+ All Categories
Home > Documents > Enigmele Din Muntii Buzaului

Enigmele Din Muntii Buzaului

Date post: 30-Oct-2015
Category:
Upload: adriana-turculet
View: 568 times
Download: 48 times
Share this document with a friend
Description:
enicme

of 128

Transcript

MISTERELE PADURII DROCAIA

- Dincolo de Jiu, intre dealurile din vestul Olteniei, exista o padure plina de arbori seculari si legende stravechi. Iele, clopote care se aud din pamant, izvoare cu puteri fermecate, stejari care cresc intr-un an cat altii in sapte infioara si azi lumea crepusculara a unui sat ingropat in saracie si in uitare - Dincolo de Jiu, la granita dintre Campia Bailestilor si-a Blahnitei, pamantul incepe sa creasca si sa dospeasca, transformandu-se in spinari rotunde de deal. Indesite si insirate sub lumina seaca a iernii, par o turma de animale matusalemice, asteptand Judecata de Apoi. Locul pare fara timp si fara istorie: doar vanturi iuti si vartejuri usturatoare de praf, sate agatate pe sfori de vai, case pipernicite si cateva sperietori mancate pana la ultimul pai, de stolurile flamande de ciori. Pe ulita principala din comuna Gogosu, veacul din care vii s-a sfarsit. Asfaltul a ramas la zeci de kilometri in urma, piciorul calca pe piatra lustruita a lutului. Tipenie de om primprejur! Doar departe, in zare, garbovita si sprijinita intr-un toiag, o batrana se lupta sa tina piept crivatului dezlantuit. Nu e pic de zapada! Vantul suiera ca o limba de lemn uscat. Sub brat, femeia duce un snop de vreascuri. Merge schiop, adunandu-si la fiecare calcatura puterile. De o parte si de alta a drumului, case scorojite, ingropate pe jumatate in pamant. Unele sunt parasite de-a binelea, altele - ruinate. Intreaga asezare seamana cu un cimitir. Singura cladire impunatoare este biserica, pustie acum. La o aruncatura de piatra de noi, batrana se opreste si ne priveste ca pe niste aratari. E oarba pe jumatate, cu ochi decolorati, alburii. Dam binete si intrebam daca pe-acolo, pe undeva, prin apropiere, exista o padure numita Drocaia... V-au chemat ielele, de va incumetarati pana aici?, ne intreaba, facandu-si cruce. Pe la noi nu vine nimeni, in veci. Ne-a uitat chiar si popa. Avem noroc cu cate-o inmormantare, ca altfel nu l-am vedea la obraz. Intrebam din nou de Drocaia si batrana se rasteste speriata la noi: Ce sa cautati prin padure? Vreti sa va lasati pieile prin copaci? Macar inchinati-va zdravan, daca vi s-a urat cu viata, si nu intoarceti capul daca va striga oarecine, ca acolo ramaneti pe veci!.

Clopotul ingropat Campul are ochi, padurea are urechi, dar nimeni n-are gura sa povesteasca! Barbatul din fata noastra are 77 de ani si se numeste Dumitru Titel Dondoescu. Este epitropul parohiei Gogosu si unul dintre consilierii Primariei din sat. Vorbeste repezit, la perfectul simplu, ca toti oltenii: Ajunserati asa de tarziu, fetii mei! Eu va astept de-o viata! Pacat ca nu-l apucarati pe nenea Mitica Georgescu, marele nostru invatator, care a scris o monografie a comunei Gogosu, pe care o pastram ca pe Biblie. Au mai ramas doar vreo doi-trei batrani de varsta invatatorului. De cand vrem noi sa ne spunem povestea si n-avem cui! Ne-au uitatara toti, cine mai stie de cand... N-am auzit sa se fi scris ceva despre noi. Acu vreo 30 de ani, Ceausescu a vrut sa faca un sanatoriu pe aici, pentru aerul nemaipomenit de curat si apa vindecatoare care izvoraste in padure. Nu gasesti in toata Oltenia un asemenea loc. Nu exista fabrica, nu exista intreprindere, de asta ne-a si inghitit saracia. Parca s-au speriatara toti de padure, de fug ca de dracul de ea. Vreti s-o vedeti?. Ne masoara din ochi, vrand parca sa vada cu cine are de-a face, apoi o ia hotarat inainte. Haideti!, ne indeamna. Sa nu ne-apuce intunericul. Fusera cativa curajosi din sat in padure la timp de noapte si nu s-au mai intors veci de veci inapoi. La ceas de seara, padurea Drocaia e invaluita intr-o panza de ceata luminoasa si diafana. Poate ca ni se pare, dar vocile noastre incep sa-si piarda ecoul pe masura ce inaintam printre trunchiurile fosforescente ale copacilor. Din vreme in vreme, intalnim in drum cate un carpen sau cate un gorun urias, vechi de sute de ani. Picioarele ni se infunda in covorul de frunze, pana catre genunchi. Fosnetul lor ni se pare de-a dreptul asurzitor. Apoi, deodata, se aude o tanguire de clopot si ghidul nostru tresare, inchinandu-se. Repetam si noi gestul, cu ochii fixati pe obrazul lui rosu si transpirat. Asta e clopotul haiducilor, spune in soapta. N-as fi crezut sa-l mai aud vreodata. Cred ca bate dinadins pentru voi! Incremeniti de uimire, iscodind desisul tot mai intunecat al padurii, simtim ca trecem de-o bariera ciudata. Alta lume? Alt timp? Suntem in Romania, intr-un loc ce nu e trecut pe nici o harta obisnuita. Nici macar padurea nu figureaza in ghidurile turistice, cu toata vechimea si arborii ei seculari. Si unde mai pui ca noaptea se lasa ca un clopot albastru peste ramurile inghetate si desfrunzite, inabusind chiar si fosnetul frunzelor. Legenda padurii Drocaia, pe care si-o mai amintesc doar cativa batrani, s-a transmis din tata in fiu, de aproape cinci secole. Se spune ca unul dintre urmasii indepartati ai voievodului Menumorut s-ar fi refugiat pe aceste meleaguri cu o suita de osteni, dupa ce fusese alungat de familia sa, pentru ca se indragostise de o taranca pe care dorea sa o ia de sotie. Obositi de calea indelungata, fugarii si-au asezat tabara intre cele patru dealuri ce imprejmuiesc padurea de azi. Dar pe atunci locul era pustiu. Nu existau nici copaci, nici vreo asezare omeneasca. Si cum soarele tocmai ajunsese la asfintit, cei doi indragostiti, care aveau cu ei si un preot, l-au rugat pe acesta sa-i spovedeasca si sa-i cunune sub cerul liber, ceea ce parintele a si facut. Sa va iubiti unul pe altul ca un singur trup, iar daca iubirea voastra va fi adevarata, sa invie aceste locuri pustii, jur-imprejurul vostru. Urarea s-a implinit. Atat de mare si de adevarata a fost iubirea frumosilor miri, incat firea din preajma s-a imblanzit si au vazut cu uimire cum incep sa soseasca stoluri de pasari dinspre luncile Dunarii sau dinspre dealurile Banatului, aducand in cioc jir de fag si ghinde mici de stejar, pe care le rasadeau cu clontul in pamantul manos. Asa a inceput sa rasara, ocrotita vederii de dealuri, padurea de azi. Dar si mai mare le-a fost uimirea cand au vazut ca arborii cresteau intr-o zi cat altii in sapte ani. Batranii povestesc ca printul nici n-apucase sa iasa din tinerete cand padurea l-a ingropat sub umbra gorunilor, a paltinilor si a fagilor argintii, fosnind de pasari si de jivine. In mijlocul ei a crescut copila nascuta din dragostea celor doi, pe care fericitii parinti au botezat-o Drochia. De aici vine si numele de azi al padurii, ne spune Titel Dondoescu, incercand sa cuprinda in brate trunchiul unui copac urias. De cate ori padurea a fost secerata de venetici sau de proprietari prea avari, ea a renascut cu o viteza uimitoare, neintalnita prin alte parti. Pana in ziua de azi, satenii stiu ca daca insamantezi orice soi de copac in perimetrul cuprins intre cele patru dealuri care inconjoara padurea, samanta rodeste si arborele creste ca in povesti. Dar rautatea omeneasca schimba, cel mai ades, cursul minunilor intemeietoare. Asa s-a intamplat si cu cei doi iubiti legendari, desi fiica lor devenise o adevarata regina a padurii, iar vechea tabara pe care o asezasera intre dealuri se transformase intr-o frumoasa mosie prospera si roditoare. Iata insa ca, din cauza faimei acelei comunitati, pe jumatate rurala pe jumatate voievodala, multi oameni au inceput sa coboare pe cursul paraului Meretel, ce izvoraste de la granita Doljului cu actualul judet Mehedinti si care curge pe langa marginea padurii Drocaia, intemeind satul Gogosu, al carui nume se trage de la gogoasele rosietice ale unei specii de arbusti ce cresc pe acele meleaguri. De cate ori pe vale avea loc vreo invazie tatarasca sau otomana, taranii se refugiau in fortareata naturala a padurii, scapand cu viata. La moartea urmasului indepartat al lui Menumorut si al iubitei sale sotii, despre care se spune ca s-ar fi savarsit din viata deodata, fiica lor i-a ingropat in padure. La patruzeci de zile dupa inmormantare, de la piciorul crucii, asezata la capataiul mormantului, a inceput sa curga un izvor miraculos, cu proprietati tamaduitoare, pastrate pana in ziua de azi. Taranii l-au botezat Tutur.

Blestemul La putina vreme dupa moartea parintilor, fiica lor, ramasa stapana de drept a asezarii si a padurii, s-a indragostit de una dintre capeteniile ostenilor. Cei doi s-au casatorit in padure, si-au jurat credinta in fata mormantului, iar peste un an, din iubirea lor s-a nascut un baiat poreclit Cretu, datorita parului sau peste masura de bogat si de carliontat. Cand copilul avea doar cativa ani, o parte dintre osteni, condusi de un raufacator, s-au rasculat impotriva parintilor sai, pentru a pune stapanire pe locuri si pe averi. Spre groaza baiatului, care a reusit sa fuga in padure, nelegiuitii i-au omorat parintii chiar langa izvorul Tutur, aproape de mormantul bunicilor. Inainte de a inchide ochii pe veci, nefericita mama a blestemat acele meleaguri ce nu cunoscusera pana atunci rautatea si crima, astfel ca nimeni sa nu se mai bucure de bogatia si frumusetea lor. Legenda spune ca izvorul a secat vreme de sapte ani, iar pe locul crimei a crescut un gorun care exista si acum. Marimea sa, ce se apropie de inaltimea unui bloc cu mai multe etaje, este de-a dreptul fantastica. Deschiderea ramurilor face de jur imprejur un cerc cat o poiana, in care pe timpul verii nu creste nimic, nici macar iarba, iar toamna si iarna rasare muschi. In cei sapte ani cat izvorul a fost secat, aceeasi legenda spune ca baietelul ar fi fost crescut de Muma Padurii, iar ielele au devenit surorile lui. De la el s-au tras, pana in secolul al XIX-lea, cele sapte generatii de haiduci din padurea Drocaia, ale caror sapte capetenii au purtat cu nestramutare acelasi nume: Cretu - in amintirea orfanului salbaticit. Calauza noastra ofteaza: Asa s-au amestecat binele si raul pe aceste meleaguri, iar de atunci inainte, parca se da o lupta pe viata si pe moarte intre iubirea intemeietoare si blestemul ce i-a urmat. Pornind spre sat, la liziera padurii am fost surprinsi sa descoperim ca asfintitul soarelui era mult mai departe decat ni se paruse in mijlocul codrului. Parca ne intorceam in alt timp... Vazandu-ne uimirea, Dumitru Titel Dondoescu s-a grabit sa ne lamureasca: Sa nu va mirati! Noi suntem obisnuiti cu asa ceva. Padurea are noptile si zilele ei, deosebite de restul asezarii. Chiar si anotimpurile se mai pot schimba... Nu va spun bazaconii! Cand pe vale e zi, in padure poate sa fie atat de intuneric, de zici ca-i noapte. Unii sateni, cand se duc sa mai stranga vreascuri de foc, descopera arbusti inmuguriti toamna tarziu, cand au cazut frunzele si a dat bruma. Altii spun ca au gasit in miez fierbinte de vara izvorul Tutur inghetat. N-ai cum sa stii daca nimeresti in padure cand stapaneste raul sau binele. Si asta, tot de la legenda se trage, fiindca baiatul crescut de Muma Padurii nu s-a lasat pana nu si-a razbunat parintii, omorandu-i pe tradatori. La urma, pentru iertarea pacatelor sale si spre pomenirea parintilor si-a bunicilor, a construit in padure o biserica. Se spune ca i-a facut temelie din piatra de rau si trup din lemn de stejar. Cei care locuiau in padure l-au ajutat, caci trecusera cu totii sub ascultarea lui. La urma, clopotul l-a atarnat in gorunul pe care vi-l aratai, astfel incat glasul lui sa rasune in tot codrul. Si cat au trait haiducii lui Cretu in Drocaia, limba lui n-a incetat sa glasuiasca de sarbatori. De aceea, si astazi satenii spun si , desi ele au disparut de mult. Cu toate ca cele sapte randuri de frati haiduci au ajutat mult taranii din sat, totusi biserica a fost mistuita de un incendiu grozav. Sa fie de-atunci vreo doua sute de ani. Cativa tarani, care au sapat in urma cu ceva ani in poiana de subgorun, spun ca au gasit moastele temeliei de piatra ale bisericii. Clopotul a mai ramas o vreme atarnat in copac, caci era folosit pentru a da alarma in caz de navalire turceasca sau de venire a poterelor domnesti. La inceputul veacului trecut, el ar fi fost ingropat de ultimul Cretu, intre gorun si izvor. Dar dupa cum vazurati si voi, fetii mei, clopotul se mai aude si astazi. L-au ascultat si parintii mei, si bunicii, pana la ultimul mos din neam, pe care il cunoscui cand eram copil. Prin sat se spune ca astazi mai suna numai la venirea vreunui strain, fiindca lumea ajunge din ce in ce mai rar pe la noi. Altii spun ca glasul lui n-ar fi semn tocmai bun. Va spui sincer, eu unul as inclina sa banui ca toata lupta asta nevazuta intre bine si rau se abatu si asupra satului nostru. Incercaram sa facem slujbe preotesti in padure, baturam troite pe la portile caselor, dar tot nu puturam opri saracia de azi. Parca iubirea si ura se razboiesc si acu....

