EDITH WHARTON Casa Veseiliei

7/27/2019 EDITH WHARTON Casa Veseiliei

http://slidepdf.com/reader/full/edith-wharton-casa-veseiliei 1/235

EDITH WHARTONCASA VESELIEIroman

Traducere de LIVIU MARINESCUEDITURA JUNIMEA1982EUGENIA MACOVEIPARTEA îNTÎI1SELDEN se opri mirat. În îmbulzeala din Marea GarăCentral , ochii lui avur bucuria întîlnirii ă ă cu domnişoara LilyBart.Era o dimineaţă de luni, la începutul lui septembrie, siel se întorcea la treabă după ce dăduse o fugă la ţară ; darce căuta domnişoara Bart în oraş la vremea aceea ? Dacă arfi părut a aştepta un tren, Selden ar fi zis că se-ntîlniseră îndrumul ei între cele două case care îi disputau prezenţadupă sezonul monden încheiat la Newport; dar părea a nu

avea nici o ţintă, ceea ce-l umplu de mirare.Lily Bart n-avea nimic deosebit, şi totuşi nu putea s-ovadă f ără o cît de mică urmă de curiozitate. Îi era dat, feteiăsteia, să trezească întotdeauna speculaţii, să dea şi celormai simple lucruri pe care le f ăcea aerul că sînt rezultatulunor intenţii complicate.Un impuls de curiozitate îl îndemnă să se abată dindrumul său spre uşă şi s-o ia agale pe lîngă ea. Ştia că dacănu voia să fie văzută, ar fi găsit o cale să-l evite ; şi îl amuzaideea de a-i pune iscusinţa la încercare.„Domnule Selden — ce noroc!”

Se-ndreptă spre el zîmbind, aproape grăbită înhotărîrea de a-l intercepta. Vreo doi cetăţeni, în trecereimediată pe lîngă ei, se opriră să privească , căcidomnişoara Bart era o fiinţă care capta instantaneu şiatenţia călătorului de la ţară, alergînd spre ultimul lui trenspre casă.Selden n-o mai văzuse atît de radioasă. Capul ei plinde viaţă, strălucitor pe fondul de tonuri serbede alemulţimii, o impunea şi mai mult decît într-o sală de bal, iarsub pălăria închisă la culoare şi sub voal, ea îşi recăpătadulceaţa de fetiţă, puritatea culorii, pe care începea a le

pierde dup unsprezece ani de culcat ă tîrziu şi dansneobosit. Chiar unsprezece ani să fi trecut, se trezi Selden întrebîndu-se, şi ea chiar ajunsese la cea de-a douăzeci şinoua aniversare cu care o creditau rivalele ei ?„Ce noroc !” repetă ea. „Ce drăguţ din partea dumitalesă mă salvezi !”El răspunse glumeţ că asta era misiunea vieţii lui, şi-o

întrebă sub ce formă avea s-o salveze.„O, sub orice formă — chiar stînd pe-o bancă şi f ăcîndconversaţie cu mine. Pierde omu' un cotillion, de ce n-arpierde şi-un tren ? Nu-i cîtuşi de puţin mai cald aici decît în

sera doamnei Van Osburgh — şi uncie din femei nu-s cituşide puţin mai urîte.”Se-ntrerupse, rîzind, ca să explice că venise în oraş uin

Tuxedo, în drum spre familia Gus Trenor la Bellomont, şi că



pierduse trenul de trei şi un sfert spre Rhinebeck.„Şi următorul e la cinci şi jumătate.” îşi consultă cesuleţulcu pietre preţioase dintre dantele. „Numai două ore deaşteptat. Şi nu ştiu ce să fac. Fata a venit încoace azi dimineaţăsă facă unele cumpărături pentru mine şi urma săplece la Bellomont la unu, casa mătuşă-mii este închisă şinu ştiu pe nimsni din oraş.” Aruncă o privire jalnică în jur.

„Şi totuşi este mai cald decît la doamna Van Osburgh, însere. Dacă ai timp, zău du-mă undeva să respir puţin.”El se declară în întregime la dispoziţia ei; se bucura şiel de-o schimbare. Ca spectator, o admirase întotdeauna peLily Bart; şi propria-i sferă se afla atit de departe de orbitaei încît îl amuza să se lase atras cîteva clipa în intimitateaneaşteptată cuprinsă în propunere.„Mergem să bem un ceai la Sherry ?”Ea zîmbi drept încuviinţare, apoi f ăcu o uşoarăgrimasă.„Atîta lume vine la oraş lunea — poţi fi sigur că te-ntilnesti

cu o groază de tipi plicticoşi. Acuma, eu sînt bă- trîuăbine, şi n-ar trebui poate să mai conteze pentru mine ; dardacă eu sînt atit de bătrînă, dumneata nu eşti,” obiectă eavesel . „Tare-aş bea un ceai, dar nu ă ştii vreun Ioc mailiniştit ?”Îi răspunse la zîmbetul care îl cucerise total. Discreţiatl interesa aproape la fel de mult ca imprudenţa ei : eraperfect convins că ambele f ăceau parte din acelaşi plan,elaborat cu minuţie. Vorbind despre domnişoara Bart, f ăcuse

întotdeauna uz de expresia „motive bine întemeiate.”„Posibilităţile New York-ului sînt destul de miei,” zise el

; „dar să găsesc o birjă mai întîi şi după aceea aflu eu ceva.”O conduse prin mulţimea de turişti întorşi din vacanţă,de fete cu feţe obtuze şi pălării absurde şi femei ca niştescinduri luptîndu-se cu pachete şi evantaie din frunză depalmier. Era ceva murdar şi nerafinat în această mostră reprezentativăde feminitate care îl f ăcea să simtă cu atît maimult cît de deosebită era ea.O ploicică rapidă împrospătase aerul şi norii încăatîrnau răcoritor deasup.a străzii umede.„Ce bine e ! Hai să mergem pe jos, puţin,” zise ea pecînd ieşeau din gară.

Dădură în Madison Avenue şi o luară agale spre nord.Ştiind-o păşind alături de el, cu paşi muri şi uşori, Seldenavea conştiinţa unei plăceri aparte, generată de apropiereaaceasta : de forma ureehiuşei ei, de bucla tinerească de părpieptănată în sus — păr niţeluş „Însufleţit” de vreo vopsea ?— şi de genele foarte dese, drepte şi negre. Totul la ea era,

în acelaşi timp, puternic şi delicat. Simţea într-un fel vag căea trebuie să fi costat mult să apară, că o mulţime deoameni urî ţi şi neatrăgători trebuie să fi fost, în1 vreun felmisterios, sacrificaţi să o facă pe ea posibilă. Era conştientcă acele calităţi ce o distingeau din turma sexului ei erau

mai ales exterioare : ca şi cum o pastă fină de frumuseţe şirafinament fusese aplicată pe lutul ordinar. Cu toateacestea comparaţia nu-l mulţumea, căci o textură grosolanănu egalează nicicum, o pînză fină ; ş-apoi nu se putea să fi



fost materialul .de calitate şi tocmai împrejurările să-i fi dato formă oarecare ?Cînd ajunse cu speculaţiile în acest punct» se ivi soareleşi umbreluţa ei deschisă îi strică plăcerea. Cîteva clipemai tîrziu, se opri oftînd.„Uf, doamne, mi-e aşa de cald şi sete — şi ce loc oribilşi New York-ul ăsta !” Se uită disperată în susul şi-n josul

străzii principale. „Alte oraşe îmbracă haine festive vara,numai New York-ul pare că stă în maiou.” Ochii îi ah înecarăde-a lungul unei străzi laterale. „Cineva a avut inima săplanteze cî ţiva copaci acolo. Haidem să mergem îa umbră.”„Mă bucur că strada mea vă place”, zise Selden pecînd f ăceau colţul.

JUpfîcla dumîtale ? Aid locuieşti ?” *Îaruncă cu interesprivirea pe faţadele noi, din cărămidă roşie ori albe,deosebindu-se între ele la extrem, după spiritul americanobsedat de noutate, dar avînd un aer tineresc şi ospitalier,dat de marchize şi ghivecele mari cu flori.

„A, da — sigur, „The Benedick”. Ce clădire aspectuoasă î Nu cred c-am mai văzut-o.” Se uită ia casa cu etaj depeste drum, cu verandă din marmoră şi faţadă pseudo-Geor- giană. „Care sînt ferestrele dumitale ? Acelea cumarchize3os ?” '„La etaj, da.”„Şi balconaşul acela drăguţ e al dumitale ? Ce răcorospare de-aici !”El se opri o clipă. „Veniţi să-l vedeţi,” sugeră. „Vă ofero ceaşcă de ceai la moment... şi scăpaţi şi de persoaneleplicticoase.”Ea roşi — avea încă arta de a roşi cînd trebuia — darluă propunerea ia fel de uşor pe cît fusese f ăcută.„De ce nu ? E prea tentant... accept riscul.”„A, nu-s periculos,” răspunse el pe acelaşi ton.Adevărul era că nu-i plăcuse nicicînd aşa cum îi plăcea înmomantul acela. Ştia că ea acceptase f ără să stea pegînduri : el nu putea constitui un factor în calculele ei, şi înspontaneitatea cu care acceptase exista un element desurpriză aproape reconfortantă.În fa a uşii, el se opri un moment, ţ căutîndu-şi cheia.„Nu-i nimeni aici, dar am o servitoare care trebuie să vinăşi e foarte posibil să fi scos cele necesare pentru ceaişi să fi f ăcut şi-o pră jitură.”O pofti într-un hol foarte îngust, cu tapet vechi pe pereţi.Ea observă scrisorile şi mesajele stivuite pe masă întremănuşile şi bastoanele lui; apoi se trezi într-o mică bibliotecă,

întunecoasă dar intimă, cu pereţii plini de cărţi, uncovoraş turcesc decolorat, prietenos, un birou plin de hîrtiişi, cum prezisese el, o tavă de ceai pe o măsuţă joasă, lîngăfereastră. Se iscă o adiere de vînt, care umflă spre înăuntruperdelele de muselină, aducînd un parfum proaspăt deminonette şi petunii dinspre ghivecele clin balcon.Lily se scufundă cu un oftat într-unui din fotoliile cupielea roasă. „Ce minunat să ai un apartament ca ăsta singur! Şi ce lucru îngrozitor să fii femeie.”Se lăsă pe spate de parcă s-ar fi abandonat nerfmiţ Tpr



mirii. .Selden căuta de zor pră jitura într-un bufet.„Se cunosc şi femei,” zise el, „care s-au bucurat şi sebucură de avantajele unui apartament.”„O, guvernante... sau văduve. Dar nu fete — nu sărmane'fete de măritat care n-au nici un ban !”Cunosc şi o fată care locuieşte într-un apartament.”

Ea se ridică de pe spetează, surprinsă. „Chiar ?”Chiar,” o asigură ei, apărînd cu pră jitura căutată, ştiu— te referi la Gerty Farish.” Zîmbi oarecum maliţios. „Numaică eu am zis „de măritat” — ş-apoi, are un apartamentcumplit, n-are servitoare, şi-ţi dă să mă- ninci nişte lucrurifoarte ciudate. Bucătăreasa îi şi spală şi mîncarea are gustde săpun. Nu mă omor după asta, dacă mă-nţelegi.”„Nu trebuie să iei masa la ea în zilele de spălat,” ziseSelden, tăind pră jitura.Rîseră amîndoi, şi el îngenunche lîngă masă să aprindăsobiţa pe care se afla ibricul, în vreme ce ea punea ceaiul

într-un ceainic mic, cu smalţ verde. Urmărindu-i mîna fină1»ca o piesă veche de ivoriu, cu unghiile mici, roz, cu brăţaradin safire jucîndu-i la încheietur , fu izbit ă de ironia de a-i fisugerat tocmai ei felul de viaţă al verişoarei lui, GertrudeFarish. Lily era în mod atît de evident victima civilizaţieicare o produsese, încît brăţara de la mînă părea o cătuşăcare o lega de soarta ei.Ea păru să-i citească gîndul. „Foarte urît din parte-misă vorbesc aşa de Gerty,” zise, şi scrupulele o prindeau aeminune. „Am uitat că ţi-e vară. Dar vezi, noi $ouă ne deosebimaşa de mult : ei îi face p!ă?ere să fie bună. mie. să fiu

fericită. În plus, ea este liberă iar eu nu. Dac-aş fi, cred căaş fi fericită chiar şi-n apartamentul ei. Trebuie să fie întradevărnemaipomenit să-ţi aranjezi mobila cum vrei şi săarunci toate urî ţeniile. Dac-aş putea să aranjez din noulucrurile în salonul mă tuşii mele, sînt sigură c-aş fi o femeiemai bună.”„Chiar aşa de urît este ?” întrebă el cu compasiune.Ea îi zîmbi peste ceainicul pe care îl întinsese spre a fiumplut...Asta arată ce rar dai pe-acolo. De ce nu treci maides ?”

„Cînd vin totuşi, nu mă uit la mobila doamnei Pe- nisto*prostii,” zise ea. „Nu vii de loc — şi totuşi ne înţelegematit ue bine cînd ne întîlnim.”„Poate tocmai de aceea,” răspunse el prompt. „Mă temcă nu am frişca — merge o felie de lămîie în loc?”„E mai bine.” Il aşteptă să taie lămîia şi să-i pună undisc subţire în ceaşcă. „Dar nu ăsta-i motivul,” insistă ea.„Motivul pentru ce ?”„Pentru a nu veni pe-acolo.” Se aplecă în faţă cu ourmă de curiozitate perplexă în ochii îneîntători. „Tare-aş

vrea să ştiu... să te înţeleg. Desigur, sînt bărbaţi care nu măplac... asta o înţelegi la prima vedere. Mai sînt şi din aceiacare se tem de mine — cred că vreau să mă căsătoresc cuei.” îi zîmbi sincer. „Dar nu cred că dumitale î ţi displac — iardumneata nu poţi crede că vreau să mă căsătoresc cu



dumneata.”„Nu — te absolv de asta”.„Atunci... ?”El îşi luase ceaşca lîng c min şi, în ă ă picioare, se sprijinide margine, uitîndu-se în jos la ea cu un aer de amuzamentindolent. Provocarea din ochii ei îi sporea amuzamentul,căci nu-şi închipuise că ea îşi va consuma atîtea muniţiipentru un război atît de mic ; dar era posibil să fi vrut numaisă nu-şi piardă forma ; sau poate o fată de genul ei nuconversa altminteri decît pe struna personală. În orice caz,era teribil de frumoasă, iar el o invitase la ceai şi trebuia săse poarte ca o gazdă perfectă.„Atunci,” zise el brusc, „poate ăsta este motivul.”„Care?”„Faptul că nu vrei să te căsătoreşti cu mine. Poate căpentru mine el nu constituie un mobil atît de puternic de amerge să te văd.” Simţi un tremtir uşor alergîndu-i pe şiraspinării cînd îndrăzni cuvîntele acestea, dar rîsul ei îl linişti.Dragă domnule Selden, iată un lucru nedemn de dumneata.Este stupid din partea dumitale să mă iubeşti, şidumneata nu poţi fi stupid.” Se lăsă pe perna spătarului,sorbind din ceai cu un aer atît de fermecător de principial

încît, să se fi aflat în salonul mătuşii ei, Selden s-ar fi pututapuca să o contrazică.„Nu-nţelegi,” continuă ea, „că sînt destui oameni caresă-mi spună lucruri plăcute şi că eu vreau un prieten căruiasă nu-i fie frică să-mi zică lucrurile neplăcute atunci cînd amnevoie de ele ? Uneori mă gîndesc că dumneata ai putea sămifii prietenul acela — nu ştiu de ce, afară de faptul că nu

eşti nici pedant, nici vulgar, şi că nu am de ce să ioc teatruoii să fiu prudentă cu dumneata.”Vocea ei luase o intonaţie joasă, de seriozitate, învreme ce-l privea fix, cu gravitatea emoţionată a unui copil., Mătuşa mea e plină de axiome de jurnal, numai cătoate erau bune pentru anii '50. Am tot timpul impresia că ate conduce după ele ar însemna să porţi muselină fină cumîneci bufante. Cît despre celelalte femei — cele mai buneprietene ale mele — ei bine, se folosesc de mine sau chiarabuzeaz de mine ; dar nu le pas nici cît ă ă negru sub unghiece mi se întîmplă. M-am plimbat prin lume prea mult — şi

lumea a obosit să

mă

tot vadă

aşa ; începe să

spună

c-ar ficazul să mă mărit.”Se lăsă tăcerea pentru cîteva momente,. În timpul căroraSelden medita la cîteva replici care ar fi putut adăuganiţel piper situaţiei; dar le respinse în favoarea unei întrebărisimple: „Păi, de ce n-o faci?”Ea roşi şi rîse. „A, văd că totuşi îmi eşti prieten şi ăsta-iunui din lucrurile neplăcute pe care le ceream.”„N-a fost spus cu intenţia asta,” replică el, afabil. „Nueste, oare, mariajul vocaţia dumitale ? Nu pentru asta sinteţieducate ?”

Ea oftă. „Pentru ce altceva ?”„To::mai. Ş-atunci de ce să nu faci marele pas şi s-otermini cu restul ?”Ea ridică din umeri. „Vorbeşti de parc-ar trebui să mămărit cu primul venit.”



„N-am vrut să spun că eşti chiar aşa de grăbită. Dartrebuie să fie cineva care să îndeplinească cerinţele.”Ea îşi scutură capul cu un gest obosit. „Am dat cu piciorulla una sau două şanse cînd am ieşit în lume —presupun că orice fată face asta ; si ştii că sînt îngrozitor desăracă — şi foarte scumpă. Mie îmi trebuiesc foarte mulţibani.”

Selden se-ntorsese şi întinse mîna spre o cutie cu ţigăride p? cămin.„Ce se mai aude de Dillworth ?” întrebă el.„O, s-a speriat mama lui — s-a speriat c-o să montezaltfei toate bijuteriile tamiliei. Şi mi-a cerut să-I promu că nosă rearanjez salonul.”„Tocmai lucrurile pentru care vrei să te măriţi »a„Exact. Aşa încît i-a f ăcut vînt în India.”„Ghinion — dar meriţi ceva mai bun.”Îi oferi cutia deschisă şi* ea luă trei sau patru ţigări,punind una între buze şi strecurînd celelalte într-o cutiuţă

de aur ataşată la lănţişorul ei lung, din perle.„Am vreme ? Numai un fum, atunci.” Se aplecă spre elsă-şi aprindă ţigara. Cu o plăcere pur impersonală, Seldenremarcă ce egale îi erau genele negre, ieşind din pleoapelealbe şi fine, şi cum umbra purpurie de sub ele se top?a înpaloarea perfectă a obrajilor.Ea începu să se plimbe prin cameră, examinînd rafturilecu cărţi şi trăgînd din ţigară. Cîteva volume purtaupatina ruginie dată de-o mînă pricepută şi de saftianul vechişi ochii ei se odihniră pe ele, mîngîindu-le, nu cu apreciereaexpertului, ci cu plăcerea pentru tonurile şi texturile aparte

care era una din cele mai intime bucurii ale fiinţei sale.Deodată, expresia ei se schimbă de la bucuria degajată lapreocuparea activă şi se-ntoarse spre Selden cu0 Întrebare pe buze :„Eşti colecţionar, nu ? Te pricepi la ediţii princeps şialtele asemenea ?”„Pe cît se poate pricepe un om care n-are bani. Dincînd în cînd mai scot cîte ceva din grămada cu fleacuri aanticarului ; uneori sînt spectator la vînzările mari.”Ea se-ntoarse din nou spre rafturi, numai că acumochii i se plimbau nepăsători. El văzu că era preocupată de

o idee nouă.„Dar Americana... colecţionezi Americana ?aSelden f ăcu ochii mari şi izbucni în rîs : „Nu, nu preaintră în preocupările mele. Eu au sînt de fapt un colecţionarautentic ; pur şi simplu îmi place să am ediţii bune a cărţilorcare îmi plac în mod deosebit.”Ea f ăcu o mică grimasă. „Iar Americana sînt teribil deplicticoase, nu-i aşa ?”„M-aş prinde că da — mai puţin pentru istorici. Darcolecţionarul la care te gîndeşti preţuieşte un lucru pentruraritatea sa. Nu cred că cei care cumpără Americana stau

toată noaptea citindu-le — cu siguranţă bătrînul JeffersonGryce n-a f ăcut asta.” Ea asculta cu atenţie mărita. „Sitotuşi exemplarele din ea fac sume fabuloase, nu ? Caciudat să fii gata să dai o groază de bani pentru o carte



prost tipărită şi urîtă pe care n-ai de gînd s-o citeşti nicicînd! Şi probabil c cei mai mul i din posesorii ă ţ lor nici nusînt istorici ? “„Nu, foarte puţini istorici îşi permit să le cumpere. Sîntnevoiţi 'să se folosească de cele din bibliotecile publice oridin colecţiile particulare. După mine, raritatea în sine atragecolecţionarul tipic.”

