arată Evagrie în prologul Antirrhetikos-ului, marele model este aici Hristos Însuşi, Care în pustie nu S-a lăsat închis în falsa imagine de Mesia, pe care i-o sugera cu argumente atât de subtile ispititorul, ci Şi-a dovedit adevărata Sa identitate recurgând la Cuvântul lui Dumnezeu.

În fine, în cele din urmă pentru creştini exerciţiul morţii nu înseamnă altceva decât conştientizarea momentului ultim inevitabil în care îl va întâlni pe Domnul său. Fiindcă toţi vor veni înaintea Lui, chiar dacă nu L-au aşteptat cu dor, sau dacă toată viaţa lor au încercat să-L evite. Acest exerciţiu al morţii înseamnă o autentică relativizare a vieţii pământeşti întrucât pune toate în legătură cu Dumnezeu şi prin aceasta se fereşte de la închiderea egoistă în sine.

Dacă, în ultimă instanţă, akedia e în efectele sale o înăbuşire a persoanei umane sub povara izolării eu-lui, atunci înţelegem cum depăşirea acestei stări poate fi experiată ca o străpungere fulgerătoare spre existenţa deplin personală. În locul disperării fatale şi al instabilităţii neputincioase apar brusc o adâncă pace şi o negrăită bucurie; ele sunt pregustarea a ceea ce Hristos le-a făgăduit ucenicilor în ajunul pătimirii Sale, şi a dat în deplină realitate ca Înviat în dimineaţa Învierii Sale.

Akedia este în mod paradoxal doar la un pas de aceste înălţimi ale vieţii mistice ascunse cu Hristos în Dumnezeu. Dar cât de greu este de făcut acest mic pas. Nimeni nu ne poate constrânge la acestea. Cât de mulţi fac din păcate pasul opus, care duce la moarte în loc de la viaţă, la cea violentă sau lentă, zilnică prin distracţii şi risipiri în nimicuri. Ei se privează astfel de unica experienţă importantă ce trebuie făcută în această viaţă, şi pentru care ar fi fost de ajuns poate să mai persevereze o oră în tăcere: “Du-te, poporul Meu, intră în cămările tale şi închide uşa după tine; ascunde-te puţine clipe, până când va fi trecut mânia. Căci, iată, Domnul va ieşi din locaşul Său…”(Isaia 26,20).

112

Acest pas dincolo de sine însuşi fiecare îl face în mod cu totul personal, dar totuşi nu de unul singur, fiindcă nenumăraţi alţii l-au făcut deja înaintea lui. Experienţa pe care o face e mai întâi cea a nopţii şi nimicului, aşa cum au descris-o Sfântul Isaac Sirul sau Ioan al Crucii şi mulţi alţii. Dar tocmai în această noapte îi străluceşte o lumină care nu e din lumea aceasta.

Şi când sărmanul omuleţ zdrobit întreabă uimit şi plin de reproş ca odinioară Antonie, părintele monahilor: “Doamne, unde ai fost tot acest timp? De ce nu mi Te-ai arătat de la început, ca să alini durerile mele?”, atunci aude acel răspuns misterios şi straniu: “Eram aici, Antonie! Dar aşteptam să văd lupta ta!”.

Fiindcă Dumnezeu iubeşte şi preţuieşte atât de mult făptura sa, încât îi face loc în Sine Însuşi, ca ea însăşi să facă acest ultim mic pas spre El.

113

Ziceri ale sfinţilor monahi

Trebuie să iscodim însă şi căile urmate de călugării dinaintea noastră şi să ne îndreptăm către ele căci multe cuvinte şi fapte de-ale lor, frumoase putem găsi! Între care şi pe acesta: Unul dintre ei zicea că un mod de viaţă mai aspru şi neschimbător, dublat de dragoste îl conduce foarte repede pe călugăr la limanul nepătimirii. Acelaşi avvă îl vindecă pe un frate de închipuiri, prescriindu-i, pe lângă post, să aibă grijă de bolnavi, căci nimic nu e mai potrivit decât milostenia – zicea el când era întrebat – ca să stingă patimile de felul acesta.

În crugul amiezii m-am dus să-l caut pe sfântul părinte Macarie şi ars îngrozitor de sete am cerut să beau apă, dar el mi-a zis: “Mulţumeşte-te cu un pic de umbră, căci mulţi din cei care călătoresc acum pe uscat ori pe mare, nici măcar pe aceasta nu o au.” Apoi, după ce am vorbit despre înfrânare un timp, mi-a zis: “Curaj fiul meu, în douăzeci de ani nu m-am săturat nici cu pâine, nici cu apă ori cu somn. Pâinea pe care o luam era cântărită, apa măsurată şi numai sprijinindu-mă de perete furam un pic de somn.”

Un frate întrebă un bătrân dacă îi dă voie să mănânce împreună cu mama şi cu fraţii săi când se va duce acasă. Acela îi zise: “Să nu mănânci niciodată cu o femeie.”

Alt călugăr a zis. “Îmi retez plăcerile ca să înlătur toate pretextele părţii pătimaşe, căci ştiu că aceasta luptă tot timpul ca să dobândească plăceri, că-mi tulbură mintea şi alungă cunoaşterea”. Un bătrân zicea că iubirea nu ştie să păzească hambarele sau lăzile cu bani. Tot el zicea: “Nu ştiu să fi fost înşelat de demoni de două ori asupra aceluiaşi lucru”.

Despre cele opt gânduri

Gândul lăcomiei pântecelui sugerează monahului căderea grabnică a ascezei lui zugrăvindu-i stomacul, ficatul, splina, hidropizia, boala lungă, neajunsul proviziilor şi lipsa medicilor. Îl face să-şi aducă aminte de multe ori de unii dintre fraţii care au căzut în aceste suferinţe. Iar câteodată îi convinge pe cei suferinzi să dea pe la cei ce se înfrânează şi să le povestească nenorocirile lor, ca şi cum ar fi ajuns astfel din pricina ascezei.

Demonul desfrânării sileşte la poftirea feluritelor trupuri şi atacă cu cea mai mare tărie pe cei ce se înfrânează pentru ca aceştia, neizbutind nimic, să înceteze; şi întinând sufletul, îl fac să încline spre acele lucrări (ruşinoase) şi îi fac să zică şi să audă anumite cuvinte, ca şi cum însuşi lucrul ar fi văzut şi de faţă în chip nemijlocit.

Iubirea de arginţi sugerează o bătrâneţe lungă, neputinţa mâinilor la lucrare, înfometările viitoare şi bolile ce se pot întâmpla, amărăciunile sărăciei şi cât de ruşinos este să primeşti de la alţii cele de nevoie.

Întristarea se întâmplă uneori din frustrarea poftelor iar alteori urmează furiei. Din frustrarea poftelor ea se întâmplă astfel: anumite gânduri, luând-o înainte, fac sufletul să-şi aducă aminte de casă, de părinţi şi de vieţuirea lor anterioară. Şi când văd că acesta, neîmpotrivindu-se, le urmează topindu-se în plăcerile minţii, atunci luându-l îl cufundă în întristarea că lucrurile de altădată nu mai sunt nici nu mai pot fi din pricina vieţii sale de acum. Şi nenorocitul suflet, pe cât se topeşte pentru gândurile la cele dinainte, pe atât este de abătut şi umilit pentru cele de acum.

114

Mânia este patimă extrem de acută, căci se zice că e o fierbere a părţii irascibile şi o mişcare împotriva celui ce ne-a nedreptăţit sau a celui ce pare că ne-a nedreptăţit; ea sălbăticeşte sufletul; dar apucă mai cu seamă mintea la rugăciune oglindindu-i chipul celui ce la întristat. Iar când durează mai mult timp şi se preface în resentiment, ea produce tulburări în vremea nopţii, slăbiciune a trupului şi paloare, şi atacuri ale fiarelor veninoase. Iar aceste patru semne ce însoţesc resentimentul pot fi găsite ca urmând majorităţii gândurilor.

