+ All Categories
Home > Documents > Elemente de Psihopatologie - Tipologie, Evaluare Si Interventie Adleriana

Elemente de Psihopatologie - Tipologie, Evaluare Si Interventie Adleriana

Date post: 29-Oct-2015
Category:
Upload: danielaparapiru
View: 128 times
Download: 17 times
Share this document with a friend
45
SUPORT DE CURS PROBLEMATICA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI ÎN SOCIETATEA MODERNĂ - EVALUARE ŞI INTERVENŢIE PSIHOTERAPEUTICĂ - tema: ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE – TIPOLOGIE, EVALUARE ŞI INTERVENŢIE ADLERIANĂ (George Gojgar) 2009
Transcript

SUPORT DE CURS

PROBLEMATICA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI ÎN SOCIETATEA MODERNĂ

- EVALUARE ŞI INTERVENŢIE PSIHOTERAPEUTICĂ -

tema:

ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE

– TIPOLOGIE, EVALUARE ŞI INTERVENŢIE ADLERIANĂ

(George Gojgar)

2009

ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE – TIPOLOGIE, EVALUARE ŞI INTERVENŢIE

ADLERIANĂ

(material preluat din cursurile şcolii de psihoterapie adleriană)

1. Psihopatologie

Manaster şi Corsini

Wolfe (1932) a afirmat că:

„Nu există fiinţă umană care să nu aibă o trăsătură nevrotică. Toţi suntem nevrotici, deoarece

normalitatea nu există decât ca o limită ideală a comportamentului uman. Cititorul este rugat să nu se

eticheteze drept nevrotic dacă a găsit un mecanism nevrotic în viaţa sa. Funcţia igienei mintale nu este

să producă îngeri, ci să prevină fiinţele umane din carne şi oase să îşi strice activităţile şi să plonjeze

într-o nefericire total inutilă.” (p. 294)

„Linia dintre normal şi patologic este foarte indistinctă.” (Dreikurs, 1967, p.8)

În cadrul teoriei psihologiei individuale, persoana sănătoasă, nonpatologică se mişcă,

psihologic şi comportamental, cu bun simţ comun şi curaj în interesul social (al celorlalţi – n.t.); totuşi

chiar şi persoana sănătoasă are logică privată deviantă, fără zone de descurajare şi un sentiment de

inferioritate pentru care compensează în direcţii în afara bunului simţ comun. Nimeni nu este perfect –

superior – fără pată şi eşecuri. Aceasta portretizează condiţia umană şi se potriveşte cu bunul simţ

comun. Toată lumea este de acord cu afimţia “Nimeni nu este perfect”. Totuşi, majoritatea oamenilor

vor avea, la un nivel abia perceptibil, o rezervă care spune “cu excepţia mea; eu trebuie să fiu perfect

de bun(ă)”, “numai că eu trebuie să am un succes perfect”.

Psihologia individuală situează responsabilitatea fiecărui individ în crearea propriei sale

personalităţi. Urmează logic, faptul că fiecare individ diferă ca tip şi grad de o personalitate de neatins

(irealizabilă), ideal de sănătoasă. Astfel, există o infinitate de stiluri ale vieţii, simptome şi posibile

modele patologice.

Euristic, nu este folositor a se rămâne la unicitatea fiecărei persoane – blochează înţelegerea

generală. Pentru a înţelege oamenii trebuie să ne uităm la ceea ce au în comun; pentru a înţelege un

individ trebuie să ne uităm la individ. Vom înţelege mai multe despre oricare persoană privind-o în

contextul generalităţilor şi similarităţilor pe care le ştim despre oameni în general.

Practic, oamenii de ştiinţă nu pot aborda deviaţia de la norme fără a generaliza şi categori.

Studiile de caz sunt informative, şi am semănat această carte cu părţi de cazuri. Totuşi, generalităţile

sunt didactic mai eficiente.

Recunoscând că trebuie să subliniem mereu unicitatea individului, din motive practice,

didactice şi de înţelegere/cunoaştere punem oamenii laolaltă pe baza aspectelor lor comune. O facem

explicând patologia, înţelegând simptomele şi clarificând tipurile de personalitate. Restul acestei

secţiuni are de-a face cu generalităţile.

Nevroză

Taxonomia tradiţională a tipurilor de personalitate este de a împărţi oamenii în cinci gruprui

mari: (a) normali, (b) retardaţi, (c) psihotici, (d) psihopaţi şi (e) psihonevrotici. Totuşi, clasificarea

2

acestora, deşi are un anume şarm şi logică, în fapt nu ajută mult deoarece oamenii sunt mult prea

complecşi pentru a se potrivi frumos (neatly) în această clasificare. Astfel avem tot felul de probleme

legate de reliability clasificării şi deasemenea în legătură cu semnificaţia (meaningfulness) clasificării

indivizilor în aceste categorii.

O discuţie interesantă s-a înfiripat la un moment dat într-un cadru penitenciar. Dr. X argumenta

că el încă nu a văzut un psihopat adevărat. „Dar Jerry Smith?” l-a provocat cineva (challenged) cineva

din grup, amintind un încarcerat bine-cunoscut. Dr. X s-a gândit o vreme, şi apoi a spus: „În fine, da,

dacă ştiu pe careva care să se potrivească descrierii clasice, atunci acela este Jerry.” Toţi ceilalţi au

aprobat. „Însă el este unul la un milion” a argumentat Dr. X.

În acest moment cineva a luat fişa lui Jerry – şi lo! Psihiatrul care îl examinase l-a diagnosticat

oficial pe Jerry: „Psihonevrotic”.

Ce este un nevrotic? Descriptiv vorbind, un nevrotic este oricine crează probleme pentru sine

şi/sau alţii prin faptul că reacţionează la viaţă ilogic. Cineva fără sens se simte vinovat, sau inferior,

sau suspicios sau supărat, sau tensionat, este un nevrotic. Astfel, Charlie, cronic incapabil să se decidă;

Peter, care se simte întotdeauna vinovat; Margaret, crezând în mod greşit că este proastă şi neatractivă

– toţi sunt nevrotici.

Adler, la început, considera geneza nevrozei ca tipare de neadaptare sistemică, pornite de la

diferite inferiorităţi organice. Mai apoi, el tindea să privească sentimentele nevrotice ca un conflict

dintre două aspecte ale individului: (a) marea dorinţă de putere, acceptare, superioritate; şi (b)

sentimente puternice de inferioritate. Afirmaţia „Vreau să fiu important dar simt că sunt un nimic”,

exprimă un conflict.

Mai târziu, Adler a văzut nevroza ca o mişcare de distanţare de interesul social, persoana

îndreptându-se spre importanţa de sine şi în consecinţă depărtându-se de binele grupului.

După cum a formulat Dreikurs (1967), dinamicile de la baza patologiei sunt scopurile private

ale individului şi stilul de viaţă versus cerinţele sociale şi sentimentul de comuniune socială. Adler a

văzut patologia ca un conflict între simţul privat şi bunul simţ comun. „Persoana nevrotică abordează

conflictul ascunzându-şi simţul privat (logica privată – n.t.) de propria conştiinţă, nerecunoscându-şi

propriile tendinţe când acestea intră în conflict cu conştiinţa sa, cu bunul său simţ comun. El caută

alibiuri pentru a-şi scuza eşecurile sociale ….. Dacă boala sau simptomele bolii sunt folosite,

diagnosticul de nevroză este justificat”. (Dreikurs, 1967, p. 8)

Un nevrotic se distanţează de alţii. Aceasta se întâmplă la copiii care au fost prost îngrijiţi

psihologic. Patru feluri fundamentale de a îngriji prost copii sunt (a) a-i neglija; (b) a-i respinge; (c) a-i

răsfăţa şi (d) a-i compătimi.

Poate că aspectul esenţial, cel mai central, al unei nevroze este descurajarea. Milioanele de

feluri diferite în care o persoană poate arăta descurajarea sunt datorate ingenuităţii umane. În terapie,

dacă este timp, problemele nevrotice se reduc aproape întotdeauna la convingerea că persoana nu este

îndeajuns de bună, este inacceptabilă, nu poate reuşi, nu poate aparţine. Acest aspect pesimist poate să

nu apară multă vreme, deoarece oamenii le ascund cu dibăcie, dar dacă este timp destul şi dacă

terapeutul are răbdare, elementul cel mai fundamental isteric şi congruent din nevroză este, inevitabil,

o adâncă descurajare: nimeni nu mă poate iubi cu adevărat; nimeni nu mă poate dori cu adevărat; nu

3

pot reuşi, de fapt. Din perspectiva unui terapeut adlerian, orice mişcare spre curaj înseamnă progres.

Iată un exemplu:

Harold a fost concediat din poziţia lui din management, din motive politice. S-a deprimat, a

refuzat să caute un servici şi în cele din urmă a luat o slujbă slab plătită într-o alimentară. Între timp,

la nedreptatea prin care şi-a pierdut postul, s-a mutat din cartierul său şi a ajuns să-i exaspereze

constant cu plângerile pe soţie şi cei doi copii ai lor. Până la urmă s-a dus la terapie. Într-o zi, după

câteva luni de terapie, i-a spus terapeutului său că şi-a schimbat slujba cu una care plătea ceva mai

bine. Terapeutul s-a bucurat şi i-a spus pacientului său că această mişcare/mutare (move) optimistă

dezvoltării viitoare. Curând după aceea, acest bărbat a avut curajul să-şi caute fostul patron şi a fost

angajat imediat, cu o creştere de salariu.

Depresia lui Harold a fost o reacţie nevrotică, un refuz de a participa la realităţile vieţii.

Plângerile sale, refuzul de a face ceva, reprezentau adânca sa descurajare, un fel de atitudine „la ce

bun?!”. Cu toate acestea, când a avut îndeajuns bun simţ comun pentru a căuta o slujbă puţin mai bună,

aceasta a arătat că are ceva curaj de început care mai apoi, i-a permis să facă ce a trebuit pentru a se

reabilita (reinstate).

Când Harold s-a simţit descurajat, a reacţionat într-un mod inutil – depresie – şi chiar după ce a

primit postul de la alimentara se plângea de cum l-a vitregit viaţa. Când a început să aibă curaj, a

căutat să îşi îmbunătăţească situaţia economică, chiar dacă şi cu puţin.

În general un nevrotic îşi raţionalizează comportamentul laş prin stabilirea de idealuri înalte şi

prin atribuirea unora joase altor oameni. Prin depreciere, persoana descurajată poate să se uite de sus la

alţii. Observăm aceasta destul de frecvent la oamenii cu sentimente de superioritate, ei îi privesc de sus

pe alţii cu remarci de genul:

„Sunt sincer(ă) şi corect(ă), nu ca…..”

„Nu voi păcăli pe nimeni, spre deosebire de …”

„Măcar eu nu beau mult …”

Aceasta este ceea ce Adler numea o „tendinţă depreciativă” (?). Astfel de oameni descoperă un mod

compensator de a-şi spune lor înşile cât de „buni” sau „superiori” sunt, ca reacţie la sentimente de

insignifianţă, aşa-numitul sentiment de inferioritate, şi îi depreciază pe alţii.

Psihoză

Termenul psihoză nu are un referent clar. Când descriu indivizi anormali într-o situaţie clinică,

practicienii se contrazic unul pe altul la nesfârşit despre decizia de a pune pe cineva înt-una sau alta din

categoriile generale – nevrotic, retardat, psihotic, psihopat, normal – şi aşa mai departe, în cadrul

fiecărei dintre aceste categorii vor exista şi mai multe diferende (?). Din aceste motive mulţi oameni în

psihologie nu agreează sistemele nosologice impuse de tribunale, companii de asigurare, planuri

medicale şi alte agenţii.

Totuşi este evident că unii oameni sunt pur şi simplu „nebuni” – cineva care se plimbă vorbind

cu voce tare nimănui şi gesticulând, cineva care bea până la îmbătare şi care atunci încearcă ceva

foarte periculos; cineva care crede că CIA sau KGB îi ascultă telefonul, cineva care continuă să facă

gesturi sau tentative de suicid. Cu siguranţă că dacă aţi întâlni un bărbat, cum am făcut noi odată, într-

un spital pentru tulburări mintale, care era ghemuit ca un bebeluş, scâncea dacă era atins, nu mânca şi

4

care putea exploda dintr-o dată într-o agitaţie violentă, aţi gândi: „Această persoană este cu certitudine

anormală”.

Poziţia adleriană despre psihoză este destul de simplă şi ar trebui să fie previzibilă. Psihoticul

este o persoană fără sentiment de comuniune socială şi curaj, cineva care a renunţat, şi care a găsit o

cale de a evita stresurile vieţii prin modalitatea „isteaţă” de a fi lbolnav. Asemenea indivizi nu au

toleranţă psihologică, şi poate rezulta o „cădere nervoasă”. Aceşti inidizivi în general nu aveau

sentiment de comuniune socială – erau singuratici, outsideri, spectatori nu erau participanţi la viaţă.

Practic în fiecare caz de omor în masă, precum cunoscutul caz Unruh criminalii sunt descrişi drept

tăcuţi, temperaţi, auto-suficienţi – şi putem citi aceşti termeni ca însemnând „lipsă de sentiment

comunitar”. Astfel de oameni au păreri incorecte despre viaţă, despre alţi oameni, obligaţiile lor

familiale, participare socială şi ei se percep pe sine eronat în relaţie cu obligaţiile şi provocările vieţii.

Doza de toleranţă psihologică a unei persoane este parţial legată de tăria relaţiilor cu alţii. Persoana

care este psihologic singură nu se uită spre o lume văzută ca ostilă.