Se aşeză pe braţul fotoliului lîngă care ea stătea înpicioare.1 Continuă să-l chestioneze, întrebîndu-l care erauvo! urnele cele mai rare, dacă colecţia Jefferson Gryce era

într-adevăr considerată prima din lume şi care era preţul celmai mare la care se ridicase un singur volum.Era atît de plăcut să stea acolo, privind la ea cumscoate din raft cîte o carte, apoi alta, frunzărindu-le în grabă— profilul ei înclinat pe fondul cald al vechilor tomuri înpiele —, încît continuă să vorbească f ără să-şi mai batăcapul de ce se interesa pe neaşteptate de un subiect atît depuţin atrăgător. Dar cu ea nu-i trebuia mult pentru a începe

să caute un motiv pentru indiferent ce ar fi f ăcut, aşa că,văzînd-o punînd la loc prima ediţie din La Bruyere şidepărtîndu-se de rafturi, începu a se întreba ce urmărise.Întrebarea ce urmă nu era de natură să-l lumineze. Ea seopri în faţa lui cu un zîmbet menit, după cîte se părea, să-ladmită drept prieten şi-n acelaşi timp să-i amintească derestricţiile pe care aceasta le impunea.„Nu ţi-e necaz niciodată” întrebă ea brusc, „că nu eştidestul de bogat să cumperi toate cărţile pe care ţi le doreşti?”Îi urmări privirea rapidă ce f ăcu înconjurul camerei, cu

mobila veche şi pereţii scorojiţi.„Păi cum să nu ? Mă iei drept un sfînt din icoane „Şifaptul că trebuie să munceşti — asta nu te supără ?a „A,munca în sine nu e chiar aşa de rea — îmi place dreptuldestul de mult.”„Nu asta, ci faptul că eşti legat de ceva, rutina — nusimţi niciodată nevoia să laşi totul, să vezi locuri şi oameninoi ?”„Îngrozitor de mult — mai ales de cînd îmi văd toţiamicii urcînd în grabă pe vapor.”Ea oftă cu înţelegere. „Dar dac-ar trebui să te căsătoreşti

cu să scapi — atunci nu ţi-ar fi necaz ?”Selden se puse pe rîs. „Doamne fereşte!” declară el.Ea oftă din nou, ridicîndu-se şi azvîrlind ţigara încămin.„Ei vezi, aici e deosebirea : o fată trebuie s-o facă, unbărbat poate s-o facă, dacă are chef”. Il măsură din cappînă Sn picioare cu un ochi* critic. „Haina ţi-e cam ponosită,dar cui îi pasă ? Şi cu ea vei fi invitat la masă. Să port euceva ponosit, nimeni n-ar vrea să mai audă de mine — ofemeie este invitată pentru ceea ce poartă în aceeaşimăsură cît pentru ceea ce este. Hainele constituie decorul,

cadrul, dacă vrei — ele nu fac succesul, dar sînt parte din el.Cui îi trebuie o femeie soioasă ? De la noi se cere să fimdrăguţe şi bine îmbrăcate, iar dacă n-o putem face singure,trebuie să ne însoţim cu cineva”.



Selden îi aruncă o privire amuzată, căci era imposibil,chiar în faţa ochilor ei rugători, să o privească dintr-ununghi sentimental.„Păi, eu zic că aşa o investiţie nu poate duce lipsă declienţi. Poate că-ţi întîlneşti destinul în seara asta, la

Trenori.”Ea îi întoarse privirea interogativ.

„Am crezut că mergi acolo — a, nu pentru ce-amspus ! Dar vor fi mulţi ca dumneata — Gwen Van Osburgh,Wetherall-Îi, Lady Cressida Raith... şi George Dor- set *Înaintea ultimului nume f ăcu o pauză, pentru a aruncao privire cercetătoare pe sub gene ; dar el rămase imperturbabil.,.\I-a invitat doamna Trenor; dar nu mă pot mişca pînăla sfîrşitu! săptămînii ; iar petrecerile mari mă camplictisesc.”„Şi pe mine !” exclamă ea.„Atunci, la ce bun... ?”„E o chestiune de afaceri — ai uitat ? Unde mai pui cădac n-aş merge, aş juca bezique cu ă mătuşa mea la RichfieldSprings.”„Ceea ce-i la fel de rău ca măritişul cu Dillworth,” căzuei de acord şi rîseră amindoi f ără probleme, deodată prieteni.Ea îşi aruncă ochii pe ceas.„Vai de mine! Trebuie să plec. E trecut de cinci.”Se opri în fa a c minului pentru a ţ ă se studia în oglindă

în vreme ce-şi aranja voalul. Poziţia asta îi sublinia zvelteţealiniilor lungi, ceea ce-i dădea corpului o graţie de sălbăticiuneca şi cum ar fi fost o driadă captivă, domesticită înconvenţiile unui salon ; şi Selden reflectă că tocmai această

libertate silvană pe care o degaja dădea savoare artificialuluidin ea.O însoţi pînă în holul de la intrare, dar în prag îi întinsemîna cu un gest de adio.A fost o plăcere ; acum va trebui să-mi întorci vizita.8“Dar nu vrei să te conduc la gară ?”'[Nu, să ne spunem aici la revedere, te rog.”Îşi lăsă cîtcva clipe mîna într-a lui, zîmbindu-i adorabil.'„Atunci, la revedere... şi succes la Bellomont!” zise,deschizîndu-i uşa.Pe palier, ea se opri şi privi în jur. Exista o şansă dintr-o mie să intîlnească pe cineva, dar nu puteai şti, şi eraobiceiul ei să plătească pentru rarele indiscreţii pe care lecomitea cu o reacţie violentă de prudenţă. Oricum, nu e:animeni, afară de femeia de serviciu care freca scările. Tru-spul masiv, plus lucrurile necesare din jur ocupau atît demult loc, încît, ca să treacă pe lîngă ea, Lily trebui să-şiridice fustele şi să şteargă peretele. În acel moment, femeiase opri din treabă şi se uită în sus, curioasă, sprijinindu-şipumnii încleştaţi, roşii, de spălătorul pe care tocmai îl scosesedin găleată. Avea o faţă lătăreaţă, pămîntie, cu urmeuşoare de vărsat, şi un păr anemic, galben ca paiul, princare pielea capului strălucea scîrbos.„Pardon”, zise Lily, intenţionînd prin politeţe să trimităun mesaj critic pentru atitudinea celeilalte*.Fără să răspundă, femeia împinse găleata mai încolo si



continuă să se zgîiască la domnişoara Bart, care se strecurăpe lîngă ea cu un foşnet de desssou-uri de mătase. Simţi căroşeşte sub privirea femeii. Ce-şi închipuia blestemata ? Nuera chip să faci cel mai simplu, mai nevinovat lucru de pelume f r s te supui celor ă ă ă mai murdare presupuneri ? Maicobori citeva trepte şi îşi zîmbi sieşi la gîndti! că privireaunei spălătorese o putuse tulbura într-atît. Biata de ea o fi

fost zăpăcită de o apariţie atît de neobişnuită. Dar oareapariţii ca ale ei erau chiar atît de neobişnuite pe scările luiSelden ? Domnişoara Bart nu cunoştea codul moral dincasele cu burlaci, aşa că sîngele îi năvăli din nou în oorajicînd asocie privirea scormonitoare a femeii cu efortul de aidentifica un chip văzut şi-n alte dăţi. Dar îndepărtă gîndulcu un zîmbet de auto-Încurajare şi grăbi paşii, întrebîndu-sedacă va găsi o birjă şi-n altă parte afar' de Fifth Avenue.Sub porticul georgian se opri iar, scrutînd strada în căutareabirjei. Nu se vedea nici una, dar apropiindu-se demarginea trotuarului aproape se izbi de-un om cu înf ăţişarea

sticloasă, cu o gardenie la butonieră, şi care-şi ridicăpălăria cu o exclamaţie de surpriză.„Domnişoara Bart ? Cine-ar fi zis ! Da' ştiu că am noroc,declară acesta ; şi ea prinse o licărire de curiozitateamuzată după pleoapele încreţite.„O, domnul Rosedale... ce mai faceţi ?” zise ea, remarcîndcă enervarea irepresibilă de pe faţa ei se reflecta înbrusca intimitate a zîmbetului lui.Domnul Rosedale o cercetă cu interes şi aprobare. Eraun om grăsun, roz în obraji, tipul de evreu blond, cu hainelondoneze elegante, care stăteau pe el ca pe un cuier, şi

ochi mici, oblici, ce-l f ăceau să pară că apreciază oamenii cape nişte antichităţi. Aruncă o privire interogativă spreporticul vilei Benedick.„După cumpărături puţin, nu ?” zise, şi tonul lui aveafamiliaritatea unei atingeri.Domnişoara Bart se feri cu uşoară repulsie, şi îndată seprecipită în explicaţii.„Da... am fost pe la croitoreasă. Tocmai mă-ndreptamspre-un tren care să mă ducă la familia Trenor.”„Aşa, croitoreasa, care-va-să-zică,” zise el politicos.„N-am ştiut că e vreun croitor sau vreo croitoreasă la vila

Benedick.”„Benedick ?” Ea p ru uşor încurcat ă ă. „Aşa se numeşteclădirea ?”„Chiar aşa : e-un cuvînt vechi psntru burlac, dacă numă-nşel ? întîmplarea face să fiu eu proprietarul clădirii, ceaceeaştiu.” Zîmbetul lui se adinei cînd adăugă pe-un tonmai liniştitor : „Dar trebuie să-mi permiteţi să vă conduc lagară. Trenorii stau la Bellomont, desigur ? Aveţi exacttimpul să prindeţi pe 5 :50. Croitoreasa v-a întîrziat, bănuiesc1Lily se crispa sub şfichiul aluziei.

„Mu-mulţumesc,” se bîlbîi; şi exact atunci zări o birjădinspre Madison Avenue, pe care o chemă cu un gest desperat.„Sinteţi foarte amabil, dar nu pot să accept deranjul.”zise” întinzindu-i mîna ; şi, ignorînd protestele domnului Rosedale,sări în vehiculul salvator, dînd birjarului adresa pe



nerăsuflate.2ODATĂ în birjă, se lăsă pe spate cu un oftat. De ce săplătească o fată atît de scump cea mai mică deviere de larutină ? De ce nu puteai face un lucru natural f ără să trebuiascăsă-l doseşti după un paravan de artificii ? Se supuseseunui impuls trecător de a intra în apartamentul lui

Lawrence Selden, şi ce rar îşi permitea luxul unui impuls !Acesta, în orice caz, avea s-o coste ceva mai mult decit îsiputea permite. Ce iritare să vadă că, în ciuda atîtor ani oevigilenţă, greşise copilăreşte de două ori în mai mult decinci minute. Nu destul că turnase povestea aceea idioatacu croitoreasa — ce simplu putea să-i spună lui Rosedale căluase ceaiul cu Selden ! S-o fi spus doar şi toată grozăvia sarfi risipit de la sine. Dar, după ce se lăsase prinsă cuminciuna, mai şi repezise pe martorul încurcăturii mizerabile.Dac-ar fi avut prezenţa de spirit să-i dea voie lui Rosedales-o conducă la gară, gestul i-ar fi cumpărat tăcerea.

Pentru el, care avea precizia negustoreasc ă de a şti ce esteimportant, precizia categoriei lui sociale, a fi văzut în companiadomnişoarei Lily Bart, plimbîndu-se pe peronul gării înora de vîrf a după-amiezii, însemna bani „la purtător”, cumar fi spus el singur. Ştia, bineînţeles, că avea fie o marepetrecere la Bellomont, şi posibilitatea de a fi luat dreptunul din musafirii doamnei Trenor va fi fost inclusă încalculele lui. Domnul Rosedale se afla încă într-o fază aascensiunii sociale cînd era important să se producă astfelde impresii.Partea iritantă era că Lily ştia toate astea — ştia ce

uşor ar fi fost să-i închidă gura chiar acolo, şi ce greu seputea adeveri s-o facă după aceea. Domnul Simon Rosedaleera omul care îşi f ăcea o datorie de onoare să ştie totuldespre toată lumea, ideea lui de a se arăta la el acasă însocietate fiind să afişeze o familiaritate de prost-gust cuaspectele mai intime ale celor cu care ar fi vrut să-l creadălumea prieten. Lily era sigură că n-aveau să treacă douăzecişi patru de ore şi povestea croitoresei de la vila Benedick vafi f ăcut turul cunoştinţelor lui Rosedale. Partea cea maiproastă era că îl repezise şi ignorase dintotdeauna. Cîndapăruse prima oară — nechibzuitul ei de văr, Jack Step- ney,

obţinuse pentru el (pentru favoruri pe care nu era greu să lebănuieşti) o invitaţie la una din marile şi insipidele petreceri„trăznet” de la Van Osburgh — Rosedale, cu amesteculacela de sensibilitate artistică şi pricepere negustorească,se orientase pe loc spre domnişoara Bart. Il înţelegea celmai bine, căci propria ei orientare era condusă de calculenu mai puţin nobile. Instruirea şi experienţa o învăţaseră săfie ospitalieră cu noii-veniţi, căci şi cel mai puţin promiţătorputea fi de vreun folos mai tîrziu, iar dacă dovedeaucontrariul, erau o mulţime de „oubliettes” care să-i înghită.Numai că un soi de aversiune intuitivă o f ăcuse, invingînd

ani grei de disciplinare socială, să-l împingă pe domnulRosedale în „oublietta” lui f ără măcar o judecată. Lăsase înurma-i numai unda uşoaiă a distracţiei pe care punerea luipe fugă o cauzase printre prietenii ei ; şi deşi mai tîrziu (ca



s men inem metafora) ă ţ re-apăruse undeva mai la vale,ieşirile lui la suprafaţă fuseseră vagi şi marcate descufundări foarte lungi.Pînă acum Lily nu fusese muncită de scrupule. În carneţelulei domnul Rosedale fusese categorisit „imposibil” :iar Jack Stepney îşi primi porţia pentru încercarea de a-şiplăti datoriile cu invitaţii la masă. Pînă şi doamna Trenor, a

cărei gust pentru varietate o împinsese la cîteva experimentehazardate, se-mpotrivi încercărilor lui Jack de-alprezenta pe domnul Rosedale drept o noutate şi declară că,dacă n-o înşeală memoria, acesta nu era altul decît evreulacela micuţ care fusese servit complet ş-apoi dat afară de laospăţul social de vreo duzină de ori ; şi dacă Judy Trenor îşipunea ceva în cap, apoi erau puţine şanse ca domnulRosedale să fie admis mai încoace de limbo-ul marginal alpetrecerilor lui Van Osburgh. Jack renunţă la luptă rîzînd :„Vom vedea” şi, bărbătos în încercare, se arătă cu Rosedaleprin restaurantele selecte. În compania unora din doamnele

acelea cu multă personalitate şi puţin credit social, care segăsesc oricind pentru astfel de scopuri. Dar pînă acum încercarea nu dăduse roade şi cum Roseuaie, f ără îndoială,plătea consumaţiile, rîsul îi căzuse în spate.Domnul Rosedale, se va vedea, nu fusese încă o persoanăde temut — dacă nu i te puneai la dispoziţie. Şi tocmaiasta f ăcuse domnişoara Bart. Minciunica ei stîngace îiarătase că are ceva de ascuns ; şi nu se-ndoia că el avea orăfuială cu dînsa. Ceva în zîmbetul lui îi spunea că nu uitase.Îndepărtă gîndul c-un fior uşor, dar o apăsă tot drumulpînă la gară şi o urmă pe peron cu persistenţa inspiratorului

lui însuşi.Nu-şi ocupase bine locul, că trenul şi porni ; dar dupăce se aşeză în colţul ei cu grija instinctivă pentru efect, caren-o părăsea niciodată, începu a se uita în jur cu speranţa sămai vadă vreun invitat la petrecerea Trenorilor. Voia să fugăde sine, şi conversaţia era singura cale pe care o ştia.Căutarea îi fu răsplătită de imaginea unui tînăr foarte blond,cu o barbă moale, roşiatică, care, la celălalt capăt alvagonului, p rea a se ascunde dup un ă ă ziar desf ăcut. Ochiilui Lily se luminară, şi un zîmbet slab îi relaxă liniile încordateale gurii. Ştiuse că domnul Percy Gryce era invitat

la Bellomont, dar nu contase pe norocul de a-l intîlni,singură, în tren ; lucru care izgoni orice gînd incomod dinspredomnul Rosedale. Poate că, totuşi, ziua avea să sfîrşeas:ă mai bine decît începuse.Începu să taie paginile unui roman, studiindu-şi calmprada printre genele lăsate, în vreme ce-şi organiza o metodăde atac. Ceva în atitudinea lui de absorbire conştientă

îi spunea că ştia de prezenţa ei acolo — nimeni nu arătasevreodată un interes atît de mare pentru un ziar de seară !

îşi zise că era prea timid pentru a veni la ea şi că ea trebuiasă găsească o cale de apropiere care să nu pară un avans

din pat'te-i. O amuză gîndul că cineva atît de bogat cadomnul Percy Gryce putea fi timid ; dar era înzes- trată cunesfirşită indulgenţă pentru astfel de idiosincrasii, şi apoi,timiditatea lui putea s-o ajute mai mult decît o siguranţă



prea mare. Avea arta de a inspira încredere celor încurcaţi,dar nu era Ia fel de sigură că putea încurca pe cei siguri deei.Aşteptă pînă ce trenul ieşi din tunel şi se iviră siluetelesărăcăcioase ale mahalalelor din nord. Apoi, pe cînd îşi

încetinea viteza lîngă Yonkers, se ridică de pe locul ei şi oluă încet pe culoarul din vagon. În dreptul domnului Gryce,

trenul se zgîlţ îi şi acesta văzu o mînă mică prinzîndu-se despătarul scaunului său. Sări în picioare, cu faţa ingenuăroşie ca focul ; pînă şi roşeaţa bărbii părea acum o vîlvătaie

Trenul se legănă din nou aproape o aruncă pe domnişoaraBart în braţele sale. Ea se retrase înapoi rîzînd ; dare1 râmase învăluit în parfumul rochiei ei şi cu umbra uneiatingeri pa un umăr.„A, domnul Gryce ! Vă cer iertare... tocmai îl căutampe însoţitor pentru ceai.”Îi întinse mîna cînd trenul îşi reluă mersul mai domol şischimbară cîteva cuvînte în picioare, între scaune. Da —

mergea la Bellomont şi el. Auzise că avea să vină la petrecere— roşi din nou cînd recunoscu asta. Şi-o să stea şi el osâptămînă întreagă ? Ce minunat!Dar la punctul acesta al conversaţiei, cî ţiva pasageri

în- tîrziaţi care urcaseră la ultima staţie îşi f ăcură loc în vagonullor, şi Lily se văzu nevoită să se-ntoarcă la locul ei.„Locul de lîngă mine nu este ocupat — mi-ar face plăcere“ zise ea peste umăr ; şi domnul Gryce se mută lîngăea, nu f ără nesfirşite stîngăcii, cu arme şi bagaje.„Aha, uite-l şi pe însoţitor, poate reuşim să servim puţinceai.”

Îi f ăcu semn acestuia şi, la moment, cu uşurinţa ce păreacorolarul oricărei dorinţi a ei, o măsuţă fu instalată intrescaune şi ea îl ajută pe domnul Gryce să-şi plaseze proprietăţilestînjenitoare sub ea.Cind sosi ceaiul, el îi urmări fascinat, mut, mîinile zburînddeasupra tăvii, miraculos de fine şi mici în comparaţiecu serviciul grosolan şi piinea tăiată mare. I se părea nemaipomenitca cineva să poată îndeplini cu atîta uşurinţă nepăsătoaresarcina dificilă de a prepara ceaiul în public, a

încă într-un tren năiăvaş. El n-âr fi îndrăznit nici în ruo- tulapu'ui să comande ceai, de frică să n-atragă a'er a vecinilor

de vagon : aşa, la adăpostul afişării ei f ără problem?, sorbilichidul sordid ca şi cum ar fi fo t mană ce- rcitsu.Lily, păstrînd încă pe buze savoarea ceaiului orienta1al lui Selden, nu prea avea chef s-o înece în fiertura de caleferată care părea că-l topeşte pe tovarăşul ei de drum : clarzicîndu-şi, pe bună dreptate, că unul din farmecele ceaiuluieste să-l bei cu cineva, rotunji plăcerea domnului GrvcezîmHndu-i deasupra ceştii.E bun, nu l-am f ăcut prea tare ?” întrebă ea cu solicitudine; iar el răspunse, convins, că nu băuse în viaţa luiceai mai bun.

