DE LA ANTROPOGENEZĂ LA ETNOGENEZĂContinuarea cursului

Ritualuri magico-religioase. Cultul morţilor. Forma manifestările mistico-religioase ne sunt practic necunoscute pentru perioada neoliticului. Se pot face analogii cu primitivii de astăzi.

Existenţa lor poate fi atestată arheologic; în mileniile VI-V ritualurile se desfăşurau în locuinţă, pentru ca din mileniul al V-lea, în Mesopotamia, Cipru, Egipt, să apară construcţii cu caracter sacral, temple, grupate două sau mai multe la un loc; existau podium sau altar, în aer liber sau în temple în jurul căruia se aduceau sacrificii sau ofrande, care însemna sacrificarea unor animale, dar şi a unor oameni.

Cultul morţilor avea ritualuri ciudate: copiii erau înmormântaţi normal, dar la adulţi se separa craniul de trup; trupurile erau colorate cu roşu (fete, femei), cu verde sau albastru (bărbaţi, băieţi), iar cadavrele erau însoţite de ofrande: alimente, podoabe etc. La sfârşitul neoliticului apar şi cimitirele, dar alături de ritualul înhumării se impune, la anumite grupuri, obiceiul incinerării.

Avem o imagine foarte incertă şi aproximativă asupra ideilor religioase, a mecanismului lor intim, despre psihologia omului neolitic. Cunoaştem doar unele practici rituale: sacrificii sângeroase sau nesângeroase, ofrande alimentare, cultul morţilor, ritualuri de înmormântare, practici magice; există manifestări cultice adiacente: ceremonial, vrăji, dansuri şi mişcări rituale, imitarea deprinderilor sau mişcării unor animale; omul folosea instrumente de zgomot, cum ar fi fluierul, toba, executa cântece, strigăte, imita glasul animalelor, rostea formule magice.

Omul neolitic va dezvolta anumite forme de credinţă: animism (credinţa că obiectele şi natura sunt dotate cu capacităţi superioare omului), fetişism (credinţa că o fiinţă sau un obiect are capacitatea de a-l proteja pe om), totemism (crede în legătura intimă dintre un om şi animal din care provenea omul şi clanul său; totodată se considera că defuncţii au dreptul al un cult al lor şi că după moarte participă la viaţa naturii şi a comunităţii din care a făcut parte)

Ritualurile legate de cultul fecundităţii şi fertilităţii capătă o mai mare importanţă în neolitic; se produc statuete feminine asemănătoare cu cele din paleolitic, dar sunt mai bine realizate artistic, şi cu forme care sugerează ideea de fertilitate.

Civilizaţia megalitică se configurează cu trăsături proprii imediat înaintea epocii metalelor, continuând la începuturile acesteia. Acest tip de civilizaţie se distinge printr-un anumit mod de construcţie care constă în folosirea unor blocuri de piatră de mari dimensiuni, doar cioplite, fără formă precisă şi fără suprafeţe şlefuite pentru a realiza monumente care nu răspund unor necesităţi practice, unor nevoi materiale, ci au o funcţie de ordin religios, în acelaşi timp cu dezvoltarea unor concepte care ţin de artă..

Civilizaţia megalitică s-a dezvoltat în zona vestică a Mării Mediterane (Sardinia, Sicilia, Baleare, Spania, Portugalia), extinzându-se pe coaste, urcând pe râuri şi ajungând în Bretagne, sudul Angliei, Irlanda, nordul Germaniei, Peninsula Scandinavică.

Cele mai vechi construcţii megalitice se găsesc în bazinul Mării Mediterane, datate la 3500 î. Ch., iar cele din Bretagne pe la 3000 î. Ch., această civilizaţie menţinându-se până pe la 1500 î.Ch.

Tipul cel mai vechi de construcţie megalitică este dolmenul (în Franţa se găsesc peste 4500 de asemenea construcţii), şi este legat de un cult al strămoşilor; o lespede gigant este aşezată pe două sau mai multe blocuri verticale, acoperind o cameră sepulcrală, în care este un mormânt al şefului de trib sau al unor viteji de care depindea soarta tribului. Uneori aceste blocuri de piatră sunt decorate cu picturi sau ornamente gravate.

Forma cea mai simplă o reprezintă menhirul, format dintr-un bloc de piatră cioplită, plantat vertical, monument care este legat de cultul strămoşilor. Este plasat de regulă lângă un mormânt, celebra sufletul defuncţilor, şi putea fi un tron unde se aşezau spiritele acestora. Menhirii erau aşezaţi fie izolat, fie în aliniament, la distanţă egală, în şiruri lungi de kilometri: de exemplu, la Carnac (Bretagne), sunt 3000 de menhiri aşezaţi în trei grupuri, fiecare grup având 10-13 şiruri de menhiri ce se terminau în semicerc.

Când menhirii sunt aşezaţi în cerc, ei formează un cromleh , prezenţi mai ales în Bretagne şi în sudul Angliei. Cromlehul înconjura un mormânt colectiv, un loc de cult, un loc de adunare. În Anglia o asemenea construcţie se numeşte henge şi este situat în arie circulară, delimitată de un şanţ circular cu diametrul de 45-520 m.

Tipuri locale, speciale se mai găsesc în Mallorca şi Minorca, sub numele de talayot (turn rotund cu o singură încăpere, pentru apărare, construit din blocuri mari de piatră naturală), taula (o lespede fasonată aşezată orizontal pe o coloană prismatică monolită, înaltă de 8-10 m. şi având probabil funcţia de monument funerar), naveta (mormânt cu o cameră mortuară unică, încorporat într-o construcţie compusă din 8-10 rânduri de lespezi, parţial fasonate), în Corsica şi Sardinia (nuragi), sub forma unor turnuri de apărare.

Stonehenge, este cel mai impresionant cromleh din câte s-au păstrat şi se află în sudul Angliei. Situat pe o câmpie imensă, monumentul este înconjurat de un val de pământ cu diametrul de 11 km., având o singură intrare prin

1

care pornea o stradă lungă de 2700m şi lată de 91 m. În jurul ansamblului central se află un întreg complex de necropole cu tumuli.

Monumentul este construit între 1990-1400 î. Ch. şi era format din 110 menhiri, de dimensiuni diferite, dispuşi în patru cercuri concentrice, din care astăzi se păstrează, incomplet, doar trei. Monumentul constă dintr-un şanţ circular, lat de 6,5 m. şi cu un diametru de 96,65 m., existând la margine un val de pământ pentru a delimita incinta sacră. În interiorul valului de pământ sunt 56 de gropi cu oseminte umane şi cenuşă de incineraţie. Posibil ca în gropi să fi fost fixaţi menhirii cercului exterior, legaţi în partea superioară prin dale aşezate orizontal, şi astfel cercul se închidea. Urmează apoi cercuri concentrice de blocuri monolit. Cercul exterior vizibil astăzi are diametrul de 28 m. construit din blocuri de gresie, iniţial 40, astăzi mai rămânând 17 în picioare, iar 8 sunt căzute sau fragmentate; blocurile au o înălţime medie de 4,10 m. şi sunt unite între ele prin lespezi-arhitravă, încastrate la capătul superior al monoliţilor. Al doilea cerc are un diametru de 22,50 m. şi este format din 40 de blocuri din rocă eruptivă, cu înălţimea de 2,40 m. În interiorul acestui cerc sunt cinci grupuri de „triliţi”, în formă de potcoavă.

Blocurile care formează acest complex au greutăţi de 25-50 tone şi au fost aduse de la distanţe cuprinse între 40 km. Şi 217 km.

Complexul de la Stonehenge îndeplineşte o funcţie religioasă, fiind legat de cultul solar şi probabil de cultul morţilor. La solstiţiul de vară răsăritul soarelui apare în direcţia axei drumului de acces spre monument, lucru care îi face pe specialişti să atribuie complexului şi un rol de observator astronomic.

Monumentele megalitice sunt contemporane sau anterioare templelor din Mesopotamia şi Egipt, marcând începutul arhitecturii monumentale. Prin ele sunt materializate pentru prima dată în istorie principii fundamentale ale arhitecturii: delimitarea unui spaţiu interior, opoziţia între părţile purtate şi cele purtătoare, principiul ordinii şi la ritmului. În acelaşi timp realizarea acestor construcţii presupune o organizare socială şi administrativă deosebită, o capacitate materială şi umană capabilă să susţină un asemenea efort constructiv.

Sculptura neolitică. S-au descoperit în Asia Mică, confecţionate din fildeş, os, argilă, statuete reprezentând figuri umane, mai ales femei, şi mai rar reprezentând animale.

Interesante pentru sfârşitul neoliticului sunt statuile-menhir, cu sculptura doar pe o faţă, şi care redau în basorelief conturul corpului şi membrelor, contururile feţei, elemente de îmbrăcăminte sau arme; s-au descoperit asemenea statui-menhir în Franţa, Corsica, Liguria şi până în Japonia.

Arta neolitică este prezentă în spaţiul românesc prin femeia-menhir de la Baia, prin vasele de ceramică sub forma unor figuri umane (Zeiţa de la Vidra), statuete feminine la Cernica, Baia, Cernavodă (gânditorul şi soţia sa).

În Europa s-au descoperit reprezentări de figuri umane şi animale pe vase de ceramocă.Pictura neolitică. Continuă să se picteze în peşteri (Spania şi nordul Africii), pe pereţii caselor, dar tot mai

mult pe vase: pictură ornamentală geometrică, monocromă (roşu, brun, negru, galben sau alb).

1.3. EPOCA METALELORDescoperirea şi folosirea metalelor duce la prefaceri importante în viaţa societăţii primitive. După o perioadă

de tranziţie în care omul foloseşte arama, acesta trece să confecţioneze unelte şi arme de bronz; acesta este un aliaj al cuprului cu cositor, plumb, antimoniu).

Epoca bronzului este caracteristică mileniului al IV-lea, perioadă în care, alături de bronz, oamenii mai prelucrează aurul şi argintul pentru podoabe şi obiecte de lux; este perioada în care metalurgia devine una dintre cele mai importante ocupaţii umane. Sub raport social, în epoca bronzului creşte importanţa bărbatului şi ginta se transformă dintr-o gintă matriliniară în una patriliniară; în acelaşi timp familiile mari se desprind din gintă şi tind să se gospodărească independent. Activităţile economice mult mai variate acum duc la un surplus de produse, apare proprietatea privată, iar prizonierii de război sunt transformaţi în sclavi.

Din a doua jumătate a mileniului al II-lea baza culturii materiale o formează fierul. Acest lucru va determina o mai mare productivitate în agricultură şi meşteşugărit, fapt care va duce la intensificarea schimbului de produse.

Sub raport social egalitatea membrilor ginţilor se destramă, conducătorii marilor familii, a ginţilor, triburilor se ridică deasupra majorităţii, îşi însuşesc terenuri din pământul comun, vite, prăzi de război, şi constrâng pe ceilalţi să le dea o parte din recoltă; apare astfel aristocraţia tribală sau gentilică. Dintre aceştia se desprind conducătorii militari care concentrează şi funcţiile religioase şi judecătoreşti; aceştia vor fi ajutaţi în exercitarea conducerii de către un sfat al bătrânilor, dar în problemele fundamentale vor convoca adunarea poporului.

Se formează uniuni de triburi, având mai ales un rol militar, acestea se consolidează treptat dând naştere unei etnii mai durabile şi mai stabile: populaţiile sau neamurile.

Dezvoltarea produsă în perioada metalelor generează deci proprietatea privată, creşterea inegalităţii economice şi sociale, diviziunea socială în clase, categorii, pături sociale antagoniste, care toate reprezintă factori favorizanţi pentru constituirea unor structuri politice de tip statal.

2

Dezvoltarea în perioada primitivă nu este uniformă : paleoliticul şi neoliticul este bogat pe toate continentele; epoca bronzului lipseşte în America şi Australia; epoca fierului se manifestă în Europa prin două vârste: Hallstatt şi Laténe; unele triburi au rămas până astăzi la forme de viaţă primitivă (boşimani, hotentoţi, irochezi, aborigeni etc.)

2. ETNOGENEZA

La sfârşitul neoliticului se cristalizează principalele familii de limbi (semito-hamite, indo-europene, fino-ugrice), iar în perioada bronzului are loc procesul de etnogeneză şi se formează acele populaţii şi popoare care au avut un rol în istoria antichităţii.

Orient. Principalele familii de popoare. Egiptenii se vor forma din amestecul triburilor nomade venite din nord-estul Africii; în mileniul al IV-lea aceste triburi trec la viaţa sedentară şi venind pe Valea Nilului se ocupă de agricultură. În Mesopotamia se aşează în mileniul al IV-lea, venind dinspre Munţii Altai, sumerienii; concomitent cu ei, în sudul Mesopotamiei se aşează triburi semite venite din Peninsula Arabică – akkadeenii.

Începând cu mileniul al IV-lea, teritoriul dintre Peninsula Sinai şi Golful Persic (semiluna fertilă) va fi locuit de populaţii semite venite în valuri şi în timp: amoriţii sau babilonienii, mai târziu chaldeenii, în centrul Mesopotamiei; între Munţii Liban şi Marea Mediterană sau aşezat fenicienii; în Palestina se vor aşeza canaaneenii, care vor fi apoi supuşi de către evrei.

Emigrarea indo-europenilor spre Europa. Dintre triburile indo-europene, hitiţii sunt cei care au pătruns în regiunile centrală şi estică ale Asiei Mici, mezii şi perşii în Podişul Iranian, iar arienii se aşează în India venind dinspre Iran.

În zona fluviilor Galben şi Albastru s-au aşezat triburi înrudite ca limbă, din care se va forma poporul chinez.Dintre popoarele care au ocupat bazinul Mării Mediterane, cretanii sunt cei care au cunoscut o puternică

dezvoltare în perioada bronzului, creând impresionanta civilizaţie miceniană; grecii pătrund la începutul mileniului al II-lea î. Ch. în sudul Peninsulei Balcanice: aheii în Peloponez, ionienii în Grecia centrală, eolienii în nordul Greciei, dorienii în Peloponez supunându-i pe ahei.

În peninsula italiană au venit, în mai multe valuri, dinspre centrul Europei, triburile italice, dintre care, cei mai importanţi, latinii, au întemeiat Roma. Etruscii vor veni din Asia Mică, se aşează între Tibru şi Arno şi au un rol civilizator asupra populaţiilor existente aici.

În nord-vestul Peninsulei Balcanice se aşează traco-illyrii, dintre aceştia desprinzându-se, cu secolul al VIII-lea î. Ch., daco-geţii, creatorii unei importante civilizaţii în zona Dunării de Jos, în secolele I î. Ch.- I d.Ch.

3

III. ANTICHITATEA

1. CARACTERISTICI SOCIAL-ECONOMICE ŞI POLITICE ALE LUMII ANTICE

Epoca antică sau veche a apărut în condiţiile destrămării societăţii primitive. Cronologic se situează între mileniile V-II î.Ch. şi secolele III-V d. Ch. şi chiar mai târziu.

1.1. ECONOMIANu se poate vorbi de o structură economică unitară pe întreg teritoriul lumii antice. Existau trăsături comune,

dar datorită specificităţilor se pot distinge două mari zone în care fenomenele economice prezintă caracteristici: Orientul şi lumea greco-romană.

La început se va menţine economia naturală, în timp, acest tip de economie va rămâne dominant în Orient, pentru ca în lumea greco-romană să se impună tipul de economie bazat pe dezvoltarea producţiei de mărfuri, pe schimb şi piaţă.

Agricultura, reprezintă în antichitate baza economiei. Orientul va fi leagănul marilor culturi agricole, văile marilor fluvii: Nil, Tigru, Eufrat, Ind, Gange, Huanghe fiind zonele cele mai propice ale acestei activităţi. Perfecţionarea uneltelor, organizarea producţiei, construcţia marilor sisteme de irigaţii (diguri, puţuri, canale, lacuri de acumulare), au permis valorificarea unor spaţii întinse şi creşterea productivităţilor. Orientul devine zona marilor producţii de cereale: grâu, orz, mei, susan, orez etc.

În Grecia unde terenurile agricole sunt puţine se face o agricultură intensivă, în Italia o agricultură extensivă.Pe lângă agricultura cerealelor şi a unor plante tehnice se mai practică grădinăritul, pomicultura, viticultura,

creşterea animalelor.Meşteşugurile. Bogăţia de materii prime, ca şi confecţionarea şi perfecţionarea uneltelor au favorizat

dezvoltarea şi răspândirea meşteşugurilor. Istoricii consideră că mineritul, metalurgia şi activitatea constructivă sunt meşteşuguri pe care le întâlnim la aproape toate popoarele antichităţii.

Producerea uneltelor de metal (săpăliga, secera, plug etc.), inventarea roţii olarului şi răspândirea ei din Mesopotamia la alte popoare, confecţionarea podoabelor din aur şi argint, producerea sticlei, a vaselor de piatră sau de metal, a ceramicii, prelucrarea pieilor, a lânii, a fibrelor textile, diferite procedee tehnice şi unele invenţii: cuptoare pentru ceramică şi pentru topit minereu, sudura fierului şi prelucrarea metalelor la cald, şurubul şi ghiventul în spirală, roata olarului, roata pentru găleţi de scos apa, moara hidraulică, macarale, maşini de război etc., toate acestea şi multe altele sunt dovada unei ample activităţi meşteşugăreşti.

Dezvoltarea care se produce este inegală.În Orient meşteşugurile se practicau la curţile monarhilor, în jurul templelor şi mai târziu în oraşe. În Grecia,

mai ales în Attica, au apărut ateliere mici şi mijlocii, iar din secolele V-IV î. Ch. ateliere mari (ergasterii), unde, pe lângă proprietari lucrau şi sclavi. În Imperiul Roman, pe lângă ateliere mici şi mijlocii unde produsele erau vândute direct, apar mari ateliere orăşeneşti sau ale împăratului, sau ca anexe pe marile latifundii, unde lucrau sclavi.

Se dezvoltă centre economice, în special oraşe, specializate pe diferite domenii ale activităţii meşteşugăreşti: Samos, Corint, Calcis, Egina, Lesbos, Laconia pentru prelucrarea metalelor, Fenicia, Egipt, Cipru, Milet, Creta, Chios, Samos, Attica pentru activitatea textilă (tors, ţesut, vopsit), Attica, Corint, Arretium etc. pentru ceramică etc.

Comerţul şi navigaţia. Exploatarea minereurilor, prelucrarea acestora, transportul diferitelor produse agricole şi meşteşugăreşti au determinat îmbunătăţirea mijloacelor de transport şi a căilor de comunicaţie, apariţia marilor centre comerciale.

Dacă la început schimbul a avut un caracter local şi intern, treptat el se extinde la nivelul relaţiilor dintre state şi regiuni geografice; în acelaşi timp se trece treptat de la schimbul în natură, sub forma trocului (marfă contra marfă), la schimbul modern, în echivalent (marfă – bani – marfă); la început echivalentul putea fi un alt produs special: bucăţi de fir, boabe de cafea, aur, argint etc., pentru ca în secolul al VII-lea î. Ch. grecii să creeze moneda metalică.

În Orient economia de schimb a avut un rol secundar, comparativ cu Grecia şi Imperiul Roman unde creşterea producţiei de mărfuri duce la extinderea comerţului. În toată lumea antică apar centre meşteşugăreşti şi comerciale legate între ele prin mijloace de comunicaţie: drumuri, căi de apă, care permiteau realizarea transportului la distanţe mari: Theba, Memphis, Babilon, Ninive, Sidon, Byblos, Tyr, Mohenjo-Daro, Harappa, Cnossos, Milet, Megara, Corint, Atena, Alexandria, Roma etc.

Transportul pe uscat se făcea în Orient cu ajutorul saniei trase de boi. După descoperirea de către mesopotamieni la mijlocul mileniului IV î. Ch. a roţii, viteza de deplasare creşte prin apariţia carelor cu roţi şi prin folosirea măgarului şi mai târziu a calului. Primii constructori de drumuri au fost asirienii urmaţi de perşi. Romanii sunt cei care aduc perfecţionări importante în construcţia drumurilor mai ales prin folosirea diferitelor sorturi de piatră;

4

romanii vor crea o reţea vastă de drumuri care porneau din Roma pe Via Appia, Via Aurelia, Via Flaminia etc. şi uneau capitala cu întreg imperiul. Căile de comunicaţie terestră au avut nu numai un rol economic, comercial, dar şi unul strategic, permiţând deplasarea rapidă a trupelor militare.

Transportul fluvial şi maritim s-a realizat din timpuri străvechi. Sumerienii sunt cei care inventează nava cu velă, iar fenicienii, grecii, romanii sunt cei care au perfecţionat tehnica construcţiei corăbiilor cât şi tehnica navigaţiei. Se amenajează porturi care devin importantele centre de schimb: Tyr, Sidon, Pireu, Milet, Alexandria, Ostia etc.

Comerţul se făcea cu produse diverse, dar unele dintre acestea au dominat: cereale, vin, fructe, ulei, produse meşteşugăreşti, obiecte de lux; se realiza un comerţ intens cu sclavi proveniţi din războaie, expediţii de jaf, piraterie, sau pentru neplata datoriilor; existau importante târguri de sclavi la Rhodos, Delos, Efes, Chios, Caprua, Bizantion, Alexandria etc.

Colonii. Popoarele au tins spre expansiune şi una din cele mai interesante forme practicată în antichitate va fi colonizarea. Acest fenomen a avut motivaţii de natură economică, dar şi politică, plecarea unora din metropole, aşezarea în alte teritorii şi constituirea de colonii fiind determinată atât de raţiuni economice (lipsa de resurse şi nevoia de a le obţine din altă parte sau a valorifica propriile produse, posibilitatea de a te realiza în noile teritorii etc.) cât şi de conflictele politice care aveau loc în polisurile greceşti, de exemplu, între aristocraţie şi demos.

Fenicienii vor derula un asemenea proces în secolele XII-IX î. Ch. şi se vor aşeza pe ţărmurile Mării Mediterane: Cartagina, Utica etc.; ale Oceanului Atlantic: Gadeş (Cadix; Spania), vor ajunge în Insulele Britanice de unde aduc cositor, iar de pe litoralul Mării Baltice, chihlimbar; pătrund pe Marea Neagră până în Caucaz de unde iau fier, argint, sclavi.

Grecii vor realiza procesul de colonizare în secolele VIII-VI î. Ch. Se vor aşeza în sudul şi vestul Italiei: Cumae, Neapolis, Crotona, Tarent, Sybaris; în Sicilia: Siracuza, şi toate aceste colonii din Peninsula Italică formau ceea ce s-a numit Grecia Mare; nordul Africii: Naukratis; Bosfor: Bizantion; Marea Neagră: Olbia, Histria, Tomis, Callatis, Ponticapeum, Trapezunt etc.

Coloniile vor fi iniţial centre agrare, apoi meşteşugăreşti şi comerciale şi vor întreţine, în majoritatea cazurilor, legături cu metropola. Multe din aceste colonii vor ajunge la o dezvoltare economică deosebită, iar unele vor avea un rol politic şi cultural important în antichitate, ca de exemplu, Cartagina, Syracuza. Vor fi centre de legătură ale metropolelor cu autohtonii din teritoriile unde s-au format aceste colonii, având un rol important, ca de exemplu coloniile greceşti de pe litoralul românesc al Mării Negre, la dezvoltarea social-economică a daco-geţilor.

1.2. FORMELE DE PROPRIETATECăile apariţiei şi dezvoltării proprietăţii private sunt diferite în Orient şi în lumea greco-romană, dar în ambele

zone sunt legate de destrămarea societăţii primitive.Proprietatea are particularităţi, funcţie de zona geografică.În Orient întregul pământ era proprietatea statului, în fruntea căruia se găsea monarhul. Teoretic el era stăpânul

tuturor pământurilor şi înzestra, sau da în folosinţă pământul, obştilor săteşti, aristocraţiei, templelor. Tot în posesia monarhului se aflau şi atelierele meşteşugăreşti mai importante.

În Grecia, pe măsura destrămării obştilor gentilice apar proprietăţi mici şi mijlocii ale ţăranilor şi domenii mai mari ale aristocraţiei care se străduia să şi le mărească. Începând cu reformele lui Solon (594), legile greceşti au limitat acapararea proprietăţilor funciare de către aristocraţie, dar cu toate acestea marile latifundii se dezvoltă nestingherit. O situaţie aparte în lumea greacă o reprezenta Sparta unde pământul era în proprietatea statului şi fiecare spartan primea un lot de pământ, împreună cu 7-8 familii de hiloţi care lucrau acest lot.

La Roma, membrii ginţilor aveau în proprietate ogorul public (ager publicus), care devine pământ al statului odată cu expansiunea romană şi confiscarea de pământuri din teritoriile cucerite. Proprietatea privată era constituită la început din heredium (lotul din jurul casei ce se putea lăsa moştenire), care se putea mări în dauna lui ager publicus. Apar proprietăţi mici şi mijlocii care domină în agricultura romană până în secolul al II-lea î. Ch. Odată cu epoca marilor cuceriri apar domeniile în care se folosea cu predilecţie munca sclavilor, apoi latifundiile în care se folosea aceiaşi forţă de muncă. Apariţia marii proprietăţi funciare va provoca ruinarea ţăranilor liberi şi destrămarea treptată a proprietăţilor mici şi mijlocii.

1.3. STRUCTURA SOCIALĂSocietatea antică se scindează în clase, categorii, pături sociale, ca rezultat al transformărilor produse anterior

în comunitatea gentilică.Aristocraţia. În Orient provine din aristocraţia gentilică, ce acumulase bogăţii în pământuri, produse agricole,

vite, metale preţioase. Avea anumite caracteristici: putea fi o aristocraţie funciară, ce se va transforma apoi într-o aristocraţie militară, ca în Egipt; în Asiria predomina aristocraţia militară iar în Fenicia, aristocraţia comercială.

