Europa și opțiunea iraniană a gazelor*

Laurențiu Pachiu

Iulie, 2015

De mai bine de un an, atenția „comunității energetice‖ europene este focalizată pe

implicațiile situației din Ucraina asupra arhitecturii de securitate energetică continentală.

Criza ucraineană a determinat o accelerare a proceselor de integrare energetică la nivelul UE,

culminând cu demararea proiectului Uniunii Energetice Europene. Diversificarea surselor şi

rutelor de aprovizionare a Europei cu gaze naturale a devenit, astfel, o prioritate politică şi

strategică a UE. De cealaltă parte a baricadei, pentru Federația Rusă a devenit de asemenea

stringentă dezvoltarea unor rute alternative de furnizare a gazelor pentru clienții săi din

Europa prin ocolirea Ucrainei. Ambele „blocuri energetice‖, respectiv, consumatorii din

Europa şi furnizorul principal, Federaţia Rusă, se confruntă astfel cu dilema strategică a

reconfigurării raporturilor energetice, animați in contextul actual de emoții antagonice, cu

consecințe greu reversibile pe termen lung.

In acest context esențialmente geopolitic, așa-numitul „Coridor Sudic de Gaze‖ a dobândit o

relevanță strategică crucială (vezi figura 1).

Figura 1: Coridorul Sudic de Gaze

Sursa: http://www.tap-ag.com/the-pipeline/the-big-picture/southern-gas-corridor

Susținerea pentru Coridorul Sudic se manifestă atât în sânul UE, prin politicile asociate

dezvoltării unor interconectori capabili să asigure preluarea şi distribuţia hidrocarburilor din

„Triunghiul Magic‖ (triunghi reprezentat de regiunile bogate în resurse din bazinele Mării

Negre, Mării Mediteraneene şi Mării Caspice) sau, denumit de alţii ca „Elipsa Strategică‖

* Acest articol a fost publicat pe Contributors.ro la 21 iulie 2015,

http://www.contributors.ro/economie/europa-%C8%99i-op%C8%9Biunea-iraniana-a-gazelor/

(vezi Figura 2), cât şi prin proiecţia unor politici energetice tot mai active ale diverşilor actori

statali şi non-statali europeni în regiunile „sursă‖ din Orientul Mijlociu şi Eurasia.

Figura 2: Elipsa Strategică

Sursa: Iranian Association for Energy Economics, Viena, 2015

Încă înainte de configurarea unui deznodământ politic la ceea ce a fost descris drept „criza

nucleară iraniană‖, UE a alocat un rol particular Iranului în ecuaţia de securitate energetică

europeană. În comunicarea Comisiei Europene (CE) către Parlamentul European din 28 mai

2014 privind Strategia europeană a securităţii energetice (COM 2014) 330, Iranul a obţinut o

menţionare expresă (dar condiţionată de ridicarea sancţiunilor), alături de Irak şi

Turkmenistan, ca surse de aprovizionare cu gaz natural pentru Europa, CE făcând apel la o

„agendă comercială activă‖ în zona caspică în vederea extinderii Coridorului Sudic pentru

ţări furnizoare precum Irak, Iran şi Turkmenistan.

Deşi în Strategia-cadru pentru Uniunea Energetică a UE lansată în 2015 Iranul nu mai este

menţionat în mod expres, seria de declaraţii politice ale unor factori responsabili europeni şi

iranieni în favoarea unui parteneriat energetic UE-Iran, precum şi „munca de teren‖ tot mai

intensă depusă de actorii statali şi non-statali interesaţi de relevanţă Iranului ca partener

energetic, relevă menţinerea unui interes serios.

Implementarea Planului Comprehensiv de Acţiune, adoptat la 2 aprilie 2015 la Lausanne în

formatul P5+1 (i.e. membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU plus Germania şi

Iran), în baza Acordului Cadru de reglementare a dosarului nuclear iranian şi de ridicare a

sancţiunilor impuse Iranului (Interim nuclear agreement nov 2013 – Iran şi P5+1) reprezintă

o oportunitate istorică pentru Iran, pentru echilibrul de securitate în regiune şi, desigur,

pentru securitatea energetică europeană pe termen mediu şi lung.

Despre Iran ca putere energetică

Iranul/Persia intră în categoria puţinelor state şi civilizaţii care au reuşit să îşi prezerve

esenţa culturală şi vocaţia de putere regională (în unele momente, chiar continentală) de-a

lungul a cinci milenii. Unei puternice şi longevive tradiţii şi expansiuni culturale persane i s-a

adăugat, începând cu 1901 – anul primei descoperiri de petrol în Iran, cunoscută drept

„Concesiunea D’Arcy‖, prin eforturile pionierilor William Knox D’Arcy, George Bernard

Reynolds şi Calouste Gulbenkian, respectiv ale companiei Anglo Persan Oil Company (astăzi

BP) – relevanța strategică a Iranului ca important stat producător și exportator de ţiţei. [1]

Acest nou statut al Persiei, în contextul a ceea ce putem numi fază primitivă a epocii

hidrocarburilor, a condus însă la acumularea unor frustrări naţionaliste, culminând cu

naţionalizarea industriei iraniene de petrol în 1953 şi continuând cu Revoluţia Islamică din

1978. Din acel moment istoria iraniană a cunoscut o perioadă intensă, dramatică chiar,

sectorul său energetic ocupând o poziţie centrală în parcursul istoric al acestei ţări şi în

geopolitica regională.

În contextul general al tendințelor ce exprimă începutul unui parcurs către o nouă ordine de

securitate internaţională şi, implicit, al unei noi ordini de securitate energetică, necesitatea

unei „interconectări‖ mai strânse între statele şi regiunile relevante din punct de vedere

energetic (state consumatoare, state producătoare și state de tranzit) constituie deja o

evidență. În această perspectivă se înscriu, de pildă, şi dezbaterile privind „renaşterea‖

Drumului Mătăsii. Dar orice program politico-strategic de „renaştere‖ a Drumului Mătăsii

rămâne lipsit de viabilitate pe termen lung în absenţa Iranului, ca putere regională aflată pe

axa strategică (vezi figura 3) a acestei rute economice şi, posibil, pol de securitate.