„Şi eu zic la fel,” reflectă ea cu glas tare ; şi imaginaţiai se aprinse la gîndul că domnul Gryce, care părea în culmeamulţumirii pe pămînt, poate chiar f ăcea prima lui călătoriesingur cu o femeie frumoasă:



I se p ru un act providen ial ca tocmai ă ţ ea să fie instrumsntuliniţierii lui. Alte fete n-ar fi ştiut cum să-l ia. Ele ar fiapăsat pe noutatea aventurii, încercînd să-l facă să se simtă

în beţia unei escapade. Dar metodele lui Lily erau maidelicate. Ea îşi aminti că vărul Jack Stepney îl definisecîndva pe domnul Gryce drept tînărul care promisese mameilui să nu iasă niciodată în ploaie f ără galoşi ; luînd firul

ăsta, se hotărî să dea scenei un aer uşor domestic. Însperanţa că tovarăşul ei, în loc să simtă că face ceva nebunaticor ieşit din comun, va fi pur şi simplu ispitit sămediteze la avantajul de a avea mereu companie la ceai, întren. 1Dar, cu toate eforturile ei, conversaţia lîncezi după cese îndepărtă tava şi se văzu confruntată iarăşi cu limiteledomnului Gryce. Nu ocaziile îi lipseau, ci imaginaţia : papilelelui mentale n-aveau să distingă niciodată între un ceaide cale ferată şi adevăratul nectar. Exista, totuşi, un subiectpe care se putea bizui, un arc pe care era de-ajuns să-l

atingă pentru a-i pune maşinăria simplă în mişcare. Seabţinuse să-l atingă pentru că era o ultimă resursă, iar eacontase pe alte talente spre a stimula alte senzaţii ; darvăzînd o umbră de suficienţă mohorîtă cuprinzîndu-i faţa, işidădu seama că erau necesare măsuri extreme.„Şi cum mai merge,” zise, aplecîndu-se spre el, „cuAmericana ?”Parcă o pîclă se luă de pe ochii lui ; parcă o peliculăfusese îndepărtată din ei, şi ea simţea afirmîndu-se mîndriaunui meseriaş priceput.„Am cîteva noutăţi,” zise el, topit de plăcere, dar coborînd

vocea ca şi cum s-ar fi temut ca vecinii de vagon să nucomploteze întru prădarea lui.Ea se interesă cu căldură şi pe nesimţite îl f ăcu să vorbeascădespre ultimele achiziţii. Era singurul subiect care-lf ăcea să-şi uite de sine, or tocmai îi permitea să-şi aminteascăde sine f ără probleme, pentru că îl f ăcea să se simtăca peştele în apă, putea să-şi afirme o superioritate pe carepuţini i-o puteau contesta. Dintre cunoscuţii lui, mainim nui nu-i p sa de Americana, mai ă ă nimeni nu ştia nimicdespre ele, şi conştiinţa acestei ignoranţe colective îi reliefaagreabil cunoştinţele. Singura problemă era să aducă vorba

despre ele şi s-o ţină, căci cei mai mulţi n-arătau nici un felde chef să fie luminaţi, iar domnul Gryce era ca un negustorcu depozite pline ochi de mărfuri nedorite. Iată însă cădomnişoara Bart voia să afle despre Americana; ba maimult, era deja suficient de informată ca să facă sarcinacontinuării instruirii tot atît de uşoară pe cît era de plăcută.Ea îl chestiona inteligent, îl asculta supusă ; şi, pregătitpentru plictisul care de regulă începea să se strecoare pechipul celor ce-l ascultau, el deveni elocvent sub privirea eiabsorbită. „Punctele” pe care ea avusese prezenţa ae spiritsă le spicuiască de la Selden, anticipind chiar această

împrejurare, o serveau aţ ît de bine, încît începu a se gîndi lavizita aceea ca la cel mai norocos moment al zilei. Arătaseodată în plus talent în a profita de neprevăzut şi sub mascazîmbetului atent cu care îşi gratula însoţitorul germinau



teorii periculoase în favoarea lăsării în voia instinctului.Chiar dacă mai puţin clar, senzaţiile domnului Gryceerau la fel de agreabile. Simţea excitaţia confuză cu careorganismele inferioare salută îndeplinirea nevoilor lor, sitoute simţurile lui pluteau În derivă într-o bună-stare ceţoasăprin care ghicea, vagă şi prietenoasă, prezenţa domnişoareiBart.

Interesul domnului Gryce pentru Americana nu se stirnise în el, iniţial : era imposibil să dezvolte vreun interes ceunul singur. Colecţia, deja renumită între bibliofili, îi fuseselăsată de un unchi ; era dealtfel singurul lucru care aduseseglorie numelui de Gryce şi nepotul se mîndrea cumoştenirea asta de parcă ar fi fost rodul propriei Iui munei

îi. Treptat, ajunsese s-o privească aşa şi să aibă deosebirăsatisfacţie personală cînd întîlnea vreo referire la colecţiaAmericana Gryce. Speriat de orice interpelare personală,simţea, vizavi de menţinerea tipărită a numelui său, o plăcereatît de profundă şi debordantă, încît ai fi zis că este o

compensaţie pentru fuga de publicitate.Pentru a încerca bucuria asia cit mai des, se abonasela toate publica iile privitoare la bibliofilie ţ în general, şi laistoria americană în special, şi cum aluziile la biblioteca luiabundau în paginile lor — singura lui lectură —, ajunse să secreadă cineva şi să anticipeze senzaţia pe care ar fiprovocat-o celor pe care-i întîlnea pe stradă oii cu carecălătorea, dacă le-ar fi spus deodată că se află în faţa posesoruluicolecţiei Americana Gryce.Cei mai mulţi dintre timizi au astfel de compensaţii secrete,şi domnişoara Bart era atît de inteligentă încît să-şi

dea seama că vanitatea interioară este de obicei direct proporţionalăcu auto-reduceiea exterioară, Cu cineva mai sigurpe sine, ea nu ar fi îndrăznit să se ocupe atît de unsubiect, ori să arate un interes atit de exagerat; dar aşa,ghicise că egoismul domnului Gryce era un sol arid, avid deapă şi hrană constantă din afară. Domnişoara Bart aveadarul de a urmări un curent subteran în vreme ce părea cănavighează pe suprafaţa conversaţieiîn «izul acesta,incursiunea ei mentală lua forma unei rapide treceri în revistăa viitorului domnului Percy Gryce alături de ea. Gryce-ierau din Albany şi f ăcuseră numai de curînd cunoştinţă cu

metropola, unde mama şi fiul sosiseră după1 moartea lui Jcfferson Gryce-tatăl, pentru a lua m posesie casa dinMadison Avenue — o casă oribilă, cu piatră brună la exteriorşi nuc negru în interior, interior care adăpostea bibliotecaGryce într-o anexă garantată contra incendiilor, şi carearăta ca un mausoleu. Cu toate astea, Lily ştia tot cetrebuia ştiut despre ei — sosirea tînărului domn Grycetulburase inimile materne ale New York-ului şi cînd o fată nuare mamă, care să palpite pentru ea, trebuie să fie în alertăea însăşi. De aceea, Lily nu numai că reuşise să-i aţină caleatînărului, dar cunoscuse şi pe doamna Gryce, o femeie

monumentală, cu voce stentoriană şi mintea preocupată def ărădelegile servitorilor ei, care venea uneori la doamnaPenis ton pentru a afla de la ea cum face s-o oprească pebucătăreasă să nu-i care mincarea afară din casă. Doamna



Gryce avea un fel de bunăvoinţă impersonală i privea cuneîncredere ajutorul dat unor indivizi, dar subscria ladiverse institu ii filantropice cînd rapoartele ţ lor anualearătau un surplus clar. Preocupările ei domestice eraumultiple, de la inspecţii secrete în dormitoarele servitorilor,la coborîri inopinanle în pivniţă ; dar nu-şi îngăduiseniciodată prea multe plăceri. O dată totuşi pusese să i se

tipărească o ediţie specială a Legii Salice *, cu paragrafe, şidăruise cîte un exemplar fiecărui preot din dio- ceză ; iaralbumul suflat cu aur, în care lipise scrisorile ior demulţumire, forma ornamentul principal de pe masa dinsalonul ei.Percy fusese crescut în principiile pe care o femeie atîtde minunată cu siguranţă i le inoculase. Toate formele deprucienţă şi reţinere fuseseră grefate pe o natură deja reţinutăşi prudentă, cu rezultatul că promisiunea lui cătredoamna Gryce privitoare la galoşi apărea ca o inutilitate aabsolută, atît de puţin probabil era ca el să se fi hazardat

singur în vră jmăşia ploii. După majorat şi după ce intrase înposesia averii pe care răposatul domn Gryce o f ăcuse de peurma inventării unui dispozitiv de ventilaţie pentru hoteluri,tînărul continuă să locuiască cu mama lui în Albany ; dar lamoartea lui Jefferson Gryce, cînd o altă mare proprietatetrecu în mîna fiului ei, doamna Gryce găsi de cuviinţă că„interesele” lui îi f ăceau prezenţa la New York obligatorie.Aşa că se instală în casa de pe Madison Avenue, iar Percy,cu un simţ al răspunderii întru nimic inferior celui care ocaracteriza pe mama lui, îşi petrecea toate zilele săptămînii

în elegantul birou de pe Broad Street, unde o mină de

funcţionari palizi încărunţiseră pentru o mînă de bani înslujba familiei Gryce şi unde era iniţiat, cu tot respectulcuvenit, în toate amănuntele artei de a acumula.Din cîte aflase Lily, aceasta fusese pînă atunci singuraocupaţie a domnului Gryce şi nimeni n-o putea condamnacă 1 se părea floare la ureche să atî ţe interesul unui tînărcare postise atît de mult. În orice caz, se simţea atît de stăpînăpe situaţie că se abandonă unui sentiment de siguOculegere de vechi obiceiuri ale francilor, ♦ care a fost

întocmită. se pare, în timpul lui Clovis (465—511). tnaceastă culegere se examinează cele mai diverse delicte,

începînd cu furtul unei găini şi terniin'nd cu răscumpărareapentru uciderea unui om L. s. se împarte în titluri, iar fiecaretitlu cuprinde, la rîndul sau, mai multe paragrafe. Un marenumăr de capitole e consacrat stabilirii amenzilor caretrebuiau plătite pentru tot felul de furturi. Referindu-se lacele mai variate aspecte ale vieţii franci or, întîlnim şi titlurica „Despre omoruri,” sau „Dacă cineva fură soţia altuia”,„Despre cazul cînd cineva apucă pe o femeie liberă de braţ,de mină sau de deget”, „Despre participarea la vră jitorie,”„Despre patrupede, dacă omoară un om” etc.ranţă care-i alungă din minte orice frică de domnul

Rosedale, orice complicaţie legată de acea frică.Şi oprirea trenului la Garrisons n-ar fi adus nimic nou înacest sens, dacă n-ar fi surprins o mină disperată pe chipulinterlocutorului ei. El stătea cu faţa la uşă, şi-şi dădu seama



că tulburarea îi venea de la apariţia vreunei cunoştinţe ;fapt confirmat de capetele întoarse într-acolo şi o mişcaregenerală pe care o producea propria-i intrare într-un vagon,de pildă.Recunoscu pe loc simptomele, aşa că nu fu de loc surprinsăsă se audă strigată, strident, de o femeie drăguţă,care intrase în vagon însoţită de o servitoare, un bull-terrier

şi un valet care se-mpleticea sub o tonă de valize şicutii cu pălării ori rochii.„Lily, mergi la Bellomont ? Atunci nu-mi poţi da locultău, nu ? Dar nu se poate să nu stau în vagonul ăsta... Însoţitor,trebuie să-mi găseşti un loc imediat. Nu poate cinevasă plece în alt vagon ? Vreau să stau cu prietenii mei.O, ce mai faceţi domnule Gryce ? Vă rog, vă rog din sufletsă-l faceţi să înţeleagă că trebuie să stau lîngă dumneavoastrăşi Lily.”Doamna George Dorset nu dădea nici o atenţie eforturilorschiţate ale unui călător cu o geantă uşoară care

f ăcea tot ce putea spre a-i face loc prin eoborîrea lui dintren, ci sta înfipt în mijlocul culoarului, ă împrăştiind în jursentimentul acela general de exasperare pe care nu depuţine ori îl creează o femeie drăguţă în voiaj.Era mai mică şi mai subţire decît Lily Bart, un fel deţipar pliabil, pe care ai fi putut să-l strîngi şi să-l pui într-ocutioară, ca pe una din dantelele vii care «o împopoţonau.Feţişoara ei palidă părea doar cadrul ce ocaziona o perechede ochi negri, ieşiţi din comun, al căror vizionari-mcontrasta curios cu tonul şi gesturile ei poruncitoare ; asa

încît, cum rema'casa cîndva o prietenă de-a ei, era ca un

spirit f ără trup ce ocupă foarte mult loc.Des:operind pînă la urmă că locul de lîngă domnişoaraBart îi sta la dispoziţie. Îl ocupă pe acesta dar şi mult spaţiudin jurul lui, explicînd între timp că venise de la Mount Kiscocu automobilul personal în dimineaţa acea si asteptase pînăi se f ăcuse lehamite la Garrisons, f ără nici o ţigară la ea,bestia de bărbată-su uitînd să-i umple iarăşi caseta înaintede plecare.„Şi la ora asta nici tu nu cred să mai ai vreuna, nu,Lily ?a conchise ea pe un ton plîngăreţ.Domnişoara Bart surprinse privirea îngrozită a domnului

Percy Gryce, ale cărui buze nu fuseseră nicicînd întinatede tutun.„Ce întrebare absurdă, «Bertha !” exclamă ea, roşindla gîndul micului depozit întocmit la Lawrenee Selden.„Cum, nu fumezi ? De cînd te-ai lăsat ? Cum spui ? Niciodată...Nici dumneavoastră, domnule Gryce ? A, desigur.»ce proastă sînt... Înţeleg.”Şi doamna Dorset se lăsă pe perne cu un zîmbet care o

Tăcu pe Lily să blesteme locul liber de lîngă ea.3BRIDGE-ul inea la Bellomont pîn ţ ă dincolo de miezul

nopţii, de obicei ; şi cînd Lily se duse la culcare în noapteaaceea, simţea că jucase prea mult.Neîncîntînd-o defel dialogul cu sine care o aştepta încameră, întîrzie cît putu pe scara largă, privind sala de



dedesubt, unde ultimii jucători se strînseseră în jurul tăvii cupahare înalte şi carafe tivite cu argint, pe care un servitortocmai o aşezase pe masa joasă de lîngă cămin.Sala era boltită, cu o galerie susţinută de coloane demarmură pală. Prin colţuri se puteau vedea flori ornamentalebogate, înalte, multe la un loc, pe un fond de verdeaţă

întunecată. Pe covorul stacojiu moţăiau aristocratic, în faţa

căminului, un ogar şi doi sau trei spanieli, iar lumina dedeasupra capetelor f ăcea să strălucească părul femeilor şibijuteriile lor să arunce seîntei cu fiece mişcare.Uneori, astfel de scene o âmpleau de îneîntare pe Lily,

îi satisf ăceau gustul pentru frumos şi pasiunea pentru eleganţaexterioară a vieţii ; alteori însă, ele f ăceau şi maiacut- prezente limitele propriei şanse. Aşa se întîmplă şiacum, cînd contrastul îi păru atît de net, încît se întoarse pecăl- cîie cit ai clipi, în vreme ce doamna George Dorset,strălucitoare în paiete şi serpentine, îl trăgea într-un colţ,sub galerie, pe Percy Gryce, cum îşi trage un animal de pradă

victima într-o văgăună.Nu că domnişoarei Bart i-ar fi fost frică să nu-şi piardăavantajul asupra domnului Gryce. Doamna Dorset îl puteaşoca ori ameţi, dar nu avea nici dibăcia şi nici răbdarea să-şiţină prada. Era prea egoistă pentru a pătrunde în tainiţeletimidităţii lui, şi apoi, pentru ce s-ar fi ostenit? Cel mult,putea s-o amuze să-şi hată joc de prostia lui timp de oSeară — după aceea el ar fi fost doar o povară pentru ea, şiştiind aceasta, era prea experimentată ca să-l încurajeze.Dar numai la gîndul că femeia aceea putea culege un bărbatpentru a-l azvîrli cit colo cînd avea chef, Lily Bart simţi o

invidie f ără margini. O după-amiază întreagă Induraseplictisul companiei lui Percy Gryce — era de-ajuns să segindească la el şi trezea ecoul vocii lui monotone —, dar nuşiputea permite s -l ignore a doua ă zi, trebuia să îndure altăporţie de plictiseală, să adopte tactici noi, şi totul pentruşansa colosală ca el să fi hotărît în cele din urmă să-i facăcinstea de a o plictisi pentru tot restul vieţii.Cumplită soartă — dar cum să scape de ea ? Ce aveade ales ? Să fie ea însăşi, ori o Gerty Farish. Intrînd în dormitorulei, cu lumini discrete, calde, cu halatul dantelat aşteptînd-o pe asternuturile mătăsoase, cu papucii mici, brodaţi,

aţteptînd-o în faţa căminului, cu o vază cu garoafe careura-'' pîeau camera cu parfumul lor, cu ultimele romane şireviste aşteptînd netăiate pe o masă lîngă veioză, ea avuimaginea apartamentului nenorocit al domnişoarei Farish,cu lucruri ieftine şi tapet hidos. Nu ; ea nu era f ăcută pentruun mediu meschin şi sărăcăcios, pentru compromisurilesărăciei, întreaga ei fiinţă cînta într-o atmosferă de lux ; eracadrul ideal, singurul climat în care putea respira. Dar nuluxul altora îl voia ea. Ciţiva ani în urmă, îi ajungea — îşisorbea cupa zilnică de nectar f ără să-şi bată capul cie i-oducea la buze. Acum începeau s-o irite obligaţiile pe care

tot ea şi le impunea, să se simtă ca un parazit pesplendoarea care cîndva părea să-i aparţină firesc. Erauchiar momente cînd era conştientă că rămîne datoare.Multă vreme refuzase să joace bridge. Ştia că nu-şi



poate permite şi se temea să nu prindă un gust atit decostisitor. Văzuse pericolul exemplificat nu numai de unadin cunoştinţele ei — de Ned Silverton, de pildă, încintătorulbăiat blond care stătea acum cuprins de-o admiraţie ahjectă

în spatele doamnei Fisher, o „divorcee* faimoasă, cu privirişi rochii la fel de frapante ca şi titlurile rubricilor de scandalcare vorbeau de „cazul” ei. Lily îşi amintea ziua în care

Siiverton intrase din întîmplare în cercul lor, cu aerul unuiArcadian rătăcit care tocmai şi-a publicat sonetele pline defarmec în revista colegiului. De atunci, el se-ndrăgostise dedoamna Fisher şi de bridge, şi acesta din urmă, măcar, îlbăgase în cheltuieli din care nu o dată fusese scos de înnebunitelelui surori nemăritate care, adorîndu-i sonetele, selipseau de zahăr în ceai ca să-şi ţină odorul de frăţior pelinia de plutire. Lily ştia bine ce se-ntîmplase cu Ned.V zuse în ochii lui fermec tori — ochi ă ă în care găseai multmai multă poezie decît în sonetele lui — surpriza f ăcînd locamuzamentului, apoi amuzamentul neliniştii, în trecerea

sub mrejele groaznicului zeu Noroc ; şi se temea să nudescopere aceleaşi simptome la ea.Căci în anul din urmă descoperise că gazdele sale seaşteptau să ia loc la masa de joc. Era un mod de a se achitapentru ospitalitatea prelungită, pentru rochiile şi bijuteriilef ără valoare care din cînd în cînd îi completau garderobamodestă. Şi de cînd se apucase serios de joc, se pasionasemereu mai mult. O dată sau de două ori în ultima vremecîştigase o sumă mare şi, în loc s-o păstreze „pentru zilenegre”, o cheltuise pe rochii şi bijuterii, iar dorinţa de anivela această imprudenţă, combinată cu beţia crescîndă a

jocului, o împinsese la licitări tot mai mari. Încerca să-şigăsească scuze în ideea că, în grupul de la Trenori, ori jucaipe mize mari, ori erai catalogat drept şarlatan sau meschin; dar ştia că îi intrase jocul în sînge şi că, date fiind

împrejurările, erau slabe şansele să şi-l scoată de-acolo.În seara aceasta ghinionul o urmărise pas cu pas şipunguţa aurită atîrnînd între bijuteriile ei false era aproapegoală cînd se întoarse în camera ei. Deschise dulapul şi,sco- ţ înd cutia cu bijuterii, căută fişicul din care îşi umplusepunga înainte de a coborî la cină. Nu mai erau decîtdouăzeci de dolari; atît de surprinsă fu, yicît pentru o clipă

gîndi c-a fost prădată. Apoi însă luă un stilou şi o bucată dehîrtie şi, asezîndu-se la masa de scris, încercă să-şiamintească ce cheltuise în ziua aceea. Îi pocneau tîmplelede oboseală şi trebui să revadă de mai multe ori cifrele ; dar

în cele din urmă găsi, f ără putinţă de tăgadă, că pierduse lacărţi trei sute de dolari. Îşi scoase caietul de conturi să vadădacă nu cumva stă mai bine decît crede, dar descoperi căera tocmai invers. Atunci se întoarse la calcule ; dar oricîtle-ar fi învîrtit, n-avea cum pune la loc cei trei sute de dolaridispăruţi. Era suma pe care o pusese deoparte ca s-o mai

împace pe croitoreasă — dacă nu cumva se hotăra s-o

foloseasc în acelaşi scop pentru bijutier. ă În orice caz aveaatîtea destinaţii, încît tocmai insuficienţa ei o f ăcuse să joace pe mize mari. În speranţa de a o dubla. Dar,bineînţeles, pierduse — tocmai ea, pentru care fiecarebănuţ conta, în vreme ce Bertha Dorset, cu un soţ putred de



bogat, trebuie să fi pus mîna pe cel puţin cinci sute, iar Judy Trenor, care îşi putea permite să piardă o mie pe noapte,plecase de la masă ducînd un teanc aşa de mare încît nuputuse da mîna cu musafirii ei, cînd aceştia îi urară noaptebună.O lume în care erau posibile astfel de lucruri era pentruLily Bart o lume de neiertat; oricum, nu înţelesese niciodată

legile unui univers care o lăsa atît de uşor afară dincalculele lui.Începu să se dezbrace f ără s-o mai sune pe cameristă,pe care o trimisese la culcare. Prea fusese multă vremesclava plăcerilor altora ca să nu menajeze pe cei cedepindeau de ea şi, uneori, în pasele proaste, o izbea faptulcă între ea şi camerista ei nu există nici o deosebire, afarăde aceea că cealaltă primea un salariu regulat.Stînd în faţa oglinzii şi pieptănîndu-şi părul, îşi contemplăfaţa suptă şi palidă şi o îngroziră două linii mici lacolţul gurii, defecte vagi în curba dulce a obrazului.