5

În lumea greco-romană aristocraţia gentilică era proprietară de pământuri, turme şi sclavi: spartanii, eupatrizii la Atena, patricienii la Roma.

Între aristocraţia gentilică şi restul populaţiei, în Grecia ca şi la Roma, se producea o luptă care duce la constituirea definitivă a clasei dominante; în rândurile sale va intra, în Grecia, îmbogăţiţii din rândurile demosului, iar la Roma patricienii s-au contopit cu plebeii bogaţi. După marile cuceriri realizate de cetatea Romei, nobilimea se consolidează şi împreună cu cavalerii vor forma clasa dominantă a stăpânilor de latifundii, mari ateliere meşteşugăreşti, sclavi.

Sclavii. În Orient numărul sclavilor este redus, fiind folosiţi pentru lucrări publice, la muncile din jurul palatelor şi templelor şi mai puţin în agricultură; sclavia era patriarhală, datorită caracterului închis, natural al economiei.

În lumea greco-romană, istoricii consideră că s-a dezvoltat forma clasică a sistemului, sclavii fiind numeroşi (doi sclavi la un om liber) şi prezenţi în toate sferele vieţii social-economice; existau sclavi publici (ca de exemplu sclavii imperiali cu rol important în administrarea imperiului) şi sclavi privaţi. Erau categorii diverse şi lucrau în mine, transport, comerţ, meşteşugărit; erau actori, arhivişti, copişti, bibliotecari etc.; lucrau câte 10-12 în ateliere mici şi mijlocii şi câte 50-150 în ergasterii greceşti şi în atelierele mari din Italia. O situaţie aparte o aveau sclavii gladiatori la Roma, şi hiloţi din Sputa, aceştia din urmă o categorie între sclavi şi oameni liberi, cu averi proprii şi drept de a se căsători.

Sursele sclaviei o reprezentau războaiele, brigandajul, pirateria, naşterea, donaţiile, vânzarea, cumpărarea. Preţul unui sclav varia, dar în general era stabilit plecând de la valoarea adusă de un sclav în trei ani; sclavul era considerat un obiect de muncă, fără dreptul de a avea avere.

Producătorii liberi. Din această categorie făceau parte ţăranii şi meşteşugarii, care erau liberi din punct de vedere juridic, dar prestau muncă obligatorie, îndeplineau serviciul militar, plăteau dări.

În Orient ţăranii liberi trăiau în obşti săteşti; meşteşugarii au lucrat la început în jurul palatelor şi templelor, apoi în oraşe unde se grupau pe cartiere şi erau supravegheaţi de către funcţionarii statului.

În Grecia, meşteşugarii împreună cu negustorii formau demosul şi acesta va lupta împotriva acaparării proprietăţilor de către aristocraţie, împotriva sclaviei pentru datorii.

La Roma plebeii săraci îşi pierd proprietatea şi devin sclavi.

1.4. FORME DE STATStatul apare ca un rezultat al dezvoltării societăţii, ca o cerinţă necesară pentru organizarea producţiei

materiale, pentru dezvoltarea vieţii spirituale, pentru apărarea teritoriului şi asigurarea ordinii. Statul apără teritoriul în cazul invaziilor din exterior, dar are şi un rol de cucerire şi de ţinere sub ascultare a claselor supuse; are rol în organizarea vieţii economice, construirea sistemelor de irigaţii, a edificiilor publice, a templelor etc.

Statele create în Orient au fost: oraşe-state, regate, imperii.În Orient primele oraşe-state sunt constituite în sudul Mesopotamiei, de către sumerieni: Ur, Nippur, Lagaş,

Umma; akadieni: Kiş şi Akkad; amoniţi: Babilon; asirieni: Assur, Ninive; chaldeeni: Noul Babilon. Vor mai constitui oraşe-state fenicienii: Ugarit, Sidon, Tyr (se constituie în secolul al X-lea î. Ch., va realiza o asociaţie cu celelalte state, va face comerţ pe Marea Roşie şi va întemeia colonia Cartagina) şi cretanii: Cnossos.

Grecii vor trăi în toată istoria lor antică despărţiţi în oraşe-state, semn al sentimentului de independenţă, dar şi cauză a decăderii târzii şi a intrării sub dominaţia romană în secolul al II-lea î. Ch. Aceste oraşe-state se constituie în secolele VIII-VI î. Ch., mai întâi în Asia Mică (Milet, Phoceea, Efes), apoi în Grecia continentală (Corint, Atena, Sparta, Teba); sunt state sclavagiste, aflate într-un permanent conflict intern între aristocraţie şi demos şi în conflict între ele pentru impunerea hegemoniei.

Regatele şi imperiile aveau în fruntea lor un monarh în mâinile căruia se concentra puterea, voinţa sa era socotită lege, era considerat, cel puţin în Orient, proprietarul întregului pământ şi era considerat sacru; un despotism oriental bazat pe sprijinul aristocraţiei şi al preoţilor. Regatele aveau o anumită unitate economică, socială, etnică, pe când imperiile, constituite prin cotropire, erau un conglomerat de popoare, în care popoarele subjugate erau exploatate şi jefuite. Cu unele excepţii, imperiile ca şi multe regate nu au avut o viaţă lungă, ele fiind subminate în interior de proprii supuşi şi atacate dinspre exterior de noile puteri; uneori statele eliberate, ca de exemplu Babilon, Persia, devin întemeietoarele unor noi imperii.

În Mesopotamia akkadienii, babilonienii, asirienii au creat regate care au devenit imperii; Imperiul Noului Babilon va fi cucerit de perşi în 538 î. Ch., aceiaşi care, veniţi din Podişul Iranian, vor cuceri în 525 î. Ch. regatul Egiptului, constituit în jurul anului 3000 î. Ch. de faraonul Menes; Asia Mică, Mesopotamia, Siria, Palestina vor crea un vast imperiu cu capitala la Persepolis. Triburile evreilor vor cuceri treptat Canaanul şi vor constitui sub Saul (1025 î. Ch.) un regat, care după Solomon (973-933 î. Ch.) se va diviza în două regate: Israel şi Iudeea. Există formaţiuni

6

monarhice în India, Aşoka reuşind în secolul al IV-lea î. Ch. să unifice India, iar în China primul stat puternic se creează pe Iangtze la începutul mileniului al II-lea î. Ch.

În nordul Greciei, sub conducerea lui Filip al II-lea (359-336 î. Ch.) se creează un regat macedonean capabil să îşi impună hegemonia asupra întregii Grecii, iar fiul său Alexandru Macedon (336-323 î. Ch.) va crea, prin cuceriri, un vast imperiu oriental ce se întindea până la graniţele Indiei; după moartea sa imperiul macedonean se va dezmembra în regatele elenistice ale Egiptului, Siriei şi Macedoniei.

În Italia romanii reuşesc să constituie un stat care a evoluat de la regat (753-509 î. Ch.) la republică (509-27 î. Ch.) şi apoi la imperiu (principatul şi dominatul; 27 î. Ch. – 476 d. Ch.). Expansiunea Romei începe în perioada republicii când cucereşte Italia (secolele V-III î. Ch.), apoi Cartagina, bazinul Mării Mediterane (nordul Africii, o parte din Peninsula Iberică, sudul Galiei), Peninsula Balcanică, vestul Asiei Mici şi se creează astfel vastul imperiu roman.

Crearea marilor imperii au avut consecinţe asupra evoluţiei umanităţii. Majoritatea imperiilor din Orient au fost efemere ca durată, dar au contribuit în accelerarea dezvoltării economice, sociale şi culturale a teritoriilor cucerite, la apariţia şi consolidarea legăturilor dintre popoare, la o sinteză a lumii antice. Astfel regatul şi imperiul egiptean au avut influenţă asupra popoarelor din Palestina, Fenicia, Siria, Etiopia. Statele mesopotamiene au influenţat evoluţia popoarelor din stepa siro-feniciană; imperiul chinez a făurit cea mai înfloritoare cultură din Orientul Îndepărtat care a influenţat dezvoltarea Coreei, Japoniei, Indiei, a popoarelor nomade din nordul Chinei; prin „drumul mătăsii” se realizează legăturile Chinei cu India, Orientul Apropiat şi Europa; în perioada elenismului (336-30 î. Ch.) se realizează în bazinul Mării Mediterane o sinteză, rezultat al contribuţiei grecilor, a popoarelor din Orientul Apropiat, Iran, India; este important rolul Imperiului Roman în nivelarea diferitelor provincii, a creării unei unităţi economice, sociale, culturale, lingvistice, care se defineşte prin romanizare, iar după cuceririle barbare amestecul va duce la formarea popoarelor şi limbilor romanice neolatine.

1.5. MODUL DE VIAŢĂ ÎN SOCIETATEA ANTICĂÎn societatea antică, familia, unele obiceiuri, legislaţia, administraţia şi serviciul militar şi-au pus amprenta atât

asupra vieţii individuale, cât şi asupra comunităţii, determinând trăsături specifice ale modului de viaţă.Familia reprezintă unitatea economică, socială, educativă şi religioasă a societăţii, baza organizaţiei sociale.Există caracteristici generale, dar şi specifice: predomină monogamia, puterea deplină a tatălui asupra soţiei şi

copiilor, starea de inferioritate a femeii, prerogativele primului născut. În Mesopotamia capul familiei avea dreptul să vândă familia. În Egipt femeia nu era considerată fiinţă inferioară. , iar drepturile primului născut erau consolidate de cultul morţilor, care era oficiat numai de un fiu, de obicei primul născut. În India capul familiei avea putere nelimitată asupra celorlalţi membri, iar după moarte, puterea se transmitea primului născut; era larg răspândit obiceiul ca văduva să se sinucidă după moartea soţului. În China se păstrau raporturi filiale şi de loialitate între membrii familiei; chinezii erau adepţi ai familiilor cu mulţi copii.

În Grecia, chiar în condiţiile dezvoltării democraţiei, femeia era exclusă din viaţa publică, obligată să trăiască într-un compartiment separat al casei (gineceu) şi se ocupa, preponderent, cu treburile casnice.

La Roma, funcţiona principiul autorităţii paterne sacre. Tatăl putea refuza creşterea copiilor săi, iar ca preot şi judecător suprem al familiei dispunea de drept de viaţă şi de moarte asupra membrilor acesteia; soţia, matroana casei, deşi supusă bărbatului, avea drepturi: participa la întrunirile familiale, banchete publice, spectacole, jocuri publice.

Cato va spune, de altfel, că „bărbaţii guvernau pretutindeni pe femei, iar noi care guvernăm lumea, suntem guvernaţi de femei”

Obiceiurile. La toate popoarele antice un loc important îl ocupă obiceiurile legate de evenimentele mari din viaţa familiei, de muncă, de schimbarea anotimpurilor.

Cele mai multe obiceiuri în familie sunt legate de naştere, majorat, căsătorie, moarte.Cu privire la majorat, sunt diferite ceremonii de iniţiere; de exemplu, la Roma, la 17 ani tânărul schimbă tunica

puerilă cu toga de bărbat, şi devine acum major, cetăţean cu drepturi depline.Căsătoria, este un moment special în viaţa cuplurilor şi a familiilor lor, iar cu ocazia logodnei şi nunţii se

dădeau daruri, se organizau banchete, cântece, procesiuni.Obiceiuri funerare erau alimentate de credinţa în lumea de apoi. La egipteni cultul morţilor se concentra în

jurul persoanei faraonului şi al înaltei aristocraţii; pentru ei s-au construit piramide şi s-a dezvoltat tehnică îmbălsămării trupului; ritualuri funerare fastuoase se desfăşurau în China şi India.

Existau obiceiuri legate de semănat, încolţit, cules: ceremonii de purificare a holdei, în care se executau diferite cântece şi dansuri, se recitau poezii; din procesiunile organizate la culesul viilor, la greci apar germenii teatrului.

Se dezvoltă obiceiuri legate de anotimpuri sau de începutul noului an. Egiptenii sărbătoreau sfârşitul anului, alţii echinocţiul de primăvară; romanii sărbătoreau echinocţiul de iarnă, considerat ca o victorie a luminii asupra întunericului.

7

Popoarele antice, ca şi modernii de astăzi, de altfel, credeau în rolul semnelor pentru cunoaşterea viitorului: la romani şi etrusci, cercetarea viselor, cercetarea animalelor sacrificate (auspicii) şi zborul păsărilor (augurii); grecii se adresau oracolelor: Dodona (freamătul unui stejar secular), Delfi (Pitia, preoteasa ale cărei preziceri, exprimate în formulări enigmatice, sibilinice, erau considerate ca răspunsuri ale lui Apollo).

Se organizau jocuri şi competiţii atletice, întreceri de dramaturgie sau muzicale. Grecii au organizat astfel de manifestări la Olimpia, Delfi, istmul Corint; cele mai celebre sunt Jocurile Olimpice, desfăşurate la Olimpia din 4 în 4 ani, manifestări sportive, dar şi culturale, în timpul cărora se instituia un armistiţiu sacru între cetăţile greceşti şi războaiele erau suspendate. Romani erau şi ei mari amatori de manifestări publice: jocuri de circ (alergări de cai şi curse de care), exerciţii atletice, jocuri dramatice şi în amfiteatru, conducătorii practicând principiul „panem et circensis”.

Legislaţia. Obligaţiile şi drepturile în familie, între oameni, ginţi şi triburi erau reglementate de norme general acceptate, care se bazau pe obiceiul pământului. Cu timpul aceste norme se consemnau în scris, devenind legi. În Orient, legile sunt considerate de origine divină, date de zei conducătorilor sau regilor.

Legile reglementau relaţiile de proprietate, de familie, formele de moştenire, obligaţiile faţă de comunitate şi faţă de stat etc.; legile reglementau şi formele de raporturi dintre ţări şi state.

În Egipt, decretele emise de către faraon erau considerate legi divine şi enunţau principiile generale ale jurisdicţiei; În Mesopotamia, Codul Hammurabi forma baza legislatiei, iar jurisdicţia era exercitată de preoţi, judecători locali, în oraşe existând judecători aleşi; În India, legislaţia se baza pe dharma, care era considerată legea morală, norma de comportament; În China, legislaţia prevedea pedepse crunte pentru cei care se abăteau de la norme: mutilări, sigiliul infamiei pe obraz.

În Grecia, existau reguli care reglementau problemele juridice ale indivizilor şi comunităţii; delictele împotriva statului erau judecate de tribunale speciale, altele, cum ar fi impietatea faţă de zei, dezertarea, trădarea, sustragerea de fonduri etc. erau judecate de adunarea juraţilor sau de adunarea poporului.

La Roma, în perioada republicană se va adopta Legea celor 12 table (451-449 î. Ch.); delictele erau judecate de pretori şi de alte instanţe; este important rolul juriştilor şi avocaţilor, iar întreaga legislaţie care se va adopta va forma ,în timp, dreptul roman.

Administraţia. Era forma de organizare prin care statul încasa dări, exploata resursele naturale, mobiliza poporului la construcţiile publice.

În Egipt, sediul administraţiei centrale era palatul regal, iar unitatea administrativă era noma, având ca centru un orăşel. În Mesopotamia, oraşele aveau administraţie proprie, iar regele era ajutat în conducere de un aparat specializat; funcţionarii înalţi conduceau sectoare ale administraţiei centrale şi administrau ţinuturi şi oraşe ca locţiitori ai regelui. În India, administraţia era condusă de rege, având la dispoziţie un mare număr de funcţionari, supravegheaţi de oameni de încredere ai suveranului; districtele erau guvernate de prefecţi. În China, în fruntea administraţiei era regele, ajutat de un colegiu, format din şeful agriculturii, şeful cailor şi armatelor, şeful lucrărilor publice; în perioada imperială China a fost împărţită în provincii, conduse de guvernatori, care aveau drepturi depline în probleme administrative, juridice, militare.

În Grecia şi la Roma, magistraţii de stat erau cei care conduceau oraşele. În Attica unitatea administrativă era dema, condusă de un demarh, care îndruma activitatea administrativă, juridică, politică.

În perioada republicană, la Roma locuitorii se împărţeau în romani, latini, italici, provinciali; oraşele erau guvernate, după modelul Romei, în frunte fiind doi magistraţi supremi, doi edili, un consiliu, adunarea poporului; teritoriile cucerite în afara Italiei erau organizate ca provincii, administrate de foşti pretori, foşti consuli, iar în perioada Imperiului, de guvernatori imperiali; în provincii oraşele cu cetăţeni romani aveau statut de municipii şi colonii, având administraţie proprie şi un teritoriu vast.

Armata. A avut iniţial un caracter popular, de miliţie, bărbaţii înrolaţi întreţinându-se pe cheltuială proprie. Cu timpul armata devine o instituţie specială, iar pe lângă trupele înarmate ale poporului apar mercenarii.

În Egipt, comandantul suprem era faraonul; mobilizarea ţăranilor pentru serviciul militar întâmpina greutăţi şi faraonii erau obligaţi sa ia măsuri drastice; de aceea erau folosiţi mercenari, care proveneau dintre nubieni, libieni, greci şi primeau pământ pentru serviciile lor.

Armata cea mai organizată o vor avea asirienii: pedestraşi, călăreţi, luptători cu care; aveau organizate şi trupe de geniu care se ocupau cu construcţia drumurilor, podurilor, taberelor militare; au dezvoltat şi tehnica asediului, construind platforme de scânduri, scări şi turnuri de asediu, spărgători de ziduri, berbece pe roţi etc.; pentru istovirea inamicului au folosit tactici diverse: atacuri nocturne, uciderea sau transportarea popoarelor cucerite, incendieri etc.

La perşi, forţa principală a armatei o va reprezenta cavaleria; dintre mezi şi perşi se vor distinge cei 10000 de nemuritori, care formau garda regelui; fiecare satrap echipa o armată cu armele şi tactica specifică.

8

În India războinicii formau categoria socială a militarilor, kşatrya; războiul avea un caracter ritual; armata era formată din patru contingente: care de luptă, elefanţi, cavaleria, infanteria.

În China, nucleul armatei îl va forma garda împăratului, formată din soldaţi profesionişti; garnizoanele de graniţă făceau şi agricultură; au preluat de la popoarele din nord o nouă armă, arbaleta.

Grecii aveau unităţi echipate cu care de luptă; pedestraşii erau, fie soldaţi uşor înarmaţi (peltaşţi), fie soldaţi echipaţi cu armament greu: hopliţii spartanii; o armă specifică grecilor, preluată apoi de către romani, va fi falanga, compusă din soldaţi greu înarmaţi cu lance şi scut; în armatele greceşti cavaleria va avea un rol secundar; Atena, în principal, dar şi alte cetăţi greceşti, vor dispune de flotă, echipată cu vase de luptă, trireme. În secolul al IV-lea î. Ch., macedonenii vor perfecţionau falanga, iar în perioada elenistică armamentul se va îmbogăţi cu aparate de aruncat pietre sau săgeţi: baliste, catapulte.

Romanii vor organiza armata în mari unităţi, legiuni (avea şi unităţi de cavalerie şi meseriaşi), formate, cu predilecţie, din cetăţeni romani, trupe auxiliare (alae şi cohorte), trupele pretoriene (formate din cetăţeni originari din Italia), flota maritimă şi fluvială, unităţile de pază şi de gardă; o legiune era formată din 6000 de soldaţi, împărţită în 10 cohorte; potrivit legii militare a lui Marius Caius (157-86 î. Ch.), adoptată în 107 î. Ch., care a guvernat organizarea sistemului militar roman de la sfârşitul secolului al II-lea î. Ch. şi până la finalul Imperiului, cei care se angajau în armată şi slujeau 20 de ani, primeau soldă, iar la final deveneau veterani şi primeau pământ.

2. CULTURA ANTICHITĂŢIICaracteristica culturii antice o reprezintă marea sa diversitate, existenţa unor realizări deosebite în toate marile

domenii ale culturii, caracterul său practic, originalitatea, influenţa reciprocă.În Orient cultura a avut o dezvoltare mai lentă, fiind un privilegiu al claselor superioare. În Grecia

şi la Roma nivelul cultural era mai ridicat, cunoaşterea scrisului şi cititului fiind obligatorii, iar statul se îngrijea de educaţie şi instruire; statul şi oamenii bogaţi patronau cultura, fiind obligaţi să susţină pe cheltuiala lor cele mai importante manifestări artistice.

Cultura antichităţii va exercita o puternică influenţă asupra culturii europene din perioada medievală şi modernă.

2.1. SCRIEREAExistă nevoia oamenilor de a comunica gândurile oral sau utilizând alte mijloace. Apar astfel diferite convenţii

care prin generalizare au devenit simboluri: pipa păcii, culoarea florilor, creanga de măslin.Scrierea este o invenţie de valoare excepţională şi atribuită unor oameni deosebiţi, eventual zei.. Apariţia

scrisului a făcut posibilă acumularea, transmiterea şi păstrarea cunoştinţelor umane. Ca orice mare descoperire, scrisul este o operă colectivă. Pentru a scrie este nevoie de: realizare grafică, desen, gravură, pictură, iar scopul concret al acestei activităţi este comunicarea sau consemnarea.

Există elemente care premerg scrierea, ca de exemplu: semnele mnemotehnice: sunt simboluri pe care omul le utilizează pentru aducere aminte: nodul la batistă,

legatul degetului, mutarea verighetei pentru a nu uita; altele au semnificaţie convenţională, fiind folosite şi azi: ramura ruptă şi agăţată pe drum; movila de pietre (loc de popas); toiagul (semn al puterii); nodurile pentru contabilizarea averii, a prăzii de război sau pentru măsurarea timpului; răbojul pentru însemnarea datoriilor, a numărului de animale; mătăniile pentru însemnarea zilelor de lucru sau de sărbătoare, pentru socoteala rugăciunii; tatuajul; înfierarea sau vopsirea animalelor. Semnele mnemotehnice sunt în principal un mijloc de aducere aminte şi nu pot fi considerate scriere, ci numai un pas înainte spre aceasta; acestea nu sunt o înşiruire de idei, ci doar noţiuni disparate pentru memorie sau imaginaţie.

pictografia: Desenele, gravurile, picturile sunt primele manifestări ale unui limbaj materializat. Desenul este o prefigurare a scrierii, iar pentru a-l citi trebuie cunoscută semnificaţia acestuia. Treptat desenul se schematizează, iar prin abstractizare tinde către semn, care în comunicare reprezintă fiinţe în mişcare şi obiecte. Pictografia este un asemenea sistem de scriere, realizând reprezentarea unei succesiuni de idei cu ajutorul desenului: picturile rupestre; desene pentru a exprima o activitate; însemnele partidelor politice; pictograme (sporturi, orientare) etc. Ideile se transmit cu ajutorul unor substantive, foarte rar putându-se exprima abstracţiuni, iar legătura dintre desene se realizează prin deducţii. Datorită pictografia se va naşte ideografia =scrierea ideilor

Dorind să-şi comunice gândurile omenirea le-a transpus în imagini, în procesul abstractizării ajungând în final la semne. În evoluţia scrierii, influenţată permanent de mutaţiile tehnologice şi intelectuale, se desprind trei mari etape:

1. scrierea sintetică2. scrierea analitică3. scrierea fonetică

9

Acestea sunt legate de elaborarea unei simbolistici care exprimă nivelul de gândire al momentului, posibilităţile de exprimare reprezentând nivelul de abstractizare al epocii.

1. Scrierile sintetice, reprezintă un mod specific de exprimare a ideilor folosind „ideograme” = semne grafice care notează un cuvânt, o noţiune, o idee (grecescul idea = idee, gramma – literă, semn). . Numărul de idei pe care le exprimă aceste scrieri este nelimitat în teorie, limitat în practică. Lectura este diferită, funcţie de imaginaţie şi de aceea sunt multe greşeli de interpretare. Principalele scrieri sintetice sunt scrierile diferitelor popoare din America Centrală, picturile rupestre, pictoglifele, semnele mnemotehnice.

2. Scrierile analitice transpun prin cuvinte limbajul folosit în comunicările dintre oameni. Trecerea de la scrierea sintetică la cea analitică se face mai uşor sau mai greu funcţie de structura internă a limbilor respective. Cele mai vechi scrieri analitice sunt cea sumeriană, cea egipteană şi cea chineză.

Scrierea sumeriană este poate cea mai veche scriere din lume care a putut fi descifrată. Ea se naşte în mileniul al IV-lea prin stilizarea unor semne pictografice, semne care desemnau, simplificând, obiecte sau fiinţe. Prin schematizarea extremă a figurilor desemnate de pictograme şi a grupării lor, s-a ajuns la realizarea unor semne arbitrare, gravate pe tăbliţă de argilă proaspătă, cu un stilet de trestie tăiat oblic; scrierea denumită cuneiformă este definitiv formată pe la 3500 î. Ch. şi va fi folosită timp de peste trei milenii; această scriere va fi preluată de către akkadeeni şi asirieni şi se va răspândi în Egipt, Asia Mică, Orientul Apropiat. Scrierea cuneiformă se va învăţa în şcoli, în anexele templelor sau la curţile regale, apoi în instituţii laice. După anul 2000 î. Ch. limba sumeriană va fi înlocuită cu limba semitică a akkadeenilor şi babilonienilor, iar în mileniul I î. Ch., în Orientul apropiat va domina limba arameică în cadrul căreia se va înlocui sistemul silabic din scrierea cuneiformă, creat de sumerieni pe la 3000 î. Ch., cu scrierea alfabetică a fenicienilor.