Figura 3: Drumul Mătăsii

Sursa: sursa: www.investiniran.ir

Să vedem însă de ce este Iranul atât de important în arhitectura regională şi globală de

securitate energetică. Înainte de toate, relevanța geostrategică a Iranului este de necontestat:

poziție cheie la Golful Persic și Strâmtoarea Hormuz, cu deschidere către Europa, Rusia, Asia

Centrală, China, Asia de Sud-Est, Asia de Vest şi Africa. O populaţie de 77,5 milioane, în cea

mai mare parte tânără, instruită (85% grad de alfabetizare), liberală şi dinamică. O ţară cu

climă temperată, bogată în resurse naturale (cele mai mari rezerve de zinc din lume şi locul

doi la rezerve de cupru, alături de rezerve semnificative de fier, crom, plumb, cărbune,

mangan, aur).

Sancţiunile impuse de comunitatea internaţională, deşi dureroase pentru Iran, au obligat

Teheranul să se distanţeze de „blestemul‖ unui petrostat, impulsionând dezvoltarea unei

economii relativ diversificate în sectoare precum ciment, siderurgie, textile, alimentaţie,

automobile, echipamente electrice şi electronice (însă, aşa cum vom vedea, intensivă

energetic) şi cu potenţial de dezvoltare în alte sectoare (servicii, turism, agricultură).

Iranul ocupă locul întâi în lume în ceea ce priveşte rezervele de gaz natural dovedite (34

trilioane mc, reprezentând 18,2% din totalul global, faţă de Rusia cu 32,6 trilioane mc

reprezentând 17,4% din total, potrivit datelor BP Statistical Review of World Energy, 2015).

Producţia de gaz natural a atins 166 miliarde mc/an în 2013, înregistrând o creştere de 0,8%,

reprezentând 4,9% din totalul global (în timp ce Rusia produce 604 miliarde mc/an, cu o

creştere de 2,4%, reprezentând 17,8% din totalul global).

În privinţa rezervelor dovedite de țiței, Iranul deţine 9,3% din rezervele globale (157 mld

barili), respectiv locul 4 în lume, față de Rusia, care deţine 6,1%. Producţia de ţiţei iraniană a

înregistrat 3.614 mii barili/zi în 2014 (în creştere cu 2% faţă de 2012), reprezentând 4% din

totalul global, în timp ce producţia Rusiei a însumat 10.838 mii barili/zi, în creştere cu 0,6%,

reprezentând 12,7% din totalul global.

Din analiza datelor statistice rezultă însă că consumul de gaze naturale şi petrol în Iran

înregistrează cote semnificative, cu tendinţe de creştere raportate la nivelurile de producţie.

Astfel, în 2014 consumul de gaze naturale s-a situat la 170 mld mc, în creştere cu 6,8%,

reprezentând 5% din consumul total global – pe aceeaşi poziţie cu China, o economie cu un

PIB semnificativ mai mare decât cel al Iranului; PIB-ul iranian este de 368 mld USD, având

o rată de creştere anuală de 2,8% în timp ce PIB China a însumat 9.240 mld USD şi o rată

anuală de creştere de 7%.

În ultimul an fiscal, 40% din consumul de gaze naturale a fost în sectorul casnic, o creştere

cu 2% faţă de anul precedent. Gazul natural deţine o cotă de 70% în mixul energetic al

Iranului, principalii consumatori de gaz fiind sectorul casnic (411 milioane mc/zi), centrale

electrice (76 milioane mc/zi), sectorul industrial (82 milioane mc/zi), restul fiind folosit

pentru reinjectare în zăcăminte de hidrocarburi pentru creşterea randamentului.

Aproape întreaga producţie de gaz natural a Iranului este destinată consumului intern. Prin

importurile de gaz realizate din Turkmenistan, Iranul a reușit să exporte 9,7 miliarde mc

gaze către Turcia (90% din totalul exporturilor iraniene de gaz natural, respectiv 25% din

necesarul Turciei). Şi totuşi, Iranul rămâne un importator net de gaze naturale, încă

începând din 1997[2].

Teheranul este hotărât să mărească producţia de hidrocarburi (majorare a producţiei de gaze

naturale în 2016 la 760 milioane mc/zi, având o ţintă de 250 miliarde mc pentru 2020), însă

aceste prognoze depind esenţial de influxuri majore de investiţii străine şi tehnologii.

Important de subliniat este că aproximativ 85% din rezervele iraniene de gaze naturale nu

sunt încă dezvoltate. 44 miliarde mc de gaz natural sunt folosiţi în sectorul industrial, iar

injectarea în zăcămintele petroliere a atins o cifră de 34 miliarde mc (nesatisfăcătoare,

necesarul fiind de 175 milioane mc/zi). Se estimează că consumul de gaz să crească la 2.500

milioane mc/zi în anul 2025, ceea ce ar reprezenta o creştere de patru ori, Iranul fiind astfel

nevoit să importe gaz natural pentru asigurarea consumului intern.

Iran a reuşit să mărească producţia de gaz natural cu 100 milioane mc/zi în 2014, fiind

prognozat un ritm asemănător de creştere şi pentru 2015, astfel încât în 2020 nivelul

producţiei să atingă 1.100 milioane mc/zi, faţă de 660 milioane mc/zi în prezent.

Cel mai mare zăcământ de gaz natural este în perimetrul Pârş Sud din sudul ţării (împărţit cu

Qatar; deţine 47% din rezervele de gaz ale Iranului şi 17 milioane de barili de condensat,

respectiv, reprezintă 35% din producţia totală iraniană)[3]. Alte zăcăminte importante de

gaze se regăsesc în perimetrele Tabnak, Forouz, Kish, Pârş Nord şi Kangan. Estimări de

rezerve semnificative sunt vehiculate şi pentru zona adâncă a mării teritoriale iraniene din

Marea Caspică. Rezervele dovedite şi probabile de gaze onshore şi offshore în bazinul Caspic

al Iranului ar însuma 50 miliarde mc.