„Trebuie să uit de griji !” exclamă ea. „Dacă nu cumvao fi din cauza luminii electrice... “ gîndi, sărind de pe scaunşi aprinzînd luminările de pe noptieră.Stinse becul din perete şi se scrută în oglindă stînd

între luminări. Ovalul alb al feţei dansa pe-un fundal deumbre, înceţoşat de lumina nesigură ; dar cele două, liniidin ]u- rul eurii tot acolo erau.Lily se sculă şi se dezbrăcă în grabă. „De vină-i numaioboseala, gîndurile astea îngrozitoare,” îşi tot repeta ; i sepărea o injustiţie şi mai mare ca nişte mici mizerii să-şi laseurma pe frumuseţea care constituia singura ei armă

împotriva lor.Dar urmele existau şi acolo aveau să rămînă. Se întoarse obosită cu gîndul la Percy Gryce, ca un călător ce-şiridic pe umeri povara grea şi o ia greoi ă la drum, după oscurtă oprire. Era aproape sigură că-l „agăţase” — cîtevazile de trudă şi va fi răsplătită. Numai că, atunci şi acolo.răsplata în sine n-o bucura de loc, nu simţea nicicumfreamătul adus de gîndul victoriei. Va fi odihna departe degriji, nimic altceva — şi ce puţin îi va fi părut asta în urmăcu mai mulţi ani! Ambiţiile ei se topiseră pe nesimţite în aerulneîndurător al eşecului. Dar de ce dăduse greş ? Era vina

ei ori a destinului ?Îşi aminti cum îi spunea mama ei, cu un fel de sete derăzbunare cruntă, după ce pierduseră tot: „Tu ai să cîştigitotul înapoi... ai să iei totul înapoi, cu faţa ta”... Amintireaasta stîrni un lung şir de alte amintiri şi asociaţii şi, în întuneric,ea reconstrui trecutul care dusese la acest prezent.O casă în care nimeni nu cina acasă decît dacă aveaumusafiri ; soneria de la intrare sunînd încontinuu ; măsuţadin hol debordînd de plicuri pătrate, care erau deschise îngrabă, şi de plicuri lungi care erau azvîrlite în hăul unui vasde bronz spre a se odihni întru praf şi uitare; un şir de fete

în casă franţuzoaice şi englezoaice ţipînd într-un haos dedulapuri şi garderobe date peste cap; o dinastie la fel deperisabilă de doici şi valeţi; certuri la bucătărie, în cămări şinsalon ; excursii precipitate în Europa şi înapoieri cu cufereburduşite şi zile de interminabil despachetat ; discuţii semianuale



asupra locului' de petrecere a verii, interludii cenuşiide economie şi reacţii scînteietoare de încălcare a ei —acesta era cadrul primelor amintiri ale lui Lily Bart.Peste tot vîrtejul de imagini ce se numea „casă” domneafigura viguroasă şi voluntară a unei mame încă destulde tînără să danseze pînă la epuizare, în timp ce imagineatatălui, foarte înceţoşată şi fadă, umplea un spaţiu intermediar

între valet şi omul care venea să întoarcă pendulele.Chiar pentru ochii copilăriei, doamna Iludson Bart era tînără; în schimb Lily nu-şi amintea vremea cînd tatăl ei eraşi altfel decît chel şi uşor gîrbov, cu multe fire albe în păr şiun mers obosit. Mai tîrziu, avea să primească şocatăinforma ia c nu era decît cu doi ani ţ ă mai în vîrstă decîtmama ei.Arareori îl vedea Lily pe tatăl ei la lumina zilei. Toatăziua el se găsea „la servici” ; iar iarna, era de mult noaptecînd îi auzea pasul istovit pe scări şi mîna pe clanţa uşii ei.O săruta f ără să-i vorbească şi punea cîteva întrebări doicii

ori guvernantei; apoi apărea camerista doamnei lîart ca să-lanunţe că cina în oraş, şi o lua din loc în grabă, salutînd-ocu o înclinare a capului pe Lily. Vara, cînd li se alâtura ca săpetreacă împreună o duminică la Newport sauSouthampton, era şi mai şters şi mai tăcut ca iarna. Odihnapărea a-l obosi şi stătea ore în şir privind în gol marea,orizontul, într-un colţ liniştit al verandei, f ără să ia în seamăexistenţa soţiei lui, existenţă ce se desf ăşura cu mult tamtamla cî ţiva paşi. De cele mai multe ori însă, doamna Bartşi cu Lily plecau să-şi petreacă vara în Europa şi nici nuajungea vaporul.Ia mijlocul distanţei, că domnul Bart înceta

să mai existe. Uneori era adus în discuţie, dar numai pentrua fi sever criticat pentru că uitare să trimită bani pentrucheltuielile doamnei Bart; dar în cea mai mnre parte atimpului nici una nu-l amintea, nici una nu se gîndea la el,pînă ce imaginea lui gîrbovă, răbdătoare, apărea pe cheiulNew York-ului ca un tampon între mărimea bagajelor soţieisale şi restricţiile vămii americane.Aşa, cu dezinvoltură şi totuşi agitat, trecură anii adolescenţeilui Lily : o cursă în zig-zag în care familia seangajase în deriva curentului plăcerii, trasă uneori sprefundul apei de un sub-curent perpetuu, acela al nevoii de

bani. de mai mulţi bani. Lily nu-şi amintea să fi existat ovreme cînd erau destui bani şi, într-un mod neclar acum,domnul Bart era, se pare, întotdeauna învinuit pentruaceasta. Cu siguranţă nu putea fi vina doamnei Bart, pecare prietenii o caracterizau drept „o gospodină excelentă”.Doamna Bart avea faima de a produce efecte mari cu mijloacepuţine; şi trebuie să-i fi părut un lucru eroic, ei şicunoştinţelor ei, să trăiască pe-un picior mult mai maredecît ar fi justificat contul din bancă.Lily avea o mîndrie înn scut fa ă ă ţă de această iscusinţăa mamei sale — fusese crescută în credinţa că, indiferent

de preţ, trebuie să ai un bucătar bun şi să te îmbraci „decent”,cum spunea doamna Bart. Dealtfel, cel mai gravreproş pe care doamna Bart îl aducea soţului ei era întrebarea„Vrei să trăim ca porcii ?” ; iar „nu”-ul lui era privit

întotdeauna ca o aprobare de a telegrafia la Paris pentru



încă vreo două rochii şi de a telefona la bijutier spre a-lanunţa că poate totuşi să trimită brăţara turcoaz la care seuitase doamna Bart în dimineaţa aceea.Lily cunoştea oameni care „trăiau ca porcii” şi înf ăţişareaca şi Iocuinţcle lor justificau scârba mamei sale pentru oastfel de existenţă. Aceştia erau mai ales verişoare carelocuiau în case mizere cu gravuri ieftine, de prost-gust, pe

pereţi, cu fete în casă acre, care răspundeau „mă duc săvăd” unor musafiri ce veneau la o oră cînd orice om normaleste, convenţional, dacă nu şi de fapt, ieşit în oraş. Parteadezgustătoare era că tnulte din aceste verişoare eraubogate, aşa că Lily dedusese că dacă existau oameni caretrăiau ca porcii, aceasta era o alegere deliberată a lor, combinatăcu lipsa unor norme de trai. Asta îi dădea un complexde superioritate şi nu era nevoie de comentariile doamneiBart asupra „ţoapelor” şi zgîrcitelor familiei ca Lily să-şidezvolte gustul energic, mustind de viaţă, pentru frumos.Lily avea nouăsprezece ani cînd mersul vieţii o sili să-şi

revizuiască concepţia despre lume.Cu un an înainte îşi f ăcuse debutul în societate, un debut-trăsnet, în spatele căruia se afla un foarte greu nor decheltuieli. Lumina debutului mai pîlpîia la orizont, în schimbnoiul devenise mai ameninţător ; şi, deodată, se sparse. Cuatît mai oribil, cu cit nimeni nu se aştepta ; şi acum Lilyretrăia, în unele momente ale ei, dureros de viu, fiecareclipă a zilei în care căzuse celălalt trăsnet. Stătea cu mamaei la masa din sufragerie, mîncînd din „chaufroix”-ul şisomonul rece de la petrecerea de cu seară — una dinpuţinele economii pe care le f ăcea doamna Bart era să mănince

în familie resturile somptuoase ale ospitalităţii eiculinare. Lily sim ea moleşeala pl cut ţ ă ă pe care-o simt tineriicare au dansat pînă în zori ; dar mama ei, în pofida cîtorvalinii apărute în jurul gurii şi sub buclele blonde, era vioaie,energică şi plină de culoare de parcă tocmai s-ar fi sculatdintr-un somn bun.În centrul mesei, între „marrons glaces” care începeausă se topească şi vişinile trase în ciocolată, îşi ridicau semeţcapetele nişte „frumuseţi americane” ; aveau tulpini atît de

înalte că ajungeau pînă-n dreptul ochilor doamnei Bart, atîtcă obişnuitul lor roşu proaspăt cam pălise şi simţul lui Lily

pentru conformitate fu lezat de reapariţia lor pe masă.„Zău mamă,” zise ea cu reproş, „am putea s-avem sinoi nişte flori proaspete la masă. Nişte narcise ori lăcrămioare...”Doamna Bart păru surprinsă. Propria-i eleganţă seacorda numai cu lumea şi nu-i păsa cum arăta cînd n-aveanici un invitat. Dar zîmbi la inocenţa fiicei ei.ăcrămioarele”, zise ea calm, „costă doi dolari duzina lavremea asta”. Asta n-o impresionă pe Lily. Nu ştia mai nimicdespre valoarea banilor.,N-ar fi nevoie de mai mult de şase duzini ca să umpluvaza asta,” replică ea.

,Şase duzini de ce ?” se auzi vocea tatălui ei din prag.Cele două femei tresăriră ; deşi era sîmbătă, apariţiadomnului Bart la masă, la prînz, era ciudată. Dar nici soţia sinici fiica lui nu-i acordau suficient interes pentru a cere vreoexplicaţie.



Domnul Bart se lăsă inert într-un scaun, privind fi»bucata de piftie pe care i-o pusese majordomul în faţă.„Ziceam,” începu Lily, „că nu pot să văd flori trecute amasă ; şi mama zicea că un buchet de lăcrămioare n-arcosta mai mult de doisprezece dolari. N-aş putea să pun săni se trimită cîteva în fiecare zi ?”Se aplecă f ără emoţii spre tatăl ei — rar dacă îi refuza

el ceva, iar doamna Bart o învăţase cum să-l roage eaatunci cinci rugăminţile mamei dădeau greş.Domnul Bart sta nemişcat, cu privirea încă aţintită pesomon, cu falca de jos atîrnînd ; era şi mai palid ca de obiceişi părul lui firav căzuse în şuviţe dezordonate pe frunte.Fără veste, se uită la fiica lui şi rîse. Hohotul era atît deciudat, încît Lily roşi — nu putea suferi să rîdă cineva de ea,iar tatăl ei părea a vedea ceva caraghios în rugăminteanevinovată. Poate că-i părea o prostie să fie deranjat cu unfleac ca ăsta.„Doisprezece dolari... doisprezece dolari pe zi pentru

flori ? De ce nu, draga mea — chiar şi douăsprezece mii !”Continuă să rîdă. Doamna Bart îi aruncă o privire.„Nu-i nevoie să mai serveşti, Doleworth — te chem eu“ îi zise ea majordomului.Majordomul se retrase cu un aer de dezaprobare mută,lăsînd pe bufet resturile de „chauxfroix”.„Ce s-a întîmplat, Hudson ? Eşti bolnav ?” întrebădoamna Bart sever.Nu putea suferi scenele dacă nu le f ăcea ea şi i sepărea oribil ca soţul ei să se facă de rîs în faţa servitorilor.„Eşti bolnav,” repetă ea.

„Bolnav ? Nu, sint ruinat,” zise el.Liiy scoase un sunet de spaimă, iar doamna Bart seridică în picioare.„Ruinat?” ţipă ea; dar îşi luă seama imediat şi se-ntoarsecu o expresie reţinută spre Lily.„Închide uşa dinspre bucătărie,” zise ea.Lily se supuse şi, cînd reveni, tatăl ei sta cu coatele penx să. cu farfuria cu somon între ele, cu capul în mîini.Doamna Bart sta în picioare deasupra lui, atît de palidă

încit blondul ei păr strălucea bizar. Se uită la Lily — o privire îngrozitoare — dar vocea care se auzi era o sforţare

macabră de veselie :„Tatăl tău nu se simte bine — nu ştie ce vorbeşte. Nu-inimic grav, ai face mai bine să te duci în camera ta ; şi nuvorbi despre asta cu servitorii,” adăugă ea.Lily se supuse; întotdeauna se supunea cînd mama ei ise adresa cu vocea aceea. N-o înşelaseră însă cuvîntele ei,ştiu pe loc c sînt ruina i. În orele negre ă ţ care îi urmară,acest lucru îngrozitor umbrise chiar şi stingerea înceată,grea a tatălui ei. Pentru soţia lui el nu mai conta ; murise înclipa cînd încetase de a-şi îndeplini menirea şi sta alături deel cu aerul provizoriu al unui călător, al cărui tren în- tîrzie

să se pună în mişcare. Lily era mai umană : îi era milă de el, într-un fel speriat şi ineficient. Dar faptul că cea mai mareparte a timplui era inconştient şi că atenţia lui, cînd intra ea

în cameră pe furiş, se-ndepărta de la ea după cîteva clipe, il



f ăcea şi mai străin decît în zilele copilăriei, atunci cîndniciodată nu se-ntorcea acasă înainte de căderea nopţii.Întotdeauna parcă îl văzuse printr-o ceaţă — întîi de somn,apoi de distanţă şi indiferenţă — iar acum ceaţa deveniseatît de deasă încît nu-l mai putea distinge. Dacă i-ar fi f ăcutcîteva mici servicii, ori dacă ar fi schimbat cu el cîtevacuvînte mişcătqare, din acelea cu care lecturile numeroase

o obişnuiseră pentru astfel de ocazii, instinctul filial i-ar fifost poate stîrnit; dar mila ei, negăsind nici o formă deexprimare, rămase într-o stare de expectativă, umbrită deresentimentul violent, sumbru, nutrit de mama sa. Fiecareprivire şi gest al doamnei Bart păreau a spune „Acum î ţipare rău pentru el, dar n-o să-ţi mai pară cînd ai să veziunde ne-a adus.”A fost o uşurare pentru Lily cînd a murit tatăl ei.Apoi se aşternu o iarnă lungă. Mai rămăseseră cevabani, dar pentru doamna Bart asta era mai rău decît dacă narfi avut nimic — era o batjocorire a dreptului ei, o proporţie

ridicolă din acesta. Ce rost avea să trăieşti dacă trăiaica porcii ? Se scufundă într-un fel de apatie furioasă, o starede mînie inertă împotriva soartei. Talentul de a sedescurca” o lăsă, ori poate nu se mai mîndrea cu el măcaratît cît să şi-l exercite. Mai mergea să „te descurci* cînd î ţiţineai cu asta o trăsură • la scară ; dar dacă nici prin celemai meşteşugite metode nu puteai ascunde faptul cătrebuie să mergi pe jos, efortul nu mai merita f ăcut.Lily şi mama sa se-nvîrteau de colo pînă colo, ba f ăcîndvizite unor cunoştinţe a căror pricepere în ale gospodărituiuiconstituia inta criticilor doamnei ţ Bart şi care deplîngeau

faptul că o lăsa pe Lily să ia micul dejun în pat cîndfata n-avea nici un fel de viitor, ba vcgetînd în refugii prinţară, excursii ieftine în care doamna Bart se ţinea custrăşnicie deasupra frugalelor ceaiuri ale tovarăşelor ei denenorocire. Avea, mai ales, deosebită grijă să-şi ocoleascăprietenele vechi şi locurile unde avusese cîndva succes. A fisărac îi părea o atît de clară declaraţie de eşec, cărespectivul devenea o pacoste ; de aceea vedea o notă decondescendenţă şi-n cele mai prietenoase, mai bine-intenţionatesfaturi.Un lucru doar o mai consola, şi anume contemplarea

frumuseţii lui Lily. Studia această frumuseţe cu un fel depasiune, ca şi cum ar fi fost vreo armă pe care o concepeatreptat pentru răzbunare. Era ultimul lor bun de preţ,nucleul în jurul căruia avea să fie reclădită viaţa lor. Ourmărea cu aviditate, de parcă ar fi fost proprietatea e., iarLily doar paznicul ei ; şi încerca să inoculeze în acest păzitorsimţul responsabilităţii pe care aşa o comoară îlpresupunea. Ref ăcea în imaginaţie cariera altor frumuseţi,relevînd fiicei unde puteai ajunge cu un astfel de dar siinsistînd asupra avertismentului teribil simbolizat de cejecare, cu el cu tot, nu ajunseseră unde voiseră — doamna

Bart nu-şi explica decît prin prostie curată deznodămîn- tullamentabil al unora dintre exemplele ei. Nu se ridicadeasupra slăbiciunii de a blama soarta, mai curînd decît peea, pentru propriile nenorociri; ci ataca atît de categoricmezalianţele, încît Lily ar fi zis că propria ei căsătorie fusese



una din ele, de n-ar fi asigurat-o frecvent doamna Bart căea fuspse «trasă pe sfoară” — de către cine, nu explicaniciodată.Şi Lily era impresionată în consecinţă — de amplitudineaşanselor ei. Mizeria vieţii prezente punea într-un contrast

încîntător existenţa la care se simţea îndreptăţită.Pentru o inteligenţă mai puţin sclipitoare, sfaturile doamnei

Bart ar fi putut fi pernicioase, dar Lily înţelegea căfrumuseţea este doar „materia primă” a luptei, şi că, pentrua o converti în victorie, era nevoie şi de alte talente. Ştia căa- i ar ta în vreun fel superioritatea era ţ ă o formă mai subtilăa prostiei denunţată de mama ei, şi nu-i trebui mult să

înveţe că o frumuseţe are nevoie de mai mult tact decîtposesoarea unor trăsături comune.Ambiţiile ei nu erau atît de grosiere ca ale doamneiBart. Aceasta, de pildă, se plîngea adesea că soţul ei — .a

începutul căsniciei, cînd încă nu venea frînt acasă — îşipierduse serile „citind poezii”, cum zicea ea vag ; şi printre

lucrurile scoase la licitaţie după moartea lui se aflau şicîteva zeci de volume roase care supravieţuiseră cu greuprintre pantofii şi sticluţele cu doctorii de pe rafturile dulapuluilui. Exista în Lily o sursă sentimentală, poate veninddintr-aco'.o, care idealiza orice îşi propunea, indiferent cîtde prozaic. Îi plăcea să vadă în frumuseţea ei o forţă a binelui,care i-ar fi conferit virtual o poziţie de unde să-sipoată face simţită influenţa prin difuzarea vagă de rafinamentşi bun-gust. Îi plăceau pictura şi florile, şi prozasentimentală, şi nu-şi putea abţine un gînd că acestea toate

înnobilau dorinţa ei de plăceri materiale. Nu s-ar fi mulţumit

să se căsătorească cu un om care era doar bogat : în secret îi era ruşine pentru pasiunea nevoalată a mamei sale pentrubani. Lily ar fi preferat un nobil englez cu ambiţii politice şivaste domenii ; ori de nu, un prinţ italian cu un castel înApenini şi un birou ereditar la Vatican. Cau- zeie pierduteaveau un farmec fomantic pentru ea, şi-i plăcea să se vadăignorînd aristocratic presa vulgară a Quiri- nalului şisacrificîndu-şi plăcerile comandamentelor unei tradiţiipierdute în negura vremurilor...Ce mult părea de atunci şi ce îndepărtate toate ! Ambiţiileacelea nu erau întru nimic mai absurde şi copilăreşti

decît cele nutrite mult mai demult, cînd îşi dorise o păpuşăfranţuzească cu păr adevărat. Zece ani să fi trecut doar decînd ezita în imaginaţia ei între contele englez şi prinţulitalian ? Tăind în carne vie, gîndul străbătu spaţiul de atuncişi pînă în prezent...Dup doi ani de r t ciri fl mlnde, ă ă ă ă doamna Bart murisemurise de prea multă scîrbă. Urîse mizeria şi a fost soarta eisă moară în mizerie. Speranţele pentru o căsătoriestrălucită a lui Lily păliseră după primul an.Ca să te ia de nevastă trebuie să te vadă — şi cum săte vadă în găurile astea unde ne-am îngropat ?”

