SCURTA ISTORIE A COSMETICII

Nu este însă de prisos să vedem care a fost drumul parcurs de cosmetică din cele mai

vechi timpuri şi până la noi, ce datorăm înaintaşilor noştri în materie de cosmetică.

Cu aproape două milenii în urmă, împăratul şi filozoful roman Marc Aureliu spunea că

aspectul exterior al omului este “cea mai bună scrisoare de recomandare a lui“. Or, în

compunerea acestui aspect exterior cosmetica ocupa un loc cât se poate de important.

Dovezile de care dispunem atestă că mijloacele de înfrumuseţare erau larg folosite în

Egiptul antic. Acolo au fost descoperite numeroase reţete de preparate cosmetice, ale căror

texte sunt adesea sculptate în pereţii templelor, căci aromatele, cremele şi vopselele pentru

faţă erau destinate în primul rând preoţilor care oficiau slujbele religioase. Operele de artă ale

vechilor egipteni ajunse până la noi, în primul rând desenele, dar şi unele obiecte de ritual

funerar, ne ajută să ne facem o idee mai exactă cu privire la cosmetica din ţara faraonilor în

comparaţie cu acelaşi fenomen din alte civilizaţii antice. Descoperim astfel că tocmai de

atunci şi de acolo, din Egiptul antic, provine împărţirea oamenilor în persoane cu pielea albă

şi indivizi bronzaţi, negricioşi, împărţire çare a durat aproape până în zilele noastre. Într-

adevăr, dacă în secolul XX, mai ales în a doua jumătate a lui, o femeie bronzată de razele

soarelui este considerată mai atrăgătoare decât una cu pielea albă, de-a lungul a peste 40 de

veacuri culoarea albă ca laptele a fost cinstită ca unul din atributele de prim rang ale

feminităţii. Când Paolo Veronese a pictat, în una din frescele lui, o doamnă nobilă împreună

cu slujitoarea ei, prima a fost înfăţişată cu o piele albă ca zăpada, iar a doua cu o faţă brună,

arsă de soare. Astfel, albul feţei sublinia apartenenţa socială a doamnelor din aristocraţie, spre

deosebire de ţărănci şi, în general, de femeile din popor, care aveau feţele înnegrite de soare.

Concomitent cu stirpea nobilă, albul feţei era asociat cu lumina, cu ziua, cu soarele (invers

decât astăzi, când soarele înseamnă bronzare!), cu perlele, cu crinul alb şi cu zăpada –

simboluri ale purităţii şi neprihănirii.

Ochii mari ai egiptencelor

În Egiptul antic – la fel ca, mai pe urmă, în Grecia antică şi în Imperiul roman – se foloseau ca

mijloace cosmetice, de obicei, vopsele de păr, creme de faţă, tuş negru pentru ochi, răşină şi

ceară pentru depilare, uleiuri aromate pentru emolierea pielii, culoarea stacojie pentru

colţurile ochilor. Egiptencele din antichitate au fost acelea care au înţeles primele cât de

încântătoare devine faţa dacă se face machiajul ochilor. Femeile din zilele noastre au preluat

în întregime această metodă a cosmeticienilor din vechime şi o folosesc din plin.

Vasele în care se păstra vopseaua neagră pentru ochi, numită “mastim”, ceea ce însemna

“culoarea care face ochii să vorbească”, aveau uneori forma de lingură. Cel mai cunoscut

dintre recipientele de acest fel ajunse până la noi se păstrează la Luvru şi se numeşte “Sclava

care înoată”. El reprezintă o femeie în poziţie lungită, cu braţele întinse înainte, în care este

fixată o ceşcuţă cu capac unde se păstra vopseaua. Aceasta se dădea sub forma unei dungi

înguste, începând de la coada ochilor, din care pricină ochii păreau mai mari şi mai alungiţi.

Acest efect era mult sporit de fardul alb a feţei şi de coafura voluminoasă, înfoiată, care

micşora foarte mult faţa egiptencelor; ca urmare, ochii cu machiaj păreau şi mai mari, iar

privirea mai adâncă, mai expresivă.