Demonul lâncezelii (akedia) ce se numeşte şi demonul amiezii (Psalmi 90, 6) e cel mai împovărător dintre toţi demonii; el îl atacă pe monah pe la ceasul al patrulea şi dă ocol sufletului până la ceasul al optulea. Mai întâi el face ca soarele să se vadă zăbavnic la mişcare sau chiar nemişcat, ca şi cum ziua ar fi de cincizeci de ceasuri. Apoi îl sileşte să privească ţintă şi necontenit la ferestre şi să sară afară din chilie să vadă cât mai e până la ceasul al nouălea şi să privească în jur, încoace şi încolo, dacă nu e cumva pe aproape vreunul din fraţi. Îi insuflă încă şi ură faţă de locul său şi de însăşi viaţa sa şi faţă de lucrul mâinilor şi că iubirea a pierit la fraţi şi nu mai e cine să-l mângâie. Iar dacă în acele zile este cineva care l-a întristat pe monah, demonul acesta adaugă şi acest lucru la sporirea urii lui. Îl face să poftească alte locuri în care să poată găsi mai uşor cele trebuincioase şi în care să poată exercita un meşteşug mai uşor şi prosper, adăugând cum că faptul de a bineplăcea Domnului nu ţine de loc, fiindcă s-a zis doar că Dumnezeu trebuie să primească închinare pretutindeni. De acestea leagă şi amintirea celor apropiaţi lui şi a vieţuirii lui de altădată, îi zugrăveşte o viaţă lungă în timp punându-i înaintea ochilor ponoasele ascezei, şi iscă toată uneltirea ca, părăsind chilia, monahul să fugă de pe stadion. Acestui demon nu-i urmează îndată un alt demon; o stare paşnică şi o bucurie nespusă urmează pentru suflet de pe luptă.

Gândul slavei deşarte este un gând extrem de subtil şi care se insinuează cu uşurinţă în cei ce izbândesc (în virtuţile lor) vrând să facă publice luptele lor şi vânând slavele cele de la oameni închipuindu-i demoni ţipând, femeiuşti vindecate şi o mulţime atingându-se de hainele lui; îi prezice şi preoţia şi aduce la porţi oameni care îl caută (pentru aceasta), iar dacă nu vrea, îl vor aduce legat fedeleş. Şi astfel, făcându-l înfumurat în nădejdi deşarte, pleacă lăsându-l să-l ispitească fie demonul mândriei, fie cel al întristării, care-i aduc şi alte gânduri potrivnice nădejdilor lor lui; iar uneori îl predă şi demonului desfrânării pe el, care cu puţin înainte era un preot sfânt adus la preoţie legat fedeleş.

Demonul mândriei se face sufletului prilej al căderii celei mai grele, căci îl convinge să nu mai mărturisească ajutorul lui Dumnezeu, ci să creadă că el însuşi este cauza izbânzilor sale şi să se îngâmfe împotriva fraţilor ca unii neînţelegători, pentru că nu ştiu toţi despre el acest lucru. Mândriei îi urmează mânia şi întristarea şi cel din urmă dintre rele: ieşirea din minţi, nebunia şi mulţime de demoni văzuţi din văzduh.

Împotriva celor opt gânduri

Mintea rătăcitoare o stabilizează citirea, privegherea şi rugăciunea; pofta arzătoare o sting foamea, setea şi retragerea (anahoreza), iar irascibilitatea agitată o potolesc psalmodia, răbdarea şi mila; iar acestea atunci când sunt făcute la vremea şi după măsurile cuvenite, fiindcă cele fără măsură şi nelavremea lor ţin puţin timp, iar cele ce ţin puţin timp sunt mai degrabă vătămătoare decât folositoare.

Când sufletul nostru doreşte diferite mâncăruri, să-şi reducă raţia de pâine şi de apă şi să fi mulţumitor chiar şi pentru o singură bucătură fiindcă săturarea pofteşte felurite feluri (de mâncare), iar foamea socoteşte o fericire săturarea cu pâine.

Mult contribuie la cumpătare lipsa apei; să te convingă de aceasta cei trei sute de israeliţi care împreună cu Ghedeon au supus pe Madian (Judecători 7,5-7).

Că viaţa şi moartea se întâmplă deodată în acelaşi om nu e dintre cele cu putinţă; tot astfel e cu neputinţă ca iubirea să coexiste în cineva odată cu bogăţia, căci iubirea suprimă nu numai bogăţiile, ci şi însăşi viaţa noastră trecătoare.

Cine fuge de plăcerile lumeşti e un turn inaccesibil pentru demonul întristării, fiindcă întristarea e frustrarea de o plăcere fie prezentă, fie aşteptată, şi e cu neputinţă a respinge acest duşman având un ataşament pătimaş faţă de ceva din cele pământeşti, căci acela aşterne cursa şi lucrează întristarea acolo unde vede că se îndreaptă înclinaţia noastră.

115

Furia şi ura sporesc irascibilitatea, iar blândeţea o micşorează chiar şi pe cea care există.

„Soarele să nu apună peste enervarea noastră” (Efeseni 4, 26), ca nu cumva demonii, atacând în vremea nopţii, să înfricoşeze sufletul şi să facă mintea laşă la război a doua zi; fiindcă închipuirile (fantasmele) înfricoşătoare se nasc din tulburarea părţii irascibile şi nimic nu face mintea să dezerteze de la post ca o parte irascibilă tulburată.

Când partea irascibilă a sufletului nostru, legându-se de un pretext oarecare, se tulbură adânc, atunci demonii ne sugerează că retragerea noastră este bună, ca nu cumva, desfiinţând cauzele întristării, să ne izbăvim de tulburare. Dar atunci însă când e aprinsă partea poftitoare (concupiscentă), ne fac dimpotrivă iubitori de oameni, numindu-se duri şi sălbatici, pentru ca, poftind trupul să ne întâlnim cu trupuri. Pe acestea nu trebuie să le ascultăm, ci mai degrabă să facem cele potrivnice.

Nu te preda pe tine însuţi gândului mâniei luptându-te în gând cu cel ce te-a întristat, nici iarăşi celui al desfrânării, închipuindu-ţi mereu plăcerea; fiindcă unul întunecă sufletul, şi altul îl invită să ardă în patima sa, iar fiecare întinează mintea. Iar la vremea rugăciunii închipuindu-ţi astfel de imagini (eidola) şi neaducând lui Dumnezeu rugăciune curată, îndată cazi (pradă) demonului akediei care sare tocmai peste asemenea stări şi rupe în bucăţi sufletul precum un câine o căprioară.

Firea părţii irascibile este de a se război cu demonii şi de a lupta pentru o plăcere oarecare. De aceea îngerii, sugerându-ne plăcerea duhovnicească şi fericirea care vine din aceasta, ne îndeamnă să ne întoarcem irascibilitatea împotriva demonilor; aceia însă, atrăgându-ne iarăşi spre pofte lumeşti, silesc irascibilitatea să lupte împotriva oamenilor, pentru ca mintea întunecată şi căzută din cunoştinţă să se facă trădătoare a virtuţilor.

Ia seama la tine însuţi ca niciodată să nu fugăreşti pe vreunul din fraţi enervându-l, fiindcă nu vei evita în viaţa ta ca demonul întristării să ţi se facă pururea piedică la vremea rugăciunii.

Darurile sting ţinerea de minte a răului; să te convingă de aceasta Iacob care a îmbunat cu daruri pe Esau care ieşise în întâmpinarea lui cu patru sute de oameni (Facerea 32,7). Dar noi, săraci fiind, să ne împlinim nevoile la masă.

Când cădem pradă demonului akediei, atunci cu lacrimi împărţindu-ne sufletul în două, să o facem pe una mângâietoare şi pe cealaltă mângâiată, semănând în noi nădejdi bune şi rostind cuvintele lui David: „Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu că-l voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeu” (Psalmi 41,6-7).

Nu se cade a părăsi chilia la vremea ispitelor, plăsmuind, chipurile, pretexte binecuvântate, ci se cade a şedea înăuntru şi a răbda şi primi cu vitejie pe toţi cei ce vin asupră-ţi, şi mai cu seamă pe demonul akediei care, fiind mai apăsător decât toţi ceilalţi, face ca sufletul să fie încercat la maximum. Fiindcă fuga de astfel de lupte şi ocolirea lor învaţă mintea să fie nepricepută, laşă şi fugară.