Asta în special o omora ; şi ultimul lucru pe care i-lceru înainte de moarte, pentru care o imploră, fu să scapede mizerie dacă-i va sta în putinţă.„N-o lăsa să se furişeze pînă la tine şi să te tîrască la



fund. Găseşte o cale s-o învingi — eşti tînără şi-o po'(i face,”insistă ea.Murise în timpul uneia din secretele lor vizite la New

York şi Lily fu pe loc obiectul unui consiliu de familie compusdin rudele bogate pe care fusese învăţată să le dispreţuiascăpentru că trăiau ca porcii. Asupra sentimentelorei mirosiseră ele probabil ceva, pentru că nici una nu manifesta

vreo dorinţă prea vie de-a o lua ; problema ameninţachiar să rămînă nerezolvată, cînd doamna Peniston anunţăcu un oftat „Am să încerc eu timp de un an.”

Toţi fură surprinşi, dar fiecare îşi ascunse surpriza, defrică să n-o alarmeze pe doamna Peniston şi s-o facă să-şireconsidere decizia.Doamna Peniston era sora văduvă a doamnei Bart şicu toate că nu era nici pe departe cea mai bogată dinfamilie, ceilalţi membri aveau o căruţă de argumente cumcă ea era clar menită de Providenţă să o ia pe Lily la ea. Mai

întîi, era singură, şi o companie tînără avea s-o încînte. Apoi

mai călătorea din cînd în cînd, şi familiaritatea lui Lily cuvămile străine — deplorată de rudele ei mai conservatoare— îi va da cel puţin posibilitatea să servească dreptinterpret. Dar adevărul e că doamna Peniston nu dădea doibani pe aceste consideraţiuni. Ea luase fata pur şi simplupentru că n-o voia nimeni, şi pentru că avea acea„mauvaise honte” morală care cenzurează afişarea în publica egoismului, deşi îl lasă slobod să se manifeste înlăuntru.Ar fi fost imposibil pentru doamna Peniston să arate eroismpe o insul pustie, dar cu ochii lumii ă aţintiţi asupra ei, of ăcea cu o anume plăcere chiar.

Ea culese aplauzele cu care-i salutat altruismul şî-nplus află în nepoata ei o companie agreabilă. Se aşteptaseca Lily să fie încăpăţ înată, criticas'tră şi „străină” — căcichiar doamna Peniston, cu toate că mai călătorise înstrăinătate, avea groaza familiei pentru tot ce se numea„străin” —, dar fata arătă atîta maleabilîtate, că o minte maiprofundă decît a mătuşii ei ar fi găsit-o încă mai suspectădecît francul egoism al tinereţii. Necazurile o f ăcuseră maisuplă pe Lily, în loc s-o oţelească, şi o substanţă maleabilăeste mai greu de frînt ca una rigidă.Asta nu-nsemna că doamna Peniston suferea de pe

urma adaptabilităţii nepoatei sale. Lily n-avea nici cea maimică intenţie să profite de bunătatea mătuşii ei. Îi era cuadevărat recunoscătoare pentru refugiul oferit : interiorulopulent al casei ei cel puţin nu era mizer la exterior. Darmizeria trăieşte sub cele mai nebănuite deghizări; curîndLily îşi dădu seama că era la fel de latentă în cursul banal şicostisitor al vieţii mătuşii ei pe cit în paliativele uneipensiuni oarecare.Doamna Peniston era una din acele fiinţe episodicecare alcătuiesc „materialul de umplutură” al vieţii. Nimicmai greu de presupus decît faptul că putuse vreodată face

ceva remarcabil. Cel mai grozav lucru în ce-o privea era căbunica ei fusese o Van Alstyne. Legătura aceasta cu fondatoriibine-hrăniţi şi harnici ai New York-ului se păstra încurăţenia-lună a salonului doamnei Peniston şi în excelenta



ei bucătărie. Ea aparţinea acelei clase de New York-ezi careau trăit întotdeauna bine, s-au îmbrăcat scump, şi n-au preaf ăcut nimic altceva; şi acestor obligaţii moştenite doamnaPeniston se conforma cu stricteţe. Fusese întotdeauna unspectator al vieţii, iar mintea ei putea fi comparată cu unadin oglinzile acelea mici pe care strămoşii olandeziobişnuiau să le atîrne deasupra4” ferestrelor, pentru ca, din

adîncGrile unor cămine imperturbabile, să poată vedea cese întîmplă în stradă.Doamna Peniston era proprietara unui loc undeva înNew Jersey, dar nu mai locuise acolo de la moartea soţuluiei — un eveniment îndepărtat, care figura în mintea ei, separe, ca un moment de referinţă globală a tuturor amintirilorpersonale ce constituiau principalul ei subiect deconversaţie. Era o femeie cu o intensă memorie a datelor,puţind să-ţi spună pe loc dacă perdelele din salon fuseserăschimbate înainte sau după ultima boală a domnului Peniston.Doamna Peniston găsea viaţa la ţară plicticoasă, iar

copacii — aducători de umezeală şi nutrea frica vagă de anu se întîlni cu un taur. Pentru a se feri de aceste aspecte,frecventa staţiunile mai populate, unde se instalaimpersonal într-o casă închiriată şi privea viaţa la fel ca pringeamul opac al verandei ei. În grija unei astfel de persoane,Lily înţelese curînd că se va bucura doar de avantajelemateriale ale mîncării bune şi ale hainelor scumpe ; şi, deşideparte de a le subestima, le-ar fi schimbat bucuroasăpentru ceea ce doamna Bart o învăţase să privească dreptşanse. Ofta gîndindu-se ce ar fi f ăcut energia diavolească amamei ei dacă ar fi avut resursele materiale ale mătuşii. Şi

Lily avea energie clin abundenţă, dar o înfrînase pentru a seadapta la obiceiurile doamnei Peniston. Ştia că trebuie sătrăiască din mila doamnei Peniston pînă cînd, cum ar fi spusdoamna Bart, va fi putut să se ţină singură pe picioare. PeLily n-o incinta nici cît negru sub unghie ideea rudei săraceşi vagaboande şi, pentru a se adapta după doamnaPeniston, trebuise, în bună măsură, să adopte atitudineapasivă a bătrînei doamne. La început îşi închipuise că va fiuşor s-o atragă pe mătuşa ei în vîrtejul propriilor eiactivităţi, dar era în doamna Peniston o forţă statică împotrivacăreia toate eforturile nepoatei se risipeau în van.

Să-ncerci s-o tragi în viaţa activă era ca şi cum ai fi încercatsă muţi o mobilă înşurubată în podea. Nu se aştepta, înschimb, ca şi Lily să fie atit de imobilă — avea indulgenţaaceea a tutorelui american pentru instabilitatea tinereţii.Arăta îngăduinţă şi pentru alte obiceiuri ale nepoatei ei. Îip rea normal ca Lily s -şi cheltuiasc -to i ă ă ă ţ banii pe rochii, şi

împrospăta venitul mic al fetei prin „cadouri grase”, f ăcute în acelaşi scop. Lily, care avea un deosebit simţ practic, ar fipreferat un venit regulat, dar doamnei Peniston îi plăceafluxul periodic de gratitudine evocată de cecuri-surpriză, şipoate că era destul de ageră ca să-şi dea seama că o astfel

de metodă menţinea în nepoata ei un salutar sentiment dedependenţă.Afară de asta, doamna Peniston nu simţise nevoia sămai facă ceva — se dăduse pur şi simplu la o parte şi-i



lăsase cîmp liber. Lily îl ocupase, mai întîi cu încredereadată de simţul proprietăţii, apoi cu cereri tot mai subţiate,aînă ce acum se vedea de-a dreptul luptînd să-şi menţină opalmă din ceea ce cindva păruse un cîmp întreg, şi întreg alei. Cum se întîmplase, nu-şi putea da încă seama, Uneoridădea vina pe prea marea pasivitate a doamnei Peniston ;şi totuşi îi era teamă să nu se fi întîmplat pentru că ea nu

fusese suficient de pasivă. Arătase prea mare sete devictorie ? îi lipsise răbdarea, maleabilitatea şi disimularea ?Indiferent dacă îşi punea vinile acestea în cîrcă, ori seabsolvea de ele, rezultatul era acelaşi : eşec. Fete maitinere şi mai urîte se căsătoriseră cu zecile, iar ea aveadouăzeci şi nouă de ani, şi încă se numea domnişoara Bart.Începea să aibă accese de furie, de revoltă împotrivasorţii, cînd îşi dorea să se retragă din cursă şi să-şi construiascăo viaţă numai a ei, independentă. Dar ce viaţăputea fi aceea ? Abia dacă avea bani să-şi plătească croitoreasaşi datoriile la cărţi, şi nici una din aptitudinile pe

care ea le înnobila numindu-le gusturi nu putea producedestul ca să-i dea posibilitatea să trăiască în obscuritate. A,nu, era prea inteligentă ca să se mintă. Ştia că urăştemizeria la fel de mult ca şi mama sa, şi că va lupta

împotriva ei pînă la ultima suflare, tîrîtă de fluxul şi refluxulei pînă ce se va agăţa de strălucitoarele culmi alesuccesului, strălucitoare dar şi atît de lunecoase sub mînacare se cramponează de ele.4A doua zi diminea , domnişoara ţă Bart găsi pe tava cumicul dejun un mesaj de la gazda ei : „Lily scumpă, dacă nu

te deranjează prea mult să cobori pe la zece, eşti bună săvii la mine în cameră să mă- ajuţi să fac nişte lucruriplicticoase ?”Lily zvîrli biletul într-o parte şi se lăsă între perne cu unoftat. Ba chiar o deranja să coboare pe la zece — o orăprivită la Bellomont ca aproximativ sincronă cu răsăritul —şi ştia prea bine despre ce lucruri plicticoase era vorba.Plecase domnişoara Pragg, secretara, şi erau de scris msajeşi invitatii la masă trebuiau scotocite sertare pentru adresepierdute, ca şi multe altele. Trecea drept ceva de la sine

înţeles că domnişoara Bart trebuia să-şi asume aceste

obligaţii la nevoie, obligaţii pe care de obicei şi lerecunoştea f ără crîcnire.Numai că azi îi sporea sentimentul de servitute produsde confruntarea cu punga cu bani de o seară înainte. Tot ceo înconjura invita firea omenească la calm şi bu- nă-voie.Ferestrele erau larg deschise spre prospeţimeascînteietoare a dimineţii de septembrie şi sub crengile cufrunze galbene se zăreau garduri vii şi boschete care mai

încolo îşi pierdeau forma riguroasă în liniile nesupuse aleparcului. Camerista ei aprinsese un foc micuţ în cămin, caref ăcea veselă concurenţă soarelui ce-şi strecura lumina

printre crengi, inundînd un covor verde ca muşchiul şimîngîind marginea unui birou vechi, sculptat. Lîngă pat seafla masa pe care sta tava cu micul dejun, cu porţelanurileşi argintăria care rimau atît de bine acolo, cu un bucheţel de



violete într-un pahar fin şi ziarul de dimineaţă împăturit subscrisori. Pentru Lily nu era nimic nou în aceste semne de luxstudiat, dar, cu toate că f ăceau parte din atmosfera eiideală, nu-i oboseau nici o clipă sensibilitatea. Şi simplaplăcere a ochiului îi dădea un sentiment de superioarădistinc ţie; dar simţea o afinitate pentru toate manifestărilemai subtile de prosperitate.

Porunca doamnei Trenor însă o trezi deodată la stareaei de dependenţă, şi se sculă şi se îmbrăcă într-o stare defurie căreia de obicei prudenţa o-ndemna să nu-i dea curs.Ştia că emoţii din acestea lasă linii pe faţă ca şi pe suflet şiuşoarele pliuri observate noaptea trecută o hotărîseră săaibă mai multă grijă pe viitor. .Dar doamna Trenor îi răspunse la salut cu nepăsare şiasta-i spori furia. Dacă scoţi omu' din pat la aşa o oră şi e î ţimai apare şi plin de voie bună şi gata să se-apuce oemonotona scriere de hîrţoage, apoi poţi în vreun fel să-ţiarăţi recunoştinţa pentru sacrificiu. Numai că tonul doamnei

Trenor arăta o ignorare desăvîrşită a acestui fapt.„A, Lily, drăguţ din partea ta,” oftă ea doar, de după unhaos de scrisori, note şi alte documente domestice careconfereau un aer nepotrivit-comercial elegantei şi fineimese de scris.„O mulţime de prostii în dimineaţa asta,” adăuga ea,dizlocind puţin spaţiu în mijlocul încîlcelii şi ridicîndu-se sprea ceda locul ei domnişoarei Bart.Doamna Trenor era o femeie blondă şi destul de înaltăca să nu pară grasă. Păstrase o aparenţă de tinereţe rozblondie,

în pofida a 40 de ani de inactivitate, care o marcaseră

poate într-o anume rigiditate a trăsăturilor. Încercînds-o defineşti, realizai că nu găseşti nimic dincolo defaptul că era „o gazdă”, şi asta nu atît pentru că ar fiexcelat prin ospitalitate, ci pentru că nu înţelegea viaţadecît într-o societate oarecare. Natura colectivă a pasiunilorei o scoteau de pe tapetul rivalităţilor sexului, căci nu

încerca tulburare mai mare decît ura pentru o femeie carear fi dat mese mai mari decît ea, ori petreceri mai amuzante.Cum talentul ei special în această privinţă, susţinutde contul în bancă al domnului Trenor, îi asigura

întotdeauna triumful maxim în astfel de competiţii, acest

triumf continuu îi dezvoltase o bunătate f ără scrupule faţăde semenele sale, iar domnişoara Bart, în clasamentulprietenelor ei, o etichetase drept femeia care era cel maipu in în stare ţ „să se dezică” de ea.„E pur şi simplu inuman din partea lui Pragg să plecetocmai acum,” declară doamna Trenor, în vreme ce prietenaei se aşeza la masă. „Zice că soră-sa e pe cale săaibă un copil — ce-nseamnă asta pe lîngă a avea o petrecere! Sînt convinsă că o să mă încurc îngrozitor şi-o săiasă nişte scandaluri de pomină. Cînd am fost la Tu- xedoam invitat o mulţime de lume pentru săptămîna viitoare,

dar am rătăcit lista şi nu-mi mai amintesc cine vine. Şipetrecerea de săptămîna asta tot de rîpă se duce — iarGwen Van Osburgh o să se-ntoarcă la maică-sa să-i spunăcum s-au mai plictisit invitaţii mei. N-am intenţionat să-ichem pe Wetherall-i, aici e vina lui Gus. N-o pot înghiţi pe



Carry Fischer, vezi tu.” Ca şi cum poţi scăpa de CarryFisher! Chiar c-a fost o prostie din partea ei să divorţeze adoua oară — Carry Fisher întotdeauna sare peste cal —, darzicea că singurul mod de a-l face pe Fisher să dea un sfanţera să divorţeze şi să-l pună la plata pensiei ele soţie. Biatade Carry drămuieşte fiecare dolar. E de-a dreptul absurd dinpartea Alicei Wetherall să facă atîta caz pentru asta, cînd te

uiţi la cîte se în- tîmplă în jur. Nu ştiu care zicea mai deunăzică nu-i familie f ără măcar un divorţ şi-un caz de apendicită.Unde mai pui că numai Carry îl înveseleşte pe Gus cîndavem invitaţi plicticoşi. Ai observat că place tuturor soţilor ?

Tuturor afară de al ei, vreau să zic. Inteligent din partea eisă se specializeze în plicticoşi — e un domeniu atît de vastşi nu întîmpină nici o concurenţă. Are şi avantaje, desigurştiu că împrumută bani de la Gus — dar aş fi în stare să-iplătesc, numai să-l înveselească pe Gus, aşa că n-am de cemă plînge.”Doamna Trenor f ăcu o pauză pentru a se delecta cu

spectacolul eforturilor domnişoarei Bart de a-i descîlci corespondenţa.„Dar nu-i vorba numai de Wetherall-i şi Cary”, se puseiar pe tînguit. „Adevărul e că nu mă bucur defel de venirealady-ei Cressida Raith.”„Cum adic ? N-ă o ştiai dinainte ?”„Ferească sfîntu ! Abia ieri am cunoscut-o. Lady Skiddawa trimis-o la Van Osburgh-i, cu scrisori de recomandare,şi auzind că Maria Van Osburgh avea de gînd să dea opetrecere în cinstea ei, săptămîna asta, m-am gîn- dit c-ar fiamuzant să i-o iau, iar Jack Stepney, care o ştia din India,mi-a f ăcut serviciul ăsta. Maria s-a înfuriat, şi nu zici c-a

avut neobrăzarea s-o pună pe Gwen să se auto-invile, ca sănu rămînă ele pe dinafară — să fi ştiut cum e Lady Cressida,le-o lăsam bucuroasă l Dar mi-am zis că o prietenă a familieiSkiddaw trebuie să fie o persoană amuzantă. Ţi-aminteşti cenostimă era Lady Skiddaw ? Uneori pur şi simplu trebuia sătrimit fetele afară din cameră ! În plus, Lady Cressida estesora Ducesei de Beltshire şi-am presupus, cum era şi firesc,că-i seamănă ; dar cine-i mai ştie pe englezii ăştia, chiarcînd sînt din aceeaşi familie. Aşa-s de mari familiile lor că

încap toate soiurile, şi aşa se face că Lady Cressida estetipul moral — căsătorită cu un cleric, angajată în nu ştiu ce

activitate misionară în East End. Închipuieşte-ţi dragă, sămă omor atîta pentru soţia unui pastor, care poartă bijuteriide sticlă şi creşte flori! L-a pus pe Gus s-o ducă prin toateserele ieri, plictisindu-l de moarte, pentru că i-a cerut să-ispună toate numele plantelor. Auzi, Gus şi grădinăritul !”