Este foarte probabil că frumoasele din Egiptul antic îşi vopseau, cu ajutorul unei periuţe

speciale, şi genele; la această concluzie ne duc unele portrete ce s-au păstrat până în zilele

noastre. Din păcate, nu avem nicio confirmare artistică a unui alt procedeu subtil, menţionat în

câteva texte: marcarea cu culoare bleu a liniilor venelor pe faţă. Cu acest „siretlic cosmetic”

ne vom întâlni din nou în Franţa secolulul ai XVII-lea. Era bine cunoscută în Egipt şi o astfel

de componentă importantă a cosmeticii de astăzi cum este rujarea buzelor. Despre acest lucru

ne informează un papirus care se află la Muzeul din Torino şi în care este înfăţişată o doamnă

din nobilime care îşi vopseşte buzele cu o pensulă mică.

Afrodita şi matroanele romane

Mitologia greacă atribuie Afroditei inventarea mijloacelor de întreţinere a frumuseţei, iar

preafrumoasei Elena – răspândirea lor. În realitate, grecii datorează cunoştinţa cu cosmetica

imperiului faraonilor.

Şi în Grecia antică erau în uz fardul alb pentru faţă şi vopseaua neagră pentru scoaterea în

evidenţă a ochilor. Totuşi, ceea ce numim astăzi machiaj avea la greci un caracter mult mai

accentuat decât la egipteni – de pildă, grecoaicele nu numai că-şi înnegreau genele cu

funingine, dar şi le şi întăreau cu un amestec de albuş de ou şi răşină albă. Buzele şi obrajii şi

le rujau cu miniu.

La rândul ei, acea parte a Greciei care a fost cucerită de romani a jucat rolul de verigă de

legătură, de piesă turnantă, datorită căreia cosmetica “i-a cucerit pe cuceritori”. Rezultatul a

fost o deplină schimbare a opiniilor estetice ale matroanelor romane (e vorba, se-nţelege, de

femeile din înalta societate), obişnuite în timpul republicii cu moravuri austere. Albirea feţei a

devenit şi pentru locuitoarele Romei preocuparea de căpetenie. Ochii şi genele se trasau cu tuş

negru, iar obrajii se acopereau cu un strat de vopsea roşie. Pentru întreţinerea pielii feţei se

recomandau măşti de noapte. Una din aceste măşti, a cărei reţetă a ajuns pâna la noi, consta

într-un decoct de făină de orez amestecat cu tărâţe de grâu şi cu lapte de măgăriţă (care este

ceva mai acidulat decât laptele altor animale). Înainte de executarea machiajului, pielea feţei

se curăţa şi se întărea.

Snobismul sui-generis al femeilor romane consta în faptul că dădeau tuturor pomezilor şi

cremelor denumiri greceşti (aşa cum în zilele noastre parfumurile sunt botezate cu nume

franţuzeşti, iar cremele – în manieră americană). Femeile romane nu acordau, se pare,

evidenţierii ochilor aceeaşi atenţie ca grecoaicele. În schimb, erau la mare cinste fardurile

pentru faţă (roşii şi albe).

Care era oare efectul estetic al tuturor acestor osteneli ale frumoaselor din Roma antică?

Răspunsul nu-i chiar aşa de uşor de dat. Lucian, de pildă, condamna cosmetica şi practicile în

această branşă. Ar fi însă o greşeală să luăm cele spuse de el drept literă de Evanghelie, pentru

că un război contra “sulemenelii“, a “spoirii feţei” au purtat moraliştii fără contenire, veacuri

de-a rândul, şi unii îl mai poartă şi astăzi. Pe de altă parte, un autor de talia lui Ovidiu aduce în

a sa “Artă a iubirii” un omagiu cosmeticii, vorbind de ea ca de un meşteşug deosebit, care

face plăcere şi celor care îl practică şi celor din jur. Din păcate, n-au ajuns până la noi picturi

care să ne permită să apreciem rezultatele complicatelor procedee privind moda, descrise în

numeroase texte care s-au păstrat. În orice caz, se poate deduce că multitudinea de tonuri şi

nuanţe ale albulul şi roşului permitea să se satisfacă toate dorinţele şi toate gusturile.