Zicea sfântul şi preaiscusitul nostru dascăl (Macarie cel Mare): aşa trebuie să fie gata întotdeauna monahul ca şi cum ar muri mâine şi, iarăşi, aşa trebuie să se folosească de trup, ca şi cum ar vieţui împreună cu el încă mulţi ani. Fiindcă unul taie gândurile akediei şi-l face pe monah să se pregătească încă şi mai cu râvnă, iar celălalt, păzind trupul sănătos, îi păstrează întotdeauna înfrânarea egală.

Greu lucru este a fugi de gândul slavei deşarte, fiindcă tocmai ceea ce faci spre surparea lui ţi se face început al altei slave deşarte. Nu întotdeauna demonii se împotrivesc oricărui gând drept al nostru, ci uneori însăşi răutăţile în măsura în care ni s-au făcut ale noastre proprii.

Am observat că demonul slavei deşarte e alungat de aproape toţi demonii înfăţişându-se cu neruşinare la căderile celor ce-l alungă şi arătând monahului măreţia virtuţilor sale.

Cine a atins cunoştinţa şi a cules roada plăcerii ei nu va mai fi nicicând de demonul slavei deşarte, chiar dacă acesta i-ar aduce toate plăcerile lumii, fiindcă ce alt lucru mai mare decât contemplaţia duhovnicească i s-ar putea făgădui? Dar câtă vreme n-am gustat cunoştinţa (gnosis), să lucrăm cu râvnă făptuirea (praktike), arătând lui Dumnezeu că scopul nostru e acela de a face toate pentru cunoaşterea Lui.

116

Adu-ţi aminte de viaţa dinainte şi de vechile căderi, şi cum, fiind pătimaş, prin mila lui Hristos ai ajuns la nepătimire şi cum, iarăşi, prin mila lui Hristos ai ajuns la nepătimire şi cum, iarăşi, ai ieşit din lumea care te-a umilit cu multe lucruri şi în multe rânduri. Gândeşte-te şi la acest lucru: cine te păzeşte pe tine în pustie? Cine îndepărtează demonii care îşi ascut dinţii împotriva ta? Fiindcă asemenea gânduri nasc smerita-cugetare şi nu primesc înăuntru demonul mândriei.

Despre cele opt gânduri ale răutăţii

Prolog

Iubeşte liniştea (isihia) şi păzeşte-te de multa vorbărie, fiindcă „în multa vorbărie nu vei scăpa de păcat” (Proverbe 10, 19).

Dacă ai un cuvânt de înţelepciune, spune-l aproapelui, dacă nu-l ai pune-ţi mâna la gură. (Proverbe 30, 32).

Nu-i defăima în ascuns pe fraţii tăi (Ps. 100, 5) şi nu-i asculta pe defăimători ca să nu te înalţi şi să păcătuieşti.

Abţine-te de la râsul care nu-i frumos, ia seamă să nu tulburi cu ceva cu aproapele tău şi nu „răsplăti răul cu rău” (Prov. 17, 13; I Petru 3, 9), ci „biruie răul cu binele” (Rom. 12, 21; I Tes. 5, 15).

„Nu te sfădi pentru un lucru de care n-ai nevoie” (Sirah 11, 9).

În necazuri mulţumeşte şi „cuvântul tău să fie da, da şi nu, nu” (Matei 5, 37), iar pentru adevăr să te lupţi până la moarte (Sirah 4, 30).

Despre lăcomia pântecelui

Mâncărurile scumpe desfată pântecele, dar hrănesc viermele neadormit al desfrânării.

Un pântece gol găteşte spre privegherea în rugăciune, dar pântecele plin aduce somn mult.

Un cuget treaz stă într-o dietă foarte uscată, dar viaţa umedă cufundă mintea în adânc.

Oglinda murdară nu arată limpede chipul care se răsfrânge în ea, şi gândul slăbit de săturare nu primeşte cunoaşterea lui Dumnezeu.

Sufletul celui lacom la pântece numără pomenirile mucenicilor, iar sufletul celui înfrânat imită vieţile lor.

Când dobori pe „egipteanul”, ascunde-l în nisip şi nu-ţi îngrăşa trupul cu o patimă înfrântă; fiindcă aşa cum în pământul gras creşte ceea ce e ascuns în el, aşa într-un trup gras înfloreşte din nou patima.

Nu te milostivi de trupul care se plânge de relaxarea lui, nici nu-l îngrăşa cu mâncăruri scumpe. Căci dacă-i revine vigoarea, se va ridica din împotriva ta, până ce va duce în robie sufletul tău şi te va preda orb patimii desfrânării.

Calul bine îmblânzit, adică trupul lipsit, nicicând nu-şi va doborî călăreţul; fiindcă armăsarul strunit de căpăstru ascultă de mâna călăreţului, iar trupul e îmblânzit prin foame şi priveghere şi nu saltă ca să arunce gândul care-l călăreşte, nici nu nechează stârnit de pornire pătimaşă.

117

Despre desfrânare

Untdelemnul hrăneşte opaiţul din sfeşnic, şi întâlnirea femeilor apropie focul plăcerii.

Nerănit de săgeţile vrăjmaşului rămâne cel ce iubeşte liniştirea, dar cine se amestecă cu mulţimea primeşte lovituri necontenite.

Privirea femeii este săgeată otrăvită; ea răneşte sufletul şi-şi revarsă în el veninul, şi pe cât dăinuie pe atâta puroi lucrează.

Cine se fereşte de aceste săgeţi nu se va opri la praznicele poporului, nici nu va umbla fără rost pe la sărbători; fiindcă e mai bine să rămână acasă petrecând în rugăciuni, decât socotind o cinste sărbătorile, să ajungă pradă vrăjmaşilor.

Fugi de întâlnirea femeilor dacă vrei să fii cuminte, şi nu le da îndrăzneală să cuteze cândva împotriva ta. Fiindcă la început au sau făţăresc evlavia, dar mai apoi îndrăznesc cu neruşinare toate. La prima întâlnire au privirea în jos, vorbesc blând şi plâng cu compătimire, au o figură nobilă şi suspină amar, întreabă despre neprihănire şi ascultă cu râvnă. Dacă le vezi a doua oară, ridică puţin capul. A treia oară, se apropie fără ruşine; de abia zâmbeşti, că şi izbucnesc în hohote de râs; apoi se împodobesc şi se arată elegante, aruncă priviri ce vestesc patima, îşi întind sprâncenele, clipesc din pleoape, îşi dezgolesc gâtul şi braţele, fac figuri cu tot trupul, ţin cuvinte care înmoaie patima şi-şi pregătesc o voce care să încânte auzul, asediind prin toate acestea sufletul. Acestea ţi se fac ca un cârlig care te momeşte spre moarte şi ca un năvod bine împletit care te trage spre pierzanie.

Să nu te amăgească folosind cuvinte binevoitoare, fiindcă în ele se ascunde veninul rău al fiarelor.

Mai bine să te apropii de un foc ce arde decât de o femeie tânără, dacă eşti şi tu tânăr. Fiindcă dacă te apropii de foc şi suferi durere, îndată vei sări din el; dar îmblânzit de vorbele femeilor, nu te vei depărta uşor.

Planta înfloreşte când este aşezată lângă apă, şi patima desfrânării în compania femeilor.

Corabia lovită de valuri se grăbeşte spre port, şi sufletul cuminte caută pustia.

Un chip împodobit se cufundă în adânc mai rău decât valul: căci din acesta poţi scăpa dorind viaţa prin înot, dar chipul amăgitor al femeii te înduplecă să dispreţuieşti însăşi Viaţa.

Rugul pustiei fuge nevătămat de flacăra focului şi (monahul) cuminte, despărţit de femei, nu se va aprinde de patima neînfrânării; căci aşa cum amintirea focului nu arde cugetul, aşa nu poate nici patima, dacă nu există o materie.

Dacă te milostiveşti de vrăjmaş, îţi va fi duşman, şi dacă cruţi patima, se va scula împotriva ta.

Vederea unei femei îl aţâţă pe cel neînfrânat spre plăcere, dar pe cel cuminte îl mişcă spre lauda lui Dumnezeu.