Barbatul furat de iele Satul de astazi imbatraneste si moare vazand cu ochii, desi mai sunt vreo trei sute si ceva de fumuri - cum se spune cand se face numaratoarea familiilor. Singura legatura cu lumea mare e rata care merge si vine o data pe zi, la si de la Craiova. Aici e capatul liniei. Cand ajunge in Gogosu, rata e insa goala. Nimeni nu pleaca si nu se intoarce de la oras. Iar cand pleaca, pleaca definitiv... In sat exista doar doua televizoare si tot atatea aparate de radio. Unele case nici nu sunt racordate la curentul electric! De aceea, in bezna noptilor de aici, se vad foarte bine luminile enigmatice care umbla prin padurea Drocaia, din cand in cand. Oamenii n-au nici macar moara. Se duc sa macine in satul vecin. Trec dealul prin marginea padurii, pe care o ocolesc cu teama, si ajung la Cernatesti, de unde au grija sa se intoarca inainte de lasarea intunericului. La biserica se fac doar cateva botezuri pe an. In schimb, in fiecare luna au loc trei-patru inmormantari. Sunt sateni care n-au mai iesit din comuna de peste douazeci de ani... In acest loc pierdut si uitat al Olteniei, imparateste o saracie rupta parca din alt veac. Si peste toate, se mai astern si misterele padurii Drocaia, tesand o atmosfera halucinanta, crepusculara, caci satul se invecineaza cu supranaturalul, in fiece zi... Maria Barbu are 80 de ani si este vaduva de aproape doua decenii. Locuieste in cea mai veche casa din comuna, aflata la final de viata, ca si stapana ei. Femeia are o pensie de 150.000 de lei pe luna... De la mijlocul verii pana spre toamna, se hraneste cu poame salbatice, culese din padure, de unde isi aduna si vreascuri, ca sa nu moara iarna de frig. Se considera norocoasa atunci cand gaseste prin vreun tufis un iepure mort de batranete sau un fazan degerat. Ii aduce acasa si ii gateste. Acelea sunt singurele zile din an cand se infrupta din carne! In timp ce vorbeste, batrana plange intruna, cu lacrimile siroind pe obraz. Vorbele i se ineaca in suspine cand povesteste ca barbatul ei a disparut in padure, acum aproape douazeci de ani... L-au furat ielele lui Cretu, ca n-aveam copii, si el era om in putere, tare chipes. L-am visat de mai multe ori, legat de un gorun, cu femei despuiate, care jucau in jurul sau. I-am facut parastase, cu toate ca militia nu mi-a dat hartie ca e mort. L-am rugat pe fostu popa sa facem o slujba de dezlegare in padure, da mi-a spus ca i-e frica de secretaru de partid si de militian, sa nu ne bage la vrajitorie. Au facut ancheta lunga si ziceau ca l-or fi omoratara tiganii veniti la furat lemne. Dac-o fi asa, nimeni nu stie unde l-or fi ingropat. Io cred ca l-au furat ielele, ca nu-l dovedeau pe el tiganii la lupta. Abia dupa Revolutie imi dadura certificatu ca sa pot lua pensie de urmas, da mor de foame, maica. De ce-o fi nimerit omu meu in padure, taman intr-o zi cand stapanea raul?

Craiul din vis Constantin Gheorghe Boicea si Constantin Pana au aceeasi varsta - 90 de ani - si sunt cei mai varstnici oameni din sat. Amandoi sunt vaduvi. Primul a fost dulgher, celalalt s-a facut agricultor, dupa al doilea razboi, cand l-au lasat la vatra, ca nu stia carte. Dulgherul isi aminteste din tinerete ca, de cate ori se ducea sa taie un pom cu aprobare de la Ocolul Silvic, in noaptea urmatoare visa un crai, cu mireasa langa el. Sa uita amandoi incruntati la mine si-mi zicea: . Azi asa, maine asa, pana ce-mi retezai un deget cu toporu in timp ce lucram. In noaptea ceea, i-am visat iarasi. Craiul tinea degetul meu in palma si zicea: . Din ziua aia n-am mai taiat un lemn, nici cu aprobare. Mergeam la targ si mi-l cumparam. Asa e, taica! Cu Drocaia nu-i de glumit. Constantin Pana, zis a lu Zamfir, intareste cele spuse de consateanul sau. Stiu de la parintii mei ca, inainte da primu razboi, padurea a fost luata la licitatie, sau cum naiba s-o fi chemat, de fostul boier Iorgu Nicolaescu. Ala a taiat-o aproape pa toata si a vandut bustenii. A lasat in picioare doar cativa copaci vechi da tot, ce-i vazurati. Locul a ramas Statului, caci se vanduse doar padurea. Cand a venit tata din primu razboi, i-au dat acolo mai multe pogoane, ca Statu improprietarea veteranii, nu ca azi, de fac coada la ciorba saracului. S-a impartit tot locu la oameni, da n-a prins nici o samanta, in veci. N-aveau ce face cu el. L-au lasat parloaga si, din an in an, au vazut cum incep sa creasca arborii la loc, fara sa puna careva un puiet. Tot ce se vede acu e crescut da atunci incoace. Nici o padure nu creste asa de repede ca si asta. Da au ramas pomii ai batrani, intre care gorunul blastamului e tata copacilor. Mi-au povestitara parintii ca Iorgu Nicolaescu, al da taiase padurea, a murit de moarte napraznica, impreuna cu nevasta, intr-un accident. La fel au patitara si fetele si nepotii lor. Tocmai daia nu taie nimeni nimic pe la noi. Culegem doar vreascuri si copacii care se rup de la Dumnezeu. Padurea asta-i ca un blestem pentru noi.

Comori nestiute la Biserica "Mihai Voda" din Bucuresti

Acoperamantul Maicii Domnului In simplitatea ei, Biserica "Mihai Voda" e superba. Vesmantul imaculat al varului se intretaie cu rosul molcomit al braului de caramizi lacuite. Turlele aramii si poarta de stejar ghintuit sporesc impresia de monumentalitate severa, neostentativa. Cand vii dinspre Splaiul Dambovitei, abia o zaresti printre constructiile butucanoase si incremenite din Piata Unirii. E un miracol. In ultima clipa, Ceausescu s-a razgandit sa o darame. Decupata din temelie si pusa pe sine cu niste cricuri imense, biserica a fost mutata si ascunsa in spatele unor blocuri cenusii si pantecoase. Eroismul unor oameni, iesiti in strada cu piepturile goale, nu a reusit sa salveze nici Manastirea Vacaresti, nici Sfanta Vineri. Nimeni nu poate sti de ce buldozerele s-au oprit chiar la poarta Bisericii "Mihai Voda". Dumnezeu a intepenit mana distrugatoare a Faraonului. Se spune ca in preziua demolarii, Ceausescu ar fi avut un vis cumplit. Asta l-a facut sa renunte. Pe soptite si cu fereala, oamenii au comentat in fel si chip intamplarea, au vazut in salvarea bisericii un semn de mantuire si de speranta. Dumnezeu le randuieste pe toate si vegheaza odoarele cele sfinte. Nici nu se putea altfel: la "Mihai Voda" se afla moastele a 23 de sfinti, o icoana facatoare de minuni si, mai ales, parte din Acoperamantul Maicii Domnului. Indiferenti si grabiti, lasam in urma veacuri de istorie si bogatii pe care altii nici nu viseaza sa le aiba.

Maica vizionara La ora vecerniei, Biserica Mihai Voda e goala. Cartier nou, cu sedii de banci si lume pestrita. Oameni de afaceri, pricopsiti peste noapte. Oameni fara timp si fara liniste sufleteasca. Ocolesc biserica sau o privesc din goana masinii. Nici vorba sa-i calce pragul sau sa o ajute cu bani. Parintele Adrian Beldianu ofteaza usor, dar fara suparare. E vremea rabdarii. Nimic nu se face batand din palme. In 1994, cand parintele si-a luat in primire parohia, biserica era inchisa. Nu se slujea in ea. Salvata in ultima clipa de la demolare, fusese abandonata. Semana mai degraba cu o ruina, cu o anexa de muzeu. Loc de joaca pentru copiii strazii si spatiu disputat pentru ridicarea de garaje si buticuri. Parintele s-a luptat teribil pana ce biserica si-a castigat o palma de gradina si un gard. A luptat si s-a ploconit la mai-marii zilei, pana sa vada pictura restaurata si zidaria tencuita. Privind in urma, parintele se intreaba de unde a avut puterea sa treaca peste toate si tot el gaseste raspunsul, facand o metanie de gand maicilor de la Tiganesti: Inochentia Georgescu sau Stravofilia - schivnice traind pustniceste in post aspru si rugaciune neintrerupta. Toate i-au fost model si sprijin in cele mai grele momente. Toate se intreceau sa-l ajute. Maica Inochentia Ionita i-a oferit in dar o icoana facatoare de minuni care apartinuse candva lui Petrache Lupu. Maica Inochentia il avertiza asupra primejdiilor. Era vizionara. Vizita in duh Raiul si tot in duh il chema pe parintele la Tiganesti. "Imi aparea in gand, insistent, ca o porunca. Imediat, plecam la manastire. Nu era loc de amanare. Maica avea sa-mi spuna ceva grabnic. De multe m-a pazit maica, inclusiv de cutremur. In primavara lui "77, a iesit in fata casei, spunand: . A doua zi, pe 4 martie, s-a produs nenorocirea. Tot asa, prin "85, a avut viziunea unui atentat impotriva lui Ceausescu, spunand: . Cateva saptamani mai tarziu, BBC anunta ca mai multi ofiteri din preajma lui Ceausescu fusesera arestati pentru complot. Era blanda si smerita maica. Avea multa carte, dar se exprima cu vorbe mai colturoase, iesite din adanc, din inima. Dupa vreo rapire in vis, se intorcea foarte vesela si luminoasa la chip, spunand: . Indelung postitoare, maica si-a cunoscut sfarsitul. Vorbea despre moarte cum vorbim noi despre lucrurile si intamplarile de peste zi, dupa care se intrerupea, cerandu-mi sa grabesc invatatura la facultate si examenele. Aveam sa inteleg spusele ei abia in 1984, cand a murit, iar eu, proaspat preot, am savarsit prima mea slujba preoteasca la mormantul ei. De fapt, maica ma asteptase. Atat de mult tinea la mine, incat isi amanase moartea. Am continuat sa merg la Tiganesti, sa ma rog la mormantul ei. Celelalte maici se uitau la mine curios, zicandu-mi: . Tare m-a impresionat sa vad ca maicile se intalneau in duh cu sora lor, Inochentia. La vreme de rastriste, se sfatuiau cu ea. Cum sa faca, cum sa procedeze? Maica era vie, dar in alta parte, in Raiul plin de pansele cat galeata."