O dată cu înaintarea evului mediu, entuziasmul pentru cosmetică a cunoscut o perioadă de

scădere. Una din cauze a fost, fără îndoială, aspra condamnare a cosmeticii – ca şi a oricăror

altor manifestări ale vanităţii – de către autorităţile bisericeşti. Dacă Tertulian, de pildă, era

sincer convins că pomezile şi vopselile pentru faţă erau inventate de diavol, Clement

Alexandrinul arăta, la rândul său, că vopseaua pusă pe faţa unei femei dovedeşte că ea nu este

cu sufletul curat (de altfel, acelaşi autor a condamnat cu vehemenţă şi „feminizarea”

bărbaţilor care-şi tundeau sau îşi rădeau barba, “acest semn distinctiv al virtuţii masculine”.

În aceste conditii, vreme de câteva secole cosmetica a fost cultivată mai mult în lumea

musulmană. Izolarea, viaţa retrasă a femeilor în cadrul civilizaţiei islamice au dus la apariţia

unui rafinament deosebit în folosirea mijloacelor de înfrumuseţare. În haremuri, îngrijirea

corpului şi a feţei ocupa multe ore: masaje, depilare, manichiură şi pedichiură şi, se-nţelege,

îngrijirea feţei. Pentru gene se utiliza o vopsea neagră, ochii erau măriţi cu tuş (aşa se face şi

astăzi în ţările musulmane în care femeile poartă încă feregea), buzele şi gingiile erau colorate

în roşu aprins cu substanţe vegetale, pe obraji se dădea cu un strat de pudră roză. Pentru a ne

forma o părere cât mai exactă despre răspândirea cosmeticii în ţările Orientului, este de ajuns

să amintim că numai în Bagdadul secolului al XII-lea funcţionau 5 000 de “hemani”-uri, un

fel de institute de înfrumuseţare ale vremii.

Renaşterea: Cursa frumuseţii continuă

O cotitură hotărâtoare în atitudinea europenilor faţă de cosmetică s-a produs în Italia în epoca

Renaşterii. În această perioadă s-a format acel ideal de frumuseţe care cerea eforturi

însemnate în îngrijirea corpului. Trebuie totuşi să avem în vedere că acest ideal are foarte

puţine puncte comune cu concepţia noastră de astăzi despre frumuseţe. Ca şi în Egipt şi în

Roma antică, eforturile principale erau îndreptate, pe teritoriul actualei Italii, spre asigurarea

albeţei feţei. Ecaterina  Sforza, de pildă, a lăsat urmaşelor ei următoarea reţetă de alifie care

garanta albul ca zăpada al pielii feţei: „Apă amestecată cu sânge de porumbel, petale de crin,

camfor, ouă proaspete şi miere de albine“. Se poate observa că ultimele două componente se

folosesc în cosmetică şi în zilele noastre. Totuşi, multe din vechile reţete erau vătămătoare,

din cauza utilizării largi în preparate a oxizilor metalici. Se poate spune că goana din vechime

după culoarea albă 0 pielii nu costa mai puţin, în ceee ce priveşte daunele aduse sănătăţii,

decât costă azi pornirea de a obţine cu orice preţ maximum de bronzare e pielii.

Locuitoarele Florenţei, Romei, Genovei au învăţat repede să-şi rimeleze ochii cu negru şi să

folosească efectul contrastului cu culoarea albă e feţei şi mai ales cu părul de culoare

deschisă. În întreaga peninsulă italică femeile foloseau măşti pentru frumuseţea feţei: o felie

subţire de carne crudă de viţel muiată în apă de ploaie. Cât de adânc îşi intrase cosmetica în

acea epocă în drepturi se poate deduce şi din spusele lui Dante, care sublinia că femeia care

nu foloseşte creme, alifii, frecţii, pomezi şi vopsele constituie o excepţie de la regulă.

În continuare, cosmetica devine tot mai stăpână pe situaţie, cucereşte noi teritorii. N-au ajutat

nimic împotrivirile moraliştilor, care susţineau că macchiajul femeilor este inestetic, groslan,

şi care le îndemnau pe acestea cu sârg: „Nu vă acoperiţi faţa cu vopsele, nu procedaţi ca acele

neruşinate ce se boiesc ca nişte paiaţe şi-şi ung buzele cu chinovar”. Datorită Caterinei de

Medici, devenită regină a francezilor, gusturile italiene în sale cosmeticii au pătruns şi în

Franţa, care va deveni ulterior arbitru în această privinţă. În secolul al XVIII-lea cosmetica

franceză avea să cunoască o dezvoltare şi o existenţă contradictorii: pe de o parte, un

rafinament fără precedent, pe de alta, o artificialitate şi lipsă de bun-gust care stârnesc mirare.