Dacă patima se linişteşte în întâlnirile cu femeile, să nu te încrezi în ea când îţi făgăduieşte nepătimire. Fiindcă şi câinele dă din coadă când e părăsit de mulţime, dar când iese afară îţi arată răutatea lui.

Când amintirea unei femei are loc în tine în chip nepătimaş şi gândul la ea nu-ţi aţâţă patima, atunci socoteşte că ai trecut hotarele cuminţeniei. Dar când chipul ei (lăuntric) te îndeamnă spre contemplare şi-ţi închipui în sufletul tău mădularele ei, atunci socoteşte că eşti în afara virtuţii. Dar nici aşa să nu zăboveşti în asemenea gânduri, nici nu vorbi mult în minte cu chipul femeii, fiindcă patimii îi place să revină şi primejdia e aproape. Căci aşa cum topirea măsurată curăţeşte argintul, iar cea prea mare îl pierde uşor, aşa închipuirea femeii care zăboveşte mult timp strică deprinderea cuminţeniei.

Nu-ţi preda cugetul gândului la o femeie, nici nu sta de vorbă mult cu o faţă care se arată, ca să nu se aprindă în tine flacăra plăcerii şi să nu dea foc la cuibul sufletului tău; căci precum o scânteie care zăboveşte în paie aţâţă flacăra, aşa amintirea dăinuitoare a femeii aprinde pofta.

118

Despre iubirea de arginţi

Monahul cu multă agoniseală e o corabie încărcată şi în furtună uşor este scufundată în valuri; căci aşa cum o corabie supraîncărcată e chinuită de fiecare val, tot aşa şi cel cu multe agoniseli e înecat de griji.

Monahul lipsit de agoniseală e un călător sprinten care găseşte un adăpost în tot locul.

Monahul lipsit de agoniseală e un vultur ce zboară în înalt şi care coboară pentru hrană numai când îl sileşte nevoia.

Unul ca acesta e mai presus de orice ispită, râde de cele prezente şi se avântă în înălţime, lasă cele pământeşti şi se face cetăţean împreună cu cei de sus; fiindcă are aripă uşoară neîmpovărată de griji. Vine necazul, şi el lasă fără întristare locul, se apropie moartea, şi el pleacă bucuros, fiindcă prin nimic pământesc nu şi-a legat sufletul.

Cel cu multă agoniseală este legat de griji la fel ca un câine de lanţul său. Chiar atunci când e silit să se mute, poartă cu el ca o povară grea amintirea agoniselilor şi o îngrijorare nefolositoare. E împuns de întristare şi chinuit puternic în gând: şi-a lăsat agoniselile şi e chinuit de întristare. Şi chiar atunci când vine moartea lasă în chip mizerabil cele prezente; îşi dă sufletul dar ochiul nu-l lasă de pe lucruri; fără voie e târât de ea ca un sclav fugar; se desparte, dar nu se desprinde de lucruri care îl atrag mai mult, ca pe unul ţinut de patimi.

Marea nu se umple când primeşte mulţimea râurilor şi pofta celui iubitor de arginţi n-o umplu banii; el îşi dublează banii şi apoi doreşte să-i dubleze şi pe aceştia, şi nu încetează a-i dubla până ce moartea nu face să înceteze această râvnă fără sfârşit.

Monahul înţelegător ia seama la nevoia trupului şi-şi umple golul din pântec cu pâine şi apă; el nu-i va linguşi pe cei bogaţi pentru plăcerile pântecelui, nici nu va aservi mintea sa liberă multor stăpâni; fiindcă sunt de ajuns mâinile să slujească trupului (Fapte 20, 34) şi să-i împlinească pururi nevoia sa firească.

Monahul iubitor de arginţi lucrează puternic, iar cel neagonisitor petrece în rugăciuni şi citiri.

„Blestemat cel ce face idol şi-l aşează în ascuns” (Deuteronom 27, 15); tot aşa şi cel ce are patima iubirii de arginţi: fiindcă unul se închină la un simulacru nefolositor, iar celălalt poartă în suflet ca pe o statuie închipuirea bogăţiei.

Despre mânie

Apa e pusă în mişcare de forţa vântului, şi cel mânios e tulburat de gânduri fără pricepere.

Monahul furios e o scroafă de mistreţ singuratică; de abia vede pe cineva că şi arată colţii.

Privelişte desfătată e marea liniştită, dar nu e nimic mai desfătat decât starea paşnică (a minţii); căci într-o mare liniştită se zbenguie delfinii, iar în starea paşnică a minţii înoată înţelesuri cuvenite lui Dumnezeu.

Monahul îndelung-răbdător e un izvor liniştitor care dă tututror, dar cugetul monahului furios e tulburat de toate şi nu dă celui însetat apă curată, iar dacă-i va da, aceasta e tulbure şi nefolositoare.

Ochii celui mânios sunt tulburi şi injectaţi, fiind vestitori ai inimii sale tulburate. Faţa celui îndelung răbdător e calmă şi dreaptă, iar ochii săi plăcuţi privesc în jos.

Hristos îşi pleacă capul Său (Matei 8, 20) în duh îndelung răbdător, şi cugetul paşnic se face sălaş al Sfintei Treimi (Ioan 14, 23).

Piatra care tulbură apa, şi cuvântul rău tulbură inima bărbatului (Proverbe 12, 25).

119

Cel mânios visează vise tulburi, şi cel furios îşi închipuie atacuri de fiare sălbatice.

Bărbatul îndelung răbdător vede vedenii, adunări ale sfinţilor îngeri, şi cel care nu ţine minte răul se exercită în cuvintele duhovniceşti iar noaptea primeşte dezlegarea tainelor.

Despre întristare

Întristarea e o stare abătută a sufletului care se alcătuieşte plecând de la gândurile mâniei. Fiindcă mânia e dorinţă de răzbunare, iar eşecul răzbunării naşte întristare.

Vierme al inimii e întristarea care-şi mănâncă mama (sufletul) ce-i dă naştere.

Cel dus în robie de barbari e legat în fiare şi cel dus în robie de patimi e legat de întristare.

N-are putere întristarea dacă nu sunt de faţă celelalte patimi, precum nici lanţul dacă nu sunt de faţă cei legaţi.

Cel legat cu întristarea e mai întâi biruit de patimi şi poartă cu sine lanţul ca dovadă a înfrângerii lui. Fiindcă întristarea se alcătuieşte din eşecul poftei trupeşti iar pofta e legată de orice patimă.

Cel înfrânat nu e întristat de lipsa mâncărilor, nici cel cuminte când nu-i lipseşte o nebunie desfrânată, nici cel smerit când e lipsit de cinste omenească, nici cel neiubitor de arginţi când cade în pagubă; fiindcă au depărtat de la ei cu putere pofta acestora. Căci aşa cum cel împlătoşat nu primeşte lovituri, aşa şi cel nepătimitor nu e rănit de întristare.

Pentru soldat siguranţa e scutul şi pentru o cetate zidul. Pentru monah însă, nepătimirea e mai sigură decât amândouă acestea; fiindcă adeseori o lovitură repede străpunge scutul şi o mulţime de soldaţi doboară zidul, dar întristarea nu are putere împotriva nepătimirii.

Cel întristat necontenit şi care se preface că are nepătimirea e asemenea bolnavului care făţăreşte sănătatea. Fiindcă aşa cum bolnavul e vădit de culoarea palidă a pielii, aşa şi cel pătimaş e vădit de întristare.

O topire continuă micşorează cositorul şi „întristarea lumească” micşorează cugetul.

Întunericul întunecă lucrarea ochilor şi întristarea slăbeşte mintea contemplativă.

Plăcut este tuturor oamenilor răsăritul soarelui, dar sufletul întristat nu va fi mulţumit nici de aceasta.

Cine iubeşte pe Domnul va fi slobod de întristare, fiindcă „iubirea desăvârşită alungă” (I Ioan 4, 18)

Gălbinarea desfiinţează simţul gustului iar întristarea desfiinţează simţirea sufletului.

Despre akedie

Akedia este relaxarea sufletului, dar o relaxare a sufletului care nu are în ea cele potrivite firii, nici nu stă cu vitejie împotriva patimilor. Căci ceea ce este hrana pentru trupul viguros aceasta este ispita pentru sufletul viteaz.