Iran nu a reuşit să mărească semnificativ producţia la perimetrul Pârş Sud din anul 2009

(orientativ, creşterea de producţie a fost de la 485 milioane mc/zi în 2013 la 570 milioane

mc/zi la finalul 2014), deşi acest zăcământ joacă un rol esenţial în asigurarea consumului

intern şi a exporturilor. Conducerea Iranului este însă determinată să mărească producţia de

gaz în general (1.100 milioane mc/zi în 2019), şi cea de la zăcământul Pârş Sud în particular,

la 800 milioane mc/zi, ceea ce presupune parcurgerea a încă 19 faze de dezvoltare a

zăcământului şi un necesar de investiţii de 43 mld USD[4].

În privinţa politicilor comerciale, principalii parteneri comerciali ai Iranului în sectorul non-

petrolier sunt, pe importuri, Turcia, Coreea de Sud, India, China, UAE, iar pe exporturi,

Afganistan, India, UAE, Irak și China.

În prezent, peste 90% din exporturile iraniene de gaze sunt direcționate prin conducte în

Turcia. Cu Armenia şi Azerbaidjan au fost încheiate acorduri de swap. Iranul nu dispune de

facilităţi de GNL. Sunt vehiculate şi informaţii conform cărora companii private iraniene au

fost autorizate să exporte gaz către UAE, alături de Irak, Pakistan şi Oman.

Iranul a mai încheiat contracte pentru livrarea de gaze naturale cu Kuweit (3,1 miliarde

mc/an), Irak (8 miliarde mc/an)[5], Oman (8 miliarde mc/an), Pakistan (8-9 miliarde

mc/an), Siria (5-7 miliarde mc/an), acestea însă nefiind derulate încă datorită unor motive

comerciale, politice şi logistice.

Iranul însă importă mai mult gaz decât exportă (din ţări precum Turkmenistan şi

Azerbaidjan), ceea ce face ca pe piaţa gazelor din zonă Iranul să fie încă un jucător regional

de talie mică. Pe piaţa globală a gazelor Iranul deţine o cotă de mai puţin de 1%.

Pentru modernizarea industriei şi creşterea rentabilităţii, autorităţile iraniene estimează un

necesar de investiţii în industria petrolieră upstream şi downstream de 30-40 mld USD pe

an, respectiv, o sumă de 200 mld USD în următorii 5-10 ani, cu cofinanţare iraniană.

Pentru a rezuma, Iranul reprezintă un jucător energetic cu potenţial la scară globală.

Potenţialul ridicat de hidrocarburi al Iranului fac această ţară să reprezinte o alternativă de

considerat pentru furnizarea de gaz natural către Europa, odată ridicate sancţiunile

internaţionale. Provocările majore în atingerea unei asemenea poziţii țin de uzură fizică şi

morală a tehnologiei din industria iraniană a petrolului, investiţiile reduse asociate acesteia,

consumul intern ridicat de gaze naturale, distribuţia geografică a resurselor raportat la

zonele de consum şi „porţile‖ de ieşire pentru export (vezi Figura 4 privind perimetrele de

hidrocarburi şi reţeaua de transport gaze), ineficienţa energetică, absenţa unei infrastructuri

adecvate pentru producţia şi exportul de gaze (conducte/GNL) şi, implicit, a unei pieţe de

desfacere, contextul geopolitic sensibil şi volatil în regiune, concurenţi puternici, cu cote de

piaţă semnificative (Rusia, iar pe GNL Quatar şi, posibil, în viitorul apropiat, SUA şi

Australia), menţinerea unui cadru legal şi instituţional etatist pentru investiţii (companiile

naţionale iraniene fiind partener obligatoriu pentru orice proiect de investiţii în sectorul

petrolier) şi, nu în ultimul rând, sancţiunile internaţionale.

Pentru atingerea unui grad de relevanţă ridicat pentru piaţa europeană, volumul investiţiilor

în industria petrolieră iraniană va trebui să fie masiv în perioadă ce urmează.

Figura 4

In pofida acestor provocari, rolul pe care Iranul ar putea sa il joace in furnizarea de gaze

naturale în Europa merita analizat prin dezvoltarea unor posibile scenarii și strategii. Iata

cateva considerente, in cele ce urmeaza.

Iranul și Coridorul Sudic de Gaze

„Coridorul Sudic de Gaze‖ naturale se identifică astăzi, din perspectiva UE, cu ruta de

conducte de gaze (încă în faza de dezvoltare) reprezentată de TANAP şi ŢAP (şi o reţea de

interconectori între state membre UE), având ca resursa de alimentare gazele din zona

Caspică a Azerbaidjanului.

Din perspectiva Federaţiei Ruse, principalul furnizor de gaze al Europei, Coridorul Sudic ar

putea fi foarte fi privit ca un concurent al „proaspetei‖ opțiuni a Turkish Stream [6],

conceput de Moscova ca alternativă de ocolire a Ucrainei.

Având însă în vedere că gazul azer destinat să treacă prin Coridorul Sudic nu va fi suficient

pe termen mediu pentru realizarea unei alternative competitive la gazele ruseşti pentru UE,

devine evident că conceptul Coridorului Sudic nu poate fi apreciat în mod static, ci trebuie să

cuprindă şi dinamica unor posibile noi surse din şi poate chiar rute de aprovizionare în

spaţiul Euroasiatic, Iranul reprezentând una din aceste opţiuni.

Încă înainte de adoptarea sancţiunilor în dosarul nuclear, Iranul şi-a exprimat

disponibilitatea de a furniza gaz natural către pieţele europene, fiind avută în vedere inclusiv

varianta de a se furniza gaz azer, iranian şi turkmen prin conductă Nabucco, proiect

abandonat între timp, însă cu potenţial de revigorare. Regimul sancţiunilor, deşi a condus la

o retragere a companiilor internaţionale din Iran, nu a impietat asupra participării Iranului

în consorţiul Shah Deniz din Azerbaidjan cu o cotă de 10% (prin compania de stat Naftiran

Intertrade, NICO), atât Bruxelles, cât şi Washington acceptând ideea unor excepţii la

sancţiuni pentru „anumite proiecte de gaze naturale‖ pentru transportul gazelor naturale din

Azerbaidjan către Turcia şi Europa.