Dintre scrierile analitice cea mai simplă este chineza pentru că cuvintele sunt monosilabice, nu suferă schimbări în cursul vorbirii, iar după locul ocupat în fraza pot fi un substantiv, verb, adjectiv. Scrierea chineză este o scriere exclusiv ideografică. Semnele folosite nu traduc sunete exprimate prin litere, ci figurează într-un mod stilizat, sau sugerează, imagini concrete ori concepte. Ideogramele simple reprezintă, stilizat, obiectele concrete, cele care exprimă concepte abstracte recurg la reprezentări simbolice, iar alte concepte abstracte sunt exprimate prin ideograme compuse (de exemplu: ideogramele soare şi lună = lumina; femeie şi fiu = bunătate; trei femei = a bârfi). Ideogramele chineze pot fi pronunţate într-o altă limbă, indiferent în ce fel; de aceea va putea fi adoptată de către coreeni, japonezi, vietnamezi. În timp s-a format o limbă scrisă artificială şi savantă, dar după 1919 s-a adoptat şi pentru scriere limba vorbită. Un dicţionar din secolul al XVIII-lea conţine 40000 de ideograme, dar cele moderne au 8000 de ideograme, din care de uz curent sunt în jur de 3000. Scrierea chineză este singura scriere ideografică care este folosită şi astăzi de peste 1, 2 miliarde de oameni.

3. Scrierea fonetică. Popoarele Orientului Apropiat au creat mai întâi scrierea silabică, apoi pe cea alfabetică, cu semne care notează distinct sunetele izolate ale cuvintelor.

Inventarea alfabetului şi punerea la punct a unei scrieri cu caracter fonetic se pare că este opera fenicienilor care au avut ca punct de plecare scrierea hieroglifică şi mai ales vechile scrieri din Peninsula Sinai. Alte cercetări spun că acest lucru s-a realizat la alte popoare mai înainte, dar că fenicienii au perfecţionat acest sistem de scriere şi au răspândit-o în lume.

Scrierea fonetică apare din necesităţi economice şi politice. Se realizează un progres uriaş pentru cultura universală pentru că începe organizarea şi ordonarea scrierii; succesiunea alfabetică a literelor a permis elaborarea de dicţionare, enciclopedii, cataloage etc.

Există păreri diferite privind paternitatea acestei invenţii: unii cred ca realizarea le-ar aparţine fenicienilor (Pliniu cel Bătrân); alţii cred că este o operă a sirienilor (Diodor din Sicilia); alţii cred că scrierea paleosinaitică, care utilizează 35 semne ideografice este cea mai veche formă alfabetică cunoscută (1800-1500 î. Ch.); alţii văd originile în scrierea cuneiformă, în scrierea cipriotă sau în cea cretană. De aici concluzia că nu este un singur şi „sigur” inventator.

Scrierea feniciană este definitiv constituită pe la 1200 î. Ch., atât în sistemul de notare consonantic cât şi în forma celor 22 de semne; ea stă la baza tuturor celorlalte scrieri alfabetice.

Grecii preiau alfabetul fenician (se spune că Cadmos este cel care aduce alfabetul învăţat de la fenicieni în Europa), creând iniţial alfabetul doric, apoi pe cele atic, insular, ionian (alfabetul ionian este cel folosit astăzi în scrierea greacă modernă).

La început s-a scris de la stânga la dreapta, apoi dreapta la stânga pentru ca apoi numai din stânga; mai apoi se trece de la scrierea cu majuscule, fără spaţii între cuvinte şi fără semne ortografice, la separarea cuvintelor; cartea manuscrisă şi copiştii Evului Mediu au impus litera mică, scrierea cursivă, punctuaţia.

Alfabet latin a derivat din cel grec, varianta eolico-dorică şi a fost folosit mai întâi de etrusci în texte din secolul al IV-lea î. Ch.

10

Alfabetele limbilor europene moderne au la bază alfabetele grec sau latin; alfabetul popoarelor semitice a dat naştere alfabetelor ebraic, arab şi probabil a celui indian; din alfabetul arab derivă alfabetele unor limbi asiatice: persana, afgane, malaieziana, pachistaneza etc; alfabetul chirilic derivă din literele unciale greceşti şi este folosit în textele slave începând cu secolul al IX-lea; din scrierea chirilică se nasc alfabetul limbilor slave moderne.

În Ţările Române, mai ales în biserică şi în cancelarii s-a scris în slavonă; literele chirilice s-au folosit până la 1860, fiind înlocuite apoi cu cele latine; prin hotărârile Academiei Române din 1880, 1895, 1904, 1932 s-a impus scrierea fonetică, iar în 1953 şi 1990 s-au stabilit normele ortografice ale scrierii.

2.2. LITERATURALiteratura antichităţii are o mare importanţă atât ca valoare artistică în sine cât şi ca un martor al nivelului de

dezvoltare al societăţii, al tradiţiilor, al obiceiurilor, al evoluţiei istorice în general; reflectă viaţa de toate zilele a oamenilor, modul lor de gândire, idei şi concepţii despre lume şi societate. La începuturi s-a dezvoltat o literatură populară fără mari pretenţii artistice, cu caracter folcloric: cântece de muncă, de dragoste, povestiri de vânătoare şi război. Din acestea ni s-au păstrat „cântecele de muncă ale ţăranilor egipteni” şi cântecele populare chineze, „Cartea cântecelor”. Inspirată din creaţia populară apare creaţia cultă, primele genuri al acestei literaturi fiind: povestiri, învăţături, imnuri (imnurile egiptene adresate soarelui sau Nilului, Psalmii lui David, la evrei, imnurile din „Avesta” persană, Vedele indiene etc.), poeme (miturile religioase despre crearea lumii, despre luptele zeilor, despre moarte şi viaţa veşnică erau preluate sub formă de poeme). Literatura greacă şi romană se remarcă prin bogăţia genurilor literare pe care le dezvoltă, varietatea formelor şi profunzimea ideilor: poemele homerice, poemul didactic, poezia lirică, teatrul, ode, satire, scrisori, elegii, literatură istorică.

Începuturile literaturii le găsim în Mesopotamia, literatura fiind importantă pentru că încearcă să prezinte aspecte ale vieţii economice, juridice, politice, religioase, morale etc. Mai ales scrierile cu caracter religios au o valoare literară remarcabilă, de adevărată poezie: poemele mitologice (scrise începând cu perioada lui Hammurabi) şi imnurile. În această perioadă nu se poate vorbi de literatură pură cu finalitate estetică, ideologia religioasă fiind cea care domină. Rămâne însă tendinţa autorilor anonimi de a da un răspuns întrebărilor despre lume, viaţă, oameni, într-o formă literară valoroasă estetic.

Se consideră că mesopotamieni au abordat, cu precădere, trei genuri literare:1. Rugăciunile şi imnurile penitenţiale;2. Imnurile didactico-sapienţiale;3. Miturile şi poemele epice.Mesopotamienii au lăsat culturii universale două mari poeme: a) „Coborârea zeiţei Iştar în Infern”: în acest poem, un poem dedicat morţii şi învierii naturii se vorbeşte

despre faptul că zeiţa Iştar porneşte în căutarea zeului Tammuz (zeul vegetaţiei) care murise, ucis de colţii unui mistreţ; pentru aceasta ea este nevoită să coboare în lumea subpământeană pentru a-l aduce din nou la viaţă pe cel de care se îndrăgostise. Sechestrarea ei acolo va duce la moartea naturii, lovită de secetă şi de sterilitate, iar oamenii vor implora zeii ca cei doi să fie eliberaţi, acest lucru se va întâmpla şi natura renaşte. Este un poem care se cânta în fiecare an în cadrul serbărilor primăverii şi este mult anterior poemelor despre Osiris, înaintea misteriilor lui Dyonisos, şi a poemelor grecului Hesiod despre renaşterea naturii.

b) „Epopeea lui Ghilgames”, considerată a fi prima şi una dintre cele mai mari epopei ale umanităţii, un poem care exaltă eroul însetat de nemurire; trebuie să fi avut 3600 de versuri. Ghilgames, rege în Uruk în mileniul al III-lea î. Ch. supără zeii cu atitudinea sa faţă de supuşi; zeii îl creează pe Enkidu pentru a-l ucide pe Ghilgameş, dar cei doi se împrietenesc şi se hotărăsc să lupte împreună împotriva uriaşului Humbaba trimis de zei şi să aibă aceeaşi atitudine de sfidare faţă de zeiţa Iştar.

Enkidu trebuie să moară, iar Ghilgames porneşte în căutarea vieţii veşnice, încercând să treacă dincolo de capătul lumii ajutat de singurul om care supravieţuise potopului şi devenise nemuritor; era un Noe sumerian, cu 15 secole înainte de descrierea biblică a Potopului. Ghilgameş este sfătuit să caute „iarba tinereţii şi nemuririi”, o găseşte , dar îi este furată de un şarpe şi trebuie să coboare în „ţara din care nu este întoarcere”, pentru a afla tainele vieţii şi ale morţii. Nu ajunge dincolo, dar poate vorbi cu spiritul lui Enkidu, care îi face o descriere a lumii morţilor. „Epopeea lui Ghilgames” este un poem abundând de descrieri, reflecţii morale cu rezonanţe lirice, dramatice, filosofice; este un poem care proclamă valoarea omului înfruntând divinitatea despotică, ataşamentul faţă de viaţă şi cultul prieteniei. Figura lui Ghilgames va influenţa crearea personajului biblic Samson, câteva episoade din legendele lui Hercule, trăsături din aventurile sale pot fi găsite în Odiseea.

În literatura egipteană există o varietate de genuri.Primele realizări literare le reprezintă textele funerare scrise pe morminte, sarcofage, mobilier funerar, papirus

şi care sunt prescripţii rituale, formule magice, sfaturi pentru viaţa de dincolo. Cele mai vechi sunt „Textele

11

Piramidelor”, scrise, pe la 2500 î. Ch., pe pereţii interiori a unor morminte ale regilor: formule rituale, incantaţii, exorcisme contra şerpilor, imnuri, rugăciuni, menite să-l apere, să-l ajute, să-l favorizeze pe defunct la judecata morţilor şi la viaţa de apoi; unele din aceste texte conţin nuclee de mituri şi legende.

O operă literar–sapienţială, de conduită morală, care aparţine Regatului Vechi, este „Învăţăturile lui Pth-hotep”, în 646 de rânduri; este un ghid de viaţă practică, cu sfaturi de comportare pentru asigurarea succesului, şi care sugerează necesitatea de a respecta ordinea prestabilită.

O operă cu caracter magico – religios sunt textele sarcofagelor: sunt exprimate dorinţe şi preocupări umane, ataşamentul defunctului la viaţa pământeană este manifestă. Tot aici se situează şi „Cartea Morţilor”, dedicată judecăţii lui Osiris

Mai putem aminti: „Profeţiile lui Ipuwer” şi „Învătătură pentru Merikare”, care sunt opere literare în versuri, în care se reflectă stări de lucruri şi de spirit ale unor perioade, când mişcările de populaţie duc la dezordini interne , criza statului, scăderea prestigiului monarhiei; „Învăţătura lui Khety”, lucrare studiată în şcolile egiptene şi care elogiază profesia de scrib, ocupaţie care determină avantaje superioare altor îndeletniciri; „Imnul Nilului”, capodopera Regatului Mediu şi Nou, în care Nilulul este divinizat pentru binefacerile pe care le aduce ; „Aventurile lui Sinuhet”, care ste prima încercare literară de în care se relatează un fapt istoric, sub forma unei opere de artă, de imaginaţie.

Evreii aduc o importantă contribuţie la literatura antichităţii, considerându-se că este cea mai importantă contribuţie a culturii evreieşti la cultura universală.

Creaţie literară formează prima parte a Bibliei, în Vechiul Testament, şi se găsesc aici cinci genuri literare: literatura cu caracter istoric şi legendar, literatura sapienţială, poezia lirică, proza narativă de imaginaţie şi scrierile profeţilor.

Din literatura istorică am putea aminti „cele cinci cărţi ale lui Moise” („Pentateucul”) cuprinzând: „Cartea Facerii” („Geneza”) în care întâlnim mituri şi legende cosmogonice de inspiraţie babiloniană; „Leviticul” în care sunt inserate o serie de percepte religioase; „Exodul” şi „Numeri” în care este prezentată istoria poporului evreu de la plecarea din Egipt şi până la ajungerea în Palestina; „Deuteronomul” care realizează o prezentare a realităţilor şi o serie de reguli de organizare a evreilor de după moartea lui Moise. Celelalte cărţi („Judecătorii”, „Cărţile lui Samuel”, a „Regilor”, a „Cronicilor”), au caracter eminamente istoric şi etic, şi ca şi cele dinainte o valoare documentară.

Din literatura sapienţială fac parte „Proverbele” (atribuite lui Solomon şi sunt opere ale literaturii culte, gen cultivat şi în Mesopotamia şi Egipt), „Cartea lui Iov” (este un poem filosofico-moral din secolul al IV-lea î. Ch., care propune o dezbatere asupra cauzei suferinţei umane şi a existenţei răului în lume) şi „Ecleziastul” (este cartea cea mai recentă introdusă în Vechiul Testament, şi este scrisă sub influenţa filosofiei sceptice şi epicureice a elenismului), de după întoarcerea din captivitate. Ultimele două încearcă să introducă o importantă doză de scepticism asupra realităţii, asupra imposibilităţii omului drept de a se realiza, cel care domină fiind răul în societate: „deşertăciunea deşertăciunilor toate sunt deşertăciune”; este drept că Ecleziastul se încheie, inspirându-se din tradiţia populară, cu o notă de optimism, sugerând nevoia de a te bucura de plăcerile vieţii.

Poezia lirică a evreilor începe în secolul al XII-lea î. Ch. cu „Cântarea lui Moise”, „Cântarea izvorului”, „Cântarea Deborei” şi apoi îşi multiplică formele de manifestare, fiind o poezie care abordează atât aspecte magico-religioase, erotice, politice, dar şi cântece nupţiale, elogie funebră etc. Cele mai importante în economia Vechiului Testament sunt: Psalmii (151) - influenţaţi de psalmii babilonieni şi egipteni – sunt adunaţi din mai multe colecţii de poeme din secolele VI-II î. Ch., fiind, în principal, imnuri de slavă, de laudă şi de mulţumire adresate lui Iahwe, dar şi rugăciuni, lamentaţii, cânturi de pelerinaj , de căinţă etc; Cântarea Cântărilor (aparţine poeziei profane, este atribuită lui Solomon, dar scrisă probabil în secolul al IV-lea î. Ch.) este o culegere de poezie populară care abordează în cele şapte capitole tema celor şapte zile ale săptămânii nunţii; este scrisă într-un stil de ditiramb dionisiac, aşa cum vom întâlni şi în tragedia greacă, are o influenţă egipteană şi se prezenta cu ocazia ceremoniilor nupţiale; este un poem de o senzualitate luxuriantă, lascivă, de un lirism debordant.

Literatura narativă de imaginaţie este formată din povestiri populare; este o literatură de imaginaţie fără finalitate teologală, fiind influenţată de literatura egipteană şi devenind un gen literar numai după întoarcerea din Egipt. Se caracterizează prin varietatea subiectelor , prin tonul impus şi prin atmosfera pe care încearcă să o creeze: naraţiunea realistă în povestirea vieţii lui Iosif; aventura fantastică a lui Iona; fanatismul şi setea de răzbunare a Esterei şi a Iuditei; tonalitatea elegiacă în Cartea lui Tibit; poezia discretă despre Ruth; umorul picant din istoria Suzanei etc. Se remarcă în toate acestea caracterul poetic sau realist, spectaculos şi fantastic al subiectelor; complexitatea caracterelor; succesiunea ritmică a incidentelor; înclinaţia povestitorului anonim spre notaţia psihologică etc.

Importantă este literatura profeţilor, primul care este publicat fiind Amos în secolul al VIII-lea î. Ch., urmat apoi de Osea, Isaia , Ieremia. Profeţii încercau prin diferite metode (comparaţia, metafora, perifraza, enumeraţia) să analizeze societatea în care trăiau, să scoată în evidenţă marile sale nedreptăţi şi să propună soluţii; era o revoltă contra

12

egoismului, asupririi, imoralităţii, cămătăriei, luxului. Opera lor reflectă un anumit tip de abordare a problematicii sociale: Isaia este pasional, Osea este un sensibil, Amos este aspru, iar Ieremia este cordial şi liric

Importantă în literatura antichităţii este literatura indiană şi aici întâlnim lucrări de uz religios (Vede, Brahmane, Upanişade, Şutre), literatura didactică-moralizatoare („Panciatrantra), literatura epică („Mahabharata” şi „Ramayama”), poezii lirice şi opere dramatice.

Ca şi Biblia „Veda” („Cartea Cunoaşterii”) nu este o carte ci o întregă literatură adunată şi ordonată de brahmani între 1200-500 î. Ch. Dintre cele patru rămase, „Rig Veda” („Cunoaşterea cânturilor de laudă”), conţine 1028 de imnuri închinate divinităţii care personifică elemente şi forţe ale naturii, pentru ceremonii matrimoniale şi funerare, imnuri care schiţează un cadru al creaţiei lumii şi omului; „Brahmanele” sunt comentarii ale „Vedelor”, dar includ şi tradiţii şi legende populare; „Şutrele” sunt culegeri de aforisme şi sentinţe morale; „Upanişadele” sunt speculaţii asupra absolutului, fiind ultima parte a „Vedelor”. Literatura religioasă dezvoltă problemele brahmarismului şi încearcă în acelaşi timp să caute explicaţii asupra realităţii umane, a locului omului în societate, dezvoltă ideea existenţei de după şi continue a omului prin ceea ce numim metempsihoză.

În „Panciatrantra”, care este un poem didactic, un bătrân brahman, folosindu-se de 70 de fabule, încearcă să educe în arta politicii şi a comportamentului moral pe fiii unui rege indian.

Apoteoza literaturii indiene o reprezintă cele două mai poeme, „Mahabharata” de 120000 de versuri (din care s-au păstrat 48000 de versuri), şi „Ramayama” de 40.000, care sunt semiistorie, inspirându-se din fapte reale. „Mahabharata” este ordonat în forma actuală în secolul al V-lea î. Ch., şi conţine poemul epic, dar şi texte istorice, mitologice, juridice, morale, filosofice, religioase. Lucrarea are caracter laic şi este o sursă de informare pentru cunoaşterea religiei brahmane. Poemul discută tema războiului între principalele două triburi ariene (mileniul al II-lea î. Ch.) şi este până la urmă un imn împotriva războiului şi pentru înţelegerea între semeni. „Ramayama” este scris în secolele IV-III î. Ch., şi dezvoltă un vechi mit agrar. Poemul narează peripeţiile prinţului Rama care este obligat pentru a se salva de prigoana mamei sale să fugă într-o pădure. „Ramayama” este opera favorită a Indiei, iar Rama este eroul preferat.

Interesant este faptul că literatură indiană şi mai ales cea de factură religioasă a fost interzisă publicării de către brahmani , ca fiind de factură sacră; ea s-a transmis oral.

Literatura greacă începe în perioada obscură a istoriei greceşti (secolele XII-VIII î. Ch.), prin poemele homerice. Acestea au reprezentat una din cele mai importante contribuţii ale poporului grec la literatura universală, cu influenţe asupra culturii greceşti; poemele homerice rămânând baza învăţăturii, creaţiei artistice, formaţiei culturale şi educaţiei morale a grecilor; se spune că au contribuit la menţinerea unităţii de neam şi a culturii greceşti. Pentru greci Homer este suma ştiinţei şi înţelepciunii, iar textele sale aveau autoritate absolută în toate domeniile. Au influenţă asupra tragediei, sculpturii poeziei, picturii, furnizând teme; Homer a dat tuturor grecilor conştiinţa unităţii de neam şi a celei culturale.

În Ionia (Asia Mică) unul dintre aezi (rapsozi), Homer, despre existenţa căruia grecii nu s-au îndoit niciodată a adunat cântecele scrise despre războiul troian şi a creat cele două mari capodopere, „Iliada” şi „Odiseea”, care între anii 550 – 300 î. Ch. au fost multiplicate răspândite de către negustorii atenieni în întreaga Grecie şi lumea mediteraneană.

În sec. al III-lea î. Ch. trei critici alexandrini au reuşit să scoată ceea ce se considera a fi fost adaosuri ulterioare şi au împărţit fiecare poem în 24 de cânturi, dar romanii, de exemplu, vor cunoaşte „Iliada” şi „Odiseea” prin adaosurile făcute de către de cei din Pergam, în secolele II-I î. Ch.

Homer povesteşte în „Iliada” două momente ale războiului dintre troienii din Asia Mică şi aheii din Grecia; se vorbeşte de o întâmplare petrecută în cel de al zecelea an al războiului când Ahile, supărat pe Agamemnon părăseşte lupta şi nu va reveni decât după moartea prietenului său Patrocle, luptând cu Hector şi învingându-l. Cel de al doilea poem, „Odiseea” (Ulisse = Odisseu) povesteşte cei zece ani în care Ulisse încearcă să se întoarcă la Ithaca; va ajunge aici şi ajutat de Telemac îi va ucide pe peţitorii credincioasei sale soţii Penelopa.

Tot acestei perioade îi aparţine un poet Hesiod (secolul al VIII-lea î. Ch.), un agricultor, care pătruns de stima faşă de muncă, vede realităţile epocii, convins de triumful final al binelui. Hesiod lasă două opere importante: „Teogonia” în care adună tradiţii referitoare la naşterea zeilor şi originea lumii şi face pentru prima dată o clasificare a Panteonului divinităţilor greceşti; „Munci şi zile”, împărţită în patru părţi care are atât valoare literară cât şi valoare practică prezentând principalele activităţi ce se desfăşoară în agricultură. În opera lui Homer şi a lui Hesiod se reflectă viaţa timpului lor sub trei aspecte fundamentale: războiul, navigaţia, agricultura.

În perioada arhaică (după secolul al VIII-lea î. Ch.), perioada marii colonizări greceşti, literatura se dezvoltă beneficiind de climatul creat de o societate care punea în prim plan competiţia, iniţiativa, manifestarea liberă a individului. Literatura este începută în coloniile greceşti din Asia Mică. Primul poet grec după Hesiod este Arhiloh din Paros (secolul al VII-lea î. Ch.), care creează o poezie ce reflectă experienţa militară şi protestul contra atotputerniciei zeilor. Alceu din Lesbos (630 î. Ch.)va compune elegii, imnuri, epigrame în care cântă plăcerile vieţii, vinul, dragostea.

13

Tirteu din Sparta (secolul al VII-lea î. Ch.), va exalta în opera sa curajul, virtuţile, spiritul de sacrificiu. Sapho din Lesbos (secolele VII – VI î. Ch.) cântă dragostea cu pasiune intensă, chinuitoare, simţind aproape o durere fizică în faţa iubirii.

Tot acum îşi are începutul una din marile contribuţii ale grecilor la cultura antichităţii: naşterea genului dramatic.

În perioada clasică a istoriei Greciei (secolul al V-lea î. Ch.) creează marii tragici, se scrie comedie şi proză artistică. Poezia continuă genurile tradiţionale, inclusiv ale epicii eroice şi ale poemului filosofic. Întâlnim acum trei poeţi importanţi care duc la perfecţiune lirismul coral: Simonide, Bachilide şi Pindar. Simonide (556-466 î. Ch.) este cel mai celebru poet grec din perioada războaielor medice. Simonide scrie elegii în care glorifică pe cei care au căzut în războaiele cu perşii; Simonide este poet la curţile unor tirani greci şi va celebra în ode corale victoriile învingătorilor la Jocurile Olimpice ale Antichităţii greceşti. Bachilide (518 – 450 î. Ch.) a compus naraţiuni despre zei. Pindar (518 – 438 î. Ch.), „prinţul poeţilor”, cultivat toate speciile de poezie corală: imnul închinat zeilor, ditirambul, cântecele de vitejie, cântecele funebre, cântecul nupţial, oda triumfală pentru atleţii învingători la Jocurile Olimpice.

Perioadei elenismului îi aparţin peste 1100 de creatori, care realizează opere literare într-o multitudine de genuri: scrieri istorice, biografii ale lui Alexandru Macedon; marele istoric Polibiu (203 – 120 î. Ch.) va scrie „Istoria universală”, în care face o prezentare a cuceririlor romane; se remarcă Theocrit care a creat prin opera sa „Idile” stilul poeziei bucolice (câmpenească).

Literatura romană îşi are începuturile în secolul al III-lea î. Ch., fiind influenţată în evoluţie de literatura greacă. Primul scriitor de limbă latină va fi Livius Andronicus (380 – 205 î. Ch.), grec din Taranto, care va scrie tragedii şi comedii de inspiraţie grecească, inclusiv o adaptare după „Odiseia” lui Homer. Primul scriitor latin va fi Naevius (260 – 200 î. Ch.), care scrie „Războiul punic; Naevius este considerat creatorul dramaturgiei romane prin tragediile cu subiecte din legende greceşti şi din viaţa romană şi comediile cu caracter plebeian. Părintele literaturii latine este considerat Eunius (239 – 169 î. Ch.), iar al satirei Lucilius (180 – 103 î. Ch.).

Prima jumătate a secolului I î. Ch. va fi dominată de către Cicero, de eruditul poligraf Terentius Varro care scrie o enciclopedie şi 70 de opere de istorie, lingvistică, literatură, despre morală, agricultură şi 150 de cărţi de satiră, de către Lucretiu care scrie poemul „De rerum natura”, un poem didactic şi filosofic, inspirat din filosofia lui Epicur; el consideră că viaţa este supusă legilor mecanicii, nu continuă după moarte, iar atomii sunt eterni.