Vântul de miazănoapte hrăneşte vlăstarele, şi ispitele întăresc tăria sufletului.

„Norul fără apă e vânat de vânt” (Judecători 12), şi mintea care nu are răbdare e vânată de duhul akediei.

Roua primăverii face să crească roada câmpului, iar cuvântul duhovnicesc înalţă starea sufletului.

120

Să cercetezi bolnavii te îmboldeşte cel căzut pradă akediei, dar acesta îşi satisface de fapt scopul său.

Monahul căzut pradă akediei e ager la slujire, şi socoteşte drept poruncă satisfacţia lui.

O adiere uşoară înclină o plantă slabă, şi închipuirea plecării îl atrage pe cel căzut pradă akediei.

Monahul care vagabondează e tufă de mărăcine în pustie, puţin s-a liniştit, şi fără să vrea e purta din loc în loc.

Planta mutată într-alt loc nu rodeşte, iar monahul vagabond nu va face nicidecum vreo roadă a virtuţii.

Bolnavului nu-i este de ajuns un singur fel de mâncare, nici monahului căzut pradă akediei un singur lucru.

Iubitorului de plăcere nu-i ajunge o femeie, şi monahului căzut pradă akediei nu-i ajunge o singură chilie.

Ochiul celui căzut pradă akediei fixează necontenit ferestrele şi cugetul său îşi închipuie vizitatori, scârţăie uşa şi el sare cât acolo; aude un glas şi se apleacă la fereastră, şi nu pleacă de acolo până nu se va aşeza toropit.

Atunci când cel căzut pradă akediei citeşte, cască mult şi uşor se lasă dus spre somn; se freacă la ochi, îşi întinde mâinile, şi dezlipindu-şi ochii din carte îi fixează pe perete. Iarăşi întorcându-i, citeşte puţin şi, frunzărind-o, caută curios sfârşitul; numără paginile şi capitolele manuscrisului, murdăreşte literele şi ornamentele, apoi închizând-o, pune cartea sub cap şi cade într-un somn nu foarte adânc, căci foamea îi trezeşte sufletul iar el îşi face trebuinţele lui.

Monahul căzut pradă akediei e zăbavnic la rugăciune şi nu mai spune cuvintele rugăciunii; căci aşa cum bolnavul nu poartă poveri grele, aşa şi cel căzut pradă akediei nu mai face cu grijă lucrul lui Dumnezeu; fiindcă unul îşi surpă puterea trupului, iar celălalt îşi destinde încordarea sufletului.

Akedia tămăduieşte stăruinţa şi faptul de a face toate cu luare aminte şi frică de Dumnezeu.

Rânduieşte-ţi o măsură în orice lucru şi nu te abate înainte de a-l sfârşi. Roagă-te necontenit şi încordat, iar duhul akediei va fugi de la tine.

Despre slava deşartă

Iedera înconjoară copacul şi când ajunge sus uscă rădăcina, iar slava deşartă creşte împreună cu virtuţile şi nu se depărtează până nu le retează cu totul puterea.

Monahul iscusit imită albina: în afară pradă florile iar înăuntru umple fagurii.

Bărbatul fără minte îşi face publice bogăţiile şi-ii provoacă pe mulţi la uneltiri împotriva lui. Tu însă, pentru că vei da peste tâlhari în cale, ascunde cele ale tale până ce ajungi în „cetatea păcii” (Evrei 7, 2) şi aici te vei putea folosi în siguranţă de toate ale tale.

Ca pe o cale plină de tâlhari priveşte viaţa aceasta, şi ca o cetate bine întocmită veacul ce va să vină.

Nu te făli pe cale, căci e lucru necuviincios şi atrage cu uşurinţă pe cei ce pândesc în umbră. Abia dacă ajungi să intri în cetate, acolo te vei desfăta în afara oricărei primejdii de toate bunurile şi nimeni nu-ţi va răpi ostenelile tale.

Noaptea să mănânci carnea Paştelui (Ieşirea 12, 8), şi nu-ţi fă arătată înfrânarea ascunsă, nici nu o aşeza ca o lumină înaintea multor martori, ca „Tatăl care vede în ascuns” să-ţi răsplătească pe faţă.

Akedia destramă încordarea sufletului, dar slava deşartă încordează mintea căzută de la Dumnezeu; pe cel neputincios îl face viguros iar pe bătrân mai puternic decât cel tânăr, numai să fie de faţă mulţi martori ale celor ce se fac: uşor este atunci postul, privegherea şi rugăciunea, fiindcă lauda mulţimilor trezeşte râvna.

121

Despre mândrie

Lumina fulgerului vesteşte dinainte sunetul tunetului, şi venirea slavei deşarte vesteşte mândria.

Rodul mult apleacă ramurile, şi mulţimea virtuţilor smereşte sufletul omului.

Nu da mândrie sufletului tău şi nu vei vedea închipuiri înfricoşătoare. Fiindcă sufletul celui mândru e părăsit de Dumnezeu şi se face bucuria demonilor. Noaptea visează mulţime de fiare sălbatice care vin peste el ( cf Ps. 54), iar ziua e tulburat de gânduri de spaimă. Când doarme se scoală necontenit şi când priveghează se înspăimântă până şi de umbra unei păsări. Foşnetul unei frunze îl înfricoşează pe cel mândru iar zgomotul apei îi cutremură sufletul. Fiindcă cel ce se împotriveşte chiar şi puţin lui Dumnezeu, tăgăduind ajutorul Lui, mai apoi va fi înfricoşat de fantasme ale unor lucruri umile.

Ce te înalţi umflându-te în pene, omule, fiind lut şi putreziciune prin fire(Iov 4, 19; 25, 6), şi te înalţi mai presus de nori? Priveşte-ţi firea că „eşti pământ şi cenuşă” (Facere 18, 27) şi după puţin te vei desface în ţărână, încă fălos şi după puţin vierme. Ce-ţi înalţi grumazul care după puţin va putrezi? Mare e omul ajutat de Dumnezeu; atunci când este părăsit recunoaşte neputinţa firii. Nimic nu ai pe care să nu-l fi primit de la Dumnezeu; ce te făleşti cu lucruri străine ca şi cum ar fi ale tale? Ce te împodobeşti cu harul lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi proprietatea ta? Recunoaşte pe Cel care ţi le-a dat şi nu te înălţa mult. Făptură a lui Dumnezeu eşti, nu nesocoti Făcătorul! Ai fost ajutat de Dumnezeu, nu tăgădui Binefăcătorul! Ai urcat pe înălţimile vieţuirii, dar El te-a călăuzit. Ai realizat virtutea, dar acela a lucrat-o în tine. Mărturiseşte pe Cel ce te-a înălţat, ca să rămâi sigur la înălţime. Om eşti, rămâi în hotarele firii! Recunoaşte pe semenul tău, fiindcă eşti de aceeaşi fiinţă cu el, nu tăgădui din aroganţă rudenia! Acela e umil şi modest, dar Acelaşi Ziditor v-a plăsmuit pe amândoi. Nu dispreţui pe cel umil, căci acesta stă mai sigur decât tine. Pe pământ umblă şi nu cade degrabă, dar cel de la înălţime, de cade, cu siguranţă se va zdrobi.

Cine ţine Paştele (Ieşirea 12, 18) mănâncă adeseori „azimă”, iar un suflet virtuos se hrăneşte cu modestie. Pâinea dospită se umflă de îndată ce este pusă pe foc, dar cea nedospită stăruie în chipul ei umil, aşa şi virtutea îl înalţă pe cel mândru, dar pe cel smerit nu-l umflă spre nebunie.

Când fugi de „Laban sirianul”, fugi „pe ascuns” (Facere 30, 21-26) şi nu te încrede în el când îţi făgăduieşte să te călăuzească. Fiindcă prin ceea ce spune că te va călăuzi, prin aceea te va prinde. Căci „slobozindu-te cu muzică, fluiere şi timpane” unelteşte cu viclenie să lipească mintea fugară pe care o vrăjeşte cu beţia sunetelor şi paralizându-i avântul prin simţirea melodiei.

„Toiagul” e simbolul înfrânării cu care cel care-l are trece „Iordanul vieţii” (Facere 32, 10).