De altfel, în 2008, Turcia şi Iranul au încheiat un acord care stabilea dezvoltarea unei

conducte de 5.000 km cu o capacitate de 35 miliarde mc/an, aşa-numita conductă IŢE,

pentru transportul gazului iranian prin Turcia către Europa – prin Grecia şi Italia, apoi,

printr-o bifurcaţie, către nordul şi sudul continentului). Din cauza sancţiunilor însă,

finalizarea acestei conducte a fost amânată, devenind funcţională doar secţiunea Tabriz-

Ankara.

Se remarcă o intenţie reală de construire a unui pod energetic între Iran şi UE, de ambele

părţi. Dacă ar fi ca gazul iranian să aibă ca destinaţie Europa, care ar fi însă rutele realiste de

transport?

Înainte de toate, trebuie avută în vedere poziţia geografică a Iranului şi compatibilitatea

acesteia cu diferitele posibilităţi fizice de furnizare gaze. Iranul poate furniza hidrocarburi

atât pe uscat, cât şi pe apă. Prezenţa ambelor opţiuni poate însă să plaseze Iranul şi în dilema

strategică a selecţiei pieţei de consumatori cea mai lucrativă, respectiv, piaţa regională sau,

într-o perspectivă mult mai cutezătoare, piaţa Europeană sau cea asiatică. Beneficiind de o

coastă lungă în Golful Persic, precum şi de rezerve semnificative de hidrocarburi în offshore,

Iranul ar putea astfel să fie oricând tentat să opteze pentru piaţa asiatică a GNL.

În ceea ce priveşte furnizarea de gaz natural către Europa, Iranul dispune de mai multe

opţiuni, atât pe uscat, cât şi pe mare. Pentru transportul GNL pe mare, o rută posibilă ar fi

prin Strâmtorile Hormuz și Bab el Mandeb, apoi prin Canalul Suez în Mediterană –Figura 5.

Figura 5

Sursa: Pachiu

Într-o analiză a lui Maximilian Kuhn, expert la European Centre for Energy and Resource

Security (EUCERS), costul furnizării de gaze naturale pe sistem GNL îl întrece însă pe cel

printr-o conductă în lungime maximă de 5.000 km (în scenariul unei furnizări de gaze din

Iran către Germania—vezi Figura 6). În plus, furnizarea de GNL ar supune Iranul contextului

specific acestui format, reprezentat de pieţe flexibile, spot, cu preţuri decuplate de preţul

petrolului, ceea ce poate afecta resursele obţinute de Iran şi, pe cale de consecinţă, finanţarea

revigorării industriei extractive şi a economiei iraniene în general. „Piaţa conductelor‖, în

schimb, poate oferi Iranului contracte pe termen lung, la preţuri probabil apropiate de

preţurile ruseşti şi azere.

Figura 6

Sursa: Maximilian Kuhn, Enabling the Iranian Gas Export Options, Springer VS, 2014,

Pentru transportul gazelor naturale prin conductă, cele mai viabile opţiuni [7] din prezent

presupun, fiecare, tranzitarea Turciei.

Prima opţiune ar putea avea în vedere transportul prin conductă ITE – vezi Figura 7 – parţial

realizată pe ruta Tabriz-Ankara, cu o capacitate de 16 miliarde mc/an (capacitatea totală a

ITE ar fi de 35 miliarde mc/an) şi un interconector Turcia-Grecia-Italia, în timp ce a doua

opţiune are în vedere tranzit prin conductele TANAP (deja în construcţie) şi TAP la

capacitate extinsă[8] (vezi Figura 8), respectiv interconectorii Grecia-Bulgaria şi conducta

Ionica-Adriatica, precum şi, posibil, tranzit prin Bulgaria şi România pe ruta defunctei

conducte Nabucco-West sau prin interconectorii planificaţi în Europa de Sud-Est.[9]

Trebuie precizat că Iranul foloseşte conducta ITE doar la o capacitate de 70%. În plus,

detaliile tehnice şi financiare ale conductei ITE nu sunt încă clarificate (inclusiv ruta şi

destinaţia finală); suprapunerea cu ruta TANAP ar face-o redundantă. De altfel, au existat

recent semnale din Turcia în sensul că această ţară nu ar mai susţine financiar proiectul. În

măsura în care opţiunea pentru gazul iranian ar fi ruta TANAP-TAP (la capacitate extinsă),

ceea ce din punct de vedere comercial este cel mai viabil – opţiune susţinută dealtfel şi de UE

– atunci evident că varianta ITE nu ar mai fi deloc lucrativă pe termen scurt şi mediu.

Figura 7

Figura 8

Iranul a „aşezat‖ practic un picior în Coridorul Sudic, astfel cum am arătat deja, prin

participarea în consorţiul Shah Deniz. Mai mult, există declaraţii la nivelul factorilor

responsabili azeri (ca răspuns la o ofertă iraniană) şi turci în sensul că, după ridicarea

sancţiunilor și „îndeplinirea anumitor condiţii comerciale‖, să poate fi vândută o cotă de

participare în consorţiul TANAP către o terţă parte, probabil chiar Iranul (ŞOCAR anunţând

că posibilă vânzare a unei cote de 8% participaţie în TANAP din totalul deţinut de 58%).

Totuşi, spre deosebire de Azerbaidjan, Iranul nu are încă un „portofoliu de clienţi‖ și nici o

proiecţie clară asupra volumelor şi preţurilor, și nu dispune de reţeaua de interconectare

necesară pentru asigurarea recepţiei gazelor. În acest context, există posibilitatea ca pentru

preluarea gazului iranian, proiectul Nabucco West să fie repus în discuţie (capacitate iniţială

prognozată de 20 miliarde mc/an).