Dacă în cele două veacuri precedente în Europa năzuinţa în ceea ce priveşte utilizarea

cosmeticelor era de e imita natura, de a face sublinieri şi reliefări în sensul natural, secolul al

XVIII-lea rupe cu această tradiţie, arbitrii machiajului din acea vreme tinzând, în chip

declarat, programatic, să utilizeze cosmetica pentru e obţine efecte în contrast cu natura. Este,

în planul cosmeticii, un fel de disociere între frumosul natural şi frumosul artistic, disociere de

mare importanţă şi rodnicie în arta adevărată a tuturor timpurilor, dar inadecvată când e vorba

de frumuseţea femeii, care nu este operă de artă. Şi oricât de subtile şi de noi ar fi toate

elementele de înfrumuseţare, finalitatea lor este de a pune în valoare frumosul natural.

Dar să ne întoarcem la secolul al XVIII-lea. Cum se făcea machiaiul atunci? O atenţie

deosebită se acorda sublinierii ochilor şi a genelor, însă accentul principal era pus acum pe

albirea întregii feţe. Totuşi, albul feţei trebuie să fie diferit: mai deschis pe frunte, usor

întunecat pe pomeţii obrajilor (cu o anumită tentă de bleu), în timp ce în jurul gurii “culoarea

albă trebuie amestecată cu un pic de galben şi de albastru”, după cum scria almanahul

“Bibiloteca pentru doamne“ pe anul 1764. Totuşi, culoarea cea mai caracteristică pentru

această epocă a fost roşul “a la Versailles“: un rosu foarte aprins, care făcea cu culoarea albă

folosită de machiajul feţei un contrast voit nenatural. La aceasta se adăuga culoarea bleu,

folosită, ca şi în antichitate, pentru trasarea reţelei de vene pe faţă, pe umeri şi pe piept, care

trebuia să scoata şi mai mult în relief albeaţa feţei.

În aceeaşi vreme erau la modă şi “musculiţele”, adică aluniţele artificale. În amplasarea lor nu

era nimic întâmplător, fiind şi aici vorba de un întreg “cod”, de un sistem de semne.

Triumful definitiv al naturaleţei

Secolul următor, al XIX-lea, avea să dea însă cosmeticii un curs a cărui direcţie principală se

menţine până în zilele noastre. Cosmetica artificială, sofisticată şi decadentă a aristocraţiei

avea să fie înlocuită cu o cosmetică ale cărei trăsături esenţiale vor fi simplitatea şi

naturaleţea. Pe acest fundal şi în acest cadru , multe maniere şi mode cosmetice se vor

succeda. În anii noştri – în ciuda unor sporadice şi repede trecătoare mode extravagante,

şocante – tendinţa a fost şi a rămas net în favoarea naturaleţei, cu precizarea că folosirea

inteligentă şi avizată a cosmeticelor s-a transformat, dintr-un apanaj al unor elite, întru-un

atribut al practicii de masă şi într-un semn distinctiv al traiului civilizat.

sursa: Almanahul Flacăra, 1988

Istoricul cosmeticelor

Ingrijirea pielii, mentinerea ei in stare de sanatate si echilibru fiziologic formeaza obiectul

cosmeticii, definita ca o disciplina completa de medicina curativa, anatomie si igiena, care au

ca scop infrumusetarea corpului, pentru a pastra prospetimea pielii si aspectul ei tineresc; ea

este totodata o arta care corecteaza imperfectiunile, le infrumuseteaza iar tehnicile folosite, pe

langa aportul la mentinerea organismului in bune conditii de igiena si sanatate, ajuta la a da

stralucire si a scoate in evidenta unele trasaturi si caracteristici proprii.

Igiena frumusetii si a sanatatii, desi prezinta aspecte diferite, se intrepatrund,

cosmetologia reprezentand arta ingrijirii; a mentinerii unor valori date folosind diferite

preparate si tratamente speciale, in timp ce dermatologia este preocupata de ingrijirea

biologica a pielii tinand seama de procesele sale vitale.