Şarpele care muşcă călcâiul calului îl răneşte grav, iar cuvântul despre feciorie leagă patima.

O muşcătură veninoasă cronicizată e tămăduită cu fier înroşit în foc, iar deprinderea mândriei prin necinste şi întristare.

Tăierea şi arsura dor puternic, dar opresc întinderea rănii. Tot aşa necinstea tulbură pe cel ce se tămăduieşte, dar face să înceteze patimile cele rele ale slavei deşarte şi mândriei.

122

Antireticul mare sau replicile împotriva celor opt gânduri

Din firea raţională de sub cer o parte luptă, o parte ajută ca aliaţi celei care luptă, iar o parte luptă cu cea care luptă, iscând şi punând în mişcare cu tărie un aprig război împotriva ei. Cei ce luptă sunt oamenii, cei care-i ajută ca aliaţi sunt îngerii lui Dumnezeu, iar potrivnicii lor sunt demonii cei răi. Şi nu din pricina tăriei vrăjmaşilor, nici din pricina zăbavei aliaţilor, ci din pricina lipsei de vigoare a luptătorilor se şterge şi piere cunoştinţa lui Dumnezeu.

Fiindcă Domnul nostru Iisus Hristos Care ne-a predat toate cele necesare spre mântuirea noastră, ne-a dat şi puterea „de a călca peste şerpi şi scorpioni şi peste toată puterea celui rău”. Şi împreună cu învăţătura Lui ne-a predat şi ceea ce El Însuşi a făcut atunci când a fost ispitit de diavol; pentru ca în vremea luptei, când demonii se luptă cu noi şi aruncă spre noi săgeţile lor, să le replicăm din Sfintele Scripturi, pentru ca gândurile întinate să nu rămână în noi şi să robească sufletul prin păcatul făcut cu fapta şi să nu-l mânjească şi afunde în moartea păcatului – fiindcă „sufletul care păcătuieşte trebuie să moară” (Iezechiel 18, 4). Pentru că atunci când nu există în cuget un gând drept care să poată replica celui rău, degrabă şi cu uşurinţă se face păcatul.

Acest lucru ni l-a arătat cu înţelepciune Ecleziastul zicând: „Nu este replică de cei ce fac răul degrabă”, şi iarăşi Solomon zice în proverbele lui: „Nu replica nebunului după nebunia lui, ca să nu te faci asemenea lui, ci replică-i după înţelepciunea ta, ca să nu se arate de la sine înţelept”. Fiindcă cel ce face lucrul nebuniei şi, de exemplu, se înfurie împotriva fratelui său, acela a răspuns cu fapta nebunului după nebunia lui şi s-a asemănat demonilor „a căror mânie e mânie de aspidă” (Deuteronom32, 33). Dar cel ce rabdă îndelung şi zice: „Scris este : „Încetează furia şi lasă mânia” (Psalmi 36, 8), acela a replicat nebunului după nebunia lui şi a vădit nebunia demonului arătându-i că meşteşugeşte un lucru potrivnic Scripturilor.

Întrucât însă în ceasul luptei nu găsim degrabă cuvintele pe care le căutăm ca să le grăim împotriva vrăjmaşilor noştri – amarnicii demoni, dat fiind că ele sunt împrăştiate în Scripturi şi e greu să punem mâna pe ele, de aceea am ales cu râvnă cuvintele acestea din Scripturi, pentru ca, înarmându-ne cu ele, să-i urmărim vitejeşte pe „filisteni” (Facere 10, 14) stând în luptă ca nişte bărbaţi şi oşteni puternici ai Împăratului nostru purtător de biruinţă – Iisus Hristos.

Trebuie însă, iubiţilor, să ştim şi acest lucru: că pe cât stăm la luptă împotriva demonilor şi le răspundem, pe atât mai mult se amărăsc împotriva noastră. Şi acest lucru ne învaţă Iov care zice. „când încep să grăiesc, ei mă lovesc” (4, 4) şi iarăşi David care spune: „grăiam pace, iar ei se luptau cu mine în zadar” (Psalmi 119, 7). Dar nu trebuie să ne lăsăm întorşi din drum de către ei, ci să ne împotrivim lor cu credinţă în puterea Mântuitorului nostru; căci dacă credem în Hristos şi păzim poruncile Lui, vom trece Iordanul şi vom ajunge la cetatea palmierilor (Ios. 6).

În această luptă însă, ni se cere un „armament” duhovnicesc, adică o credinţă şi o învăţătură dreaptă, cu alte cuvinte post desăvârşit şi izbânzi vitejeşti, smerenie şi liniştire – care cu greu să fie pusă în mişcare sau chiar să fie cu totul nemişcată – şi rugăciune neîncetată. Miram-aş dacă poate lupta cineva lupta din cugetul său şi să fie încununat cu cununa dreptăţii umplându-şi sufletul cu pâine şi apă, iscând degrabă mânia, dispreţuind rugăciunea şi petrecând împreună cu cei ce nu se tem de Dumnezeu. Fiindcă iată ce spune Pavel: „Oricine luptă se înfrânează de la toate” (I Corinteni 9, 25) şi „arată către toţi oamenii blândeţe” (Tit 3, 2) „ridicând în tot locul mâini sfinte, fără mânie şi gânduri (I Timotei 2, 8).

De aceea, dacă vrem să luptăm în această oştire, se cade să ne îmbrăcăm cu panoplia duhovnicească (Efeseni 6, 11-13) şi să arătăm duşmanilor „filisteni” că „luptăm până la sânge împotriva păcatului” (Evrei 12, 4) surpând gândurile rele şi tot meterezul înălţat împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu (II Corinteni 10, 5) şi râvnind să „înfăţişăm înaintea scaunului de judecată a lui Hristos” (II Corinteni 5, 10) ca monah care suntem ci şi mintea din noi. Fiindcă bărbat-monah e cel ce se întoarce de la lucrul păcatului, dar mintea-monah e cea care se întoarce şi de la păcatul ce constă din gândurile din mintea noastră şi vede în vremea rugăciunii lumina Sfintei Treimi.

Dar e timpul să combatem acum „cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Corinteni 5, 4) mai întâi demonul lăcomiei împreună cu ceilalţi şapte demoni despre care am scris pe rând la începutul cărţii despre „monah”, luptându-mă să-mi deschid gura (Psalmi 118, 131) şi să grăiesc cu Dumnezeu, cu sfinţii săi îngeri şi cu încercatul meu suflet, ca să arăt pe faţă toată lupta vieţuirii monahale, pe care Duhul Sfânt a învăţat-o lui David, şi fericiţii Părinţi ne-a predat-o nouă.

Toată această luptă, pe care am numit-o în carte după acestea, ni se va face prin gândurile care vin asupra noastră de la fiecare din aceşti opt demoni. Am scris şi am pus la un loc împotriva fiecărui gând replica surpătoare pentru el, scoasă din Sfintele Scripturi.

Împotriva gândurilor demonului akediei

Gândului demonului akediei care-l face pe monah să urască lucrul de mână pe care-l ştie, vrând să înveţe alt meşteşug în care să înainteze mai uşor şi să fie mai puţin ostenitor (dă-i replica):

„Întru sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta, până când te vei întoarce în pământ, din care eşti luat; că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19)

Gândului stârnit de akedie spre defăimarea avvei sub pretextul că nu-i mângâie pe fraţi, e aspru cu ei şi nu se îndură de aceştia în necazurile lor:

„Pe preotul lui Dumnezeu să nu-l vorbeşti de rău şi pe mai marii poporului tău să nu-i grăieşti de rău” (Ieşirea 22, 28)

Sufletului care se predă gândului akediei şi fără roadele răbdării aşteaptă să se umple de cunoaşterea adevărului:

„Întărindu-vă, luaţi roadele pământului” (Numeri 13, 20)

Minţii care plecând de la gândurile akediei iarăşi înclină spre lume şi iubeşte lucrurile ei:

„Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru Domnul unul este. Şi să iubeşti pe Domnul dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta” (Deuteronom 6, 4)

Gândului akediei care ne desface de citirea şi de învăţătura cuvintelor duhovniceşti şi spune: „Cutare bătrân sfânt ştia doar doisprezece psalmi şi a bineplăcut lui Dumnezeu”:

„Şi cuvintele acestea pe care ţi le poruncesc astăzi să fie în inima ta şi în sufletul tău. Şi să le spui fiilor tăi şi să le grăieşti când şezi acasă şi când mergi pe cale şi când te culci şi când te scoli” (Deuteronom 6, 6-7).