Povestea Acoperamantului Nostalgic si deopotriva nedumerit, parintele Beldianu incearca sa inteleaga. De unde atata dragoste, atata daruire? Impreuna, maicile de la Tiganesti (hagioaice si mult rugatoare) i-au dat o racla cu 23 de sfinte moaste. De la maica Varvara a primit o Psaltire care pastreaza si acum urma lacrimilor ei necontenite. Darul cel mai de pret i-l va oferi insa parintele Evghenie Dascalu. E vorba de o raclita ce pastreaza o particica infima din Acoperamantul Maicii Domnului - salul cu care Fecioara Maria se acoperea, dupa randuiala si datina evreiasca. Facut din par de camila, acest maforion fusese tors si vopsit in rosu deschis, chiar de Sfanta Fecioara, altcumva binecunoscuta pentru lucrul mainilor si camasile fara cusatura pe care le facea. Cum a ajuns particica de Acoperamant la Tiganesti e greu de aflat. In orice caz, povestea e veche si plina de intamplari, salul fiind incredintat de Maria celei mai bune prietene a sale, care l-a dat unuia dintre Apostoli, si de aici a ajuns la Sfantul Maxim Marturisitorul si Sfantul Ipolit. Ceva mai tarziu, prin secolul al VI-lea, doi generali ai Imperiului Bizantin s-au oprit in drumul lor spre Ierusalim in casa unei evreice binecredincioase. Impresionati de multimea bolnavilor si de vindecarile ce se savarseau acolo, cei doi ostasi au descoperit Sfantul Acoperamant, tinut la loc de cinste intr-o racla de argint, inconjurata de candele si lumanari niciodata stinse. Indemnati in vis de catre un inger, generalii au tocmit la mesterii din Ierusalim o racla si un val de acoperire pe care i le-a oferit evreicii in schimbul adevaratului Acoperamant. Astazi, asa cum suna si Acatistul, comoara se afla in biserica din Vlaherne - cartierul vlahilor din Constantinopol, cartierul cel mai sarac. O alta sfanta relicva de mare pret (Braul Maicii Domnului) tot la Vlaherne a stat un timp, pentru ca apoi sa fie daruita Manastirii athonite Vatopedu, ca semn de multumire al imparatului Teodosie, al carui copil cazuse de pe corabie si fusese inghitit de valuri. Disperat, imparatul a cazut la rugaciune si a strigat catre Dumnezeu sa-i salveze feciorul. Nu a plecat mai departe. Coborand pe malul Athosului, isi va gasi copilul viu si nevatamat, trei zile mai tarziu, intr-o padurice. Intrebat cum s-a petrecut minunea, copilul si-a amintit ca o femeie invesmantata in alb l-a scos din apa si, purtandu-l in palmele ei blande si catifelate, l-a asezat pe tarm. Drept recunostinta, Teodosie a ridicat in acel loc Manastirea Vatopedu, care in greceste inseamna: "Copilul din tufis", covarsind-o cu daruri de mare pret si cu miraculosul Brau al Preasfintei Fecioare, ocrotitoarea copiilor si a celor aflati la grea incercare.

Minunea de la "Mihai Voda" Parintele Adrian Beldianu e convins ca si astazi se savarsesc nenumarate minuni. Una dintre ele s-a petrecut sub ochii lui, pe 18 aprilie 1994, cand s-a tarnosit biserica. "In ziua aceea, aveam multe de facut. Alergam dintr-un loc in altul, cu ochii la ceas. Nu era timp de pierdut. La un moment dat, am zarit un grup de credinciosi adunati in jurul unei lazi. M-am apropiat in graba, cu gand sa-i cert, cand am zarit icoana. Statea in lada si nimeni nu o putea lua de acolo. Am incercat si eu. Icoana era fierbinte, ca scoasa din foc, si primul gand lumesc a fost ca cineva o uitase langa niste lumanari aprinse. Nici vorba de lumanari. Era semn ca trebuie restaurata si pusa la loc de cinste. Asta am facut si, spre surprinderea mea, doamna muzeograf Irina Predescu va descoperi, sub trei straturi succesive de imagini, icoana originala a Maicii Domnului, adusa de la Athos acum 500 de ani de catre Ioan Monahul, pe cheltuiala sa. Pictata dupa Odighidria lui Rubliov, icoana era darul de multumire facut de parintii athoniti catre marele voievod Mihai Viteazu, prea putin cunoscut de catre noi in ravna lui ortodoxa. Dincolo de valoarea ei istorica, Axionita din biserica noastra continua sa uimeasca si astazi. In praznice, icoana se imbujoreaza si pare ca priveste pe fiecare credincios in parte. Sunt ani cand, scoasa la Prohod, icoana devine atat de grea, incat patru barbati zdraveni abia o clintesc din loc. In alti ani, e usoara ca fulgul. La icoana si-au gasit vindecarea multi bolnavi, dar si mai multi s-au ostoit sufleteste, Axionita fiind ajutatoarea oamenilor singuri si aflati la vreme de mare necaz. De multe ori ma gandesc ca, fara ajutorul Axionitei, nici noi nu am fi biruit greutatile. Chiar si acum, cand n-am bani sa achit mobilierul bisericii, cad in genunchi la icoana si stiu ca Maicuta Domnului nu o sa ma lase. Ea e sporul si nadejdea. Ea e grabnic ajutatoare." In Athos, Mihai Viteazu e considerat sfant Asa cum arata, Biserica "Mihai Voda" e o bijuterie. Monument UNESCO, a fost restaurata pana in cel mai mic amanunt. Parintele Beldianu evita sa vorbeasca in cifre, asa cum evita sa se planga. Au fost zece ani de lacrimi si rugaciune, zece ani de lupta cu birocratia si garajele construite pana in usa bisericii. Ceea ce il doare cel mai mult e indiferenta bucurestenilor, faptul ca putini stiu ravna crestineasca a lui Mihai Viteazu. A ridicat manastiri si biserici: in Schei, la Fagaras, la Alba-Iulia. A infiintat episcopia de Husi. A fost aparator al crestinismului si in batalii purta dupa sine cort de slujire - paraclis de razboinic. A murit ca un martir, rostind un psalm din Psaltire - daruit credintei, fara sa se opuna sau sa protesteze, prigonitorii lui crezand, asa cum se zvonea, ca se va incorona la Constantinopol ca Imparat al Rasaritului. Parintele Beldianu e convins ca Mihai a fost un sfant al neamului si nu intamplator calugarii athoniti de la Simon-Petras l-au pictat in pronaosul bisericii, asteptand canonizarea lui. E vremea rabdarii. Mai devreme sau mai tarziu, Mihai isi va ocupa locul pe care il merita. Regretul parintelui se indreapta spre oameni, spre graba lor desarta. Nimeni nu poate invoca scuza nestiintei. Invesmantati cu o straina ravna, bucurestenii bat drumurile tarii, cautand icoane facatoare de minuni, cand, la doi pasi, in Biserica "Mihai Voda", se afla comori coplesitoare, sfinte moaste si odoare cantacuzine, icoane si candele brancovenesti, istorie si traire spirituala, neintrerupte de sute si sute de ani. Mergem la Athos ca sa ascultam muzica romaneasca, tocmita pe note de Macarie Protosaltul, de Filotei Monahul sau de celebrul Cucuzel, privim chipul lui Mihai pictat la Simon-Petras, in timp ce ctitoria sa de la Bucuresti ramane pe mai departe stingherita de blocuri, singura si aproape necunoscuta. Ca de obicei, suntem saraci, pe un munte de bogatie.

SORIN PREDA Foto: PETRE COJOCARIU

Manca-v-ar Raiul!

- Despre forta dumnezeiasca a rugaciunii -

Justitie divina Nu stiu daca voi fi vreodata in stare sa explic indeajuns de bine cum am fost salvat prin rugaciuni inaltate in permanenta la Dumnezeu, cu convingerea ca nu voi fi lasat prada celor care-mi voiau raul. Ceea ce voi incerca sa povestesc sunt fapte reale, petrecute in ultimii patru ani. ...Am avut o functie importanta de conducere la una dintre cele mai mari institutii muzeale din tara. Mi-am inceput cariera sub semnul Crucii, caci prima expozitie pe care am organizat-o a fost inchinata Patimilor si Invierii Domnului. Timp de trei ani, prin tot ce am initiat si realizat, am cautat sa ridic Institutia la nivelul academic al unui mare oras, sa o apropii de realizarile in domeniu din alte tari. Nu voi spune nimic din ce am facut; oamenii orasului stiu foarte bine. In timp ce competentele sunt divizate, individualizate, caci oamenii competenti se gandesc la ce au de facut pentru a nu face umbra pamantului si a astepta chenzina, mediocritatile se cauta, se aduna, sunt agresive si impun frica. In cei trei ani, am adunat destul de multe adversitati, de toate categoriile, din partea diverselor forme de putere, astfel ca atunci cand s-au declansat delatiunile interne au prins usor, inclusiv in presa. Am fost reclamat si anchetat la Politie, la organele financiare de nivel local si central si la Ministerul de Resort. Dupa mai multe luni de analiza, Curtea de Conturi a emis actul care se numeste descarcare de gestiune , de unde a reiesit ca toate acuzatiile privind cheltuirea fondurilor proprii sau acordate au fost total neintemeiate. Am avut mai multe procese, civile si penale; s-a solicitat sa fiu condamnat penal, inclusiv la amenzi de sute de milioane; s-a dorit sa plec din Institutie cu catusele la maini ; s-a dorit chiar disparitia mea fizica. Pe mine insa Dumnezeu m-a tinut in viata, si inca sanatos, cat sa-mi pot relua fosta munca in domeniul cercetarii stiintifice; mai mult decat atat, in ultimul an, dupa plecarea din Institutie, am putut finaliza si publica doua carti. Cand Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptatii mele! Intru necaz m-ai desfatat! Cuvintele psalmistului mi se potrivesc. La toate necazurile care au venit peste mine, incepand din primavara anului 2000, Dumnezeu mi-a dat si puterea de a ma ruga, mi-a dat nadejdea ca nu ma va uita, mi-a dat dragostea de a ma ruga chiar pentru vrajmasii mei. Cei care m-au sprijinit ca sa nu cad au fost adevaratii prieteni, care au crezut in cinstea mea, dar mai ales au fost preotii. A fost balsam de la Dumnezeu atunci cand, de pe alta parte a strazii, parintele Constantin Caliman mi-a strigat ca sfintia sa stie ca sunt om cinstit, ca imi cunoaste parintii, ca se roaga pentru mine si sa nu ma departez de rugaciune. Am mers la multe sfinte manastiri; am facut rugaciuni la multi preoti, monahi si de mir, pe care nici nu-i pot aminti aici. M-a incurajat in permanenta parintele arhimandrit Iustin de la Manastirea Petru Voda , ca si parintele Ciprian de la Sihastria, si multi alti preoti care nu au incetat nici o zi sa se roage pentru mine, m-a incurajat parintele Varlaam de la Catedrala, care mi-a spus mereu sa am incredere in Justitia de sus , care va face ca adevarul sa triumfe. Nu am lasat numai preotii sa se roage pentru mine, ci m-am rugat eu insumi neincetat, seara, dimineata si ori de cate ori aveam cea mai mica ocazie. Unele amanunte nu le pot da, caci as putea cadea in ispita laudaroseniei. De multe ori eram gata sa cad in prapastia deznadejdii, dar de fiecare data Dumnezeu imi trimitea gandul cel bun, al increderii in puterea Sa, in dreptatea Sa. Aceasta m-a salvat. Iar in ceea ce priveste rugaciunile, va spun ca nu am urmat o anumita norma zilnica, ci ma rugam indeosebi seara, cand aveam mai mult timp, de cele mai multe ori spre miezul noptii sau atunci cand simteam nevoia si dragostea sa vorbesc cu Domnul Iisus sau cu sfintii Sai. O catisma intreaga sau numai un psalm, acatistul unui sfant (am ajuns sa am o dragoste deosebita pentru Sfantul Grigore Teologul, dar si pentru Paraclisul Maicii Domnului ori pentru Acatistul Sfantului Acoperamant), o rugaciune, chiar mai scurta, din multele carti pe care le am la indemana ma apropiau de dragostea lui Dumnezeu, de suferintele sfintilor mucenici. Rezultatele au venit, cu intreaga bucurie a pastrarii demnitatii si renumelui meu profesional. Cum va spuneam, am primit descarcarea de gestiune; am castigat toate procesele civile si penale, deschise impotriva mea; instantele de la Judecatorie si de la Tribunal, prin sentinta irevocabila, obliga Ministerul sa anuleze Ordinul prin care am fost inlaturat din functia de conducere pe care am obtinut-o prin concurs si sa ma reincadreze, cu toate urmarile firesti. Mi-am regasit linistea, iar parintii mei isi pot continua somnul de veci, caci le-a fost pastrata memoria neintinata. Acum, la sfarsit, am sa va spun si cateva minuni care mi s-au intamplat. Precizez ca incerc sa fiu rational si rezonabil, dar cele intamplate par sa fie peste puterea obisnuita de intelegere. Intr-o seara, cand citeam Psaltirea, s-a intamplat un fapt aparent neverosimil: citeam Catisma 18, lumanarea era pe trecute si mi-am spus ca voi citi din Psaltire cat timp va arde lumanarea; ei bine, cand ceara s-a terminat, mucul ramas a ars mai departe, timp de doua ore si jumatate! Aproape de neinteles este si faptul ca din cauza durerilor lombare nu pot sta in picioare mai mult de 10-15 minute. Cu ocazia zilei Sf. Parascheva, cand prin grija Parintelui Mitropolit s-a adus la Iasi o parte din Braul Maicii Domnului, am putut sta, ca sute de mii de alti credinciosi, o zi si o noapte, fara sa stiu de durere, de oboseala. Dumnezeu m-a ajutat sa pot saruta sfintele odoare venite la Iasi pentru evlavia romanilor. Dragi cititori, rugati-va cu dragoste, cu cuget curat, cu smerenie si cu incredere, ca Dumnezeu si sfintii sai va asculta. Seara, la culcare, cat ar fi de tarziu, cititi o pagina din Patericul Romanesc sau din Paraclisul Maicii Domnului, sau din orice scriere a sfintilor parinti ori a calugarilor imbunatatiti, ale caror intelepte sfaturi ne pot fi oricand de folos. Si nu uitati ce spune Sfantul Apostol Pavel: Si acum, raman aceste trei: credinta, nadejdea si dragostea. Si mai mare decat toate este dragostea .