Marea epocă a literaturii romane este în vremea împăratului Octavian Augustus (31î. Ch.-14d. Ch.) când sub patronajul acestuia şi al unui bogat aristocrat, Caius Mecenas, creează, în principal, trei mari autori: Vergiliu, Horaţiu şi Ovidiu. Literatura romană se inspiră din literatura greacă: Ovidiu în „Metamorfoze” ia teme din mitologia greacă iar Vergiliu foloseşte ca titluri ale operelor sale titluri din literatura greacă.

Vergiliu (70-19 î. Ch.)a cărui operă este un imn închinat împăratului ca şi virtuţilor poporului roman, se inspiră din Hesiod pentru a scrie „Georgicele” şi din Theocrit pentru a scrie „Bucolicele”; marea sa operă o reprezintă „Eneida” în care Aeneas, troianul scăpat din masacrul aheilor ajunge în Italia şi este considerat întemeietorul poporului roman.

Horaţiu (65-8 î. Ch.) scrie „Satire” şi „Epistole”, o poezie încărcată de o satiră destul de blândă la adresa societăţii în care trăia.

Ovidiu 43 î. Ch.-17 d. Ch.), creează cea mai amplă şi variată operă poetică transmisă de antichitate. O operă care parcurge trei etape: poezia de dragoste, când scrie „Arta iubirii”, „Amoruri”, în care tema iubirii este tratată elegiac, spiritual, ironic sau retoric; poezia istorico-mitică, când scrie „Fastele” şi „Metamorfoze”, lucrarea cea mai amplă rămasă din literatura romană în care Ovidiu abordează tema metamorfozei oamenilor în 240 de alte făpturi şi elemente ale naturii; perioada exilului la Tomis când scrie „Tristele” şi „Ponticele” - elegii sub formă de scrisori în care îşi manifestă nostalgia şi tristeţea. Aceste ultime lucrări sunt importante pentru că dau mărturii despre societatea de la Marea Neagră şi câteva informaţii despre geto-daci.

Pe lângă autorii care realizează opere cu caracter istoric, creează în perioada imperiului, Petronius, care scrie „Satiricon”, o frescă acidă a societăţii romane din vremea împăratului Nero, Juvenal care scrie 16 satire, Marţial, autor de epigrame.

2.3. TEATRUCreatorii adevăraţi ai dramaturgiei sunt grecii care dezvoltă în timp cele două mari teme: tragedia şi comedia. Vor fi două tipuri de manifestări care vor da până la urmă cele două genuri dramatice.Aristotel spune că tragedia s-a născut în perioada arhaică, în timpul serbărilor dionisiace, şi au ca suport

ditirambele adresate zeului viţei de vie Dyonisos şi la început şi zeului Appolo.Pentru a face aceste imnuri către zei, la început s-au constituit un cor care în tragedie va avea vreo 15 persoane

în comedie 25, şi care conduşi de un choreg aşezaţi pe o orchestră (scenă) se manifestau în jurul unui altar pe care se

14

sacrifica un ţap (tragos), semn al purificării; din secolul al VI-lea î. Ch., când poetul Arion dă ditirambului formă literară, se rostesc texte învăţate. Treptat corul se împarte în două, fiecare condus de către un corifeu (conducător) şi cele două coruri susţineau un dialog.

Teatrul se naşte cu adevărat în momentul în care unul dintre corişti se desprinde din cor şi susţine un dialog cu acesta, devenind un actor, şi acest lucru se pare că se întâmplă la Atena în secolul al VI-lea î. Ch., în vremea lui Pisistrate care a organizat primele concursuri de tragedie. Eschil este cel care adaugă un al doilea actor, iar Sofocle pe al treilea, teatrul grec neavând niciodată mai mult de trei actori, dar care puteau să joace mai multe roluri; era un teatru cu actori bărbaţi dar care jucau şi în travesti (roluri de femeie).

Se introduce, masca, fundalul, care reprezintă în general un palat, cu trei uşi pe unde intrau şi ieşeau actorii, încălţămintea cu toc mai înalt pentru a da o mai mare măreţie personajului; se practicau umeri, piept, şolduri confecţionate pentru a face personajele mai impunătoare; corul evolua pe un spaţiu semicircular – orchestra - , iar actorii pe o estradă înaltă de un metru.

Corul „vocea poetului”, are în continuare un rol important dând spectacolului, prin declamaţii şi dansul mimic, grandoare şi dramatism; scenele sângeroase nu sunt prezentate ci doar povestite.

Forţa spectacolului mai este dată şi de jocul actorilor, de mişcarea lor lentă, de gravitatea gesturilor, de cântecul de flaut.

Operele dramatice realizate erau prezentate în toate oraşele o dată pe an, primăvara, în cele trei zile ale serbărilor dionisiace şi din multitudinea de lucrări se selectau 6 lucrări, 3 trilogii, 3 comedii şi o dramă cu satyri, care se prezentau câte două în fiecare zi, spectatorii asistând la ambele spectacole.

Interesant este faptul că de toată această activitate se ocupa un choreg ales dintre cei bogaţi care cumpăra măştile şi costumele, hrănea corul, închiria locul de spectacol etc.

Tragedia greacă are trei mari reprezentanţi care scriu despre mitologia şi realităţile greceşti, dar abordând în registre diferite.

Eschil (525 – 455 î. Ch.) a realizat 90 de tragedii, din care s-au păstrat 4, părţi din câte o trilogie: „Rugătoarele”, „Cei 7 contra Tebei”, „Perşii”, „Prometeu înlănţuit” (aici Eschil dezbate tema raportului dintre titani şi divinitate, încercarea de a nu se supune zeilor fiind totdeauna pedepsită), şi „Orestia” singura trilogie păstrată, considerată a fi cea mai mare operă poetică a antichităţii; „Orestia” este un imn închinat încercării omului de a-şi manifesta personalitatea, responsabilitatea omului stăpân pe voinţa sa.

Sofocle (496 – 406 î. Ch.) are şi el o operă impresionantă, 123 lucrări, dintre care s-au păstrat 7: „Oedip rege”, „Antigona” (Hegel spune că reprezintă „modelul perfect de tragedie”, o poezie a tristeţii şi resemnării), „Trahimenele”, „Ajax”, „Filoctet”, „electra”, „Oedip la Colonos”.

Euripide (480 – 406 î. Ch.) scrie 92 piese de teatru , dintre care au rămas 17 tragedii şi o dramă cu satyri, „Ciclopul”, singura de acest tip rămasă din antichitate. Dintre tragedii sunt de amintit: „Hecuba”, „Medeea”, „Alcesta”, „Andromaca”, „Ifigenia in Aulida”; Euripide este un autor care caută să sondeze sufletul feminin, este un sceptic religios, ostil despotismului şi oligarhiei. Euripide nu crede în eroism, ci consideră că pasiunea şi interesul personal sunt singurele motive care determină conduita oamenilor. El se îndepărtează de eroismul uman a lui Eschil, de elevatul idealism moral a lui Sofocle, apropiindu-se mai mult de gândirea sofiştilor şi scepticilor vremii sale, ca şi de sensibilitatea modernă.

Comedia. La origine comedia provine din farsa populară. Din perioade străvechi, grupuri de comedie colindau satele şi prezentau scenete din viaţa zilnică; rudimente de structură dramatică întâlnim şi în manifestările mimilor. Toţi aceştia satirizau, caricaturizau moravuri, tipuri umane, debitând glume grosolane, dar într-un stil vioi, natural. Din formele de expresie ale mimilor din Sicilia s-a inspirat primul comediograf cunoscut, Epicharm.

În acelaşi timp în secolul al V-lea î. Ch., comedia greacă, în formare, primeşte un impuls de la serbările dyonisiace, cu procesiunile celor veseli ce străbat străzile, adresează glume celor de pe margine, execută cântece cu texte obscene, satirice, în care satirizează personalităţile şi tare umane. Pentru că aceste manifestări erau destul de triviale ele au fost interzise un timp ca spectacole publice. Comedia va fi admisă apoi la Atena şi va cunoaşte înflorire datorită libertăţii şi luptelor de opinie din perioada regimului democratic; se discutau problemele cetăţii, atacând, prin ironie, personalităţile, lucru care năştea aprinse polemici

Se cunoaşte despre existenţa a peste 40 de creatori în registrul comediei, dar numai din opera lui Aristofan sau păstrat 11 lucrări (¼ din operă). Aristofan (445 – 386 î. Ch.), adeptul pamfletului politic, scrie „Viespile”, „Pacea”, „Păsările”, „Norii”, „Cavalerii” etc, în care, folosind fantezia alegorică, satira, imaginile graţioase, pitoreşti, colorate, presărate cu expresii populare, satirizează demagogia ateniană, pe cei care doresc războiul, pe cei care educă prost tineretul şi încearcă coruperea cetăţenilor, pe sofişti, corupţia din instituţiile Atenei etc.

Teatrul latin este influenţat de către cel grec. Cel mai cunoscut autor este Plaut (c. 250 – 184 î. Ch.), care scrie 100 de comedii, dintre care s-au păstrat 19; el creează un teatru de moravuri în care satirizează societatea romană şi îşi

15

exprimă simpatia pentru cei din clasele defavorizate: „Captivii”, „Oala cu bani”, „Ostaşul fanfaron”, „Odgonul”, „Cartaginezul”, „Menandru”, „Philemon” etc.

3. ŞTIINŢA ŞI TEHNICASunt componente fundamentale ale civilizaţiei, reflectând nivelul de cunoştinţe al societăţii, preocupările în

planul cunoaşterii şi al realizărilor practice necesare desfăşurării vieţii social-economice şi spirituale.Există un raport de complementaritate între ştiinţă şi tehnică, fiecare contribuind la propria dezvoltare, dar şi la

progresul celeilalte; ştiinţa se naşte din cunoaşterea practică, din înţelegerea realităţii, iar tehnica preia datele ştiinţei pentru a le obiectiva în realizări practice. Utilitarismul este prezent în gândirea şi acţiunile celor care promovează ştiinţa şi tehnica; se creează, pe lângă curţile regale, temple, oraşe, şcoli, curente de gândire, se construiesc şi se dotează biblioteci, apar observatoare astronomice, colecţii, forme incipiente, dar care sunt un suport real al dezvoltării ştiinţei şi tehnicii.

3.1. CREAŢIA TEHNICĂEste rezultatul creatorului anonim, dar ea a impulsionat progresul, în special în plan social-economic. Cele mai

importante realizări sunt în domeniile chimiei, al construcţiilor edilitare, al dispozitivelor tehnice.În domeniul chimiei: se produc materiale pentru pelicule, lacuri, cerneluri, parfumuri, tăbăcirea pieilor, săpun,

combinaţii chimice pentru medicamente; papirusul va fi înlocuit cu pergamentul, obţinut în Asia Mică şi Persia din prelucrarea pielilor de animal, şi cu hârtia creată de Cai-Lun în China, la anul 105; se descoperă procedeul distilării şi se obţine sticla. Sunt realizări impresionante în domeniul construcţiilor edilitare şi al creării diferitelor unelte şi dispozitive tehnice.

Egiptenii vor construi piramidele şi vor folosi stâlpi şi coloane proporţionale cu greutatea acoperişului pentru a realiza templele de la Luxor şi Karnak (coloanele templului de la Karnak aveau 21 m înălţime).

Perşii vor realiza racordarea octogonală între cupola rotundă şi zidurile în patrulater, iar în secolul al V-lea î. Ch., sub Darius I se va termina construcţia canalului Nil - Marea Roşie.

Mesopotamienii au realizări în ramuri diverse ale tehnicii. Astfel, ei sunt creatorii, la mijlocul mileniului al IV-lea î. Ch. a roţii olarului, probabil a plugului (apărut în Sumer sau Egipt), dar se ştie că sumerienii sunt inventatorii combinaţiei plug – semănătoare. Au dezvoltat tehnica construcţiei carelor de luptă, a corăbiilor, a maşinilor de război, iar în mileniul al III-lea î. Ch., în Uruk, s-au construit turnătorii şi cuptoare pentru topire la temperaturi înalte. Au deţinut o avansată tehnologie a tăbăcăriei şi ţesutului, preparau, la începutul mileniului I î. Ch. pasta de sticlă opacă, faianţa sticloasă, teracota emailată, lucrau ornamente de mozaic – tehnologie preluată de la perşi – şi cunoşteau fabricarea sticlei suflate. Deşi au avut ca material de construcţie, în principal, cărămida au realizat construcţii importante, cum sunt zigguratele şi poduri peste marile fluvii. Asirienii au construit primele drumuri pietruite din lume, cel mai celebru fiind „drumul regal”, cu o lungime de 2400 km.

Romanii introduc cintrul (cofrajul de astăzi) şi turnarea betonului între două ziduri de cărămidă, ziduri acoperite cu marmură; în perioada elenistică sunt realizate construcţii impunătoare cum ar fi farul din Alexandria (285 î. Ch.), apoi cetăţi, temple, amfiteatre, apeducte, forumuri etc.

Importante, din cest punct de vedere, sunt şi lucrările scrise, care conţin referiri la activităţile tehnice. Astfel în China în secolul al III-lea apare un tratat despre construcţia roţii dinţate şi a elevatoarelor. La Roma, Vitruvius (50 î. Ch-20 d. Ch.) scrie o lucrare intitulată „De architectura” în care prezintă moduri şi procedee pentru construcţia clădirilor, vilelor, fortificaţiilor, canalelor, podurilor, utilajele necesare şi modul lor de folosire, explică procedeul pentru arderea varului şi fabricarea mortarului, a materialelor de construcţie, cu instrucţiunile de folosire. Mai sunt publicate la Roma, un tratat despre agricultură a lui Terentius Varro (116-27 î. Ch.) şi lucrarea lui Pliniu cel Bătrân, „Istoria naturală”.

Cei care au contribuţiile cele mai importante, prin invenţii, descoperiri, realizări practice, la dezvoltarea tehnicii în perioada antichităţii sunt chinezii. Acolo unde piatra pentru construcţie este puţină ei realizează clădiri din lemn, cu acoperiş în şarpanta, dublu, împotriva temperaturilor ridicate; au construit marele zid chinezesc pentru a se apăra de invadatorii dinspre nord, iar între secolul al IV-lea î. Ch. şi secolul al XIII-lea d. Ch. vor construi canalul Beijing – Jangtze, lung de 1600 km.

De pe la 1300 î. Ch. există primele mărturii despre fabricarea mătăsii; primul pod arcuit din lume este construit de chinezi la 610 î.Ch.; fonta este cunoscută de chinezi din secolul al IV-lea î. Ch. şi se păstrează două pagode construite din faianţă; cunoşteau bronzul şi au folosit matriţe pentru turnarea acestuia în forme; au realizat, în secolul al III-lea î. Ch. primul harnaşament pectoral al calului; construiesc în secolul al VI-lea î. Ch. primele poduri de fier, iar pe la 600 î. Ch. primele poduri suspendate cu lanţuri de fier, cu 1000 de ani înaintea europenilor; vor construi în secolul al III-lea î. Ch. roaba, care în Europa va fi cunoscută din secolul al XIII-lea; vor descrie magnetismul într-o lucrare din

16

anul 240, iar busola este descrisă într-un text din anul 1125; cunoşteau zincul şi în secolul al XI-lea îl puteau izola în stare pură pentru a-l amesteca cu alte metale; sunt neîntrecuţi până astăzi în tehnica şi arta porţelanului, prima menţiune a caolinului fiind făcută într-un poem chinez din secolul al III-lea î. Ch.; Cai-Lun obţine în anul 105 hârtia din cârpe şi fibre vegetale, dar primele încercări pentru obţinerea hârtiei din deşeuri de mătase sunt din secolul al III-lea î. Ch.; primul orologiu hidromecanic este construit de chinezi la anul 725, în timp ce în Europa orologeria mecanică apare la 1300; au făcut foraje la 700 m adâncime şi au exploatat gazele naturale şi apa sărată în secolul al II-lea î. Ch.

Au avut contribuţii în dezvoltarea navigaţiei: au folosit pluta de bambus, cu pânze, în mileniul al II-lea î. Ch., pentru pescuit şi comerţ; au cunoscut cârma la pupa în secolul I î. Ch.; au montat la catarg pânza cu colţuri şi pânza în formă de trapez; sunt creatorii roţii cu zbaturi în secolele V-VI şi erau capabili să construiască corăbii care să transporte 1000 de luptători.

Chinezii sunt primii inventatori ai tiparului, invenţie care gestează timp îndelungat. Sunt patru etape ale acestui proces. În prima etapă se realizează imprimarea pe hârtie, cu ajutorul cernelii, a textelor gravate pe o stelă de piatră; în etapa a II-a sunt întrebuinţate peceţi de argilă, iar în etapa a III-a se inventează xilografia, din 868 datând cele mai vechi texte care sunt reproduse prin imprimarea hârtiei pe plăci de lemn; etapa a IV-a constă în obţinerea caracterelor mobile (Pi Sheng în 1041-1049), mai întâi din argilă arsă, apoi din lemn, iar de la începutul secolului al XV-lea din metal.

Există şi alte priorităţi chinezeşti în tehnică: în secolul al XVI-lea este inventat războiul de ţesut acţionat cu apă; în perioada dinastiei Tang (610-906) chinezii creează pulberea pentru artificii, folosită pentru confecţionarea bombelor, grenadelor, în războaiele purtate cu tătarii în secolul al XII-lea; în secolul al X-lea creează moneda din hârtie; creează în secolul al III-lea î. Ch. umbrela pliantă cu nervuri metalice; inventează jocul de domino, zmeul, spectacolul de umbre etc.

3.2. ŞTIINŢA Cunoştinţele ştiinţifice, mai ales la popoarele Orientului antic, s-au dezvoltat în funcţie de cerinţele practice

(construcţii de diguri, temple, morminte monumentale etc.). Purtătorii acestor cunoştinţe erau preoţii, scribii, medicii, reprezentanţi ai aristocraţiei; aici cunoştinţele ştiinţifice erau înţesate cu concepţii religioase. Aceste cunoştinţe au cunoscut o remarcabilă dezvoltare la greci, mai ales în perioada elenistică, aceştia fiind cei care pun bazele conceptului de ştiinţă şi a primelor fundamente ale disciplinelor ştiinţifice.

MATEMATICA, GEOMETRIA, ASTRONOMIA. Întâlnim preocupări în aceste domenii la toate popoarele antichităţii, în principal din necesităţi practice. Se cunoşteau cele patru operaţii fundamentale ale aritmeticii, ridicarea la pătrat, extragerea radicalului; puteau calcula suprafaţa cercului şi în special chinezii au ajuns la calcularea unei valori a lui Π apropiată de 3,14. Egiptenii au folosit în numerotare sistemul zecimal şi sunt consideraţi creatorii, din nevoi practice, a geometriei; babilonienii au folosit în numerotare sistemul sexazecimal, au descoperit regulile de extragere a rădăcinii pătrate şi cubice; indienii au creat cifrele arabe.

În astronomie au existat preocupări pentru studierea corpurilor cereşti: soare, luna, planete, stele, pentru calcularea timpului, construirea de calendare lunare sau solare care să măsoare trecerea timpului. Chinezii au creat primele instrumente de control a timpului: ceasul de apă, cadranul solar etc.

Grecii, aflaţi în contact cu egiptenii şi mesopotamienii, vor prelua descoperirile acestora şi le vor dezvolta. Pitagora (secolul al VI-lea î. Ch.) va formula teoria care îi poartă numele şi a afirmat că natura este rezultatul unei combinaţii a cifrelor şi cantităţilor; Euclid (secolul al III-lea î. Ch.) elaborează principiile geometriei plane; Arhimede (secolul al III-lea î. Ch.) pune bazele mecanicii şi hidraulicii, iar Aristarh (perioada elenistică) susţine teza că pământul se învârte în jurul soarelui.

MEDICINA, a apărut din perioada primitivă, ea dezvoltându-se în timp.Medicina babiloniană este domeniul incontestabil (prioritar) al ştiinţei mesopotamiene; se face deosebire între

vraci şi medic. Acestei specializări îi corespund două tipuri de terapeutică: una pozitivă, cealaltă limitată la reţete magice; medicii devin faimoşi în societatea mesopotamiană ca şi în întreg Orientul Apropiat. Medicii asirieni au recunoscut importanţa dietei, puncţiilor, băilor locale, loţiunilor, cataplasmelor, pansamentului, bandajului. Textele medicale babiloniene vorbesc de examen clinic, diagnostic, tratament, prognostic; într-un tratat din mileniul al II-lea î. Ch. apar principalele domenii ale practicii medicale, precis delimitate: simptomatologia, etiologia, diagnosticul, prognostic. S-au descoperit diferite tratate de medicină care descriu modalităţile de tratare a icterului, a otitelor, a maladiilor abdominale, afecţiunilor hepatice, cele ale aparatului respirator şi a celui genital etc.; cel mai impresionant este un corpus hipocratic din secolul al XVIII-lea î. Ch., având 40 de capitole cuprinse în cinci secţiuni, care tratează despre boli, clasate după regiunile corpului, evoluţia bolii, boli specifice femeilor, sugarilor etc. Aveau o farmacopee bogată, bazată pe cunoaşterea proprietăţilor şi folosirea plantelor şi a unor părţi din corpul animalelor.

Egiptenii au creat şcoli de medicină, de exemplu la Memphis, unde au studiat medicii greci, cum a fost Hippocrates. S-au descoperit papirusuri (Ebers, Smith) din are rezultă nivelul de cunoaştere şi de practică medicală

17

atins de medicii egipteni. Egiptenii atribuiau cauza bolilor (nu şi pentru fracturi şi răniri) demonilor care trebuiau alungaţi cu formule magice, dar şi cu medicamente.

Medicina egipteană se specializase pe medicină internă, oftalmologie, chirurgie, stomatologie etc., iar medicul avea inoculat conceptul deontologic, recunoscându-şi, atunci când era cazul, neputinţa de a vindeca. Medicii egipteni cunoşteau bine anatomia exterioară, dar şi cea interioară, foloseau o medicamentaţie complexă, bazându-se pe substanţe vegetale, minerale, părţi de animal sau insecte; sunt chirurgi pricepuţi, fiind primii care practică punctele de sutură pentru închiderea rănilor, folosesc atelele şi alte metode pentru vindecarea fracturilor, luxaţiilor, entorselor; vindecă o mulţime de boli; au descoperit substanţele necesare şi modalităţile de mumificare ale cadavrelor.

Chinezii demonstrează o vechime impresionantă în practicarea medicinii. Pe la anul 3000 î. Ch. cunoşteau unele medicamente şi foloseau preparate pe bază de mercur pentru tratamentul leprei. Conceptele medicinii sunt expuse în „Tratatul interioarelor”, apărut la 2600 î. Ch. şi care este cea mai veche lucrare medicală cunoscută. „Canonul medicinii”, scris în mileniul al II-lea î. Ch. conţine cele mai vechi date cunoscute până astăzi, despre anatomie; există o descriere anatomică a corpului uman, cu dimensiuni medii ale organelor; craniul este considerat un rezervor de măduvă, sângele circulă între inimă şi organe, corpul este considerat un stat în care suveran este inima, plămânii sunt miniştrii, iar ficatul este comandantul armatei.

La 300 î. Ch. Pien Psio a intuit sfigmologia, arta studierii pulsului, procedeu introdus în Europa la 1707 de către englezul J. Flayer; la 180 î. Ch. chinezii introduc foaia de observaţie, procedee de diagnostic: diagnosticul prin puls; în secolul al III-lea d. Ch. Huang Fu Mi scrie prima lucrare despre acupunctură şi moxă – cauterizarea cu un corp uşor inflamabil.

În perioada elenistică (330-30 î. Ch.), medicii greci, mai ales, au contribuţii care îmbogăţesc cunoştinţele medicale: studiază structura creierului, funcţiile nervilor, descoperă rolul circulaţiei sângelui. Hippocrates (secolul al V-lea î. Ch.) consideră că bolile nu sunt de origine divină, ci au cauze naturale; el a cercetat apariţia şi dezvoltarea organismelor.

GEOGRAFIA. Grecii şi romanii au circulat mai ales în lumea mediteraneană şi în Orient: navigaţia, întemeierea coloniilor, expediţiile militare au sporit cunoştinţele geografice. Acumularea acestora a făcut posibilă prezentarea lumii romane, de exemplu, de către Strabo (63 î. Ch. – 19 d. Ch.), care scrie „Geografia”. Geograful şi astronomul Ptolemeu, în secolul al II-lea î. Ch., a întocmit harta lumii cunoscute, aplicând scara proporţiilor.

AGRONOMIA, este o ştiinţă care s-a dezvoltat în toate ţările Orientului, elaborându-se tratate despre muncile agricole; în China este scris un tratat despre sistemele de culturi agricole, aplicarea asolamentului şi îngrăşarea pământului.

La Roma, Cato cel Bătrân şi Columella au elaborat tratate de agronomie în care prezentau munca pe latifundii, dezavantajele muncii cu ajutorul sclavilor etc.

DREPTUL. Reglementarea relaţiilor dintre oameni, dintre comunităţi era o necesitate şi în lumea antică. Există un drept cutumiar, dar şi legi scrise care încearcă să stabilească reguli ale comportamentului şi a raporturilor dintre indivizi, indivizi-societate, indivizi-stat etc.

În Mesopotamia, „Codul lui Hammurabi” este, probabil, o culegere de hotărâri judecătoreşti emise sau sancţionate de regi, prezentate sistematic, sub formă de articole de drept penal, şi de procedură penală, de dreptul proprietăţii, al familiei, al muncii, drept comercial. În istoria generală a civilizaţiei, „Codul lui Hammurabi”, scris pe o stelă de diorit negru, are o mare importanţă, legile şi judecătorii urmărind să asigure viaţa cetăţenilor, să le garanteze unele drepturi.