Cert este însă că în prezent se poartă negocieri intense între Iran, Turcia, Azerbaidjan şi

Turkmenistan privind Coridorul Sudic (multe voci vorbesc chiar de „Trilaterala‖ Turcia, Iran,

Azerbaidjan), pentru preluarea gazului iranian şi turkmen. Încep să se alăture acestui

„concert‖ UE şi Rusia. La fel de cert este şi faptul că Iranului i-ar trebui cel puţin 5 ani ca să

atingă faza optimă pentru demararea proiectelor de export gaze.

Turcia, actorul cheie

Turcia reprezintă un actor cheie în ecuaţia energetică europeană. O putere cu tradiţie şi

vocaţie regională, Turcia îşi alimentează forţa geopolitică prin balansul sensibil practicat

între Europa şi Eurasia. Important pentru Turcia este să îşi prezerve şi consolideze rolul de

putere regională (inclusiv acela de „hub‖ energetic, prin importul şi tranzitul de gaze din

state precum Azerbaidjan, Irak, Iran, Turkmenistan şi Rusia şi mai apoi distribuţia acestora

către Europa), ceea ce presupune că apariţia oricărui concurent să fie abordată cu deosebită

prudenţă de către Ankara. Perspectiva ameliorării, dacă nu chiar a normalizării relaţiilor

Iranului cu Vestul plasează Turcia în această dilemă geopolitică. De cealaltă parte, nici Iranul

nu poate fi confortabil în procesul de redimensionare a securităţii sale energetice, prin

amplificarea dependenţei de Turcia, atât ca piaţa de desfacere, cât mai ales că rută de tranzit

pentru exportul de gaze către piaţa Europei.

Pe de altă parte, o alianţă turco-iraniana prea intensă ar putea să schimbe ritmul în dansul

sirenelor practicat de Rusia şi SUA faţă de cele două puteri regionale, cu implicaţii profunde

în echilibrul de forţe şi securitatea regională.

Relaţiile iraniano-turce, deşi nu lipsite de disensiuni strategice şi politice, pot fi considerate

ca fiind în plin proces de configurare şi expansiune. Numai în aprilie 2015, Turcia şi Iran au

încheiat opt acorduri interguvernamentale, domeniul energiei fiind însă exceptat.

Cooperarea dintre cele două state s-a dezvoltat pe parcurs în domenii precum comerţ,

energie, lupta împotriva terorismului.

Punctele nevralgice actuale ale relaţiilor turco-iraniene sunt, în principal, legate de politicile

divergenţe în „dosarele‖ Irak, Siria, Yemen şi cel al energiei.

Tematica energiei este în principal legată de preţul gazelor importate de Turcia din Iran[10].

Importurile turce de gaz natural din Iran (10 miliarde mc/an) se situeaza pe locul doi, dupa

Rusia (27 miliarde mc/an) si inaintea Azerbaidjanului (6,6 miliarde mc), gazul iranian fiind

insa, conform unor cifre neoficiale[11], cel mai scump – 490 USD/1000 mc, faţă de 425 USD

plătiţi Rusiei şi, respectiv, 335 USD Azerbaidjanului.

Problema preţurilor la importul de gaze face obiectul unui diferend arbitral lansat de Turcia

la Curtea Internaţională de Arbitraj (existând totodată şi un litigiu pe tema calităţii gazelor

livrate). Propunerile Teheranului de majorare (dublare) a volumului de gaz livrat, în

schimbul unui discount de preţ, au fost respinse de Ankara[12]. Mai mult, în sezonul de iarnă

sunt frecvente întreruperile în furnizare, compensarea fiind realizată de Turcia prin

importuri din Rusia.

Perspectiva securizării consumului de gaze naturale al Turciei pe termen scurt şi mediu din

alte surse decât o suplimentare iraniană (Rusia, Azerbaidjan) face ca interesul Turciei legat

de proiectul unui gazoduct destinat să alimenteze Europa cu gaz iranian să rezide, în

principal, nu atât în nevoia de a-şi asigura consumul intern, cât în beneficiul comercial al

tarifelor de tranzit şi al relevanţei geopolitice şi strategice.

Trebuie remarcată în ultima perioadă şi pendularea Turciei între cele două perspective

geostrategice majore ce îi marchează evoluţia, respectiv UE şi relaţia cu SUA/NATO şi

regiunea Euroasiatica. În plan energetic, anumite cercuri din Turcia dezbat opţiunea de

racordare la Comunitatea Energetică a UE, unde îşi menţine statutul de observator, respectiv

crearea unei Uniuni Energetice Eurasiatice[13] incluzând 18 state[14] sub coordonarea

Turciei, Rusiei si Azerbaidjanului.

De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere faptul că creşterea relevanţei Turciei ca „hub

energetic‖ (atât fizic, cât şi virtual) strategic şi decizia Ankarei de a se alătura familiei

europene este de natură să ameninţe poziţia dominantă a Rusiei pe piaţa energetică

europeană. Prin urmare, Rusia îşi va concentra eforturile în direcţia „ademenirii‖ Turciei

prin ameliorarea securităţii aprovizionării cu gaz şi susţinerea transformării sale într-un hub

energetic. Turkish Stream reprezintă un exemplu concret prin care Rusia reuşeşte să se

plaseze în calculele energetice europene şi turce.

Rolul şi poziţia Turciei în ecuaţia Coridorului Sudic se menţin pe cât de cruciale, pe atât de

complexe şi volatile. Importanţa Turciei pentru Coridorul Sudic reprezintă totodată şi o

provocare pentru UE. Practic, UE înlocuieşte, sau mai degrabă adaugă la dependenţa faţă de

Rusia pe cea faţă de Turcia. UE va trebui să administreze extrem de atent relaţia cu Turcia,

atât politic, cât şi sub aspectul compatibilității legislaţiei turce cu cea europeană.