VASILE CHIRICA - Iasi

Fuga In anul 1989, luna mai, ziua 22, fiul nostru, Jianu Gigi Traian, in varsta de 22 de ani, a disparut de acasa noaptea si, timp de aproximativ 21 de zile, nu am stiut nimic de el, nu ne-a lasat nici un mesaj, doar cheile de la apartament, pe care le-a aruncat pe fereastra. In acea dimineata, am inceput o actiune de cautare prin toate mijloacele, la sectiile de militie, la spitale, fara nici un rezultat. Avand o reputatie profesionala buna, conducerea intreprinderii de atunci m-a ajutat foarte mult, m-a invoit sa caut copilul peste tot in tara, intrucat lucram la material rulant pentru CFR. In dimineata zilei de 23.05.1989, in jurul orei 12.00, m-am interesat de copilul meu si la Spitalul nr. 2 din Craiova, dar fara nici un rezultat. Langa spital exista o biserica foarte veche, Sfantul Mina . Plin de amaraciune, cu inima zdrobita de durere, am trecut pragul bisericii, m-am rugat la Maica Domnului, la Domnul nostru Iisus, la bunul Dumnezeu, sa ne dea si noua un semn de la copilul nostru. Dupa rugaciune, m-a cuprins o mare putere, parca in sufletul meu se produsese o schimbare si presimteam ca fiul nostru traieste, este sanatos si ca peste putin timp vom primi de la el un semn. Cu puterea de la Dumnezeu, de la acea sfanta Biserica Sfantul Mina , parca m-am mai linistit si am continuat sa ma rog si la alte biserici din Craiova, la Sf. Dumitru , Sf. Nicolae , Sf. Gheorghe . Acasa, impreuna cu sotia si fiica mea, care avea 17 ani, ne rugam la Dumnezeu sa ne aduca vesti de la baiat. Puterea lui Dumnezeu a fost mare si pe 13.06.1989 noaptea, in jurul orei 1.00, telefonul nostru a sunat, parca mai strident ca alta data. Am sarit in sus toata familia. Cand am ridicat receptorul, la celalalt capat era baiatul nostru. Ne suna din Budapesta. Nu ne puteam stapani, toti plangeam si de tristete, si de bucurie. Ne-a intrebat daca am avut ceva probleme, i-am raspuns ca nu, pana la acea data. Eu i-am spus doar cateva cuvinte: Mama si Patria nu se vand , intrucat mi-am dat seama ca eram interceptat de organele de Securitate, deoarece se auzeau anumite semnale in telefon. De altfel, dupa ce a vorbit cu mama si sora lui, convorbirea s-a intrerupt brusc. Am inteles imediat ca de atunci inainte eram urmariti. Parca tot in aceasta zi de 13.06.1989 sau pe 14.06.1989, am primit un plic care era desfacut si o vedere de la Budapesta. Stiam ca scrisoarea a fost citita, nu m-a interesat nimic, puteau sa ma si impuste, stiam ca baiatul nostru era in viata, eram fericit ca el mergea pe drumul libertatii. De la acea data, din 13.06. 1989, am fost luat in vizorul Securitatii. A inceput anchetarea mea si a sotiei mele, eu am fost anchetat de mai multe ori, am trecut prin momente ce nu se pot scrie pe hartie si pe care nici nu vreau sa mi le reamintesc. Dupa un an si jumatate de la Revolutie, ne-am revazut cu baiatul nostru la Budapesta. Ne-a relatat ca a trecut granita pe Somes, pe la Satu Mare, si ca acolo erau de fapt doua fasii de sarma ghimpata, pentru a-i induce in eroare pe cei care fugeau din Romania. Cei care erau prinsi erau impuscati fara somatie. Baiatul nostru a avut noroc si a trecut granita, predandu-se granicerilor maghiari. Dupa o perioada a trecut granita, tot fraudulos, in Austria. Sunt sigur ca rugaciunile noastre, pe care le-am rostit cu disperare, exact in perioada aceea, l-au ajutat. Multumim bunului Dumnezeu caci numai prin rugaciunile catre el am reusit sa comunicam cu copilul nostru in clipele de cosmar, prin care am trecut eu si familia mea. Nu-mi pare rau ca a plecat. Imi pare rau ca aici, in Craiova, eu si restul familiei avem o viata foarte grea, o pensie de mizerie. Credeam ca Revolutia ne va ajuta sa o ducem mai bine, ca au si romanii un soare ce straluceste pentru ei, dar o ducem tot asa de rau ca si inainte de evenimentele din 1989.

JIANU ION - Cartier Brazda lui Novac, bl. D21, sc. 1, ap. 1, Craiova

Pe patul parintelui Cleopa Zapada se asternea de doua luni pe mormantul parintelui Cleopa, cand, obosit de drum, dar plin de speranta, am intrat pe poarta Manastirii Sihastria. Veneam sa-mi marturisesc pacatele la parintele Serapion si sa gasesc odihna sufleteasca in sfintele slujbe de aici. De mai bine de 12 ani, aveam inexplicabile stari febrile. Ceva ma ardea in spate, in zona plamanilor; cand arsurile acestea se declansau, nu-mi mai gaseam locul. Puteam sa petrec astfel 2-3 ceasuri sau 2-3 zile. Luat de viata de zi cu zi, nu-mi gasisem timp sa merg la medic, desi imi doream foarte mult sa scap de aceste stari. Am ramas ca oaspete la Sihastria cam patru zile. Intr-una din ele, mai precis pe 2 februarie 1999, eram cu ucenicul parintelui Cleopa, Ionita Ioachint, in chilia marelui duhovnic mutat de la noi. De parintele Ionita ma lega o prietenie frumoasa, inca de pe vremea cand, elev de liceu fiind, petrecusem o vacanta intreaga in manastire. Muncisem impreuna la trapeza sau la fan, ne uniseram glasurile dand raspunsurile la strana, la slujbele de noapte. Acum imi arata cu drag chilia celui care-i fusese parinte duhovnicesc, povestindu-mi crampeie din viata de pustie a acestuia si aratandu-mi obiectele care il insotisera in pribegia poruncita de securisti. La un moment dat, parintele Ionita a trebuit sa paraseasca chilia, chemat de ascultarea lui de calugar. Eu am ramas destula vreme singur in chilia parintelui Cleopa. Am avut privilegiul si bucuria de a citi Paraclisul Maicii Domnului de pe chiar cartea de rugaciuni folosita de parinte in anii de pribegie prin paduri. Apoi, pentru ca stiam din Patericul Romanesc si din alte Paterice sau vieti de sfinti ca multi oameni s-au vindecat de diverse neputinte si boli, asezandu-se pe lespedea sau culcusul sfintilor sihastri sau parinti, cu rugaciune la Dumnezeu si cu credinta, m-am asezat si eu pe patul vegheat de candele si icoane al parintelui Cleopa. Acolo era cojocul purtat ani de-a randul de cel care singur se numea, din smerenie, mos putregai . M-am rugat lui Dumnezeu, Maicii Domnului si parintelui Cleopa sa scap de chinul arsurilor din spate. De atunci, din chiar acel moment si pana astazi, senzatia aceea de foc interior care imi macina plamanii nu a mai revenit. Sunt convins ca s-a petrecut o minune. Nu pentru vrednicia mea - departe de mine gandul -, ci pentru dragostea de oameni a celui care asa de frumos ne spunea: Manca-v-ar Raiul sa va manance! si care a gasit ascultare la Domnul. Pana acum, n-am povestit nimanui intamplarea, tocmai pentru a nu se crede ca vreau sa pledez pentru sfintenia parintelui Cleopa. Dar in urma cu cateva saptamani, in cercul meu de prieteni si cunostinte, am intalnit o femeie care fusese oarba si care incepuse sa vada dupa ce se rugase cu lacrimi in cimitirul din Sihastria, la crucea parintelui Cleopa. Si-atunci mi-am spus ca poate e nevoie de astfel de marturii. Cu cat mai multe, cu atat mai bine. Asa am ajuns sa va povestesc minunea vindecarii mele, petrecuta in chilia parintelui Cleopa, pe vremea cand peste mormantul lui ningea abia de doua luni. Si parca peste intreaga Sihastrie plutea urarea lui, iradiind dragoste: Manca-v-ar Raiul sa va manance! . Fie ca ea sa se implineasca pentru noi toti!

DAN SIMINIUC - str. Banatului nr. 2bis, bl. P1, sc. D, et. 2, ap. 53, Chitila, cod 78900, tel. 093/45.45.70

O stranie intamplare, traita si relatata de profetul Daniel

- Despre duhurile din preajma pamantului -

Intalnirea cu Ingerul Daniel a fost unul din cei patru mari profeti ai Vechiului Testament. Inca de tanar, a fost deportat din Iudeea in Mesopotamia, cu alti zece mii de locuitori, in frunte cu regele lor, Ioachim, de catre regele Babilonului, Nabucodonosor II. Pentru iscusinta si intelepciunea sa, Daniel a fost ridicat la rangul de guvernator peste tot tinutul Babilonului si capetenie peste toti inteleptii. (Daniel 2.48) Dupa moartea lui Nabucodonosor, a urmat la domnie regele Belsatar, fiul acestuia, sub domnia caruia Daniel s-a bucurat de aceeasi pretuire si respect. (Daniel 5.29) La fel s-a intamplat si dupa prabusirea Babilonului, sub Cirus al II-lea cel Mare, suveranul persan. In tot timpul exilului, dorul de tara lui si de locurile natale nu l-a parasit nici o clipa pe Daniel. A plans si s-a rugat mult lui Dumnezeu pentru el si pentru soarta jalnica a poporului sau. A studiat profetiile lui Ieremia si a gasit in ele fagaduinta sigura ca, dupa 70 de ani, iudeii se vor putea intoarce in tara lor. (Daniel 9.2; Ieremia 25.11-12; 29.10, 28) Dornic sa afle timpul cand se va realiza aceasta, fiind de acum in etate, a luat cu el trei prieteni care aveau aceeasi dorinta si s-au retras intr-un loc la adapost de zgomotele lumii. Acolo si-au indreptat fata catre Domnul Dumnezeu, staruind in rugi fierbinti. Aceasta s-a petrecut in anul al treilea al domniei lui Cirus, regele persilor. (Dan.10.1) Au petrecut astfel o zi intreaga, dar nici un raspuns. A trecut a doua zi cu rugaciuni mai insistente, a treia zi, a patra zi, o saptamana, doua saptamani, trei saptamani si nici un raspuns. "In vremea aceea (scrie Daniel in cartea sa), am petrecut trei saptamani de zile in jale. Paine buna n-am mancat, carne si vin n-am pus in gura mea si cu miresme nu m-am uns..." (Dan.10.2-3) Cu toate acestea, nu si-au pierdut speranta si au staruit sa se roage in continuare. O data cu cea de-a 24-a zi de rugaciune, iata ca a venit si raspunsul mult asteptat. A sosit un inger al lui Dumnezeu, imbracat intr-o mare stralucire de lumina, atat cat sa poata suporta un om sa-l priveasca. Acesta s-a adresat direct lui Daniel cu urmatoarele cuvinte: "Daniele, cuvintele tale au fost ascultate din cea dintai zi si tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum". (Dan.10.12) "Iata motivul intarzierii mele" (ceea ce-i spune lui Daniel trimisul lui Dumnezeu pare incredibil): "Ingerul pazitor al Persiei mi-a stat impotriva 21 de zile. Iata insa ca Mihail, cel dintai dintre ingerii pazitori, a venit in ajutorul meu si eu l-am lasat acolo, la ingerul pazitor al regelui persilor". (Dan. 10.13). "Acum ma voi intoarce sa fac razboi cu ingerul pazitor al Persiei si, cand eu ma voi duce, iata ca ingerul pazitor al Greciei va veni." (Dan. 10.20). "Nimeni nu ma poate ajuta mai bine la aceasta decat Mihail, ingerul vostru pazitor." (Dan. 10.21)