În India, mai mult ca în alte ţări ale Orientului, noţiunea de drept şi cea de cult se confundau; o normă religioasă devenea şi o normă care reglementa juridic raporturile sociale. Dintre culegerile de norme religioase, morale, civile, juridice, fiecare culegere fiind redactată de o şcoală sau sectă brahmanică, cea mai de seamă va fi „Codul” sau „Legile lui Manu”, al cărui nucleu originar a fost o Şutra din secolele V-IV î. Ch; acest „Cod” era o compilaţie de norme şi tradiţii şi a devenit regulamentul de conduită individuală şi de comportament social, general acceptat, cu scopul de a consfinţi sistemul imuabil al castelor şi hegemonia brahmanilor.

La Atena pot fi amintite reformele lui Solon (594) care desfiinţează sclavajul pentru datorii şi sistemul gentilic, ca şi reformele lui Clistene (508), prin care se pun bazele democraţiei ateniene.

La Roma şi în Imperiul Roman au existat preocupări juridice: Legile celor 12 table, edictele imperiale, s-au editat colecţii de legi şi toate acestea devin baza dreptului roman.

ISTORIOGRAFIA. Consemnarea în scris a celor mai importante evenimente, cronologia conducătorilor de state, tratatele de pace, însemnările străvechi păstrate în arhivele regale şi ale templelor etc., au permis scrierea istoriei diferitelor oraşe şi ţări. Istoria, ca domeniu al ştiinţei va fi cultivată mai ales de către greci, începând cu secolul al VIII-lea î. Ch., tradişie continuată de către romani.

18

În Grecia: Herodot (484-425 î. Ch.), „părintele istoriei”, scrie „Istorii”, în care referindu-se la războaiele greco-persane face o prezentare a trecutului tuturor ţărilor încadrate în Imperiul Persan. Tucidide (460-393 î. Ch.), scrie o istorie a războiului peloponeziac, lucrare memorialistică, bazată pe participarea directă a autorului la aceste războaie; Tucidide aplică în cercetarea istorică o metodă mult mai ştiinţifică decât Herodot, eliminând din interpretarea şi cauzele evenimentelor orice factor supranatural.

La Roma: Caius Iulius Caesar (100-44 î. Ch.), creează genul memorialistic şi scrie lucrări importante pentru înţelegerea istoriei romane în prima jumătate a secolului I î. Ch.: „ De bello gallico” şi „De bello civili”. Titus Livius (59-17 î. Ch.), preconiza istoria ca un mijloc de educaţie; va scrie în 142 de cărţi (capitole) „Ab urbe condita” în care face o istorie a întemeierii şi a societăţii romane de la 753 î. Ch. şi până în timpul său. Tacitus (55-120), consideră că istoria trebuie scrisă „sine ira et studio” (fără ură şi fără părtinire); va elabora o istorie a primelor două dinastii de împăraţi romani şi înfăţişează o imagine veridică despre societatea britanilor şi germanilor în lucrări ca „Despre Germania", „Istorii”, „Anale”. Salustius Crispus (85-35 î. Ch.) este considerat marele reformator al istoriografiei romane, introducând criteriul monografic; el va scrie „Conjuraţia lui Catilina” şi „Război contra lui Iugurtha”; C. Suetonius (75-160) scrie „Despre oameni iluştri” şi „Vieţile celor doisprezece cezari”.

FILOSOFIA antichităţii este dominată de lupta dintre idealism şi cele materialism.La chinezi gândirea filosofică încearcă să aibă o finalitate socială. În această direcţie se găseşte şcoala lui Mo-

Tzî (479-381 î. Ch.), care considera că mijloacele pentru asigurarea păcii se pot afla fie prin organizarea apărării faţă de un potenţial adversar, fie prin propagarea iubirii universale. Şcoala legiştilor, pe de altă parte, considera că pacea poate fi asigurată prin cucerire militară şi unificarea prin forţă a poporului chinez.

Există o grupă de şcoli ce poartă amprenta tradiţiei nobiliare. Confucius (551-479 î. Ch.) va idealiza societatea patriarhală a epocii bronzului, preconizând respectarea tradiţiilor şi supunerea, exaltând totodată ideea de iubire a aproapelui, omenia, echitatea şi opunându-se egoismului. Daoismul (secolul al VI-lea î. Ch.) îşi propune să găsească în fiecare lucru domeniul său firesc, legea mişcării şi schimbării sale: dao (tao) = raţiune, cale; idealul l-ar reprezenta societatea primitivă de dinainte de apariţia proprietăţii private şi a ierarhizării sociale.

India este ţara unde, alături de Grecia, au apărut un număr mare de sisteme filosofice; este adevărat că finalitatea lor este în primul rând teologală, pentru că în India nu s-a făcut niciodată o distincţie clară între sacru şi profan, viaţa este văzută ca un continuu ritual religios, principalele concepte, principii, terminologia folosite sunt comune atât filosofiei cât şi religiei. Punctul iniţial şi scopul ultim al gândirii indiene nu este cunoaşterea lumii şi elaborarea unei logici a evoluţiei, ca la greci, ci armonia universală, integrarea omului în cosmic, salvarea lui, găsirea căilor spre mântuire, pace, perfecţiune, absolut.

Brahmanismul este primul care defineşte liniile acestei gândiri filosofice. Între 800-600 î. Ch., după ce elaborează o literatură de explicaţii şi speculaţii mistice pe marginea simbolismului sacrificiilor rituale („Brahmanele”), brahmanii formulează doctrina esoterică în „Upanisadele”, redactată sub forma dialogului învăţăcelului cu maestrul (la fel ca în dialogurile lui Platon). Potrivit brahmanilor fiecare om participă la forţa primordială, Brahma, fapt pentru care se identifică cu absolutul. Principiul vieţii şi al conştiinţei este etern, continuă şi după moarte, garantând continuarea eului în procesul metempsihozei.

Budhismul propune omului nu numai propria salvare ci şi a semenilor săi.În Grecia există o permanentă competiţie între concepţiile idealiste care propovăduiesc natura divină a

lucrurilor, nemurirea sufletului şi privilegiile aristocraţiei şi concepţiile materialiste care se inspirau din activitatea oamenilor şi căutau esenţa lumii într-o realitate, o substanţă materială.

Primii filosofi materialişti greci, Thales din Milet (secolul al VI-lea î. Ch.), de exemplu, socoteau drept principiu fundamental al lumii, materia infinită, nemuritoare, aflată veşnic în mişcare şi care are patru elemente definitorii: aerul, apa, focul, pământul. Heraclit din Efes (secolele VI-V î. Ch.) considera că lupta este esenţa tuturor lucrurilor, descoperind astfel o lege fundamentală a dialecticii. Democrit (460-370 î. Ch.), considerat a fi cel mai mare filosof materialist grec, considera că tot ceea ce există este compus din părţi materiale indivizibile, din atomi (atomos = care nu se poate tăia), care nu se distrug niciodată.

Dacă primii filosofi materialişti era preocupaţi de natura lumii, sofiştii secolului al V-lea î. Ch. au făcut primii paşi în interpretarea fenomenelor sociale.

Un adversar al sofiştilor va fi Socrate (460-399 î. Ch.) care a avut preocupări în domeniul devenirii umane şi al gnoseologiei. Ideile sale vor fi continuate de Platon (427-347 î. Ch.) care afirmă că lumea în care trăim nu este o lume reală, ci o reflectare palidă a lumii ideilor, care este primordială şi nu are caracter material. Discipolul său Aristotel (384-322 î. Ch.), cel mai mare gânditor al antichităţii, a respins teoria ideilor lui Platon, a sistematizat şi sintetizat cunoştinţele acumulate până la el; Aristotel a elaborat ştiinţa gândirii, a logicii.

Un curent important al filosofiei greco-romane îl va reprezenta stoicismul, care considera că fericirea constă în lipsa de pasiuni.

19

ORATORIA. La greci şi la romani s-a dezvoltat discursul politic, sub forma oratoriei. La Atena cel mai important va fi considerat Demostene, care prin discursurile sale, intitulate „Filipice”, a urmărit să mobilizeze concetăţenii săi la rezistenţă în faţa încercărilor regelui macedonean Filip al II-lea de a cuceri cetatea.

În perioada crizei republicii romane (secolul I î. Ch.) se va manifesta cel mai mare orator roman, Marcus Tullius Cicero (106-43 î. Ch.) care va rosti „Catilinarae” (împotriva lui Catilina, cel care a pregătit asasinarea lui Caesar) şi va scrie lucrări despre oratorie.

4. RELIGIAEste o formă de manifestare a convingerilor despre interdependenţa lucrurilor şi fenomenelor şi a acţiunilor

prin care omul crede că poate influenţa şi dirija fenomenele din natură.Religiile antichităţii sunt monoteiste, dualiste (la perşi, de exemplu), politeiste (greci şi romani, de exemplu).În Orient la perşi, indieni, chinezi, religia a avut un caracter filosofico-moral. Perşii presupuneau că există o

continuă luptă între două forţe, binele şi răul, concepută ca o luptă între divinităţi. În India budhismul este o formă de manifestare a rezistenţei pasive faţă de sistemul castelor promovat de brahmanism. În China, pe lângă concepţii tradiţionale legate de cultul naturii, cel al strămoşilor, se formează două curente filosofice: confucianismul şi daoismul, ambele transformate treptat în învăţături religioase.

Creştinismul, care apare la sfârşitul mileniului I î. Ch.-I d. Ch. în Imperiul Roman, s-a inspirat din trei surse: stoicismul grec (resemnarea în faţa destinului), monoteismul iudaic (venirea unui Mesia pentru salvarea popoarelor) şi religiile mistice care puneau accentul pe viaţa de apoi. Apariţia creştinismului este consemnată în scris, din a doua jumătate a secolului al II-lea d. Ch., atunci când se încheagă o parte a Bibliei, Noul Testament. Cărţile acestei părţi a Bibliei cuprind cele patru Evanghelii, care conţin însemnări despre viaţa, învăţăturile şi moartea întemeietorului creştinismului; Faptele Apostolilor, în care este prezentată activitatea discipolilor lui Iisus Hristos; scrisorile discipolilor; Apocalipsa după Ioan. Cărţile sfinte afirmă că întemeietorul creştinismului este Iisus, considerat Mesia sau Hristos (urmaşul lui Dumnezeu); el a învăţat poporul şi a săvârşit miracole, dar preoţii, partidele politice evreieşti, autoritatea romană îl considerau un răzvrătitor şi îl condamnă la moarte; la trei zile după crucificare, Iisus Hristos a înviat din morţi, a apărut în faţa discipolilor săi şi apoi s-a înălţat la cer. Creştinismul punea accentul pe egalitatea tuturor în faţa lui Dumnezeu; primele comunităţi creştine se ajutau, având în frunte pe apostoli, episcopi, preoţi, diaconi. Creştinii au fost persecutaţi la început (vezi uciderea lor de către împăratul Nero), dar la 313, prin Edictul de la Milano, împăratul Constantin cel Mare (307-336) le acordă drepturi egale cu celelalte religii şi va deveni religie oficială a statului roman.

5. ARTA Servea unor scopuri utilitariste şi religioase. Arta are, ca şi alte domenii ale culturii caracteristici care izvorăsc

din specificităţile fiecărei zone. Prin comparaţie, indiscutabil, arta greacă, mai ales a perioadei clasice, este în mare măsură legată de religie, de viaţa religioasă, aşa cum o concepeau şi o practicau vechii greci, care îi dau acesteia o precisă funcţie civică; religia greacă a influenţat arta, dar spre deosebire de cultura mesopotamiană, egipteană, indiană, bizantină, fără a o domina cu autoritate şi fără a o devia, inculcându-i sensuri mistice. Diferenţa dintre arta greacă şi a altor culturi ale antichităţii, constă în plasarea omului, sau a divinităţii, dar umanizate, în centrul interesului. Subiectul artei nu mai este ca la mesopotamieni, egipteni, asirieni, animalul, ci omul. Imaginea omului este creată de artist pentru frumuseţea sa şi nu pentru a-i da un sens simbolic sau funcţie magică. „Omul este măsura tuturor lucrurilor”, spune Protagoras şi în arta greacă lumea este privită în raport cu omul: nimic nu-l domină, nimic nu-l striveşte, nici divinitatea, nici ideea morţii, nici gândul vieţii „de dincolo”. Arta greacă este realistă; această artă este rezultatul normelor sociale, al regimului democratic, i-a dat cetăţeanului sens şi demnitate, responsabilitate faţă de sine şi faţă de societate. Artistul grec este solidar doar cu cetatea şi de aceea arta lui este democratică, adresându-se tuturor concetăţenilor săi. Arta greacă nu glorifică un suveran, ca în Orient, ci omul, şi implicit poporul grec.

ARHITECTURAÎn Orient arhitectura se distinge prin monumentalitate şi grandoarea dimensiunilor.În Egipt s-au construit palate, temple (la Luxor şi Karnak), dar s-a excelat în construcţia unor monumente

funerare, sub formă de piramidă, cum sunt cele trei mari piramide de la Giseh, aparţinând faraonilor Keops, Kefren şi Mikerinos.

Mesopotamienii, au construit palate din cărămizi smălţuite şi bogat ornamentate, şi s-au distins prin realizarea templelor în trepte, cu şapte etaje - „ziggurate”.

În India, creaţiile cele mai importante sunt templele de peşteră, cele cioplite în stânci (stupa), şi cele în formă de piramidă.

20

Chinezii, au construit temple, numite pagode, având mai multe etaje şi acoperişul îndoit în sus la colţuri; cea mai celebră construcţie realizată de chinezi rămâne marele zid chinezesc.

Grecii, construiesc temple, mai întâi din lemn, apoi din piatră şi marmură, în stilurile doric, ionic, corintic. Cel mai impunător complex arhitectural îl reprezintă construcţiile de pe Acropole, la Atena, „Partenonul” , „Erechteionul” , Propileele, Templul zeiţei Athena Niké, fiind realizate în perioada lui Pericle (secolul al V-lea î. Ch.).

În perioada elenistică (330 – 30 î. Ch.), se ridică edificii în stil ionic, apoi în stil corintic, definite prin grandoare şi eleganţă: Muzeul din Alexandria, Templul Artemisei din Efes, Mausoleul lui Halicarnas etc.

La Roma, arhitectura are un rol important, fiind folosită atât pentru nevoi individuale (palate, „villa rustica”) sau publice (cetăţi, castre militare, temple, pieţe publice, băi publice, edificii ale corporaţiilor etc) , cât şi pentru a satisface dorinţele aristocraţiei, ale împăraţilor; romanii au introdus două inovaţii: cupola şi bolta. Cei mai mulţi împăraţi romani s-au preocupat pentru a construi forumuri, arcuri de triumf, temple, băi publice, teatre, amfiteatre, columne: Panteonul (templu dedicat tuturor zeilor), Altarul Păcii (decorat cu basoreliefuri), Forumul lui Traian, în mijlocul căruia se află Columna, toate la Roma, podul de la Drobeta , monumentul „Tropeum Traiani”, la Adamclisi, în Dobrogea.

SCULPTURA. PICTURA. MOZAICUL Aceste forme ale artei se legau organic de arhitectură, având funcţii decorative.SCULPTURA. Egiptenii se remarcă prin exactitate geometrică, prin încercarea de reprezenta figura

faraonului idealizat şi solemn, în atitudine hieratică, iar oamenii simpli să fie redaţi în forme realiste (de exemplu, statuia „Scribului”).

Mesopotamienii, încercau să dea expresivitate feţei umane, dar neglijau, în acelaşi timp, proporţiile corpului uman. Erau mari meşteri în executarea basoreliefurilor care înfăţişau scene de vânătoare şi de război („Stela leilor”, de la Babilon”).

În Grecia există mai multe centre în care vor crea marii artişti ai perioadei clasice: Beoţia, Atena, Argos etc, iar temele alese sunt diverse, circumscriindu-se temei iubirii grecilor faţă de zeităţile lor, dar şi faţă de oameni. Myron (sec. V î. Ch.), originar din Beoţia va crea statuia „Discobolului”, încercând să prezinte corpul uman în mişcare; Fidias (sec. V î. Ch.), cel care a fost însărcinat de Pericle cu conducerea generală a lucrărilor de pe Acropole, a creat două din cele mai uriaşe statui ale antichităţii: statuia zeiţei Athena , amplasată în interiorul Partenonului de pe Acropole, înaltă de 15 metri, lucrată în plăci de fildeş şi aur, aplicate pe un suport de lemn, şi cu încrustaţii de pietre preţioase; statuia lui Zeus de la Olympia, considerată a fi una dintre cele şapte minuni ale lumii antice, fiind în acelaşi timp realizatorul frizelor de pe frontonul Partenonului; Policlet (a doua jumătate a sec. V î. Ch.), din Argos, creează statuia „Doriforului” (purtătorul de lance), în care artistul încearcă să prezinte forţa fizică şi morală a omului, şi să impună canonul celor şapte capete, ca formă perfectă a corpului uman.

În perioada elenistică, se ajunge la cele mai înalte culmi ale artei. S-au creat opere celebre, definite prin execuţia artistică, prin relism şi frumuseţe. Praxiteles (c. 390 – c. 330, născut la Atena), înfăţişează în sculpturi ca: „Afrodita din Cnidos”, „Hermes cu Dyonisos copil”, „Apollon Sauroctonul” (omorând şopârla), armonia perfectă şi frumuseţea corpului uman; Lysippos (sec. IV î. Ch.), a creat arta portretului (bustul de bronz şi de marmură a lui Alexandru Macedon), cu statuia „Apoxiomenos (atlet care se curăţă de nisip) reia tema canonului, pe care îl fixează la opt capete, iar lucrările sale, zvelte şi mlădioase: „Hercule”, „Agias”, Hermes legându-şi sandaua”, vor influenţa arta elenistică. Mai sunt cunoscute din această perioadă: statuia lui „Venus din Milo”, grupul statuar „Laocoon şi fiii săi”, „Gal murind”.

Romanii vor fi mari admiratori şi imitatori ai sculpturii greceşti, copiind multe statui ale acestora. Romanii au cultivat cu originalitate numai portretul: Cezar, Cicero etc. PICTURA, s-a dezvoltat paralel cu sculptura, dar creaţiile marilor maeştri au dispărut şi la cunoaştem doar din descrieri antice.

În Grecia, Polignot (secolul al V-lea î. Ch.) este autorul „Porticului pestriţ” („Stoa poikilé), din Atena, decorat cu fresce a căror temă a fost luată din mitologie şi din istoria Atenei.

Cele mai celebre lucrări din lumea romană, păstrate până astăzi, sunt frescele de la Pompei şi Herculanum, oraşele care au fost acoperite de lava Vezuviului în anul 79: ele au o tematică bogată, abundând reprezentările cu flori, păsări, teme mitologice.

MOZAICUL, este un procedeu artistic, specific artei romane, redând figuri de oameni, animale, desene geometrice şi florale: de exemplu, Mozaicul cu paviment de la Tomis.

CERAMICA, are o mare însemnătate la toate popoarele antichităţii şi se distinge prin bogăţia formelor şi varietatea motivelor decorative: în China ceramica a dus la producerea porţelanului; în Grecia ceramica pictată de o mare frumuseţe; la Roma s-a manifestat sub forma de „terra sigilatta”.

21

IV. SOCIETATEA FEUDALĂ

1. DECLINUL SOCIETĂŢII ANTICE ŞI GENEZA SOCIETĂŢII FEUDALE

După perioada de maximă înflorire din secolele I-II, Imperiul Roman a intrat într-o profundă criză, care a dus la dezmembrarea sa. Criza internă accentuată pe care a cunoscut-o imperiul s-a manifestat pe mai multe planuri.

1. S-a produs o criza socială, care a presupus sărăcirea populaţiei din cauza impozitelor pe care împăraţii le-au mărit pentru a plăti cheltuielile tot mai mari ale statului. O altă cauză a fost dezvoltarea colonatului. Datorită productivităţii scăzute a muncii sclavilor, marii proprietari au sprijinit dezvoltarea acestuia. Colonii erau sclavi eliberaţi, ţărani ruinaţi, barbari, care primeau în arendă un lot de pământ de la stăpânii de latifundii, în schimbul căruia dădeau o parte din recoltă.

Statul se arăta neputincios în faţa năvălirilor barbare, care puneau în primejdie viaţa şi avutul populaţiei. Datorită creşterii impozitelor, unii locuitori ai imperiului erau incapabili să le plătească. În aceste condiţii, existau oameni liberi care se puneau sub protecţia unor mari proprietari, care îi apărau de barbari şi de funcţionarii ce strângeau impozitele. Aceşti protectori deveneau patroni şi se substituiau statului în calitate de autorităţi administrative şi judecătoreşti pe domeniile lor. Dezvoltarea colonatului şi răspândirea patronatului constituie indicii care marchează sfârşitul lumii antice.

2. Criza economică s-a manifestat prin: criza monetară, rezultat al comerţului în pierdere cu India şi China; prin inflaţie, adică împăraţii au crescut preţurile pentru a contracara criza monetară. Ruralizarea economiei a fost cauzată de decăderea oraşelor, meşteşugurilor şi comerţului. Regresul activităţii centrelor urbane a dus la o economie naturală, bazată pe schimbul în natură, trocul (produs contra produs).

3. Criza militară. Începând cu secolul al III-lea în armata romană au pătruns tot mai mulţi ostaşi şi comandanţi de origine barbară. Datorită acestor pătrunderi disciplina armatelor romane a slăbit considerabil. În acelaşi timp s-a declanşat anarhia militară, manifestată prin permanente lupte pentru tron între generalii armatei romane ( 235-284 ).

4. La toate acestea se adaugă şi o criză culturală. Odată cu depopularea oraşelor, cu absenţa şcolilor, a lecturilor publice, viaţa intelectuală cunoaşte un vizibil regres. Literatura, arta, gândirea se îndepărtează de formele clasice, iar învăţământul se reduce doar la studiul retoricii şi gramaticii.

5. Criza politică începuse cu aparenţa autorităţii imperiale şi cu reducerea imperiului aproape numai la teritoriul Italiei, în faţa afirmării hotărâte a popoarelor germanice. Din exterior loveau germanii, hunii, iar romanii făceau faţă cu greu acestor atacuri. De multe ori erau siliţi să accepte aşezarea în anumite provincii a barbarilor care primeau pământ şi astfel deveneau federaţi (aliaţi) ai imperiului. În această calitate ei trebuiau să apere imperiul de atacul altor popoare migratoare. Federaţii erau nesiguri şi în realitate teritoriile pe care le ocupau erau pierdute pentru imperiu.

Din primul val migrator au făcut parte germanii: goţii, vandalii, alamanii, francii etc., care locuiau în sudul Peninsulei Scandinave; erau organizaţi în uniuni de triburi. Câteva secole au fost opriţi de romani la Rin şi Dunăre dar în secolul al III-lea, nemaiputând fi stăviliţi, au pătruns în imperiu, fiind fascinaţi de strălucirea civilizaţiei romane. Ei doreau să se integreze în aceasta dar în realitate au dat lovitura de graţie statului roman, slăbit şi de crizele menţionate mai sus.

Sub împăratul Teodosie, în anul 395, Imperiul Roman s-a împărţit în două părţi: Imperiul Roman de Răsărit cu capitala la Constantinopol, oraş întemeiat de Constantin cel Mare şi devenit în 330 „Noua Romă „, şi Imperiul Roman de Apus, cu reşedinţa la Ravenna, în Italia.

Atacurile migratorilor s-au intensificat, s-au succedat în valuri tot mai dese iar, în anul 455 s-a produs a doua jefuire a Romei, datorată vandalilor. În sfârşit în anul 476 o căpetenie a triburilor germanice, Odoacru, l-a detronat pe ultimul împărat roman, Romulus Augustulus, şi a trimis însemnele imperiale la Constantinopol.

Cea mai importantă cetate a lumii antice, ce începuse prin a fi regat, pentru a ajunge republică, apoi imperiu, se prăbuşea sub loviturile unor popoare ce-i erau inferioare din punct de vedere al civilizaţiei. Evenimentul decăderii a trecut aproape neobservat deoarece aceste crize au dus şi la o decădere morală şi spirituală în care marea masă a populaţiei a acceptat pasiv perspectiva prăbuşirii inevitabile a imperiului în faţa barbarilor.

Anul 476 marchează astfel sfârşitul lumii antice, şi începutul celei medievale.În vreme ce Imperiul Roman de Apus dispărea de pe scena istoriei, partea de răsărit, denumită Imperiul

Bizantin, cu capitala la Constantinopol, va continua să dăinuie încă o mie de ani. Se situa pe trei continente: Europa, Asia şi Africa fiind mai puţin expus loviturilor barbare.

22

1.1. APARIŢIA STATELOR MEDIEVALEStatele medievale au cunoscut mai multe etape în evoluţia lor, corespunzătoare condiţiilor specifice fiecărui

teritoriu în parte. Ele au purtat diferite denumiri: regat, imperiu, sultanat, emirat, principat, cnezat, voievodat.În Europa de Apus se formează în secolele V-IX, regate romano-germane, sau „barbare”, unele cu o viaţă

efemeră ( vizigot, ostrogot, vandal ), altele care s-au dezvoltat şi au dăinuit (franc, burgund, anglo-saxon). În această zonă se formează între secolele VIII-X, mari state medievale: Imperiul Carolingian, Imperiul Romano-German, Heptarhia anglo-saxonă, regatele Asturia, Leon, Castilia, Aragon, Navarra, Portugalia ( în Peninsula Iberică ), Danemarca şi Norvegia (în nordul Europei).