Rămâne de văzut dacă pasul Thermopile va mai reprezenta o blocadă pentru armata

moleculelor de gaz iranian, purtată, de această dată, pe traiectul conductelor otomane.

Relatia Iranului cu alte puteri energetice

Turkmenistan, de asemenea, reprezintă o ţară cu un potenţial semnificativ de resurse de

hidrocarburi (locul 4 în lume la rezerve dovedite: 7% din rezervele globale de ţiţei şi 9,4% de

gaze naturale). Turkmenistanul prezintă unele elemente comune cu Iranul în ceea ce priveşte

rezervele semnificative, producţia scăzută şi un consum relativ ridicat.

Nu de puţin ori, Turkmenistanul a fost indicat că o posibilă sursă alternativă de gaze pentru

Europa, marea dilemă rămânând ruta de transport. O eventuală conductă transcaspică,

asigurând legatura între Turkmenistan şi Azerbaidjan prin Marea Caspică, a fost blocată prin

opoziţia Rusiei şi Iranului, ţinând cont de statutul juridic încă neclarificat al Mării Caspice.

Deocamdată, probabil datorită influenţei puternice a Rusiei în regiune, Turkmenistan va

rămâne un exportator important, deși încă sub potențial, orientat în principal, către China

(acord pentru exportul a 65 miliarde mc gaz până în 2020), Rusia şi Iran (14 miliarde mc gaz

anual din care au fost efectiv importate 6,5 miliarde în 2014; există intenţia de a încheia un

acord de barter între Iran şi Turkmenistan privind importul de gaz din Turkmenistan în

schimbul exportului de bunuri, tehnologii şi servicii de către Iran, în valoare de 3 miliarde

USD anual). În cel mai bun caz, gazul turkmen va ajunge în Europa după ce a fost

achiziţionat de Gazprom – ceea ce se întâmplă în mod curent, dar la volume diminuate.

Concluzia larg răspândită însă este că Turkmenistan-ul şi-a ales China ca piaţa favorită pe

termen scurt şi mediu, atat datorita complexitatii traseului european, cat si al opozitiei ruse

si al intereselor iraniene concurente.

Deşi un eventual tranzit de gaz turkmen către Europa prin Iran nu constituie o prioritate

pentru cele două ţări, relaţiile de cooperare bilaterale s-au intensificat în ultima perioadă,

numai în 2015 fiind încheiate 19 acorduri, inclusiv în domeniul energetic.

În Europa, Iranul a beneficiat de relaţii privilegiate cu state precum Grecia, Bulgaria şi

Germania. Grecia a reprezentat în mod tradiţional poarta Iranului către Europa şi chiar SUA.

Iranul a răspuns acestei poziţii favorabile prin discount-uri semnificative la petrolul livrat

Greciei în perioada 2006-2011. Reprezentanţii ambelor ţări invocă susţinut ideea dezvoltării

unui parteneriat strategic. Parteneriatul dintre Grecia şi Iran devine cu atât mai relevant cu

cât şi Grecia va juca un rol determinant în ecuaţia energetică europeană ca poartă de intrare

în UE a tranzitului prin Coridorul Sudic (TANAP/TAP) şi, posibil, prin gazoductul rusesc

Turkish Stream, precum şi acela de „hub‖ regional de gaze.

În ceea ce priveşte politica UE, va conta enorm relaţia privilegiată pe care Iranul o întreţine

cu Germania, inclusiv în sectorul energetic. Negreşit, odată sancţiunile împotriva

Teheranului ridicate, Germania va ocupa un loc primordial în rândul investitorilor străini în

Iran.

Nu în ultimul rând, perspectiva unui Iran shiit „eliberat‖ de sancţiuni şi cu perspective

serioase de dezvoltare în sectorul energetic, poate fi de natură să perturbe relaţiile şi aşa de

sensibile cu Arabia Saudită, de doctrină sunit-wahabită. Deşi sub raportul populaţiei (80

milioane în Iran faţă de 28 milioane în Regatul Saudit) şi al unei economii relativ

diversificate faţă de mono-economia saudită bazată pe petrol, Iranul se află în avantaj în

raporturile cu Arabia Saudită, sub aspectul PIB şi al capacităţii de influenţare a pieţelor

globale de petrol Arabia Saudită se află încă în avantaj.

Competitivitatea gazului iranian, o data (si daca) pregătit sa fie livrat către Europa, ar putea

sa determine si o repoziționare a concurentului azer spre mărirea capacitații de transport

gaze pe Coridorul Sudic. In același context, poziția strategica deja antagonica a Israelului, o

tara cu perspective energetice regionale serioase (prin zăcămintele aflate in estul

Mediteranei) fata de ridicarea sancțiunilor asupra Iranului, ar putea sa acumuleze noi

dimensiuni concurențiale, o data ce Europa ar fi privita ca destinație pentru hidrocarburile

din cele doua tari.

Relatia cu Rusia

În contextul unei relaţii antagonice deja istorice cu SUA şi a sancţiunilor impuse pe dosarul

nuclear, Iranul ar fi putut lesne să urmărească o contrabalansare strategică printr-o

apropiere de Rusia. Iranul a colaborat însă destul de prudent cu Rusia.

Desigur, relaţiile cu Rusia vor rămâne extrem de importante pentru Iran, inclusiv prin

prisma menţinerii deschise a opţiunilor privind exportul de hidrocarburi, atât către vest, cât

şi către est. Inevitabil, cele două state vor deveni concurenţi în penetrarea de noi pieţe de

desfacere a hidrocarburilor, într-un joc geopolitic complex dar ponderat. Moscova este

conştientă că prin revigorarea economică a Iranului, va trebui să facă faţă provocării de a

pierde o cotă de piaţă importantă, mai întâi pe piaţa ţiţeiului şi mai apoi pe cea a gazelor.

După ridicarea sancţiunilor, Iranul, în măsura în care va şti să ofere un climat propice, va

deveni un pol de atracţie investiţional masiv. Economiile dezvoltate europene, Rusia şi China

se vor afla într-un avantaj competitiv în „asaltul‖ asupra economiei iraniene, faţă de SUA,

unde legislaţia privind embargo-ul va expira abia în 2016.