Locuinta Mortilor Din aceasta scurta relatare a profetului Daniel rezulta fara indoiala ca in apropierea pamantului exista duhuri potrivnice poruncilor lui Dumnezeu si slujitorilor Lui. Trimisul lui Dumnezeu a trebuit sa lupte cu ingerul pazitor al Persiei, care i s-a opus atat la venire, cat si la plecare. In aceasta lupta a fost ajutat de Mihail, ingerul pazitor al poporului iudeu. Ce-i mai spune trimisul lui Dumnezeu, lui Daniel? "Cand eu ma voi duce, iata ca ingerul pazitor al Greciei va veni!" (Dan. 10.20) Asa s-a si intamplat. Nu dupa multa vreme, Alexandru cel Mare a cucerit Imperiul Persan (in timpul regelui Darius al III-lea) si si-a stabilit capitala in Babilon. Astfel ca ingerul pazitor al Persiei a fost inlocuit cu ingerul pazitor al Greciei. Despre aceste duhuri adversare lui Dumnezeu, Sfantul Apostol Pavel le vorbea limpede corintenilor, in prima sa epistola: "Sunt destui asa-numiti zei, fie in cer, fie pe pamant. Si apoi, sunt belsug de domni si domnii. Cu toate ca sunt multi domni care guverneaza celelalte popoare si multi dumnezei cinstiti de acele popoare, pentru noi, crestinii, nu este decat un Dumnezeu si un Domn". (1 Corint. 8.5-6) Pe aceste duhuri apostolul le numeste "duhurile rautatii care sunt in vazduhuri" si le clasifica pe categorii (Efes.6.12), iar pe conducatorul acestora il numeste "domnul puterii vazduhului". (Efes.2.2) Spre deosebire de Sfantul Apostol Pavel, Iisus Hristos il numeste pe acest mare conducator "Stapanitorul acestei lumi". (Ioan 14.30) Pentru a ne arata noua puterea, maretia, dar si obraznicia acestui mare diavol, Iisus Hristos a ingaduit sa fie consemnata in Evanghelia lui Luca convorbirea Lui cu stapanitorul acestei lumi, care a avut loc in pustia Carantaniei: "Si suindu-L diavolul pe un munte inalt, I-a aratat intr-o clipa toate imparatiile lumii. Si I-a zis diavolul: ". (Luca 4.5-7) Atat Sfanta Scriptura, cat si Sfantii Parinti marturisesc ca intre Universul Material si Universul Divin (taramurile ceresti sfinte si curate) exista un spatiu imens, un al treilea univers. Acest spatiu formeaza linia de frontiera dintre cele doua universuri. In Vechiul Testament, acest spatiu se numea "Seol" (Isaia 14.9), sau "Locuinta Mortilor". (Iezechiel 31.16) Mai recent, acestui spatiu i s-a dat numele de "Universul Astral" si a fost impartit in doua: partea superioara si partea inferioara sau infernala. Duhurile care controleaza intreg Universul Astral formeaza un tot dens, eteric, prin care nu se poate patrunde. Acest univers a fost numit de catre magicieni "Sarpele de Foc" sau braul de foc, inelul sau "centura de foc". Nici un suflet nu putea trece din Universul Material in Universul Divin, decat strabatand acest brau de foc, ceea ce pana la Iisus Hristos a fost imposibil. Acest univers era impenetrabil.

O cale salvatoare Pana la jertfa mantuitoare a lui Hristos, toti mortii, atat cei drepti, cat si cei pacatosi, ramaneau in acest univers, ocupand diferite nivele, incepand cu cele superioare si pana la cele situate in beznele abisale, conforme cu mentalitatea si faptele fiecaruia. In aceasta locuinta a mortilor au intrat toate popoarele si imperiile lumii. Toata istoria omenirii se afla prezenta aici. Insusi Iisus Hristos, cu putin timp inainte de suferinta si moartea Sa, a facut o aluzie apostolilor Sai despre cercetarea Sa de catre diavol, ce urma sa aiba loc dupa moarte: "Nu voi mai vorbi mult cu voi", le-a zis apostolilor Sai - "ca iata vine stapanitorul acestei lumi, dar el nu va afla nimic in Mine". (Ioan 14.30) Faptul ca dupa moarte diavolul nu a gasit nimic de-al lui in Iisus Hristos, dovedeste ca nu a reusit sa-L retina in imperiul lui. (1 Petru 3.19; Col. 2.15) Mai mult decat atat, Iisus Hristos ca Dumnezeu ce este, a legat pe diavol (Apoc. cap. 20), limitandu-i considerabil puterea. (Efes. 4.8-10) A fost primul care a facut o spartura, ca un tunel, prin centura de foc si a deschis o cale de trecere pentru toate sufletele purificate, ca urmare a implinirii menirii Sale. Pe aceasta cale, au putut fi scoase din Seol, de catre Iisus Hristos, toate sufletele placute lui Dumnezeu, incepand cu Adam si Eva. Astfel ca portile cele vesnice, porti de arama cu zavoare de fier, descrise metaforic de psalmist (Ps. 23.9 si Ps. 106.16), au fost sfaramate si calea de netrecut a fost deschisa. De la Hristos incoace, aceasta cale a ramas deschisa, dar numai pentru cei drepti si curatiti de pacate. Pe dansa vor merge numai cei mantuiti si rascumparati de Domnul. Despre aceasta cale deschisade Mantuitorul, proorocul Isaia (sec. VIII-VII i.Hr.) scria: "Acolo va fi cale curata si cale sfanta se va chema si nu va trece pe acolo nimeni necurat si nici nu va fi acolo cale intinata". (Is. 35.8) "Si nu va fi acolo leu, nici fiare cumplite nu se vor sui pe ea si nici nu se vor afla acolo; ci vor merge pe dansa cei mantuiti, si cei rascumparati de Domnul se vor intoarce" (Is. 35.9) Aceasta cale nici nu poate fi strabatuta cu usurinta, deoarece s-au stabilit de catre puterile intunericului garzi si locuri de cercetare, intr-o ordine desavarsita. Fiecare diviziune spatiala din aceasta cale raspunde de anumite fapte si verifica fiecare suflet, oprind tot ce este al lor. Sfintii Parinti si crestinii in general numesc aceste garzi de verificare "vami". Nu exista cuvinte care sa descrie spaima si groaza sufletelor oprite de a mai inainta pe aceasta cale. De asemenea, nu exista cuvinte care sa descrie bucuria celor scapati si ajunsi - dincolo de aceste "vami ale vazduhului" - in cerurile sfinte. Vorbind despre acesti fericiti, acelasi prooroc zicea: "Si vor veni in Sion, in chiote de bucurie, si veselia cea vesnica va incununa capul lor. Lauda si bucuria si veselia ii vor ajunge pe acestia si vor fugi durerea, intristarea si suspinarea". (Is. 35.10) "Ei vor fi calauziti in pace, muntii si colinele vor izbucni in strigate de veselie inaintea lor si toti copacii campului vor bate din palme." (Is. 55.12) Despre aceasta cale au vorbit in zilele noastre multi pacienti care au trecut printr-o moarte clinica. Astfel, dr. Kbler Ross, dr. Sabom si, mai cu seama, dr. Raymond Moody, in cartea sa "Viata dupa Viata", au consemnat nenumarate cazuri de moarte clinica, dintre care multi pacienti au povestit despre acest tunel. Si sa nu uitam nici extraordinara carte a lui Seraphim Rose, "Sufletul dupa moarte", unde se vorbeste pe larg despre cel de-al treilea univers.

LUCA DUMITRU (Reproduceri dupa "Biblia ilustrata", Editura RAO, 1999)

ICOANE SI MINUNI

Maica Domnului de la Biserica Madona Dudu din Craiova In Cetatea Baniei bat clopotele de arama ale batranelor ctitorii domnesti. Este duminica Sfintei Cruci, cea de-a treia din postul Pastelui. Pe sub uriasii castani abia inverziti, oamenii incep sa treaca, unul cate unul, pentru a ajunge fara intarziere la slujba Liturghiei. Primavara este in putere, dar aerul rece al diminetii a patinat cu o bruma subtire cupolele Bisericii Madona Dudu, catre care se indreapta cei mai multi credinciosi. In fiecare zi de sarbatoare, catedrala se umple pana la refuz. Oamenii sunt atrasi de faima bisericii, de vrednicia parintelui si, mai ales, de Icoana Facatoare de Minuni a Maicii Domnului, despre care se spune ca este ocrotitoarea Craiovei. In semn de mare cinstire, inainte de inceperea slujbei, parintele paroh Petre Mocanu ingenuncheaza in fata Madonei. Multimea inghesuita repeta dupa el, in cor: Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-Te, ceea ce esti plina de har, Marie. Domnul este cu Tine. Binecuvantata esti Tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui Tau, ca ai nascut pe Hristos, Mantuitorul sufletelor noastre. Amin. Dincolo de zidurile lacasului, vuietul surd al marelui oras acopera cantecul mierlelor inviorate de soare, dar aici, in sfanta biserica, chipurile transfigurate de emotie ale crestinilor traiesc acest imn al bucuriei, in semn de recunostinta pentru icoana ce a savarsit atatea minuni.

Precista ot Dud Legenda incepe in urma cu sute de ani... Spre sfarsitul Evului Mediu, se spune ca pe locul actualei biserici se afla o movila de pamant, numita Dealul Livezii. Frumoasa si roditoarea gradina care-l acoperea era stapanita de un dud secular, sadit cu mult inainte de epoca la care Mihai Viteazu avea sa fie ban al Craiovei. In apropierea livezii exista atunci, ca si acum, piata veche a targului, in jurul careia s-a format intreaga Cetate a Baniei. Printre arborii umbrosi ai acestei batrane livezi, obisnuia sa-si petreaca dupa-amiezile unul dintre negustorii din piata. Desi numele sau a ramas necunoscut, legenda povesteste ca lumea il socotea cam avar, cu toate ca era stiut de targoveti si ca om care avea frica lui Dumnezeu. Intr-o asemenea zi de vara, asezat chiar sub umbra deasa a dudului, negustorul a fost surprins de o stralucire ciudata, pe care o zarea printre ramurile copacului. Crezand ca razele soarelui isi facusera in frunze cuibar, omul si-a indreptat gandul in alta parte. In zilele ce au urmat, intamplarea insa s-a repetat, sfarsind prin a-i starni cu-adevarat curiozitatea, asa ca omul s-a urcat in copac... Truda n-a fost zadarnica. Prinsa intr-o intretaiere de ramuri, o frumoasa icoana a Maicii Domnului cu pruncul Iisus sedea ascunsa intre frunze. Surprins de neasteptata descoperire, negutatorul a dus icoana acasa, asteptand, dupa obiceiul de-atunci, sa treaca trei zile, in cazul cand cineva si-ar fi revendicat obiectul. Icoana n-a fost insa ceruta de nimeni. Dorinta de inavutire l-a indemnat pe negustor sa dea zvon printre musteriii din piata veche, ca are o icoana de mare pret, pe care ar dori sa o vanda. Ivindu-se un amator, negustorul s-a dus acasa sa aduca icoana, dar spre consternarea sa, odorul sfant disparuse fara de urma. Spre sfarsitul aceleiasi veri, pe cand omul se odihnea din nou sub uriasul dud din livada, a fost surprins de o noua stralucire si mai puternica, ascunsa in frunzisul copacului. Manat de emotie, el s-a catarat inca o data in dud, afland, exact in acelasi loc ca si prima oara, icoana pe care o socotise disparuta definitiv. Vazand un semn suprafiresc in cele intamplate, negustorul a coborat frumoasa icoana, a asezat-o cu mare grija intr-o desaga si s-a dus cu ea la piata, hotarat sa o daruiasca celui care voise s-o cumpere de la el. Dar cand sa desfaca desaga, ia icoana de unde nu-i. Infricosat, omul a povestit tuturor intamplarea. Zvonul s-a intins in toata Craiova, ajungand pana la urechile proprietarului livezii, clucerul Constantin Chiriac Gaianul. In fruntea unei multimi de oameni, acesta a pornit spre batranul dud din livada, unde au aflat, pentru a treia oara, minunata Icoana a Maicii Domnului. Pierit de uimire si de emotie, in calitate de proprietar de drept al livezii, clucerul s-a jurat, in fata multimii adunate, ca va ctitori, dupa puterile pungii sale, o bisericuta de lemn, pentru adapostirea odorului. Dudul secular a cazut sub secure si din lemnul trupului sau s-a construit un lacas in care a fost asezata icoana, ce daduse semne ca-si gasise singura locul. Incepand din acel moment, istoria icoanei si cea a asezamantului bisericesc a ramas una si aceeasi pana in zilele noastre.

