Elemente de Psihopatologie La Criminalii in Serie

MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

ACADEMIA DE POLIŢIE “ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE DREPT

CATEDRA: ŞTIINŢE SOCIO-UMANISTE

DICIPLINA: PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE LA

CRIMINALII ÎN SERIE

Coordonator ştiinţific:

Conf.Univ.Dr.

FLORIN DUMITRESCU

Absolvent

Nicolae Nicuşor

Bucureşti

2004

Motto:

Întotdeauna când ne vom spori cunoştiinţele

vom fi mai aproape de adevărata realitate.

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie2

CUPRINS

Introducere........................................................................................................................3

Capitolul 1.........................................................................................................................5

Individ, societate, responsabilitate....................................................................................5

1.1 Societatea şi normele juridice.....................................................................................5

1.2 Omul şi personalitatea lui la intersecţia biologic, social şi cultural............................8

Conştiinţa şi sistemul psihic uman....................................................................................8

1.3 Criminalul în serie. Noţiune. Personalitate. Tipologie..............................................11

PROFILUL PSIHOCOMPORTAMENTAL CARACTERISTIC AL CRIMINALULUI

ORGANIZAT ŞI AL CELUI NEORGANIZAT............................................................16

DIFERENŢE ÎNTRE CRIMINALUL ORGANIZAT ŞI CEL NEORGANIZAT.........17

(perspectiva modului de operare – ecuaţia interpersonală în cuplul penal victimă -

agresor)............................................................................................................................17

Capitolul 2.......................................................................................................................19

Psihicul uman – normalitate şi anormalitate...................................................................19

2.1 Stările mentale de anormalitate.................................................................................19

2.2 Nevrozele şi psihozele. Noţiune şi categorii.............................................................23

2.3. Practica judiciară şi psihopatologia unor procese şi funcţii psihice.........................28

Capitolul 3 Portretul psihologic al criminalului în serie.................................................39

3.1 Criminalul în serie. Noţiune. Personalitate. Tipologie..............................................39

3.2 Psihoze la criminalii in serie.....................................................................................42

2.1 Schizofreniile............................................................................................................42

2.2 Paranoia.....................................................................................................................51

2.3. Psihoza maniaco-depresivă......................................................................................54

Capitolul 4. Elemente de psihopatologie la criminalii în serie.......................................58

Cazuistică........................................................................................................................58

Ion Rîmaru......................................................................................................................58

CONCLUZII:..................................................................................................................62


Cazul Sârcă......................................................................................................................62

CAPITOLUL V- CONCLUZII SUB ASPECT PSIHOLOGIC.....................................70

BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................72


Introducere

Întotdeauna omul a fost atras intr-un fel morbid de zonele cele mai intunecate ale

intelectului său. De-a lungul secolelor au fost apreciaţi într-un fel aparte împăraţii

nebuni ai Romei antice, filozofi nihilisti, conducători, genii militare ce au bulversat

istoria omenirii dintr-o nevoie paranoica de putere, criminali maniaci - întrupări a tot ce

izvorăşte mai negru şi mai perfid din subconştientul uman. Prea puţini dintre aceştia au

fost numiţi criminali în serie; prea puţini au fost numiţi instigatori ai unei noi ordini

sociale. Caligula, Nero, Vlad Ţepeş, Napoleon, Hitler, Stalin, toţi au fost văzuţi ca nişte

exponenţi ai puterii divine pe pământ sau ca mijloacele de catalizare a unei fictive

puteri a poporului dezlănţuit. Nimeni nu i-a numit criminali în serie şi pentru faptele

comise, prea puţin s-a folosit o încadrare juridică , de genocid.

Pornind de la ideea că făptuitorul unui omor este un om cel puţin neadaptat social si

psihic la viaţă, ajungem să credem că cei pe care omenirea i-a numit cu oroare criminali

in serie, depăşesc acest prag de neadaptibilitate, trecând în latura patologică.

Lucrarea de faţă –Elemente de psihopatologie la criminalii in serie- nu are pretenţia

de a epuiza întreaga gamă de malformaţii psihice pe care omul le suferă în

transformarea sa într-o maşină abominabilă de ucis. Ea încearcă doar să dea o explicaţie

unor fapte despre care ne place să credem că depăşesc natura umană, căci ce ar fi mai

groaznic ca, într-o zi, ştiinţa să ajungă la concluzia că, de fapt, aceste cazuri sunt

cazurile unor conformaţii psihice normale, dacă nu cumva chiar superioare.

Toţi ne-am pus măcar o dată întrebarea ce cred nebunii despre noi: ce le trezeşte acea

greaţă ce ne poate transforma in victimele unor psihopaţi, ce parte din noi le stimulează

într-atât adâncurile tulburi ale psihologicului, transformându-i în înfricoşătoarea enigmă

a CRIMINALILOR ÎN SERIE…


Capitolul 1

Individ, societate, responsabilitate

1.1 Societatea şi normele juridice

Omul, înzestrat cu posibilitatea de a cunoaşte şi de a acţiona este o entitate relativ

autonomă. Consecinţă, în parte, a acestei autonomii o constituie unicitatea şi

originalitatea fiecărui individ, a personalităţii acestuia.

În acelaşi timp însă, omul este un produs social-cultural, un punct de intersecţie a

numeroase şi diverse relaţii şi interacţiuni cu ceilalţi indivizi, în lipsa cărora existenţa

umană ar fi greu de conceput.

Individul nu ar putea trăi izolat de ceilalţi indivizi, sau in cazul în care acest lucru s-ar

întâmpla ar exista repercursiuni asupra integrităţii sale psihice. Dimpotrivă, în mod

continuu, el se raportează la ceilalţi, împreună cu care acţionează şi stabileşte, aşa după

cum am mai spus, relaţii sociale

Desigur, societatea oferă indivizilor multiple alternative pentru satisfacerea tuturor

trebuinţelor lor: biologice, de securitate, de stimă, de afiliere şi de autorealizare. Însă,

prin complexitatea fenomenului social, aduce în prin plan şi o serie de probleme de o

deosebită importanţă printre care îşi are locul şi problema securităţii indivizilor.

În ce măsură trebuie îngrădită libertatea de acţiune a indivizilor astfel încât societatea

să asigure existenţa în condiţii de siguranţă a acestora dar, în acelaşi timp, să nu fie prea

mult afectate posibilităţile de manifestare ale fiecărei personalităţi –originale de altfel –

sub toate dimensiunile ei.

Se impun deci seturi de norme care să asigure o coerenţă la nivel social, fie ele etice,

politice, religioase, juridice sau de altă natură. Normarea activităţii umane reprezintă o

cerinţă indispensabilă oricărei forme de convieţuire, indiferent de gradul de evoluţie pe

care l-a atins acesta.

Cum relaţiile sociale sunt deosebit de importante, integritatea lor este asigurată de

normele juridice care beneficiază – fiind unice sub acest aspect – de forţele şi


mecanismele coercitive ale statului, direct interesate in menţinerea ordinii la nivelul

societăţii.

Dreptul trebuie să asigure un echilibru în desfăşurarea raporturilor dintre oameni.

Libertatea fiecăruia n-ar mai fi deplină dacă ar îngrădi libertatea celorlalţi în scopul

afirmării unor interese proprii, păgubitoare pentru majoritate.

Societatea, care constituie voinţa generală şi care obţine oficializarea prin intermediul

activităţilor statale, reglează prin intermediul dreptului, voinţele individuale,

presupunând şi chiar impunând la nevoie modele de conduită acceptate şi utile din

punct de vedere social.

Dimitrie Cantemir afirma că: *Legile sunt matca şi mama noastră*, subliniind rolul

foarte important al dreptului în societatea civilizată, condiţie obligatorie a ordinii

sociale. Am menţionat că, la nevoie, metodele de comportament utile social sunt

impuse. Aici intervine mai ales rolul dreptului penal.

Normele acestei ramuri de drept fixează atât conduita indivizilor, după ce au săvârşit

infracţiuni, cât şi conduita pe care fiecare membru al societăţii trebuie să o aibă înainte

de a încălca legea penală. Atât timp cât indivizii respectă obligaţia legală de

conformare, putem vorbi de un raport juridic de conformare. Când, insă, persoana

încalcă legea, săvârşind o infracţiune, se naşte un raport juridic de conflict, în baza

căruia statul îl va trage la răspundere pe infractor, acesta având o obligaţie corelativă

dreptului statului şi anume acela de a răspunde pentru infracţiunea pe care a comis-o şi

de a suporta sancţiunile pe care le pronunţă instanţa judecătorească.

Dreptul penal este deci chemat alături de alte ramuri de drept să asigure cadrul juridic

corespunzător, unei evoluţii normale a societăţii, în contextul respectării drepturilor

omului şi a celorlalte valori ce se constituie în scara de valori sociale*.

Însă, acest cadru juridic, pentru a fi eficient, trebuie să aibă la bază o cunoaştere în

cele mai mici detalii a elementelor şi interacţiunilor ce determină fenomenul

infracţional. Datele necesare sunt furnizate de criminologie, ştiinţă complexă cu

caracter interdisciplinar.


Folosindu-se de metode şi tehnici cu un grad mai mic sau mai mare de generalitate,

criminologia studiază fenomenul criminalităţii şi păstrează datele obţinute care prezintă

importanţă pentru înţelegerea caracteristicilor fizico-psihice şi a comportamentului

infractorilor, identifică şi explică elementele cauzale care determină fenomenul

infracţional şi factorii care favorizează, anticipează modificările ce intervin în dinamica

acestui fenomen şi urmăreşte construirea unui sistem eficient de prevenire şi combatere

a lui.


1.2 Omul şi personalitatea lui la intersecţia biologic, social şi cultural.

Conştiinţa şi sistemul psihic uman

Omul este o fiinţă socială. Ne-am obişnuit deja cu această propoziţie pe care o auzim

sau o citim des, în unele dintre cele mai diferite situaţii, în legătură cu diverse domenii.

Tocmai faptul că spunem, auzim sau citim acest lucru probează valabilitatea afirmaţiei

pentru că , în mod firesc, membrii unei societăţi comunică.

La fiecare pas interacţionăm, într-un fel sau altul cu membrii ai societăţii, realizându-

se astfel la nivel general, infinite legături invizibile ce integrează fiecare individ în

macrosistemul numit umanitate. Dar acest macrosistem este inclus într-un sistem

gigantic şi mult mai complex, şi anume, mediul. Orice sistem, indiferent de mărimea

lui, funcţionează după o serie de legi şi are o ierarhie, din punct de vedere valoric, a

componentelor sale.

Mediul, desigur, nu face excepţie de la această regulă. În vârful piramidei care are

drept criterii evoluţia şi importanţa, se află, bineînţeles, acest fantastic om.

Ne vom întreba poate, în ce este el atât de deosebit.

Răspunsul este că omul a încetat de mult timp să mai fie doar o componentă pasivă a

mediului şi este singurul element al lui care prezintă această caracteristică. El şi-a

asumat rolul de a acţiona asupra mediului pentru a-şi uşura existenţa, este deci şi o

componenta activă.

Aceste două trăsături – a fi componentă atât pasivă cât şi activă – nu se exclud.

Mediul acţionează asupra omului şi invers. Ambele procese se combină fără, încetare,

rezultând astfel ceea ce se urmăreşte de fapt, adică răbdare.

Omul, în relaţia sa cu lumea, organizează, planifică, se implică, exploatează şi

asimilează date şi informaţii, munceşte, produce, perfecţionează şi foloseşte, creează şi

se odihneşte.

Toate aceste manifestări de conduită exterioară ori interioară mintală ce au drept

rezultat adaptarea la mediu constituie activitatea umană, iar ceea ce este specific ei,


constă în faptul că este motivată fie de stimuli interni, cum ar fi: trebuinţele,

impulsurile, intenţiile, tendinţele, fie de stimuli externi. Activitatea omului dispune

deci de conştiinţa scopului.

Conştiinţa, fapt mic în lumea vie, este rezultatul interacţiunii complexe dintre

procesele psihice care fac parte din Sistemul Psihic Uman: senzaţia, percepţia,

reprezentarea, gândirea, memoria, imaginaţia, emoţia, voinţa.

Sistemul Psihic Uman este un sistem energetic – informaţional de o complexitate

supremă, prezentând cele mai înalte şi perfecţionate mecanisme de autoorganizare şi

autoreglaj şi fiind dotat cu dispozitive selective antiredundante şi cu modalităţi proprii

de determinare antialeatorii.

Sistemul Psihic Uman este atât o parte componentă a macrosistemului fizic şi

biologic, cât şi o parte a macrosistemului socio-cultural. Pentru a putea avea o imagine

de ansamblu asupra Sistemului Psihic Uman, ne putem gândi la structura creierului

uman, ce cuprinde aproximativ 24 de miliarde de neuron specializaţi, fiecare dintre

aceştia având prin 10 milioane de sinapse, legături cu ceilalţi neuroni. ”Este vorba aici

deci, de un univers instalat în centrul macrosistemelor social şi cultural, beneficiind de

infinita complexitate a acestora, de acumulările şi de organizările socio-culturale ”, în

devenirea lor istorică. Aşa putem înţelege şi acumularea şi organizarea extraordinară de

informaţii, la nivelul Psihic Uman.

Sistemul Psihic Uman este deci un sistem viu, cu regim bioenergetic, rezultat al unor

procese de autoorganizare (creştere, învăţare, interiorizare, exteriorizare, asimilare,

acomodare şi implementare de funcţiuni), menit să realizeze interacţiunile dintre individ

şi lume, făcând posibilă astfel existenţa individului.

Simultan sunt întreţinute relaţii informaţionale atât cu lumea obiectivă cât şi cu

propriul organism.

Conştiinţa se situează la extremitatea superioară a Sistemului Psihic Uman şi are o

organizare logico-raţională. Ea ocupă în activitatea psiho-comportamentală, o poziţie


importantă, îndeplinind rolul conducător. Se orientează predominant asupra realităţii

obiective.

La polul opus, în zonele de profunzime a Sistemului Psihic Uman, se situează

inconştientul care se concretizează asupra fiinţei proprii, folosindu-se de instincte,

trebuinţe, stări afective, vise, pentru a o examina. Inconştientul nu este organizat

precum conştiinţa, ce are legi proprii de organizare, ce sunt dictate de trebuinţe, emoţii

şi sentimente.

Între cele două nivele se situează o altă zonă: subconştientul (sau preconştientul).

Acesta are o organizare apropiată de cea a conştiinţei cu care se află în raporturi

apropiate şi pe care o deserveşte permanent prin activarea şi actualizarea informaţiilor,

operaţiilor şi deprinderile necesare.

Toată viaţa psihică presupune infracţiuni şi acomodări între conştiinţă şi inconştient.

Aceste structuri psihice umane ,bineînţeles indisolubil legate de organismul

individului şi totodată relaţiile sociale în care omul este prins ca şi mijloacele culturale

de care dispune, sunt integrate în sistemul personalitate.


1.3 Criminalul în serie. Noţiune. Personalitate. Tipologie

În dicţionarul limbii române nu este specificată o definiţie pentru noţiunea criminal în

serie, aceasta nefigurând încă. Totuşi, ne putem face o imagine de ansamblu, găsind

semnificaţiile cuvintelor crimă, criminal, (în) serie. Astfel, cuvântul crimă semnifică

denumirea generică dată unor infracţiuni care prezintă un grad ridicat de pericol social

şi pe care legea le sancţionează cu pedepsele cele mai mari – omor, asasinat, cuvântul

criminal semnifică acea persoană care a săvârşit o crimă, iar pentru cuvântul serie este

prevăzută următoarea explicaţie – înşirarea de succesiuni de fiinţe, lucruri sau fapte de

acelaşi fel sau asemănătoare –în serie înseamnă un număr mare de fapte după acelaşi

model.

Criminalul în serie nu trebuie confundat cu criminalul ce ucide în masă.

Din cazurile de crime în serie se pot desprinde următoarele trăsături caracteristice

fenomenului despre care vorbim în ansamblul său:

1. Victimele sunt mai mult de trei, ucise prin folosirea aceloraşi metode şi mijloace sau cu

trăsături comune.

2. Crimele sunt comise separat cu o perioadă de pauză între ele. Un criminal în serie ar

putea să aştepte chiar şi o perioadă de ordinul anilor până să ucidă din nou şi nu va

înceta şirul crimelor sale decât dacă este descoperit şi prins. De regulă este păstrată o

anumită frecvenţă a crimelor.

3. În mod normal criminalul în serie ucide câte o persoană la fiecare incident. Celelalte

situaţii constituie rare excepţii, de regulă accidentale.

4. În majoritatea cazurilor, între victime şi criminal nu există o relaţie anterioară. Abia de

puţin timp au apărut aceste schimbări în acest sens, dar, deocamdată, sunt cazuri izolate.

5. Criminalii în serie, cu foarte puţine excepţii nu au complici în comiterea crimelor ci

acţionează singuri.

6. Criminalii în serie nu ucid pentru bani sau alte beneficii ori avantaje decurgând din

actele lor criminale. Ei sunt pur şi simplu motivaţi să ucidă (motivaţie intrinsecă),


resimţind dorinţa de a ucide ca pe o nevoie. În general, ei sunt stimulaţi în această

dorinţă a lor de fanteziile pe care şi le clădesc uneori de timpuriu, nevoia de control,

putere, dominare fiind forţa imensă ce îi conduce către crimă.

7. Motivele crimelor nu sunt evidente ci interne. Tocmai acest fapt reprezintă misterul ce

trebuie rezolvat pentru a identifica şi prinde criminalul.

În ceea ce priveşte personalitatea criminalilor în serie, putem pleca de la analiza

modului lor de reacţie în situaţii conflictuale, integrând totodată trăsăturile lor ca

indivizi.

Situaţia conflictuală este factorul declanşator, elementul stimul, evenimentul care are

loc imediat înainte ca respectivul criminal să ucidă şi care conduce la atentatul asupra

vieţii persoanei vizate. Până în acest moment trăirile frustrante au urmat un proces de

acumulare şi s-au mulat într-un mod nefericit pe o structură de personalitate agresivă,

labilă, lipsită de afectivitate.