Sufletului care primeşte gândurile akediei când i se întâmplă o mică boală trupului său:

„Şi va ridica Domnul de la tine toată slăbiciunea şi toate bolile cele rele pe care le-ai văzut şi pe care le-ai cunoscut nu le va aduce peste tine, ci le va pune peste toţi cei ce te urăsc pe tine” (Deuteronom 7, 15).

Împotriva gândului akediei care-l face pe monah să caute rudenia lui şi pe fiii casei lui socotind că demonul akediei este foarte puternic şi să zică: „Îmi este cu neputinţă să birui gândurile care pleacă de la el şi care mă luptă atât de aprig”:

„Să-ţi dea ţie Domnul dumnezeul tău pe vrăjmaşii tăi care stau împotriva ta, striviţi înaintea feţei tale. Pe o cale vor veni asupra ta şi pe şapte căi vor fugi de la faţa ta” (Deuteronom 28, 7).

Gândului akediei care mă face să fug de citire şi de cugetarea-meditaţia la cuvintele duhovniceşti şi mă sfătuieşte să înduplec pe Domnul să mă înveţe prin Duhul Sfânt Scripturile:

„Să nu lipsească cartea Legii acesteia din gura ta, ci să cugeţi la ea ziua şi noaptea, ca să pricepi a face toate cele scrise într-însa, că atunci bine vei îndrepta căile tale şi vei înţelege” (Iosua 1, 8).

Sufletului care în vremea akediei socoteşte şi zice: „De ce a lăsat Domnul să fiu ispitit aşa de nişte demoni care uneori ne trezesc mânie împotriva fraţilor care sunt în apropierea noastră, iar alteori ne lovesc cu întristare, ca să ne silească şi împotriva fraţilor care sunt departe de noi”; fiindcă acestea sunt meşteşugirile viclene ale gândurilor akediei:

„Şi se aprindea mânia Domnului asupra lui Israel şi zicea: «Pentru că poporul acesta calcă poruncile Mele, pe care Eu le-am aşezat cu părinţii lor şi nu ascultă glasul Meu, de aceea nici eu nu voi mai izgoni de la ei nici unul din aceste popoare pe care le-a lăsat Iosua, fiul lui Navi, în ţară, când a murit, ca să ispitească prin ele pe Israel şi să vadă de va ţine el calea Domnului şi de va umbla pe ea, cum s-au ţinut părinţii lor, sau nu». Şi a lăsat Domnul popoarele acestea şi nu le-

124

a alungat îndată, nici nu le-a dat în mâinile lui Iosua. Iată popoarele acelea pe care le-a lăsat Domnul ca să ispitească prin ele pe Israel şi pe toţi aceia care nu cunoşteau toate războaiele Canaanului; pe care le lăsase numai pentru ca generaţiile viitoare de oameni ale fiilor lui Israel să ştie şi să înveţe războiul pe care nu-l cunoscuseră mai înainte” (Judecători 2, 20-3, 2)

Sufletului învârtoşat care nu vrea să verse lacrimi noaptea din pricina gândurilor akediei; fiindcă vărsarea lacrimilor e un mare leac al vedeniilor de noapte care se fac din pricina akediei; acest leac l-a adus cu înţelepciune patimilor sale şi David profetul:

„Ostenit-am în suspinul meu, spăla-voi în toate nopţile patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda” (Psalmi 6, 7)

Domnului pentru gândurile akediei care zăbovesc întru mine:

„Vezi smerirea mea şi osteneala mea şi lasă toate păcatele mele” (Psalmi 24, 18)

Gândurilor akediei care surpă nădejdea mea:

„Cred că voi vedea bunătăţile Domnului în pământul celor vii” (Psalmi 26, 19)

Gândului de murmur care vine din akedie, şi care îndrăzneşte să facă să tacă şi lauda:

„Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururi lauda Lui în gura mea” (Psalmi 33, 2)

Sufletului care în akedie primeşte gânduri care îi nimicesc nădejdea arătându-i că petrecerea monahicească e rea şi abia de rabdă cineva asprimea ei:

„Nădăjduieşte în Domnul şi fă bunătate, şi vei locui pământul şi vei găsi păşune întru bogăţia Lui” (Psalmi 36, 3).

Sufletului nenorocit căzut pradă akediei şi care îşi alege locuri în care să locuiască:

„Aşteaptă pe Domnul şi păzeşte calea Lui! Şi te va înălţa pe tine ca să moşteneşti pământul, când vor pieri păcătoşii vei vedea” (Psalmi 36, 34).

Minţii care nu ştie că gândurile akediei care zăbovesc în ea îi tulbură starea, şi la vremea rugăciunii întunecă în ochii săi sfânta lumină:

„Inima mea s-a tulburat, părăsitu-m-a virtutea mea şi lumina ochilor mei nici aceasta nu este cu mine” (Psalmi 37, 12).

Sufletului care vrea să afle dacă e cu adevărat predat de demoni ispitelor atunci când e lăsat chiar şi numai puţin de sfinţii îngeri:

„Prietenii mei şi vecinii mei în preajmă s-au apropiat şi au şezut şi cei ce căutau sufletul meu şi cei ce căutau cele rele grăiau mie deşertăciuni şi vicleşuguri toată ziua cugetau” (Psalmi 37, 12).

Gândului akediei care surpă nădejdea răbdării noastre ca şi cum n-ar putea prin alergarea ei să înduplece pe domnul să facă milă cu noi:

„Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi a căutat spre mine şi a auzit rugăciunea mea” (Psalmi 39, 2-3)

Sufletului care crede că nimic nu foloseşte lacrima la vremea luptei împotriva akediei şi nu-şi aduce aminte de David care face acestea şi zice:

„Făcut-s-au lacrimile mele mie pâine ziua şi noaptea, când mi se zicea în toate zilele: unde este Dumnezeul tău?” (Psalmi 41, 4)

125

Sufletului care e apăsat de akedie şi e plin de gândurile întristării:

„Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu? Şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci mă voi mărturisi Lui; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu” (Psalmi 41, 6).

Domnului pentru demonul akediei care toată ziua se luptă cu mine:

„Spre Dumnezeu am nădăjduit; nu mă voi teme, ce-mi va face mie omul?” (Psalmi55, 12).

Domnului, pentru gândurile akediei care se fac în noi deoarece cutare din fraţii şi rudeniile noastre a fost ridicat la o treaptă de cinste sau putere:

„Binecuvântat este numele măririi Tale, Doamne, în veac şi în veacul veacului!” (Psalmi 71, 19).

Gândului care ne îmboldeşte în vremea akediei să mergem la fraţi ca să fim, chipurile, mângâiaţi de ei:

„Nu este cine să mângâie sufletul meu. Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am veselit, gândit-am şi a slăbit duhul meu” (Psalmi 76, 3-49).

Gândului akediei care ne zugrăveşte o viaţă lungă şi ani ai vieţii amari:

„Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori” (Psalmi 102, 15).

Gândului akediei care râvneşte să găsească drept sălaş altă chilie, fiindcă cea dintâi s-a făcut foarte urâtă şi plină de umezeală, din care vin tot felul de boli:

„Aceasta este odihna Mea în veacul veacului; aici voi locui că l-am ales pe el” (Psalmi 131, 14).

Domnului, pentru gândurile care prigonesc şi înfricoşează cugetul meu:

„Că a prigonit vrăjmaşul sufletul meu, împilat-a la pământ viaţa mea. Aşezatu-m-a în întuneric ca pe morţii cei din veac. Şi s-a mâhnit întru mine duhul meu, întru mine s-a tulburat inima mea” (Psalmi 142, 2-3).