Ocrotitoarea locului Parintele Petre Mocanu are 47 de ani si slujeste ca preot paroh de 14 ani in Biserica Madona Dudu. Ori de cate ori vorbeste despre minunile savarsite de icoana de-a lungul timpului, o face numai in biserica si numai dupa ce mai intai se inchina in fata Prea Sfintei Fecioare, de parca si-ar cere dezlegare. Maica Domnului a raspuns grabnic tuturor celor care soseau aici cu teama si iubire de Dumnezeu, cu multa smerenie si recunoasterea pacatelor. Fiecare a primit ce i se cuvenea, dupa masura credintei sale, dar toti s-au intors la casele lor alinati si imbunatatiti. Preotul explica tuturor credinciosilor ca icoana a fost atat ocrotitoarea locului, cat si a oamenilor. Inca de pe vremea celor dintai ctitori ai lacasului din piatra, ridicat in locul vechii biserici, negustorul Hagi Gheorghe Ioan si boierul de mana a treia Constantin Fotescu, care sunt trecuti in fruntea pomelnicului fiecarei slujbe, icoana si-a capatat faima printre crestini. Ea a inceput sa vindece bolnavi in stare grava si sa usureze nenumarate suferinte. La 1778, a venit un argintar din Sibiu, caruia Maica Domnului ii ridicase fiica de pe patul de moarte, si a daruit frumoasa ferecatura ce se vede si astazi, cu usita in partea de jos, pentru ca fiecare credincios sa poata saruta vesmintele pictate ale Madonei. Pe masura trecerii timpului, semnele date de icoana au devenit tot mai impresionante. La 1801, a fost o navalire turceasca teribila, ce a incendiat mai bine de o treime din targul Craiovei. Singurul odor ce a ramas nevatamat de flacari a fost chiar Icoana Maicii cu Pruncul! Dupa numai cativa ani, a venit cutremurul devastator din secolul al XIX-lea, cel care a daramat turnul Coltei din Bucuresti, pricinuind pagube mari, pana in campia Craiovei. Icoana miraculoasa a fost gasita insa printre daramaturi, fara nici cea mai mica zgarietura... De fiecare data, parea ca o mana nevazuta ajuta lacasul sa renasca din propria cenusa!, exclama parintele paroh. Atat de mult s-a intins faima icoanei ce nu contenea sa tamaduiasca bolile sufletesti si trupesti, incat multimile de pelerini care veneau din toate colturile tarii, cu felurite suferinte sau nevoi, au impus epitropiei bisericii sa construiasca alaturat un azil pentru bolnavi, numit popular Ospiciul Madona, desi nu gazduia doar oameni care-si pierdusera mintile. De atunci, a aparut un obicei uimitor, neintalnit la celelalte icoane facatoare de minuni din Romania. Inainte de-a porni in pelerinaj, credinciosii se duceau la cate un fierar si isi turnau in metal pretios acea parte a corpului ce era bolnava, facand o copie a ei, in miniatura. Cand ajungeau la biserica, inchinau acele fragmente la icoana si se rugau pentru vindecarea lor, dupa care le lasau, drept danie, parohiei. Atat de numerosi au fost acesti daniasi, incat se stransesera la epitropie adevarati munti de figurine de argint si de aur. Icoana i-a vindecat pe toti, iar administratia parohiei a vandut acele obiecte, reusind in acest fel sa adune banii pentru actuala biserica monumentala, a carei ridicare a durat aproape o jumatate de secol. Catedrala de astazi a fost construita prin suferinta vindecata la icoana a tuturor acelor crestini nefericiti... Nu cred ca exista un exemplu mai tulburator decat acesta, in toata istoria bisericilor romanesti!, spune parintele Mocanu, inchinandu-se inca o data in fata nepretuitului odor.

Intre trecut si prezent Nemaivazuta putere vindecatoare a icoanei din dud a facut ca traditia sa o atribuie insusi Sfantului Andrei, apostolul Domnului, care i-a crestinat pe romani. Parintele paroh povesteste, vorbind aproape in soapta, ca si cand ar dezvalui o mare taina, ca fiecare dintre ucenicii Mantuitorului, inainte de a-si incepe apostolatul, a primit cate o icoana ce purta suprema pecete a sfinteniei, prin binecuvantarea daruita de Iisus. Se presupune ca aceste icoane au ramas prin locurile ce au fost batute cu piciorul de ucenici. Icoana Apostolului Andrei ar fi ajuns din Dobrogea pana in Oltenia, calatorind de la un crestin la altul, dintr-o casa in alta, vreme de saisprezece veacuri, pana ce si-a ales acest loc de odihna, facandu-se descoperita in dudul batran, inainte de anul 1641, de cand dateaza prima mentiune dintr-un hrisov domnesc. Vechimea, precum si frumoasa legenda a icoanei, fac ca traditia locului sa considere Precista ot Dud drept o icoana din timpurile apostolice. Asa s-ar explica si forta ei, cu totul neobisnuita, de care a avut norocul sa ia cunostinta insusi actualul preot paroh. Parintele Mocanu se insufleteste de cate ori relateaza intamplarea cu pricina... In 1992, un grup de cercetatori germani de la un institut din Bonn au vizitat parohia noastra. Pe langa examinarea picturii in sine si a vechimii lemnului icoanei, specialistii germani dispuneau de un echipament tehnologic foarte modern, de masurare a campurilor electromagnetice, pe care il mai folosisera si la cercetarea altor icoane din spatiul ortodox rasaritean. In momentul in care au facut aceeasi masuratoare, indicatoarele electronice ale aparatelor au aratat un punct energetic maxim, fapt ce i-a emotionat profund. Eram de fata si mi-au marturisit, cu mare tulburare, ca n-au mai intalnit niciodata, in lungile lor calatorii, o astfel de icoana, in jurul careia - o dovedeau chiar aparatele lor! - exista un camp magnetic atat de puternic, semn ca odorul din sfanta biserica iradiaza, in chip nevazut, o uriasa energie necunoscuta... Mi-am spus atunci, in sinea mea: . N-am sa uit acea intamplare cat voi mai avea de trait. Insa parintele paroh a mai fost martor nemijlocit al multor cazuri de vindecari miraculoase, ce par a se fi indesit, pe masura trecerii timpului. Marturia sa este mai mult decat edificatoare. Imi amintesc de un barbat din Slatina, intre doua varste, aflat intr-o faza avansata de cancer, care a ajuns aici intr-un carucior cu rotile. A locuit la o ruda din Craiova cam doua saptamani, rastimp in care era adus zilnic sa se roage, de dimineata pana seara, la icoana. Va rog sa ma credeti ca a plecat acasa pe picioarele lui, dar pana in ultima clipa, parca nu-i venea sa se desparta de icoana! Nici nu indraznea sa mai mearga, dupa sase luni de stat in carucior... Acum vreo doi ani, am avut o credincioasa bolnava de leucemie, care mi-a spus ca doctorii i-au mai dat doar cateva luni de viata. Venise tocmai de la Brasov. De la gara, a ajuns direct aici. Se vedea ca e slabita rau. A stat in genunchi, la icoana, vreo sapte, opt ore, suspinand fara incetare. Femeia se temea pentru soarta batranei sale mame. Daca ea si-ar fi sfarsit zilele, mama ramanea singura pe lume, muritoare de foame. Acea crestina nu se tanguia si nu se ruga pentru ea insasi, ci pentru mama sa! Au trecut circa doi ani de atunci si femeia a revenit, in repetate randuri, la biserica. Stau mereu de vorba cu ea. De fiecare data plange incet, in fata icoanei, numai ca acum o face de bucurie si cu o recunostinta fara margini, fiindca s-a vindecat. Mi-a povestit de nenumarate ori cum s-a intors la Brasov si ce a urmat. La inceput, toti medicii au refuzat sa creada ca este adevarat, atunci cand i-a iesit primul buletin cu analize bune, motiv pentru care au pus-o sa repete examenele medicale de inca doua ori, pentru ca era considerata bolnava incurabila, aflata in pragul mortii... Iata de ce repet ca aceasta minunata icoana a raspuns fiecaruia, dupa masura credintei sale!

Epilog Liturghia celei de-a treia duminici din postul Pastelui, numita a Sfintei Cruci, s-a incheiat. Crestinii sunt unsi de preot cu mirul sfintit, dupa care trec, pe rand, prin fata Icoanei Maicii Domnului, sarutand vesmintele pictate in locul unde este deschisa usita ferecaturii de argint. Unii parasesc biserica, inchinandu-se cu evlavie, iar altii asteapta sa primeasca Sfanta Impartasanie. Cei care nu se cumineca, au canon de pocainta si isi continua postul pana la marea Sarbatoare a Invierii Domnului, ce se apropie. Precista ot Dud sta in rama icoanei si priveste cu mila si iubire chipul fiecarui crestin, cantarindu-i dreapta credinta, nevoile si suferinta ce l-au purtat la slujba. Tot astfel se petrec lucrurile si cu miile de pelerini sositi din toate colturile tarii, chiar si de peste granita, care se perinda zilnic prin fata Maicii cu Pruncul. Icoana ce a calatorit vreme de saisprezece veacuri din om in om, pana si-a ales acest loc, nu lasa nici un credincios fara raspuns. Am vazut oameni care au venit la biserica in pragul disperarii, insa, dupa ce s-au rugat, au plecat acasa ca niste nou-nascuti, asa de usurat le era sufletul! Eu insumi, ca preot, m-am intarit in sanatate, in credinta si in speranta mantuirii, slujind aici, langa icoana, de paisprezece ani..., incheie parohul.

MARIUS PETRESCU Fotografii de PETRE COJOCARIU

Cand a murit si cand a inviat Iisus? - Reluarea unor date calendaristice, dublata de studiul configuratiilor astrale din rastimpul martiriului si al Invierii Mantuitorului le permite unor astronomi romani precizarea exacta a anului, zilei si orei la care Iisus a murit si a inviat. Printre sursele folosite se numara si enigmatica Evanghelie dupa Petru, descoperita intr-un mormant din Egipt - Informatiile despre moartea lui Hristos pe cruce sunt continute in Noul Testament, in evangheliile dupa Matei, Marcu, Luca si Ioan. Conform acestora, Iisus a fost rastignit de Pastele evreiesc, care a cazut intr-o zi de vineri. Marcu spune ca l-au rastignit la ceasul al treilea, iar Ioan - la ceasul al saselea. In deplin acord, primii trei evanghelisti consemneaza si faptul ca de la ceasul al saselea, intuneric s-a facut peste tot pamantul, pana la ceasul al noualea. Singurul care nu aminteste de eveniment este Ioan. Imediat dupa ceasul al noualea, Iisus a murit si seara, vineri, Iosif din Arimateea L-a pus in mormantul sau. Intr-o varianta pierduta a vietii si mortii Mantuitorului, apocrifa Evanghelie dupa Petru, din care un fragment a fost descoperit in sicriul unui calugar, ingropat in localitatea Akhmin din Egipt, se spune ca intunericul a fost atat de mare, incat oamenii mergeau prin Ierusalim cu lampile aprinse. Din pacate, la fel ca multe alte relatari similare (au existat zeci de povesti evanghelice despre Hristos), si Evanghelia dupa Petru a fost dezavuata si interzisa oficial de catre Papa Gelazi I, printr-un decret emis in anul 496. Carte de capatai a templului de la Ierusalim, extrem de populara printre crestinii din secolele I si II, Evanghelia dupa Petru se baza pe marturiile extrem de concrete ale ucenicilor Mantuitorului, care stiau, desigur, data si ora la care Invatatorul lor murise si inviase. Dorinta lui Pavel, marele ideolog al crestinismului (care nu L-a cunoscut pe Iisus), de a inlatura amanuntele biografice in favoarea divinitatii fapturii Domnului (noi propovaduim pe Hristos cel rastignit) a scos din circulatie o multime de informatii, atat de utile pentru cercetatorul de azi. Iata de ce stradania de a afla cu exactitate ziua, luna si ora la care s-au petrecut martiriul si Invierea Domnului este extrem de dificila. Istoriografia antica nu spune nimic despre crucificarea lui Iisus, la fel cum nici Biblia nu spune nimic despre vremurile in care a trait Iisus. Nicaieri nu se vorbeste despre brutala asuprire la care romanii au supus Palestina, despre sutele de crucificari la care erau condamnati iudeii. Pe vremea lui Hristos, Palestina era un butoi cu pulbere, pentru ca se confruntau doua lumi cu doua religii deosebite. Pentru romani, cerul era plin de zei, in vreme ce iudeii credeau intr-un singur Dumnezeu, se considerau poporul ales, opunandu-se cultului intretinut in jurul imparatilor Romei. In cele patru Evanghelii oficiale, lucrurile acestea dispar insa. Singura opozitie existenta in ele este - dupa dorinta expresa a lui Pavel - aceea dintre adeptii si opozantii lui Iisus. Putine lucruri aflam si despre confruntarea religioasa dintre diferitele grupuri israelite care se dusmaneau. Cel mai important dintre ele erau esenienii, care nu sunt pomeniti in Noul Testament, desi principiile lor religioase, mai vechi cu o suta de ani, sunt preluate in mare masura de catre evanghelisti. Chiar si despre Iisus evanghelistii au scris doar ceea ce servea credintei. Cand s-a nascut si cand a murit nu scrie in texte si nu exista nici alte izvoare ale vremii din care lucrul acesta sa poata fi aflat. Numele lui Hristos nu figureaza in nici o sursa istorica, in mod explicit, istoria antica nu spune nimic despre crucificarea Sa. Cronicarii evrei, care au descris istoria templului din Ierusalim, nu stiu nimic despre ruperea in doua a catapetesmei, iar Pliniu cel Batran, autorul Istoriei Naturale, care a calatorit prin tarile Palestinei, cunoscandu-le bine trecutul, ba chiar a inchinat un capitol intreg eclipselor solare, nu aminteste nici un cuvant despre intunericul descris de evanghelisti. Si totusi, reconstituirea evenimentelor petrecute in urma cu doua milenii e posibila...