Tirada doamnei Trenor se desf ăşurase pe un crescendode indignare.„Ei, poate că prezenţa Lady-ei Cressida îi va împăca peWetherall-i cu faptul că o întîlnesc aici pe Cary Fisher,”spuse domnişoara Bart, împăciuitoare.„Asta sper şi eu ! Numai că-i plictiseşte pe toţi bărbaţii

îngrozitor şi dacă se-apucă să distribuie broşuri religioase,cum am auzit că face, ne indispune pe toţi. Partea cea maiproastă este că altădată ar fi fost exact ce ne trebuia. Ştii cătrebuie să-l invităm pe episcop o dată pe an, iar prezenţa ei



ar fi f ăcut impresie. Ce ghinion nesuferit am mereu cuepiscopul,” adăugă doamna Trenor, pompîndu-şi necazproaspăt dintr-o amintire adecvată; „anul trecut, cînd avenit, Gus a uitat complet de el şi i-a adus pe Winton-i şi peFarley — cinci divor uri şi şase perechi ţ de copii la activ !”„Cînd pleacă Lady Cressida ?” întrebă Lily.Doamna Trenor îşi aruncă ochii spre cer, disperată i

„Dac-aş şti, draga mea ! Atîta m-am grăbit să i-o iau Măriei,că pur şi simplu am uitat să menţionez o dată, iar Gus zicecă i-ar fi spus ea cuiva că are de gînd să stea peste iarnă.”„Să stea aici ? în casa asta ?”„Nu fi proastă — în America. Dar dacă n-o invită nimenialtcineva... ştii că ăştia nu merg niciodată la hotel.”„Poate Gus n-a vrut decît să te sperie.”„Nu, am auzit-o spunînd Berthei Dorset că are de aşteptatşase luni, cît îşi face soţul ei cura la Engadine. Să fivăzut ce faţă a f ăcut Bertha ! Da' nu-i de glumă, zâu, dacăstă aici toată toamna, strică tot şi Maria Van Os- burgh va

plesni de bucurie.”Evocînd posibilitatea asta, vocea doamnei Trenor tremurăcu autocompătimire.„Şi tu, Judy, parcă s-ar plictisi cineva la voi !” protestăcu tact domnişoara Bart. „Ştii prea bine că, s-ajungi pînăacolo ca doamna Van Osburgh să-i ia pe toţi invitaţii debază şi tu să rămîi cu “toate ciurucurile, şi tot tu te-aidescurca pînă la urmă, iar ea — ba.”O astfel de încurajare ar fi readus de regulă buna-dispoziţie

în sufletul doamnei Trenor ; acum însă nu-i alungănorul de deasupra capului.

„Nu-i vorba numai de Lady Cressida,” se lamentă ea.„Toate mi-au mers prost săptămîna asta. Îmi dau seama căBertha Dorset e furioasă pe mine.”Furioasă pe tine ? De ce ?”Pentru că i-am spus că vine Lawrence Selden ; şi el nu“mai vine, iar ea nu-i destul de rezonabilă să-nţeleagă cănu-i din vina mea.”Domnişoara Bart puse tocul jos, uitîndu-se prin hîr- tiape care începuse să scrie. „Credeam că-i o poveste încheiată,”zise.Aşa şi este, în ce-l priveşte. Şi bineîn ţeles că Bertha na”*

stat cu mîinile în sîn în timpul ăsta. Dar eu cred că n-arepe nimeni pentru moment — iar cineva mi-a f ăcut aluzie laLawrence, să-l chem pe el, adică. Ei, şi l-am invitat numaică nu l-am putut face să vină ; şi-acum mă aştept ca ea săse răzbune pe mine comportîndu-se execrabil cu toţiceilalţi.”„Ba ar putea să se răzbune pe el, purtîndu-se foartefrumos — cu un altul.”Doamna Trenor clătină din cap cu durere.„Ştie că lui nu i-ar păsa. Ş-apoi cu cine altul ? AliceWetherall n-o să-l scape din ochi pe Lucius. Ned Silver- ton

nu-şi dezlipeşte ochii de pe Carry Fisher — bietul băiat! PeGus, Bertha îl plictiseşte, iar Jack Stepney o ştie prea bineşi... a, stai, mai e şi Percy Gryce 1”Asta o învioră şi o f ăcu să zîmbească. Zîmbet pe caredomnişoara Bart nu-l împărtăşi cîtuşi de puţin.



„Cred că nu prea se potrivesc.”„Vrei să spui că ea l-ar şoca iar el ar plictisi-o ? Păi,ăsta nu-i un început chiar aşa de prost. Dar sper că n-o să-şipună în cap să se poarte drăguţ cu el, pentru că pe el ţi lamrezervat ţie.”Lily rîse. „Merci du compliment! N-am nici o şansă

împotriva Berthei.”

„Crezi că-ţi fac vreun compliment ? Nu-ţi fac, să ştii. Toată lumea ştie că tu eşti de o mie de ori mai frumoasă şimai deşteaptă decît Bertha ; numai că tu nu eşti urîcioasă.Şi dacă o femeie vrea să ajungă undeva, trebuie să fie şiurîcioasă.”Domnişoara Bart f ăcu ochii mari, întru un reproşafectat : „Credeam că ţii foarte mult la Bertha.”„Chiar şi ţin — e mult mai prudent să ţii la oameniipericuloşi. Iar ea este periculoasă, lucru pe care îl dovedeştechiar acum, cu prisosinţă. Ştiu asta după cum aratăsărmanul George. Omul ăsta e un barometru ideal — întotdeauna

simte cînd Bertha va...tt„Cădea ?” sugeră domnişoara Bart.„Nu fi imposibil ! ştii ă doar că el mai crede în ea. Şi naşzice că totul e chiar aşa de negru în ea, numai că-i placeteribil să distrugă oainenii, în special pe bietul George.”„Pare f ăcut pentru aşa ceva — nu mă mir că preferă ocompanie mai veselă.”„A, nici George nu-i aşa de posac cum ţi-l închipui.Dacă nu l-ar necă ji Bertha, ar fi cu totul alt om. Ori dacă l-arlăsa în pace să-şi vadă de viaţa lui. Dar nu îndrăzneşte să-llase din ghiară din cauza banilor lui, aşa că dacă nu este el

gelos, se preface ea a fi.”Domnişoara Bart scria mai departe, f ără să scoată ovorbă, iar gazda îşi continuă mental gîndul, încruntîn- du-sedin cauza intensităţii procesului.„Ştii ceva,” exclamă ea după o lungă întrerupere, „Îlchem pe Lawrence la telefon şi-i zic că pur şi simplu trebuiesă vină, ce zici ?”„A, nu,” zise Lily roşind rapid. Lucrul acesta o surprinsela fel de mult ca pe gazda ei care, deşi de obicei prindeamai greu transformările feţelor, se uita acum la ea cu ochimari, miraţi.

„Dumnezeule, Lily, ce frumoasă eşti acum!... Da' ce-i ?Chiar aşa de mult î ţi displace ?”„Ba de loc; îmi place. Numai că dacă te îndeamnă intenţiabună de a mă proteja faţă de Bertha... nu cred că amnevoie de protecţia ta.”Doamna Trenor se ridică ţipînd : „Lily... Percy ! Vrei săspui c-ai dat lovitura ?”Domnişoara Bart zîmbi : „Nu vreau decît să spun cădomnul Gryce şi cu mine începem să devenim prieteni totmai buni.”„Hm... Înţeleg.” Doamna Trenor o fixa cu admiraţie.

„Ştii că se spune c-ar cîştiga opt sute de mii pe an, clin carenu cheltuieşte nimic, afară de nişte terfeloage de cărţi. Iarmama lui e bolnavă cu inima şi o să-i mai lase ceva. Lily,Lily, vezi te rog ce faci,” o imploră.



Domnişoara Bart continu s zîmbeasc ă ă ă binevoitoare.„De pildă, nu m-aş grăbi să-i zic că posedă o grămadă deterfeloage.”, A, cred şi eu cu nu ; ştiu eu că te pricepi ca nimenialta” să vorbeşti despre ce-l interesează pe om. Numai căomul ăsta e al naibii de timid şi se sperie din te-miri-ce şi şi,De ce n-o spui, Judy ? Şi eu am reputaţia de a vina un

soţ bogat ?”„Nu vreau să spun asta ; n-o să te creada el pe tinecapabilă de aşa ceva — la început,” zise doamna Trenor, cuviclenie candidă. „Numai că ştii cum zboară vorbele în casaasta, uneori — trebuie să le fac nişte aluzii lui Jack şi Gus săşiţină gura — iar dacă el te-ar crede ceea ce maică-sa arnumi uşuratică... ştii ce vreau să spun. Să nu-ţi pui „crepede-chine”-ul tău stracojiu la masă şi nu fuma, dacă poţi, Lilydragă 1”Lily împinse în lături ultima invitaţie cu un zîmbet rece.„Eşti foarte drăguţă, Judy. O să-mi încui ţigările şi-o să

port rochia aceea de anul trecut pe care mi-ai trimis-o azidimineaţă. Şi dacă chiar îmi vrei binele, poate n-o să mămai inviţi să joc bridge deseară, da ?”„Bridge ? Şi asta-i rău pentru el ? Of, Lily, ce viaţă)oribilă ai să duci ! Dar, desigur — de ce nu mi-ai f ăcut vreoaluzie azi-noapte ? Aş face orice, pui mic, să te ştiufericită !”Şi doamna Trenor, fremătînd de dorinţa imperioasă a

întregului sex slab de a netezi calea spre adevărata dragoste,o învălui pe Lily într-o îndelungă îmbrăţişare.„Eşti absolut sigură,” adăugă ea cu solicitudine, pe

cînd aceasta din urmă se desprindea, „că nu vrei să-i telefonezlui Lawrence Selden ?„Absolut sigură,” zise Lily.Următoarele trei zile demonstrară domnişoarei Bart,spre deplina ei satisfacţie, o capacitate proprie de a-şi rezolvaproblemele, f ără ajutorul nimănui.Stînd, într-o după-amiază de sîmbătă, pe terasa caseiBellomont, îşi aminti de temerea doamnei Trenor că s-arputea pripi, şi zîmbi. Dac fusese o vreme ă cînd un astfel desfat avea, poate, vreo valoare, anii îi dăduseră o lecţiebinevenită, şi se mîndrea că ştie să-şi adapteze pasul la

vinatul respectiv. În cazul domnului Gryce găsise nimerit caea s-o ia înainte, în zbor ezitant de flutura?, pierzîn- du-semisterios şi ademenindu-l din profunzime în profunzime deintimitate inconştientă. Atmosfera de aici era potrivită cuacest plan de curtare. Ţinîndu-se de cuvînt, doamna Trenornu arătase nicidecum a o dori pe Lily la masa de bridge, bachiar le dădu de înţeles celorlalţi jucători să nu se mire deretragerea ei bruscă. Drept urmare, Lily se văzu centrulacelei solicitudini feminine care o înconjoară pe o tînără lavremea căsătoriei. În existenţa aglomerată de la Bellomont,se formau tacit, pentru ea, solitudini, iar prietenele ei nu sar

fi topit mai repede din diversele locuri nici dacă episodulei de curtare s-ar fi bucurat de toate atributele unei iubiripasionale, în sistemul de aprecieri al lui Lily, aceastăcomportare presupunea o afectuoasă înţelegere a



intereselor ei; şi, vă- zînd ce importanţă i se acorda de cătrecei din jur, domnul Gryce i se păru şi el mai important.

Terasa de la Bellomont, într-o după-amiază de septembrie,era un loc potrivit pentru meditaţii sentimentale şi,cum sta domnişoara Bart, sprijinindu-se de balustradadinspre grădină, puţin mai încolo de grupul animat din jurulmesei cu ceai, ai fi zis că e pierdută în hăţişurile unei fericiri

de dincolo de cuvînte. În realitate, gîn- durile ei luau formefoarte concrete în recapitularea calmă a atîtor minunăţiicare i se aşterneau la picioare. De unde se afla, le vedea

întruchipate în domnul Gryce care, într-un pardesiu uşor şifular, sta oarecum ne-la-largul-lui pe o margine de scaun, învreme ce Carry Fisher, cu toată energia ochilor şi agesturilor pe care natura şi autoinstruirea i-o conferiseră, îibăga pe ochi datoria de a lua parte la reforme municipale.Ultimul hobby al doamnei Fisher erau reformele municipale.Fusese precedat de un zel la fel de mare pentrusocialism, care la rîndu-i cedase locul unei energice adoptăria „Ştiinţei creştine”*. Doamna Fisher era mică şi plină depatetism înfocat; mîinile şi ochii erau instrumentele ei debaz în serviciul a indiferent ce cauz ar ă ă fi susţinut. Atîta căavea păcatul comun entuziaştilor, cie a ignora lipsa deinteres al celor ce-o ascultau, şi Lily se amuza acum deseninătatea cu care putea să treacă pe lîngă rezistenţatotală a domnului Gryce, rezistenţă ce i-o* Christian Science, sistem religios fondat în 1066.chiceai în fiecare unghi din atitudinea lui. Lily ştia cămintea lui e divizată între groaza de a nu răci dacă ră- mîneafară prea mult la o oră atît de tîrzie şi teama că, dacă s-arfi retras în casă, doamna Fisher l-ar fi putut urmări cu vreohîrtie pe care să i-o semneze. Prin constituţie domnul Gryceavea o mare aversiune pentru ceea ce' ei numea „a te legala cap” şi, oricît şi-ar fi preţuit sănătatea, ajunsesebineînţeles la concluzia că era preferabil să evite hîrtia şistiloul pînă ce soarta se va îndura de el. În acest timp,arunca priviri agonizate în direcţia domnişoarei Bart, carerăspundea printr-o şi mai evidentă, şi mai fermecătoarepoză de scufundare în înalte sfere de meditaţie. Învăţaselecţia contrastării propriilor ei farmece şi-şi dădea perfectde bine seama cît de mult o ajuta însăşi volubilitateadoamnei Fisher.Fu tulburată din gîndurile sale de apropierea vărului

Jack Stepney, care se întorcea de la terenul de tenis însoţitde Gwen Van Osburgh. Şi ei figurau ca îndrăgostiţi laBellomont, motiv pentru care Lily contemplă cu anume furieceea ce considera a fi o caricatură a propriei situaţii.Domnişoara Van Osburgh era o fiinţă mătăhăloasă, f ără niciun haz, nimic care să bucure ochiul. Jack Stepney o com->parase cîndva cu o friptură de oaie, la care orice gospodinărecurge în lipsă de altceva mai bun. Propriul lui gust se-ndreptamai curînd spre bucate mai fragede şi mai picante,dar foamea, se zice, e bun bucătar, şi domnul Stepney prinsesela viaţa lui şi zile cînd se mulţumise şi cu o coajă depîine.Lily le examină cu interes feţele : fata o îndreptasespre însoţitorul ei ca o farfurie goală ce-aşteaptă să fie



umplut , în vreme ce pe a b rbatului p ă ă ăşind leneş alături seghiceau deja semnele plictiselii inerente, care avea curîndsă plesnească furnirul fragil al zîmbetului lui.„Cît de nerăbdători sînt bărbaţii !” reflectă Lily. „Ca săpună mîna pe tot ce doreşte, Jack n-are decît să tacă si s-olase pe fata asta să-l ceară în căsătorie ; pe cîtă vreme eutrebuie să calculez şi să pun la cale, să mă retrag ori să

atac. ca şi cum aş urma regulile dificile ale unui dans. încare un singur pas greşit te scoate din ritm şi de pe ring.”Cum se apropiau, o izbi un soi de bizară înrudire Tn»redomnişoara Van Osburgh şi Percy Gryce. Nu o asemănarefizică. Gryce avea o frumuseţe didactică — parcă eradesenul, după un model de gips, al unui şcolar talentat — învreme ce înf ăţişarea lui Gwen nu avea mai multă linie decîto faţă pictată pe un balon. Dar afinitatea mai profundă sesimţea mai presus de orice îndoială : amindoi aveauaceleaşi prejudecăţi şi idealuri şi aceeaşi însuşire de a facealte puncte de vedere inexistente prin simpla lor ignorare.

Atribut comun mai tuturor tunoştinţelor lui Lily — o puterede a nega, a elimina, tot ce nu puteau pricepe. Gryce şidomnişoara Van Osburgh erau, pe scurt, f ăcuţi unul pentrualtul, după toate legile asemănării morale şi fizice... „Şitotuşi nici nu s-ar uita unul la altul, reflectă Lily, nici unul dincei ca ei n-o face. Fiecare îşi doreşte o fiinţă mai altfel, altfel

în felul meu şi al lui Jaek, plină de intuiţii, senzaţii şi înţelegeri de care ei nici măcar nu au habar. Şi ăştia obţin întotdeauna ceea ce vor.”Stătu de vorbă cu vărul ei şi domnişoara Van Osburghpînă ce un mic nor pe fruntea acesteia îi aminti că pînă şi

buna înţelegere între veri poate fi suspectată, aşa încît, fiindultima persoană din lume ce-şi dorea duşmănii noi în acelmoment crucial al vieţii ei, domnişoara Bart se întrerupse şicuplul se-ndreptă spre grupul de la ceai.Aşezîndu-se pe treapta de sus a terasei, Lily îşi lăsăcapul pe spate, sprijinindu-l pe caprifoiul ce învelea balustrada.Floarea tîrzie, ameţitoare, părea o fiică a peisajuluidulce din jur, un cadru de ţară f ără cusur. În prim planluceau culorile calde ale gr dinii. Dincolo ă de gazonul cuarţari în formă de piramidă, din aur pal, şi conifere catifelate,unduiau păşuni pe care vacile păreau nişte picăţele

albe, presărate la întîmplare ; şi, tot acolo, în depărtare,după ce trecea printr-o lungă vilcea, riul se lăţea pînă ladimensiunea unui lac, sub lumina argintată a lui septembrie.Lily nu avea chef să se alăture cercului de la masa deceai. El reprezenta viitorul ales, şi dacă acesta o mulţumea,nici nu se grăbea să-i anticipeze bucuriile. Siguranţa că seputea mărita cu Percy Gryce oricînd dorea îi luase o marepovară din cuget, iar problemele financiare prea eraurecente ca brusca lor rezolvare să nu-i lase un sentiment deuşurare pe care o minte mai puţin pătrunzătoare l-ar fiputut lua drept fericire. Se terminase cu grijile de rind. Avea

să-şi poată aranja viaţa cum doreşte, să-şi ia zborul înempireul acela de securitate la care nu au acces creditorii.Va purta rochii mai elegante decît Judy Trenor şi mult, multmai multe bijuterii decît Bertha Dorset. Va fi de-a pururieliberată de compromisurile, expedientele, umilinţele celor



aşa-zis „relativ săraci”. În loc să trebuiască să măgulească,ea va fi măgulită de alţii; în loc de a se arătarecunoscătoare, ea va primi mulţumiri. Va plăti poliţe vechidar şi răsplăti ajutoare-la-nevoie. Cîtă putere va avea, deasta chiar nu se îndoia. Ştia că domnul Gryce era tipul deom meschin şi econom, străin total de orice impulsuri oriemoţii. Avea caracterul acela pentru care prudenţa a ajuns

viciu, iar sfaturile bune sînt hrană cît se poate depericuloasă. Numai că Lily cunoştea de mult marfa : îşidădea seama că o natură aşa de ermetică are nevoie de omare supapă de egoism, şi-şi pusese în minte să devinăpentru el ceea ce fusese colecţia Amcricana pînă atunci —singura posesiune cu care el se va mîndri destul ca săcheltuiască bani pe ea. Ştia că această generozitate cu propria-ţi persoană este una din formele meschinăriei, şi se hotărî să se identifice într-atît cu vanitatea soţului ei, încît a-isatisface ei dorinţele să fie pentru el cea mai perfectă formăde îngăduinţă faţă de sine. Sistemul putea la început să

necesite recurgerea la arsenalul de compromisuri siexpediente de care tocmai voia s se descotoroseasc ă ă ; darera sigură că nu peste mult va putea să impună ea regulile

jocului. Şi cum să nu aibă atita încredere în forţele ei ?Frumuseţea ei nu era doar posesiunea efemeră ce ar fidevenit în mîinile lipsei de experienţă — iscusinţa cu care osporea, grija pe care i-o purta, felul cum se foiosea de ea,toate păreau a-i conferi un fel de nemurire. Simţea că i seputea încredinţa pînă la capăt.Iar capătul merita, totuşi, sacrificiul. Viaţe nu era bătaiade joc pe care o văzuse cu trei zile în urmă. Era loc

totuşi şi pentru ea, în această lume a plăcerii, aglomerată şiegoistă, lume din care, nu cu mult în urmă, sărăcia ei păreas-o excludă. Aceşti oameni pe care-i ridiculizase, învidiindu-i de fapt, erau bucuroşi să-i facă loc în cercul magicunde se întretăiau toate visurile ei. Nu erau atit de brutali şimărginiţi cum îi crezuse — sau mai curînd, din moment cenu mai era nevoie să-i flateze şi înveselească, să zicem călatura aceasta a caracterului lor pierduse din importanţă.Societatea este un astru pe care fiecare om îl judecă înfuncţie de poziţia lui în univers; la momentul acela, astrul îşi

îndreptase spre Lily partea lui luminată.