Ceea ce trăia făptuitorul unei crime violente în timp ce comitea acea crimă este un

aspect deosebit de important deoarece ne arată exact ceea ce l-a făcut să ucidă.

A avut familia sa un ciclu de evenimente de acelaşi gen?

A retrăit criminalul sentimente pe care le-a avut cu ani în urmă, copil fiind?

S-a simţit el în copilărie neajutorat şi neputincios în legătură cu situaţii de acelaşi gen?

A hotărât subconştient că nu se va mai simţi aşa de neputincios niciodată?

Va repeta el actul criminal vizând victime ce prezintă caracteristici similare primei

victime?

Făptuitorul ar putea chiar să nu realizeze că reacţionează de fapt la evenimente care i-

au fost cândva familiare, ci doar că este foarte furios datorită situaţiei de moment –

conflictuală.

Din punct de vedere psihologic, conflictul poate avea două semnificaţii:

a. una pozitivă – caracter constructiv, echilibrat;

b. una negativă – caracter distructiv, violent;


Astfel, dacă individul rezolvă echilibrul care a apărut intre fiinţa sa şi lume, viaţa îşi

urmează cursul normal al onestităţii şi sănătăţii, asigurându-se conservarea şi

dezvoltarea individului în acord cu normele sociale; dacă însă această rezolvare nu

reuşeşte, atunci apare boala.

În crimă rezolvarea reuşeşte, dar contrazice normele sociale ce asigură convieţuirea

paşnică intre oameni. Ca atare, rezolvarea este greşită pentru că este antisocială. În

final, prin acţiunea justă a societăţii împotriva celui care a comis crima, ea periclitează

din nou atât conservarea, cât şi dezvoltarea fiinţei.

Constatăm că este o incapacitate de a surprinde aceste aspecte si de a le însuşi, a le

interioriza deci, în definitiv este vorba despre inadaptabilitate socială.

Conflictul poate avea origine interioară sau exterioară fiinţei. Origine endogenă sau

exogenă a situaţiei conflictuale trebuie determinată tocmai în scopul aprofundării

cauzelor şi condiţiilor fenomenului de inadaptare a persoanei în mediul ei, care se

traduce – după cum am văzut – prin conduită derivată – în genere, criminalul – în

special.

Individul, determinat de temperament, voinţă, caracter, pulsiuni şi nivel de conştiinţă,

îşi manifestă astfel ostilitatea faţă de societate. Sinteza acestor trăsături o constituie

motivaţia.

Din acest punct de vedere, considerând motivaţia drept criteriu, putem deosebi

criminalii în serie vizionari, misionari, hedonişti, sadici, sexuali sau doritori de putere.

Iată o scurtă prezentare a fiecăruia dintre aceste tipuri:

1. criminalul în serie vizionar – acest tip de criminal este considerat nebun. El suferă de

regulă de schizofrenie. Deseori aude voci care îi spun să comită crimele şi el acţionează

ca răspuns la aceste voci, după instrucţiunile ce îi sunt date.

2. criminalul în serie misionar – la suprafaţă nu pare a prezenta vreo anormalitate din

punct de vedere mintal, dar în interior, acest tip de criminal în serie resimte puternic

nevoia de a curăţa lumea de elementele pe care le consideră nedorite, imorale şi care nu

ar merita să trăiască. El consideră acest fapt ca fiind de datoria lui şi trece la realizarea


responsabilităţii ucigând indivizi care au în comun anumite elemente, trăsături (de

exemplu – prostituate, persoane corupte sau persoanele care comit adulter).

3. criminalul în serie hedonist – acest tip de criminal ucide în simplul fapt că acest lucru îi

face plăcere. De exemplu, îl atrage să observe expresia feţelor oamenilor atunci când el

le curmă viaţa.

4. criminalul în serie sadic – ucide tot din plăcere, dar şi obţine marea satisfacţie dorită

într-un mod foarte crud, urmărind sa-şi facă victimele să sufere cât mai mult cu putinţă.

5. criminalul în serie sexual – ucide pentru a obţine plăcere de natură sexuală. De

exemplu, îşi violează victimele şi apoi le omoară în încercarea sa de a împiedica

autoritatea să-l prindă. De multe ori acest tip este şi sadic în acelaşi timp. Cu cât îşi

torturează mai mult victimele cu atât plăcerea lui este mai mare şi cu atât este mai

dependent de aceasta, deci crimele lui sunt din ce în ce mai dure. Acest criminal are o

interfaţă bună cu realitatea şi poate avea relaţii cu alţi indivizi. Majoritatea criminalilor

în serie sunt de acest tip.

6. criminalul ce caută puterea – ucide din dorinţa de a avea controlul asupra vieţii şi morţii

celorlalţi indivizi.

Fiecare din cele şase tipuri clasificate după criteriul motivaţiei mai pot fi împărţite

după alte două criterii:

- criteriul mobilităţii

- criteriul organizării

Astfel, după criteriul mobilităţii, există:

a. criminalul în serie care-şi ucide victimele într-un areal aflat în jurul său, în apropierea

locului unde locuieşte, ori unde îşi desfăşoară activitatea. Alte trăsături:

-îşi urmăreşte victimele înăuntrul aceleiaşi zone

-plasează cadavrele în zona respectivă

-locurile unde sunt dispuse cadavrele sunt ascunse pentru a nu fi descoperite

-să poată ca ucigaşul să revină la locul crimei sau acolo unde este îngropat cadavrul, la

puţin timp după săvârşirea crimei


-rareori călătoreşte şi în aceste cazuri o face în interes de serviciu sau afaceri, sau în

concediu ori pentru vizite la rude apropiate

b. criminalul în serie care nu îşi ucide victimele într-o singură zonă. Alte trăsături:

-foarte rar rămâne într-un loc mai mult de câteva săptămâni

-victimele sunt împrăştiate într-o zonă foarte întinsă

-dispunerea cadavrelor se face în grabă, cu comoditate, locurile fiind destul de

accesibile. Criminalul în serie de acest tip nu este deci foarte atent la acest aspect, şi

acţionează la întâmplare

-foarte rar se întoarce în regiunea crimei

-călătoreşte atât pentru plăcere cât şi pentru a induce în eroare anchetatorii, cât şi

pentru a comite noi crime.

După criteriul organizării, criminalii în serie pot fi organizaţi sau lipsiţi de

organizare.

Cei mai mulţi criminali în serie dau dovadă de organizare. Ei reprezintă cam 75% din

numărul total al criminalilor în serie şi numărul victimelor acestora este în general mai

mare, aceasta şi datorită faptului că ei posedă o inteligenţă peste medie.

Ei plănuiesc în detaliu crima şi chiar exagerează pentru a o comite mai repede; în

acest fel se şi perfecţionează pentru crimele viitoare. Folosesc de regulă un set de

instrumente care să-i ajute (frânghii, cătuşe, cloroform). În marea majoritate a cazurilor

discută cu viitoarea victimă, o conduc şi apoi o capturează total, desfăşurându-se după

un plan bine definit. Tortura are loc de regulă înainte de săvârşirea crimei.

În ceea ce priveşte violul, acesta, bineînţeles, poate fi desăvârşit numai atâta timp cât

victima se află încă în viaţă. Săvârşirea crimei se face cu atenţie astfel încât la locul

crimei să nu rămână urme. Dacă în final au rămas urme, acestea sunt îndepărtate, cu

mare grijă. De asemenea, criminalul în serie organizat poate muta cadavrul sau îl poate

ascunde în încercarea sa de a scăpa sau măcar de a întârzia descoperirea lui. Uneori

poate lua anumite articole – îmbrăcăminte sau bijuterii – sau chiar mici părţi din corpul

victimei, drept trofeu.


Criminalii în serie lipsiţi de organizare în crimele lor nu plănuiesc, ci doar au simplul

obicei de a ucide. Crimele au loc spontan ca urmare a impulsului criminal. În

consecinţă, criminalul de acest tip nu-şi ia asupra sa instrumente care i-ar putea uşura

săvârşirea crimei si nu ia contact cu victima înainte de săvârşirea faptei amintite. Nu

există viol dar poate există satisfacerea instinctelor sexuale ale criminalului după actul

crimei, urmată – eventual – de acţiuni ce afectează integritatea cadavrului – mutilări,

canibalism.

Deşi săvârşirea crimei de o violenţă extrem de rar întâlnită, criminalul în serie de acest

tip nu manifestă interes pentru ascunderea urmelor lăsate, nici măcar nu mişcă trupul

victimei pentru a-l ascunde, nepăsându-i dacă acesta este descoperit.

De asemenea făptuitorii iau de multe ori anumite „suveniruri” de la victimă.

PROFILUL PSIHOCOMPORTAMENTAL CARACTERISTIC AL

CRIMINALULUI ORGANIZAT ŞI AL CELUI NEORGANIZAT

ORGANIZAT NEORGANIZAT

Scor ridicat al inteligenţei Scor scăzut al inteligenţei

Competenţă socială Inadecvat social

Calificare profesională Necalificat

Competenţă sexuală Incompetent sexual

Statut social ridicat Statut social scăzut

Loc de muncă stabil (tatăl) Fără loc de muncă (tatăl)

Educaţie inconsecventă în copilărie Educaţie dură în copilărie

Tip controlat în timpul comiterii faptei Tip anxios în timpul comiterii faptei

Consum de alcool Consum minim de alcool

Stres situaţional (agitaţie) Stres situaţional minim

Trăieşte cu un partener Trăieşte singur

Mobilitate mare (maşină bună) Trăieşte sau lucrează în apropierea


locului crimei

Urmăreşte crima (în presă) Interes minim faţă de eveniment

Îşi poate schimba locul de muncă/oraşul Schimbare semnificativă de

comportament (abuz de droguri/alcool,

religiozitate)

DIFERENŢE ÎNTRE CRIMINALUL ORGANIZAT ŞI CEL NEORGANIZAT

(perspectiva modului de operare – ecuaţia interpersonală în cuplul penal victimă -

agresor)

ORGANIZAT NEORGANIZAT

Plănuieşte atacul Atac spontan

Victima/locul este cunoscut Victima/locul este necunoscut

Personalizează victima Depersonalizează victima

Controlează conversaţia Conversaţie minimă

Locul crimei reflectă pierderea

controlului

Locul crimei este neîngrijit, întâmplător

Caută victime docile Victima este aleasă brusc, cu violenţă

Constrânge victima Constrângere minimă

Viol agresiv înainte de moartea victimei Actul sexual după moartea victimei

Cadavrul este ascuns Cadavrul este lăsat la vedere

Stres situaţional (agitaţie) Stres situaţional minim

Armă/urme absente Armă/urme prezente

Transportă cadavrul Cadavrul rămâne la locul crimei


De foarte multe ori, criminalii în serie de orice tip ar fi ei, par a fi simple persoane,

nişte oameni obişnuiţi. De regulă, sunt ultimele persoane despre care vecinii sau

prietenii lor ar putea bănui ceva. Chiar şi cei care sunt diferiţi de majoritatea oamenilor

(în sensul că nu sunt nişte firi prea comunicative) sunt capabili sa pară îndeajuns de

obişnuiţi astfel încât să nu fie bănuiţi chiar de la început că ar fi criminali in serie, de

multe ori au un loc de muncă unde sunt consideraţi respectabili, iar uneori au soţ sau

soţie si copii.


Capitolul 2.

Psihicul uman – normalitate şi anormalitate

2.1 Stările mentale de anormalitate

Distincţia dintre starea de sănătate si cea de boală mentală reprezintă un subiect mult

discutat, abordat de psihiatrie, psihopatologie şi psihologie judiciară. Într-o accepţie

extrem de generoasă, personalitatea psihopatică este înglobată în patologie.

Se consideră ca toate personalităţile care intr-o măsură sau alta se particularizează, se

disting de normele medii (etico sociale), sunt doar personalităţi defecte. Acesta este un

concept foarte larg care include şi personalitate psihopatică.

Psihopaţii sunt doar nişte defecţi, nişte disfuncţionali hyper - sau hypo - către direcţii

precodificate pulsional genetic, manifestându-se ca atare. Germinând în cotidian ,

psihopatul sexual mişună printre noi şi alunecă din când în când pe terenul criminalităţii

în calitate de autor al infracţiunilor de omor cu mobil sexual, fiind, nu o dată, criminal

in serie.

Psihicul uman se manifestă pe o scală extrem de largă a obiectivării comportamentale

care permite o desfăşurare deosebit de bogată şi de individualizată de stări ce se pot

încadra în limitele plasticităţii normale, chiar dacă ajung la o intensitate cu totul

deosebită (conturând crima).

Indiferent de abordare – axiologică, psihopatologică, sociologică – personalităţile

anormale se vor defini prin abaterea cantitativă şi calitativă de la media grupului social,

în sensul defecţiuni manifeste, a disfuncţionalităţii ca atare.

Este imposibil de dat o definiţie exactă a personalităţii psihopatice. Prin personalitate

psihopatică înţelegem, în genere, personalităţi discordante, caracterizate prin

particularităţi cantitative ale instinctului, temperamentului şi caracterului, a căror

activitate intenţională şi unitară este influenţată de anomalii în aprecierea propriei

persoane şi a semenilor. Acest fapt determină înlocuirea valorilor reale cu false valori şi

a scopurilor autentice vitale cu pseudoscopuri.


Personalităţile psihopatice sunt personalităţi anormale care suferă datorită

anormalităţii structurale sau care prin anormalitatea lor fac societatea să sufere.

Între aprecierile relative şi şovăitoare ale societăţii în ceea ce priveşte aşa – zisul

nebun şi aşa – zisul criminal, psihopaţii se situează într-o zonă de tranziţie, integrându-

se în una din cele două categorii menţionate mai mult sau mai puţin accidental.

„Denumim prin personalităţi psihopatice, indivizii cu un anumit nivel intelectual

(niciodată situat la limita inferioară a normalului) care, de-a lungul întregilor vieţi sau

de la vârsta tânără, au tulburări manifeste de comportament de tip antisocial sau a-

social, cu caracter recurent sau mai des episodic, care se dovedesc a fi puţin influenţaţi

de metode sociale penale şi medicale şi pentru care nu posedă mijloace de natură

preventivă şi curativă.” – afirmaţia lui D. K. Henderson redă o latură a dezechilibrului

psihic caracteristic criminalilor în serie.

Psihopatiile reprezintă un grup polimorf de dezvoltări patologice ale personalităţii

caracterizate clinic prin insuficienta capacitate episodică sau permanentă de integrare

armonică şi suplă în condiţiile obişnuite ale mediului familial, profesional sau în genere

social – definite astfel de V. Petrescu.

Psihopatiile sunt modele rigide, necorespunzătoare, în legătură cu percepţia şi

aprecierea lumii exterioare şi a sinelui suficient de grave, pentru a determina tulburări

severe, fie pe planul adaptării socio-profesionale fie pe cel al suferinţelor subiective. În

prezent, se preferă folosirea termenului de personalitate structurată dizarmonic în locul

celui de psihopatie, pentru a evita confuziile determinate de proliferarea definiţiilor

acestuia din urmă, dar şi pentru că noul termen reflectă de fapt, o realitate clinică.

Cercetările psihologice au evidenţiat că şi emoţiile au un rol determinant în

declanşarea unor tulburări mintale, acestea fiind numite „manie fără delir” (Pinel),

„monomanie afectivă” (Esquirol), „moral insanity” (Pritchar), în ultima denumire

conceptul de moral deschide o nouă perspectivă în evaluarea bolii mintale, implicând

abordarea globală a psihicului, deci a sentimentelor, voinţei şi afectivităţii.


Koch este cel care a pus bazele conceptului de psihopatie, opus celui de

degenerescenţă (Morel), după opinia lui existând o limită între moral şi patologic limita

în care se încadrează indivizii cu un sistem nervos fragil, psihopatia nefiind, deci, o

variantă a normalului. K. Schneider considera că orice persoană care se defineşte printr-

o trăsătură cu caracter aparte, trebuie considerată anormală.

În funcţie de gravitatea anormalităţii şi de situaţiile în care se află, psihopatul ajunge

aproape întotdeauna la conflict.

Nu ştim dacă putem vorbi de o zestre biologică predeterminată, ci doar de o

premorbiditate: adică anumite structuri ergice care se transmit ereditar şi care ar putea

oarecum explica apariţia unei personalităţi defecte în anumite familii cu antecedente

psihopatice. O personalitate psihopatică se va manifesta diferit prin comportamente

normale sau aberante în funcţie de condiţiile concrete ale desfăşurării sale, intrând în

discuţie o serie de factori cum ar fi: starea de sănătate domatică a individului, familia,

raportarea la muncă, la colectivitatea socială, în general.

Astăzi, în psihiatria din ţara noastră, în căutarea unui consens conceptual, cu

specialiştii de prin alte părţi ale lumii, ce priveşte clasificarea bolilor mentale, domeniul

supus mereu căutărilor şi departe de a fi ajuns la păreri unanime şi definitive, se

foloseşte împărţirea bolilor mentale în următoarele categorii şi sub categorii:

I. Bolile psihice simptomice cu substrat organic care după origine pot fi:

a. infecţioase

b. toxice

c. endocrinometabolice

d. post-traumatice

e. neurologice

II. Tulburări psihice ale vârstei înaintate

III. Retardările mentale

IV. Psihopatiile – prezentate anterior

V. Psihogeniile


a. reacţii psihotice şi nepsihotice

b. nevrozele

VI. Psihozele

Din această clasificare termenii psihoze şi nevroze reţin atenţia specialiştilor, deoarece

redau o problemă actuală: aceea de a preciza cu exactitate diferenţele dintre cele două

boli psihice.