Prima noapte cu Luna plina... In luna intai, in ziua a patrusprezecea a lunii, catre seara, sunt Pastile Domnului, a randuit Moise pentru poporul evreu, celebrand astfel iesirea de sub robia egiptenilor, care a tinut 430 de ani. Concret, Pastele evreiesc se tine la prima Luna plina, dupa echinoctiul de primavara. Daca ziua cu Luna plina cade intr-o vineri, asa cum scrie in Cartea Sfanta, atunci Pastele evreiesc se tine sambata. Sa luam ca exemplu anul acesta, 2002. Echinoctiul de primavara a fost pe 20 martie. Prima Luna plina dupa aceasta data a fost pe 28 martie. Atunci s-a sarbatorit Pastele evreiesc. Deci, ca sa aflam cand a fost rastignit Iisus, trebuie sa cautam data echinoctiului de primavara si fazele Lunii, in jurul acelui eveniment cosmic. Dar in care an? Dupa ce, prin tradarea lui Iuda, Iisus a fost prins in Gradina Ghetsimani, a fost dus mai intai la Anna, apoi la Caiafa, in fata sanhedrinului, iar dimineata, vineri, la Pilat din Pont. Pana in anul 16, Anna a detinut functia suprema de mare preot. Datorita masinatiilor abile si mijloacelor financiare de care dispunea din plin, el s-a mentinut la putere pana in anul 67. Aceasta ne explica de ce Iisus a fost dus mai intai la Anna si apoi la ginerele sau, Caiafa, care a detinut functia de mare preot intre anii 18-36. Iata un prim rezultat concret: Iisus nu putea fi judecat si crucificat dupa anul 36. Inca un element: functia de procurator al Iudeii, nu prea inalta, caci era subordonata autoritatii guvernatorului Siriei, Pilat din Pont a preluat-o in anul 26 si s-a mentinut la putere inca 5 ani dupa moartea lui Seianus (anul 31), deci pana in anul 36. In ruinele dezgropate ale teatrului din Cezareea (120 km de Ierusalim) s-a descoperit o tablita de piatra pe care era sapat numele lui Pilat din Pont. O prima concluzie este ca anul crucificarii lui Iisus este cuprins intre 26-36. Dar exact, care? Dr. Tiberiu Oproiu si dr. Liviu Mircea, de la Observatorul Astronomic din Cluj-Napoca, au calculat aceasta data, folosindu-se de programul Jean Meeus, pe calculator. Au studiat intervalul de ani 26-35, extragand ziua si ora echinoctiului de primavara, fazele Lunii in jurul acestei date, eclipsele de Soare si de Luna pentru lunile martie si aprilie, precum si zilele saptamanii cand au avut loc aceste fenomene cosmice. Totul, conform calendarului gregorian, adica cel pe care-l folosim noi azi. Dupa cum stim, Iisus a fost rastignit intr-o zi de vineri a Pastelui evreiesc, deci intr-o zi de vineri cand este Luna plina si aceasta, dupa data echinoctiului de primavara. In cei 10 ani studiati, adica 26-35, prima Luna plina dupa echinoctiu a cazut vinerea numai in anii 30 si 33. In anul 30, echinoctiul de primavara a fost in 23 martie (joi) si prima Luna plina in 7 aprilie (vineri). In anul 33, echinoctiul a fost in 22 martie (duminica) si prima Luna plina in 3 aprilie (vineri). In anul 30, in lunile martie - aprilie nu a fost nici o eclipsa de Soare sau Luna vizibila de la Ierusalim sau Iudeea. In anul 33 a fost o eclipsa totala de Soare, in 19 martie (joi) (maximul ei fiind la ora 15:24) si o eclipsa partiala de Luna in 3 aprilie (vineri) cu inceputul la ora 17:51 si sfarsitul la 20:42, ambele vizibile din Ierusalim si Palestina. Sprijinindu-ma pe acest argument stiintific, consider ca Iisus a murit in ziua de vineri, 3 aprilie, anul 33. Deci a inviat catre dimineata zilei de duminica, 5 aprilie, anul 33. Biserica si exegetii Bibliei considera ca Iisus a fost crucificat in intervalul de ani 30-33. In curtea bisericii ortodoxe din orasul Cugir, jud. Alba, exista o cruce cu inscriptia Anul sfant 33-1933. Anul rezultat mai sus se incadreaza in aceste previziuni. Dar ora? Locuitorii vechii Palestine numerotau orele incepand cu rasaritul Soarelui. De exemplu, ceasul al treilea era ora trei dupa rasaritul Soarelui, ceasul al saselea era ora sase dupa rasaritul Soarelui si asa mai departe. Asa au si scris evanghelistii, dupa cum fiecare poate sa citeasca. Deci se pune acum problema: la ce ora rasare Soarele la Ierusalim, in ziua de 3 aprilie? Avem un avantaj, ca Ierusalimul si Bucurestiul sunt pe acelasi fus orar, dar Ierusalimul are coordonatele geografice: latitudine N 31, 78 si longitudine E 35, 21. In urma calculelor efectuate de dr. Liviu Mircea, in ziua de 3 aprilie, la Ierusalim Soarele rasare la ora 5:27 si apune la 17:57. Deci ceasurile scrise in Evanghelii se socotesc incepand cu ora 5:27. Marcu a scris: Iar cand L-au rastignit, era ceasul al treilea. Deci Iisus a fost crucificat in jurul orei 8:27. Primii trei evanghelisti au relatat ca de la ceasul al 6-lea pana la ceasul al 9-lea s-a facut intuneric peste tot Pamantul, iar Luca adauga in plus: Cand Soarele s-a intunecat. Inseamna ca de la ora 11:27 pana la 14:27 a fost o eclipsa de Soare, Iisus fiind pe cruce. La ceasul al noualea, deci la ora 14:27, Iisus a strigat celebrele cuvinte: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?. Apoi a zis: Mi-e sete. Deoarece acolo era un vas plin cu otet, unul dintre evrei a pus in varful unei trestii un burete inmuiat in acel otet si l-a dus la gura Lui. Dupa ce Iisus a luat otetul, a zis: Savarsitu-s-a. Si plecandu-si capul, si-a dat duhul. Toate aceste evenimente au luat ceva timp, cam intre 10-20 de minute. Tinand cont si de faptul ca ceasurile din Evanghelii sunt scrise intregi, adica fara a fi specificate minutele, deci ele sunt aproximative, eu cred ca nu gresesc daca consider ca Iisus a murit la ora 15, plus-minus 5-10 minute. Iar seara, deci in jurul orei 18, L-au ingropat. Toate evenimentele descrise mai sus sunt date in ora legala a Ierusalimului. Pentru Bucuresti, la aceste ore se mai adauga 27 de minute.

Cand Soarele s-a intunecat... Mai ramane de elucidat intunericul care s-a facut cand Iisus era pe cruce. Dupa cum stim, Iisus a fost rastignit de Pastele evreiesc, care e numai la faza de Luna plina. Dar eclipsele de Soare sunt numai la faza de Luna noua, iar eclipsele de Luna sunt numai la faza de Luna plina. Asadar cand Iisus era pe cruce nu putea sa se produca o eclipsa de Soare. O speculatie stiintifica de ultim moment acrediteaza ideea unei civilizatii extrasolare, careia si Iisus i-a apartinut si care a produs artificial o eclipsa totala de Soare in zona Ierusalimului. Dar sa revin cu explicatiile pe Pamant. Dupa cum am aratat, in Palestina a fost o eclipsa totala de Soare in data de 19 martie (joi), anul 33, exact la faza de Luna noua, deci cu doua saptamani inainte de rastignirea lui Iisus. De la inceputul si pana la sfarsitul unei eclipse sunt aproximativ 5 ore. De la inceputul eclipsei totale si pana la sfarsitul eclipsei totale sunt aproximativ 3 ore, adica exact asa cum au scris Matei, Marcu si Luca. Daca folosesc limbajul evanghelistilor, intunericul a fost de la ceasul al saptelea (ora 13) pana la ceasul al zecelea (ora 16), dar cu doua saptamani inainte de crucificarea lui Iisus. Aici trebuie sa fac precizarea ca Evangheliile au fost scrise intre anii 36-95 (dupa Teologia crestina), in jurul anului 150 (dupa I.A. Lentmann si scoala mitologica), intre anii 100-125 (dupa A. Loisy si scoala mini-istorista) si intre anii 50-100 (dupa Zenon Kosidowski). Nici un evanghelist nu a fost martor ocular la evenimente si nu avea o pregatire stiintifica. Toate aceste lucruri neobisnuite s-au petrecut in cercul irational de fictiune si iluzii in care traiau primii adepti a lui Iisus si totodata autorii Evangheliilor. Nu este deci de mirare ca si intr-o astfel de relatare, valoroasa din punct de vedere cristologic, privind desfasurarea evenimentelor pe Golgota, fiecare dintre ei povesteste altceva. Se vede ca fiecare evanghelist s-a inspirat din alte surse si povestiri transmise din gura in gura. Cateodata, un evanghelist ori altul, pentru dramatizarea naratiunii ori pentru scoaterea in evidenta a vreunei teze, adauga produsul propriei sale imaginatii. De exemplu, Ioan - care si-a scris Evanghelia in jurul anului 90, deci la aproximativ 57 de ani de la moartea lui Iisus - nici nu mai aminteste de intunericul produs cand Iisus era pe cruce. Asadar fenomenul descris de primii trei evanghelisti este cu certitudine eclipsa totala de Soare din 19 martie anul 33. Cu trecerea anilor, s-a transmis in popor ca, atunci cand Iisus era pe cruce, s-a facut intuneric peste Pamant, pentru a se da evenimentului o dimensiune cosmica, divina. Dar, repet, eclipsa de Soare a avut loc cu doua saptamani inainte de crucificare. Un argument in plus pentru sustinerea tezei de mai sus este si faptul ca atunci cand Iisus a fost introdus in mormantul lui Iosif din Arimateea, a inceput o eclipsa partiala de Luna, vizibila din toata Palestina. Ea a inceput la 17:51 si s-a sfarsit la 20:42, deci a tinut tot trei ore, cat au scris si evanghelistii. In limbajul popular de acum, spunem ca eclipsa a tinut de la ceasul al 6-lea pana la ceasul al 9-lea (post meridian). Este posibil ca limbajul popular de acum sa semene cu limbajul popular de pe timpul evanghelistilor, iar ei sa se refere la acest eveniment cosmic. In fond, cel mai conservator este poporul, si nu elitele. Concluzia mea este, repet, ca Iisus a murit in ziua de vineri, 3 aprilie, anul 33, ora 15 (ora Ierusalimului). Folosind o alta metodologie de calcul, Teres Agoston, in Biblia si Astronomia (Budapesta, 1994), a ajuns aproximativ la aceleasi concluzii. Tin sa precizez ca acest articol nu-l puteam scrie fara ajutorul direct si generos al dr. Tiberiu Oproiu si dr. Liviu Mircea de la Observatorul Astronomic Cluj-Napoca, al Academiei Romane.