În lumina roz pe care-o împrăştia difuz, cei din jur păreauplini de calităţi. Îi plăcea eleganţa lor ; frivolitatea şidetaşarea lor ; chiar şi siguranţa de sine, care uneoriaducea atît de bine cu obtuzitatea, acum îi părea un semn

înnăscut a! rasei. Erau stăpînii singurei lumi pentru carerespira ea şi erau gata s-o admită în rîndurile lor şi s-o lasesă stă- pinească cu ei împreună. Deja simţea furişîndu-i-se

în suflet o anume supunere faţă de punctele lor de vedere,o acceptare a limitelor lor, o neîncredere în lucrurile în careei nu credeau, o milă dispreţuitoare pentru oamenii care nuerau în stare să trăiască la fel ca ei.

Primele raze ale apusului timpuriu săgetară parcul.Printre ramurile copacilor ce stră juiau lunga alee de dincolode grădini, sclipiră nişte roţi de trăsură, şi ea îşi zise căveneau invitaţi. În spatele ei se auzi mişcare, paşi grăbiţi în



diferite direc ii şi glasuri — grupul ţ de la masă se împrăştia.Nu trecu mult şi auzi pe cineva venind spre ea, pe terasă.Presupuse că domnul Gryce găsise în cele din urmă o calede salvare şi-şi zîmbi mulţumită de semnificaţia faptului căvenea acum la ea, în loc să se refugieze urgent lîngă un foc,

înăuntru.Se întoarse spre a-l primi cum se cuvine, cum cerea

gestul acela deosebit de politicos ; dar în loc să rosteascăvorbe amabile se pomeni roşind puternic şi f ăcînd ochiimari, căci bărbatul care sta în faţa ei era Lawrence Selden.„Am venit, totuşi,” zise el; dar înainte ca ea să poatărăspunde, doamna Dorset se rupse dintr-o conversaţie defunctăcu gazda şi păşi între ei cu un gest schiţat de luare înposesie.5ÎNDATORIPJLE sabatului la Bellomont erau marcate deapariţia, întotdeauna la aceeaşi oră, a elegantului omnibuzoestinat să ducă pe cei ai casei la bisericuţa de lîngă poartă.

Dacă se şi urca cineva în el, asta era partea a doua, căcifaptul că aştepta acolo, în faţă. nu numai că proba intenţiileortodoxe ale familiei, dar o şi f ăcea pe doamna Trenor săsimtă, după ce-l auzea plecînd, că se folosise cumvaindirect de el.

Tn teorie doamna Trenor zicea că fiicele ei cb'ar se duceaula slujbă în fiecare duminica ; numai că din pricinaguvernantei lor, o franţuzoaică de altă religie, ca şi a oboseaide peste săptămînă, care o ţinea pe mama lor în cameraei pînă la' prînz, rar dacă se găsea cineva care săverfice acest lucru. Din cînd în cînd, într-o izbucnire spasmodică

de virtute — după vreo petrecere mai straşnică —Gus Trenor îşi încorseta cărnurile păgîne într-o redingotă sirismulgea f ără milă fiicele din somn ; dar, de regulă, cum îiexplică Lily domnului Gryce, această îndatorire pă- r ntcas ăera dat uit rii ori amintit ă ă ă cînd de-acuma dangătul'clopotelor umplea parcul, iar omnibuzul plecase gol.Lily dădu de înţeles domnului Gryce că educaţia ei dinfamilie se împăca greu cu această neglijare a îndatoririlorcreştineşti şi că în sejururile ei la Bellomont le însoţearegulat pe Muriel şi Hilda la biserică. Asta împreună cu ogeamănă confesiune personală că, nemaijucînd bridge niciodată

în viaţa ei, fusese „tîrîtă cu forţa” la masa de joc înseara sosirii şi pierduse îngrozitor de mulţi bani tocmaipentru că habar n-avea de regulile de joc. Fără îndoială,domnul Gryce se simţea excelent la Bellomont. Îi plăceau,degajarea şi strălucirea vieţii de dincolo, îi plăcea cum sereflectă asupra lui această strălucire dată de oameni bogaţişi renumiţi. Dar gîndea că alcătuiau o societate preamaterialistă ; erau momente cînd se-nspăimînta decuvîntele unor domni ori privirile unor doamne şi erabucuros să afle că domnişoara Bart, în pofida nonşalanţei ei,a stă- pînirii de sine, nu se regăsea nici ea într-o atmosferă

atît de ambiguă. De aceea primise cu bucurie întreităvestea că le va însoţi, ca de obicei, pe tinerele domnişoare

Trenor la biserică în dimineaţa aceea de duminică * şiplimbîn- ou-se încoace şi-ncolo pe aleea din faţa casei, cu



pardesiul pe braţ şi cartea de rugăciuni în mîna cu mănuşăimpecabilă, reflecta cu încîntare asupra tăriei de caractercare păstra nealterate principiile educaţiei de acasă, aici, într-un mediu atît de ostil virtuţilor religioase.Mult timp pe alee nu se aflară decît domnul Grvce siomnibuzul ; dar, departe de a regreta această indiferentădeplorabilă din partea celorlalţi musafiri, se pomeni nutrind

speranţa că domnişoara Bart va apărea singură. Darminutele preţioase treceau în zbor : de sus cădeau cu zgomotcastane grăbite, spârgîndu-se de prundişul aleei ;vizitiul parcă se transforma încet în slană de piatră acolosus, pe capră, aşişderea şi valetul de lîngă uşă; şi ea nu maiapărea. Deodată însă, nişte voci şi un foşnet de rochii seauziră în prag, iar domnul Gryce se-nvîrti pe călcîie cu otresărire nervoasă, băgîndu-şi ceasul în buzunar; dar numaipentru a se pomeni ajulînd-o pe doamna Wetherall să urce

în trăsură.Wetherall-Îi întotdeauna mergeau la biserică. Aparţineau

clasei uriaşe de roboţi care trec prin viaţă repetindabsolut toate gesturile executate de marionetele din jurullor. E drept că marionetele de la Bellomont nu se duceau labiserică ; dar alţii la fel de importanţi o f ăceau — şi cerculdomnului şi doamnei Wetherall era atît de mare, încîtdumnezeu intra şi el în agenda lor de vizite.Apărură, prin urmare, punctuali şi resemnaţi, cu aerulunor oameni pregătiţi s-asculte un speech plictisitor, iardupă ei — Hilda şi Muriel, într-o grabă dezordonată, căscîndşi prinzîndu-şi din mers panglicuţele şi dantelele, lipromiseseră lui Lily să meargă la biserică, spuneau, şi cum

Lily era aşa de dulce, o f ăceau din simpatie pentru ea, deşinu ştiau ce-i venise aşa, deodată, pentru că ele ar fipreferat să joace tenis de cîmp cu Jack şi Gvven dacă n-ar fispus ea că merge. Domnişoarele Trenor erau urmate deLady Cressida Raith, o fiinţă uscată, în mătase neagră şi cubijuterii din sticlă ante-deluviene, care, văzind omnibuzul, îşiexprimă mirarea că nu mergeau pe jos, prin parc; dar faţăde protestele îngrozite ale doamnei Wetherall cum căbiserica era la o milă întreagă distanţă, înălţimea-sa aruncăo privire spre tocurile celeilalte şi căzu de acord că nuputeau renunţa la trăsură ; iar bietul domn Gryce se trezi

zgîlţ îit între patru femei pentru a căror binefacere spiritualănu simţea decît o totală indiferenţă.Poate că l-ar mai fi consolat să ştie că domnişoara Bartintenţionase cu adevărat să meargă la biserică. Pentruaceasta, se sculase mai devreme ca de obicei. Habar nuavea că imaginea ei într-o rochie cenuşie, croită cucernic,cu faimoasele ei gene plecate pe o carte de rugăciuni, ar fidat domnului Gryce lovitura de graţie şi ar fi f ăcut inevitabilun anume episod pe care se hotărîse să-l provoace înplimbarea pe care aveau s-o facă după masa de prinz. Pescurt, nicicînd nu fuseseră intenţiile ei mai clare ; dar biata

Lily ascundea, sub smalţul rezistent de la suprafaţă, omasc de adev rat ocar topit . Capacitatea ă ă ă ă ă ei de a seadapta, de a ghici ce simt ceilalţi, dacă o mai ajuta din cînd

în crud în împrejurări mărunte, apoi o şi încurca teribil în



momentele decisive ale vieţii ei. Era ca o plantă de apăluată de flux, iar azi întregul curent al dispoziţiei sale o

îndrepta spre Lawrence Selden. De ce venise ? Ca s-o vadăpe ea cri pe Bertha Dorset ? Numai cu o astfel de întrebaren-ar fi trebuit să se frămînte ea atunci. Ar fi f ăcut mai binesă mulţumească să creadă că pur ţi simplu el răspunseseapelurilor disperate ale gazdei, înnebunită de a-l interpune

între dînsa şi proasta-dispoziţie a doamnei Dorset. Dar Lilynu avu odihnă pînă nu află de la doamna Trenor că Seldenvenise numai după capul lui.„Nici măcar nu mi-a telegrafiat — pur şi simplu a datdin”Întîmplarc peste brişcă la gară. Poate că totuşi n-aterminat-o cu Bertha,” conchise doamna Trenor gînditoare,după care plecă să aranjeze cartonaşele cu nume pe masade seară.Poate că nu, gîndi Lily ; dar o va termina curînd, dacătrăieşte ea. Dacă Selden venise atras de doamna Dorset,avea să rămînă atras de ea. Asta hotărîse Lily în seara1

dinainte. Doamna Trenor, fidelă principiului ei grozav de a-şiface fericiţi prietenii căsătoriţi, aşezase pe Selden şi xdoamna Dorset alături la masa de seară ; dar, fidelă şitradiţiei împămîntenite care o declara peţitoarea nr. 1, îidespărţise pe Lily şi domnul Gryce, alăturînd pe prima luiGeorge Dorset, pe ultimul lui Gwen Van Osburgh.Conversaţia lui George Dorset nu tulbura fluxul gîndurilorvecinei lui. Dorset era un dispeptic plîngăreţ, lapîndă să găsească ingredientele vătămătoare în fiece fel demîncare şi sustras de la această preocupare numai devocea soţiei lui. De această dată, însă, doamna Dorset nu

participa de loc la conversaţia generală. Discuta foarte încetcu Selden, după ce întorsese un spate dispreţuitor şi pe jumătate gol spre gazda ei, care, departe de a se supăra deexcluziune, se avîntase în excesele menu-ului cu aceairesponsabilitate proprie unui om eliberat. Domnul Dorset,

în schimb, era atît de preocupat de atitudinea soţiei lui, încît, atunci cînd nu dădea la o parte sosul de pe peşte orinu scotea cu grijă părţile mai moi din chifla din faţă, îşirupea gîtul s-o vadă mai bine.Se întîmplase ca doamna Trenor să fi aşezat soţul şisoţia la capetele opuse ale mesei, aşa încît Lily putea să o

observe şi pe doamna Dorset şi să stabilească, mutîndu-şipuţin ochii, o rapidă comparaţie între Lawrence Selden şidomnul Gryce. Comparaţia ■ aceasta nărui tot ce clădisepînă atunci. Căci de ce altceva s-ar fi apucat s-o interesezeSelden ? îl ştia de mai bine de opt ani — de cînd revenise ea

în America, el formase o piesă în decorul permanent. Îiplăcuse întotdeauna să stea alături de el la mese, îl găsisemai agreabil decît cei mai mulţi bărbaţi şi ar fi vrut să aibăşi celelalte calităţi pentru a o interesa total ; dar pînă acumfusese prea ocupată cu propriile probleme ca să vadă în elmai mult decît un accesoriu plăcut al vieţii. Cititoare atentă

a propriului ei suflet, domnişoara Bart îşi dădu seama căpreocuparea bruscă pentru Selden se datora faptului căprezenţa lui arunca o lumină nouă asupra celor ce o

înconjurau. Nu că ar fi fost sclipitor în conversaţie şi gesturi;



în privinţa asta îl întreceau mulţi bărbaţi, care o plictisiserăde moarte la atîtea mese. Mai degrabă era faptul că elpăstra o anumită detaşare socială, un aer senin cu careprivea spectacolul în mod obiectiv, că avea puncte decontact în afara uriaşei cuşti poleite în aur în care stăteaucu toţii îngrămădiţi pentru ca lumea să se holbeze la ei. Ceademenitoare, ce plină de promisiuni îi părea lui Lily lumea

de afară, cînd auzea usa izbindu-se în urma ei ! Adevărulera, cum şi ea ştia, că uşa nu se izbea niciodată — stătea întotdeauna deschisă ; numai că majoritatea celor captivierau ca muştele dintr-o sticlă, care, odată intrate, nu-şi maipot regăsi libertatea. Avantajul pe care-l prezenta Seldenera că el nu uitase nici un moment drumul spre libertate.Aici sta secretul puterii magice din el, magie care of ăcu să-şi schimbe viziunea. Luîndu-şi ochii de pe dînsul, Lilyse apucă să-şi scruteze lumea ei mică — parcă s-ar fi stinsbecurile diafane şi camera ar fi fost inundată de luminazorilor, prăfoasă. Îşi petrecu privirea de-a lungul mesei

lungi, studiind pe fiecare, pe rînd, de la Gus Trenor, cu capulmare, hămesit, scufundat între umeri, devorînd peştele dinfaţă, pînă la soţia lui, accesoriu la o grămadă de podoabe,sugerînd vitrina unui bijutier scăldată în lumina becurilor. Şi

între ei doi, ce gol imens ! Cît puteau să fie oamenii ăştia degroaznici, de vulgari ! Lily îi trecu iarăşi în revista, cu ograbă dispreţuitoare : Carry Fisher, cu umerii ei, cu ochii ei,cu divorţurile ei, lăsînd impresia generală a unui pasajpicant, personificat; tînărul Silver- ton care visase cîndva sătrăiască corectînd şpalturi şi să scrie o epopee, şi care acumtrăia împrumutînd de la amici si nu critica decît trufele

servite la masă; Alice Wetherall, o agendă de vizite încarnată, fiinţă care trăia din şi pentru a fraza invitaţii şi aorna cartonaşe ; Wetherall, cu eternul lui tic nervos de a dadin cap în semn de aprobare, cu aerul de a fi de acord cuoamenii înainte de a şti ce vor spune ; Jack Stepney, cuzîmbetul lui încrezut şi ochi neliniştiţi, undeva la mijloculdistanţei dintre un şerif şi o pupilă ; Gwen Van Osburgh, cuaerul de siguranţă dezarmantă al tinerei căreia i s-a spusdintotdeauna că nimeni nu-i mai bogat ca tatăl ei.Lily zîmbi. Cît de diferiţi îi apăruseră nu cu multe ore înurmă ! Atunci simbolizau ceea ce ea cîştiga, acum ceea ce

dădea la spate. În chiar după-amiaza aceea păruseră plinide calităţi minunate ; acum îşi dădea seama că erau lipsiţide orice calităţi şi că lucrul acesta era strigător la cer. Substrălucirea şanselor lor vedea micimea realizărilor. N-ar fivrut să fie mai dezinteresaţi, ci ' mai pitoreşti. Şi-şi aminticu ruşine cum, tot acum cîteva ore, se simţise forţacentripetă a standardelor lor de viaţă. Închise ochii o clipă şisearbăda viaţă pe care şi-o alesese se întinse în faţa ochilorei ca un lung drum alb, f ără accidente, f ără curbe — eraadevărat că l-ar fi străbătut într-o caleaşcă şi nu pe jos, daruneori cel ce merge pe jos poate s-o ia pe-o scurtătură

minunată, care-i interzisă celor pe roţi.Fu trezit din reverie de domnul Dorset, ă • care scoteadin adîncurile gîtlejului lui slab un soi de chicotit.„Auzi, ia te uită la ea”, exclamă el, întorcîndu-se spre



domnişoara Bart cu veselie macabră... „Zău, zău, numaiuită-te puţin la nevastă-mea cum îşi mai bate joc desărmanul băiat de lîngă ea ! Ai zice că-i topită după el şicînd colo e tocmai pe dos, te pot asigura.”Rugată atît de mult, Lily îşi îndreptă privirea sprespectacolul care-l înveselea într-atît pe domnul Dorset. Întradevăr,aşa cum spunea, doamna Dorset se agita singură,

căci vecinul ei părea a-i nrimi avansurile cu un entuziasmmoderat care nu-l distrăgea de la mîncare. Scena o înveselila loc pe Lily şi, cunoscind formele diverse pe care temerileconjugale ale lui Dorset le luau, întrebă veselă :„Nu sînteţi cumva cumplit de gelos pe ea ?”Atacul îl înveseli şi maî mult pe Dorset.„A, îngrozitor, cum ţi-ai dat seama — nu pot să dormnoaptea. Doctorii îmi spun că asta mi-a f ăcut praf digestia,faptul că-s aşa de infernal de gelos pe ea... Nu mai pot lua ogură din porcăria asta”, adăugă el f ără veste, împingîndfarfuria cu o mutră sumbră; iar Lily, la post cu

adaptabilitatea, îşi acordă buna dispoziţie la o lungă criticăa bucătarilor altora, cu o lungă tiradă suplimentară asupracalităţilor toxice ale untului topit.Arar găsea el o ureche atît de politicoasă ; şi, fiind şibărbat pe lîngă dispeptic, se prea poate s-o fi găsit şifermecătoare, în roza ei simetrie. În orice caz, atîta o reţinucu căinatul lui că se aduceau de-acum dulciurile, cînd Lilyprinse o propoziţie dinspre partea cealaltă, undedomnişoara Corby, hazoasa grupului, îl tachina pe JackStepney în privinţa logodnei lui apropiate. Roiul domnişoareiCorby era să stirnească rîsul şi nu intra în vorbă f ără ceva

de efect:„Şi desigur, o să-l iei pe Sim Rosedale drept cavaler deonoare 1”, o auzi Lily aruncînd în finalul apoteotic alpresupunerilor ei ; iar Stepney răspunse, ca iluminat :„Isuse, asta zic şi eu o idee ! Ce cadou pe cinste mi-armai face !”Sim Rosedale! Numele, hidoşat şi mai mult prin diminutivare,se insinuă spurcat în gîndurile lui Lily. Reprezentauna din multele posibilităţi groaznice de pamarginea prăpastiei. Dacă nu se căsătorea cu Percy Gryce,putea veni ziua cînd va trebui să se poarte bine cu astfel de

oameni — ca Rosedale. Dacă

nu se căsătorea cu el ? Cine azis asta ? — era sigură de el şi sigură de ea însăşi. Sendepărtă

cu un frison de potecile fermecătoare pe care-şiabătuseră paşii gîndurile ei, şi-şi împlîntă din nou picioarele

în mijlocul drumului lung şi alb... Cînd urcă la ea, în searaaceea, află un nou transport de poliţe şi note de plată adusde poştă. Doamna Peniston, femeie conştiincioasă, le