De aici putem vedea importanţa unei bune vieţi timpurii de familie, a relaţiilor solide cu alţii,

nevoia pe care o au copiii şi tinerii de a fi încurajaţi de părinţii lor şi de alte rude, aşa încât toleranţa

psihologică să poată fi întărită pentru a întâmpina bufeurile vieţii cu determinare şi curaj. Cei care nu

pot face aşa găsesc metode de evadare/eschivare. Nevroticul îşi găseşte scăparea într-o tentativă de a

evita pierderea stimei de sine. Psihoticul a renunţat şi se retrage dintr-o realitate prea dureroasă pentru

a fi suportată. De ce anume va fi cineva „maniaco-depresiv” şi altcineva „shizofren” nu este clar

deocamdată, dar putem ipoteza (?) că însăşi natura „căderii mintale” este legată de stilul vieţii

persoanei, la fel cum se poate datora într-o măsură factorilor biologici intrinseci.

În timp ce nevrotici îşi menţin sau îşi măresc stima de sine scăpând de sau evitând anumite

sarcini ale vieţii, psihoticii, mai descuraţi sau fără sentiment de comuniune socială, evită saricinile

vieţii complet şi substituie propriile lor „sarcini” cu care au de-a face temători, în felul lor,

nonconsensual. „Sarcinile” sau scopurile psihoticului sunt aşa de diferite de bunul simţ comun încât

atunci când toţi le văd ca eşecuri totale, ei încă se pot privi pe sine ca fiind mult superiori altora pentru

că, din punctul lor de vedere, numai psihoticii lucrează la problemele reale, doar ei cunosc problema.

Vorbind despre psihotic, Dreikurs (1967) spune: „Prin iluzii (delusions) şi halucinaţii, se poate

impresiona pe sine cu o realitate asumată, care se conformează atunci simţului său privat. El trăieşte

într-o lume a lui, în care scopurile personale îşi găsesc o justificare completă. Nu mai aderă la logica

vieţii; îşi are logica sa, pe care nu o mai are nimeni altcineva”. (p.9)

Psihopatologia are de-a face cu legea personală de mişcare a individului şi cu sentimentul de

comuniune socială. Nevroticul se mişcă dureros pe o linie de mişcare mai puţin, în loc de mai mult,

apropiată de bunul simţ comun şi sentimentul de comuniune socială. Psihoticul se mişcă pe o linie care

nu are legătură cu bunul simţ comun, sarcinile vieţii, cu profundă descurajare, care reduce mult

posibilitatea de a acţiona cu sentiment de cooperare.

Psihopaţi

Personalitatea psihopată este privită mai mult ca o neadaptare socială decât ca o neadaptare a

personalităţii de majoritatea autorităţilor, (cf. Dana, 1965). Aceasta este o distincţie dificil de făcut

pentru un adlerian. Dacă toate comportamentele şi problemele sunt probleme sociale, atunci toate

neadaptările sunt sociale şi vice versa.

5

Psihopatul nu îşi dezvoltă niciodată sentiment comunitar suficient, nu trăieşte bunul simţ

comun. Psihopatul se mişcă în cadrul realiltăţii consensuale, părând că acceptă logica vieţii sociale dar

în fapt acceptând doar faţada şi procedurile vieţăii sociale pentru scopul său personal şi simţul privat.

Psihopaţii nu acceptă logica vieţii sociale, regulile şi obligaţiile ei, ca având vreo tangenţă cu ei. Din

moment ce ei nu au sau nu subscriu la bunul simţ comun, nu se simt „bolnavi”. Totuşi, când purtarea

lor intră în conflict cu obiceiurile sau regulile sociale, atunci se simt arătaţi cu degetul sau molestaţi de

societate. În acest sens neadaptarea (sau adaptarea eronată – n.t.) psihopaţilor este resimţită ca

suferinţă din cauza societăţii.

Tipuri (ca „Psihopatologie”)

Adler a afirmat:

„Noi nu considerăm fiinţele umane tipuri, deoarece fiecare persoană are un stil de viaţă

individual. Dacă vorbim de tipuri, aşadar, o facem numai ca unealtă conceptuală pentru a face mai

clare/înţelese (understandable) similarităţile indivizilor. (Adler, 1929/1969, p. 102)

Numai pentru scopuri didactice – pentru luminarea câmpului larg – desemnez …. pentru …. a clasifica atitudinea şi comportamentul indivizilor faţă de probleme exterioare.” (Adler, 1935a, p. 6)

În consecinţă, pentru a face dinamicile comune ale indivizilor mai clare, Adler şi continuatorii

săi au elaborat descrieri de tipuri de persoane. Deşi ne gândim de obicei la aceste tipuri ca incluzând

numai tipuri de personalitate adultă, au fost elaborate şi unele (câteva) tipuri pentru copii. Ne vom

referi mai întâi la tipurile pentru copii deoarece ele pot face mai accesibile, mai limpezi tipurile

adulţilor şi deoarece ele sunt, în general, premergătoare tipurilor adulte.

Tipuri ale copilăriei

Avertizând iar, aşa cum o făcea adesea Adler, că totul poate fi altfel, primul dintre tipurile

copilăriei are de-a face cu copiii care suferă de boli sau organe imperfecte. Ce se poate întâmpla cu

astfel de copii? Ştim din discuţiile noastre anterioare despre inferiorităţile organelor că copiii pot

compensa pentru slăbiciuni reale sau percepute. Ei pot ajunge puternici în alte zone, fără legătură cu

infirmitatea lor, sau se pot lupta foarte tare pentru a deveni puternici într-o zonă unde au fost bolnavi

sau slabi. Dar unii nu se vor dezvolta pe ei înşişi sau sentimentul lor de comuniune socială. Ei

consideră că li s-a dat partea proastă a vieţii şi se simt umiliţi şi inadecvaţi pentru tot restul vieţii.

Astăzi, copii bolnavi sau handicapaţi au o şansă mult mai mare de a primi o pregătire pentru

aptitudinile speciale şi pentru traiul în societate decât era cazul pe vremea lui Adler. Totuşi

descurajarea persistă la copiii care au o slăbiciune sau inferioritate fizică evidentă.

Tipul de copil care poate să nu îşi dezvolte sentimentul de comuniune socială este în general

copilul răsfăţat. În special mama îşi poate răsfăţa copilul care mai apoi poate ajunge să se aştepte ca

alţii să trebuiască să îi facă pe plac, să îi satisfacă toate dorinţele. Copilul se va aştepta să fie tratat

special; va aştepta să fie servit; nu va înţelege responsabilitatea faţă de sine şi alţii. Sentimente de

apartenenţă, de cooperare, de comuniune social pur şi simplu aceşti indivizi nu le au. Ei ajung să ceară,

centraţi pe sine, să şefească.

În timp un astfel de copil creşte, îşi fixează un stil de viaţă, se aşteaptă la mai mult, cere mai

mult, şi devine mai puţin plăcut chiar şi pentru cei care în trecut au vrut să îl/o servească. Copilul poate

să încerce a-i pune pe alţii în serviciul său folosind şarmul, dar de obicei, dacă alţii îi fac servicii,

6

copilul se aşteaptă la mai mult. Copilul răsfăţat încearcă în moduri subtile să îi facă pe alţii să îl

servească şi când aceştia se conformează el devine tiran. Când acest copil ajunge adult, tot mu va

coopera, şi fie îi va fermeca pe alţii să îl servească, fie se revoltă împotriva altora pentru că nu îi dau

ceea ce i se cuvine. „Fiecare copil răsfăţat devine un copil urât (de alţii – n.t.)” (Adler, 1956, p. 170)

Copilul neglijat nu ajunge să cunoască prietenia, dragostea şi cooperarea. Privind viaţa în viitor fără a

simţi pentru şi a se ataşa de alţii, copilul neglijat se va simţi inadecvat în întâmpinarea problemelor

vieţii. Acest copil se va distanţa şi mai mult de alţii, fără speranţa de a şi-i apropia.

„Aceste trei situaţii – organe imperfecte, răsfăţ şi neglijare – favorizează acordarea unui sens

greşit vieţii; şi copii din aceste situaţii vor avea nevoie aproape în toate cazurile de ajutor la revizuirea

felurilor în care abordează problemele. Ei trebuie ajutaţi spre un sens mai bun.” (Adler, 1932/1962, p.

20)

Paragraful precedent arată dilema tipurilor copilăriei. Pe de o parte sunt situaţii care cresc

probabilitatea copiilor de a ajunge la noţiuni inutile şi greşite, enumerate ca rezultate tipice ale acelor

situaţii. Pe de altă parte, sunt descrieri ale tipurilor ca rezultate. În fiecare caz copilul este cel care ia

decizia, creează un stil de viaţă în lumina cunoaşterii şi înţelegerii sale a vieţii.

Tipuri adulte

La un moment dat Adler a separat oamenii în tipuri, din motive pur euristice (cercetare).

Schema sa de clasificare este foarte similară tipologiei antice a medicului grec Hipocrate (Adler,

1956). Deasemenea este întrucâtva similară tipologiei lui Dreikurs despre scopurile eronate ale

copiilor, care este la rândul ei similară cu cea elaborată de Nira Kefir (Kefir & Corsini, 1974), în

conceptualizarea priorităţilro oamenilor făcută de ea.

După mulţi ani de cercetare a tipurilor de personalitate, Hans Eysenck a redescoperit de fapt

sistemul cu patru tipuri al lui Hipocrate. Folosind terminologia lui Adler, care sunt aceste patru tipuri

majore?

Primul tip enumerat poate fi considerat persoana normală de succes – care îşi rezolvă

problemele bine. Adler se referea la aceste persoane ca fiind Folositoare , o desemnare de bun simţ

comun. Al doilea tip, persoana care Conduce, este dominatorul, şeful, cinveva care vrea să i se facă

voia. Al treilea tip, Evitantul, fuge de probleme, evadează. Şi al patrulea tip, Acaparatorul (Getter),

este cel care se sprijină pe alţii, dependentul.

Deşi aceste patru tipuri nu se potrivesc perfect într-o tipologie cu patru părţi, ele au fost

elaborate de Adler după două dimensiuni ce explică natura sau tipul mişcării unui individ. „Principiile

care mă ghidează când grupez indivizii în aceste patru tipuri sunt (1) gradul lor de apropiere de

integrare socială şi (2) forma de mişcare pe care şi-o dezvoltă (cu activitate mai multă sau mai puţină)

pentru a-şi menţine acea apropiere, într-un mod pe care ei îl văd ca cel mai probabil a avea succes (în

propria lor interpretare)” (Adler, 1956, p. 168)

Fiecare dintre aceste tipuri are grade de mişcare mai multe sau mai puţine şi o direcţie de

comuniunea socială. Orice persoană poate fi desenată pe un grafic cu axele activate şi sentiment de

comuniune socială. Folosirea unei descrieri verbale este utilă la descrierea personalităţii pentru un

student al teoriei, precum şi pentru un client.

7

Au fost descrise multe „tipuri” de personalitate. Nimeni nu este un tip „pur”, ci probabil că

etichetarea oricărei persoane drept un anumit tip poate fi folositoare.

Etichete ale tipurilor precum „victimă” sau „bebeluş” (Mosak, 1971) descriu, mai mult sau mai

puţin, stilul de viaţă al individului. Un tip poate reprezenta esenţa unui stil al vieţii ca la cineva care se

vede pe sine ca fiind mai puţin şi pe alţii ca mai mari, fiind etichetat „micul uriaş”, ş.a.m.d. Un tip de

personalitate poate fi sinonim cu o idee care interferează cu dezvoltarea, precum o persoană „moral

superioară” care decide că numai prin a avea dreptate, a fi cum trebuie, îşi poate asigura cineva locul în

viaţă. Nu este nimic greşit la dorinţa de a avea dreptate şi de a fi cum trebuie. Greşeala rezidă în

nevoia de a fi aşa. Exagerarea este greşeala – cerinţa absolută faţă de sine de a fi mereu cum trebuie şi

de a avea mereu dreptate ne permite să etichetăm o persoană drept un tip „moral superior”.

Frecvent oamenii caută două scopuri. Unul dintre noi a consiliat o astfel de persoană. Problema

lui era reconcilierea/rezoluţia în van a două scopuri în conflict. Era un bisexual care în acelaşi timp

„avea nevoie” să fie bun şi să trăiască senzaţii tari. Vă rugăm să vă opriţi din citit un moment, după

această propoziţie, şi să încercaţi să desluşiţi cum ar putea opera în viaţă un bărbat bisexual care are

nevoie să fie „bun” şi care caută senzaţii tari, incitante.

Când vă gândiţi la interacţiunea acestor două scopuri într-o singură persoană, ar trebui să puteţi

vedea valoarea euristică şi practică a tipurilor. Deşi concluziile dvs. pot să nu fie complet potrivite

pentru vreun client, probabil (că) aţi formulat ipoteze despre dinamicile persoanei. El putea fi “bun” şi

găsi senzaţii incitante simultan prin faptul că era folosit de indivizi cu înclinaţii sexuale, niciodată

ştiind ce va face sexual (astfel primind excitare/incitare) dar mereu ştiind că va fi ascultător dorinţelor

lor (astfel fiind „bun” cu ei).

Felul în care acest client a construit lumea, fiind „bun” însemnând a fi un soţ iubitor. Incitarea

însemna a face lucruri cu o nuanţă de mischief. Când avea o relaţie cu o femeie, era disponibil şi

plăcut cu totul. Însă aceasta devenea plictisitor. Aşadar el fugea, „fără vreun motiv”, pentru o zi sau

chiar o săptămână. Se oprea „inocent” să bea ceva, de la lucru în drum spre casă, bea prea mult şi se

trezea într-un bar al homosexualilor, sau se trezea în patul unui bărbat străin. Apoi se simţea vinovat

pentru „răul” pe care-l făcuse, precum şi incitat (turned on) de excitaţie.