Gândului akediei care face pe monah să azvârle de la el şi în osteneală să-şi sprijine trupul de zid:

„Până când zaci leneşule? Şi cânt te vei scula din somn? Puţin să dormi şi puţin să şezi, puţin să dormitezi şi puţin să stai cu braţele încrucişate. Că apoi îţi va veni ca un călcător de rău sărăcia şi lipsa ca un bun alergător” (Proverbe 6, 9-11).

Gândului care depărtează de osteneli şi de poruncile evlaviei:

„Fericit omul care locuieşte în întuneric, căci va afla nădejde” (?).

Gândului akediei care reproşează fraţilor că n-au iubire şi nu vor să mângâie pe cei bolnavi şi osteniţi:

„Pretexte caută omul cel ce vrea să se despartă de prieteni, în toată vremea ocărât va fi” (Proverbe 18, 1).

Sufletului care se întristează din pricina gândului akediei:

„Că El răneşte şi iarăşi vindecă, bate şi mâinile Sale tămăduiesc. De şase ori din nevoi te va scoate, iar a şaptea oară nu se va atinge de tine răul” (Iov 5, 18, 19).

Gândului akediei care ne zugrăveşte o bătrâneţe lungă şi o sărăcie cruntă, nemângâiată, boli care doboară trupul:

„Întreabă pe neamul cel dintâi şi cercetează după neamul părinţilor, fiindcă noi suntem de ieri şi nu ştim, căci umbră e pe pământ viaţa noastră” (Iov 8, 8-9).

126

Gândului akediei care ne arată alte locuri şi ne sfătuieşte să dobândim altă chilie, ca să găsim acolo mai uşor cele de trebuinţă ale noastre, precum şi odihna şi mângâierea fraţilor care vin la noi:

„Au nu puţin este timpul vieţii mele? Lasă-mă să mă odihnesc puţin mai înainte ce voi merge de unde nu mă voi întoarce, în pământ întunecos şi neguros, în pământul întunericului veşnic, unde nu e lumină, nici nu se vede viaţa muritorilor” (Iov 10, 20-22).

Sufletului care în akedie fiind socoteşte că nu este cel ce vede necazurile lui:

„Să nu zici: nu va fi cine să vadă pe om; fiindcă Domnul îl va vedea pe el” (Iov 34, 39).

Gândurilor akediei care fericesc pe cei ce petrec în lume:

„Fiindcă toate popoarele vor umbla fiecare în calea sa, iar noi vom umbla în numele Domnului Dumnezeului nostru în veac, şi mai departe” (Miheia 4, 5).

Sufletului care din pricina unei boli a trupului primeşte gândurile akediei:

„Mânia Domnului o voi suferi, că am păcătuit Lui, până ce va îndrepta El dreptatea mea şi va face judecata mea şi mă va scoate la lumină şi voi vedea dreptatea Lui” (Miheia 7, 9).

Sufletului asupra căruia a căzut povara akediei şi care strigă de pe urma suferinţei provocate de gândurile acestui demon:

„Iată vor fi ruşinaţi şi înfruntaţi toţi potrivnicii tăi, căci vor fi ca şi cum nu sunt şi vor pieri toţi pârâşii tăi” (Isaia , 11).

Sufletului slăbănogit şi neputincios de pe urma gândurilor oboselii şi akediei care zăbovesc în el, care piere în amărăciunea lui, a cărui tărie e mistuită de marea lui suferinţă şi a cărui răbdare stă aproape să fie destrămată de sila acestui demon, întrucât e schimbat de lacrimi şi suspine pătimaşe şi-şi închipuie copilăreşte că nu este mângâiere pentru el:

„Aşa zice Domnul: Să înceteze glasul tău de la plâns şi ochii tăi de la lacrimile tale, că este plată lucrurilor tale, şi se vor întoarce din pământul vrăjmaşilor” (Ieremia 38, 16).

Gândurilor akediei care zdruncină răbdarea noastră şi ne îmboldesc să ne odihnim puţin şi să vizităm pentru o vreme rudele noastre:

„Doamne, cruţă-ne pentru numele Tău, că mare e bunătatea Ta şi Ţie am păcătuit, , nădejdea lui Israel şi mântuitorul lui în vremea necazului” (Ieremia 14, 7-8).

Gândului care spune că omul poate dobândi curăţia şi buna deprindere şi în afara vieţii monahale:

„Bine este bărbatului când va ridica jug în tinereţile sale. Care şade singur şi tace pentru că Dumnezeu i l-a pus peste el. care apropie gura sa de ţărână, fiindcă are nădejde. Care dă obrazul său celui ce-l loveşte, care se satură de ocări, că în veac nu-l va lepăda Domnul” (Plângeri 3, 27-31).

Gândului akediei care ne sfătuieşte să vizităm pe părinţii trupeşti:

„Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor! Tu însă nădăjduieşte în Împărăţia cerurilor!” (Matei 8, 22; Luca 9, 60).

Sufletului care cade în akedie şi vrea să-şi caute din nou rudele:

„Şi oricine a lăsat case sau fraţi, surori, tată sau mamă, femeie, copii ori ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică” (Matei 19, 29).

127

Sufletului care nu e convins că Hristos numeşte ură iubirea rudelor, grăind aşa sufletelor ţinute în patimile poftelor şi care iubesc lumea:

„Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, şi chiar sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 26).

Gândurilor akediei ce se lucrează în noi ca şi cum rudele şi cunoscuţii noştri ne-ar spune că nu pentru Dumnezeu am lăsat lumea şi am ales viaţa monahală, ci fie pentru păcatele noastre, fie pentru neputinţa noastră, fiindcă n-am fi în stare să arătăm curaj în lucrurile lumii:

„Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” (Faptele Apostolilor 5, 29).

Gândurilor akediei care ni se întâmplă din pricina necazurilor îndurate:

„În nădejde bucurându-vă, în necaz răbdând, în rugăciune stăruind (veţi primi plata)” (Romani 12, 12).

Gândurilor care plecând de la akedie îndrăznesc să murmure.

„Şi să nu murmuraţi precum şi unii din ei au murmurat şi au pierit cu răsunet” (I Corinteni 10, 10).

Gândului întristat pentru gândurile akediei şi care nu-şi aduce aminte de ispitele de care vorbeşte Apostolul:

„Sunt ei slujitori ai lui Hristos? Nebuneşte spun: eu mai mult ca ei! În osteneli mai mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori. De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi, o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în largul mării. În călătorii adeseori, în primejdii pe râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii de mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; în osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine. Pe lângă cele din afară, ceea ce mă împresoară în toate zilele este grija de toate Bisericile” (II Corinteni 11, 23-28).

Sufletului care nu ştie că şi faptul de a pătimi cineva pentru Hristos e unul din darurile Duhului:

„Fiindcă vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci şi să pătimiţi pentru El” (Filipeni 1, 29).

Gândurilor sufletului stârnite de akedie şi care vor ca noi să lăsăm sfânta cale a virtuţilor şi locul sălăşluirii noastre:

„Fiindcă aveţi nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi şi făgăduinţa. «Căci mai este puţin timp, prea puţin, şi cel ce e să vină va veni şi nu va întârzia, iar dreptul din credinţă va fi viu, şi de se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el.»” (Evrei 10, 36-38).

Împotriva gândului care mă îndeamnă spre vizitarea oraşului, a rudelor şi a prietenilor de acolo:

„Că nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea viitoare” (Evrei 13, 14).

Sufletului care din akedie cade în întristare şi socoate în inima sa că a fost predat chinurilor demonilor:

„Alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu ferestrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 36-38).

Gândurilor akediei care ne aprind de mânie împotriva sfinţilor părinţi ca unii ce ar fi nemilostivi şi n-ar vrea să mângâie pe fraţi; drept pentru care nu vor să le spună nici înseşi gândurile care îi chinuie:

128

„Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos” (Evrei 13, 17).

Gândului sufletului întristat că duhul akediei zăboveşte în el şi-i tulbură starea:

„Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea; iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic” (Iacov 1, 2-4).

Minţii lovite din toate părţile de gândul akediei: când urmărită de irascibilitate şi scoasă afară din locuri, când târâtă de fraţi în alte locuri fie la rude, fie spre lume, pe care de multe ori a necinstit-o şi umilit-o:

„Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-l iubesc pe El” (Iacov 1, 12).

129