Astazi nu se poate concepe frumusete fara sanatate si igiena; desi, poate exista

sanatate si fara frumusete. Perfectionarea aspectului exterior al omului au determinat

cosmetologia sa patrunda in procesele vitale interne ale organismului, identificand functiile

sale biologice si legatura acestora cu pielea.

Dorinta de infrumusetare si a trai cat mai mult este o tendinta naturala, atat a femeilor

cat si a barbatilor.

Cauzele care au determinat aceasta dorinta oamenilor, prezente in documente ale

vremurilor si atestate de analistii sociologi; facute pe baza cercetarilor arheologice sunt:

-        conditiile de mediu, viata si modul de gandire al oamenilor;

-        instinctul de aparare fata de fortele supranaturale si de dusmanii apropiati; cultul

zeilor si al mortilor;

-        instinctul de aparare a sanatatii fata de daunatorii naturali.

Protejarea pielii a aparut ca o necesitate in primul rand in Orientul Mijlociu si in

special in Egiptul Antic.

Traind in climatul torid, startul natural de grasime al pielii nu-l mai putea proteja pe

om, care muncea in soarele arzator. Au inceput sa fie folosite grasimile animale, uleiul

vegetal. Acestea au determinat produse de necesitate in cadrul colectivelor organizate,

muncitorilor si ostasilor, date ca rate zilnice.

Teama omului primitiv de fortele supranaturale, dorinta de a-I imbuna pe zei, a ridicat

pe trepte mai inalte folosirea unor produse naturale, ce incalzite degajau un parfum ce era

oferit cu prilejul jertfelor.

Pentru a nu fi recunoscuti de dusmani; isi ungeau fata si corpul cu tot felul de culori,

considerand ca astfel se impuneau fata de dusmani.

In conceptia lor fata de viata si moarte, oamenii au manifestat un cult deosebit al

mortilor, astfel ca pentru conservarea cadavrelor in necropole, foloseau rasini, balsamuri si

substante parfumate antiseptice.

Substantele odorizante au capatat apoi o arie de folosinta mai larga ceremoniile

religioase.

Necesitatea curateniei corporale a aparut instinctiv la omul primitiv, care-si curata

corpul cu toate mijloacele naturale.

Datorita caldurilor nari ei se spalau mult invatand mai tarziu sa prepare sa si prepare

sapunul. Acolo unde apa era un lux, in Sahara, spalarea se facea cu nisip uscat. In tinuturile

arctice, unde clima facea cu neputinta spalatul cu apa sau zapada, bastinasii au nascocit baia

cu aburi.

In Roma antica, folosirea bailor calde erau foarte obisnuite, imparatii facandu-se

populari acordand gratuit vizitatorilor posibilitatea de a face baie, precum precum si uleiurile

necesare. S-au constituit baile publice (Termale), unde oamenii erau chemati prin clopote.

Pentru a indeparta mirosul transpiratiei, isi puneau mici pernite aromate la subsuori. Alifiile

cu ulei de palmier, ricin, untura cu adaosuri de ierburi diferite si de prafuri metalice, aparau

pielea de insolatii, de intepaturile insectelor, de frig si de vant.

Metodele folosite pentru zugravelile chipului sunt precursoare ale cosmetologiei;

dupa cum regulile de igiena, de aparare a sanatatii sunt considerate ca precursoare ale

medicinii. Dandu-si seama de actiunea apei reci, a aburului fierbinte, a razelor soarelui

tropical asupra pielii, oamenii au invatat si aplicat noi cerinte ale igienei.

Egiptenii, incepand cu frumoasa Cleopatra, au lasat multe procedee de infrumusetare,

Cleopatra fiind prima femeie care a scris un manual de ingrijire a frumusetii femeilor. Ea

folosea malul Nilului pentru a-si incretii parul. Ca sa dea stralucire umerilor folosea scoici si

albastru. Facea baie cu lapte pentru o piele mai catifelata.

Grecoaicele foloseau creme pentru albit tenul, farduri, vopsele pentru gene si

sprancene avand un intreg arsenal de oglinzi, agrafe, pensete, flaconase cu parfumuri.

La noi in tara, sulemenitul (de la cuvantul turcesc sülümen), obicei vechi oriental, a

fost introdus dupa 1820, odata cu reforma radicala in imbracamintea femeilor, care adaptasera

portul european. La pasti, fetele isi inroseau obrajii cu coji de oua rosii sau cu „creasta

cocosului” o planta cu rizom carnos, sfecla etc.