Cu toate că nu s-a lucrat destul la relaţia tipurilor cu patologia, ocupaţiile ş.a.m.d., cercetări în

aceste direcţii ar fi extrem de utile. Unul dintre autori lucrează cu studenţi absolvenţi de facultate, ce se

pregătesc să lucreze în consiliere psihologică. Pe parcursul anilor, predând cursuri despre teoria

adleriană şi diagnostice, au fost adunate şi analizate multe protocoale de stil al vieţii. Mulţi dintre

aceşti studenţi par a avea o nevoie exagerată de a fi buni. Acceasta arată cum oameni lcu anumite

stiluri de viaţă sunt atraşi spre anumite ocupaţii, şi deasemnea o verificare generală a noţiunii după

care consilierii tind a fi oameni „buni”.

O reală valoare a tipurilor este comunicabilitatea lor. Dacă un terapeut îi spune unui pacient

„Cred că eşti un tip ……; genul de persoană care …..” şi dacă terapeutul are dreptate, pacientul poate

înţelege uşor despre ce este vorba, îşi poate aminti şi (o poate) folosi. Una din tehnicile terapiei

adleriene este a elabora tipul şi descrierea potrivită pentru fiecare client. O dată, vorbindu-i unei tinere

care era extrem de speriată de pericolele vieţii, i-am spus: „Eşti ca o scoică cu antene. Îţi bagi capul în

nisip încercând să găseşti siguranţă dar trebuie să îţi laşi antenele afară, sus, pentru a testa dacă

strategia ta funcţionează”. Această imagine ciudată a avut sens pentru ea. Pot fi puţini alţii care să fie

8

tipul „scoicii cu antene”. Dar strategia folosirii tipurilor ca descrieri dinamice poate fi de ajutor.

Urmează o serie de tipuri comune.

Învăţăcelul vrăjitorului. Pentru acest individ viaţa este prea de tot. Sunt prea multe cerinţe.

Oricât de mult ar face omul tot nu este deajuns. Obligaţiile se înmulţumesc mereu. Indiferent de felul

în care te adaptezi, mâine vor apare sarcini noi şi dificile. Nu poţi ţine pasul niciodată.

Dolce far niente. Acest individ evită totul, şi zace la soare, indiferent la strigăte şi cerinţe. „Este

bine/mişto să nu faci nimic.” Este leit-motivul acestei persoane.

Sf. Sebastian. Sfântul Sebastian este portretizat de obicei ca fiind martirizat cu săgeţi înfipte în

corpul său. Persoana care joacă acest rol este o victimă, asaltată mereu de alţii, destinată să sufere, să

fie sclavă, rănită de alţii. Această persoană se vede pe sine ajungând sfântă datorită tuturor pedepselor

primite.

Dr. Doolittle. Acest personaj fictiv prefera animalele faţă de oameni, şi evita contactul cu

membrii rasei umane, considerându-i pe cei ce nu erau oameni a fi în esenţă mai buni şi mai

înţelegători decât bărbaţii şi femeile.

Charlie Walsh. Acest tip de personaj are o tendinţă de a exagera, mai mult decât o au alţii.

Individul acesta îşi imaginează tot felul de lucruri întunecate, şi apoi acţionează ca şi cum fantezia ar fi

reală. Este o formă serioasă/gravă de comportament nonpsihotic. Individul ar putea fi numit şi Gus

Înneguratul (Gloomy), numai că, un Charlie Walsh are o gândire mai colorată (fancyful).

Gus Înneguratul. Persoana aceasta este pesimistul ideal. Nimic nu va reuşi. Toţi vor lucra întru

dezavantaj maxim. Nimeni nu va ajunge la timp. Filmul va fi groaznic. Căsătoria va eşua.

Mack the Knife. Mack este mereu în căutarea inamicilor şi este gata a-i distruge prin forţă.

Toată lumea îl pîndeşte şi aşteaptă să îl înhaţe; lumea este un loc ostil, şi singura soluţie este de a-i lovi

tu primul. Acest tip de personalitate este prototipul gândirii paranoide.

Miciţa orfană Annie. Persoana aceata este singură într-o lume ostilă, nu are pentru cine să

trăiască, nimeni nu o iubeşte. Individul nu va fi capabil să se ataşeze vreodată de cineva, din moment

ce nimănui nu îi pasă vreodată de el/ea. Oamenii aceştia se simt constant într-o lume a străinilor, însă

merg înainte brav şi eroic, chiar dacă naiv.

Phil (the Fiddler). Aceşti indivizi caută întotdeauna marea ocazie. Alţii îşi primesc

vacanţele/premiile (breaks)dar ei nu, însă într-o zi le va veni rândul. Nu contează nici munca, nici

zelul; contează a avea un prieten, pe cineva de ajutat, un eveniment magic din Rai. Se va întâmpla dacă

aştepţi (îndeajuns) şi nu trebuie să faci ceva pentru a se întâmpla; va surveni de la sine.

Savonarola. Aceşti indivizi îi privesc de sus pe alţii. Ei reprezintă superioritatea morală

absolută. Cei care violează regulile lor trebuiesc pedepsiţi, şi Savonarolii vor fi cei care pedepsesc,

desigur.

The Braggart. Aceşti indivizi ştiu tot şi pe toţi, au făcut de toate, şi trebuie să îi informeze pe

toţi cât de buni sunt, cât de perfecţi, cât de mult au suferit, cât de mult muncesc.

Am putea continua aceste caracterizări încă o vreme bună şi enumera o serie lungă de tipuri ale

personalităţii, majoritatea fiind cunoscute cititorului. Din când în când apare un tip rar, şi pentru cei

care colecţionează tipuri de personalitate este o plăcere să îi vadă – Virginia, Geniul, Cel Neînţeles,

Copilul Minune, Nu-mi Pasă, ş.a.m.d.; şi chiar mai rare sunt tipurile cu adevărat involute şi convolute,

care intră în categoria tipului Nimeni-nu-mă poate-desluşi, cunoscut şi ca Sui Generis.

9

Priorităţi (ca „Tipuri” )

În 1972 la o conveţie Adleriană Internaţională la Ierusalim, Nira Kefir a introdu conceptul de

Priorităţi. Două publicaţii discută conceptul în detaliu (Brown, 1976; Kefir & Corsini, 1974). Noţiunea

de bază este că stilurile de viaţă pot fi împărţite/grupate în patru categorii majore: oamenii sunt fie

controlori, evitanţi, superiori sau fac pe plac. Kefir este de părere că în trecutul îndepărtat al oricărui

individ din aceste tipuri un eveniment traumatic a generat un impas, precum a fi rănit de alţii. Din

perspectiva ei, de fapt nu ne îndreptăm spre un scop dorit, pe cât scăpăm de o situaţie ameninţătoare.

Aceasta este o perspectivă a fixării (eng. „imprinting”): un eveniment anume s-a întâmplat cu

mult înaintea amintirii noastre cele mai timpurii, care ne-a speriat atât de mult încât este fixat

permanent în pyche-ul nostru şi ne determină esenţa personalităţii.

În manualul de Jacqueline F. Brown (1976), descoperirea priorităţilor este o parte a unui

program din şapte paşi – patru părţi principale şi trei subseturi:

1. Limbaj corporal . Acest prim pas oferă indicii despre priorităţile persoanei. Spre exemplu, o

mişcare corporală ezitantă, (jerky) tresărită spune „Nu sunt sigur(ă) de tine” – şi aceasta este

un semnal al unei persoane care probabil este un controlor. Pe de altă parte, o persoană

zâmbitoare care priveşte în ochi probabil este cineva care face pe plac.

2. Limbaj verbal. Următorul pas diagnostic este de a asculta cuvintele folosite de persoană.

Cineva care face multe judecăţi ale valorii, folosind cuvinte precum „ar trebui să” şi

„trebuie” este probabil un superior, în timp ce cineva cu expresii problematice, precum „prea

mult”, „tensiune”, ş.a.m.d. este probabil un confrotaţionist. (confrontee)

3. Răspunsuri viscerale. Ca la încercarea de a desluşi scopurile copiilor, unde o metodă este a

determina reacţiile viscerale (gut) ale părinţilor; de exemplu, dacă un părinte se simte iritat de

un copil, foarte probabil că acel copil este un captator de atenţie. La fel, reacţiile viscerale ale

consilierului pot da o idee despre ce tip de personalitate este consiliatul. Astfel, dacă cel

dintâi se simte provocat/pus la încercare (challenged), atunci cel mai probabil consiliatul este

un controlor; când consilierul se simte inadecvat, se poate ca celălalt să fie un superior.

4. Prezentare şi reflex de recunoaştere. Acum consilierul lucrează cu clientul întru a ajunge la o

înţelegere de comun acord despre priorităţile celui de-al doilea. Acest stadiu are trei părţi:

A. Discuţie introductivă (a teoriei)

B. Acţionare (joc de rol)

C. Ipoteze din partea amândurora (sau decizie finală: tipul de prioritate)

Simptome (ca „Priorităţi” )

Majoritatea dicţionarelor definesc simptomul în două feluri: ca substantiv folosit general, şi ca

substantiv referitor la patologic în sens medical.

Un exemplu simplu din Dicţionarul Colegiului American arată:”simptom, orice fenomen sau

circumstanţă care acompaniază ceva şi care serveşte la a-l dovedi (pe acel ceva- n.t.); un semn sau

indicaţie despre ceva. 2. Patol. un fenomen care provine din şi acompaniază o anumită boală sau

tulburare şi serveşte ca indicaţie despre aceasta.”

10

Simptomele nevrotice sunt expresii ale logicii private a nevroticului, (care sunt) diferite de

comportamentele de bun simţ pe care acesta încă şi le menţine (Nikelly, 1971). În timp ce energia

(thrust) generală a purtării nevroticului spune „Nu voi face asta, pentru că stima mea de sine poate

suferi”, simptomul nevrotic spune „Nu pot, pentru că sunt bolnav(ă)”. (Krausz, 1959, p.112)

Întotdeauna fidel stilului de viaţă al individului, scopul simptomelor este fie de a apăra

(safeguard) stima de sine a individului, fie de a crea scuze/eschivări. Stima de sine poate fi protejată

afensiv sau defensiv – prin agresivitate şi prin distanţare. Psihologul adlerian încearcă să determine

scopul simptomului; cu alte cuvinte, împotriva cui sau a ce ete îndreptat, faţă de cine sau ce este

mişcarea de distanţare.

În stratagema „erou – martir – sfânt”, individul crează simptome ca şi lupte interpersonale care

pot fi duse, suferite sau depăşite pentru demonstrarea superiorităţii eroice sau morale. Stratagema

„atenţie – serviciu – dragoste” include acele simptome al căror scop este de a primi atenţie – servicii –

şi sau dragoste de la alţii. Stratagema „puterii” ţinteşte spre manipularea altora şi este exemplificată cel

mai clar de ieşirile nervoase/istericalele copilului. „Răzbunare şi retribution” poate fi scopul

simptomelor ca în cazul văzut de unul dintre noi, în care o adolescentă se purta ca o nimfomană, lăsând

dovezi ale indiscrţiilor ei pentru, şi cerând bani (monies) pentru avorturi de la părinţii ei „faini”.

Schizofrenie

După Adler schizofrenii, devreme în viaţă, au arătat o teamă de viaţă, crezându-se incapabili de

a aborda cele trei sarcini ale vieţii, familia, societatea şi ocupaţia. Aşadar ei se retrag din realitate şi

creează o lume a lor, în care se simt în siguranţă. Într-un sens, schizofrenia este similară ca mecanisme

cu visarea cu ochii deschişi. Băiatul care nu poate concura în evenimentele atletice, dacă nu îşi găseşte

satisfacţia în alte activităţi, precum lucrul academic sau mecanic, îşi poate construi o lume imaginară

(dar temporară) în care străluceşte ca atlet, în timp ce schizofrenul se retrage în peştera sa întunecată şi

închide lumea exterioară ameninţătoare, mai mult sau mai puţin complet.

Kurt Adler (1979) vede schizofrenia ca o funcţie a centrării pe sine. El afirmă că „Cu cât creşte

dependenţa, dezvoltarea încrederii în propriile abilităţi va rămâne mult în urmă, iar el va cere din ce în

ce mai mult şi va aştepta ajutor de la ceilalţi pentru totul. Avem atunci combinaţia imposibilă a

aşteptărilor de la sine ridicate şi a atitudinii de dependenţă, la o persoană care nu are curaj şi care se

retrage din viaţă prin crearea acelei condiţii bizare, cunoscută drept schizofrenie – o device protectoare

pentru a eschiva întâlnirea cu realitatea”.

Depresie

Posibil cel mai comun dintre toate sentimentele lăuntrice şi comportamentele exterioare a

nevroticilor este depresia. Adlerienii privesc aceste sentimente negative care adunate dau depresie:

vină, reproşuri de sine, sentimente de inadecvare serioasă şi sentimente de deznădejde ca fiind

comportament protector. Intenţia acestor sentimente este de a susţine ficţiunea superiorităţii personale.

Sigur că această perspectivă trebuie că pare absurdă, în special celor care doresc să găsească

explicaţii biologice, hormonale sau de dietă, şi celor care explică depresia şi simptome similare în

termeni situaţionali, precum un deces în familie, lipsă de lucru, un eşec în afaceri, şi altele asemenea.

Această explicaţie nu îi va satisface nici pe cei care pun semnul egal între depresie şi oboseală,

scăderea rezistenţei, condiţiile atmosferice şi climatul politic.

11

Depresia din unghiul adlerian, întotdeauna are două scopuri: (a) protejarea stimei de sine a

persoanei, şi (b) deprecierea mediului. În esenţă persoana deprimată spune: „Eu sunt OK, tu nu eşti

OK”. Depresia, atunci când este psihologică – şi nu negăm posibilitatea ca în unele cazuri să fie o

cauză biologică – este un atac asupra mediului, de obicei o persoană din familie, dar uneori asupra

întregii lumi.

Cele mai timpurii tentative de depresie se văd la dorinţa unui copil de a muri şi de a fi rănit, aşa

încât cuiva să îi pară rău pentru ce i-a(u) făcut copilului. Se vede când un copil se înveleşte cu o pătură

şi se uită în gol şi refuză să răspundă la apelul mamei îngrijorate. Este o ieşire/istericală întoarsă spre

înăuntru, pentru a răni pe altcineva prin rănirea de sine. Poate fi un element de răzbunare dulce în

depresie: pentru a face pe altcineva să se îngrijoreze şi să se simtă stingher şi vinovat.