Rusia va participa negreşit la „reconstrucţia‖ iraniană, în sectoare precum energia, sectorul

bancar şi militar (unde este deja prezenţa). Pe scenariul Turkmenistan, va încerca probabil

să transfere atenţia Iranului de la Europa, ca posibilă piaţă de desfacere a gazelor, către zona

asiatică, mai precis pe piaţa regională reprezentată de Irak, Pakistan şi India (China

rămânând „rezervată‖ Rusiei).

Un exemplu recent în acest sens este memorandumul de cooperare economică iraniano-rus

încheiat în iunie 2015, de tip barter, denumit „petrol pentru cereale‖, care oferă Rusiei

„agenţia‖ în plasarea petrolului iranian pe pieţele externe, caz care poate fi replicat de Rusia

şi pentru gazul natural, odată ce Iranul va putea exporta cantităţi semnificative. De

asemenea, similar Turciei, Rusia va oferi condiţii avantajoase la exportul de gaze ruseşti

pentru acoperirea consumului domestic iranian. Nu ar fi excluse şi propuneri adresate

Iranului de a participa la proiecte internaţionale de tranzit gaze controlate de Rusia

(păstrând astfel Iranul captiv în „piaţa conductelor de gaz‖, şi implicit a politicii de preţuri

asociată acesteia, practicată cu desăvârşit talent de către Rusia), fie ca asemenea proiecte

rămân pe hârtie, fie că sunt chiar antamate –toate acestea în timp ce statutul juridic al Mării

Caspice va fi menţinut, în continuare, în incertitudine.

În scopul evitării unui concurent serios pe piaţa europeană, Rusia va depune toate eforturile

pentru ca această piaţă să fie neatractivă pentru Iran, astfel ca aceasta din urmă să rămână

un furnizor regional. Nici o posibilă apropiere strategică între SUA şi Iran nu va fi pe placul

Moscovei, pentru care o relație stabilă SUA—Iran înseamnă a permite Washingtonului să îşi

focalizeze atenția în planul (deteriorat) al relațiilor ruso-americane şi în zonele de interes

strategic pentru cele două puteri.

Concluzii (si pentru Romania)

Iranul poate reprezenta o opţiune de alimentare cu gaze naturale pentru Europa pe termen

mediu şi lung. În prezent, nivelul scăzut de producţie si absenta infrastructurii de transport

exclude orice posibilitate de exporturi semnificative către Europa sau în altă parte. Odată

regimul sancţiunilor ridicat, principalele provocări în calea devenirii energetice a Iranului

pentru Europa rezidă în:

cristalizarea opţiunilor strategice ale Iranului, i.e. Europa vs. Asia;

rezistenţa la tentaţia de a reintra în dispută nucleară ca urmare a provocărilor

regionale de securitate, o dată lansată ascensiunea geopolitică iraniană;

rezistenţa la tentaţiile specifice petrostatelor, ce duc la lipsă de transparentă, corupţie,

subvenţionarea consumului energetic, folosirea energiei ca armă politică şi geopolitică;

atragerea de investiţii masive (conform estimărilor iraniene, în jur de 150 miliarde USD

pe termen scurt) pentru relansarea producţiei de hidrocarburi (prin dezvoltarea de noi

perimetre şi stimularea celor existente);

creşterea eficienţei energetice în alocarea consumului de gaze şi în consumul de gaze în

sectorul casnic;

dezvoltarea infrastructurii de transport gaze naturale în vederea asigurării exporturilor

(conductă sau/şi GNL);

atragerea de tehnologii performante pentru creşterea producţiei;

îmbunătăţirea mediului legislativ şi instituţional pentru investiţii, eliminarea corupției,

asigurarea transparentei si predictibilității;

diversificarea opţiunilor la export, având în vedere dependenţa ridicată faţă de Turcia);

pregătirea unor strategii de politică externă care să aibă în vedere administrarea

raționala a unor posibile crize datorate realocării cotelor pe piața de export (regională

sau globală) a hidrocarburilor în favoarea Iranului.

îmbunătăţirea managementului în sistemul energetic naţional;

utilizarea de preţuri spot în comerţul cu gaze către Europa în detrimentul celor legate de

preţul ţiţeiului;

De cealaltă parte, Uniunea Europeană va trebui să transmită semnale clare şi consistente

dacă într-adevăr dorește intensificarea cooperării economice şi politice cu Iran. Discursul

politic european ce reclamă reducerea dependenţei de gaze naturale în general, este de

natură să afecteze încrederea investitorilor în energie şi traseul viitoarelor rute de transport

de hidrocarburi.

Intenţia Iranului de revigorare economică şi atragere de investiţii străine în perioada post-

sancțiuni reprezintă, negreşit, o oportunitate pentru orice ţară, inclusiv România. În fapt, în

cazul României, putem spune că istoria se repetă, având în vedere că un context similar a

permis României să îşi intensifice relaţiile comerciale cu şahului Iranului, Mohammad Reza

Pahlavi, începând cu deceniul 6 al secolului trecut. La cerinţele de industrializare ale Iranului

din acea vreme, România a răspuns cu exportul de tractoare, maşini agricole, vagoane de

marfă, echipamente electrotehnice, produse chimice, oţel, inclusiv înfiinţarea unei fabrici de

tractoare în Iran în regim de joint venture, precum şi alte bunuri, în schimbul exportului de

petrol şi bumbac iranian către România. În câţiva ani, regimul schimburilor comerciale

crescuse vertiginos, de zeci de ori, ajungând ca balanţa comercială să încline în favoarea

României.

După 1989 şi până la impunerea sancţiunilor, relaţiile comerciale dintre cele două ţări s-au

diminuat progresiv, ajungând în 2013 la 158 milioane USD[15]. O cotă de 15% din acest

volum era reprezentată în 2012 de exportul românesc de echipamente pentru industria

petrolieră şi a gazelor naturale.