2.2 Nevrozele şi psihozele. Noţiune şi categorii

S-a scris mult cu privire la acest subiect şi aproape întotdeauna cele două categorii de

boli mintale au fost abordate, nu separat, ci împreună, pentru a se încerca găsirea unui

răspuns la întrebările apăsătoare. Pentru specialiştii din domeniu, acea de a preciza

graniţele dintre ele. Mult timp a fost suficientă o abordare strict descriptivă a acestor

tulburări al căror mecanism este încă ignorat, aceste abordări descriptive nu ţineau cont

de relaţiile dintre individ şi mediul înconjurător şi, în particular, de relaţiile cu

terapeutul, ca şi cum simptomele ar fi fost independente de orice influenţe de afară.

Simptomele sunt analizate în funcţie de mediul în care apar, iar noţiunea de mediu

trebuie interpretată în sensul cel mai larg, cuprinzând universul de fantasme ale

individului, relaţiile sale cu oamenii şi obiectele, cultura, experienţa sa personală,

familială şi de grup. Dacă nu, simptomele nu pot exista în afara unui substrat biologic

ce–i confereau statut de universalitate, el va purta şi amprenta subiectului, deoarece

acesta este un caz unic şi ireductibil în experienţa sa personală, familială şi

socioculturală.

Diferite metode explicative, datând din secolul XIX au influenţat clasificarea

termenilor prin faptul că unul dintre aceştia este corelat cu anumite teorii. Acelaşi

termen este utilizat uneori de la o teorie la alta, adăugându-i-se semnificaţii noi.

Astfel conţinutul semantic al cuvintelor nevroza şi psihoza trebuie să se raporteze la

un model explicativ care să le susţină. Departajarea domeniilor nevrozelor şi psihozelor

a evoluat în strânsa legătură cu istoria ideilor.

În prima parte a secolului XIX, nevrozele erau considerate boli ale sistemului nervos,

cu un sediu precis delimitat, fără să funcţioneze ca leziuni ale organului respectiv. Ele

au devenit, sub influenţa psihanalizei afecţiuni psihogene, fără un substrat organic

evident, cu mari şanse de vindecare, subiectul putând să rămână în familie şi în

societate, fără să prezinte nici un pericol.


Termenul de psihoză desemnează în secolul XIX, mai ales în literatura psihiatrică

germană, boală mentală în general. Mai pe urmă acesta a fost rezervat pentru a se

diferenţia de nevroze, bolilor mintale grave, acelea care conduceau în prima parte a

secolului XIX la spitalizarea bolnavului cu tulburări, ducând la grave disfuncţiuni

sociale.

Conform D. S. M. – III diferenţa dintre nevroză şi psihoză este relevată de

următoarele:

1. În cazul psihozelor, se produce o ruptură de realitatea exterioară, nerecunoscută ca

atare, care poate fi chiar respinsă parţial sau în întregime şi înlocuită cu o realitate

specifică subiectului, cunoscută numai de acesta şi imposibil de comunicat altcuiva.

Realitatea, aşa cum este percepută de subiect, este întotdeauna interpretată de acesta în

funcţie de experienţele anterioare şi de starea emoţională de moment, dar aceste variaţii

se menţin, totuşi, într-o structură coerentă, accesibilă majorităţii şi care poate fi

împărtăşită celorlalţi. Aceste interpretări nu sunt izolate de altele. Un psihotic are o

viziune sau o interpretare a realităţii ce seamănă cu o renunţare la toate variantele

posibile ale acestuia, ceea ce îi situează în afara tuturor experienţelor care ar putea fi

comunicate. Un nevrozat trăieşte într-o realitate proprie, împărtăşeşte totuşi experienţe

comune cu realitatea celorlalti. El poate încerca o suferinţă, pe care o poate comunica,

nu va apărea niciodată, celorlalţi complet străină şi de neînţeles. Aceştia îşi pot aminti

că au încercat-o şi ei, dar cu o intensitate mai mică şi cu o durată mai scurtă.

2. O consecinţă parţială a situaţiei prezentate mai sus. Este diminuarea sau pierderea

capacităţii de a comunica. Cu timpul, psihoticul devine incapabil să comunice, aceasta

realizându-se doar cu el însuşi, ca într-un fel de circuit închis. Totuşi, el comunică

furnizând informaţii de care ceilalţi nu se pot folosi. Aceste aspecte se întâlnesc şi în

cazul nevrozelor. Comunicarea este îngreunată de anumite inhibaţii. Acesta însă nu este

niciodată complet întreruptă sau, chiar dacă este, poate fi explicată. Unele îmbunătăţiri

ale relaţiei, permit în general recăpătarea capacităţii de a comunica, mai ales în cazul

unei nevroze. Acest gen de ameliorări sunt de cele mai multe ori ineficiente. Când, în


cazul nevrozelor, capacitatea de a comunica este deteriorată, aceasta are mai mult un

aspect calitativ decât cantitativ, iar informaţiile pe care le furnizează nevrotic pot fi

utilizate.

3. O capacitate proprie psihozelor ar fi stranietatea tulburărilor. Această stranietate, care

vine oarecum şi din imposibilitatea de a comunica, dă naştere unor disfuncţionalităţi în

raporturile cu psihoticul. Aceasta disfuncţionalitate, percepută sub forma unei angoase,

este caracteristică pentru relaţia cu un psihotic, mai ales dacă suntem obişnuiţi cu

asemenea relaţii. Această disfuncţionalitate seamănă cu sentimentul pe care îl încerci

într-o situaţie în care totul îţi este străin (şi locurile şi oamenii), ba chiar mai accentuat

decât acestea. Este o stare imposibil de definit, cauza care o produce rămânând

indescifrabilă, este o stranietate care ne linişteşte şi care este greu să devii conştient.

Relaţia cu un nevrozat poate şi ea să declanşeze momente de angoasă, dar acestea pot fi

raportate la cauze ştiute, care nu se înscriu în sfera misterului cum ar fi o agresiune spre

exemplu.

4. Una din diferenţele care pot fi cu uşurinţă sesizate între nevroză şi psihoză ţine de

prezenţa sau absenţa caracterului morbid al tulburării. De regulă, un nevrozat îşi

cunoaşte problemele, este capabil să le conştientizeze şi să ceară îngrijiri. Dimpotrivă,

un psihotic îşi ignoră experienţele pe care le trăieşte ca şi cum ar face parte din firea sa

sau din realitatea exterioară şi nu va considera că are nevoie de îngrijiri .

Este adevărat că există şi abateri de la acest model maladiv. Anumite manifestări

psihotice, halucinaţiile de exemplu, pot fi uneori percepute ca patologice de către

subiecte. Această situaţie poate fi întâlnită mai ales în două împrejurări: în faza de debut

al unei psihoze sau în timpul unei recidivări, a unui episod evolutiv, dar şi atunci când

sursa tulburării ţine de o boală organică cum ar fi o tumoare. Anumite manifestări

nevrotice, cum ar fi abţinerea voluntară de la mâncare, pot fi conştientizate ca atare, dar,

din nefericire, nu va fi acceptată şi consecinţa acestui fapt, adică pierderea în greutate.

În acest caz, în care caracterul morbid al tulburării nu este conştientizat şi nu se cer


îngrijiri, este evidentă totuşi apariţia unui comportament marginal nou sau, mai degrabă

neobişnuit, ceea ce, de regulă, psihoticul nu recunoaşte considerându-se perfect sănătos

5. Criteriul gravităţii este, de asemenea, propus de a distinge nevrozele de psihoze.

Tulburările produse de nevroze sunt, în general, uşoare sau de o gravitate medie. Ele nu

prezintă implicaţii serioase şi nu rup legăturile familiale, profesionale şi sociale.

Spitalizările sunt, de regulă, eficiente, întrerupând evoluţia bolii sau facând-o

suportabilă.

Dimpotrivă, tulburările produse de psihoze sunt, întotdeauna foarte grave. Acestea au

implicaţii serioase asupra subiectului, întrerupându–i legăturile profesionale, sociale şi

pe cele cu familie. Spitalizările sunt prin urmare, obligatorii şi câteodată de lungă

durată, cauzele tulburărilor proprii psihozelor, generate de carenţele afective, fiind traiul

într-o lume lipsită de viaţa sentimentală, de responsabilitate familială şi socială. Punctul

de vedere potrivit căruia, în privinţa gravităţii, între psihoză şi nevroză ar exista o

adevărată prăpastie, nu este totuşi unanim. Clasificările psihiatrice clasice, cu bolile lor

ireductibile unele la altele, sunt de mult depăşite sau cel puţin puternic contestate.

Acestea nu rezistă multitudinii de observaţii, din ce în ce mai exacte a faptelor. Există în

cazul aceluiaşi subiect asociere între tulburările nevrotice şi tulburările psihotice.

Anumite cazuri, cum ar fi isteria, par să evolueze în unele cazuri spre o tulburare

psihotică, astfel încât unii cercetători vorbesc despre psihoze isterice. Anumite psihoze,

cum ar fi schizofrenia, pot câteodată să se amelioreze, lăsând loc pentru apariţia unor

tulburări din seria nevrozelor, în special tulburări obsesionale. Aceste aspecte i-au

determinat pe unii cercetători să vorbească despre o stare „limită” („border line”) ce

pare mai mult să complice decât să simplifice definiţii care i se dau. Totuşi, pe acest

tărâm al nisipurilor mişcătoare, în prezent, pentru alte şi alte clasificări şi dezbateri, se

pleacă de la următoarele două tablouri:

I. Stări nevrotice:

A. tulburări anxioase, de panică şi fobice;

a) anxietatea


b) atacurile de panică

c) agarofobia

d) fobiile speciale

e) fobiile simple

f) fobiile de tranziţie spre alte tulburări psihice

g) tulburări de personalitate asociate

B. tulburări obsesiv compulsive

C. tulburările isterice

D. tulburările somatoforme, altele în afară de conversiuni

E. tulburările greu de încadrat

II. Stările psihotice:

A. schizofreniile

B. paranoia

C. delirurile care nu se integreaza în nici una din aceste grupe

D. tulburări afective grave sau tulburările monopolare şi dipolare (sau psihoza maniaco-

depresivă).


2.3. Practica judiciară şi psihopatologia unor procese şi funcţii psihice

Adaptarea constituie un fenomen universal în natură şi societate, condiţionând

supravieţuirea fiinţelor vii. Sub aspect psiho-social, adaptarea constă în reflectarea

corectă şi comportarea adecvată cerinţelor mediului social, fiind mijlocită de procesele

şi funcţiunile psihice. Astfel, percepţia. permite orientarea imediată în mediul

înconjurător, gândirea permite anticiparea unui efect posibil pornind de la anumite

cauze şi condiţii sau explicaţia unui fenomen, identificându-i cauza, limbajul face

posibilă comunicarea interumană, memoria stochează informaţia utilă adaptării,

imaginaţia oferă o rezolvare nouă sau mai eficientă a unor situaţii, afectivitatea situează

individul pe o anumită poziţie faţă de evenimentele ambianţei, voinţa îl susţine în

atingerea scopurilor propuse, aptitudinile îi asigură reuşita şi eficienţa activităţilor

desfăşurate, caracterul îi pune de acord conduita cu cerinţele şi normele culturale ale

colectivităţii etc.

Psihicul apare deci ca principal instrument al adaptării omului la mediu. Dacă

însă unele sau toate structurile sale componente vor suferi modificări cantitative sau/şi

calitative, capacităţile de adaptare psiho-socială ale individului se vor îngusta, reduce

sau chiar anula. Fără a fi unica, prima condiţie în procesul anevoios şi continuu al

adaptării şi integrării sociale a omului o reprezintă starea de sănătate mintală, respectiv

gradul de dezvoltare şi integritatea funcţională a mecanismelor interne ale psihicului.

Nu orice eşec adaptativ are drept cauză afectarea sănătăţii mintale, după cum nu

totdeauna patologia mintală apare ca evidentă în răspunsul individului la solicitările

ambianţei.

Domeniul patologiei mintale, azi obiect de studiu al unor discipline ca

psihopatologia şi psihiatria, a captat dintotdeauna atenţia şi interesul publicului larg,

al învăţaţilor vremii şi mai.târziu, al oamenilor de ştiinţă, ridicând în faţa acestora

numeroase întrebări de ordin teoretic, şi practic, ca spre exemplu: ce este boala

mintală şi care îi sunt cauzele? ce rol joacă diverşii factori de mediu în apariţia sa?

este ea vindecabilă şi cum anume? ce trebuie făcut cu bolnavii psihici? sunt aceştia


dotaţi cu forţe supranaturale? există vreo legătură între geniu (inteligenţa

excepţională) şi boala mintală? dar între aceştia şi crimă? sunt bolnavii mintali

responsabili pentru actele lor?

Afectând în grade diferite adaptarea individului la mediu, tulburarea mintală

poate, în anumite circumstanţe, să-1 aducă pe individ în conflict cu legea, cu

semenii şi autorităţile, bolnavi mintali, ca şi infractori sănătoşi de altfel, putând

comite acte antisociale îndreptate deopotrivă asupra persoanei, asupra proprietăţii, a

statului sau a moravurilor sociale.

Rezultă din cele menţionate că adaptarea individului uman la mediu depinde în

ultimă instanţă, de relaţiile informaţiouale om-mediu. În consecinţă, orice inadaptare

va trebui studiată şi din perspectivă informaţională, deoarece ,,numai descoperirea

relaţiilor informaţionale ne poate ajuta să înţelegem mai bine mijloacele prin care

organismul reuşeşte să trăiască să se dezvolte într-un mediu care, fără a exclude, nu

impune cu necesitate acest lucru.

a) Tulburările de percepţie

Fără îndoială, rezultat al unei sinteze psihosenzorial-funcţionale, percepţia ia naştere

prin participarea văzului, auzului, pipăitului şi a celorlalte simţuri, permiţând

individului orientarea imediată în mediul ambiant.

Tulburările percepţiei, cele mai frecvent întâlnite în practica psihopatologica sunt:

hiperestezia – situaţie în care individul percepe şi este vizibil deranjat de stimulii

cotidieni, stimuli obişnuiţi pe care altădată nu-i percepea sau nu-l deranjau (translaţia

liftului, scurgerea robinetului, trântitul uşilor, zgomotul de paşi, etc.) Aceste acuze

reflectă o stare de iritabilitate crescută a scoarţei cerebrale, frecvent întâlnită în nevroze

şi în debutul unor boli psihice;

hipoestezia – reprezintă de obicei, situaţia inversă, când individul acordă atenţie şi

reacţionează numai la stimuli de intensitate crescută. Se întâlneşte consecutiv


epuizării neuro-energetice a organismului (ex. convalescenţa) sau în stările de

obnubilare generate de chimioterapie sau beţie alcoolică.

Din categoria tulburărilor predominant calitative fac parte:

iluziile; mai frecvent întâlnite la bolnavii mintali sunt iluziile de „deja connu",

„deja vu" – adică impresia individului că o persoană pe care atunci o vede de fapt

pentru prima dată, îi este cunoscută, în consecinţă confundându-o cu o persoană

întâlnită anterior şi comportându-se ca atare: discută amical sau injurios, suspicios,

rezervat etc. Se întâlneşte şi fenomenul invers: ,,jamais vii", ,,jamais connu".

Nici un om sănătos mintal nu poate fi scutit uneori de împrejurarea de a confunda pe

cineva, dar confuzia durează câteva momente, existând sentimentul de îndoială şi

reflexia autocritică. La individul bolnav, confuzia persistă si alimentează ideaţia

patologică (ideile delirante) în absenţa reflexiei autocritice.

-halucinaţiile se înscriu în sfera percepţiilor fără obiect, fiind caracterizate prin:

proiecţia spaţială a stimulului uneori în câmpul perceptiv, (aude sau vede obiecte în

imediata sa apropiere) alteori în afara sa (ex. se aude strigat sau vorbindu-i-se într-un

alt oraş); atitudinea necritică a individului faţă de tulburare, bolnavul fiind convins de

existenţa stimulului şi acţionând în consecinţă: asistă pasiv, ascultă atent, pune vată

în urechi, perna pe cap, vociferează, răspunde, se agită, loveşte, se apără, fuge

îngrozit etc.

Halucinaţiile auditive (verbale în mod obişnuit) sunt cele mai frecvente, apar

continuu sau intermitent, uneori au un conţinut favorabil, măgulitor, alteori din contră,

unul injurios, negativ, sau imperativ, poruncind individului să execute o anumită

acţiune.

În ceea ce priveşte bolnavii cu halucinaţii, aceştia pot fi văzuţi deseori pe stradă sau

în locuri publice vorbind singuri, vociferând, ameninţând etc., funcţie de conţinutul

agreabil sau nu al vocilor pe care le percepe.


Din punct de vedere al diagnosticului, prezenţa halucinaţiilor desemnează totdeauna

o tulburare mintală majoră (psihoză, demenţă, etc.) niciodată o stare nevrotică sau o

psihopatie. Astfel de indivizi necesită spitalizare şi tratament urgent.

b) Tulburările de memorie

Memoria stochează informaţia care s-a dovedit utilă adaptării individului,

conferând astfel continuitate şi logică vieţii de relaţie a acestuia. Cele mai frecvente

tulburări ale memoriei sunt:

— hipermnezia care constă în creşterea capacităţii de evocare (reproducere) a

unor fapte, evenimente, situaţii demult fixate şi care păreau uitate, în mod obişnuit,

se întâlneşte după ingestia substanţelor psiho-stimulante, iar în patologia mintală este

întâlnită frecvent în stările maniacale atunci când bolnavul cântă sau recită poezii

demult fixate şi uneori în paranoia (hipermnezia tematică, selectivă} când individul

reconstituie uşor evenimente, date şi situaţii menite să-i argumenteze şi să-i justifice

ideile sale de persecuţie: o vorbă, un gest, o glumă sau un zâmbet al colegilor, o

discuţie, o replică, o altercaţie etc.;

— hipomnezia care constă dimpotrivă, în scăderea capacităţii de fixare şi

evocare (reproducere) a unor fapte, situaţii, idei, conţinuturi. Este întâlnită în stările

de convalescenţă şi nevroze când se asociază cu scăderea capacităţii de concentrare a

atenţiei. în mod frecvent la bătrâni se întâlneşte hipermnezia de evocare şi hipomnezia

de fixare, aceştia amintindu-şi şi reconstituind cu multă uşurinţă fapte şi întâmplări

demult fixate, dar uitând evenimente recente: ce a făcut cu ochelarii, ce a făcut în

zilele precedente, dacă a luat doctoria, faptul că a tot povestit acele întâmplări, etc.