Fideli premisei noastre despre natura umană, depresia are un scop: a-l face pe cel în cauză să se

simtă bine şi pe alţii să se simtă prost. „Dar asta e o aiureală!” va răspunde cineva deprimat, „Mă simt

groaznic!” Adevărat, dar să ne amintim că maochiştii suferă bucuroşi. Iar depresia este o tentativă

masochistă de salvare a ego-ului prin suferinţă, în acelaşi timp atacându-i şi pe alţii.

Depresia se găseşte de obicei la oameni „buni”, care se simt „neajutoraţi” şi care acum pot

„ataca” pe alţii cu „impuritate” prin suferinţa lor. Este, astfel, un mijloc de a-şi demonstra sieşi cât de

bun(ă) este („Uite cât de mult sufăr, brav(ă)) şi un mijloc de a-i ataca pe alţii („Nu înţelegi că problema

mea este din cauza ta?”). Depresia este agresivitate. Singur că la început persoana deprimată vede

această explicaţie ca nonsens, deoarece este inconsistentă cu imaginea pe care persoana crede că o

prezintă lumii.

Represie

Freud avea o noţiune de bază după care oamenii îşi „reprimă” inconştient anumite informţii şi

că, în consecinţă, nu realizează sensul ori scopul unor comportamente ale lor. Un exemplu bun este a

uita numele cuiva: după Freud, adevăratul motiv era că persoana nu vroia să ştie, „inconştient”. Totuşi,

Adler era de părere că persoana nu vroia să ştie conştient ceva şi în consecinţă suprimă acea

informaţie. Este aproape ca şi cum persoana şi-a spus deliberat înainte de act: „Uită (de) asta!”

Care este adevărul? Este acest gen de uitare deliberat, după cum credea Adler, sau nu este

deliberat, după cum spunea Freud? Nu există o cale directă de şti adevărul, şi deciderea valorii acestor

subiecte disputate trebuie luată prin căi indirecte: astfel, dacă, practic tot restul gândirii lui ĺdler are

sens, atunci putem accepta validitatea acestui punct (item) prin încredere generală, deşi nu avem

dovezi; sau, dacă descoperim că practica adleriană funcţionează bine, atunci putem accepta propunerile

a căror validitate specifică este necunoscută. Nu ştim cine are dreptate: doar raportăm/reproducem

(report) două perspective asupra dinamicilor represiei. Preferăm părerile lui Adler pentru că, în

comparaţie cu cele ale lui Freud, ele conferă mai multă responsabilitate individului şi nu trebuie să

afişăm o concepţie mistică precum „inconştientul”.

Indecizie

Una dintre cele mai frecvente probleme spuse terapeutului este inabilitatea de a se hotărâ, de a

decide.

12

Adler numea aceşti oameni „da – dar” şi a declarat că aveau o atitudine ezitantă faţă de viaţă.

Sunt pe graniţă, incapabili de a se decide; sau sunt aşezaţi pe două scaune, ca atunci când cineva are

soţ/soţie şi amant(ă) în acelaşi timp. Ceea ce lilpseşte este curajul.

Curajul este abilitatea de a decide, de a risca. Viaţa în sine înseamnă riscuri, dar mulţi oameni sunt

evitanţi, ezitanţi şi în consecinţă şi în consecinţă ei nu vor risca. Cei care privesc înapoi în timp şi spun

„Dacă ….” Şi sunt preocupaţi de ceea ce ar fi putut face, cei care spun „Acum sunt prea în vârstă”….

sunt deasemenea (şi ei) ezitanţi, evitanţi.

În terapie una dintre întrebările pe care le punem în general, şi urmarea, este cam aşa:

- „Spui că nu eşti sigur(ă) dacă să îţi inviţi soacra să te viziteze?”

- „Da.”

- „Ce crezi că vei face?”

- „Chiar nu ştiu.”

- „Spune orice, de ex. 50 – 50 sau 60 – 40 – o presupunere.”

- „Oh, poate că e o şansă de 51% să o invit.”

- „Nu. Nu cred. Eu cred că este o şansă de 100% să o chemi.”

- „Cred că ai dreptate. Vreau să o chem, dar nu vreau, dar cred că o voi face.”

- „Sunt destul de sigur că o vei face. Acum chestiunea este daacă vrei să îţi facă plăcere.”

Nevrozele ezitante, conform lui Adler, depind de încercarea persoanei de a rezolva probleme în

termenii ambiţiei personale vs. bun simţ comun. Este, într-un sens, analogia liniei de pe tablă, pe care o

folosea Adler ca să descrie viaţa. A merge în sus este motorul (drive) creşterii, tras de scopuri şi împins

de teamă, şi a merge la dreapta este calea „inutilă”. Persoana este la mijloc şi poate merge spre dreapta

în termenii scopurilor şi câştigurilor personale spre stânga, în termenii comuniunii sociale.

Aceasta clarifică (acum) situaţia „da – dar”. Persoana care are de-a face cu o problemă spune

„da” (comuniune socială), dar apoi găseşte o scuză pentru a se împiedica a face acel lucru şi spune

„dar” – şi în acest fel rămâne îngheţat, incapabil a se mişca. În terminologia mai veche astfel de

indivizi erau priviţi ca având o problemă a voinţei, o inabilitate de a lua decizii, şi erau denumiţi

abulici (abuliacs) - însă din perspectiva dinamică adleriană, nu vedem asta ca pe o boală deşi se

întâmplă frecvent la unii oameni ci, mai degrabă, problema este a unei persoane care nu se poate

hotărâ a se deplasa în direcţia inutilă, grandomană (self-aggrandizing) sau a răsfăţului de sine, sau în

direcţia utilă a comuniunii sociale.

Cei care stau la graniţă adesea nu vor să ia vreo decizie. „Ce vrei de la mine?” spun ei, „Nu pot

să mă decid”. Este un gen de imaturitate, o atitudine ezitatntă. Asemenea indivizi îşi vor dezvolta o

diversitate de sentimente pentru a –şi susţine decizia intelectuală de bază de a nu se decide. Unul dintre

ele este anxietatea. „Nu-mi cere să fac ceva.” Spune o astfel de persoană, „pentru că sunt prea

emotiv(ă)”. Acesta este un caz clar de emoţii care susţin o decizie intelectuală. A aborda problema

direct ar necesita o decizie. Pentru a-şi proteja stima de sine, oamenii trebuie să îşi dezvolte un

sentiment subiectiv, aşa încât ei vor simţi că nu a fost vina lor că nu puteau face faţă vieţii; şi aşa ei

sunt „emotivi”, „obosiţi”, „epuizaţi”, „tensionaţi”, „anxioşi”. A-ţi fi teamă de eşec este ceva normal;

însă a refuza să lupţi aşa încât să nu poţi câştiga şi (nici) pierde la jocul vieţii este un exemplu clar de a

fi un evitant, având o atitudine nevrotică faţă de viaţă.

13

Cel ce se îndoieşte încearcă să păstreze status-quo-ul – a evita o confruntare. „Nu ştiiu” spune

această persoană vieţii, „nu mă sâcâi acum”. Între timp viaţa merge mai departe. Aşa cum a învăţat

Alice în Ţara Minunilor, dacă stai nemişcat(ă) viaţa trece pe lângă tine. Ezitanţii pierd multe ocazii; şi

pe nesimţite încep să creadă că este prea târziu pentru ceea ce vor să facă.

Uitare

„Am uitat” spune un copil referitor la sarcini nerezolvate sau teme pentru acasă. Neîndoielnic

el a uitat şi neîndoielnic dacă şi-ar fi amintit atunci ar fi făcut acea obligaţie. Dar o astfel de „uitare”

este foarte dubioasă: nu ne putem îndoi că acel copil „a vrut” să uite şi nu a realizat. Această uitare

înseamnă de fapt că persoana nu a vrut să îşi amintească.

Mintea este un instrument aşa de flexibil şi minunat încât putem şterge din ea ceea ce este

nedorit şi deranjant, şi astfel „uitarea” este în acelaşi timp onestă (persoana simte subiectiv, că a uitat

cu adevărat) şi nesinceră spunându-se în acelaşi că persoana chiar nu a vrut să-şi amintească.

Perspectiva adleriană asupra inconştientului este a realiza ceva, a fi conştient de ceva este într-un

continuu şi este o funcţie a ceea ce este cunoscut ca „setul” – sau atitudinea pe care o avem. Aşadar un

copil uită rar activităţile plăcute şi adesea uită sarcinile neplăcute. Uitarea este aşadar în serviciul

intelectului, la fel ca (şi)emoţiile. Însă adlerienii nu văd neconştientul ca un aspect separat al

personalităţii, ci doar ca o zonă a conştiinţei mai slabe, pe un continuu de la conştientizare extremă la

uitare completă.

2. Diferenţierea Psihologică a Tulburărilor Psihopatologice

Rudolf R. Dreikurs

Diferenţierea tulburărilor mentale sau psihopatologice a fost făcută în trecut în principal pe baza

simptomelor. Psihiatria a fost mai întâi – şi pentru mult timp exculsiv – preocupată de descrirea

diferitelor tipuri de tulburări şi simptomele acestora. Tentative de a defini grupe au dus la stabilirea a

trei tipuri majore de tulburări, care sunt şi astăzi recunoscute în diferenţele lor fundamentale. Ele sunt

nevrozele, psihozele şi personalităţile sau stările psihopate. O înţelegere dinamică şi psihologică a fost

realizată mai întâi la nevroze. În pofida cercetărilor extensive pentru a pătrunde în mecanismul

psihozelor, încă nu s-a ajuns la o înţelegere general acceptată a dinamicilor lor. Personalităţile

psihopate încă generează confuzie totală, deşi psihiatrii încearcă să le clarifice şi să le înterpreteze

psihologic.

Psihologia individuală şi-a adus contribuţia spre înţelegerea diferitelor tulburări. Alfred Adler

ne-a îndreptat atenţia spre defectele interesului social, spre stilul de viaţă eronat sau descurajarea ce

pot fi găsite în orice caz de tulburare mentală sau emoţională. Totuşi, acest trecut comun al tulburărilor

psihopatologice conduce adesea la o referinţă simplificatoare pentru toate aceste tulburări. Nevroticii şi

psihoticii sunt menţionaţi deseori în aceeaşi oală cu criminalii, beţivii şi perverşii, indicându-le

deficienţele comune.

O diferenţiere între ele a fost până acum, încercată rareori, deoarece suntem fundamental mai

interesaţi de pacientul individual şi personalitatea sa unică decât de gruparea sau clasificarea mai mult

sau mai puţin artificială. Cu toate acestea, pasul spre o demarcare clară şi o înţelegere a diferenţelor

fundamentale pare a fi necesar. Teoria şi tehnica psihopatologiei individuale ne oferă o cheie pentru o

14

înţelegere dinamică, căutată astăzi de psihiatrie în general. Dacă putem lumina structura fundamentală

a tuturor tulburărilor psihiatrice, dacă putem ajunge să înţelegem psihozele şi personalităţile psihopate

la fel de bine cum înţelegem nevrozele, se poate evita multă confuzie în gândirea noastră şi domeniul

psihiatriei pe ansamblu.

Diferenţiere generală

Din cauza lipsei altor criterii, diferenţierea diferitelor tulburări s-a bazat frecvent pe presupusa

diversitate a gradului. Totuşi, distincţia dintre nevroză şi psihoză nu este una cantitativă. Nu este admis

să se spună că o nevroză este atât de severă încât este “aproape” o psihoză. Cazurile psihotice pot fi aşa

de discrete că sunt tulburate foarte puţin în simptome şi funcţii, putând continua să lucreze şi să se

menţină în circulaţia socială, în timp ce o nevroză poate fi aşa de severă încât să îl ţină pe pacient la pat

şi să producă invalidarea completă. Diferenţierea dintre psihoză şi nevroză este structurală. La fiecare

dintre ele conflictele sunt rezolvate, sau măcar abordate, în mod diferit.

Toate conflictele oricărei fiinţe omeneşti sunt conflicte sociale, rezultând dintr-o perturbare sau

tensionare a relaţiilor sociale ale individului, afectându-i integrarea în comunitate şi obstrucţionându-i

participarea la funcţiile sociale. Se pare că natura conflictului social şi atitudinea individului faţă de

propria inadaptare socială fac distincţia între diferitele tipuri de tulburări psihiatrice. În fiecare caz

găsim interesul social restricţionat. Totuşi, această restricţionare nu este uniformă. Iarăşi, nu este o

chestiune de grad. O persoană suferind de nevroză poate avea mai mult sau mai puţin interes social

decât un psihotic, şi chiar decât un criminal. Gradul de descurajare, al sentimentului de inferioritate şi

al antagonismului social pot fi exprimate în severitatea cazului, dar nu în tipul tulburării. Structura

conflictului intern este diferită pentru fiecare tip.

Din faptul că adaptarea noastră socială rămâne incompletă, cu toţii avem conflicte privitor la

participarea noastră socială. Acest conflict este văzut de unii ca o expresie a inabilităţii fundamentale a

omului de a deveni o adevărată fiinţă socială. Nu pare a fi vreun motiv de a asuma un obstacol

intrinsec în natura umană care să-l împiedice pe om să se adapteze la atmosfera socială în care trăieşte

şi care îl face ceea ce este, adică uman. Ştim, deasemenea, factorii care împiedică în fiecare caz

dezvoltarea armonioasă a personalităţii sociale. Ştim obstacolele în dezvoltarea interesului social

suficient, mai precis sentimentele de inferioritate şi descurajare.