În Europa de răsărit îşi continua existenţa Imperiul Bizantin. Civilizaţia bizantină poate fi delimitată în trei perioade de evoluţie de-a lungul celor peste unsprezece secole de existenţă, având la bază elemente de tradiţie latină, creştinismul şi elenismul, precum şi accente din cultura orientală.

1. Prima perioadă, cuprinsă între anii 330-610, este numită epoca de tranziţie. Împăraţii de aici se considerau urmaşii de drept ai Imperiului Roman.

În prima jumătate a secolului al VI-lea, Justinian (527-565 ) a adus imperiul la apogeu, pe plan politic, economic, militar şi cultural. El va realiza pentru prima oară unitatea mediteraneană a Imperiului Roman.

Până în 610 se constată prezenţa unei multitudine de grupuri migratoare, culminând cu slavii ce se vor aşeza în număr mare, în secolul al VII-lea.

2. Epoca clasică, 610-1081, când sub domnia lui Herakleios, se consolidează bazele statului bizantin medieval cu tendinţe de dezvoltare în sens feudal.

3. Epoca declinului, 1081-1453, surprinde un imperiu ce trebuie să facă faţă pericolului extern, cât şi nemulţumirilor din interior. Vor lua naştere formaţiuni politice cu caracter medieval: voievodatele românilor, cnezatele slavilor, ţaratul bulgarilor, Moravia Mare, statul medieval ceh, statul medieval polon, Rusia Kieveană, regatul Ungariei, care vor concura cu imperiul.

Pentru prima dată Constantinopolul va fi cucerit şi jefuit în cursul cruciadei a IV-a (1204), pentru ca în 1453 să fie ocupat de armata sultanului turc Mahomed al II-lea (1451-1481), după un asediu de şapte săptămâni.

Lipsite de o bază economică trainică, slăbite de lupte interne, multe regate barbare au decăzut fiind cucerite de statele vecine. Altele s-au dezvoltat şi s-au transformat în puternice state medievale. Unul dintre acestea a fost regatul franc, întemeiat de Clovis (481-511), care şi-a extins stăpânirea asupra întregii Galii. Clovis s-a convertit la creştinism pentru a obţine sprijinul Bisericii şi al populaţiei galo-romane. După moarte lui dinastia merovingiană este înlăturată, locul ei fiind luat de o nouă dinastie, cea carolingiană. Cuceririle lui Carol cel Mare (768- 814) au format un vast imperiu, Imperiul Carolingian, ce amintea prin întinderea sa de Imperiul Roman. El a fost încoronat de papă în anul 800, ca împărat roman, fiind recunoscut în această calitate şi de împăratul bizantin. Sub urmaşii săi, prin tratatul de la Verdun - 843 - Imperiul Carolingian s-a dezmembrat în trei state, care vor forma apoi, Franţa, Germania, Italia.

O nouă încercare de restaurare a imperiului a fost iniţiată de Otto I cel Mare, regele Germaniei (936- 973), care l-a silit pe papă să-l încoroneze în anul 962. Imperiul său cuprindea statele germane şi o parte din Italia. Deşi a fost numit din secolul al XV-lea, Sfântul Imperiu Roman de neam germanic, el nu a reprezentat nici măcar o restaurare a Imperiului Carolingian.

În Europa apuseană, evoluţia statului a urmat în secolele XI-XV două căi distincte: în Imperiul Romano-German şi în Italia s-a menţinut fărâmiţarea politică, în timp ce în Franţa, Anglia, Spania s-a desfăşurat procesul de centralizare statală. Centralizarea a creat condiţiile prielnice dezvoltării social-economice, a progresului culturii şi apariţiei naţiunilor.

La sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea monarhia centralizată va deveni una absolută. 1.2. STRUCTURI SOCIALE ŞI ECONOMICE

1.2.1. STRUCTURA SOCIALĂÎn Evul Mediu, societatea era structurată pe baza statutului social- juridic al populaţiei în: nobili, ţărani,

orăşeni.NOBILIMEA. În rândul nobilimii medievale s-a format un sistem de relaţii care aveau la bază feudul-

proprietate funciară condiţionată, pe care nobilul o primea de la suveran (împărat, rege, cneaz, domn), pentru diferite slujbe, în general serviciul militar sau alte merite deosebite. Această organizare se caracteriza prin împărţirea nobililor, mai ales în Europa apuseană, în seniori şi vasali, iar raporturile dintre ei erau stabilite prin contractul vasalic şi aveau ca bază materială feudul.

Începând încă din secolul al III-lea, în Imperiul Roman, împăraţii acordau veteranilor anumite loturi de pământ, în zonele de frontieră, în schimbul obligaţiei de a presta serviciul militar. La fel îşi recompensau şi regii franci merovingieni oamenii credincioşi. Acest pământ - beneficium - apare în perioada carolingiană sub formă de concesiuni

23

date de regi, nobililor, oamenilor bisericii, cu titlu de uzufruct. Din secolul al IX-lea aceste loturi vor deveni ereditare, iar în cursul secolului al XI-lea, apare denumirea de feud, în loc de beneficium.

Cel care acorda feudul era seniorul, iar cel care-l primea era vasalul; fiecare nobil putea fi vasalul unui nobil mai mare sau al regelui şi în acelaşi timp, seniorul unui nobil mai mic. Actul simbolic prin care vasalul intra în posesia feudului avea loc în cadrul unei ceremonii solemne, care cuprindea: omagiul, jurământul de credinţă, învestitura. Omagiul era actul solemn prin care vasalul se încredinţa seniorului ca omul său; cu capul descoperit, îngenunchiat în faţa suzeranului îşi punea palmele împreunate între palmele acestuia şi îi jura credinţă. Prin învestitură vasalului i se dădea un obiect simbolic, reprezentând feudul acordat (bulgăre de pământ, creangă de copac, steag).

Prin ierarhia feudală astfel stabilită, vasalitatea tindea să consolideze puterea regală şi coeziunea politică a statului.

În vârful ierarhiei medievale era monarhul. El era stăpânul întregului pământ şi suzeran al tuturor nobililor din ţară şi nu putea fi vasalul nimănui. Vasalii celorlalţi nobili (conţi, duci, principi, marchizi), erau obligaţi să-i fie vasali credincioşi chiar dacă seniorul lor era în conflict cu regele. Obligaţiile erau reciproce: vasalul datora seniorului credinţă, sfat şi ajutor, presta serviciul militar patruzeci de zile pe an (mai târziu înlocuit cu o taxă pentru plătirea mercenarilor), lua parte la consfătuiri, asista la judecăţi, ceremonii. Seniorul ajuta vasalul în caz de război, era obligat să-i acorde azil şi să-i apere bunurile şi familia, să-i dea ajutor material la nevoie.

Dacă vasalul îşi înşela seniorul se făcea vinovat de felonie, trădare, hiclenie-termen folosit în documentele din Ţările Române-iar feudul trecea din nou la senior. Dacă seniorul greşea, atunci vasalul păstra feudul şi depunea jurământ de credinţă faţă de seniorul seniorului său; în ambele cazuri tratatul vasalic era anulat.

O altă componentă a feudalităţii o constituie privilegiile feudale - imunităţile. Acestea însemnau scutirea, totală sau parţială, de obişnuitele obligaţii fiscale, judiciare şi militare. În acest caz vasalii depindeau doar cu numele de senior, rezultând caracterul relativ al vasalităţii. În aceste condiţii puterea centrală a slăbit, în secolele IX-XI, ajungându-se la fărâmiţarea politică a statelor din Europa apuseană.

ŢĂRĂNIMEA. Era formată din mai multe pături, aflându-se în diferite grade de dependenţă faţă de nobili. Organizată într-o structură socială complexă ea era principala producătoare de bunuri în Evul Mediu.

1. Ţăranii liberi şi proprietari de pământ în secolele XI-XIII, erau puţin numeroşi, existând doar în regiunile lumii feudale apusene, ori în locurile unde condiţiile naturale nu permiteau formarea unor domenii feudale (Scoţia, Irlanda, Corsica, Elveţia, Ţara Galilor).

2. Ţărănimea dependentă era formată din două categorii:- ţărani şerbi lipsiţi de libertate personală;- ţărani liberi, în dependenţă, liberi ca persoană dar dependenţi de feudali pentru

pământul pe care îl deţineau de la ei.Aceştia din urmă se puteau muta de pe un domeniu pe altul, puteau lăsa moştenire, gospodăria, uneltele, vitele,

inclusiv lotul primit în folosinţă, se puteau căsători fără aprobarea seniorului. Erau cunoscuţi sub diferite denumiri: vilani în Franţa şi Italia, jokeman în Anglia, deţinători de delniţe şi sesii în Ţările Române.

Ţăranii legaţi de glie întâlniţi cu numele de rumâni sau vecini în Ţările Române, smerzi sau radovici în Rusia, tabe în Japonia, vilani în Anglia, pereci în Bizanţ, puteau fi vânduţi, de către proprietar, ca bun al său, o dată cu pământul. Aceştia munceau cu uneltele şi vitele proprii pământul primit de la nobili. Dependenţa personală a şerbului se manifesta şi prin faptul că obligaţiile sale nu erau stabilite riguros, ci fixate după bunul plac al stăpânului.

Legarea de glie a şerbilor de ambele sexe a avut ca urmare stricta supraveghere a căsătoriei lor. Astfel, căsătoria în afara domeniului sau între persoane de condiţii diferite era condiţionată de încuviinţarea stăpânilor soţilor şi de compensaţii materiale variate. În cazul morţii şerbului pentru ca pământul să intre în posesia urmaşilor trebuia plătită o taxă numită „mână moartă”.

Obligaţiile ţărănimii:În feudalismul dezvoltat, obligaţiile ţărănimii dependente faţă de feudali au evoluat în raport cu dezvoltarea

economică, structura domeniului feudal, starea social - juridică a ţăranilor, rezistenţa opusă faţă de sarcinile feudale.1. Principala formă a obligaţiilor era renta feudală. La început predomina renta în muncă şi în produse, mai

puţin în bani, datorită economiei naturale precumpănitoare, a rezervei feudale întinse şi a tehnicii agricole slab dezvoltate. Renta în muncă era însemnată în nordul şi estul Franţei, prin secolul al XI-lea, iar în secolele XI-XIII în Ţările de Jos, Germania, Anglia, şi se manifesta prin munca gratuită, un număr de zile, pe rezerva feudală.

Renta în produse sau în natură era percepută din produsele agricole şi animale ale gospodăriei ţărăneşti. Renta în produsele câmpului reprezenta a noua (nona), sau a zecea (decima) parte din produse. La produsele animale existau câtimi variabile.

Lărgirea circulaţiei băneşti a dat posibilitatea ţăranilor să-şi procure numerar pentru plata censului seniorial în bani prin desfacerea produselor gospodăriei ţărăneşti pe piaţă. De aceea, din secolul al XII-lea renta în bani a devenit

24

tot mai răspândită. Reducerea clăcii a slăbit dependenţa personală a ţăranului faţă de senior, creând premisele eliberării din şerbie.

2. Pe lângă renta feudală ţăranii aveau obligaţii suplimentare, care se percepeau sub forma unor dări pentru apărare, pentru construcţia castelului, pentru răscumpărarea seniorului din prizonierat etc.; ţăranii trebuiau să macine la moara seniorului, să stoarcă strugurii la teascul lui, să coacă la cuptorul lui, plătind taxe (banalităţile); lucrau fără plată la drumuri, irigaţii, poduri, fortificaţii; pe lângă aceste obligaţii datorate seniorului se mai adăugau şi cele faţă de biserică şi stat.

Eliberarea din şerbie.1. Intensificarea circulaţiei băneşti în mediul rural, în secolele XII-XIII, a dat posibilitatea unor şerbi mai

înstăriţi să dispună de banii necesari răscumpărării din şerbie. În acelaşi timp, pentru feudali, ale căror nevoi băneşti erau în creştere, eliberarea ţăranilor a însemnat un important izvor de venituri suplimentare.

2. Un alt factor al eliberării l-a constituit lupta împotriva şerbiei (neîndeplinirea prestaţiilor în muncă, nesupunerea la plata rentei, folosirea fără încuviinţare a păşunilor şi pădurilor rezervei senioriale, fuga de pe moşie, haiducia, răzvrătirile, ajungându-se la forma cea mai complexă a luptei, răscoala). În cadrul acestora din urmă au mai participat şi orăşenii, mica nobilime, lucrători din ocne şi mine. Această formă de luptă socială a avut o largă arie de desfăşurare, organizare şi program.

Răscoale ţărăneşti de mare amploare au existat în Împeriul Bizantin (secolul al IX-lea), în Ţaratul româno-bulgar din timpul Asăneştilor (secolul al XIII-lea ), în nordul Franţei: Jaqueria (1358), în Anglia, răscoala condusă de Wat Tyler (1381); şi în Transilvania s-au desfăşurat mari răscoale ţărăneşti, la Bobâlna (1437) şi cea condusă de Gheorghe Doja (1514).

ORĂŞENII. Populaţia oraşelor s-a stratificat ca urmare a diferenţierii economice şi sociale. Ea a format trei categorii:

- patriciatul (marii negustori, meşteşugarii înstăriţi, proprietarii de terenuri sau case urbane);- populaţia de bază a oraşului (meşteşugarii şi negustorii); - plebea (zilieri, hamali, muncitori necalificaţi, cerşetori).Exista însă şi o pătură de intelectuali: învăţători, profesori, medici, notari, jurişti, clerici.Ca şi în cazul ţărănimii şi orăşenii vor ajunge la conflicte. Cauzele erau diferite, în funcţie de clasa socială:- breslele luptau împotriva patriciatului pentru o mai largă autonomie;- săracii luptau pentru condiţii mai bune de muncă şi viaţă;- noii îmbogăţiţi doreau să participe la conducere. Primele răscoale ale muncitorilor se produc în Italia: răscoala ciompilor din Florenţa, în 1378.

1.2.2. STRUCTURI ECONOMICEAGRICULTURA. Civilizaţia Evului Mediu era bazată pe agricultură. Întreaga societate - suveranii şi familiile

lor, nobilii, episcopii şi întregul cler, negustorii şi comercianţii de la oraşe, ţăranii - era dependentă de mediul rural. Exploatarea pământului în Evul Mediu timpuriu se făcea cu unelte mai simple şi pe suprafeţe mai reduse. Principalele unelte erau plugurile de lemn, târnăcopul, sapa. Se cultivau, în Europa, cereale (orz, ovăz, grâu, secară), legume (mazăre, varză, sfeclă), pomi fructiferi, viţă de vie, plante textile. În Asia se cultivau: orezul, plante textile, citrice, măslini, duzi pentru viermii de mătase.

Mari prefaceri în viaţa economică au loc odată cu consolidarea relaţiilor feudale. Acestea se fac vizibile şi în agricultură, datorită perfecţionării uneltelor şi a tehnicilor agricole. Apar plugurile cu roţi şi cuţite de fier, brăzdare late pentru întors pământul, se întrebuinţează secerile, coasele din fier, grapele. Se practica asolamentul bienal şi trienal, sistemul rotaţiei culturilor de primăvară şi toamnă (în Franţa, Ţările de Jos, Germania, Italia, Ungaria, Ţările Române). În China şi India se practica cultura în straturi. Perfecţionarea uneltelor a permis extinderea suprafeţelor agricole prin defrişări.

Unul din cele mai remarcabile progrese a fost sistemul de înhămare a calului şi de înjugare a boului, permiţând folosirea animalelor la tracţiune şi ducând la dezvoltarea transportului pe uscat; o altă inovaţie o constituie apariţia morilor de vânt şi de apă.

Formele de proprietate.Proprietatea exista în mai multe variante:a. proprietatea liberă a obştilor săteşti, la: germani, slavi, bizantini, anglo - saxoni, români, indieni, chinezi,

arabi. O parte a pământului era cultivată în comun pentru rezerva comunităţii, restul se împărţea în loturi familiilor; comune erau şi pădurile, păşunile, apele.

b. domeniul feudal reprezenta principala categorie de proprietate funciară. Acesta varia ca mărime şi s-a constituit prin moştenire, vânzare, cumpărare, răscumpărare, cotropire sau deposedare. În centrul lui se afla castelul

25

nobilului, cu gospodăria din jur. Pe teritoriul unui domeniu existau mai multe sate cu gospodăriile ţăranilor dependenţi, pământurile arabile, păşunile, pădurile, apele, fâneţele. Veniturile rezervei senioriale reveneau în întregime seniorului, iar ţăranii trebuiau să dea renta feudală pentru sesiile pe care lucrau.

c. proprietatea de stat asupra întregului pământ şi a comunităţii săteşti, caracteristică modului de producţie tribal. Această formă era întâlnită la popoarele asiatice. Suveranul era stăpânul întregului pământ, pe care îl împărţea ţăranilor în ogoare; apare, astfel, şi în Asia, feudul, sub denumirea de ziamet sau ikta.

CREŞTEREA ANIMALELOR. Pe lângă cultivarea pământului un loc important îl deţinea creşterea animalelor care pe lângă hrană mai asigura materia primă pentru meşteşuguri: pielărie, ţesut, tăbăcărit, postăvărit.

ORAŞELE. Trecerea de la economia naturală la cea de schimb a favorizat unele aşezări care se dezvoltă şi devin oraşe. În Europa apuseană, o activitate meşteşugărească şi comercială mai vie s-a păstrat în unele oraşe din Italia, din sudul Franţei şi din Spania, legate de negoţul cu Imperiul Bizantin şi Orientul arab: Veneţia, Ravenna, Neapole, Bari, Toledo, Sevilla, sau din Ţările de Jos, legate de comerţul din Marea Nordului. În Asia unele oraşe şi-au continuat activitatea din antichitate, ca Delhi, Guangzhou, iar altele au apărut odată cu formarea de noi state: Kyoto, Nara, Medina, Mecca, Bagdad, Damasc.

În Evul Mediu timpuriu oraşele erau centre administrative, religioase şi culturale şi purtau numele de civitates, castrum, burgum.

Începând cu secolele X-XI, progresul din domeniul meşteşugurilor şi al agriculturii, intensificarea schimbului intern şi extern, creşterea populaţiei şi încetarea luptelor interne au creat condiţiile necesare naşterii şi renaşterii oraşelor.

Originea oraşelor medievale din Europa este variată. În apus majoritatea oraşelor romane, după ce au dăinuit ca centre militar- administrative şi religioase, au renăscut ca centre meşteşugăreşti. Noii lor locuitori se statornicesc atât în interiorul vechilor aşezări urbane, cât şi în apropierea fortificaţiilor acestora, pentru a fi adăpostiţi (suburbe), sau în afara oraşelor (foris burgum). Pe măsura înmulţirii populaţiei, noii veniţi s-au aşezat în afara suburbiilor, înconjurându-le cu ziduri.

În Ţările Române oraşele medievale: Oradea, Cluj, Sighişoara, Braşov, Bistriţa, Argeş, Câmpulung, Siret, Suceava, Cetatea Albă etc., s-au format între secolele XI-XIV.

Caracterul de centru meşteşugăresc şi comercial al oraşelor s-a definitivat treptat, caracterul rural fiind eliminat pe măsura progresului meşteşugăresc urban şi datorită intensificării schimbului de mărfuri între oraş şi sat.

Meşteşugurile. Ramurile de producţie erau variate: producătoare de bunuri, comune tuturor oraşelor, altele legate de producţia de postavuri de lână (Bruges, Milano, Köln), de pielărie (Cordoba), de obiecte de fier (Milano, Toledo), de sticlărie (Veneţia).

La început producţia era mică, în fiecare atelier muncind un meşter, ajutat de unul sau doi ucenici. Treptat meşteşugarul a început să producă şi pentru piaţă, desfăcându-şi produsele uneori prin mijlocirea negustorilor. Activitatea s-a desfăşurat în cadrul breslei, întâlnită în numeroase denumiri (ars, fraternitas, gilda, arte, officium), unde se lucra în acelaşi meşteşug sau în meşteşuguri apropiate. Aceasta era condusă de un staroste şi de un sfat al breslei, care stabileau numărul lucrătorilor, al ucenicilor, felul uneltelor, procedeele tehnice, calitatea şi cantitatea comenzilor. Statutele prevedeau plata de către meşteri şi lucrători a unor taxe pentru „lada breslei”, fond comun din care se acordau ajutoare bolnavilor, văduvelor, orfanilor. Fiecare breaslă oferea şi un serviciu militar, apărând un turn sau o parte a zidului oraşului.

Comerţul. Începând cu secolul al XI-lea s-a intensificat schimbul de mărfuri, apărând comerţul atât pe plan intern cât şi pe plan extern. După modelul breslelor au fost organizaţi şi negustorii în ghilde sau corporaţii.

Principalele centre comerciale: în Italia erau oraşele lombarde, în frunte cu Milano; în Franţa: Marsilia, Lyon, Champagne; în Germania: Köln, Lubeck şi Nurnberg; în Rusia: Kiev, Novgorod. Legătura între centrele comerciale era asigurată de o reţea de căi terestre, fluviale şi maritime. Bazinul Mării Mediterane, al Mării Baltice şi Mării Negre au constituit cele mai importante spaţii comerciale. Unele centre meşteşugăreşti şi comerciale cu acelaşi interese au format asociaţii, spre exemplu, Liga Lombardă, Liga Renană, Liga Hanseatică.

Din secolul al XIII-lea, datorită cerinţelor complexe ale vieţii urbane, oraşul devine un centru cultural, unde se răspândeşte cultura şi se formează o intelectualitate laică.

Pe plan politic, oraşele au fost angrenate în procesul de unificare teritorială şi centralizare politică, ca în Anglia, Franţa, iar în Italia şi Germania, datorită intereselor orientate mai mult spre piaţa externă, oraşele au avut o autonomie sporită, care a contribuit la menţinerea şi adâncirea fărâmiţării politice.

În consecinţă se poate afirma că dezvoltarea forţelor de producţie din agricultură a dus la formarea oraşelor, la înflorirea comerţului şi la apariţia capitalului.

26

1.3. INSTITUŢIILE MEDIEVALEInstituţiile pot fi considerate oglinda cea mai fidelă a societăţii care le-a creat spre a-i servi interesele. De aceea

ele se modifică, evoluează în pas cu societatea. Originea instituţiilor medievale şi fondul lor comun se găsesc în transformările petrecute în obştile săteşti sau

alte forme de organizare comunitară existente în perioada de naştere a noii societăţi, după încetarea marilor migraţii. Anumite trăsături comune, dar şi deosebiri, vor exista în evoluţia instituţiilor de-a lungul celor peste o mie de ani cât a durat societatea medievală.

La începutul Evului Mediu aceste instituţii au fost mai puţin conturate, deoarece mai supravieţuiesc şi forme moştenite din perioada precedentă, ele se cristalizează pe măsura dezvoltării societăţii medievale, cu structurile sale social-juridice şi social-economice specifice.

STATUL. Instituţia supremă este statul, în diferite forme de organizare: imperiu, regat, principat, ducat, voievodat, ţarat. Statul putea fi independent şi suveran sau putea fi vasalul unui alt stat. Uneori legătura suzeranitate - vasalitate era pur formală, alteori se exprima în obligaţii reciproce:: obligaţii materiale sau politice, ori protecţie.

În fruntea statului era monarhul, care de asemenea purta diferite titluri: împărat, rege, principe, duce, domn, ţar, sultan, han.

În concepţia medievală, el era conducătorul suprem al statului şi avea numeroase prerogative: şeful suprem al administraţiei, al armatei, al politicii interne şi externe. Toţi cetăţenii trebuiau să-i datoreze supunere şi ascultare. Erau sprijiniţi de Biserică şi se socoteau reprezentanţi ai puterii divine pe pământ.

În Imperiul Bizantin, puterea împăratului era considerată absolută, de drept divin. În consecinţă, orice jignire adusă împotriva împăratului era considerat un sacrilegiu. O lege care să reglementeze succesiunea la tron nu exista, puteau deveni împăraţi şi candidaţii de cea mai umilă condiţie socială. Noul împărat era recunoscut doar după ceremonia de învestitură, prin care cel ales era înălţat mai întâi de soldaţi, iar mai târziu de înalţii demnitari ai imperiului. Ceremonia esenţială a învestiturii era însă încoronarea religioasă, în catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, care proclama caracterul fundamental religios al autorităţii imperiale. Considerat ca o divinitate terestră împăratul avea prerogative şi în viaţa bisericească, dar funcţiile sale erau cele judecătoreşti, administrative şi legislative. Exercitarea funcţiilor lui erau limitate numai de conştiinţa tradiţiei şi respectarea legilor juridice din dreptul roman.

În afara Imperiului Bizantin, succesiunea la tron era, în general, electiv - ereditară. Monarhii erau aleşi de adunările reprezentative din ţara respectivă, cel puţin teoretic şi formal, dar numai dintre membrii familiei domnitoare. A fost generalizat principiul moştenirii tronului de către primul născut, adică de cel mai mare dintre copiii de sex bărbătesc. Alegerea se mărginea în acest caz, în realitate , la recunoaşterea succesorului prin formele de supunere şi ascultare , adică omagiul de vasalitate.

SFATUL MONARHULUI. În principiu, atributele de suveranitate ale monarhului erau indivizibile, însă în exercitarea lor ele erau divizibile, deoarece monarhii încredinţau, temporar şi revocabil, o parte din prerogativele lor unor instituţii formate din reprezentanţii clasei dominante.