—amnezia, tulburare majoră, constând în pierderea memoriei. Cel mai adesea,

pierderea memoriei este consecutivă unor traumatisme cranio-cerebrale, boli

neurologice, intervenţii neurochirurgicale, intoxicaţii cronice (alcoolism cronic) sau

degradări psihice (demenţe).


Un cunoscut psihiatru compara memoria cu jurnalul intim scris în cursul vieţii

omului. La individul amnezic, acest jurnal nu a fost bine păstrat: lipsesc pagini de la

început (amnezia de evocare) sau pagini recent scrise (amnezia lacunară) iar la alţi

indivizi s-a vărsat cerneală peste anumite pagini cu conţinut neplăcut (amnezia

psihogenă, tematică).

În ceea ce priveşte tulburările predominant calitative ale memoriei paramneziile

cuprind disocierile amintirilor, fie de locul producerii lor, de autorii lor reali, fie de

momentul (timpul) în care s-au petrecut. Astfel:

— confabulaţia constă în elaborarea de către individ a unor date, fapte sau

istorioare imaginare, cu trăirea sentimentului de a fi participat direct, având

convingerea realităţii celor declarate. Acest din urmă aspect deosebeşte confabulaţia

de minciună sau simulare şi explică caracterul foarte schimbător al celor declarate.

Frecvent se întâlneşte în cazul alcoolismului cronic, al parafreniei unde are uneori un

conţinut fantastic, al psihozelor confuze (tulburărilor de conştiinţă) unde are deseori

un conţinut oniric, cât şi în oligofrenie, manie, demenţe şi în schizofrenie;

— criptomnezia constă în prezentarea unor lucrări, opere, realizări străine, ca

fiind creaţii proprii, după cum fenomenul invers constă în nerecunoaşterea propriilor

fapte, comportări, amintiri ca fiind ale individului (înstrăinarea amintirilor), în situaţii

limită (demenţe profunde) bolnavul se priveşte în oglindă fără a-şi mai recunoaşte

chipul, sau nu-şi regăseşte părţi ale corpului (mână, cap, etc.);

— ecmnezia constă în evocarea vie şi foarte intensă în prezent, a unor smintiri

puternic încărcate afectiv cu conştiinţa realităţii si trăirii lor prezente. Spre exemplu:

bătrâna care pregăteşte masa pentru a-şi aştepta logodnicul, deşi acesta i-a devenit

între timp soţ şi a şi decedat sau individul se sperie, se agită, fuge, în minte revenindu-i

scena din timpul războiului, când a fost prins şi internat forţat într-un lagăr.

c) Tulburările de gândire


Mecanismul gândirii asigură stabilirea de relaţii şi legături cauzale intre fenomene.

El presupune o serie de operaţii logice mintale (analiză, sinteză, abstractizare,

comparaţie, interpretare) îndeplineşte mai multe funcţiuni (anticipare, explicare) şi îşi

exprimă produsul mintal în concepte, judecăţi şi raţionamente.

Între aceste tulburări menţionăm:

— exacerbarea ritmului gândirii (prin analogie presupunând defecţiuni în

sistemul de filtrare - codare a ideaţiei); în mintea individului se produce o „invadare"

de idei şi asociaţii care se succed rapid, tumultuos, fiind lipsite de continuitate şi

sens, individul vorbeşte mult şi repede (logoree) fiind greu de înţeles şi urmărit

(incoerenţă ideoverbală). Se întâlneşte în stările maniacale şi episodic în alte boli şi

fondul excitaţiei cerebrale;

— încetinirea ritmului şi fluxului ideaţiei; se întâlneşte în epilepsie, stările

depresive şi degradările mintale, astfel de indivizi realizând asociaţii puţine, sărace şi

stereotipe, lăsând impresia de încetinire a ideaţiei, vâscozitate mintală (bradypsihie)

şi exprimare verbală automată greoaie, rară (bradylalie), fără viaţă.

Tulburările de conţinut ale gândirii sunt reprezentate de:

—ideile obsesive (obsesiile) care presupun existenţa unor idei şi întrebări

parazite, supărătoare, ce domină şi ,,asediază" permanent ideaţia individului. Interesant

este faptul că acesta le percepe caracterul patologic, supărător, dar nu le poate alunga

din conştiinţă în ciuda eforturilor pe care le face, conştient fiind, de caracterul lor

absurd: ,,de ce are omul două mâini şi unde s-ar plasa a treia?, cu ce mânecă este să

începi atunci când îmbraci o haină? dar un pardesiu? de ce numai femeia poate face

copii? bărbatul cum ar putea naşte un copil? etc.

Obsesiile se întâlnesc în nevroza obsesivo-fobică (psihastenie).

Un prognostic sumbru acompaniază patologia majoră a gândirii care este

reprezentată de ideile delirante, deliruri sau „idei fixe" cum sunt ele numite în limbaj

curent.


Ideea delirantă (delirul) reprezintă convingerea falsă, patologică a individului cu

privire la realităţi inexistente sau autentice, dar incorect interpretate. Spre deosebire

de situaţia obsesiilor, când individul este conştient de caracterul patologic al acestora

şi face eforturi neizbutite de a scăpa de ele, în cazul delirului, individul este lipsit de

conştiinţa caracterului său patologic, este convins de realitatea lui şi cel mai adesea, îl

transpune în conduita sa.

Prezenţa ideii delirante-, ca şi a halucinaţiilor de altfel desemnează totdeauna o

tulburare mintală gravă (psihoză), niciodată o tulburare uşoară (nevroză, psihopatie

etc). Ideea delirantă cunoaşte grade foarte diferite de sistematizare,

argumentare, coerenţă şi consistenţă logică.

Astfel, spre exemplu, un bolnav cu schizofrenie paranoidă declară că a fost iradiat

(fermecat) de către o anumită persoană, ex. de către soţie (delir de influenţă), fără a

putea justifica cum, când şi în ce fel, sau o bolnavă de parafrenie declară că este soţia

regelui X (delir de filiaţie) şi că ar avea depuşi la bancă în Elveţia sume fabuloase

(delir de grandoare de aspect fantastic), bani pe care îi va căpăta în zilele următoare

dar fără a face în acest sens demersuri pentru a părăsi spitalul. Bolnavul de paranoia

însă, dezvoltă un întreg sistem ideativ pe tema persecuţiei sale de către organele de stat,

spre ex. argumentând cu date, fapte, documente, explicând şi justificând, scriind

anonime, memorii, reclamaţii şi denunţuri, încât iniţial poate influenţa o persoană

normală, de bună credinţă (delir indus.).

Aşadar, ideea delirantă este în vădită detaşare sau contradicţie cu realitatea, este

durabilă, necritică şi rebelă la orice argumente, demonstraţii, logică, toate acestea

conferindu-i aspectul său patologic şi deosebind-o de eroarea de judecată a omului

sănătos mintal.

În funcţie de tematica lor dominantă, delirurile se clasifică în:

Deliruri expansive care traduc în general o notă de prosperitate şi de bună dispoziţie

sufletească: în aceste situaţii individul afirmă că este posesorul unor bogăţii însemnate

sau ale unei poziţii şi influenţe sociale marcante (delir de grandoare ), că este direct


înrudit sau descendent al unor mari personalităţi politice, ştiinţifice, artistice etc. (delir

genealogic, sau de filiaţie), că este deosebit de inteligent, spiritual, atrăgător, puternic,

talentat (delir megalomaniacal), că a inventat sau lucrează la o importantă invenţie, de

regulă din cele care vor revoluţiona ştiinţa (delir de invenţie ).

Delirul expansiv este întâlnit în stările maniacale, parafrenie, unele psihoze de

involuţie senilă, etc.

Delirurile depresive au ca expresie generală nota de interiorizare, de tristeţe şi

suferinţă. Astfel, individul se consideră profund vinovat şi responsabil pentru fapte

reale sau imaginare (delir de culpabilitate), ruinat, sărăcit, adus „în sapă de lemn" (delir

de ruină), inutil social, un ,,balast" pentru familie şi societate (delir de inutilitate) sau

este convins .că suferă de o boală grea, incurabilă, nediagnosticată, interpretând ca

semne specifice acesteia o serie de tulburări banale (delir ipohondriac).

Delirurile paranoide traduc în expresie psihocomportamentală, în general, ideea de

frustrare, agresionare, revendicare. Individul are impresia că ar fi pus sub observaţie,

urmărit, ascultat, că se conspiră împotriva sa (delir de urmărire, conspiraţie ), că este

frustrat de drepturi şi avantaje legitime poziţiei sale sociale, profesionale, familiale,

capacităţilor sale psiho-fizice (delir de persecuţie), că spre ex., între soţia sa şi unul

dintre colegii de serviciu sau între aceştia şi organele de stat există înţelegerea

referitoare la urmărirea şi persecutarea sa (delir deselaţie), că asupra sa s-au exercitat

influenţe deosebite de radiaţii, farmece, inducţii hipnotice, menite să-i reducă puterea

fizică, intelectuală, sexuală, etc. (delir de influenţă), că se încearcă otrăvirea sa (delir de

otrăvire), că soţia îl înşeală (delir de gelozie) etc.

Delirurile paranoide se întâlnesc în paranoia, schizofrenia paranoidă, psihozele

de involuţie, alcoolismul cronic, etc.

d) Tulburările afectivităţii

Având să facă faţă cotidian solicitărilor celor mai diverse, omul dezvoltă anumite

reacţii afectiv-emoţionale fată de aceasta, în funcţie de semnificaţia lor pentru sine,

stările emoţional-afective şi susţinându-l energetic. În acest sens, dacă eutimia


reprezintă tonusul pozitiv, starea de bine şi de echilibru afectiv a individului, varianta

patologică în sensul hiperbolicului.o constituie euforia maniacală din psihoza maniacală

caracterizată printr-o veselie şi o bună dispoziţie exacerbată, ieşită din comun, fără vreo

cauză iniţială. Subiectul este vesel, exuberant, bine dispus, nu stă locului o clipă,

vorbeşte, râde şi gesticulează abundent (agitaţie psiho-motorie). Deseori iniţiază multe

acţiuni fără a avea răbdare să termine vreuna din ele (polipragmatism), trăieşte o

poftă nemaipomenită de viaţă şi acţiune. De regulă, faţă de rezerva sau opoziţia celor

din jur, excitaţia sa se transformă uşor în furie violentă (furor maniacal sau manie

coleroasă), ipostază în care bolnavul devine deosebit de periculos;

— depresia poate apărea reactiv, secundară, consecinţă a unor evenimente,

situaţii, întâmplări dramatice şi în relaţie semnificativă cu acestea (reacţie depresivă,

exogenă) sau în lipsa unor asemenea evenimente, nejustificată (depresia endogenă,

psihoza depresivă). Caracteristică acestei ultime variante în ideaţia bolnavului apare

ideea vinovăţiei, a inutilităţii şi a negării propriului corp şi trebuinţelor. Copleşit de

sentimentul inutilităţii, primul gând apărut şi ultimul care dispare din mintea

depresivului, este gândul de a se sinucide (suicid individual sau omorându-şi familia

spre a nu o mai face să sufere), fapt pentru care şi aceasta constituie o primă urgenţă

în psihiatrie;

— anxietatea (neliniştea afectivă), stare emoţională resimţită ca încordare,

tensiune, temere nelămurită, aşteptare, de regulă fără a fi generată de ceva anume în

situaţii normale este starea dinaintea unui examen a unei confruntări, a unui rezultat.

Este însoţită de perturbări neuro-vegetative: paloare, transpiraţii, acuze digestive,

respiratorii etc. În patologia mintală o găsim asociată stărilor depresive: individul

este neliniştit, nervos, instabil, se mişcă continuu;

— fobia este resimţită ca temere puternică, repulsia faţă de un obiect sau

fenomen precis. Sunt descrise nenumărate astfel de temeri privind toate aspectele

posibile ale vieţii de relaţionare. De exemplu: teama de întuneric, de locuri pustii,


singuratice, de noapte, de hoţi (harpoxofobia), de otrăvire (iogofobia), de foc, incendii,

explozii (pirofobia), de obiecte tăioase (oxiofobia), de oameni străini (xenofobia), etc.

De cele mai multe ori fobia poate apărea reactiv, consecutiv anumitor evenimente

traumatice (spaimă, lovire, prădat, asistat la incendii etc) sau nemotivat, având un

puternic substrat nevrotic şi însoţindu-se de adevărate ritualuri comportamentale:

verifică uşa de zeci de ori, doarme iepureşte etc.

Perversiunile afective — subiectul râde când ar trebui să plângă şi invers, rămâne

indiferent la evenimente ce ar trebui să-l zguduie puternic (indiferentism afectiv) sau

urăşte pe acei de care era ataşat şi îi iubea (inversiuni afective), toate desemnând o

gravă dezordine mintală întâlnită în schizofrenie şi în demenţierea senilă.

e) Tulburările de voinţă

Voinţa reprezintă capacitatea individului de a depăşi prin efort propriu

obstacolele ivite pentru atingerea scopurilor propuse. Efortul voluntar poate fi

orientat extern, acţional, în a face ceva inhibitor, în a te abţine, a întârzia sau

comuta o reacţie.

Principala tulburare a voinţei (kipobulia sau abulia) constă în scăderea

capacităţii de efort, mobilizare şi iniţiativă, prin comparaţie cu posibilităţile

anterioare ale aceluiaşi individ în sarcini similar motivate. Este consecutivă

unor boli ale sistemului nervos, endocrin şi muscular sau de altă natură,

antrenând scăderea resurselor energetice ale organismului. în formele severe îşi

asociază scăderea interesului, indiferenţa afectivă şi-pasivitatea

comportamentală, reducându-se considerabil procesele gândirii şi capacitatea de

anticipaţie a acesteia. Se întâlneşte şi în nevroze, stări depresive, melancolie,

schizofrenie, psihoze si involuţie etc.

Tulburările calitative ale voinţei apar mai evidente în cazul psihozelor, fie

prin lipsa de stăpânire de sine şi autocontrol a diverselor pulsiuni interne

(psihopatie instabilă, imulsivă, explozivă), fie prin deficitul constituţional de


voinţă (psihopatia abulică), fie prin severe pulsiuni şi tendinţe orientate

împotriva persoanei (sadism, masochism, etc).

f) Efectele produselor psihofarmacologiei în tratamentele psihopatologice

În epoca modernă, caracterizată prin evoluţia produselor farmaceutice,

produsele psihofarmacologiei au adus modificări importante în tabloul clasic al

patologiei mintale în acest sens, chiar dacă medicaţia psihotropă şi celelalte

metode de tratament (electroşocul, psihoterapia etc.) nu vindecă întotdeauna o

serie de afecţiuni mintale, totuşi, prin administrarea psihotropelor se obţin o

serie de ameliorări privind scurtarea episodului psihotic, modificarea

aspectului clinic al bolnavului în perioada de stare a bolii, grăbirea remisiunii,

lărgirea intervalului dintre spitalizări, amânarea procesului de cronicizare a

bolii şi încetinirea evoluţiei către demenţiere.

Totuşi, boala mintală, dat fiind de cele mai multe ori evoluţia ei

.imprevizibilă, rămâne ca o ameninţare permanentă. Ea determină incapacitatea

de adaptare şi, în cazul multor bolnavi psihici, un potenţial antisocial ridicat ce

îl pot aduce mai uşor şi frecvent pe acesta în ipostaza de victimă a unor

infracţiuni sau de „unealtă" în mâna unor infractori versaţi, în cazul suferindului

mintal, spre deosebire de omul sănătos, influenţa, negativă a anturajului poate

fi facilitată şi potenţată de chiar conţinutul morbid al personalităţii sale, ca de

exemplu cazul unor influenţe religioase pe fundalul unei psihopatii fanatice,

paranoice. în cazul deliranţilor cronici, spre exemplu, astfel de influenţe merg

până la omoruri cu ferocitate sau acte nebuneşti, lipsite de scrupule, acte de

sinucidere, acte teroriste,, atentate, sabotaje.

În cazul infracţiunilor menţionate având ca suport patologia mintală, apare „ciocnirea"

dintre personalitatea actuală, psihotică şi dezorganizată şi personalitatea anterioară,

restantă, în momentul psihotic, ca şi după ingestia alcoolică, eliberându-se „frânele"


personalităţii, se dă curs unor intenţii, dorinţe, impulsuri, răzbunări" şi ameninţări mai

vechi. De menţionat în acest sens că în afara bolii ca atare şi a procesului iniţial de

îmbolnăvire (dezechilibru, dezorganizare, degradare, etc.) în personalitatea suferinzilor

mintali se pot întâlni şi o serie de alterări secundare, de natură depresivă, isterică,

obsesivofobică, anxioasă, etc, rezultate din interacţiunea bolnavului cu cei din jur, din

adaptarea sa deficitară şi reacţia diferită, deseori contradictorie sau intolerantă a

colectivităţii.


Capitolul 3 Portretul psihologic al criminalului în serie

3.1 Criminalul în serie. Noţiune. Personalitate. Tipologie

Dacă modelele psihiatrice sunt bazate pe boală, modelele psihologice sunt bazate pe

comportamentul normal al unui om. Se face distincţia între modelele de bază şi

modelele derivate, empirice şi experimentale ale comportamentului uman şi animalic.

Teorii psihodinamice

a) Lowenstein (1989) spune că în concepţiile lui Freud un mare ajutor în cercetarea

activităţii desfăşurate de criminalul în serie ni-l oferă: conflictul sexual, infantilitatea şi

protecţia maternală.

b) Gallagher (1987) susţine că, comportamentul anormal şi violent provine din ,,sine"

(nevoile, dorinţele de bază) şi din ,,super eu" (partea morală a fiecăruia), care-şi au

identitatea în experienţe nerezolvate în copilărie.