Putem urmări creşterea socială a indivizilor când îi conducem afară din complexul de

inferioritate şi îi ajutăm să îşi schimbe stilurile de viaţă eronate, care s-au bazat pe interpretarea lor

greşită a logicii traiului în comun. Vechea zicală, “Spiritul vrea, dar corpul e slab” caracterizează

neadaptarea socială generală într-o epocă a istoriei omului când omul încă nu a învăţat să trăiască în

pace cu semenii săi. Acest conflict evident, între “spirit” şi “corp” este punctul crucial al investigaţiei

noastre.

S-au făcut multe tentative pentru a înţelege acest conflict interior descoperit la mulţi dintre

contemporani, generat de adaptarea lor socială inadecvată. Freud a descris Supra-Eul ca instanţă a

valorilor şi idealurilor sociale, ce intră în conflict cu nevoile şi pulsiunile (drive- lb.engl.) Eului,

forţând acele tendinţe, care nu sunt acceptabile social în inconştient, Id-ul. În termeni mai populari,

conflictul este recunoscut ca existând între conştiinţă şi “slăbiciunile” sau “erorile” unui individ.

15

Adler a clarificat considerabil problema, formulând-o în termenii Bun simţ Comun şi Simţ

Privat. Prin bun simţ comun înţelegem gândirea noastră în comun, participarea noastră la ideile

generale, valorile şi morala acceptată de întregul grup de care aparţinem. Individul normal ştie ce

trebuie să facem, ce este corect şi ce este greşit, cum trebuie să te porţi şi să acţionezi. Însă foarte

puţini acţionează mereu conform propriei înţelegeri, propriului bun simţ comun. În timp ce nu negăm,

în principal, dezirabilitatea unui anumit comportament, nu urmăm acest model dacă înţelegerea noastră

despre noi înşine ne duce în altă direcţie. Ceea ce gândim despre noi înşine nu conduce întotdeauna

spre a ne urma bunul simţ comun. Trebuie să munceşti; dar dacă te consideri incapabil de a face o

treabă bună, te poţi înfrâna de la muncă. Simţul privat, cum îl numea Adler, intră în conflict cu regulile

generale ale acordului comun.

Se poate exprima bine prin propoziţia “Ştiu cum trebuie să te porţi; dar asta este adevărat doar

pentru ceilalţi; eu unul câştig mai mult dacă mă port diferit.” Interesul celorlaţi, al comunităţii, intră în

conflict în aceste situaţii cu ceea ce individul consideră că este interesul său. Scopurile sale,

interferează cu disponibilitatea lui de a se acorda la cerinţele sociale, la evoluţie. În loc de a-şi urma

interesul social, el este preocupat de propria securitate, de prestigiul său.

Aceste conflicte universale îşi găsesc diferitele răspunsuri în diversele tulburări psihiatrice.

Persoana nevrotică întâmpină conflictul ascunzându-şi Simtul privat de propria conştiinţă, prin a nu-şi

admite tendinţele când acestea intră în conflict cu a sa conştiinţă, cu bunul (său) simţ comun. Ea caută

alibiuri pentru a-şi scuza limitările sociale. Dacă această descriere este corectă, şi avem toate motivele

să credem că este, atunci ea duce la concluzia că suntem nevrotici cu toţii, fundamental şi structural.

Atunci este numai o chestiune de grad dacă alibiurile şi lipsa noastră de participare socială sunt mai

mult sau mai puţin vădite şi impresionante. Linia dintre normal şi patologic nu este foarte distinctă .

Poate fi trasată de existenţa sau nonexistenţa unui sentiment subiectiv de a fi bolnav. Dacă boala sau

simptomele de boală sunt folosite ca alibi, diagnosticul de nevroză este justificat.

Persoana care ajunge psihotică suferă de conflicte similare. Totuşi, în cazul său, răspunsul la

conflict este diferit. În anumite condiţii, fie pe baza unei inferiorităţi organice a sistemului nervos

central, şi a infecţiei sau oboselii, a agenţilor toxici sau leziunilor cerebrale, un individ poate fi în stare

să îşi rezolve conflictul interior schimbându-şi, temporar sau indefinit, recunoaşterea bunului simţ

comun. Prin deliruri sau halucinaţii se poate impresiona pe sine cu o realitate asumată, care astfel se

conformează simţului său privat. Ea trăieşte într-o lume proprie, în care scopurile sale personale îşi

găsesc justificarea completă. Ea nu mai aderă la logica vieţii; îşi are propria logică, pe care nu o

împărtăşeşte cu altcineva.

Personalitatea psihopată, aşa cum o înţeleg eu, este tot o persoană care deviază în acţiunile sale

de la logica traiului comunitar, de la obligaţiile sociale la care este expusă. Cu toate acestea, spre

deosebire de nevrotic, nu are conflict interior. Nu a reuşit să îşi dezvolte suficient bun simţ comun.

Neagă logica altora, nu le acceptă niciodată valorile şi morala, şi îşi consideră propriile interese drept

singura motivaţie care contează. Aşadar nu are nevoie de alibiuri şi îşi etalează interesele şi tendinţele.

Există o anumită fluctuaţie şi suprapunere a acestor trei grupe de tulburări ale personalităţii, care

vor fi discutate în detaliu mai târziu. Totuşi, din motive practice, aceste distincţii pe care le-am

formulat rămân adevărate. Ele explică diferenţele de comportament ale acestor tipuri de tulburări.

Problema o pătrund doar nevroticii, psihopaticul şi psihopatul neralizând conflictul. Această realizare

16

se evită în primul caz ajustând bunul simţ comun, iar în celălalt caz neavând un asemenea simţ.

Desigur, conflictul există în fiecare caz, dar nu este recunoscut ca atare. Psihoticul suferă de ceea ce el

crede că este realitatea, iar psihopatul suferă de societatea însăşi. Nici unul nu se consideră bolnav, cel

puţin nu privitor la conflictele sale. Aşadar, niciunul nu cere ajutor sau nu vrea să accepte tratament.

Numai nevroticul îşi recunoaşte tulburarea, şi o foloseşte şi beneficiază de ea. Există excepţii de

la această regulă în orice grup, după cum unele personalităţi psihopate se pot purta, în anumite faze ale

vieţii lor, ca nevroticii; şi chiar pacienţi psihotici, fie înaintea dezvoltării complete a psihozei, fie în

perioada revenirii, pot acţiona mai mult ca nevroticii. Această distincţie are şi implicaţii importante

pentru tratament şi terapie.

3. O integrare a diagnosticelor DSM-III-R şi a formulărilor de caz adleriene

Len Sperry şi Michael P. Maniacci

Dacă psihologia adleriană va fi acceptată în cercetarea clinică contemporană şi în practica

acestui deceniu, adlerienii trebuie să vorbească un limbaj comun cu alţi profesionişti. Psihologia

individuală este o teorie cu o bază diversă, integrând în premisele sale de bază perspective

psihodinamice, cognitive, comportamentale şi existenţiale. Deşi este adevărat faptul că Adler nu

considera clasificările diagnostice ca fiind esenţiale în evaluarea şi tratamentul indivizilor, practica

contemporană devine din ce în ce mai atent monitorizată şi credibilitatea profesioniştilor devine un

standard important (Sperry, 1989; Sperry, Gudeman, Blackwell şi Faulkner, 1992). Psihologia

individuală, prin diversitatea premiselor sale, le oferă clinicienilor ocazia de a face evaluări din multe

perspective diferite.

Aşa cum descria Sperry (1989), există (cel puţin) două componente ale formulărilor de caz,

„diagnosticul” (DSM-III-R) şi „explicaţia” sau „clinicul” (de exemplu, adleriană, freudiană, etc.).

Ambele pot fi aplicate în moduri utile şi productive. Una din premisele de bază ale psihologiei

individuale este că aceasta este o psihloogie a utilului, nu a posesiei (Mosak şi Shulman, 1967), şi dată

fiind această premisă, nu clasificarea şi diagnosticul per se ar trebui să fie problema pentru adlerieni, ci

mai degrabă contează cum sunt folosite datele. Formulările de caz şi diagnosticele nu mai trebuie să fie

la fel de reducţioniste şi limitate ca scop ca în trecut.

Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale (1987) oferă clinicienilor în

general, şi practicienilor alerieni în particular ocazia de a folosi un sistem de clasificare multiaxial care

este binevenit de flexibil. Prin utilizarea unui sitem pe cinci axe, clienţii pot fi evaluaţi într-o varietate

largă de zone. Psihologia adleriană şi cele cinci axe ale sistemului DSM-III-R sunt compatibile, dacă

sunt utilizate precaut şi de către clinicieni experimentaţi. Sistemul multiaxial, aşa cum este descris aici,

nu intenţionează să înlocuiască evaluarea stilului de viaţă (Powers şi Griffith, 1987; Shulman şi

Moasak, 1988), ci mai degrabă să o îmbogăţească. Prin practică şi antrenament, cele două perspective

ale psihologiei individuale şi DSM-III-R se pot completa reciproc, într-un mod elegant.

O trecere în revistă a Sistemului cu Cinci Axe

17

DSM-III-R foloseşte un sitem cu cinci axe. Fiecare axă va fi discutată pe scurt mai jos.

Axa I. Conform manualului, Axa I este pentru „Sindroame clinice şi Coduri V”. Axa I ar

include o enumerare, conform criteriilor din manual, a simptomelor majore care interferează cu

funcţionarea clientului. Anxietatea, schizofrenia, abuzul de substanţă şi alte asemenea tulburări sunt

enumerate aici. În plus, Codurile V sunt incluse aici drept codurile de la sfârşitul manualului „care nu

sunt atribuibile unei tulburări mentale”, dar sunt în continuare în centrul atenţiei (p. 16). Probleme

maritale, probleme dintre părinţi şi copii sau probleme ocupaţionale sunt tipuri de coduri incluse.

În psihologia adleriană, diagnosticele de pe Axa I ar reprezenta problemele prezentate. Ele ar fi

determinate prin examinarea (parţială) a ceea ce Dreikurs numea condiţia subiectivă (Dreikurs, 1954).

Terapeutul permite clientului să discute despre ceea ce îl deranjează:

Când intervievăm pacientul pentru prima dată, îl lăsăm să vorbească despre condiţia sa, despre

simptomele sale, despre disconfortul şi discfuncţiile sale. El ne oferă astfel ceea ce noi numim

„Condiţia Subiectivă”. Ştim astfel cum se simte el, ce trăieşte, ce caută (p. 80).

Trecerea de la înţelegerea problemelor prezentate (condiţia subiectivă) la un diagnostic DSM-III-R

este una relativ directă: lista plângerilor se potriveşte cu criteriile diagonstice.

Axa II. Axa II e destinată „descrierii trăsăturilor de personalitate” (p. 16) şi DSM-III-R îi

obligă pe clinicieni să noteze trăsături dominante de personalitate şi mecanismele de apărare

caracteristice. Aici este momentul în care problemele prezentate sunt legate de modelul de

personalitate, de exemplu paranoid, schizoid, pasiv-agresiv, antisocial, ş.a.m.d.. Regula de bază pentru

condiţiile de pe Axa II este aceea că dacă plângerile clienţilor sunt despre lucruri care li se întâmplă

(de exemplu temeri, gânduri bizare, insomnie, etc.), diagnosticul probabil este o condiţie de pe Axa I.

Dacă aceştia se plâng mai ales de inabilitatea lor de a funcţiona din cauza altora (de exemplu dau vina

pe parteneri, slujbe, etc.), diagnosticul probabil este pe Axa II. Un scurt exemplu este clientul care se

plânge de o incapacitate a sa de a se opri din spălatul pe mâini. El spune că nu poate controla ce se

întâmplă, prin urmare diagnosticul probabil ar fi o Tulburare Obsesivo-compulsivă pe Axa I. Totuşi,

dacă el spune că soţia nu este suficient de organizată, copiii săi sunt prea sălbatici şi că lui îi este greu

să fie spontan („Altora le place aşa ceva – mie nu”), diagnosticul ar putea fi mai potrivit pe Axa II, o

Tulburare de Personalitate Obsesivo-Compulsivă.

În termeni adlerieni, diagnosticele de pe Axa II oferă o fărâmă din stilul de viaţă. Cu un anume

set de onvingeri, clienţii vor prezenta un stil particular.

Axa III. A treia axă e destinată condiţiilor fizice sau tulburărilor care pot fi „potenţial relevante

înţelegerii sau rezolvării cazului” (p. 18). Diabetul, bolile cardiace, problemele cronice de coloană

vertebrală, hipotiroidismul, etc., vor fi enumerate aici. Aceste condiţii necesită un diagnostic medical

şi, fără un consult, clinicienii care nu au pregătire medicală ar trebui să enumere aceste condiţii pe Axa

III numai din istoric sau sub îndrumarea unui medic. Folosirea acestei axe este opţională (începând cu

DSM-IV, ea este obligatoriu de menţionat – n. trad.).

18

În psihologia adleriană, Axa II ar oferi informaţii despre inferiorităţile organice, condiţiile

medicale, sau alte condiţii potenţial invalidante pe care indiviziii le pot percepe subiectiv ca situaţii

suprasolicitante (Adler, 1956).

Axa IV. A patra axă utlizată în DSM-III-R evaluează stresorii psihosociali care acţionează

asupra clientului. Scala de Severitate a Stresorilor Psihosociali de la pagina 11 a manualului oferă

evaluări care oferă ocazia clinicienilor de a-şi înţelege nu numai clienţii, ci şi mediile lor sociale. Se

foloseşte o scală de evaluare cu şase puncte, de la 1 (fără stresori) la 6 (circumstanţe catastrofice).

Psihologia individuală subliniază de mult timp înţelegerea oamenilor în mediul lor social.

Adler (1956) se referea la înţelegerea „factorului exogen” (p. 296). De fapt, el a enumerat zece „ocazii

tipice pentru apariţia unei nevroze sau psihoze”, care sunt similare cu cele din Scala Stresorilor

Psihosociali din DSM-III-R (Adler, 1956, p 296-297).