Instituţiile respective îşi au originea în Imperiul Bizantin. Senatul de aici nu a avut niciodată prestigiul celui din Roma, pregătea proiecte de legi şi era invitat de rege să se pronunţe în unele probleme importante în stat, avea un rol pur consultativ. Această instituţie va deveni anacronică dar va reuşi să supravieţuiască până la sfârşitul imperiului. Finanţele, justiţia, armata, erau direct subordonate împăratului. Îndatorirea principală a oricărui funcţionar era să execute hotărârile împăratului, funcţionarii fiind retribuiţi cu salarii anuale, titluri onorifice şi cadouri cu anumite ocazii.

Astfel de instituţii au apărut şi în Imperiul Carolingian, în aceea curte a regelui- curia regis - formată din diferiţi nobili care îndeplineau diferite funcţii. Această instituţie incipientă în timpul carolingienilor, se va dezvolta şi diversifica pe parcursul dezvoltării societăţii.

Instituţia care se numeşte în faza sa evoluată, sfatul monarhului sau sfatul domnesc, pe lângă trăsăturile comune în diferite ţări, mai cunoaşte şi particularităţi în raport cu specificul societăţilor respective.

Membrii sfatului erau numiţi de suveran din rândul oamenilor săi credincioşi, din rândurile marilor nobili, care îndeplineau diferite funcţii la curtea nobilului. Aceste funcţii erau: vornic - şeful Curţii, logofăt - şeful cancelariei, vistiernic - şeful veniturilor şi cheltuielilor, stolnic - şeful meselor monarhului, paharnic - şeful pivniţelor, comis - şeful grajdurilor, postelnic - şeful camerei monarhului.

În primele secole ale Evului Mediu, numărul membrilor sfatului era mai redus, el majorându-se pe măsură ce societatea devenea mai complexă.

Atribuţiile sfatului erau numeroase şi variate: asista pe monarh la scaunul de judecată, când împreună analizau procesele, dar hotărârea aparţinea monarhului; dezbătea problemele financiare, veniturile şi cheltuielile ţării; hotăra

27

obligaţiile ţărănimii faţă de stăpânii nobili, faţă de monarh; participa la dezbaterea problemelor politice, interne şi externe.

Sfatul monarhului a avut un rol mai important sau mai modest, în funcţie de autoritatea puterii centrale. Când monarhia era mai puternică, în timpul monarhiei centralizate sau absolutiste, sfatul avea atribuţii mai limitate şi era dominat de monarhie, iar în timpul destrămării regimului nobiliar şi a fărâmiţării medievale importanţa Sfatului sau a Consiliului era mai mare.

ADUNĂRILE REPREZENTATIVE. La început au reprezentat doar adunări convocate de rege, cu anumite ocazii, pentru a hotărî în unele probleme mai importante şi aveau un rol, mai degrabă consultativ. Ulterior s-au transformat în instituţii permanente, devenind adunări reprezentative. Ele au avut şi altă necesitate, deoarece în problemele importante: politice, economice, juridice, autoritatea Sfatului era considerată insuficientă. Prin urmare era nevoie de consultarea unei adunări mai largi, la care participau un număr mai mare de nobili.

Reprezentanţi la aceste adunări au fost în general marii nobili, apoi ai nobilimii mijlocii şi mici, dar şi reprezentanţi ai clerului, în special cel înalt: arhiepiscopi, episcopi, abaţi ai mănăstirilor.

În aproape toate ţările, unde epoca feudală s-a dezvoltat, au existat asemenea adunări reprezentative, doar că au avut denumiri diferite: Statele Generale în Franţa şi în Ţările de Jos; Cortes în Spania; Reichstag şi Landstag în ţările germane; Parlament, format din două camere în Anglia; Danehof şi Hofsager în Ţările Scandinave; Dietă în Ungaria; Seim în Polonia; Sobor sau Zemski Sobor în ţările slave; Adunarea Ţării în Ţara Românească şi Moldova; Congregaţii, apoi Dietă în Transilvania.

Pretutindeni unde au existat aceste adunări aveau aceleaşi probleme de rezolvat: probleme judiciare, mai ales referitoare la membrii clasei dominante; probleme financiare: stabilirea unor obligaţii speciale; probleme militare: chemarea sub arme a oamenilor; probleme politice: succesiunea la tron, alte probleme de politică internă şi externă.

În ţările din centrul Europei şi mai ales din răsăritul continentului, nobilimea mare şi-a asumat rolul predominant, câtă vreme rolul orăşenimii era secundar (Polonia, unele state germane, Ungaria, Ţările Române, Rusia). În Ţările apusene, reprezentanţii orăşenimii, apoi burghezia au jucat un rol important (Anglia, Franţa, Ţările de Jos).

JUSTIŢIA. Organizarea juridică a societăţii medievale păstrează multe elemente ale dreptului roman. Magiştraţii şi alţi oameni ai legii, ocupau funcţii importante la curţile suveranilor sau ale nobililor. Dreptul cutumiar, treptat se va îmbunătăţii, prin practici juridice noi, care vor sta la baza legiuirilor scrise ce apar în toate ţările europene.

Pricinile dintre oameni erau judecate de diferite instanţe. Primul for de judecată era cel sătesc, format din aleşii comunităţii săteşti: judele, juraţii, oamenii buni şi bătrâni. Pricinile mai importante dintre locuitorii unei comunităţi săteşti de pe acelaşi domeniu erau judecate de scaunul de judecată al stăpânului funciar. Cel care era nemulţumit se putea adresa forului superior, format din dregătorul districtului şi din juzii nobiliari locali.

Drept de judecată avea şi Biserica, în primul rând în problemele bisericeşti, în litigiile dintre oamenii de pe domeniile ecleziastice. Superior tuturor era forul judiciar al seniorului şi suveranului: duce, principe, rege, împărat.

ARMATA. Armata apăra statele medievale dar trebuia să apere şi interesele nobilimii. De aceea ea se instituţionalizează în toate ţările europene.

Cavalerii, numiţi „milites”, formează o categorie privilegiată, ei fiind scutiţi de anumite obligaţii faţă de stat şi faţă de seniori. Pe lângă armata cavalerilor se formează o armată cu ostaşi proveniţi din toate categoriile sociale, deoarece nimeni nu era scutit de serviciul militar. Din punct de vedere al organizării, armata se împărţea în cavalerie şi pedestrime.

O parte din armată era subordonată direct suveranului, ea depunea jurământ de credinţă în faţa acestuia şi îi datora ascultare. Oastea nobiliară era formată din oameni de pe domeniile nobililor ce ascultau şi erau comandate de stăpânul lor. Orăşenii, la rândul lor aveau armata formată din meşteşugari şi negustori.

Destul de timpuriu se constituie o oaste profesionistă, de mercenari, care şi-au făcut o profesie din a se angaja la diferiţi suverani sau nobili, primind în schimb plată şi pradă de război.

În Bizanţ, tratatele de tactică şi strategie, demonstrează atenţia mare care era acordată armatei şi în general de privilegiile şi consideraţia pe care o primeau soldaţii.

În vremuri de primejdie, se ridica oastea cea mare, adică toţi care erau în stare de a purta arme, sub comanda suveranului sau a reprezentantului acestuia.

1.4. BISERICA ŞI CRUCIADELEBISERICA. Cele trei mari religii monoteiste ale căror credincioşi cred într-un singur Dumnezeu sunt:

iudaismul, creştinismul, islamismul. Aceste religii monoteiste au apărut în epoci diferite. Iudaismul, cu Avraam, Isaac şi Iacov, în secolul al XIX-lea î.Cr., în Orientul Mijlociu, creştinismul, cu Isus Hristos şi cei doisprezece apostoli, în secolul I al erei creştine, în Iudeea şi Galileea, iar islamismul, cu Mahomed, apare în anul 622 d.Cr., în Arabia.

28

Cele trei religii îşi atribuie menirea de a-l face cunoscut pe tot pământul pe Dumnezeul unic, credincioşii îl cinstesc, însă îl numesc diferit. Evreii îl numesc Iahve, pentru creştini este Sfânta Treime, formată din Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Sfântul Duh, iar musulmanii îl numesc Allah. Pentru toţi este vorba de Cel Milostiv, el înseamnă izvorul întregii existenţe şi grăieşte prin intermediul profeţilor.

Cuvintele lui Dumnezeu sunt scrise în Cărţile Sfinte. Biblia pentru evrei, Biblia completată cu Noul Testament pentru creştini şi Coranul pentru musulmani.

Creştinismul a început să fie răspândit de apostolul Pavel, care spunea că nu este necesar să fii evreu pentru a deveni creştin. Prin anul 48, adepţii noii religii au încetat să mai practice ritualurile iudaismului şi au fost excluşi din comunitatea evreiască. Ulterior ei au fost numiţi creştini. După Ierusalim, în Constantinopol, Roma, Antiohia, Alexandria s-au constituit comunităţi creştine. Şi în Imperiul Roman creştinismul devine religie oficială, sub împăratul Teodosie, în anul 393 d.Cr. Din secolul al V-lea, când barbarii au împărţit Imperiul Roman de Apus, au existat un număr mare de regate rivale, unite doar de creştinism, sub autoritatea Bisericii.

Dacă, iniţial, creştinismul s-a răspândit mai mult în partea occidentală a vechiului Imperiu Roman şi cu precădere în mediul urban, spre sfârşitul mileniului I, datorită evanghelizării se ajunge la o extindere excepţională. Adoptarea noii credinţe începe cu conducătorii de state, apoi cu supuşii lor.

Biserica în Evul Mediu. În societatea medievală, între biserică şi puterea laică a existat o colaborare strânsă. Religia pătrunde în toate domeniile vieţii sociale şi influenţează comportamentul oamenilor. Din acest punct de vedere n-au existat deosebiri între Biserica apuseană, catolică, condusă de papa de la Roma şi Biserica răsăriteană, ortodoxă, condusă de patriarhul de la Constantinopol.

Catolicismul va triumfa din secolul al X-lea în Danemarca şi Norvegia, din 973 în Boemia şi Moravia iar în anul 1000 a fost preluat de polonezi şi unguri. Ortodocşii vor reuşi să-i convertească pe bulgari, în anul 864 şi pe ruşi, în anul 989.

În primele secole ale Evului Mediu papalitatea şi-a răspândit mult influenţa şi autoritatea datorită convertirilor şi a daniilor primite din partea unor monarhi, manifestându-şi dorinţa de independenţă faţă de împăraţii bizantini. Mai mult papii de la Roma au dorit să fie consideraţi drept conducători ai întregii biserici creştine. Aceste neînţelegeri la care s-au adăugat şi cauze politice au dus la Marea Schismă (ruptură), din 1054, când cele două biserici se despart, cea răsăriteană numindu-se ortodoxă (drept credincioasă), iar cea apuseană, catolică (apostolică). Separarea creştinilor nu a avut numai consecinţe spirituale, ci a dus şi la despărţirea statelor catolice de cele ortodoxe.

După ruperea de ortodocşi, Biserica Catolică, având o situaţie economică prosperă, a emis pretenţii de dominaţie asupra întregii vieţi social - politice, dorind să-şi subordoneze Imperiul romano - german şi monarhii creştini din Occident. Această situaţie va provoca un conflict grav între papalitate şi puterea politică, conflict care se va numi, lupta pentru învestitură. Protagoniştii cei mai îndârjiţi în această confruntare au fost împăratul german Henric al IV-lea (1056-110 ) şi papa Grigore al VII-lea ( 1073-1085). Papalitatea pretindea ca învestitura vasalilor de către seniori să continue să se facă şi de Biserică şi aceasta, în calitate de senior, să-şi aibă vasalii săi, cu tot ce însemna vasalitate din punct de vedere economic şi politic. Împăraţii germani, la rândul lor, aveau pretenţia să se amestece în alegerea papilor. Papalitatea a interzis vânzarea funcţiilor şi învestitura laică în Imperiul German iar refuzul împăratului Henric al IV-lea de a respecta măsurile impuse de Grigore al VII-lea au avut drept urmare excomunicarea împăratului german. Cel mai cunoscut episod al luptei pentru învestitură s-a consumat la Canossa, în 1077, când Henric al IV-lea a aşteptat trei zile desculţ pe zăpadă să fie primit de papă, umilindu-se şi cerând iertare acestuia.

Prin Concordatul de la Worm din 1122, între împăratul Henric al V-lea şi papa Calixt al II-lea, s-a ajuns la un compromis chestiunea învestiturii. Însemnele puterii spirituale - inelul şi toiagul - erau acordate episcopului de către papă, în vreme ce pentru bunurile materiale stăpânite, acesta presta jurământ de credinţă seniorului său.

Conflictul dintre papi şi împăraţi a continuat şi în secolul următor, atât timp cât primii nu au renunţat la ambiţia de a domina lumea creştină. Ridicare statelor şi a bisericilor naţionale a desfiinţat treptat pretenţiile de autoritate universală ale papei şi a împăratului şi a stins acest litigiu.

În răsăritul Europei raportul dintre biserică şi puterea laică se prezintă diferit. Biserica ortodoxă a fost subordonată statului. Mitropoliţii şi episcopii sunt numiţi de rege, ţar sau domn, care acordă bisericii pământuri sau alte bunuri iar lăcaşurile de cult erau construite de stat.

CRUCIADELE. Turcii selgiucizi, nomazi din Asia Centrală, au acceptat islamismul prin secolul al X-lea. În jurul anului 1000 ei pornesc campanii de cucerire în ţinuturile învecinate. După ce cuceresc Bagdadul, au înaintat în Asia Mică, în Siria şi Palestina iar în anul 1070 au cucerit Ierusalimul.

Bizanţul este ameninţat din toate părţile spre sfârşitul secolului al XI-lea. Astfel, trecând peste schisma din 1054, în numele unităţii credinţei, împăraţii de la Constantinopol vor adresa papei şi conducătorilor din Occident cereri de ajutor. Acest fapt reprezintă pretextul cruciadelor - expediţii militare creştine împotriva statelor musulmane sau a

29

ereticilor – desfăşurate între secolele XI- XIII. Cruciadele vor evidenţia nu numai opoziţia dintre creştinism şi islamism, ci şi gravele divergenţe dintre ortodocşi şi catolici.

Cruciadele se deosebesc, însă, de expediţiile militare obişnuite prin caracterul lor internaţional şi amprenta lor religioasă. Considerate mult timp exclusiv sub aspect religios, ele au avut drept cauze şi elemente de natură economică, socială, politică, morală, deşi au fost mobilizate şi s-au desfăşurat sub lozinca războiului sfânt, de eliberare a Ierusalimului de sub ocupaţia musulmanilor.

Biserica era interesată să ia iniţiativa organizării unei mari expediţii militare, a-şi subordona şi a prelua iniţiativa asupra orientalilor, ceea ce ar fi urmat să-i sporească prestigiul şi veniturile. Regii şi marii baroni feudali urmăreau ca prin participarea la cruciade să-şi sporească posesiunile şi să-şi consolideze influenţa politică şi militară. Negustorii oraşelor italiene abia aşteptau să pună stăpânire sau să beneficieze de marile drumuri comerciale ce făceau legătura între Asia şi Europa şi să obţină astfel mari profituri. În sfârşit pentru marea masă de ţărani, a pleca în cruciadă însemna a scăpa de foamete, de sărăcie şi de obligaţiile feudale.

În total au fost opt cruciade, primele patru mai importante, iar ultimele fiind considerate expediţii antiotomane şi numite cruciade târzii.

După negocieri de aproape şase ani între împăratul Alexie Comnenul şi papa Urban al II-lea, s-a ajuns la o înţelegere şi, în 1095, la Conciliul de la Clermont, se va hotărî declanşarea primei cruciade.

Prima cruciadă. Desfăşurată în două faze ea a ţinut din 1096 până în 1099.a. mai întâi „cruciada sărăcimii”condusă de Petre Pustnicul şi Walter cel Sărac, când masele, pornind din Apus,

au traversat Germania, Boemia şi Ungaria, ajungând la Constantinopol. Când Alexie Comnenul i-a transportat în Asia Mică nepregătiţi de luptă, ei au căzut pradă selgiucizilor, mulţi fiind măcelăriţi iar alţii căzuţi în robie.

b. „cruciada cavalerilor”s-a declanşat la scurt timp, şi va fi condusă de Godeffroy de Bouillon şi de alţi nobili. La Constantinopol ei vor ajunge la o înţelegere cu Alexie Comnenul prin care se recunoştea suzeranitatea împăratului asupra teritoriilor cucerite. Pe rând au fost cucerite Niceea (1097), Antiohia (1098), Ierusalimul (1099). Eliberarea locurilor sfinte s-a concretizat în formarea mai multor state mici după model occidental: comitatul Tripoli, principatul Antiohiei, regatul Ierusalimului.

Cruciada a II-a. Otomanii nu renunţă la teritoriile eliberate de cruciaţi şi lrecuceresc o parte a acestora. Dar nici nobilii apuseni nu rămân pasivi, deoarece pierdeau averi şi venituri importante, şi acest fapt va duce la declanşarea celei de a II-a cruciadă, care se va desfăşura între 1147- 1148. Cruciaţii au fost însă învinşi de musulmani, care sub conducerea sultanului Egiptului, Saladin, vor continua lupta şi vor ocupa Ierusalimul.

Cruciadă a III-a. Faţă de această situaţie papa Clement al III-lea iniţiază cea de-a III-a cruciadă, între anii 1189 - 1192. Apelului papalităţii îi răspund regele Angliei, Richard Inimă de Leu, împăratul Germaniei, Frederich Barbarossa, regele Franţei, Filip al II-lea August. Armata, de aproximativ 180000 de oameni, se îndreaptă pe apă şi pe uscat spre locurile sfinte. Deoarece armata condusă pe apă a făcut un popas mai lung în Sicilia, primul ajuns a fost împăratul Germaniei, care după unele succese s-a înecat iar armata s-a împrăştiat. Sosită, armata regelui francez şi a celui englez vor reuşi să ocupe oraşul Accra. Această cruciadă, însă, se va încheia fără vreun rezultat din cauza neînţelegerilor dintre conducători

Cruciada a IV-a. Desfăşurată între 1202 şi 1204, şi iniţiată de ambiţiosul papă Inocenţiu al III-lea, a fost o cruciadă exclusiv a marilor nobili şi a cavalerilor deoarece masele şi-au pierdut interesul şi încrederea în asemenea expediţii. Interesul a fost, fapt evident, doar economic şi politic, datorită acţiunii nobilimii laice.

Deşi obiectivul stabilit era cucerirea Egiptului, acţiunea militară a fost deturnată spre Constantinopol. A fost reinstalat împăratul Isac al II-lea Anghelos în schimbul unor mari sume de bani dar pentru că acesta nu şi-a onorat obligaţiile, cruciaţii după trei zile de asediu, 9-12 aprilie 1204, au cucerit Constantinopolul. Au împărţit Imperiul Bizantin în mai multa state: Imperiul Latin de Răsărit, condus de împăratul Balduin de Flandra şi care a dăinuit până în 1271; statele Niceea, Epir şi Trapezunt.

Celelalte patru cruciade, desfăşurate între 1217 şi 1270, au fost fără însemnătate şi fără rezultate, deoarece toate cuceririle cruciaţilor, rând pe rând, au fost ocupate de musulmani.

Se poate spune că urmările cruciadelor au avut un caracter bivalent şi biunivoc. Ele au determinat importante distrugeri de bunuri materiale, masacre, comise în numele credinţei, exploatarea popoarelor supuse. Dar mai importante sunt aspectele pozitive, care prevalează.

Statele creştine formate în Orientul Apropiat, deşi efemere, au contribuit, ca timp de 200 de ani, zeci de mii de cruciaţi să meargă în Orient, şi odată cu ei să pătrundă acolo moravurile occidentale; feudalii europeni au adoptat, la rândul lor, forme de rafinament şi lux oriental, pe care le aduc în Europa.

Cruciadele au contribuit la dezvoltarea legăturilor economice dintre Occident şi Orient. Relaţiile comerciale s-au accentuat, de acest fapt profitând oraşele din Italia şi sudul Franţei. Din secolele XII-XIII rolul de mijlocitor al comerţului cu Orientul, avut înainte de Bizanţ, este preluat de către Genova, Veneţia, negustorii din sudul Franţei,

30

Catalonia. Prin mijlocirea oraşelor se răspândesc procedee tehnice orientale: industria textilă şi prelucrarea metalelor; muselina, damascul, mătasea, sunt căutate în Europa; sunt aduse culturi agricole noi: orez, pepene, cais, lămâi etc.

Din punct de vedere politic, cruciadele înlesnesc în Europa centralizarea şi afirmarea regalităţii prin ştirbirea autorităţii papale şi slăbirea puterii marii nobilimi.

Cruciadele au determinat creşterea obligaţiilor ţăranilor, din nevoia de a acoperi cheltuielile pentru susţinerea cruciadelor; în acelaşi timp este stimulată eliberarea din iobăgie a ţăranilor, pentru că acest lucru devenise o sursă de venit; aceiaşi nevoie de bani îi va face pe nobili să cedeze în faţa presiunii spre independenţă a comunelor urbane.

Fenomenul cruciadelor va influenţa cultura epocii. Din a doua jumătate a secolului al XII-lea se pun bazele orientalisticii. Cunoaşterea culturii Orientului a dat gândirii filosofice, începând cu Raymond Lulle şi Toma d’Aquino, un nou impuls şi o nouă orientare. Cruciadele duc la îmbogăţirea literaturii europene cu noi teme şi la scrierea în limba maternă. Arhitectura secolelor XIII – XIV, mai ales în Italia , are influenţe orientale, după cum în Siria şi Palestina stilul renan şi cel romantic din nordul Franţei se va observa în construcţia unor castele: Beaufort, Kerak, Blanchegarde, Ibelin, a mănăstirii de lângă Bethleem.

2. CULTURA SOCIETĂŢII MEDIEVALE

2.1. CARACTERISTICILE CULTURII MEDIEVALECultura medievală a oglindit transformările petrecute în viaţa economică şi socială, exprimând în toate

realizările ei interesele şi năzuinţele noii societăţi. În paralel a fost dezvoltată o cultură cu caracter medievalo - bisericesc, o cultură populară cu caracter laic şi una orăşenească.

În primele secole ale evului mediu timpuriu, principalele trăsături ale vieţii culturale le constituie declinul culturii clasice greco-latine şi răspândirea unor elemente de cultură ale popoarelor germanice. Datorită influenţei crescânde a creştinismului, Evul Mediu a preluat din antichitate numai o parte din cultură. Oamenii de cultură au încercat să transmită sub forma unor compilaţii realizările culturii clasice antice. Astfel, Martianus Capella (secolul al V-lea), a transmis sistemul mai vechi al grupării cunoştinţelor în şapte arte liberale, grupate pe două cicluri: Trivium (gramatică, retorică, dialectică); Quadrivium (aritmetică, geometrie, teorie muzicală, astronomie).

1. Cultura cu caracter medievalo-bisericesc. În secolul al VI-lea, în condiţiile instaurării monopolului spiritual al clerului, principalele centre de cultură erau şcolile mănăstireşti, monastice şi episcopale. Biserica având interese comune cu nobilimea, urmărea educarea oamenilor în spiritul supunerii şi a impus concepţia teologică asupra lumii. Întregul conţinut al învăţământului, al literaturii, al ştiinţei era pus în concordanţă cu dogmele bisericeşti, care luau locul filosofiei antice. Manuscrisele antice se copiau în mănăstiri de către călugări, dar au fost scrise şi lucrări cu conţinut religios: „Istoria Bisericii”, „Vieţile Sfinţilor”.

2. Cultura populară cu caracter laic. În reşedinţele regale activitatea avea un caracter laic, subordonată necesităţilor de conducere, desfăşurată cu oameni de cultură recrutaţi tot din mediul bisericesc. Cultura cu caracter laic s-a manifestat şi în creaţii lirice şi epice (balade, legende, cântece, satire la adresa clericilor), realizate în limba vorbită de popor şi transmise oral de către cântăreţii ambulanţi.

3. Cultura orăşenească. În şcolile din mediul urban apare o cultură realistă, opusă ideologiei medievalo-bisericeşti. Se vor afirma idei filosofice şi morale noi, premergătoare umanismului, iar literatura orăşenească va contribui la diversificarea genurilor literare.

2.2. ÎNVĂŢĂMÂNTUL Domeniul în care laicii s-au preocupat mai mult să scoată cultura de sub controlul Bisericii a fost

învăţământul. Renaşterea şi înflorirea oraşelor în secolele XI-XII, au creat condiţiile prielnice propăşirii culturii. Şcolile mănăstireşti şi episcopale au început să fie depăşite de şcolile orăşeneşti laice şi, îndeosebi din secolele XII-XIII, de universităţi. Printre primele universităţi se numără cea din Bologna (mijlocul secolului al XII-lea ), Universitatea din Paris (1200), care se bucura de privilegii acordate de papi şi de regii Franţei, Universitatea din Oxford şi cea din Cambridge. Ele erau organizate după modelul breslelor, cuprindeau comunitatea profesorilor şi studenţilor. Limba de predare era latina iar disciplinele de studiu: teologia, dreptul, filosofia şi mai târziu medicina, grupate pe facultăţi.

ISTORIOGRAFIA. În acest domeniu se remarcă în Gallia, Grigore de Tours, care a scris „Istoria francilor”, fiind călăuzit de concepţia teologică asupra istoriei. În Anglia cronica lui Beda Venerabilul, „Istoria bisericească a poporului anglilor”, înfăţişează istoria anglo-saxonilor de la venirea lor în Britannia şi până în 731.

În istoriografie se constată tendinţa tot mai vizibilă de glorificare a statului şi a suveranilor. În acest spirit au fost întocmite „Analele regatului francilor”, „Viaţa împăratului Carol cel Mare”.