Criminalul în serie consideră că ceea ce face provine dintr-un sentiment de inferioritate

pe care doreşte, crede că-l compensează şi astfel nu va mai fi considerat inferior faţă de

membrii societăţii. Criminalul în serie poate fi orice persoană: bărbat sau femeie, tineri

sau bătrâni, persoane singuratice sau căsătorite, de orice etnie. Un criminal în serie

poate avea orice vârstă. Criminalul poate fi vecina sau vecinul de vis-a-vis sau un

prieten vechi. În concluzie, istoria a arătat că ucigaş în serie poate fi oricine.

S-au făcut cercetări privind comportamentul criminalului în serie din copilărie

pentru a înţelege mai bine care este motivul ce-l face să ucidă. Pe lângă personalitatea

psihopatică mai există şi alte personalităţi care duce la comportamentul deviant.

Deprinderile sociale au fost observate în tipul A, studiate de Price în 1982, din

comportamente competitive şi agresive tipice unor criminali în serie cum ar fi: J. Gacy.

Tipul A are legatură cu comportamentul antisocial şi narcisist, egocentrist şi de

hipersensibilitatea lacritică. Se crede că ucigaşii în serie împart aceleaşi credinţe şi

aptitudini, lumea este văzută ca nedreaptă, autoritatea şi viaţa nu au nici o consistenţă,

obsesia prin agresiune şi preferinţă autocratică, în lumea lor fantezia este realitatea.


Lipsa abilităţii empatice duce la susţinerea credinţei că ,,victimele o merită" şi că

violenţa împotriva celorlalţi este normală.

Sentimentele de furie şi de teamă stimulează, provoacă şi întreţin comportamentul

delicvent al criminalilor în serie. Studii în detaliu au identificat unele diferenţe genetice,

anatomice, biochimice şi fiziologice care pot candida la creşterea riscului unui

comportament criminal. Dorinţa de a avea putere îşi are rădăcinile în lumea naturală

când persoana respectivă are anumite lipsuri în viaţa din societate.

Darwin (1871) identifică procesul selecţiei sexuale ca fiind o competiţie între bărbaţi

pentru a fi acceptaţi de femei.

Lorenz consideră că violenţa este un complex al adaptării comportamentului

asemănător cu patologia.

Alţi autori şi-au concentrat atenţia pe structurile diencefalice ale talamusului şi

hipotalamusului şi au sugerat că acestea au un rol direct în comportamentul agresiv.

Anormalitatea talamică poate explica incapacitatea criminalului de a menţine o relaţie

personală cu societatea. Talamusul a fost asociat cu activarea patologică a fricii şi

comportamentului combativ. Hipotalamusul are un rol important în activarea sistemului

reticular care poate bloca stimularea activităţii, conducând la un comportament

antisocial.

Ura femeii sau complexul lui Oedip pot fi considerate alte două motive ale

criminalilor în serie. Femeilor, în schimb în perioada menstruaţiei, li se accentuează

agresivitatea; acest lucru putând duce la un comportament asemănător cu cel al unui

criminal.

Alte motive pentru care criminalii în serie comit crime sunt lipsa banilor în procent

de 74%, lipsa controlului asupra unor probleme în proporţie de 13%, lipsa fericirii este

un alt motiv de a comite crime astfel ajungând la fericire, sexul în proporţie de 10%,

drogurile, religia, nesiguranţa sunt alte cauze pentru care criminalul în serie ucide. Unii

cercetători descriu crimele comise de femei ca fiind pline de succes, bine ascunse,

meticuloase şi precise.


Criminalul în serie este speriat de prima lui crimă, dar în acelaşi timp este încântat şi

îngrijorat de faptul că ar putea fi prins. Cu timpul, dacă nu este prins, devine din ce în ce

mai încrezător şi se consideră mult mai deştept decât Organele Legii, moment în care

începe să facă greşeli. Există o perioadă ,,de relaxare" între crime, timp în care acesta o

planifică pe următoarea. De regulă, odată cu trecerea timpului această perioadă se

scurtează.

Criminalul în serie este definit ca o persoană care a ucis trei sau mai multe persoane

în trei sau mai multe ocazii, deseori folosind un ritual sau o metodă condusă de fantezie.

Exemple de tipologii motivaţional:

a) Discipol

Acesta, în urmărirea ducerii la îndeplinirea orbească a ordinelor şefilor sau liderilor,

sunt dispuşi să comită şi crime. Crimele sunt comise în aşa fel încât şeful sau liderul să

ia la cunoştinţă cât mai repede posibil. Armele folsite sunt cele de mână, otrăvuri, gaz,

arme biologice, etc.

b) Anihilatorul

Acest tip are de obicei probleme mentale răzbunându-se pe membrii familiei, animalul

casei sau rude mai îndepărtate. Motivele acestui comportament sunt necunoscute.

c) Pseudocomanda

Acest tip foloseşte arme de foc, grenade, etc. Îşi întocmeşte un plan bine pus la punct

pentru a nu fi descoperit. El ucide din dorinţa de a se remarca. Victimile sunt selectate.

Acest tip poate fi un mobil geografic.


3.2 Psihoze la criminalii în serie

Vom începe analiza tulburărilor psihotice, prezentate în tabloul din capitolul trecut,

cu câteva cuvinte despre delegarea caracteristică a acestor tulburări şi anume delirul, în

scopul unei mai bune inţelegeri a mecanismelor psihozelor.

Delirul este alcătuit din mai multe teme între care cele mai importante ar fi:

megalomania

persecuţia

teme ipohondrice

Paranoia este caracterizată de o temă unică sau prevalentă.

Schizofrenia este caracterizată de teme multiple sau schimbătoare.

Delirul se construieşte prin anumite mecanisme, dintre care cele mai importante sunt:

halucinaţia: reprezintă percepţia fără obiect perceptibil;

interpretarea: este judecata falsă ce pleacă de la o percepţie corectă;

intuiţia şi imaginaţia.

În cazul schizofreniei predomină halucinaţiile.

În cazul în care predomină interpretările este vorba despre un început de paranoia.

Delirul, indiferent de mecanismul prin care se construieşte el, are o sursă ce reprezintă

modul în care se organizează ideile delirante în viaţa subiectului. Luând drept criteriu

sistematizarea delirurilor se vorbeşte despre deliruri sistematizate (marcate de o anumită

logică şi coerenţă) şi despre deliruri nesistematizate (incoerente, fără nici o logică).

Primele indică faptul că este vorba despre paranoia, celelalte de schizofrenie.

2.1 Schizofreniile

Cifrele de prevalenţă în rândul populaţiei variază între 2 şi 10 la 1000, în cazul în

care judecăm după criteriile de diagnosticare.

Aparent, debutul bolii are loc între 15 şi 35 de ani, având o frecvenţă egală în cazul

ambelor sexe.


Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, prevalenţa este aceeaşi peste tot în lume,

având aceleaşi criterii de diagnosticare.

Manifestările simptomatice majore sunt universale. Cele care variază sunt temele

majore delirante care îşi au originea, în parte, în mitologiile individuale şi culturale.

A. Tulburări de adaptare de dinaintea bolii

În anumite cazuri sunt inexistente, în altele este vorba despre personalitate schizoidă

şi personalitate schizotipică.

Personalităţile schizoide se confruntă cu dificultăţi în a stabili relaţii în societate cu

excepţia unui număr mic de persoane, o anumită răceală şi absenţă a relaţiilor cordiale

cu ceilalţi, precum şi insensibilitate în raport cu sentimentele şi judecăţile exprimate de

aceştia.

Personalităţile schizotice pot fi caracterizate, în plus, printr-o funcţionare în registrul

magic al gândirii, idei de referinţă (impresia că are legătură cu persoane care nu sunt de

faţă), sentimente de depersonalizare şi nerealizare, o diminuare sau inadecvare a

sentimentelor, un mod persecutoriu de a gândi şi o sensibilitate la anumite critici.

Discursul persoanelor care au această tulburare de adaptare este ciudat, vag, complicat,

metaforic şi presărat cu digresiuni.

B. Felul în care debutează

Cele mai frecvente sunt debuturile insidioase:

a) scăderea randamentului şcolar şi al activităţii de orice tip.

Se produc eşecuri în planul profesional. Aceste eşecuri sunt neaşteptate corelate cu o

scădere a interesului pentru activitatea respectivă, ajungându-se în cele din urmă la

scăderea interesului pentru orice fel de activitate. Toate acestea reprezintă un semnal de

alarmă.

În raport cu comportamentul obişnuit eşecurile profesionale şi scăderea interesului

pentru orice activitate crează o notă discordantă.

Individul manifestă cel mai adesea indiferenţă în ceea ce priveşte situaţia în care se află

şi consecinţele care ar putea urma.


b) tulburările relaţiilor afective

Se observă apariţia unor sentimente intense şi contrastante de uluire şi ură, acestea

putând să aibă ca obiect o singură persoană. Drept urmare, sentimentele se

concretizează în acţiuni neaşteptate şi surprinzătoare. Aşa a fost şi cazul lui Hanry

Landru, cetăţean francez, arestat în 1919 sub acuzaţia de a fi ucis 10 femei în decursul a

3 ani. Toate îi fuseseră iubite rând pe rând le-a promis că se vor căsători, avea să declare

înainte de a fi executat.

Această ambianţă periculoasă ar putea fi cauzată de o modificare a trăsăturilor de

caracter proprii subiectului, modificare subită pentru care anturajul nu poate indica o

cauză externă.

c) comportamentul ipohondric

Pe subiect încep să îl frământe o serie de termeni în ceea ce priveşte corpul său, care

poate fi resimţit ca un obiect străin sau ca aflându-se într-o continuă transformare. Se

poate instala o dizmorfofobie.

Trăirea şi comunicarea acestor sentimente se face într-o atmosferă de angoasă şi de

straneitate. Ele antrenează cel mai adesea lungi contemplări în faţa oglinzii.

d) ideologiile extravagante

Subiecţii capătă un interes subit pentru o teorie ştiinţifică, o ideologie politică sau

religioasă, nu în felul obişnuit, ci într-o manieră exclusivă şi absolută, existând tendinţe

de a abstractiza raţionamentele.

În mod normal, pasiunile, care reprezintă regula, în ciuda intensităţii lor, lasă loc

altor interese. În cazul acestor indivizi însă, nu se întâmplă aşa. Aceşti subiecţi vor

putea fi uşor de cooptat într-o sectă şi „înfăptui binele".

Aşa s-a întâmplat şi cu Marele Costa de Andrade, care în 1991, la vârsta de 3 ani a

devenit membru al „Bisericii Universale Împărăţiei lui Dumnezeu". Într-o perioadă de 9

luni Marcello Costa a comis 14 crime. Victimele sale erau copii săraci de pe stradă pe

care îi atrăgea în locuri nepopulate, îi viola şi apoi îi sugruma. De asemenea Marcello


Costa practica necrofilia, a decapitat unul din cadavre, iar în două cazuri a băut sângele

victimelor sale.

Întrebat de ce a ales copiii, a spus: „am preferat băieţii; cei tineri pentru că ei arată bine

şi au pielea moale şi preotul mi-a spus că toţi copiii ajung în Rai dacă mor înainte de a

împlini 13 ani. Aşa că ştiu că le-am făcut o favoare trimiţându-i în paradis".

e) manifestări neurotice

Subiecţii au deseori anumite manifestări fobo-obsesionale.

f) automatismul mintal

Automatismul mintal poate fi observat intr-o formă precoce şi poate să ramână izolat

pentru un timp. Subiecţii nu se manifestă, de regulă, spontan. Ei pot să reprezinte

senzaţii parazite, un fel de depănare a gândului, de fenomene de ecou ale gândirii, ale

lecturii şi ale acţiunii. Aceste ecouri pot fi anticipatorii, simultane sau întârziate prin

raportare la fenomenul original. Poate fi vorba despre impresia de zbor, de gând sustras

sau de apariţia de gânduri străine subiectului, adevărate halucinaţii intra-psihice.

Se consideră că dacă gândirea o ia razna avem de-a face cu o trimitere clară la

schizofrenie.

Există mulţi indivizi care ucid pentru că „aud anumite voci şi acestea le spun ce să facă"

şi, după cum am văzut, aceşti indivizi fac parte dintr-un tip al criminalilor în serie, tipul

misionar. Exemple ne sunt cazurile lui Peter Sutcliffe, Norman Afzal Simons, Anatoly

Onoprienko, Albert Fish.

Între 1975 şi 1984, Peter, cunoscut ca ,,Spintecătorul din Yorkshire" a terorizat

prostituatele din Nordul Angliei. După spusele lui, ,,Dumnezeu Îi ordona să ucidă

prostituate, ca un bun creştin ce era". Peter a făcut întocmai: a ucis 13 femei.

Norman Afzal Simons a sodomizat şi ştrangulat 22 de femei în trenurile din Africa de

Sud, pentru ca, după ce a fost abuzat sexual de către fratele său, a început „ să audă voci

care îi ordonau să ucidă". Numărătoarea victimelor sale s-a oprit în 1994 la 22.

Anatoly Onoprienko, unul din cei mai cunoscuţi criminali din Ucraina a mărturisit în

aprilie 1996 că în timp ce ,,stătea liniştit şi se plictisea neavând nimic de făcut, o voce i-


a răsunat brusc în minte". Ar fi făcut orice ca s-o oprească, dar n-a putut. ,,Era mai

puternică" decât el, aşa că a început să acţioneze după cum i se spunea. Anatoly a

curmat viaţa a 52 de persoane.

Albert Fish a ucis şi el 15 băieţi după ce îi castrase pentru că aşa Îi spunea Dumnezeu.

A fost executat în 1936 la celebra închisoare americană Sing Sing.

În debuturile insidioase, folosirea unor teste de personalitate cum ar fi M.M.P.I

(Minnesta-multiphasic personality inventory), testul Raschach şi T.A.T (Thematic

appreciation test), ar putea da un ajutor în stabilirea diagnosticului şi implicit eliminarea

pericolului social ce ar exista dacă subiectul s-ar bucura în continuare de libertate.

g) alte forme de debut

Schizofreniile pot debuta şi sub forma unui delir acut care survine brutal, fără cauză

organică. Uneori poate apărea un episod maniacal, melancolic sau mixt cu manifestări

atipice, cum ar fi temele delirante care nu sunt în mod clar megalomanice sau de

descurajare, într-un climat de indiferenţă afectivă - element care face ca subiectul să fie

foarte periculos.

Alteori poate apărea o tulburare atipică de anorexie sau de bulimie.

În fine, poate fi vorba despre o manifestare brutală de autoagresivitate (despre

heteroagresiune am discutat şi am văzut multe exemple), dezvăluind un caracter

impulsiv, incoerent, imprevizibil şi bizar.

C. Principalele manifestări ale sindromurilor

Fie că este vorba despre indivizi cu personalitate schizoidă, fie despre indivizi cu

personalitate schizotipică principalele manifestări ce se fac simţite sunt:

1. manifestările de disociere

2. delirul paranoid (termen folosit în opoziţie cu ,,paranoic")

3. autismul

1. Manifestările de disociere

Disocierea schizofrenică este considerată, de cele mai multe ori, ca fiind esenţială

pentru tulburarea mentală despre care vorbim (de unde şi numele de schizofrenică).


Este vorba despre o pierdere a capacităţii de selectare a semnalelor (atât interne cât şi

externe) şi de asimilare a datelor vieţii psihice într-un tot coerent. Există o pierdere a

capacităţii asociative şi a armoniei interioare în beneficiul produselor psihice izolate,

unele de altele şi independente de contextul apariţiei lor, ceea ce dă activităţii psihice,

conform lui Henry Ey, un caracter cvadruplu de ambivalenţă, de bizarerie, de

inpenetrabilitate şi de detaşare faţă de real.

Această disociere se regăseşte în domeniile:

afectivitate

gândire

comportament psihomotor

a)Disocierea afectivă

Dispoziţia de bază a subiectului este, în general, alcătuită dintr-un fond de indiferenţă

afectivă şi de dezinteres în ceea ce priveşte stimulii obişnuiţi din viaţa afectivă;

câteodată acest fond de bază este presărat cu reacţii afective mii şi neaşteptate.

Poate fi aici vorba despre negativism, în cadrul căruia se poate distinge o componentă

pasivă, ce este reprezentată de inerţie,şi o componentă activă, reprezentată de retragere

şi refuz.

Viaţa afectivă pare dezorganizată, incoerentă în sentimente şi emoţii, manifestându-

se o întoarcere la atitudini afective de mult uitate şi la acte impulsive.

Este posibil ca emoţiile să se exprime într-o manieră brutală şi intensă, fapt des

întâlnit la schizofrenici, şi care aplică atacurile asupra celorlalţi, soldate, după cum am

văzut, cu moartea victimelor. Jack Unterweger, fiul unei austriece şi al unui soldat

american, a ştrangulat o prostituată cu o piesă din garderoba acesteia pentru că ea i-a

amintit despre mama sa. S-a sinucis în iunie 1994 după ce juriul din Graz, Austria, îl

găsise vinovat de moartea a încă 11 femei.

Emoţiile despre care vorbeam produc tulburări aparent fără legatură cu fenomenele

exterioare, dar, de regulă, legate de apariţia unor fantasme. Aceasta duce la accese de

furie, de tristeţe sau de râs, aparent nevinovate.


Sentimentele sunt caracterizate prin separarea în registre de dragoste şi ură, ce pot

coexista şi pot avea acelaşi obiect, sau pot să-şi succeadă în timp, fără vreun motiv

aparent.

După cum am văzut, viaţa socială, familială şi sexuală este perturbată.

b)Disocierea în gândire

Atenţia individului poate părea uneori slăbită. Ea variază de regulă, şi este selectivă.

Memoria pare să se confrunte cu dificultăţi în sistematizarea informaţiilor importante,

amestecate cu amintirea surprinzătoare a unor elemente de detaliu.