Axa V. Ultima axă folosită în DSM-III-R se referă la evaluarea funcţionării globale în viaţă a

clienţilor. Scala de Evaluare a Funcţionăriii Globale (GAF) se află în pagina 12 a manualului şi

desemnează o valoare numerică nivelului de funcţionare, cu valori care variază de la 1 la 90. Scorurile

între 81-90 ar indica o funcţionare fără simptome; scorurile între 1-10 ar indica o ameninţare serioasă

pentru sine sau ceilalţi. Axa V este deasemenea opţională (începând cu DSM-IV, ea este obligatoriu de

menţionat – n. trad.).

Componenta corespondentă în psihologia adleriană pentru scala GAF ar fi o evaluare a

Sarcinilor Vieţii. În timp ce Axa I examina condiţia subiectivă, această axă ar reprezenta ceea ce

Dreikurs numea „Situaţie Obiectivă”:

Astfel examinăm „Situaţia Obiectivă” a pacientului. Dorim să aflăm câmpul în care el se mişcă,

condiţiile în care trăieşte, cum funcţionează de fapt în prezent. Adler ne-a oferit un cadru pentru o

astfel de examinare, arătând cele trei sarcini ale vieţii care includ toate acţiunile şi străduinţele umane.

(p. 80).

Înţelegerea Axei V aduce şi un alt beneficiu – îi ajută pe clinicieni să scadă rezistenţele. Adler

(1956), Dreikurs (1954) şi alţi adlerieni, au definit caracteristica de bază a rezistenţei ca fiind o

nealiniere de scopuri dintre client şi terapeut. Scala GAF oferă două scoruri, nivelul curent al

funcţionării şi cel mai bun nivel al funcţionării – sau reperul – din ultimul an. O discrepanţă între

nivelul prezent şi cel mai înalt nivel din ultimul an este de obicei concludentă pentru o condiţie acută

cu un prognostic bun. Prognosticul pentru un individ cu un episod depresiv major şi scor GAF prezent

de 40 şi unul de 70 în ultimul an, ar avea un prognostic şi evoluţie mai puţin rezervate decât un individ

cu un scor GAF 45 în ultimul an. Clinicianul abil va lua în considerare scorurile GAF pentru stabilirea

scopurilor tratamentului, alegerea intervenţiilor şi stabilirea duratei şi ritmului de tratament. De

exemplu, o femeie al cărei scor curent şi din ultimul an pe scala GAF este de 41 poate să nu aibă

aceleaşi scopuri în terapie ca una care are un scor curent de 55 şi un reper de 85 în ultimul an.

Clinicienii care determină scopurile tratamentului fără examinarea scorurilor GAF şi fără a câştiga

colaborarea din partea clienţilor pot avea parte de o rezistenţă excesivă.

Integrarea Sistemului cu Cinici Axe într-o Formulare de Caz Adleriană

19

Adunarea celor de mai sus într-o formulare de caz unificată presupune practică şi supervizare,

dar odată învăţată, ea se poate dovedi foarte utilă. Pe scurt, o astfel de integrare ar fi cam aşa:

Un client cu un stil de viaţă particular (Axa II) a întâlnit o situaţie pentru care el sau ea nu este

pregătit adecvat (Axa IV). Pentru a se proteja, clientul selectează un anume grup sau cluster de

simptome pentru a le folosi în ocolirea cerinţelor şi crearea distanţei (Axa I). Ce simptome alege poate

fi în parte datorat unei inferiorităţi organice sau unei situaţii apăsătoare, ca de exemplu un handicap

(Axa III). Se poate evalua cât de adecvat întâmpină clientul sarcinile vieţii. Gradul de implicare la care

el sau ea se aşteaptă să revină se poate evalua, pentru a obţine un barometru rapid al gradului de interes

social din prezent şi pentru a ajuta la alinierea scopurilor tratamentului (Axa V).

Într-o astfel de formulare, nu se încalcă principiile psihologiei individuale, iar adlerienii pot fi

integraţi în practica clinică contemporană şi astfel îşi pot face auzite conceptualizările şi ideile într-un

limbaj comun cu al colegilor lor. O investigare a stilului de viaţă prin metode tradiţionale ar completa

numai formularea.

Un exemplu de caz. Mary s-a prezentat la terapie la puţin timp după aniversarea a 36 de ani,

datorită unor insatifacţii maritale şi a unor perioade din ce în ce mai mari în care se simţea „la pământ”

şi plină de lacrimi. Ea era căsătorită cu cel de-al doilea soţ de optsprezece ani, avea trei copii – unul

din prima căsnicie – şi nu a lucrat niciodată mai mult de trei săptămâni, când a avut o ocazie imediat

după mariajul cu al doilea soţ.

A fost cea mai mare dintr-o familie cu patru fraţi şi a spus că tatul său bea excesiv şi a fost (în

câteva ocazii) foarte abuziv. Răspunsul ei la întrebarea despre fricile copilăriei din Inventarul Stilului

de Viaţă (Mosak şi Shulman, 1988) a fost „tata ne ameninţa că ne împuşcă cu un pistol”. O sarcină

anterioară primei căsnicii i-a permis să scape de sistemul său familial disfuncţional. Ea a reuşit să

termine liceul, a divorţat de primul soţ, s-a recăsătorit şi a avut la scurt timp încă doi copii.

Acuzele ei prezente erau disforie persistentă, plâns facil, o agravare a problemelor ei cronice cu

coloana vertebrală inferioară şi o satisfacţie crescândă faţă de distanţarea emoţională şi modul

dominator de a fi ale soţului. Surprinzător, ea i-a cerut soţului să plece din casa lor, dar pretindea că era

cu adevărat „slabă, ba chiar incapabilă”. Ea a renunţat să socializeze, se simţea incapabilă să

muncească – „din cauza spatelui meu” – şi devenise din ce în ce mai deprimată.

Formularea de caz conform DSM-III-R a fost:

Axa I: 300.40 Distimie, tip secundar, debut tardiv; 316.00 Factori psihologici care afectează

condiţia medicală; V61.10 Probleme Maritale

Axa II: 301.90 tulburare de Personalitate FAS (depenedentă şi tip auto-distructiv)

Axa III: Durere cronică a coloanei vertebrale inferioare (din istoric)

Axa IV: Stresori psihosociali – probleme maritale şi mezinul care începe şcoala

Severitate: 3 – Moderată (predominent datorată circumstanţelor)

Axa V: Scor Gaf curent – 51

Cel mai mare scor GAF din ultimul an – 65

Discuţie. Mary a fost prima născută şi a încercat să preia controlul asupra familiei sale de

origine. Cu cât încerca mai mult, cu atât familia devenea mai disfucnţională. Pe măsură ce-şi asuma

20

mai multă responsabilitate, mama sa s-a „îngropat” într-o slujbă permanentă şi tatăl său a băut mai

mult. Ea a „evadat” în două mariaje cu bărbaţi reci, uneori abuzivi, care-i permiteau ei să ia

conducerea, în timp ce ei şi-au dezvoltat vieţi active în afara familiilor. Ea a avut puţine ocazii de a

lucra în afară de casă sau de a dezvolta contacte în exterior. Problema ei cu coloana a debutat când era

foarte tânără. Ea o descrie ca fiind un „blestem de familie” care a afectat toate femeile din familia ei.

Stilul de viaţă al lui Mary a fost o combinaţie de tipuri victimă/inadecvată/pleaser (Mosak,

1971). În ciuda faptului că era criticată şi abuzată, ea în continuare încerca, dar nu reuşea, să le facă pe

plac celorlalţi. Credea că este o „proastă”, needucată, şi că nu avea viitor. A recunoscut că „alegea

rataţi” şi că se simţea vinovată când lucrurile mergeau bine pentru ea, încluzând situaţiile care nu-l

implicau pe soţ. Un astfel de stil de viaţă se potriveşte cu Tulburările de Personalitate Dependentă şi

Auto-distructivă din DSM-III-R (a se reformula diagnosticul pe DSM-IV – n. trad.).

Date fiind aceste convingeri existente, alegerea simptomelor pe Axa I devine mai uşor de înţeles.

Ea şi-a ales un bărbat pe care, la fel ca şi pe tatăl său, nu-l putea mulţumi – Problema Maritală. Mary

îşi foloseşte inferioritatea organică pentru a scăpa de responsabilitatea sarcinii muncii şi, prin urmare,

îşi întăreşte convingerea că trebuie să stea cu soţul său – Factorii psihologici care afectează condiţia

medicală. Sub stres, tensiunea se concentrează pe organul său cel mai slab (Adler, 1956). Ea apare

deprimată şi fără speranţă, şi ripostează pasiv – distimia.

Factorul exogen pentru criza prezentă a fost cea de-a cincea aniversare a mezinului. El mergea la

şcoală şi nu-i mai lăsa ei nimic de făcut în timpul zilei. În plus, ea ajunsese la ceea ce Powers şi

Griffith (1987) numesc „număr important” (p. 226): avea aceeaşi vârstă când mama ei a plecat prima

dată să lucreze şi a lăsat-o pe Mary acasă pentru a avea grijă de ceilalţi. Mama „a plecat” când mezinul

a început şcoala. Aceste tabele interne de timp i-au dat lui Mary sentimentul că trebuia să facă o

mişcare similară, dar s-a simţit inferioară şi incapabilă să ducă la capăt aşa ceva. Deşi ea a arătat

curajul de a-l evacua pe soţ, i-a lipsit încrederea pentru a face următorul pas.

În sfârşit, Mary avea dificultăţi considerabile cu sarcinile vieţii. Ea a evitat lucrul, şi-a limitat

contactele sociale, şi se afla într-o căsnicie disfuncţională. Deşi ea a putut să menţină un grad de

stabilitate în anul ce a trecut, a rămas nefericită. Odată cu ziua de naştere şi plecarea la şcoală a celui

mic, situaţia s-a deteriorat.

Concluzie

DSM-III-R este compatibil cu psihologia individuală. Dacă adlerienii vor să aibă un loc în

practica clinică contemporană, adaptarea este esenţială. Una din afirmaţiile de bază ale psihologiei

individuale susţine că este o psihologie a folosului şi, dată fiind această axiomă, nu diagnosticul şi

clasificările în sine ar trebui să fie problema, ci felul în care se folosesc datele. Dacă este folosit ci

înţelepciune, formulările de caz conform DSM-III-R pot îmbogăţi psihologia individuală şi pot oferi

un teren mai mare pentru comunicarea cu alţi profesionişti.

4. Diverse Scopuri ale Simptomelor

Harold H. Mosak şi Bernard Shulman

21

În medicină un simptom este o problemă ce acompaniază sau rezultă dintr-o boală şi serveşte

ca ajutor la diagnosticarea unei asemenea boli. Conceptul după care un simptom poate avea un scop

este familiar medicinei. Spre exemplu, scopul diareei este de a elimina iritantul din tractul intestinal; al

durerii este de a semnala că ceva e în neregulă; al tusei este de a elimina material străin din trahee.

Alfred Adler a făcut presupunerea de bază după care „Nu putem gândi, simţi, dori sau acţiona

fără perceperea unui scop.” (1, p. 3) El considera afirmaţia următoare o propunere a psihologiei

individuale: „Fiecare fenomen psihic, dacă ne oferă o înţelegere a persoanei, poate fi abordat şi înţeles

dacă e privit ca pregătire pentru un scop.” (1, p. 4) Un simptom psihic, ca orice alt fenomen psihic, are

un scop şi poate fi pătruns cel mai bine dacă îi este aflat scopul.

Uneori e mai uşor să se vadă simptomele ca şi comportament reactiv, decât ca având un scop.

Pentru a ilustra, anxietatea poate fi privită ca o reacţie la un pericol perceput; depresia, ca o reacţie la

descurajare. Totuşi, în cazuri în care astfel de reacţii sunt exagerate, foarte prelungite sau nepotrivite,

această perspectivă nu oferă un indiciu pentru înţelegere.

Punctul de vedere al lui Freud a fost că „Un simptom este un semn şi un substitut pentru o

gratificare instinctuală care a rămas în suspensie (latentă – n.t.); este o consecinţă a procesului de

reprimare (6, p. 20). „Uneori simptomele devin valoroase pentru ego deoarece ele obţin pentru ego, nu

unele avantaje, ci o gratificare narcisică la care altfel ar renunţa.” Astfel obsesionalul îşi foloseşte

simptomele pentru a se simţi „mai bine decât alţii pentru că este în mod special curat sau în mod

special conştiincios.” Freud numeşte aceasta epinosic sau cîştigul secundar al nevrozei (6, p. 36).

Astfel, Freud a recunoscut şi el că simptomele au o valoare pentru pacient, dar a preferat să le

privească în principal ca şi compromisuri făcute cu instinctele (pulsiunile – n.t.), şi doar secundar ca

având un scop.

În ochii psihologului individual, principala semnificaţie a simptomului rezidă în serviciul pe

care-l face individului în străduinţa acestuia spre scop. Adler, în discuţiile despre exemple clinice, a

menţionat frecvent scopul sau „intenţia secretă” a folosirii simptomului. În acest fel, un simptom e

descris ca mijlocul de a asigura un triumf, sau retragerea din faţa pericolului, reproş, crearea ficţiunii

unei superiorităţi (1, pp. 11-13), oferirea unei excepţii la cerinţele realităţii (1, p. 23); „a forţa mediul în

servicul său” (1, p. 38); „a-i face pe alţii să se preocupe continuu cu el” (1, p. 55).

Părerile lui Adler au fost prezentate mai sistematic de soţii Ansbacher. Scrierile sale despre

funcţia simptomelor nevrotice sunt organizate într-un capitol (2, pp.263-280). Toate simptomele sunt

văzute ca servind drept protecţii pentru stima de sine, sau ca pretexte. Un mod de a o realiza este prin

agresivitate, mai exact prin: deprecierea altora, ca în perversiunile sexuale; acuzarea altora pentru erori

imaginate, etc.; şi acuzare sine şi vină nevrotică.