Invierea lui Iisus Dupa cum am demonstrat, Iisus a murit vineri, 3 aprilie, anul 33, orele 15, si a inviat duminica 5 aprilie, anul 33, catre dimineata. Firesc se pune intrebarea: in jurul carei ore?, deoarece la noi exista obiceiul sa sarbatorim Invierea ba la miezul noptii, ba dimineata, in functie de obiceiurile locale. Trebuie sa precizez ca la Ierusalim, deoarece acolo s-a petrecut evenimentul cristic, in ziua de 5 aprilie, noaptea se termina la ora 5 si ziua incepe la ora 5:25. Intre orele 5 si 5:25 este crepusculul de dimineata, popular spus, se amesteca noaptea cu ziua. Marcu si-a scris Evanghelia in anul 70 (maxim 75), spunand ca Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, si Salomeea... dis-de-dimineata..., pe cand rasarea soarele, au venit la mormant. Deci ele au venit cel mai devreme, la ora 5:25 si au gasit mormantul gol. Matei si-a scris Evanghelia in anul 75, din care citim: cand se lumina de ziua intai a saptamanii (duminica), au venit Maria Magdalena si cealalta Marie, ca sa vada mormantul. Aici avem de-a face cu crepusculul de dimineata, care este intre orele 5 - 5:25, cand Iisus nu mai era in mormant. Luca si-a scris Evanghelia in anul 90, deci la 57 de ani de la moartea lui Iisus: iar in prima zi de dupa sambata (duminica), foarte de dimineata, au venit ele la mormant... Si au gasit piatra rasturnata.... Se pare ca ora este 5:25. Ioan si-a scris Evanghelia intre anii 90-95, relatand: Iar in ziua intai a saptamanii (duminica), Maria Magdalena a venit la mormant, dis-de-dimineata, fiind inca intuneric...; aici este vorba de ora 5, cand se termina noaptea. Moartea si Invierea lui Iisus nu pot fi elucidate real decat daca se apeleaza si la evangheliile apocrife, texte religioase neacceptate in randul scrierilor canonice. Printre ele se numara deja numita Evanghelie dupa Petru, care s-a bucurat de o autoritate imensa printre primii crestini. Se pare ca ea a fost prima Evanghelie scrisa dupa inaltarea lui Iisus si in ea se relateaza exact cum s-au petrecut evenimentele. Dezavuat in mod oficial, textul Evangheliei a disparut pentru totdeauna. Trebuie sa fim recunoscatori deci mentiunilor lui Origene (185-254) si Eusebiu (263-340) ca nu s-a uitat de existenta ei. Este usor de inteles tulburarea provocata in randul biblistilor, in anul 1892, cand a fost descoperit in apropierea satului Akhmin, din Egiptul de sus, un vechi cimitir din secolul al V-lea, iar intr-un sicriu, in care se aflau ramasitele pamantesti ale unui calugar, s-a gasit un fragment din Evanghelia dupa Petru, referitor la intamplarile din Saptamana Patimilor. Martor al evenimentelor din Ierusalim, autorul scrierii afirma ca odata cu ingroparea lui Iisus, poporul evreu, inclusiv preotii si sfatul batranilor, a inceput sa se vaite si sa se loveasca cu pumnii in piept, deoarece a inteles pacatul pe care l-a comis. Capeteniile, inspaimantate de murmurul de nemultumire si disperare al poporului, s-au adresat lui Pilat, cu rugamintea de a pune straji langa mormant. Astfel ca un detasament numeros, de 30 de soldati, aflati sub comanda centurionului Petronius, si o mie de slujitori ai preotilor evrei, au blocat intrarea in mormant, cu o piatra grea, au pus 7 peceti, si-au intins corturile, incepand o paza neintrerupta, ca sa nu se fure cadavrul. Dar iata fragmentul principal al povestirii: Si iata ca in noaptea de sambata catre duminica, in vreme ce soldatii faceau de straja cate doi cu schimbul, se facu un zgomot in ceruri. Si au zarit cerul deschis si doi barbati care coborau din el in mare stralucire si se apropiau de mormant. Dar iata piatra cu care s-a inchis intrarea, ca se rostogolea singura si ca se da la o parte. Mormantul se deschise si cei doi tineri intrara in el. Vazand acestea, l-au trezit pe sutas si pe batranii care erau si ei acolo si faceau de paza. Iar cand le-au povestit ce au vazut, au zarit din nou trei barbati iesind din mormant: doi tineri il tineau pe al treilea, iar crucea venea in urma lor. Capetele primilor doi atingeau cerul, iar capul celui pe care-l duceau depasea cerul. Mormantul lui Iisus s-a aflat pe dealul Capatanii (Golgota), chiar pe culmea sa stancoasa. Zidurile Cetatii Ierusalim erau cu 80 m mai la vale, in directia est si sud, iar poarta de acces cu 120 m mai jos, in directia est. Aici si maximum la aceasta distanta (120 m) a stat martorul ocular al Invierii, cel care a vazut profilandu-se pe cerul noptii siluetele celor trei barbati. Pentru aceasta, trebuia ca Luna sa fi fost pe directia S-V catre V. In noaptea Invierii (4 spre 5 aprilie) a fost Luna plina. Deci conditiile de vizibilitate erau excelente si martorii au vazut evenimentul cristic in toata realitatea sa. In noaptea Invierii, Luna a rasarit sambata seara la ora 18:47 (in 4 aprilie) si a apus duminica dimineata la ora 6:05 (in 5 aprilie), deci in jurul orei 0:30 era pe directia Sud. La ora 3:15 a fost pe directia S-V, iar la ora 4 a fost pe directia S-V catre V. In jurul acestei ore, cei doi insi de lumina care au venit din cer L-au luat pe Iisus din mormant, L-au tinut de brate (de subtiori), unul in dreapta si celalalt in stanga, si L-au dus cu ei. Iisus fiind mai inalt decat cei doi, cu aproximativ un cap, autorul Evangheliei sau alt martor ocular care apoi i-a relatat intamplarea a vazut pe fondul Lunii pline capetele celor doi tovarasi, iar capul lui Iisus depasea in inaltime discul Lunii pline, care era in spatele lor pe cer. Si astfel tragem concluzia ca Iisus avea 1,80-1,90 m inaltime, iar tovarasii lui numai 1,60-1,70 m inaltime. La ora aceea, Luna plina se afla jos, la orizont, deci deasupra dealurilor. Un argument in plus este si faptul ca, in jurul orei 4 dimineata, toti cei de straja dormeau. Cei care au lucrat in schimbul trei in regimul comunist sau lucreaza si azi stiu ca somnul te apuca dupa ora doua noaptea, iar cei care puteau sau nu mai rezistau treji se culcau in jurul orei trei, pana la maximum catre ora cinci. Deci, biologic, corpul omenesc doarme sau atipeste in jurul orei patru dimineata. Daca luam in considerare Invierea din Evanghelia dupa Petru, intelegem usor si ce se scrie in Evanghelia dupa Matei referitor la Invierea lui Iisus (28:2-4). Adica s-a facut un cutremur mare cand ingerul Domnului a coborat din cer, a pravalit piatra de la usa mormantului si sedea pe ea, infatisarea sa era ca fulgerul si imbracamintea alba ca zapada si cei care pazeau s-au facut ca morti. Apoi, ingerul a vorbit cu femeile. Aceasta este o dovada directa ca Matei s-a inspirat din Evanghelia dupa Petru. (Matei si-a scris Evanghelia in anul 75, iar Evanghelia dupa Petru este mai veche, posibil scrisa in anul 35, fiind folosita de prima comunitate de crestini din Ierusalim.) Concluzia acestui studiu este ca Iisus a inviat in ziua de duminica, 5 aprilie, anul 33, in jurul orei 4 dimineata (ora Ierusalimului care este si ora Bucurestiului). Deoarece acum am trecut la ora oficiala de vara, ora 4 a devenit ora 5 dimineata.

Descoperirea de la Akhmin Akhmin este o asezare situata in Egiptul de Nord, pe malul Nilului. In ultimii ani, i s-a dat o mare importanta acestei localitati, datorita descoperirilor care s-au facut in cimitirele ei. Dealul Akhmin de vreo trei kilometri lungime este burdusit cu ramasite umane, ingramadite in gropi care contin intre opt si zece mici incaperi, aranjate una peste alta. Fiecare are cate douasprezece sicrie in ea. Tot aici s-au descoperit pesteri pline cu mumii, inghesuite toate impreuna in aceleasi adancituri. Asezarea este cunoscuta mai ales pentru papirusurile sale, cele mai cunoscute fiind Evanghelia dupa Petru si Apocalipsa dupa Petru, doua din acele numeroase texte neacceptate in randul scrierilor canonice si denumite apocrife. Cu toate acestea, Evanghelia s-a bucurat de o autoritate imensa, ea circuland aproape 300 de ani, pana ce a fost eliminata din circuitul larg al scrierilor recunoscute de biserica, disparand pentru totdeauna, cu exceptia fragmentului gasit in mormantul din satul egiptean Akhmin.

TURCU VASILE membru al Academiei de Stiinte din New York, SUA

Doamne, invata-ne sa ne rugam! (Ev. Luca)

E prea devreme... Cred ca pana in decembrie il mai aveti! Era pe 13 martie 1998, cand am fost externat de la Spitalul Fundeni, unde am stat zece zile pentru investigatii si tratament. Rostite de medic, aceste cuvinte au mobilizat intreaga familie pentru o evolutie mai rapida a bolii. Diagnosticul sunase necrutator: ciroza hepatica, cu varice esofagiene si ascita. Cu mult profesionalism si chiar cu afectiune, personalul medical al spitalului s-a straduit sa ma trateze cu ce se putea mai eficient, dar ascita nu se reducea si a fost nevoie de eliminarea unei mari cantitati de lichid, pe cale fizica, in urma careia s-a produs un dezechilibru fiziologic grav. Dupa 14 martie, data sosirii mele acasa, nu am reusit sa ma ridic din pat timp de 33 de zile. Practic, eram un cadavru cu un pantec enorm. Nu-mi amintesc bine data, dar stiu ca afara se insera cand o umbra neagra, cu un vag contur omenesc, a venit catre mine. Imediat a fost indepartata de o lumina alba, puternica, in care desi nu vedeam pe nimeni, simteam ca se afla o prezenta. M-a luat de mana si mi-a spus: Vino!. M-am ridicat din pat si am pornit, condus de acea stralucire, pe un coridor luminos. Inexplicabila starea mea de extaz cand paseam de-a lungul lui! Ne-am oprit in fata unei intrari, un soi de poarta de trecere spre ceva, poate spre dincolo. Tinandu-ma mai departe de mana, calauza mea luminoasa mi-a spus aceste cuvinte, care si astazi au o influenta benefica asupra mea: Nu acum, du-te, e prea devreme!. Am deschis ochii si ma aflam pe patul din dormitorul meu. Si astazi, cand sunt sanatos, cred ca acea faptura plina de stralucire a fost ingerul meu pazitor, iar ceea ce mi s-a intamplat a fost o moarte clinica. Cat a durat? Nu stiu. Cert este ca dupa aceea am izbutit sa ma ridic din pat fara prea mare efort, ducandu-ma spre dormitorul sotiei mele, pe care am gasit-o ingenuncheata, rugandu-se si plangand. Relatandu-i intamplarea prin care trecusem, am linistit-o, promitandu-i ca voi incepe un tratament adecvat bolii mele. M-am tinut de cuvant. Desi prieteni de-ai mei, medici cu mare experienta, m-au sfatuit sa pornesc un tratament cu albumina umana, eu nu am fost de acord, simtind ca ceva din mine se impotriveste. Asteptam probabil din nou un semn. Si el a venit. Intr-o zi, fiul meu a aflat din revista Formula AS despre tratamentul cu Ceaiurile Cozac. Fara nici o ezitare, m-am decis pentru ele, fiind convins ca ma voi insanatosi. (Socotesc acest lucru un semn de la Dumnezeu, pentru vindecarea mea. Dumnezeu ajuta prin oameni.) Adaug la relatarea mea marturia ca sunt crescut si educat in credinta crestina romano-catolica, practicant perseverent si constient al ei, iar pentru mine rugaciunea reprezinta un dialog - daca ii pot spune asa - permanent cu Dumnezeu, in care imi gasesc linistea zilelor, alinarea si credinta ferma ca tot ceea ce omul cere de la Dumnezeu, cu incredere si convingere ca ii este necesar, va primi


Recommended