Asocierea de idei pare sa nu aibe logică, ceea ce deranjează comunicarea cu celelalte

persoane. Cursul gândirii poate fi tulburat în ceea ce priveşte exprimarea ideilor, sau

comportă încetiniri sau accelerări neaşteptate, cu pauze bruşte ce se remarcă, atât când

persoana transpune ideile sale în limbaj, prin fenomene de blocaj, împotmoliri în

mijlocul unei fraze sau al unui cuvânt, urmate de reluarea aceleeaşi secvenţe sau a

alteia. Derularea ideilor este perturbată de pierderea capacitaţilor asociative şi înlocuirea

acestora cu fenomene de perseverare, de substituire şi de contaminare a ideilor, ceea ce

dă ansamblului conversaţiei un caracter de incoerenţă.

Dacă subiectul pare ca şi-a păstrat capacitatea de a purta o discuţie inteligentă de-a

lungul unei secvenţe, îşi pierde însă capacitatea de a analiza şi de a sintetiza. Această

carenţă, în ceea ce priveşte integrarea şi utilizarea datelor elementare, poate să perturbe

aprecierea vremurilor pe care le trăieste individul respectiv. Aceste tulburări antrenează

grave anomalii de limbaj. Discursul poate fi perturbat de momente de tăcere sau,

dimpotrivă, de logoree. De regulă, individul schizofrenic are răspunsuri la întrebări.

Intonaţiile, timbrul vocii, pot fi modificate de sunete parazite şi de dificultăţi de

articulare. Semantica este şi ea dată peste cap, fie cuvintele primesc alte sensuri, fie

discursul este invadat de neologisme. Limbajul poate fi deturnat de la funcţia sa

obişnuită, care este aceea de comunicare, pentru a suferi aici manipulări care par a nu

avea decât conotaţii subiective. Vor fi utilizate simboluri greu de descifrat, un sistem

logic propriu şi o asbstractizare sistematică de multe ori, simboluri mai mult sau mai


puţin descifrabile, se găsesc pe corpurile victimelor, actele lor de cruzime sau pe alte

obiecte de la locul crimelor. Ele reprezintă semnătura criminalului. Există şi cazuri în

care alţi criminali în serie comit crime, imitând atât prin ,,modus operandi" cât şi prin

semnătură, pentru a induce în eroare autorităţile ori pentru a căpăta un anume statut

între răufăcători şi a scăpa nepedepsit în acelaşi timp. Aceste cazuri sunt cunoscute sub

denumirea de ,,copy cat" ,,crime la indigo".

c)Disocierea psiho-motrica

În cadrul comportamentului psihomotor al schizofrenicului pot fi observate:

conduite abulice şi ezotări

discordanţă între expresia mimică şi exprimarea verbală a emoiţiei

conduite contradictorii şi incoerenţe vestimentare. Straneitatea se regăseşte în modul

în care sunt înfăptuite anumite acţiuni, în felul de gesticulare, în mimica şi atitudinile

bolnavului mintal.

Impenetrabilitatea sa se regăseşte în actele impulsive, nemotivate de stranii.

Negativismul se poate manifesta prin refuzul de a mânca sau prin atitudini de rezistenţă

şi opunere prin acţiuni defensive şi ofensive. Aceste tulburări pot ajunge până la

catatonie (retragere din realitate, analoagă cu autismul).

Comportamentele repetative se regăsesc în stereotipuri care pot fi, fie începerea unor

acţiuni sub aceeaşi formă (fixaţii invariabile), fie începerea unor acţiuni în serie

(iteraţii). Aşa se explică faptul că în cazul crimelor, chiar la distanţe mai mari de timp,

modul de operare nu este modificat. De fapt au fost întâlnite extrem de rar cazuri de

criminali în serie schizofrenici care şi-au schimbat modul de operare, iar atunci când au

făcut acest lucru, au fost prinşi destul de repede.

Pot exista de asemenea şi stereotipuri de mimică de gesturi şi atitudini şi stereotipuri

fonetico-verbale.

2. Delirul personal

Delirul caracteristic schizofreniilor este numit paranoid prin opoziţie cu cel paranoic,

pentru că este alcătuit din fenomene disociative şi din această cauză nu posedă, cu nici


un chip, caracterul structurat specific paranoiei. Mecanism în mare parte halucinatoriu,

el implică numeroase anomalii ale funcţiilor perceptive. Este secondat de experienţe de

depersonalizare şi nerealizări profunde.

Delirul paranoid cuprinde experienţe de transformare ale corpului şi mutilarea lui.

Se remarcă un delir halucinatoriu în sfera acustico-verbală, cu un atribut senzorial

reprezentat, aşa cum am văzut în exemplele date, de percepţia vocii.

De asemenea se fac simţite halucinaţii psihice fără sector senzorial şi halucinaţii

psihomotrice, un fel de chinestezii verbale. Halucinaţiile psihosenzoriale pot avea loc la

toate nivelele senzoriale. Sindromul automatismului mintal se regăseşte ca un

complement al fenomenelor de automatism la niveiul vorbirii şi al acţiunilor.

Temele delirante sunt foarte numeroase şi variază în timp, dând trăirii delirante un

aspect oscilant şi greu de definit. Poate fi vorba de teme distructive şi catastrofe care

dovedesc disocierea subiectului şi ruptura dintre acesta şi lumea exterioară, sau teme ce

ţin de o lume imaginară, care susţin tentativele de recronstrucţie ale subiectului.

Majoritatea specialiştilor în acest domeniu susţin că acest delir are 3 caracteristici

principale:

implicarea totală a subiectului în experienţa delirantă

formularea abstractă şi incoerentă a temelor delirante

o tendinţă progresivă spre ermetism şi incompatibilitate

Exemplificăm aici cazul lui Elifasi Msoni, din Africa de Sud. Msoni a fost spânzurat în

ianuarie 1956 la Praetoria, după ce a fost condamnat pentru că a ucis 15 persoane prin

scoaterea organelor interne. Deşi era cu mult peste media de inteligenţă, Msoni atingea

stări de înaltă plăcere cauzând durere asupra altor persoane. Întrebat în proces de ce a

ucis, Elifasi a răspuns că ,,pe umarul său apărea un „ takoloshe" care îi ordona să ucidă"

3. Autismul

Acesta reprezintă conform medicului psihiatru Eugen Bleuler (care a şi introdus în

psihiatrie termenul de schizofrenie), fuga de realitate cu, în acelaşi timp, prezenţa

relativă sau absolută a vieţii interioare. Este vorba de o relativă sau absolută a vieţii care


şi-a pierdut unitatea, şi de o extrapolare a fantasmelor inconştiente în locul realităţii

exterioare, negate în întregime sau în parte.

Schizofrenicul trăieşte astfel într-o lume personală, în cadrul personalităţii sale

disociate, un univers construit în întregime sau în parte de către el, iar punctele de

legătură cu ceea ce mai rămâne din realitatea exterioară sunt caracterizate de reguli de

comunicare imposibil de transmis celuilalt.

Este şi firesc ca în aceste circumstanţe să existe cazuri de tulburări de comportament

social, cu recurgere la acte de violenţă.

Modalităţi evolutive

Există puţine cercetări care să permită aprecierea stadiului la care s-a ajuns în cadrul

studiilor asupra schizofreniilor şi repetarea criteriilor de pronostic.

Potrivit studiilor întreprinse de psihiatrii Bleuler şi Muller se disting la schizofrenii

două tipuri de debut (insidios şi acut) şi două tipuri de evoluţie. Cele mai frecvent

întâlnite sunt asocierea unui debut acut cu o evoluţie oscilantă şi a unui debut insidios

cu o evoluţie continuă.

2.2 Paranoia

Şi această psihoză este susceptibilă de a genera tulburări ale comportamentului

indivizilor, respectiv care ar putea duce la acţiuni de surprindere a vieţii din jur, chiar şi

în repetate rânduri. Delirurile paranoice au în comun un anumit număr de caracteristici.

Ele sunt aşa-numitele ,,deliruri sistematizate" deoarece sunt prinse în chiar caracterul şi

personalitatea bolnavului şi evoluează în ordine, coerenţă şi claritate.

Acestea demonstrează existenţa unei construcţii ce corespunde unei logici proprii

subiectului, având ca bază un fundament constituit din judecăţi false.

Delirul poate avea un aspect verosimil. De asemenea, atât când cel ce delirează se

află la un punct masiv al convingerii sale pasionale, poate avea puterea de a contamina

şi de a induce în delirul celuilalt sau chiar să declanşeze deliruri colective. În acest caz


este suficient să fie izolat elementul inductor pentru ca elementele induse să înceteze

imediat să mai existe. Aceste deliruri sunt însoţite de o mare exaltare.

Adesea se ajunge la o situaţie de genul persecutat-persecutor şi în aceste situaţii,

după cum aminteam mai sus, există riscul de a trece la acte heteroagresive chiar sub

forma violenţelor fizice.

Delirurile paranoice pot fi acute şi reversibile şi par a fi facilitate de alcoolism sau de

droguri precum cocaina ori anfetaminele, ori pot fi declanşate de anumite situaţii

precum izolarea sau agresiunea.

În debut insidios şi o cronicizare a bolii îi fac pe mulţi specialişti să stabilească o

corelaţie cu simptomele asemănătoare schizofreniei în cele mai multe dintre cazuri,

aceste deliruri apar personalităţile patogene, dintre care cea mai caracteristică este

personalitatea paranoică. Aceasta are, conform D.S.M-III, următoarele trăsături:

neîncrederea generalizată, nejustificată şi o absenţă a încrederii în celălalt (individul

se aşteaptă să fie înşelat, manifestă o hipervigilenţă faţă de mediul înconjurător,

disimilare şi neacceptare a criticilor; de asemenea pune sub semnul îndoielii loialitatea

celuilalt şi caută motive ascunse care ar veni în sprijinul părerilor sale; gelozie

patologică)

hipersensibilitate (subiectul are tendinţa de a se simţi dispreţuit, exagerează

dificultăţile, manifestă promptitudine în contraatac şi incapacitatea de a se destinde)

restricţie a afectivităţii (aparenţă de răceală, orgoliul de a fi greu de emoţionat,

absenţa umorului, lipsa sentimentelor)

Principalele deliruri paranoice sunt delirurile pasionale şi de revendicare, delirurile de

interpretare şi delirurile senzitive.

A Delirurile pasionale şi revendicare se subîmpart în: delirul pasional de gelozie,

erotomania şi delirurile de revendicare

1. Delirul pasional de gelozie transformă relaţia de doi a unui cuplu într-o situaţie

triunghiulară prin introducerea unui rival asupra căruia se va transfera intensitatea

efectelor şi împotriva căruia se va dezvolta ura. Gelosul îşi va baza convingerea pe


probe false, rezultate ale imaginaţiei sale, ale intuiţiilor şi ale interpretărilor sale

delirante. Deseori partenerul normal din punct de vedere psihic sfârşeşte prin a fi

suprimat de cel bolnav mental. Aşa au păţit şi soţia şi apoi iubitele lui Bela Kis, un

criminal în serie maghiar. În magazia acestuia s-au gasit 24 de recipiente cu alcool care

conţineau fiecare, cadavrul a câte unei femei. După ce şi-a ucis nevasta, el se descria în

anunţul din ziar, astfel: ,,văduv, singur, caut companioană.

2. Erotomania

Reprezintă iluzia delirantă a subiectului că este iubit. Ca obiect este ales, în

general, un personaj celebru, la care de fapt, nu se poate ajunge.

Într-o primă fază, subiectul pare mirat de iubirea pe care le-o poartă obiectul.

El are o mulţime de probe bazate pe ceea ce ce ştie sau află în legătură cu vârsta

obiectului.

Într-o a doua fază, el se hotărăşte să îşi declare la rându-i iubirea, prin

diverse mesaje. Absenţa răspunsului sau refuzurile întăresc convingerea legată de

realitatea acestei iubiri, care vrea să păstreze forţa secretului. Curând, pus în faţa

inutilităţii tututror demersurilor, se instalează o stare de nemulţumire, apoi o

stare de ranchiună, iar pasiunea amoroasă se transformă în ură faţă de cei care

contrazic existenţa acestei iubiri.

Destul de rar, această ură s-ar putea solda cu uciderea persoanei sau persoanelor

respective, dar chiar în acest caz nu este vorba de crime în serie.

Delirurile de revendicare

Tema revendicării este cea care dă caracteristica principală acestui delir. Poate fi

vorba de o proprietate sau de un drept, fie de un merit sau de o invenţie, fie de un

sistem ideologic. În ceea ce priveşte revendicarea unei proprietăţi se poate

întâmpla ca subiectul să-şi înlăture „adversarul" şi chiar şi pe următorii, dacă

aceştia continuă să apară.

B Delirurile interpretării


Este un fel de „nebunie a motivaţiilor", în care subiectul explică totul printr-un

sistem personal de semnificaţii. Mecanismul principal al delirului îl constituie aici

interpretarea, care este exogenă, dacă are ca obiect realitatea exterioară şi endogenă

dacă are ca obiect realitatea interioară. Temele principale ale acestor deliruri sunt

persecuţia (orice fel de complot) şi megalomania, ca în cazul delirurilor de descendenţă

(aristocratică sau divină). Sunt nenumărate cazurile, mai ales în SUA, în care cei ce

cred în Isus Cristos ucid homosexuali şi prostituate. Evoluţia acestor deliruri are loc

într-o manieră care acaparează încetul cu încetul întreaga viaţă a subiectului, în timp ce

evoluţia delirului de revendicare sau a aceluia pasional se face pe anumite domenii, pe

anumite porţiuni de realitate. Delirul poate evolua în mai multe feluri. Câteodată el are

o funcţie revelatorie în viaţa subiectului, făcând lumină în cazul tuturor întrebărilor pe

care acesta şi le-a pus în trecut; alteori, delirul se manifestă prin interpretări din ce în ce

mai complexe, ajungându-se la stadiul de lume ermetică, fiind în acest caz, vorba, mai

degrabă, despre schizofrenie. Delirul se poate uneori limita la un fel de roman delirant

pe care subiectul îl păstrează în sine, ducând o viaţă aproape normală.

C Delirul de relaţie al senzaţiilor

Pe un fond sensibil, cu un trecut marcat de frustrări succesive, o frustare suplimetară

dă naştere unui centru evenimentalar, având un sentiment de persecuţie şi de

culpabilitate.

2.3. Psihoza maniaco-depresivă

Caracteristica esenţială a acestei afecţiuni o constituie apariţia intermitentă a

tulburărilor depresive majore (sau a melancoliei) şi a tulburărilor de excitare (sau a

maniei), cu intervenţii de linişte între accese, în cursul cărora, subiectul este lipsit de

orice semn de boală (deci nu atrage cu nimic atenţia celor din jur, din acest punct de

vedere). Totodată accesele de manie alternează cu cele de melancolie. Stările de

melancolie se caracterizează prin încetineala psiho-motorie observabilă la nivelul

gesturilor, care devin lente şi rare, printr-o mimică încremenită într-o expresie tristă,


prin cuvinte rostite încet şi monoton. Subiectul se simte golit de orice fel de sentimente

şi devine indiferent la tot ce îl înconjoară, starea lui de spirit fiind afectată de

intensitatea durerii psihice, însoţită de o amorţire a tuturor simţurilor. Singurele

sentimente pe care le mai poate exprima sunt cele de incapacitate, de laşitate şi de

culpă, fie prin exagerarea unor greşeli minore, fie prin inventarea unora, care de fapt nu

există. Toate investirile afective dispar, fie că este vorba de plăceri sau de simple

hobby-uri, acestea dispărând primele, fie că este vorba de profesie, de interese familiale

sau sociale. Viaţa sexuala este întreruptă şi apetitul dispare. Somnul este adanc tulburat.

Există, în genere, un sentiment de angoasă şi mai ales, bolnavul îşi doreşte propria

moarte, iar uneori pe cea a acelora din anturajul apropiat (aspect foarte important!).

Riscul major îl reprezintă deci sinuciderea, sau uciderea partenerului de viaţă ori a

copiilor care, crede subiectul, nu pot rămâne într-un univers pe care-l consideră pustiu şi

lipsit de un viitor măcar mulţumitor.

Aceste aspecte cer imperios o spitalizare urgentă şi metode prin care să se pătrundă

în universul subiectului, dacă se întamplă ca acesta să aibe o atitudine în întregime

negativă.

Acest tablou melancolie poate varia melancolia în care încetineala psihomorie ia

forme extreme mergând de la imobilitate până la mutism; melancolia anxioasă cu

atacuri de panică şi riscul iminent al unor porniri violente; melancolia delirantă cu idei

macabre şi de culpabilitate, comportament ipohondric indus de anumite transformări

fizice, sentimentul posesiunii sau al dominării.

De fapt, ultimul aspect sub care se poate manifesta accesul de melanconie constituie

cauza multora dintre crimele în serie.

De exemplu David Berkowitz, din New York, a terorizat străzile oraşului său din iunie

1976 până în august 1977. Acest poştaş a ucis 6 persoane pentru că se simţea ,,posedat

de un spirit de 6000 de ani, care înfăptuia răul şi care îşi spunea- ,,The Son of Sam". De

asemenea Johnnie Malarkey, a ucis 10 persoane în Fresno, în 1993 pentru că

era ,,possesed by the Devil". Lista cazurilor de acest gen este foarte lungă.


După cum am menţionat şi mai sus, accesele melancolice alternează cu accese de

manie. Mania trebuie văzută ca inversul melancoliei, sau poate ca o evadare din

universul melancolic, în căutarea exaltării simţurilor. Are loc o agitaţie psihomotorie cu

agitaţie motrică şi logoree. Insomnia este câteodată totală. Procesele mintale sunt

stimulate şi accelerate, indiferent dacă este vorba de asocieri de idei, de memorie sau de

imaginaţie. Există o fugă de idei sărindu-se de la una la alta, astfel încât nimic nu se

construieşte coerent, o idee sau un proiect fiind abadonate în favoarea altora.

Subiectul îşi presară discursul cu jocuri de cuvinte dând naştere unor ironii caustice.