Iranul poate reprezenta pentru România o dublă relevanţă. Odată ridicate sancţiunile,

România ar trebui să reia cu intensitate schimburile comerciale cu acest stat prin

promovarea produselor şi serviciilor din acele sectoare care sunt încă competitive:

tehnologia informaţiei, infrastructură, industria auto, piese de schimb pentru industria auto

şi material rulant, maşini şi aparate electrice, metale comune. Un rol important ar trebui să îl

ocupe şi exportul de expertiză şi investiţii al companiilor petroliere din România, indiferent

de naţionalitatea capitalului, atât operatori cât şi companii de servicii.

O prezenţă activă a investitorilor români în Iran poate veni ca o compensare a unei pieţe

stagnante în România şi în Europa. Stimularea de către guvernanţii români a participării

companiilor româneşti (îndeosebi cele petroliere și din industrii ce pot deservi industria

petrolieră, cum ar fi IT) la proiecte de investiții în Iran (şi în străinătate în general),

coroborată cu o prezentă politică şi diplomatică activă, îşi poate aduce contribuţia inclusiv la

creşterea gradului de asertivitate al Iranului faţă de piaţă europeană şi românească in

perspectiva unei construcții energetice iraniano-europene.

Cu cât vor fi mai mulţi investitori europeni prezenţi în Iran (evident, afluența de investiții

străine nu va fi imediată, Iranul fiind supus gradual si la un test de compatibilitate), cu atât

va creşte relevanţa Europei în configurarea opţiunilor strategice ale Iranului, inclusiv în ceea

ce priveşte potenţialul acestei ţări de furnizor de gaze către Europa şi posibile rute de tranzit.

Această perspectivă este cu atât mai importantă pentru o ţară ca România, cu resurse de

hidrocarburi în declin, o politică energetică haotică şi care a fost ocolită de marile planuri

europene de tranzit pe Coridorul Sudic. Valorificarea unor noi oportunităţi politice şi

comerciale precum cele oferite de Iran, devine o ocazie geopolitică ce nu trebuie neglijată de

România.

N O T E

_____________________

[1] Daniel Yergin, The Prize: The Epic Quest for Oil, Money & Power, Free Press; Reissue

edition (December 23, 2008).

[2] David Ramin Jalilvand, Iran’s gas exports: Can past failure become future success?; The

Oxford Institute for Energy Studies, June 2013.

[3] Rezerve estimate la 50 trilioane mc, capabile, cu titlu de exemplificare, să satisfacă

consumul continentului european pe 100 de ani.

[4] http://www.naturalgaseurope.com/prospect-of-irans-gas-production-usage-and-export-

23322

[5] Livrările către Irak au fost amânate pana la finalizarea construcției magistralei 6.

[6] Turkish Stream, o alternativă la South Stream, lansată în Decembrie 2014, este o

conductă de gaze în lungime de 1.090 km ce va furniza gaze naturale din Rusia către Turcia,

prin Marea Neagră, şi ulterior către pieţele europene, având o capacitate de 63 milioane mc,

din care 43 milioane vor fi destinaţi pieţei turce. Este preconizată a deveni operaţională în

decembrie 2016.

[7] O opţiune ideală ar fi transportul de gaz către Europa printr-o conductă Iran-Irak-Siria

(deja planificată, sub numele de ―Conducta Prieteniei‖) prin Mediterana, ceea ce ar asigura

preluarea hidrocarburilor şi din zona mediteraneană (probabil exceptând Israelul);

tensiunile geopolitice în regiune, şi, mai ales, instabilitatea din Irak şi Siria nu oferă însă

şanse reale acestei opţiuni. De asemenea, a fost avută în vedere şi construcţia aşa numitei

„Conducte Persane‖ (susţinută de Iran şi Rusia), prin Turcia, ca o alternativă la proiectul

Nabucco şi ca o măsură de răspuns al Iranului la sancțiunile internaţionale. Evident,

din perspectiva eficienţei costurilor, orice variantă de furnizare de gaze iraniene către

Europa nu va putea exclude Turcia.

[8] Capacitatea TANAP este posibil a fi majorată la 23-24 sau poate chiar la 31 sau 65

miliarde mc/an dacă există suficient gaz şi cerere pentru tranzit.

[9] Iran a planificat dezvoltarea celei de-a 9-a conducte magistrale în lungime de 1.863km şi

cu un cost de aprox. 6 miliarde USD, pentru transportul a 100 milioane mc/zi la graniţa sa cu

Turcia.

[10] Iranul deţine o cotă de 20% în totalul importurilor de gaze al Turciei; absenţa

infrastructurii de transport care să permită o majorare a livrărilor obstrucţionează orice

practică de discount la preţ.

[11] http://www.naturalgaseurope.com/removal-of-iran-sanctions-and-southern-gas-

corridor-23389

[12] Consumul de gaze în Turcia a înregistrat în 2014 un volum de 49 miliarde mc. Se

estimează (Agenţia Internaţională de Energie-IEA) ca acesta să ajungă la 50.8 miliarde în

2015, respectiv 59 în 2019 şi 70 în 2030. Totodată, Turcia intenţionează să îşi reducă

dependenţa de importurile de hidrocarburi prin dezvoltarea de noi capacităţi hidro şi

nucleare (49% din consumul de gaz este folosit la producerea energiei electrice). Coroborat

cu acordul Azerbaidjanului de a livra un volum suplimentar de 6 miliarde mc/an gaz prin

TANAP, precum şi perspectiva posibilă de import de gaze ruseşti prin conductă Turkish

Stream, este evident că o dublare a importurilor din Iran nu putea fi justificabilă comercial

pentru Turcia.

[13] Inițiativa International Association for Energy Economics (IAEE).

[14] Turcia, Azerbaidjan, Turkmenistan, Kosovo, Macedonia, Albania, Montenegro, Bosnia-

Herzegovina, Rusia, Romania, Kazakhstan, Grecia, Croatia, Serbia, Bulgaria si Slovenia

[15] Sursa: www.mae.ro