Un alt mod de protecţie este prin „distanţare”, pentru care sunt recunoscute patru categorii: „a

se mişca înapoi”, care include sinuciderea, agorafobia, roşeaţa compulsivă, migrena, anorexia nervosa,

etc.; „a sta nemişcat”, ca în impotenţa psihică, astmul psihogenic, atacuri de anxietate, compulsii, etc.;

„ezitare şi mişcare înainte-şi-înapoi” ca în toate metodele de omorât timpul, precum amânarea,

compulsiile, pedanteria patologică; şi „construirea de obstacole”, în principal simptomele

psihosomatice.

22

Adler priveşte simptomul ca pe o expresie ce este mereu în acord cu stilul de viaţă al

pacientului, atitudinile sale de bază faţă de viaţă. Simptomele fizice arată aceeaşi expresivitate. Astfel,

vomitarea poate să spună: „Nu înghit asta!”, crampele abdominale şi zgomotele în stomac: „Stomacul

meu e revoltat”, ş.a.m.d. Un asemenea „jargon al organelor” (2, pp. 222-225, 308-310) oferă adesea

indiciul spre scopul lăuntric al simptomului.

Revenind la categoria de sus a agresivităţii, multe simptome pot fi văzute ca arme ofensive.

„Nevroza este arma laşului şi a slabului” (2, p. 269). De aici, un fel în care psihologul individual

încearcă să înţeleagă un simptom este a se întreba împotriva cui sau a ce este îndreptat simptomul. De

exemplu, pacientul deprimat îşi exprimă antagonismul faţă de situaţia de viaţă în sentimentele sale

negative (3), simptomele paranoide distrug logica (9), copilul hiperactiv îşi enervează mama (5),

femeia frigidă respinge puterea unui bărbat de a o excita, homosexualul neagă valoarea sexuală a

sexului opus (7) şi persoana instabilă emoţional îi pedepseşte pe cei care nu se ridică la înălţimea

cerinţelor sale, făcând o scenă.

Revizitând distanţarea, este un truism al psihologiei individuale faptul că nevroza este o evitare

a sarcinilor vieţii şi simptomele nevrotice sunt mijloace de evitare. „Nevroticul a colecţionat

dintotdeauna motive mai mult sau mai puţin plauzibile pentru a-şi justfica eschivarea provocărilor

vieţii, dar el nu realizează ce face” (2, p. 332). Neurastenicul, spre exemplu, îşi foloseşte diversele

senzaţii pentru a-şi anunţa sieşi neputinţa de a aborda o situaţie neplăcută sau alta (4). Simptomele

ajung parte dintr-o strategie globală dictată de scopul dominant, potrivindu-i-se în multe feluri diferite

şi servind multor scopuri (secundare – n.t.).

Acest articol îşi propune să clarifice mai departe conceptul adlerian al scopului simptomului

prin enumerarea unor stratageme, găsite foarte des la pacienţii examinaţi de autori.

Stratagema siguranţei

Unele simptome sunt intenţionate a asigura împotriva eşecului, expunerii sau altor catastrofe

(2, pp. 263-266). Simptomul poate avea efectul de a face imposibil ca pacientul să îşi asume o

responsabilitate dificilă, sau cel puţin să întârzie „momentul adevărului” (conform diverselor metode

de asigurare prin distanţare, descrise mai sus). Pacientul poate folosi simptomul pentru a se descalifica

dintr-o cursă la care nu vrea să participe.

Un holtei de 37 de ani suferea de impotenţă sexuală numai cu o femeie frumoasă, divorţată care

dorea să se mărite cu el. Nu era niciodată impotent cu prostituatele sau în aventuri trecătoare.

Aceasta era prima femeie cu care se gândea cu adevărat să se însoare. Totuşi, simţea că nu îi

poate cere mâna, datorită inadecvării lui sexuale. Când a fost întrebat ce ar face dacă

simptomul nu ar exista (2, p. 332), a răspuns: „Păi m-aş însura, evident!” Visele lui şi amintirile

timpurii au dezvăluit un antagonism faţă de şi teamă de relaţii apropiate cu femei.

Simptomul depresiei uşoare uneori are scopul de a proteja persoana de cerinţele unei ocupaţii

sau situaţii de viaţă care cere o acţionare pe care persoana nu vrea să o facă, sau un angajament pe care

nu vrea să şi-l ia.

23

Un bărbat necăsătorit, de 30 de ani, era alternativ un om de afaceri de succes şi unul sărac. Se

entuziasma şi lucra constant cîteva luni, apoi devenea neurastenic şi deprimat şi îşi petrecea

mai multe săptămâni pierzând timpul. Se plângea şi de faptul că vrea să se căsătorească dar nu

îşi asuma responsabilitatea unei familii, deoarece nu era sigur că poate munci constant. Un vis

a arătat dinamicile de bază şi frica lui de un angajament faţă de orice servici sau relaţie. A visat

că era pe un câmp de luptă şi peste tot în jurul său erau bărbaţi luptându-se unii cu alţii.

Cadavre erau împrăştiate pe câmp şi el era întins în linişte, prefăcându-se că e mort. Se simţea

în mijlocul unei lupte eroice, însă nu avea sentimentul că aparţine vreunei tabere din conflict.

Nu avea arme şi se întreba dacă trebuia să fie combatant. I-ar fi plăcut să ia parte la luptă, dar

simţea că a se mişca ar fi însemnat a se trăda şi a invita atacul altora. A aşteptat lăsarea nopţii şi

s-a strecurat de acolo spre un loc mai sigur.

O ipostază specială a stratagemei pentru siguranţă este „obţinerea asigurării duble”. Această

modalitate e opusul legăturii duble. Este o dezlegare dublă. Indiferent de rezultat, siguranţa individului

e asigurată şi astfel el îşi poate permite să rişte parţial. Inabilitatea de a se concentra, frecvent, pe

studiile şcolare intră în această categorie. Problema reală este că studentul nu îndrăzneşte să îşi testeze

cu adevărat capacitatea intelectuală. Simptomele sale îl asigură pentru eşecul de a avea un intelect

obişnuit.

Un student e foarte ambiţios şi îşi cere să fie „în vârf”. Nu îşi permite cu adevărat să rişte ca

eforturile sale cele mai serioase să îl poată lăsa în zona medie a colegilor lui. La început îşi propune să

studieze şi într-adevăr îşi imaginează că va studia extrem de bine şi va citi mult despre subiect şi în

afara programei. Dar, într-un fel sau altul, nu se aşează efectiv să lucreze ceea ce trebuie. În câteva

săptămâni e deja în urmă iar şansele de reuşită foarte bună sunt mici. Acum se simte dezamăgit de sine

şi chiar mai puţin înclinat să studieze. Oamenii care vor să fie „în vârf” nu sunt interesaţi a învăţa din

greu doar pentru a primi o notă medie. Aceasta se vede în amânarea lui, neputinţa de a se concentra şi

faptul că nu are stare când se aşează cu cărţile. Pe parcursul acestei comedii studentul îşi menţine

sentimentul de superioritate intelectuală. Vina problemei cu studiatul şi a notelor slabe e pusă pe seama

obiceiurilor proaste, „emotivităţii”, lipsei de disciplină, profesorilor plictisitori şi cursurilor

neinteresante. Se consolează singur cu gândul că este, de fapt, un intelect strălucit, care e neproductiv

doar momentan, că dacă ar putea studia cum trebuie ar fi în vârful anului său. Dacă s-ar întâmpla să

primească o notă mare în pofida faptului că nu a învăţat, este cu atât mai bine. Poate chiar exclama:

„Nu am deschis nici-o carte!” Dacă primeşte o notă slabă, nu este pentru că e prost, ci pentru că a fost

„leneş”, şi în societatea noastră majoritatea oamenilor preferă să fie priviţi ca fiind leneşi, nu proşti (2,

p. 391; 8).

Următorul exemplu este încă unul despre felul în care e folosit un simptom pentru a „obţine o

dublă asigurare”. Un psihiatru (Rudolf Dreikurs) a menţionat odată într-o discuţie că simptomele

nevrotice erau folosite des pentru eschivarea responsabilităţii. După speech, cineva din audienţă s-a

prezentat şi a afirmat că suferă de dureri de cap, pentru care nu s-a găsit vreodată o cauză organică, dar

că durerile nu erau folosite de el pentru a-şi evita responsabilităţile. Bărbatul era într-adevăr un

dramaturg de succes, ale cărui lucrări erau bine-cunoscute. „Rareori îmi las durerile de cap să mă

24

împiedice de la lucru.”, a spus el. „Voi continua pur şi simplu ceea ce am făcut, în ciuda durerii.”

Psihiatrul a mărturisit că acest caz era poate o excepţie. Au mai vorbit câteva momente despre piese şi

autori şi dramaturgul s-a întors să plece. În timp ce pleca, a spus: „Gândeşte-te numai ce aş fi putut

face dacă nu aveam durerile astea! Cine ştie, poate că oamenii m-ar fi comparat cu Shakespeare.”

Stratagema erou-martir-sfânt

Un individ eficient, capabil se plânge uneori de simptome neplăcute chiar şi atunci când nu

există aparent vreun stres. El îşi poate crea simptomele pentru a-şi demonstra puterea, la fel cum unii

cu aspiraţii sfinte crează tentaţii pentru a-şi demonstra virtutea prin faptul că nu cedează, sau martirul

aspirant aranjează să sufere pentru a-şi demonstra superioritatea morală asupra torţionarilor săi.

Un student la medicină s-a plâns că se împanichează şi că simte cum îl ia leşinul în timpul

conferinţelor şi turelor în secţie. Îi era teamă că supervizorii lui îi vor pune întrebări la care el nu va

putea răspunde. Nu avea astfel de simptome în timpul examinărilor scrise. Mai mult, avea istoric bun

al muncii susţinute. Şi-a dezvoltat o reputaţie de îndemânare la colectarea sângelui şi era chemat de

fiecare dată când colegii lui nu puteau găsi o venă. Avea un sentiment de triumf în aceste ocazii. Îi

plăcea să examineze pacienţi noi şi exulta când apărea o problemă de diagnostic. A recunoscut că era

mai fericit când avea de-a face cu o provocare. Nu îşi putea înţelege simptomele emoţionale şi se

simţea ca un laş şi un slab pentru că le avea.

S-ar putea presupune că acest bărbat vedea ca neplăcută orice situaţie în care superioritatea îi

era pusă sub semnul întrebării. În plus, felul lui de a se purta superior era prin a fi erou, a realiza ceea

ce alţii nu puteau. O situaţie care nu îi oferea un obstacol de depăşit nu avea nici-o valoare pentru el.

La conferinţă şi la turele prin secţie nu numai că nu avea ocazia să acţioneze ca erou, era chiar în

pericol de a fi expus ca cineva care nu ştie cât ar trebui să ştie.

Care este atunci scopul simptomelor lui? Ele îi oferă o provocare şi un obstacol şi astfel, cum

spune Adler, îi oferă o şansă să crească (2, pp. 275-276). La fiecare conferinţă are din nou şansa să fie

un erou prin lupta cu şi depăşirea slăbiciunii sale false.

Stratagema atenţie-serviciu-dragoste

Scopul unor simptome este, evident, acela de a obţine ceva. Uneori este înţelegere, alteori

servicii, dar în acest caz întotdeauna este a se face pe sine centrul câmpului de acţiune, prin simptom.

De exemplu, dacă o mamă dă mai multă atenţie plăcută copilului când acesta e bolnav şi tinde să îl

ignore când el nu se plânge, devine extrem de tentant pentru copil să se plângă de câte un discomfort

corporal pentru a câştiga atenţia mamei. Simptomele folosite pentru acest scop funcţionează mai bine

dacă au oarece calitate dramatică, care captează atenţia observatorului.

O fată de 22 de ani se ducea săptămânal la terapeut pentru o reacţie de anxietate. Timp de mai

multe seri consecutive de duminică s-a împanicat şi şi-a sunat terapeutul. Într-una din aceste

ocazii terapeutul a întrebat: „De ce te împanichezi în fiecare duminică seara şi nu pari a avea

această problemă altcândva?” „Păi, a răspuns ea, ştiu că eşti acasă duminică seara.”

25

Terapeutul a confruntat-o cu scopul panicii ei; adică a-i da o scuză pentru a-l suna când se ştia

că e disponibil. Panicile de duminică seara s-au oprit după aceasta.

Stratagema puterii: manipularea altora

Cel mai direct exemplu al unui simptom care are ca scop impunerea puterii este al istericalelor

(2, p. 227). Copilul mic cu istericale dă din picioare, ţipă şi îşi ţine respiraţia până când părinţii lui

cedează, recunoscându-i puterea. Isterica face o scenă când cineva o nemulţumeşte. Mama care vrea să

se agaţe de fiul ei adult îşi dezvoltă disconfort în zona pieptului şi probleme de respiraţie atunci când el

devine interesat de o fată, cu perspective de căsătorie. Simptomul e modelat pentru a-i întrece în putere

pe ceilalţi şi a-i permite suferindului să obţină ce vrea. De fapt pacientul spune: „Dacă nu faci cum

vreau eu, o să sufăr şi o să te oblig să o faci.” „Lacrimi şi plângeri – mijloacele pe care le-am numit

‚puterea apei’ – pot fi o armă extrem de utilă pentru [...] reducerea altora la o situaţie de sclavie.” (2, p.

288)

Răzbunare şi pedeapsă

Sunt ocazii în care un simptom are scopul de retaliere distructivă împotriva unei persoane sau

situaţii din viaţă (3, pp. 269-271). Pacienţii care folosesc simptomele pentru răzbunare sunt de obicei

oameni foarte descurajaţi, care şi-au pierdut speranţa de a aborda situaţia constructiv. Răzbunându-se,

ei contraatacă supăraţi, dorind să facă rău, pentru că oricum totul este pierdut. Adler dă un exemplu al

unei femei deprimate care îşi domina soţul şi care şi-a dezvoltat un complex de vinovăţie în legătură cu

o aventură avută cu 25 de ani înainte, cu alt bărbat. Mărturisindu-i soţului şi acuzându-se pe sine, ea

putea să-l tortureze în continuare (2, p. 272).