Starea de dispoziţie este exaltată, euforică şi subiectul are impresia că deţine o putere

absolută, ceea ce îl motivează în crimele sale pe criminalul în serie. În plus, nu suportă

să fie contrazis, reacţionând impulsiv. Pierderea simţului critic şi al autocontrolului

antrenează comportamente agresive şi atitutidini libertine şi în viaţa familială şi în cea

socială. Subiectul manifestă o atitudine ludică, agresivă, în care eventualele consecinţe

sunt privite cu indiferenţă.

Robert Hansen, de exemplu, cel mai activ criminal în serie din istoria statului

Alaska, foarte bun pilot şi un vânător înrăit, îşi lua viitoarele victime care erau

prostituate sau dansatoare topless la plimbare, peste ţinuturile sălbatice din jurul văii

Knile. Apoi, cobora pentru a le arăta de aproape peisajele minunate. Femeile erau

violate şi apoi lăsate să fugă în acele ţinuturi sălbatice, însă nu reuşeau sa scape cu viaţă

pentru că lui Hansen cel mai plăcut lucru i se părea vânătoarea cu sau fără elicopter. A

recunoscut 17 crime comise între 1973 şi 1983. De altfel, Hansen era cunoscut ca un om

muncitor, cu familie şi respectabil membru al comunităţii.

Principalele variante ale stării maniacale sunt:

hipomania, unde totul se limitează la o hiperactivitate intelectuală şi fizică, într-o

ambianţă lucidă şi megalomanică

furia maniacală cu un comportament agresiv

mania delirantă cu teme de grandoare şi de atotputernicie

starea mixtă


Debutul acestei psihoze are loc în jurul vârstei de 30 de ani, manifestându-se cel mai

adesea printr-un episod maniacal. Prevalenţa în cazul populaţiei se situează între 0,5 şi

1,5 la mie, având procente egale atât în rândul barbaţilor cât şi în cel al femeilor. Totuşi,

bazele de date sunt sărace în cazurile de femei-criminal în serie, cele care suferă de

psihoza maniaco-depresivă lipsind.

Repartiţia frecvenţei acceselor maniacale şi a acelora melancolice este aproape

egală. Timpul ce separă două accese este variabil, dar de obicei el nu variază când este

vorba de acelaşi subiect, aşa explicându-se şi perioada de linişte" dintre două crime, în

cazul criminalilor în serie ce suferă de psihoze maniaco-depresive.

Se disting în prezent formele în cicluri scurte cu intervale de linişte de câteva săptămâni

sau luni şi ciclurile mai lungi, de câţiva ani. Pare aproape sigur că originea tulburărilor

este genetică. Se poate ca anumite excese să fie declanşate de stres.


Capitolul 4. Elemente de psihopatologie la criminalii în serie

Ion Rîmaru

La noi în ţară unul dintre cele mai mediatizate cazuri de criminali în serie

îl are în centrul atenţiei pe Ion Rîmaru. El face parte dintr-o familie

dezorganizată, părinţii divorţaţi, sunt trei copii, el find cel mai mare. Al doilea copil,

tot de sex masculin, prezintă unele tulburări comportamentale. În familie a avut

parte de o atmosferă de imoralitate avînd un unchi cu antecedente penale.Tatăl,

cunoscând o serie de violenţe şi jafuri comise de fiul său, nu numai că nu a luat

atitudine, ci l-a sfătuit uneori cum să ascundă obiectele şi banii furaţi. Însuşi

inculpatul are antecedente penale. În luna august 1965, a lovit grav un paznic

care l-a surprins furând pepeni din gospodărie, fapt pentru care a fost condamnat la

cinci luni închisoare.

Ion Rîmaru, în timpul şcolarizării, a obţinut rezultate foarte slabe, a rămas repetent

în clasa a noua, a provocat un scandal public în oraşul natal, fiind surprins în timp

ce întreţinea relaţii sexuale cu fata unui profesor de la liceul unde învăţa. Fata era

minoră.

O discrepanţă apare între nota la purtare(10, în cursul liceului) şi unele

declaraţii ale profesorilor şi colegilor, care arată că, încă de atunci, prezenta o

serie de manifestări mai deosebite (într-o excursie, a fost surprins urinând pe o

clanţă).

A intrat la facultate în anul 1966, profitând de faptul că erau mai puţini

pretendenţi decăt locuri şi a fost admis cu media 5,33. A rămas repetent în anul 2 şi în

anul 3, pe care, la data arestării, îl repeta cu perspectiva exmatriculării pentru absenţe

nenumărate şi rezultate catrastofale la învăţătură. În timpul facultăţii a locuit la

cămin, unde, din declaraţiile colegilor şi ale profesorilor, reiese că tulburările

comportamentale şi asociabilitatea lui Rîmaru Ion, erau evidente pentru toţi. Acest

fapt a făcut ca să fie din ce în ce mai evitat de colegi care au refuzat să locuiască


cu el în cameră. S-au semnalat beţii însoţite de manifestări comportamentale severe

ca de exemplu:a urinat într-o cameră alăturată peste patul unui student; altă dată a

călcat pe sticle sparte cu picioarele goale, în mod demonstrativ. În momentele

de furie a prezentat şi tendinţe autoagresive, fapt ce reiese din constatarea că pe

membrele superioare şi inferioare se aflau peste 20 de înţepături provocate de el

însuşi. Agresivitatea şi caracterul său impulsiv au reieşit din violenţa cu care a

distrus mesele, salteua şi mobilierul din cameră.

A prezentat o versiune a ritmului somn veghe, părăsind aproape în ficare noapte

căminul între orlele 22-04 dimineaţa. Pe timpul anchetei, Rîmaru era dispus să

răspundă la întrebări noaptea deoarece ziua era reţinut şi uneori somnolent. În

timpul somnului sărea adesea brusc din pat producând diferite zgomote. În una

din acţiunile sale nocturne Rîmaru s-a căţărat pe paratrăsnetul clădirii. Conţinutul

gândirii sale, problematica legată de şcoală şi de alte preocupări erau foarte

sărace, lucru de care colegii şi profesorii îşi dădeau seama.Un profesor, pe nume

Ciurea Viorel, îl caracteriza ca fiind un timid agramat, cu un limbaj foarte sărac,

neposedând mai mult de 300 de cuvinte în vocabularul său, ceea ce reprezintă

totuşi o exagerare, dar care demonstrează incultura şi un orizont extrem de redus

pentru un student.

În faţa aserţiunii că ar fi suferit de leus, Rîmaru s-a tăiat cu bisturiul pentru a arăta că

sîngele său este „sănătos".

Faţă de problemele sexuale s-a dovedit încă de pe vremea de când era adolescent,

fără inhibiţie, fără frână morală (raporturile sexuale în clasă la 15 ani). În timpul

facultăţii se relatează cum că într-o noapte la cămin nu a dormit deloc, ci a dat

tîrcoale unei camere în care ştia că stă o fată sosită în vizită la un coleg.

În anul 1967, în fişa medicală au fost notate o serie de aprecieri, ca de exemplu:

„nod în gât", „spasm esofagian"(06.06.1967) şi „sindrom nevrotic reactiv"(1968).

În anul 1969, s-a adăugat la diagnosticul de sindrom nevrotic, menţiunea: „pe fond

de inadaptare, "recomandându-i-se un examen electroencefalografic. Examenul


electroencefalografic a evidenţiat un traseu medio-voltat slab exprimat, pe care

apăreau spontan foarte frecvente unde teta, care predominau grupate în regiunea

temporală. În data de 04.03.1971, medicul de la Policlinica studenţească a

sesizat o uşoară stare confuzională consemnată ca „suspiciune de comiţialitate

temporală". Coincidenţa acestei manifestări chiar în dimineaţa zilei în care Rîmaru

a comis o crimă de un sadism rar întâlnit, pune în mod justificat problema

dacă vizita medicală solicitată nu a avut un caracter premeditat, de o eventuală

ascundere în spatele unui diagnostic psihiatric sau dacă, într-adevăr, nu se

găsea într-o stare afectivă cu totul specială, dar legată de intenţia premeditată de

a comite o nouă crimă.

Notaţiile din fişa medicală a lui Rîmaru Ion arată o anumită corespondenţă între

vizitele medicale solicitate şi actele antisociale comise. După cea mai odioasă crimă

comisă în str.Vulturi, se internează în Spitalul de Chirurgie Plastică pentru efectuarea

unei operaţii plastice pe tendon, operaţie care nu era de urgenţă, deoarece el îşi

secţionase tendonul cu două luni înainte, în timpul unei tentative de viol cu

tâlhărie.

Examenul psihiatric minuţios efectuat în mod repetat în timpul anchetei nu a

putut scoate în evidenţă tulburări de tip psihotic. Nu au fost remarcate stări

halucinatorii, confuzionale, delirante sau de altă natură psihotică. În prima

perioadă s-au remarcat fenomene de tip histeroid (negativism, opoziţie la

ortostatism, cu mimarea pierderii tonusului postural şi ganzeroid cu răspusuri

pseudodemenţiale: cartierul Floreasca – Florentina, Mănăstirea Caşin –

Costin,Piaţa Unirii – Uniuni etc. şi suspiciune faţă de alimente, aceste manifestări

aveau un caracter reactiv net faţă de situaţia în care se afla după arestare, sitaţie de care

încă de la încueput a fost pe deplin conştient. Aceste aspecte au fost rezolvate rapid

şi spectaculos cu ajutorul unor mijloace terapeutice psihiatrice.

Pe timpul anchetei nu au fost semnalate crize paroxistice de pierdere sau

alterare a stării de conştienţă. Datele anamnestice care au semnalat în trecut o serie


de anomalii electroencefalografice, punând problema unor crize de epilepsie

temporară, nu afost confirmate de noile examene electroencefalografice efectuate la

Spitalul nr.9. Datele examenului clinic psihiatric direct, efectuate în mod repetat, datele

anamnestice, istoricul vieţii lui Rîmaru Ion evidenţiază în mod clar pronunţate

deviaţii şi anomalii de caracter, temperament şi personalitate atât de nucleu (un

frate cu trăsături asemănătoare), cât şi de dezvoltare disarmonică în timp, la care a

contribuit şi mediul familial, cu influenţă negativă directă şi o anumită toleranţă

din partea colectivului în care trăia.

Tabloul psihopatic a lui Rîmaru Ion este polimorf, cuprinzând aproape întreaga

gamă a trăsăturilor negative pe care le pot îmbrăţişa structurile monstruoase ale

personalităţii. Între aceste trăsături trebuie menţionate, în primul rând, agresivitatea,

impulsivitatea, cruzimea feroce, vâscozitatea şi lentoarea proceselor ideative, cu

inerţia între procesele de excitaţie şi inhibiţie şi, mai ales, amoralitatea absolută cu

aberaţii sexuale de intensitate rar întâlnită chiar şi în literatura de specialitate.

1. SADISM-exemplul cazul victimei M.F.(în timp ce o ajuta să treacă gardul

cimitirului Sf.Vineri, brusc o împinge brutal, provocându-i căderea cu capul de

pământ de o violenţă care-i provoacă pierderea cunoştinţei).

2. VAMPIRISM-acelaşi caz M.F.-care din întîmplare a scăpat cu viaţă şi a putut da

relaţii amănunţite aspra felului cum i-a provocat mai multe plăgi prin înţepare din

care i-a supt sângele.

3. CANIBALISM-muşcă din victime din regiunile erogene: vagin, pubis, mamele,

rupând bucăţi de carne negăsite la locul crimelor.

4. FETIŞISM-obiectele intime ale victimelor sunt tăiate, aranjate şi expuse cu atenţie şi

o ritualitate care sugerează extazul fetişist.

5. TENDINŢE NECROFILICE-predilecţia de a continua actul sexual şi după încetarea

spasmelor agonice, în unele cazuri (în special cel din str.Vulturi), agresivitatea

nediferenţiată continuă şi după moarte victimelor, aşa cum o dovedesc constatările


examenelor medico-legale, prin semnalarea de multiple plăgi nesângerânde, deci

provocate după decesul victimelor.

Impulsivitatea sa explozivă capătă o aparenţă epileptoidă nu numai prin

intesitatea ferocităţii, ci şi prin vâscozitate, sărăcie intelectuală, adezivitate,

tendinţe la detaliere şi minuţiozitate (aranjează toate obiectele victimelor cu o

ordine de ritual), precum şi prin unele manifestări de misticism paradoxal

(jurăminte pe cruci, frecventarea bisericelor şi rugăciuni nocturne).

Nu au fost semnalate simptome de boală organică cerebrală. Nu a prezentat semne

de impregnare alcoolică cronică. Episoadele embrioase semnalate în anamneză,

au avut un caracter incidental, dar o demonstra şi tipul de psihopatie polimorfă

predominant explozivă a cărui sensibilitate la alcool este adesea menţionat în

literarură.

Diagnosticul lui Rîmaru Ion este: „Psihopatie polimorfă cu caracter dominant

impulsiv şi pervers sexual."

Concluzii:

În urma examenelor psihice şi neurologice nu a fost semnalată prezenţa unei

maladii cu caracter psihic de natură a afecta discernământul. A avut o

dezvoltare anormală a personalităţii de proporţii monstruoase care nu a afectat

starea de eluciditate a conştiinţei acestuia.

În timpul săvârşirii infracţiunilor, Rîmaru Ion nu se afla într-o stare de

inconştienţă totală sau imparţială. Acţiunile respective au fost comise în condiţii de

premeditare minuţioasă cu o pregătire corespunzătoare, intenţionalitate clară şi

profit.

Gravele infracţiuni comise nu pot fi puse pe seama unor impulsuri irezistibile

cu caracter sexual, întrucât dominanţa sexuală aparentă a fost de cele mai multe ori

dublată de interese josnice ca jaful, tâlhăria, şi pentru faptul că îşi întrerupea acţiunile

ori de câte ori intervenea pericolul de a fi surprins.


Cazul Sârcă, autorul a opt asasinate descoperit cu ajutorul cartotecilor modus-

operandi

Istoria criminalisticii a înregistrat asasinate odioase ca urmare a studierii după modul

cum au fost săvârşite s-a putut ajunge la concluzia hotărâtă că acestea au fost opera

unuia şi aceluiaşi autor. Jack Spintecătorul care, în anul 1888 Ia Londra, asasinase

numeroase prostituate, operase de aşa natură încât punctele caracteristice ale tuturor

asasinatelor lui, erau perfect identice, dar el nu a putut fi descoperit niciodată.

În alte cazuri cunoscute în istoria criminalisticii, asasinii au fost prinşi datorită unor

întâmplări care nu au avut nici o legătură cu descoperirea lor prin identificarea modului

caracteristic în care seriile lor de asasinate fuseseră săvârşite.

Cazul Sârcă prezintă, astfel, un interes deosebit din punct de vedere criminalistic. El

ne învaţă că descoperirea marilor asasini, necunoscuţi la un moment dat, care obişnuiesc a

repeta faptele lor criminale, se poate face printr-un studiu amănunţit asupra modului în

care punctele caracteristice ale faptelor de aceeaşi natură săvârşite în trecut, vin a se

identifica cu punctele caracteristice ale activităţilor criminale practicate de autorii

necunoscuţi ce operează în prezent.

La 16 septembrie 1939, Sârcă Ion, de 28 de ani, muncitor ne-calificat, fiul lui Alexandru

şi Ana, originar din com. Vâcău, jud. Sălaj, a fost arestat ca autor al tâlhăriei săvârşite cu

câteva zile mai înainte asupra tânărului D.G. de 18 ani, căruia, prin violenţă, i-a furat

îmbrăcămintea, ceasul şi banii.

Din cercetările şi ancheta ce s-au efectuat la acea dată, reieşea că Sârcă Ion îl întâlnise

pe tânărul D.G. pe calea Văcăreşti şi, intrând în vorbă cu el, a aflat că tânărul nu are

servici şi este în căutare de lucru. Sârcă îi spune că ar avea pentru el un post foarte bun la o

fermă din jurul Capitalei, unde în afară de un salariu mare, va avea hrană şi locuinţă.

Culorile în care Sârcă descrisese perspectivele acestui post, determină pe tânărul în

căutare de muncă, să fie de acord, ba chiar recunoscător întâmplării de a-l fi cunoscut pe

Sârcă. Acesta îi spune că postul trebuie ocupat imediat, fiindcă ar putea fi şi alţi amatori şi


cum el însăşi are anumite treburi la ferma indicată, ar fi bine să meargă împreună chiar în

după-amiaza acelei zile.

Tânărul D.G. căzu de acord şi porni împreună cu binevoitorul lui spre comuna Balta

Albă, în apropierea căreia, spune Sârcă, se găseşte ferma în cauză. La periferia Capitalei,

Sârcă intră într-o cârciumă, de unde cumpără o sticlă cu secărică, mezeluri, brânză şi

pâine. Ei au luat direcţia spre comuna Balta Albă şi pentru a scurta din drum, Sârcă îi

propune să o ia de-a dreptul peste câmp, prin porumbişte, fiindcă astfel vor ajunge mai

repede. Tânărul acceptă şi după ce au mers astfel până în apropierea comunei Balta Albă,

Sârcă i-a cerut să se odihnească şi, totodată, să mănânce ceva. S-au aşezat astfel în

porumbişte şi au mâncat cele cumpărate, Sârcă îndemnându-l mereu să bea secărică. La

un moment dat, acesta scoate o bucată de sfoară, pe care o face laţ şi sub forma de glumă

leagă mâinile tânărului la spate, apoi începe să-l lovească şi să-l ameninţe cu moartea,

luându-i ceasul. Sub teroarea acestor ameninţări, îl dezbracă de pantaloni şi încălţăminte,

apoi cu altă bucată de sfoară, îl leagă de picioare, îi dezleagă mâinile, îi scoate cămaşa,

după care îl leagă din nou, lăsând victima numai în chiloţi.

După ce înfăşoară cu răbdare, în haina furată, pantalonii, pantofii şi cămaşa victimei,

având grijă să cerceteze buzunarele, scoate obiectele, banii şi pleacă, spunându-i tânărului

să nu anunţe poliţia. A doua zi dimineaţă, D.G. a fost descoperit în porumbişte, de

locuitorii din Balta Albă, care au anunţat postul de jandarmi. La postul de jandarmi,

tânărul D.G. află că nu este prima victimă a tâlharului şi că postul mai are alte două

reclamaţii din partea altor tineri, care, la fel, au fost jefuiţi de un individ ale cărui

semnalmente corespundeau întocmai cu cele ale tâlharului.