Istoriografia a avut o largă răspândire prin scopul de a aduna date privind evenimentele din trecut şi de a le transmite urmaşilor; lucrările au o tematică variată: cronici, anale, letopiseţe.

31

Cronicile consacrate cruciadelor au avut o largă circulaţie: „Cronica primei cruciade”scrisă de un anonim, „Istoria cuceririi Constantinopolului”scrisă de Geoffroy de Villehardouin. Istoriile statelor feudale au făcut de asemenea obiectul unor numeroase preocupări istoriografice: „Viaţa lui Ludovic al VI-lea”, scrisă de Suger, „Marile cronici ale Franţei”, un corpus alcătuit la abaţia Saint-Denis (secolul al XIV-lea). În Europa centrală: „Faptele ungurilor”şi „Cronica lui Annonymus, scrisă de notarul regelui Bela al III-lea, „Cronica cehilor”a lui Cosma din Praga, „Istoria Poloniei”a lui Jan Dlugosz, care conţine ştiri bogate despre Ţările Române din secolele XIV-XV.

În Ţările Române a luat naştere o istoriografie, scrisă în Transilvania sub formă de cronici în limba latină: „Chronicon Dubnicense”(secolul al XV-lea ), şi în Moldova sub formă de letopiseţe în limba slavă: „Letopiseţul anonim din Moldova”, „Letopiseţul de la Putna”.

Cronicile arabilor şi chinezilor sunt valoroase prin interesul care-l acordau şi istoriei altor popoare. Având informaţii datorită comerţului extins, arabii au transmis informaţii despre viaţa unor popoare necunoscute europenilor până atunci, cum erau cele din Africa Neagră.

2.3. LITERATURAGenul epic. În afară de lucrările din limba latină s-au păstrat şi opere originale sau traduceri în limbile vorbite.

Printre operele originale cel mai important loc îl ocupă lucrările beletristice. Adresate unui public larg, necunoscător al limbii latine, ele aparţin genului epic. Acest gen glorifica faptele de vitejie ale nobilimii, sub forma cântecelor. Genul epic a apărut în Franţa şi este ilustrat prin ciclul de poeme „Chanson de geste”, închinate lui Carol cel Mare, nepotului acestuia, Roland sau nobilului Raul de Cambray. Astfel de creaţii au apărut şi în alte ţări, în care eroii prezintă idealul cavaleresc al epocii. În Germania, „Cântecul Nibelungilor”, în Spania, „El Cid”, în Rusia, „Cântec despre oastea lui Igor”, în India, „Sacontala”. Vestitele poveşti arabe „O mie şi una de nopţi”, „Povestirile celor patruzeci de viziri” şi „Anecdotele lui Nastratin Hogea”, din literatura turcă, poemul „Beowulf”, povestire împrumutată de anglo-saxoni de la scandinavi, reprezintă de asemenea, creaţii originale valoroase.

Genul liric. Tot în Franţa a apărut şi poezia lirică, între secolele XII-XIII, la curţile marilor nobili. Este o poezie de dragoste, de curtoazie, închinată femeii, privită ca întruchipare a frumuseţii şi purităţii, pe care cavalerul o slujeşte cu devotament. Este cântată în Franţa de sud de trubaduri iar în nord de truveri, în Germania de minnesingeri ( cântăreţi ai dragostei ). La popoarele slave poezia lirică se dezvoltă sub influinţa creaţiei populare.

Opera lui Francois Villon, la jumătatea secolului al XV-lea, poate fi caracterizată ca o măiestrie a expresiei ce îmbină duioşia, naivitatea şi ironia.

Romanele cavalereşti. Romanele cavalereşti apărute în secolul al XII-lea, reprezintă o îmbinare a faptelor de arme din poemele epice, a dragostei din poezia lirică şi a unor elemente legendare din folclor. În contrast cu idealurile propagate de Biserică ele au un pronunţat caracter laic, reflectând realitatea contemporană, pasiunile şi năzuinţele oamenilor. Cel mai răspândit roman cavaleresc, „Tristan”, a apărut în mai multe versiuni şi mai multe limbi.

Literatura orăşenească a fost transmisă la început oral, în formă scrisă apărând din secolul al XII-lea. Se poate caracteriza printr-un puternic spirit realist şi are ca personaj omul simplu. Operele cele mai cunoscute: „Le Roman de Renard”, o culegere de 27 de povestiri cu animale, întrupând oameni cu diverse funcţii sociale, pentru ironizarea unor moravuri; „Le Roman de la Rose”, scris de Jean de Meung, presărat cu atacuri la adresa societăţii medievale.

FILOSOFIALa începutul evului mediu a slujit dogmele religioase, care susţineau superioritatea credinţei asupra raţiunii, se

numea scolastica şi se preda în universităţi. Din secolul al XIII-lea au început să fie cunoscute operele lui Aristotel, datorită traducerilor şi comentariilor făcute de arabii Avicenna şi Averroes.

Marii cărturari precum Albert cel Mare şi elevul şi urmaşul său Toma d’Aquino, au convenit că, dacă raţiunea trebuie să se subordoneze credinţei, fiecare dintre ele îşi au un loc determinant în cunoaştere. În „Summa theologica”, Toma d’Aquino a pus de acord dogmele creştinismului cu filosofia lui Aristotel.

Pierre Abelard a răsturnat principiul scolasticii „crede şi nu cerceta”, înlocuindu-l cu „înţelege şi apoi crede”. Englezul Roger Bacon a folosit pentru prima dată termenul de ştiinţă experimentală susţinând ideea că orice descoperire ştiinţifică trebuie verificată prin experiment.

3. ARTELE3.1. ARTA BIZANTINĂ.Arta bizantină, prin monumentele care le-a creat şi în spaţiul Occidentului (în sudul Italiei la Roma şi în special

la Ravenna ), nu poate fi cantonată într-un izolat spaţiu oriental, ea este o importantă componentă a artei medievale europene în totalitatea ei.

Arta Imperiului Bizantin a fost precedată în evoluţia ei şi pregătită de aşa-numita artă paleocreştină, prima manifestare a artei creştine, apărută în zorii secolului al III-lea, sub impulsul gustului popular pentru imagini. Arta

32

paleocreştină se dezvoltă în ilegalitate datorită persecuţiilor, abia în secolul al IV-lea, când Constantin cel Mare, prin Edictul de la Milan, din anul 313, recunoaşte oficial creştinismul, ea va ieşi la lumina zilei, pentru ca apoi să devină arta oficială a imperiului. Susţinută de împărat, arta creştină devine elementul esenţial al creaţiei artistice, înflorind în lucrări monumentale, care prelungesc rolul marilor opere romane, ştiind să facă să strălucească alături de Dumnezeu prestigiul împăratului. De atunci datează la Roma, la Constantinopol, şi în întregul imperiu, prima arhitectură creştină monumentală. Cele dintâi lăcaşe de cult, spre exemplu Santa-Sabina, aparţin tipului bazilical, răspunzând unui concept diferit de cel al bazilicii romane. Ravenna, noua reşedinţă imperială, se umple de edificii religioase, cu bogate decoraţii în mozaic: mausoleul Gallei Placidia, San Apollinare Nuovo. Dar în 476, Roma distruge în căderea ei şi înflorirea acestei arte creştine, rapid copleşită de influenţele barbare.

Însă pe nesimţite, pe bazele acestei arte noi, apare în Imperiul Roman de Răsărit, o creaţie originală, total dependentă de Biserică şi de împărat.

Arhitectura. Arhitectura bizantină este înainte de toate o arhitectură a cărămizii. O altă tehnică de construcţie este cea care foloseşte tuburi de pământ ars etanş, încastrate în mortar. Din aceste tehnici, cu materiale uşor de mânuit, se naşte o arhitectură suplă, care preconizează folosirea cupolei.

Tipul de plan în cruce greacă este cea mai originală creaţie a arhitecturii bizantine, reprezentând trăsătura ei caracteristică. El se prezintă sub forma unei cruci cu patru braţe egale, înscriindu-se în interiorul unui pătrat; în spaţiul central unde se intersectează braţele se înalţă cupola.

În timpul lui Constantin cel Mare s-au construit numeroase bazilici de tip bazilical, mai târziu au fost adoptate şi alte planuri: plan poligonal, cruce greacă, bazilici cu cupolă; exemplu, biserica Stoudios, biserica Sf. Irena, biserica Chora etc.

Biserica Sfânta Sofia, numită şi „Biserica cea Mare”, a fost construită prin voinţa unui om, împăratul Iustinian. După căderea Romei, acesta trebuia să apară drept singurul stăpân al lumii creştine, deci trebuia ridicată o clădire care să amintească de edificiile romane cele mai impresionante. Această este însă nouă prin forma sa. Cupola care se înalţă până la 55 de metri, are forma unei emisfere, care se sprijină, din cauza greutăţii, pe o serie de cupole mai mici, plasate de jur împrejur.

Devastată în perioada dezordinilor iconoclasmului, apoi profanată de cruciaţii din 1204, desfigurată în interior de cele patru minarete adăugate de musulmani, care au transformat-o în moschee, Sfânta Sofia a fost restaurată de arhitectul italian Gasparo Fossati, la mijlocul secolului al XIX-lea, iar în secolul următor au fost scoase la lumină mozaicurile. Istoricul longobard Paul Diaconu scria că „opera aceasta de arhitectură întrece atât de mult toate clădirile înălţate până acum, încât în tot cuprinsul lumii nu se poate găsi ceva asemănător”.

Sculptura. În domeniul sculptural, fiind în opoziţie cu gustul antichităţii pentru ronde-bosse, arta bizantină dezvoltă relieful sub influenţa orientală. Caracteristice sunt mai multe tehnici ale basoreliefului: basorelieful accentuat meplat, relieful champleve, în care se poate observa un joc al culorilor, contraste între plin şi gol, motive geometrice şi vegetale foarte stilizate.

Pictura. E practicată sub forma frescelor. Se disting câteva caracteristici ce vor fi respectate cu stricteţe: Dumnezeu nu apare niciodată reprezentat; Iisus însă va avea reprezentări în trei ipostaze: o postură ce emană blândeţe, reprezentare folosită până la declanşarea miturilor iconoclaste (750), apoi apare ca un luptător, iar după 787, după Conciliul de la Niceea, în postura de Pantocrator, stăpân al lumii; Sfântul Duh apare fie ca un porumbel, fie ca un fascicol luminos, toate însă fiind reprezentări abreviate; Sfânta Fecioară cu Isus în braţe, are şi ea patru ipostaze: Hodrighitria, Basillisa, Kiriotrisa, Eleusa.

Icoanele. Icoanele nu sunt doar imagini pictate pe un panou de lemn. Ele sunt înainte de toate, imagini sacre transportabile, cu ajutorul cărora s-a propagat arta bizantină în special în ţările slave. Realizări notabile au fost obţinute după confruntarea iconoclastă, când artiştii sunt încurajaţi să dezvolte un anumit model: stil linear, fond auriu, frontalitate pronunţată.

Mozaicul. Arta bizantină, îndrăgostită de jocurile de culori, propune pentru decoraţia monumentală folosirea mozaicului. Se disting şi în derularea acestei tehnici de lucru trei etape:

1. Stilul triumfalist al perioadei lui Iustinian. Cele mai importante producţii sunt plasate în Italia, la Ravenna, în cele trei biserici: San Vitalle, San Apollinare Nuovo, San Apollinare in Classe.

2. Etapa iconoclastă, 730-783; asistăm la o modificare a raportului dintre sacru şi profan ca reflex al acestei confruntări ideologice: Biserica Santa Cecilia din Roma.

3. Secolele X-XII, apogeul figurării, când se constată o reluare la altă scară a modelelor antice. Acum sunt realizate câteva construcţii remarcabil decorate în mozaic: Sfânta Sofia, Salonic, Kiev, Catedrala San Marco din Veneţia.

În reprezentare, tehnica mozaicului, mai mult decât cea a picturii, prezintă câteva constante: domină ideea ierarhică, apoi putem nota efectele de contrast obţinute prin utilizare cuburilor aurite şi folosire efectelor create de

33

lumina pâlpâitoare a lumânărilor. De asemenea fixarea în cadre tipice a unei simbolistici cromatice, comparabilă cu cea practicată în Occident.

Produsele de lux şi miniatura. Produsele de lux ajung la o producţie realizată pe scară largă. Fie că e vorba de orfevrerie, veşminte de ceremonie, ceramică, ele sunt concepute ca daruri. Puterea simbolică a obiectului poate să semnifice o recompensă sau o încurajare.

În arta bizantină înfloreşte şi miniatura. În cadrul mănăstirilor există un atelier specializat, numit Scriptorium, în care copiştii decorează manuscrisele într-un stil ce face referiri la arabescuri.

3.2. ARTA ÎN OCCIDENT În ambianţa culturii romane şi crizei politice imperiale, valul de vitalitate adus de populaţiile barbare, odată cu

producerea migraţiilor, a împrospătat preocupările pentru construcţii, precum şi pentru artele decorative. Tradiţiile latine şi spiritul unificator al acestora au fost destrămate de infiltrările creştine şi de noile orientări determinate de prezenţa popoarelor barbare. Din ciocnirile creştinismului cu păgânismul a ieşit superioritatea social - politică a creştinismului şi asigurarea autorităţii bisericii pe plan politic şi ideologic.

Arta epocilor merovingiană şi carolingiană, arta popoarelor migratoare şi arta din insulele britanice sunt manifestări remarcabile ale culturii perioadei Evului Mediu timpuriu.

ARTA MEROVINGIANĂ. Arta merovingiană francă, dezvoltată în secolele VII - VIII, a cunoscut o epocă benefică, în ceea ce priveşte arhitectura castelelor întărite şi arhitectura bazilicilor creştine. Aceeaşi înflorire a cunoscut-o şi artele decorative, fie ale sculpturii decorative, bijuterii, manuscrise, decorate cu motive florale şi zoomorfe, evoluând spre o stilizare elegantă.

ARTA CAROLINGIANĂ.Arhitectura. Arta carolingiană se prezintă ca o sinteză a moştenirii romane cu influenţe germanice şi

bizantine. Din punct de vedere arhitectural există o tranziţie de la stilul roman la romanicul timpuriu manifestat prin folosirea stilului bazilical cu trei sau cinci nave. Influenţa orientală s-a materializat în introducerea transeptului pentru mărirea spaţiului precum şi prin amplasarea turnului lanternă la intersecţia dintre nava centrală şi transept. Sunt de menţionat câteva realizări: Mănăstirea din Lorsch, Capela Palatină de la Aachen, Capela Palatină de la Aix-la- Chapelle, ctitoria lui Carol cel Mare, care aminteşte de Bazilica San Vitalle din Ravenna.

Sculptura. Sculptura a evoluat in limitele reliefului plat, iar în pictură se pot semnala reminiscenţe romane ca surse de inspiraţie şi ca tehnică de lucru.

ARTA OTTONIANĂ. Arta ottoniană se dezvoltă în Sfântul imperiu roman de naţiune germană, până în secolul al XI-lea. Era folosită doar în scopul glorificării imaginii imperiale. Creaţia arhitecturală este dominată de modelele carolingiene iar împrumuturile bizantine sunt evidente, în special în domeniul artelor minore.

ARTA ROMANICĂ. În jurul anului 1000, odată înlăturat pericolul invaziilor şi stabilizarea graniţelor, în Occident se efectuează experienţe noi, care vor constitui geneza artei romanice. În a doua jumătate a secolului al XI-lea, arta romanică intră în perioada ei de maturizare şi culminează în secolul al XII-lea. Aceasta este rezultatul unei societăţi profund religioase, rurale şi divizate şi se exprimă într-o imensă diversitate de forme. Prin a doua jumătate a secolului al XIII-lea, ea coabitează cu formele gotice, care înfloriseră deja, fapt evident datorită edificiilor începute în stil romanic şi terminate în stil gotic. Stilul romanic a apărut în Franţa, la Cluny, în secolul al X-lea, fiind considerat primul stil internaţional. Evoluţia istorică a stilului romanic poate fi urmărită în cadrul culturii, în secolele X, XI, XII, în Franţa, în toate ţările Europei cu tradiţie romană, până în răsărit, în Transilvania.

Arhitectura. Construcţiile caracteristice ale epocii sunt castelele feudale, mănăstirile şi bisericile. Castelul prin dimensiune şi forţă, date de zidurile groase şi înalte, de turnurile de apărare şi donjoane este construcţia reprezentativă a epocii, exprimând autoritatea feudalului asupra zonei care-i aparţinea. Mai mult chiar, castelul era simbolul autorităţii din punct de vedere politic şi social.

Biserica mănăstirii Cluny, aflată în Burgundia, a fost construită de ordinul monastic al benedictinilor. Ea este considerată în istoria stilului romanic, printre cele mai mari şi mai reprezentative monumente religioase ale timpului. Aici au fost aplicate primele elemente ale planului, structurii, sistemului de acoperire şi al esteticii faţadelor. Elementul esenţial de arhitectură îl constituie portalul, cu un fronton puternic marcat, cu ferestre în cruce. Aproximativ în centrul clădirii sunt plasate turnul şi clopotniţa. Plafonul construit la început în şarpantă este înlocuit cu arcul în plin centru. Din secolul al X-lea cupola cunoaşte variante, cea mai tipică este cupola unică plasată în locul de întâlnire al navei cu transeptul, dar sunt cazuri şi cu cupole multiple, ca la catedrala San Marco din Veneţia.

34

Caracteristicile plasticii faţadelor sunt: desfăşurarea dominantă a clădirii pe orizontală; ferestre cu deschidere mică la exterior şi lărgită spre interior pentru mărirea conului de lumină; delimitarea netă şi prezenţa acoperişului propriu fiecărei încăperi;Prin aceste elemente arhitecturii romanice i s-a adus aprecierea de a fi o „arhitectură sinceră”.

Sculptura. Este subordonată cu mare stricteţe arhitecturii. Tehnica basoreliefului este reînviată având în vedere rolul decorativ pe care şi-l asumă sculptura, aceasta practicându-se pentru ornamentarea capitelurilor, timpanelor, portalurilor. Subiectele sculpturii în relief sunt de inspiraţie religioasă. Anul 1000 a constituit un moment determinant în evoluţia iconografică a sculpturii, datorită spaimelor generalizate în faţa anunţării Apocalipsei. Ca urmare, portalurile prezentau în panourile timpanelor reliefuri cu teme: „Judecata de Apoi”. Sunt , de asemenea sculpturile în relief de la capitelurile coloanelor, tot cu scene biblice de preferinţă dar şi figuri groteşti de fiinţe fantastice.

Pictura. Îndeplineşte şi ea o funcţie adiacentă arhitecturii. Se foloseşte foarte mult tehnica de preparaţie în tempera iar culorile sunt foarte intense pentru a sublinia simbolistica creştină.

Artele decorative. Un loc deosebit în artele decorative îl ocupă ţesăturile iar un exemplu relevant este „ţesătura de la Bayeux”, în care prospeţimea, bogăţia cromatică, candoarea viziunii, exprimă gustul estetic al vremii.

Variantele romanicului. În ceea ce priveşte variantele romanicului acestea cunosc diferenţe destul de notabile, în spaţiul nordic anglo-saxon şi cel sudic mediteraneean.

În Anglia cel mai tipic exemplar al masivităţii constructive îl reprezintă catedrala de la Durham.În Germania, stilul rezultat din combinaţia stilului carolingian, ottonian şi modelele din nordul Italiei, este unul

impozant, grandios, exemplu, catedralele imperiale din Mainz, Worms, Speyer. În Spania spaţiul este mai aerisit datorită distribuţiei simple a coloanelor în interioare: caredrala din Santiago

de Compostela.În Italia se simte o diferenţiere: în nord, influenţe paleocreştine, în Toscana se menţine o puritate a liniilor, în

Genova şi Veneţia elementul local paleocreştin se îmbină cu influenţa bizantină şi arabă, în sud o combinaţie între masivitatea normandă şi eleganţa specifică arabilor.

Pe teritoriul României, primul monument romanic este atestat la Alba-Iulia, catedrala romano-catolică, datată la sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului al XII-lea. Prin intermediul coloniştilor saşi şi al ordinelor călugăreşti, sosite din apusul Europei, stilul romanic s-a extins şi în zona Sibiului, unde au fost construite biserici din piatră cu trei nave. Apărut mai târziu stilul romanic deseori se îmbină cu cel gotic timpuriu.

ARTA GOTICĂ. Noul stil, apărut la jumătatea secolului al XII-lea, are la origine tot Franţa. Denumirea de gotic este un termen convenţional apărut în Renaştere şi atribuit artei în perioada afirmării oraşelor. Stabilizarea vieţii sociale în urma încetării năvălirilor barbare, desprinderea individului din dependenţa faţă de senior, organizarea cetăţenilor liberi în bresle meşteşugăreşti, au creat cadrul noilor condiţii de existenţă a societăţii feudale.

Arhitectura. Este cea mai strălucită şi mai cuprinzătoare formă de manifestare a artei gotice. Sistematizarea oraşului medieval a impus ca nucleu central piaţa publică, având ca monument important catedrala spre care erau direcţionate toate drumurile, întâlnite în unghi drept.

În cadrul oraşelor medievale, arhitecţii, constructorii, sculptorii, artiştii, şi-au înscris destinele în anonimat, integrându-se armonios în colectivitate. Catedrala este edificiul ce exprimă nivelul civilizaţiei spirituale şi tehnice a oraşului medieval, iar universitatea reflectă nivelul nevoilor spirituale ale acestei societăţi.

În evoluţia arhitecturii catedralelor stilul gotic poate fi inclus în trei faze:1. goticul lanceolat cu prezenţa turlelor clopotniţă, în formă de lance, deasupra intrării navelor laterale, care

dau impresia de elansare a arhitecturii noi: Catedrala din Chartres;2. goticul radiant caracterizat prin echilibrul proporţiilor, armonia ansamblului, fereastra în formă circulară-

rozeta - pe faţada vestică: Catedrala Notre-Dame din Paris.3. goticul flamboyant, abundent decorat cu sculpturi în relief şi ronde-bosse, acoperirea golurilor cu vitralii:

Catedrele din Reims şi Amiens.Planul catedralelor gotice păstrează în linii mari planul romanic: nava centrală cu două, patru, şase nave

laterale, transept, absidă şi un număr impar de absidiole. Sistemul de acoperire este diferit, bazându-se pe arcul frânt - ogiva - intersectat în nenumărate deschideri nervurate.

Arhitectura civilă din punct de vedere structural este identică cu cea religioasă. Prezenţa turnului e esenţială, specificând starea de independenţă a localităţii. Distribuţia spaţiului de locuit se făcea după o formulă a construcţiei feudale, după necesităţi: la parter prăvălia, atelierul, spaţiul de primire; la etajul întâi, camera de zi; iar la etajul al II-lea dormitoarele.

Pe durata goticului apare şi arhitectura de apărare, adică cetăţi întărite, în toată Europa, până la Carpaţi, în Transilvania.

35

Sculptura. În acest domeniu se constată un înalt nivel artistic. Vechilor tematici ale sculpturii romanice le-au luat locul o mare bogăţie şi diversitate tematică. S-a făcut aprecierea despre înfăţişarea catedralelor gotice că ar fi asemănătoare unei „Biblii în piatră”, sau a unei „istorii a lumii”, deoarece personajele ilustrează pe de o patru subiecte biblice, iar pe de altă parte subiecte inspirate din viaţa trăită de artiştii creatori. Caracteristic pentru stilul gotic este reprezentarea „Judecăţii de Apoi”, în relief, pe portalul central, înlocuită mai apoi cu teme dedicate Fecioarei Maria. Arta portretistică la sculptură este intim legată de mediul religios şi-şi găseşte punct de maximă audienţă în plastica funerară.

Artele decorative. Au dezvoltat ca centru de interes, vitraliul, tehnica panourilor decorative din sticlă colorată, montată în armături de plumb. Tematic vitraliile au avut acelaşi univers de inspiraţie ca şi sculptura; particulară, este marea frumuseţe cromatică de la catedralele din Franţa.

Goticul în afara Franţei. Goticul s-a manifestat şi în Germania, unde pe toată perioada se construieşte în stilul lanceolat. În Anglia se remarcă stilul ornamental cu o decoraţie foarte abundentă. Italia a fost mai puţin receptivă la acest stil, influenţele gotice fiind resimţite mai mult în nord (Milano, Modena sau Florenţa); remarcabile sunt însă Palatul Dogilor din Veneţia, Domul din Florenţa, Turnul din Pisa, care rămân repere pentru civilizaţia spiritului european, pentru nevoia şi aspiraţia spre frumos.

Goticul în România. În ţara noastră goticul pătrunde la jumătatea secolului al XIII-lea. Arhitectura religioasă este prezentă prin catedrale: Biserica Neagră din Braşov, Biserica Sfântul Mihail din Cluj, Biserica Evanghelică Sfânta Maria din Sibiu. Arhitectura militară şi civilă e reprezentată de construcţii fortificate, monumente, cu unele modificări survenite în timp: Castelul Bran (secolul al XIV-lea), Castelul Corvineştilor de la Hunedoara (secolul al XV-lea). În sculptură cea mai semnificativă operă este statuia ecvestră, din bronz, a Sfântului Gheorghe, realizată de doi meşteri clujeni, Martin şi Gheorghe; aceasta se numără printre primele statui ecvestre ale lumii medievale europene. Pictura, în cea mai mare parte acoperită cu var ori distrusă, a păstrat urme la catedrala Sfântul Mihail din Cluj şi la biserica romano-catolică din Alba-Iulia.

Evoluţia artei şi culturii din Evul Mediu a demonstrat că o vreme această epocă a fost rău apreciată, fiind considerată „epocă a întunecimii spiritului”.

36