O fată de 17 ani, într-un spital de stat cu un diagnostic de personalitate instabilă

emoţional şi un trecut cu respingere şi neglijare din partea părinţilor, era o problemă pentru

angajaţii spitalului din două motive: spărgea impulsiv ferestre cu dosul palmei şi se mutila,

punându-şi obiecte ascuţite în urechi şi sub piele. Era tratată bine în spital şi i se acorda o

atenţie considerabilă, deoarece angajaţii înţelegeau amploarea deprivării ei emoţionale timpurii.

Dar dacă avea sau nu privilegii nu avea nici-o importanţă pentru comportamentul ei. La vizitele

făcute familiei se purta la fel. Întrebată, spunea că sparge ferestre ca să „fie chit”. Vroia să fie

chit cu familia ei şi cu o situaţie din viaţă care o ţinea pacientă într-un spital de tulburări

mintale. Dacă vroia ceva şi nu căpăta, dacă vizita mamei o iritase sau dacă pentru vreun motiv

începea să-şi plângă de milă, devenea supărată impulsiv şi spărgea orice fereastră era la

îndemână. Se rănea pentru acelaşi motiv.

Stratagema „scăpării basma curată”

26

Uneori un simptom are ca scop repararea stimei de sine lezată. Dezvoltarea unui sistem delirant

în stadiile târzii ale schizofreniei este frecvent un exemplu al acestei stratageme. Un alt exemplu des

întâlnit este al sentimentelor de vinovăţie. Când cineva crede că a făcut o greşeală, a se simţi

vinovat(ă) de propriul comportament este, uneori, felul său de a-şi salva conştiinţa şi de a se consola

că, de fapt, este o persoană bine intenţionată (2, pp. 272-273).

O fată de 3 ani a fost observată furişându-se la cutia cu prăjituri, luând o prăjitură şi mâncând-

o. Apoi şi-a dat o palmă peste mână şi a spus: „Fată rea!” Pedepsindu-se, a luat apoi alte prăjituri,

repetând auto-reproşul la fiecare din ele. (5)

Alte mijloace de salvarea onoarei includ dezvoltarea simptomelor care scuză sau diminuează

un eşec (2, pp. 265-266). Astfel, un bărbat care şi-a pierdut slujba pentru că a scăpat pe jos şi a spart un

instrument valoros, a dezvoltat un tremor al mâinilor. A povestit că şi-a pierdut serviciul din cauza

„tremuratului”, nu a incompetenţei.

Crearea excitării

Uneori un simptom are scopul de a crea tumult şi a-i agita pe alţii. Simptomul poate fi

direcţionat împotriva unei anumite persoane pe care pacientul vrea să o supere sau, uneori, împotriva

unei situaţii din viaţă care e plictisitoare şi fără evenimente. Excitarea poate fi generată intern şi extern.

Prima este, de multe ori, scopul impulsurilor iraţionale.

Un tânăr student la drept se plângea de impulsuri ciudate de a sări de la înălţime. Simţea

aceste impulsuri când traversa poduri sau când se uita în jos spre pământ, de la ferestre din

clădiri înalte. Nu credea că ar ceda impulsurilor dar era enervat de ele şi era mai puţin

preocupat dacă erau simptomatice pentru o tulburare mintală iminentă. Pacientul părea că nu

poate lega simptomele sale de o anumită problemă. Nu era evidentă nici-o situaţie critică din

viaţa lui. Dar simptomele nu apăreau niciodată când era ocupat, stresat la lucru sau la şcoală,

sau la alte ocupaţii. Le trăia numai când nu avea o sarcină imediată de rezolvat, când era

momentan fără treabă, plictisit sau forţat să aştepte evenimente. Îşi folosea simptomele pentru

a-şi menţine viaţa interesantă şi excitantă.

Unor oameni li se pare excitant şi dramatic recitalul bolii, operaţiilor şi examinărilor medicale.

Simptomele ipohondriace (care sunt deseori preocupări somatice) fac viaţa mai excitantă.

Crearea excitării extreme este clară când simptomul e leşin sau poate o criză isterică. Forme

contagioase de purtare isterică, precum leşinul în masă al audienţelor fetelor tinere la cântăreţi celebri,

intră în această categorie.

Un bărbat de 40 de ani s-a dus la un consultant de management cu plângerea că nu îşi

poate organiza bine lucrul. Avea o soţie, o amantă, se implica în relaţii trecătoare, conducea

două firme, participa constant la proiecte ale comunităţii şi părea dornic să se ofere oricărei

provocări noi ce îi apărea în cale. Când un prieten s-a îmbolnăvit de cancer, a contactat

specialişti din alte oraşe să le ceară sfatul. S-a dedicat cauzei căminelor mai bune pentru negri.

27

Îşi conducea maşina cu viteze excesive. Îşi încuraja amanta să se combine cu alţi bărbaţi şi

devenea obsesiv de gelos când ea o făcea. Datorită numeroaselor sale activităţi, nu era un

familist bun şi întreţinea familia sporadic. În pofida realizărilor lui pozitive, era mult mai

impresionat de atmosfera de confuzie şi excitare în care trăia. Îşi povestea aventurile radiind,

dramatizându-şi ieşirile riscante şi inabilitatea de a trăi o viaţă stabilă. Excitarea însemna, de

fapt, mai mult pentru el decât orice altceva. O ieşire la limită oferea mai multă plăcere decât o

realizare constructivă. Abia dacă rezolva o problemă că se şi implica în alta.

Stratagema dovezii

Unele simptome au scopul de a întări poziţia pacientului, de a-şi dovedi sieşi că judecăţile îi

sunt corecte şi astfel de a înfrânge logica celor care nu sunt de acord cu el. Aceşti indivizi se orientează

spre „a primi palme” (2, p. 290). Paranoidul îi poate provoca deliberat pe alţii la a se purta rău cu el,

pentru a aduna dovezi că alţii sunt nedrepţi cu el. „Lipsa bucuriei în viaţă, aşteptarea continuă a

accidentelor, [...] teamă superstiţioasă, [...] neîncredere” şi alte manifestări ale sensibilităţii exagerate

duc la repetarea experienţelor neplăcute şi la lipsa celor plăcute (2, p. 290).

Un băiat de 14 ani, obiectul multor critici depreciative din partea tatălui, era convins în

mod pesimist de inadecvarea lui. Nu credea că psihoterapia l-ar ajuta vreodată. Iniţial venise cu

plângerea că îl doare în partea stângă, diagnosticată drept psihogenică. După mai multe luni în

tratament, nu mai vorbea de mult despre durere şi se plângea de multe alte simptome. Într-o zi,

plângându-se de ineficienţa terapiei, terapeutul a menţionat că cel puţin nu îl mai durea în

stânga. Pacientul l-a contrazis şi a schimbat subiectul. Când a venit săptămâna următoare, a

raportat radios că durerea din stânga a revenit. Aceasta era încă o dovadă că psihoterapia nu îl

poate ajuta.

A păstra un simptom în rezervă

Pacienţii care răspund favorabil la psihoterapie păstrează uneori unu sau două simptome pentru

un motiv încă necunoscut. Ei par a funcţiona bine, sunt fericiţi şi au sentimentul că progresează. Au

senzaţia că o anumită problemă încă nu a fost rezolvată şi de aceea simt că mai au nevoie de tratament.

Motivul acestui comportament este, uneori, acela că pacientul nu îndrăzneşte să se facă bine complet.

Preferă să păstreze unu-două simptome în rezervă, de siguranţă, dacă va avea nevoie de ele. Astfel el

menţine o formă de asigurare pentru viitoare dificultăţi, se antrenează exersând simptomul şi evită un

angajament complet faţă de ideea că acum s-a făcut bine de tot şi nu mai are scuze pentru reţineri în

viaţă. Aşa cum a spus un pacient când a fost confruntat cu sensul comportamentului său, „În definitiv

nimeni nu se poate face chiar aşa de bine.”

5. Inventarul de obsesii şi compulsii al Universităţii din Hamburg1

Te speli pe mâini după ce crezi că te-ai apropiat prea mult de un animal sau obiect murdar?

1 în Jeffrey M. Schwartz, “Brain Lock” – de la Dr. Iver Hand şi Dr. Rudiger Klepsch, Universitatea din Hamburg, Germania.

28

1. Adevărat Fals

Rearanjezi feţe de masă sau covoare pentru că ai impresia că nu sunt aşezate exact?

2. Adevărat Fals

Sunt zile când trebuie să te gândeşti la anumite cuvinte sau imagini atât de mult încât nu mai poţi face

altceva?

3. Adevărat Fals

Adesea îţi este imposibil să te opreşti din repetat (chiar şi ţie însăţi) o propoziţie deja spusă?

4. Adevărat Fals

Te gândeşti de mai multe ori, pe parcursul zilei, la lucruri deja rezolvate?

5. Adevărat Fals

În timpul unor activităţi nu te poţi opri să numeri?

6. Adevărat Fals

Încerci uneori să te distragi de la un gând despre partenerul tău care face ceva de care nu ar vrea să

ştii?

7. Adevărat Fals

Există activităţi pe care nu le poţi tremina înainte de a număra până la un anumit număr?

8. Adevărat Fals

Te distragi uneori, conştient, de la gândul de a te răni sau omorî?

9. Adevărat Fals

În cursul zilei, îţi aminteşti deseori un anumit cuvânt, imagine sau propoziţie?

10. Adevărat Fals

Verifici cât de curate sunt scaunele publice, precum cele din autobuze sau taxiuri, înainte de a te aşeza?

11. Adevărat Fals

Repeţi uneori cu voce tare ce s-a spus deja, deşi încerci să nu o faci?

12. Adevărat Fals

După ce ai plecat de acasă, trebuie să te gândeşti constant dacă totul e în ordine acolo?

13. Adevărat Fals

29

Înainte de a începe să te îmbraci, te gândeşti cum o vei face exact?

14. Adevărat Fals

Te-ai surprins vreodată numărând lucruri fără nici-un motiv?

15. Adevărat Fals

A existat vreodată o zi în care nu te-ai putut gândi la nimic altceva decât la a te răni sau omorî?

16. Adevărat Fals

Te speli pe mâini după ce citeşti ziarul?

17. Adevărat Fals

Ai observat vreodată că atingi lucrurile de multe ori, înainte sau după ce le-ai folosit?

18. Adevărat Fals

Ai atins vreodată comutatoare ale aparatelor electrice de repetate ori şi ai numărat, deşi ai încercat să

nu o faci?

19. Adevărat Fals

Verifici cărţi sau reviste pentru a găsi colţuri îndoite, pe care le îndrepţi imediat?

20. Adevărat Fals

Împătureşti ziarele la fel cum erau iniţial, după ce le-ai citit?

21. Adevărat Fals

Te gândeşti adesea că te-ai putea îmbolnăvi sau orbi sau înnebuni?

22. Adevărat Fals

Sunt zile când te gândeşti numai la a răni sau omorî pe cineva?

23. Adevărat Fals

După ce te bagi în pat, te scoli pentru a verifica toate aparatele electrice?

24. Adevărat Fals

Te încurcă în activităţile zilnice faptul că numeri de câte ori ai atins comutatoarele aparatelor electrice?

25. Adevărat Fals

Rearanjezi obiectele pe birou, rafturi sau în alte locuri în mod repetat, deşi nimic nu a fost atins de

când le-ai aranjat ultima oară?

30

26. Adevărat Fals

Verifici adresa de retur imediat înainte de a trimite o scrisoare?

27. Adevărat Fals

Rezultat

A. Obsesii: suma de răspunsuri “Adevărat” la - 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 13, 14, 15, 16, 22, 23.

1 - 2: probabil nu ai obsesii, d.p.d.v. clinic

3 - 6: probabil ai obsesii, relevante clinic

7 - 14: sigur ai obsesii, clinic

B. Compulsii: suma de răspunsuri “Adevărat” la - 1, 2, 11, 12, 17, 18, 19, 20, 21, 24, 25, 26, 27.

1 - 3: probabil nu ai obsesii, d.p.d.v. clinic

4 - 7: probabil ai obsesii, relevante clinic

8 - 13: sigur ai obsesii, clinic

Referinţe bibliografice

Adler, A. The Individual Psychology of Alfred Adler. (H. L. Ansbacher & R. R. Ansbacher, Eds.). New

York: Basic Books, 1956.

American Psychiatric Association (1987). Diagnostic and statistical manual of mental disorders (rev.

3rd ed.). Washington, DC: Author.

Dreikurs, R. (1954). The psychological interwiev in medicine. In R. Dreikurs, Psychodynamics,

psychotherapy and counseling (pp. 75-102). Chicago: Alfred Adler Institute.

Mosak, H. (1971). Lifestyle. In A. G. Nikely (Ed.), Techiques for behaviour change. Springfiel, Il:

Charles C. Thomas.

Mosak, H. H. and Shulman, B. H., Introductory Individual Psychology: A Syllabus. Chicago: Alfred

Adler Inst., 1961.

Mosak, H. H. and Shulman, B. H. (1988). Life Style Inventory. Muncie, IN: Accelerated

Development.

Powers, R. L., Griffith, J. (1987). Understanding Life-Style. Chicago: The Americas Institute of

Adlerian Studies, Ltd.

Shulman, B. H and Mosak, H. H., Manual for Life Style Assessment. Bristol: Accelerated

Development., 1995.

Sperry, L. (1989). Integrative case formulations: What they are and how to write them. Individual

Psychology, 45, 500 – 508.

Sperry, L., Gudeman, J., Blackwell, B. & Faulkner, L. (1992). Psychiatric case formulations.

Washington, DC: American Psychiatric Press.

31

32


Recommended