De asemenea, la alte posturi de jandarmi din jurul Capitalei se depuseseră mai multe

reclamaţii pentru fapte identice, săvârşite asupra altor tineri.

Întâmplarea face ca după două zile de la săvârşirea acestei tâlhării, tânărul D.G. să

întâlnească în hala de vechituri pe tâlharul ce-l jefuise şi, cu sprijinul publicului şi

gardienilor, să-l prindă şi să-l conducă la Poliţie.


Cu ocazia cercetărilor, Sârcă a recunoscut a fi autorul a 6 tâlhării săvârşite în condiţii

similare asupra unor tineri, pe care i-a ademenit cu aceleaşi promisiuni de a-i conduce şi

angaja cu un salariu mare la o fermă din jurul Capitalei. El a mai recunoscut că în

împrejurimile oraşului Arad, cu 4 ani înainte săvârşise, de asemenea, 6 astfel de tâlhării,

pentru care a fost condamnat la 2 ani închisoare, pe care a ispăşit-o în penitenciarul

Arad. Informaţiile cerute au confirmat întru totul spusele tâlharului. Cercetările odată

încheiate, Sârcă a fost înaintat Parchetului Ilfov şi depus în Penitenciarul Văcăreşti.

La Poliţie s-a întocmit cu această ocazie, următoarea fişă privind modul său particular

şi caracteristic de a opera:

„Sârcă Ion, de ani 28, de fel din com. Vâcău, jud. Sălaj, neştiutor de carte, de

profesiune muncitor necalificat, fiul lui Alexandru şi Ana, fără domiciliu stabil în

Capitală. Reţinut pentru cercetări la 16 Sept. 1939. Înaintat Parchetului Ilfov la 20 Sept.

1939, pentru tâlhărie. Modul de a opera: intră în vorbă cu tineri în căutare de lucru, cărora

le propune angajamente avantajoase, la anumite ferme din jurul Capitalei şi sub pretextul

că-i conduce la aceste ferme, pleacă cu ei pe câmp, unde în locuri propice îi leagă de

mâini şi de picioare, jefuindu-i de îmbrăcăminte şi bani, lăsând victimele goale şi legate.

Când pleacă cu victimele, cumpără băuturi tari şi mâncare.

A săvârşit 6 asemenea tâlhării în jurul Capitalei şi alte 6 în jurul oraşului Arad, pentru

care fapte a fost condamnat în anul 1936 la 2 ani închisoare, pe care a ispăşit-o în

Penitenciarul Arad. Este un profesionist al tâlhăriei, care va repeta faptele ce a săvârşit".

Fişa a fost clasată în cartotecile modus-operandi în grupul fişelor unde sunt trecuţi

tâlharii care operează singuri, legând victima şi uzând de trucuri bine definite.

Sârcă a fost condamnat pentru tâlhăriile săvârşite în jurul Capitalei, la 5 ani închisoare.

El îşi ispăşea pedeapsa, în timp ce al doilea război mondial cu evenimentele

premergătoare: rebeliuni, asasinate politice etc, făcuse să se şteargă din mintea oricărui

poliţist amintirea faptelor criminale ale acestui tâlhar care, în realitate, nici nu atrăsese

decât, fugar, atenţia poliţiei, iar opinia publică nici nu le cunoscuse.


Între 16 aprilie şi 17 august 1943, Legiunea Jandarmeriei Ilfov, Legiunea Jandarmeriei

Bucureşti şi Prefectura Poliţiei, au descoperit pe câmp, în apropierea comunelor

suburbane Şerban Vodă, Fundeni, Pipera, Căţelu, Băneasa şi Balta Albă: 8 cadavre

aparţinând unor tineri găsiţi dezbrăcaţi, cu mâinile şi picioarele legate şi prezentând în

jurul gâtului, urme de strangulare. Constatările făcute de Serviciul Poliţiei, la locul

sinistrelor fapte, au dus la concluzia că toate aceste asasinate erau opera unuia şi

aceluiaşi autor.

În primul rând, toate cele 8 cadavre fuseseră găsite pe câmp, în apropierea comunelor

suburbane, în crânguri sau în porumbişti. Cadavrele erau dezbrăcate. Mâinile victimelor,

în şase din cazuri, fuseseră găsite legate la spate, în alte două cazuri, ele erau legate în

faţă. Examinarea legăturilor (nodurilor) a dus la concluzia ca ele erau identice. Asasinul

făcea mai întâi un laţ, în care cuprindea mâinile victimelor, strângându-le puternic, apoi

apuca cele două capete ale legăturii şi după ce le petrecea încă o dată în jurul mâinilor,

forma un nod dublu în partea opusă a laţului. Materia legăturilor fiind examinată s-a

constatat că, în cursul lunii august, la asasinarea tânărului Rusu Ioan, al cărui cadavru a

fost găsit în apropierea comunei Şerban Vodă, precum şi la asasinatele tinerilor

Gheorghe şi Vasile Kiş, ale căror cadavre au fost găsite în apropierea Gării Căţelu,

asasinul legase mâinile victimelor cu bucăţi dintr-o frânghie de cânepă îmbâcsită cu

catran. Examinându-se cele trei legături, s-a stabilit în mod hotărât după grosimea,

răsucirea, calitatea cânepii şi îmbâcsirea cu catran, că ele fuseseră tăiate din una şi

aceeaşi frânghie. În alte patru cazuri, victimele fuseseră legate cu bucăţi de sfoară mai

subţire, care aveau lungimi diferite, dar erau identice în ceea ce priveşte grosimea,

calitatea cânepii şi uzura. Într-un singur caz, şi anume, la asasinarea tânărului Constantin

Pârvu, al cărui cadavru fusese găsit în apropierea comunei Pipera, asasinul legase mâinile

victimei cu o bucată de şnur negru. Tot cu ocazia cercetărilor întreprinse, organele

poliţieneşti au găsit aproape de cadavrele victimelor asasinate lângă Gara Căţelu, comuna

Pipera şi Şerban Vodă, 4 sticle goale care, fiind examinate, s-a stabilit că conţinuseră

băuturi alcoolice.


Din poziţia în care fuseseră găsite cadavrele tinerilor Rusu Ioan si Kiş Vasile, reieşea

că asasinul săvârşise acte de pederastie asupra victimelor. Toate cele 8 cadavre

descoperite în apropierea comunelor suburbane mai sus-indicate, prezentau în jurul

gâtului, urme de ştrangulare. Aceste mine indicau în toate cazurile că victimele fuseseră

ştrangulate cu mâna, în timp ce asasinul se afla în spatele lor, fiindcă în partea din faţă a

gâtului era vizibilă imprimarea unghiilor de la degetele arătător, mijlociu şi inelar ale

asasinului, pe când spre ceafă nu se găsea decât imprimarea degetelor mari. În toate

cazurile, asasinul ştrangulase victimele întrebuinţând amândouă mâinile.

Autopsia medico-legală a stabilit că victimele fuseseră ucise prin ştrangulare şi, în toate

cazurile, asasinul uzase de amândouă mâinile, iar victimele fuseseră apucate de gât pe la

spate. Autopsia medico-legală mai stabilise că asasinul practicase acte de pederastie

asupra celor opt victime.

Din cercetările de mai sus, coroborate şi cu expertiza făcută de Serviciul Poliţiei

Tehnice, reieşea că o serie de urme digitale, relevate de pe sticla găsită lângă cadavrul

descoperit în apropierea Gării Căţelu, erau perfect identice cu anumite urme digitale

relevate şi de pe o altă sticlă ce se găsise lângă cadavrul victimei ucise la Pipera se ajunge

la concluzia hotărâtă că toate cele opt asasinate erau opera unuia şi aceluiaşi autor.

Cercetările dactiloscopice întreprinse prin cazierul dactiloscopic mono-dactilar, pentru

căutarea urmelor relevate de pe cele două sticle, au avut drept rezultat constatarea ca

asasinul nu se găsea înregistrat în acest cazier. În afară de aceste urme digitale şi cele

câteva bucăţi de frânghie şi sfoară ce serviseră la legarea victimelor, nici un alt indiciu şi

nici o altă împrejurare fericită nu aveau să contribuie la descoperirea acestui feroce asasin.

Investigaţiile poliţieneşti pe teren, cercetările poliţiei judiciare şi ale instrucţiei au rămas

fără nici un rezultat.

În această situaţie, un comisar din Serviciul Poliţiei Ştiinţifice, care luase parte la

investigările pe teren, privind constatarea celor opt asasinate şi care era însărcinat cu

organizarea primelor cartoteci modus-operandi în Prefectura Poliţiei, clasificând, după

modul caracteristic în care autorii operaseră, dosarele tuturor tâlharilor şi asasinilor ce


activaseră în ultimii 15 ani, a procedat la o verificare amănunţită a fişelor de cartotecă în

care aceştia erau înregistraţi. După ce a consultat fără folos fişele asasinilor, clasificate

după modul caracteristic în care operaseră, a început verificarea fişelor tâlharilor care, la

rîndul lor erau clasificaţi după modul cum săvârşiseră faptele. Cercetarea s-a oprit în faţa

fişei cu următorul conţinut:

„SÂRCĂ ION, de ani 28, de fel din comuna Vâcău, jud. Sălaj, neştiutor de carte, de

profesiune muncitor necalificat, fiul lui Alexandru şi Ana. Fără domiciliu stabil în

Capitală. Reţinut pentru cercetări la 16 sept. 1939. înaintat Parchetului Ilfov la 20 sept.

1939, pentru tâlhărie. MODUL DE A OPERA: intră în vorbă cu tineri în căutare de

lucru, cărora le propune angajamente avantajoase la anumite ferme din jurul Capitalei

şi, sub pretextul că-i conduce la aceste ferme, pleacă cu ei pe câmp, unde în locuri

propice îi leagă de mâini şi de picioare, jefuindu-i de îmbrăcăminte şi bani, lăsând

victimele goale şi legate. Când pleacă cu victimele, cumpără băuturi tari şi mâncare. A

săvârşit 6 asemenea tâlhării în jurul Capitalei şi alte 6 în jurul oraşului Arad, pentru care

fapte a fost condamnat în anul 1936 la 2 ani închisoare, pe care a ispăşit-o în Penitenciarul

Arad. Este un profesionist al tâlhăriei, care va repeta faptele ce a săvârşit".

Comisarul, care făcuse împreună cu organele jandarmeriei investigaţiile la locul celor

opt asasinate şi sesizase modul caracteristic în care aceste asasinate fuseseră săvârşite,

a fost izbit imediat de punctul saliens al modului în care un infractor înregistrat pentru

tâlhării în anul 1939, săvârşise atunci o serie de operaţiuni criminale.

Într-adevăr, în anul 1939, acel infractor luase mai mulţi băieţi tineri sub pretextul

angajării lor la o fermă din apropierea Capitalei, îi dusese pe câmp. îi legase şi sub

ameninţarea cu moartea îi jefuise de haine, lasându-i legaţi şi goi.

Aceleaşi puncte caracteristice le observase şi în cele opt asasinate, pe care un autor

necunoscut le săvârşise în anul 1943. Ducerea victimelor pe câmp, legarea lor,

dezbrăcarea de haine, au întărit convingerea comisarului anchetator că, cele opt

asasinate nu pot fi decât opera tâlharului Sârcă Ion, al cărui mod de a opera înregistrat în

anul 1939, era identic cu modul de a opera practicat în cele 8 asasinate recente.


Dosarul de cazier al tâlharului a fost scos imediat şi în el s-a găsit foaia personală

conţinând impresiunile digitale ce fuseseră luate cu ocazia cercetării tâlhăriilor trecute. O

comparare între aceste impresiuni şi urmele digitale găsite pe cele două sticle la

recentele asasinate, confirmă în totul, constatarea făcută în cartotecile modus-

operandi, fiindcă într-adevăr urmele găsite pe sticlele descoperite în apropierea

cadavrelor şi care reprezentau un deget arătător şi mijlociu de la o mână dreaptă erau

identice cu impresiunile degetului arătător şi mijlociu de la mâna dreaptă a tâlharului

Sârcă Ion.

Autorul celor opt asasinate fusese identificat, el nu era altul decât Sârcă Ion, care cu 4 ani

înainte săvârşise acea serie de tâlhării care determinase înregistrarea lui în cartotecile

modus-operandi.

Câteva zile de la această constatare, asasinul a putut fi prins, făcând mărturisiri

complete asupra modului cum săvârşise cele opt asasinate. Pe tineri îi amăgea cu aceleaşi

promisiuni de a-i conduce la o fermă din apropierea Capitalei, pentru a ocupa un serviciu

bine plătit.

După săvârşirea tâlhăriilor din 1939 nu a stat în închisoare decât 2 ani, fiind trimis după

aceea pe front pentru reabilitare. Dezertor din armată, revine în luna ianuarie 1943, în

Bucureşti, unde, neavând ocupaţie şi nici acte, a fost atras în cercul unor bătrâni

pervertiţi sexual, care-l plăteau pentru a le satisface bestialele lor vicii.

Astfel, el s-a pervertit, devenind un pederast activ şi, când a început în luna aprilie

activitatea lui de tâlhar, în afară de jefuirea victimelor, simţea o dorinţă intensă de a

profita de aceste victime, pe care pentru satisfacerea unor plăceri demente, le ucidea prin

ştrangulare, chiar în timpul când profita de ele.


CAPITOLUL V- Concluzii sub aspect psihologic

Trăsătura de bază a crimei în sine constă în caracterul ei periculos pentru

individ şi pentru societate. Crimele în serie cauzează urmări grave în primul rând,

pentru victime şi pentru familiile acestora, în al doilea rând urmări grave se

resimt şi la nivelul grupului social în care se petrec faptele, producând teamă,

frustrare, indignare şi protest.

Fenomenul criminal nu se manifestă ca fenomen izolat şi individual ci, în al

treilea rând, ca un fenomen social. Sub aspectul acesta victimele şi pagubele sunt

alarma că acesta este un pericol social real.

De fapt, cercetările psihologice moderne-în special cele americane, unde

fenomenul este din păcate foarte grav prin amploarea sa în continuă creştere-

evidenţiază şi costul social al crimelor de acest gen, a lcă tui t d in costul

organelor de urmări re penală ş i judecătoreşti, din costul aparatului

poliţienesc, judiciar, etc, însărcinat cu combaterea şi apărarea împotriva

criminalilor în serie şi a crimelor lor, inclusiv a celor ce execută pedepsele şi se

află în diferite penitenciare.

Prezentând un asemenea pericol social şi un asemenea cost social crimele în

serie se înscriu în mod firesc în fenomenul criminalităţii, provoacă reacţii

sociale de combatere, exprimate în acţiuni de prevenire şi pedepsire.

Credem să fi demonstrat un rol uriaş al educaţiei (psihologic:al învăţării) în

determinarea personalităţii umane, în determinarea comportamentului acestei

personalităţi, care comportament îl amplasează pe individ dincoace sau dincolo de

barierele normelor sociale.

Credem a fi demonstrat, cu mijloacele psihologiei sociale, că educaţia

corespuzătoare în famil ie , vecinătate, şcoală ş i comunitate, chiar şi în

condiţiile unei grele educabilităţi, constituie stavila cea mai sigură împotriva


devianţei în masă. Mai mult decât rigorile unei legislaţii, chiar şi alambicate,

doar forţa educaţiei permanente poate crea acele „tribunale interioare" din

conştiinţa umană, care fac practic inutile acţiunile tribunalelor oficiale.

În ţara nostră fenomenul crimelor în serie a reţinut atenţia mass-media de-a

lungul timpului din fericire doar de trei ori, cel mai cunoscut fiind „Rîmaru", ceea

ce dovedeşte o anumită eficacitate a măsurilor de prevenire.

În ceea ce priveşte sancţiunile penale, bolnavilor psihici care comit crime li

se aplică, dintre măsurile de siguranţă internarea medicală, prevăzută la art.114

din Codul Penal.

Condamnatul este obligat să efectueze tratamentul într-un institut de

specialitate până la însănătoşire.


BIBLIOGRAFIE

l.Dobrinoiu V., Pascu I., Molnar L, Nistoreanu Ghe., Boroi A., Lazăr V. Drept Penal-

Partea generală, Bucureşti, Editura Europa Nova ,1977.

2.Dicţionar de psihologie, coordonator Noebert 5, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic,

2000.

3.Dicţionar de sociologie, coordonator: Boudon R; Besnard Ph.Lecuyer B.P.,Bucureşti

Editura Univers Enciclopedic, 1966

4.Coordonator Predescu V., Psihiatrie ,Ediţia a III-a,Vol.I, Bucureşti, Editura Medicală,

1989.

5.Diagnostic and statistical manual of mental disorders, American Psychiatric

Association, Ediţia a IlI-a, Washington D.C. 1987.

6.Dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993.

7.Manus A., Psihozele şi nevrozele adultului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1999.

8. Mistoreanu Ghe., Păun C., Criminologie, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2000.

9. 0ancea I., Probleme de Criminologie, Bucureşti, Editura ALL, 1994.

10. Popescu-Neveanu, Zlate M., Creţu, Tinca, Psihologie, Bucureşti Editura Didactică şi

Pedagogică R.A., 1995

11. Stănoiu R.M., Introducere în Criminologie, Bucureşti, Editura Europa Nova 2000.

12. Comisarul Traian Tandin, Cazul Rîmaru, Bucureşti 2002.

13. Vlad T.VIad C.Psihologia şi Psihopatologia Comportamentului Bucureşti Editura

Militară 1978.

14. Tudorel-Severin Butoi, Criminali în serie – psihologia crimei


Date post:	21-Jun-2015
Category:	Documents
Upload:	ilisei
View:	2,393 times
Download:	13 times

Elemente de Psihopatologie La Criminalii in Serie

Documents