In literatura noastra sunt putine lucrari de cosmetica, in trecut, printre care e de

mentionat lucrarea de o valoare stiintifica reala a Dr. Aurel Voina, dupa care au aparut diferite

lucrari de initiere in cosmetica cu indicatii practice si formule de preparate cosmetice.

Medicina a fost totdeauna in stransa legatura cu cosmetica, cei mai celebrii medici ai

antichitatii, Hipocrate la greci, Celse si Galen la romani, sau interesat de cosmetica. Ei au

prescris norme de ingrijire igienica a pielii si chiar tratamente pentru unele dermatoze

inestetice. Mai tarziu, dupa 1600, medicina s-a separat de cosmetica.

De-a lungul timpului cuceririle stiintei medicale, a igienei, a dieteticei, gerontologiei si

a esteticii au schimbat fundamental preocuparile cosmetologiei. Sanatatea organismului este

pastrata si intretinuta astazi si prin tratamente cosmetice corespunzatoare.

Infrumusetarea nu mai este un lux, ea reprezinta un progres social, de o reala

importanta. Biochimia, chirurgia, fizioterapia si-au largit domeniile de activitate si in ceea ce

priveste corectarea imperfectiunilor fizice. Preocuparea pentru cosmetologie este o practica

curenta a dermatologiei contemporane.

Pana s-a ajuns la substantele cosmetice de azi, omenirea a strabatut un drum lung. Din

1600 si pana in 1800, stiinta cosmetica a fost raspandita intre diferite grupuri: alchimisti,

barbieri, coafori si chiar doamne nobile.

In tara noastra, prepararea produselor cosmetice era mai ales o arta casnica sau

artizanala, pana la mijlocul secolului al XIX- lea. La avantul industriei a contribuit enorm

chimia prin introducerea metodelor stiintifice de lucru, perfectionarea procedeelor

tehnologice.

Cosmetologia dateaza din 1895, cand a fost predata pentru prima oara in scoala

superioara folosirea preparatelor cosmetice la ingrijirea pielii si a parului. Aceasta stiinta s-a

extins apoi rapid, mai ales dupa 1922, in multe scoli oficiale si particulare si in invatamantul

universitar tehnic si medical.

Moda a influentat intotdeauna cosmetologia, criteriile ideale de apreciere a frumusetii

au evoluat dupa moda si epoca. Cele mai vechi oglinzi erau facute din scoici netede sau

discuri de metal lustruite, ale caror forme luxoase de mai tarziu din Egipt, China, Grecia se

pot vedea in muzeele din lumea intreaga.

In domeniul cosmeticelor, Franta isi mentine intaietatea la fabricarea parfumurilor,

retetele de preparare fiind considerate secrete de stat. Parfumurile “Cristian Dior”, “Chanel”

sunt considerate ca o mandrie a Frantei iar fabricile de parfumuri sunt obligate sa tina pasul cu

moda, ce produc schimbari la perioade mai mari decat moda vestimentara.

Ondularea parului cu fierul este inventia unui coafor francez, Raoul Marcel (1872)

caruia i s-a ridicat o statuie drept recunostinta.

Ondulatia permanenta se datoreaza lui Karl Nessler din Germania, care a trebuit sa

imigreze in America pentru a-si valorifica inventia, deoarece nici in Germania nici in Anglia

nu gasise intelegere.

In zilele noastre, estetica fetei si a corpului a trecut in obisnuinta iar folosirea

mijloacelor de infrumusetare a devenit ceva normal atat pentru femei cat si pentru barbati.

Inca din cele mai vechi timpuri, ingrijirile acordate pielii au facut obiectul preocuparilor

oamenilor, pielea fiind “oglinda in care se citeste comportarea individului.” (prof. Le Coulant)

Cosmetologia este stiinta si arta ingrijirii externe a corpului cu ajutorul preparatelor si al

tratamentelor speciale.

Cuvantul cosmetica provine din grecescul kosmetikos insemnand maiestrie in impodobire.

Prof. dr. Aurel Voinea ne arata ca, la origini, cuvantul cosmetica a fost inspirat de modul in

care oamenii percepeau idealul armoniei, al frumusetii si al perfectiunii Cosmosului.

Etnograful Iulius S. Lips, dedica unul din capitolele cartii sale Obarsia lucrurilor, marturiilor

si faptelor istorice care dovedesc ca preocuparea oamenilor pentru frumos a inceput inca din

epoca primitiva.

Elementul primordial se afla in practicile antice medicale si religioase, pornind de la

imbracamintea ornamentala a preotilor, regilor etc.

Populatia primitiva avea propriul retetar dupa care isi prepara fardurile, dupa cum

demonstreaza descoperirea minelor de coloranti din epoca glaciala si obiectele din era

paloelitica.

In Egiptul antic, principalele modalitati de infrumusetare a femeilor constau in folosirea

fardurilor de culoare alba si rosie, innegrirea genelor si a sprancenelor (khol se obtinea din

amestecul sulfatului de plumb cu migdale calcinate, cupru, zgura), vopsirea buzelor, lustruirea

unghiilor si nu in ultimul rand intretinerea parului cu uleiuri parfumate. Chiar si barbatii

foloseau aceleasi metode, arheologii descoperind in mormantul unui faraon truse cosmetice si

borcanase cu creme cosmetice preparate din grasimi si rasini parfumate..

In Grecia antica, produsele cosmetice erau aduse din coloniile ionice. Femeile isi albeau fata

cu ajutorul carbonatului bazic de plumb, aceasta substanta fiind populara multe secole, desi

actiunea sa toxica putea provoca moartea. Legiuitorii Solon si Socrate au incercat interzicerea

lor din cauza utilizarii excesive.

Roma Antica, isi face cunoscute metodele de infrumusetare prin operele scriitorilor latini.

Renumitul medic Dioscorides mentioneaza pentru prima data in anul 68 i.e.n de depilatoare,

in cartea sa Materia Medicala. Celebrul Ovidius a elaborat in anul 4 i.e.n un cod al cochetariei

numit Cosmeticele lui Ovidius si descrie folosirea unor preparate cosmetice in cartea Ars

Amandis in jurul anului 1 i.e.n.

Primul formular de preparate cosmetice a fost scris pentru regina Cleopatra. Medicul

imparatului Traian, Cryton, a refacut in totalitate acest formular dupa ce fost distrus. Medicul

Galenus a reprodus o parte din formule in Arta si stiinta prepararii medicamentelor.

Cosmetica trece din faza religioasa in faza medicala in timpul Renasterii. Formule pentru

infrumusetarea pielii sunt recomandate in paralel cu tratamentele afectiunii cutanate de catre

medici. In Franta si Italia procedeele cosmetice traditionale devin foarte populare.

In Romania primele insemnari importante despre cosmetica au aparut in anul 1829, sub

indrumarea dr.Episcopescu, referindu-se la notiuni de igiena a parului si a pielii. Stefan Fodor

publica o culegere de retete in anul 1858. Dr. dermatolog Aurel Voinea indica proceduri de

tratament cosmetic si ingrijire a parului in lucrarea sa Ingrijirea parului, aparuta in anul 1959,

el fiind de asemenea si autorul masajului biotehnic. Cercetarile acestuia au fost continuate si

completate de dr.Traian Carciumarescu si dr.Virgil Catona in lucrarea Dermatologie generala

si estetica.

In anul 1895, cosmetologia devine studiu organizat si predat la Facultatea de medicina, fiind

evidentiate in principal tehnici de folosire a preparatelor cosmetice. Invatamantul tehnic

medical ia fiinta in anul 1965, cursurile predate cuprinzand realizarile inregistrate in

domeniile de baza, cum ar fi: biologia si biofizica electronica cu toata seria de procedee si

preparate, inclusiv aparatura moderna folosita in scopul infrumusetarii.

Ingrijirile cosmetice pot fi clasificate in :

• Cosmetica fiziologica, care studiaza metodele si procedeele de mentinere a aspectului

eutrofic un timp cat mai indelungat. Rolul acesteia e de prevenire, urmarind mentinerea

elasticitatii, a catifelarii pielii si a tonusului muscular.

• Cosmetica decorativa, care cuprinde procedee de estompare, cu ajutorul fardurilor, a unor

imperfectiuni de culoare si structura, precum si procedee de evidentiere a trasaturilor

frumoase.