îndreptase pe toate spre Bellomont. Tată de ee, a doua zi dimineaţa, domnişoara Bart sescală cu cea mai sinceră convingere că era datoria ei sămeargă la biserică. Se smulse din moleşeala, care se cerea

prelungită, a micului dejun, sună să i se scoată rochiacenuşie, şi-şi trimise camerista să-mprumute o carte curugăciuni de la doamna Trenor.Dar acţiunea ei prea era raţională ca să nu conţină şigermenii răzvrătirii în ea. Nici nu dăduse aceste indicaţii



bine, că ele stîrniră un sentiment de împotrivire. O scîn- teiecît de mică era de ajuns pentru a-i aţ î ţa imaginaţia şivederea rochiei cenuşii şi a cărţii de rugăciuni alungă olungă pală pe versantul anilor. Va trebui să meargă labiserică cu Percy Gryce în fiecare duminică. Vor avea ostrană în faţă, în cea mai scumpă biserică din New York, iarnumele lui va figura la loc de cinste în cartea filantropilor

din parohie. În cî ţiva ani, cînd se va mai în- grăşa, va finumit custode. O dată pe iarnă rectorul va veni la masă şisoţul ei o va implora să se mai uite o dată pe listă şi săscoată pe toate femeile divorţate, mai puţin cele carearătaseră semne de căinţă, recăsătorin- du-se cu oamenifoarte bogaţi. N-ar fi fost atîta chin» chiar în aceste obligaţiibiscricoase ; dar ele arătau o fracţiune din imensul muntede plictiseal ă ce se arăta la orizont. Şi cine putea acceptaliniştit aşa ceva într-o astfel de dimineaţă ? Lily dormisebine şi baia f ăcută o umpluse de-o bună dispoziţie radiantă,reflectată foarte avantajos în prospeţimea obrajilor ei. Nu se

mai vedeau riduri în dimineaţa aceea, sau poate unghiul eramai fericit ?Ziua însăşi îi era complice — o zi din acelea cînd n-aichef să te controlezi, cînd ai tot vrea ,să chiuleşti. Aerulsubţire părea încărcat cu pulbere de aur; dincolo de rouascînteietoare a gazonului se vedeau, mai la vale, cringuriledrapate în roşu, din care se ridicau funii de fum, iardealurile de peste rîu înotau în albăstriul lichid a' zării.Fiecare picătură din sîngele lui Lily o îndemna să fie fericită.Un scrîşnet de roţi o trezi din reverie şi, sprijinindu-sede pervaz, văzu omnibuzul primindu-şi pasagerii. Intîrziase,

dar asta n-o alarma. Apucase să vadă mutra plouată adomnului Gryce şi asta o întări în convingerea că acţionase înţelepţeşte, căci dezamăgirea pe care o tră- ca e' cu atîtacandoare avea f ără îndoială să-i sporească dorinţa de a ovedea la plimbarea de după amiază. Plimbare pe care naveade gînd s-o piardă; era cre-ajuns s-arunce o privire lanotele de plată de pe masă ca să-şi repete asta. Dar pînăatunci, avea o dimineaţă în faţă, doar a ei, şi îşi puteapermiţe luxul de a se gîndi cum s-o petreacă. Cunoşteadestul de bine tabieturile celor de la Bellomont, ca să ştie căavea deplină libertate pînă în prînz. Îi văzuse pe Wetherall-i,

pe domnişoarele Trenor şi pe Lady Cressida plecind — drumbun şi cale bătută — la biserică ; Judy Trenor cu siguranţă îşişampona părul ; Carry Fisher îl luase f ără îndoială pe Gus lao plimbare cu trăsura, Ned Silverton probabil trăgea în piepttutunul amar al tinereţii disperate, la el în dormitor ; cîtdespre Kate Corby, sigur juca tenis cu Jack Stepney şidomnişoara Van Osburgh. Dintre doamne, numai doamnaDorset n-avea o ocupaţie ştiută, atît că doamna Dorset nucobora niciodată pînă la prînz — doctorii ei, declarase, îiinterziseseră să se expună la aerul tare al dimineţii.De ceilal i membri ai grupului Lily nu ţ se sinchisea prea

mult — oriunde ar fi fost, nu aveau cum să o încurce înplanurile ei. Care planuri, pentru moment, luară formaalegerii unei rochii întrucîtva mai rustică şi mai de varădecît prima şi a năvălirii afară din casă, cu umbreluţa de



soare în mînă, dînd impresia unei doamne singure doritoaresă facă o plimbare. Marele salon de jos era gol, afară poatede-o ceată de cîini de lîngă şemineu care, văzînd-o pedomnişoara Bart gata de plecare, săriră pe dată în jurul ei,oferindu-şi cu multă generozitate compania. Dădu la o partelabele invadatoare care exprimau aceste oferte şi, asigurîndpe veselii voluntari că s-ar putea să aibă îndată nevoie de

ei, trecu prin salonul gol spre biblioteca din partea cealaltăa casei. Biblioteca era aproape unica supravieţuitoare avechii case-conac de la Bellomont — o cameră lungă,spaţioasă, pâstrînd tradiţia ţării-mamă în uşile vechi, daleleolandeze ale hornului şi poliţele cu grătar şi cu urne de alamă.Cîteva portrete de familie, înf ăţişînd domni scofîlciţi cuperuci legate cu panglici la spate, ori doamne cu pălăriiuriaşe şi trupuri mici, atîrnau între rafturile căptuşite cufermecătoare terfeloage — cărţi de cele mai multe oricontemporane cu strămoşii amintiţi, la care Trenorii urmaşinu adăugaseră aproape nimic. Biblioteca de la Bellomont nu

era de fapt niciodată folosită pentru citit, cu toate că sebucura de o anume popularitate ca loc de fumat ori colţretras pentru flirturi. Îi trecuse prin minte lui Lily că la acestloc ar fi putut apela singurul membru al grupului cel maipuţin pasibil de a apela la el şi-n accepţiunea sa obişnuită.Avansă f ără zgomot pe covorul vechi, foarte dens, presăratcu şezlonguri, şi înainte de a ajunge în mijlocul camerei avu

în faţă proba că nu se înşelase. Lawrence Selden sta pe-unscaun la celălalt capăt ; dar, deşi avea o carte pe genunchi,atenţia lui era îndreptată spre o doamnă îmbrăcată îndantele, care, aşa cum sta în scaunul vecin, părea exagerat

de subţire pe fondul întunecat al spetezei din piele.Lily se opri cînd dădu cu ochii de ei; o clipă păru gatasă se retragă, apoi se gîndi că-i mai bine să se apropie,inten ie pe care-o anun f cînd s foşneasc ţ ţă ă ă ă uşor rochia, lacare cei doi ridicară capetele, doamna Dorset vădit enervată,Selden cu zîmbetul lui obişnuit. Calmul lui o camtulbură pe Lily ; dar tulburarea la ea chema un şi mai teribilefort de auto-control. ,„Vai, n-am întîrziat ?” întrebă ea, punîndu-şi mîna într-a lui, pe cînd el avansa s-o salute.„Întîrziat unde ?” întrebă tăios doamna Dorset. „Nu la

prînz, cu siguranţă — dar poate aveai o întîlnire înainte 1*„Da, aveam,” zise Lily cu hotărîre.„A, da ? Atunci poate te încurc ? Domnul Selden î ţi stă

în întregime la dispoziţie.”Doamna Dorset pălise de enervare şi rivala ei simţea oanume plăcere să-i prelungească chinul. •„Vai de mine, nu, stai,” zise ea bine-dispusă. „Nuvreau cîtuşi de puţin să te alung.”„Eşti nespus de drăguţă, dragă, numai că eu nu amobiceiul să stric întîlnirile domnului Selden.”Remarca fu pronunţată cu un ton vag de proprietate,

care nu trecu ne-remarcat de cel în cauză, care ascunse ouşoară roşeaţă de supărare aplecîndu-se să culeagă carteace căzuse cînd se sculase pentru Lily. Ochii acesteia se lărg'•ră încîntător şi ea izbucni într-un rîs uşurel.



„Dar n-am nici un fel de întîlnire cu domnul Selden !Intilnirea mea era cu cei care se duceau la biserică ; dar mătem că omnibuzul a plecat f ără mine. Nu ştiţi, a plecat ?*Pusese întrebarea întorcîndu-se spre Selden, care răspunsecă-l auzise plecînd cam de multişor.„A, atunci va trebui s-o iau pe jos ; le-am promis Hildeişi lui Muriel să merg cu ele. Ziceţi că-i prea tîrziu ca să

mai ajung acolo pe jos ? Mda, dar în orice caz, n-or să poatăspune că n-am încercat — unde mai pui că pierd binişor dinslujbă. Nu-s chiar atît de nenorocită, nu ?*Şi înclinînd radioasă capul spre cei doi pe care-i deranjase,domnişoara Bart o luă agale peste pragul uşii desticlă, îndreptîndu-se graţioasă, în foşnet de rochii, sprelunga alee din parc.O apucase spre biseric , dar nu ă se omora să cîştigetimpul pierdut; lucru care nu scăpă unuia din cei doi, caresta în uşă privind după ea cu un aer de amuzament mirat.Adevărul era că Lily simţea un uşor şoc de dezamăgire.

Toate planurile ei pentru dimineaţa aceea fuseseră ridicatepe presupunerea că pe ea venise Selden s-o vadă laBellomont. Se aşteptase, cînd coborise, să-l găseascăaşteptîn- d-o nerăbdător ; şi-n loc de asta, îl găsise într-osituaţie ce putea uşor denota că aşteptase nerăbdător pe oalta. Să fie posibil, totuşi, să fi venit pentru Bertha Dorset ?Acesta confirma teza prin faptul că se arătase la o oră cîndniciodată nu se arăta muritorilor de rînd, iar Lily, pentrumoment, nu vedea altă explicaţie. Nu-i trecea prin minte căSelden putea la urma-urmelor să n-aibă altă dorinţă decît săpetreacă o duminică afară din oraş — femeile nu vor învăţa

niciodată să judece bărbaţii şi altfel decît prin prisma sentimentală.Numai că Lily nu-şi pierdea uşor cumpătul;spiritul de competiţie îi da aripi, drept care reflectă căvenirea lui Selden putea să mai însemneze, afară că era

încă în gheara Berthei, că era gtît de complet independentde dînsa încît nu-l mai speria prezenţa ei.Aşa de tare se scufundase în aceste gînduri, încît abiade mai păşea, viteză cu care abia dacă putea ajunge labiserică chiar şi după predică, iar în cele din urmă, după cetrecu de grădini şi intră pe aleea din pădure, uită pînă-ntratîtde slujbă, că se lăsă să cadă pe-o bancă de la cotul

aleei. Locul era încîntător, iar Lily nu era insensibilă lafarmec, ori la faptul că prezenţa ei îl sporea şi mai mult, darnu era obişnuită să guste bucuriile singurătăţii decît în doi,iar combinaţia fală-frumoasă plus peisaj romantic i se păreamult prea izbutită pentru a fi risipită. Şi totuşi, nimeni nupăru să profite de ocazie; şi după jumătate de ceas deaşteptare f ără nici un rezultat, se ridică şi-o porni maideparte, agale. Simţea furişindu-i-se în suflet oboseala;scinteia' se stinsese şi simţea pe buze gustul searbăd al felieiei de viaţă. Nici nu mai ştia ce căutase, ori de ce, negăsindacel lucru, cerul vieţii ei se-ntunecase pînă într-a- tît;

sim ea doar o frustrare f r nume, ţ ă ă o singurătate maiprofundă decît cea care o înconjura.Mersul i se muie cu totul şi se opri privind în gol, absentă,lovind cu vîrful umbreluţei în ferigile de pe margine.



Şi deodată auzi paşi în spatele ei ş-apoi se pomeni cuSelden lîngă ea.„Ce repede mai mergi !” zise el. „Credeam că nu temai ajung.”Ea răspunse pe-un ton glumeţ:„Âi fi la capătul puterilor, pentru că stau aici, sub copaculacela mai ales, de-o oră.”

„Aşteptîndu-mă pe mine, sper?” replică el, pe-aceeaşiidee, la care ea zise, rîzînd vag :„Aşteptînd să văd dacă ai să vii.”„Prind deosebirea, numai că nu mă supără, dinmoment ce f ăcînd una, ai f ăcut şi cealaltă. Dar nu eraisigură că o să vin ?”„Dac-aş fi aşteptat mai mult — numai că, vezi, euaveam un timp limitat pentru experienţa asta.”„De ce limitat ? De ora mesei ?”„Nu ; de cealaltă întîlnire a mea.”„Cu Muriel şi Ililda pentru a merge la biserică ?”

„Nu ; cu persoana cu care urma să mă-nfbrc de la biserică.”„Aha, înţeleg ; puteam să mă gîndesc că erai pregătităpentru toate alternativele. Şi celălalt vine spre casă peaici ?”Lily rîse din nou.„Tocmai asta nu ştiu ; şi ca să aflu, trebuie să ajung labiserică pînă la încheierea slujbei.”„Perfect; iar datoria mea este să te opresc să mergi; încare caz, celălalt, supărat că n-ai venit, va lua hotă- rireadisperată de a se întoarce în omnibuz «Lily primi asta ca obinecuvînţare ; umorul lui f ără probleme era ca fierberea ei

interioară. „Asta ai face într-o astfel de situaţie excepţională?” întrebă ea.Selden o privi cu solemnitate. „Mă aflu aici spre a-ţidovedi de ce sînt capabil într-o situaţie excepţională !”exclamă el.„Să faci o milă într-o oră... trebuie să recunoşti că omnibuzular merge mult mai repede !”„A, dar el o să te găsească pînă la urmă ? Asta-i probasuccesului, singura.”Se priviră cu aceeaşi pierzanie hedonistă pe care osimţiseră schimbînd absurdităţi la ceai ; dar deodată Lily îşi

schimbă expresia feţei şi zise : „Dacă-i pe-aşa, al lui estesuccesul.”Urmărindu-i privirea, Selden văzu un grup avansîndspre ei dinspre cotul îndepărtat al cărării. Era clar că LadyCressida insistase să se-ntoarcă pe jos, iar restul enoriaşilorcrezuseră de datoria lor s-o însoţească. Tovarăşul lui Lilycăută rapid din ochi pe cei doi bărbaţi ai grupului ;Wetherall mergînd respectuos lîngă Lady Cressida, cuprivirea lui piezişă, de atenţie nervoasă, Percy Gryce laurmă, cu doamna Wetherall şi domnişoarele Trenor.„A, acum înţeleg de ce-i tot dădeai cu Americana

exclamă Selden, c-un soi de admiraţie sinceră ; dar roşeaţacu care fu primit sarcasmul lui îl opri din orice amplificarear fi fost pe cale să-i dea.Lily Bart, să se supere pe glumele despre peţitorii ei,sau chiar despre mijloacele de a-i atrage, asta era ceva atît



de nou pentru Selden încît surpriza îl ameţi, deschi- zînd înacelaşi timp o serie de explicaţii ; dar ea se ridică curajoasă

în apărarea roşeţei, zicînd : „De aceea te şi aşteptam — săţimulţumesc că rai-ai furnizat atîtea date„A, nu ai cum mulţumi într-un timp atît de scurt,” ziseSelden, în vreme ce domnişoarele Trenor o zăriseră şi elepe Lily şi-şi manifestau bucuria cu mult zgomot; răspunzîndu-

le printr-un semn, ea îl mai auzi : „Nu vrei să-ţiconsacri după-amiaza pentru asta ? Ştii că trebuie să plecmîine. O să facem o plimbare, şi-mi poţi mulţumi pe îndelete.Era o dup -amiaz perfect ă ă ă. O nemişcare încă şi maiprofundă stăpinea atmosfera şi strălucirea toamnei americaneera temperată de o ceaţă uşoară care difuza lumina,f ără s-o închidă. .În parc, printre copaci, se simţea deja o uşoararaceala, dar acolo unde urcai puţin, era ceva mai cald, şi,urcînd lungile coline de dincolo de şosea, Lily şi însoţitorul eiintrară într-un fel de vară tîrzie. Poteca şerpuia printre copacii

rari ai unei fineţe, apoi se unea cu o alee stră juită deochiu-boului şi muri ce stropeau verdele cu roşul lor închis;pornind de acolo, ochiul vedea, prin freamătul uşor alfrunzelor de frasin pînă hăt-departe, nestăpînita întindere anaturii slobode.Mai sus, aleea prezenta ochiului tufe dese de ferigă siverdeaţa sticloasă a pantelor umbrite; începeau s-o umbreascăcopaci, umbră care trecea în amurgul fragmentat alunui pîlc de fagi. Coroanele copacilor se distingeau net şisub ele nu prea creştea nimic ; poteca şerpuia pe mar-*ginea pădurii, ieşind din cînd în cînd spre o fîneaţă scăldată

în soare ori spre o livadă doldora de fructe.Lily nu era intimă cu natura, dar avea o pasiune pentruarmonie şi sensibilitatea ei se înzecea cînd găsea un decorpotrivit pentru propriile ei sentimente. Peisajul dia faţăpărea o extensiune a propriei stări sufleteşti, şi găsea cevadin ea însăşi în calmul, respiraţia şi depărtările lui. Pepantele mai apropiate arţarii dulci unduiau în adiereavîntului ca nişte ruguri de lumină ; mai la vale se-n- tindeaulivezi cenuşii şi, ici colo, verdele încăpăţ înat al vreunui pîlcde stejari atrăgea privirea. Sub meri moţăiau două sau treicase roşii, de ţară, iar de sub umărul unui deal se ridica,

albă, clopotniţa din lemn a unei bisericuţe ; mult mai lavale. Într-o ceaţă prăfoasă, vedeai şoseaua şerpuind printrecîmpuri.„Hai să stăm aici”, sugeră Selden cînd ajunseră la unfel c'e terasă de piatră, deasupra căreia, pe panta foarteabruptă, printre bolovani, creşteau fagi.Lily îşi d du drumul pe piatr , roşie ă ă toată de urcuş. Nuvorbea, numai buzele îi stăteau întredeschise de efort, ochiirătăcind f ără grabă peste liniile segmentate ale peisajului.Selden se întinse pe iarbă la picioarele ei, lăsîn- du-şi pălăriape ochi, ca să se apere de razele aproape orizontale ale

soarelui, şi-şi puse mîinile sub cap, orientat spre peretele depiatră. N-avea nici o intenţie s-o facă să vorbească ; liniştearăsuflării ei întretăiate părea parte integrantă din universalalinişte şi armonie a lucrurilor. În propria lui minte exista



numai un leneş simţămînt de plăcere care învăluia în catifeamarginile ascuţite ale gindu- lui, aşa cum boarea luiseptembrie învăluia peisajul de la picioarele lor. Atît că Lily,deşi în aparenţă la fel de calmă ca şi el, se muncea titanic

înlăuntru cu un aflux de gin- duri. Două fiinţe o alcătuiau înmomentele acelea, una trăgind puternic în piept aerullibertăţii şi al bucuriei de a trăi, cealaltă sufocată şi căutînd

aerul într-o mică închisoare de temeri. Dar, treptat,răsuflarea spasmodică a captivei nu se mai auzi sau, poate,nu-i mai dădu cealaltă fiinţă nici o atenţie — orizontul sedestrămă, aerul deveni mai tare şi spiritul ei liber fremătă

însetat de zbor.Nici ea nu-şi putea explica sentimentul de exaltarecare părea s-o ridice şi s-o poarte peste lumea înecată desoare de la picioarele ei. Dragoste să fie, se întrebă ea, ori o

întîm- plătoare combinaţie de gînduri şi senzaţii fericite ? Cîtdin ea se datora vrajei după-amiezii perfecte, parfumuluipădurilor cuprinse de rugina toamnei, ghidului la plictisul

din care evadase ? Lily nu cunoscuse nici o experienţă clarădupă care să-şi definească sentimentele prezente. Se-ndrăgostisede mai multe ori de averi ori cariere, dar numai odată de un bărbat. Asta se-ntîmplase cu mulţi ani în urmă,cînd ieşise pentru prima dată în lume şi fusese copleşită deo romantică iubire pentru un tînăr domn numit HubertMelson, care avea ochi albaştri şi părul puţin ondulat. DomnulMelson, care nu mai era proprietarul nici unui alt avantajnegociabil, se grăbise să le întrebuinţeze pe acestea încucerirea celei mai mari domnişoare Van Osburgh — deatunci ajunsese gras şi astmatic, povestind cui asculta tot

soiul de întîmpl ri cu copiii lui. Dac Lily ă ă chema în amintireaceastă dragoste, era numai pentru a o compara cu ceea cesimţea acum ; singurul punct de comparaţie erasimţămîntul de nepăsare, bucuria libertăţii ; doar că acumera mai mult decît oarba căutare a sîngclui. Farmeculaparte al sentimentului ei pentru Selden era că îlconştientiza; putea să-şi pună degetul pe fiecare verigă alanţului care-i lega unul de al Iul. Cu toate că popularitatealui era dintre cele f ără surle şi trîmbiţe, mai degrabă simţitădecît exprimată printre prietenii lui, ea nu-i confundase niciodatămodestia cu obscuritatea. Faptul că era foarte cultivat

trecea de regulă drept un uşor obstacol în legarea uneiprietenii cu el, dar Lily, care se mîndrea cu o cunoaştereaprofundată a literaturii, şi care întotdeauna purta un OmarKhayyâm în geanta de voiaj, era atrasă de acest atribut,care, simţea ea, ar fi fost respectat într-o societate deoameni mai în vîrstă. Şi-n plus, unul din darurile lui era săsemene cu ceea ce era ; să aibă o înălţime care-l situadeasupra mulţimii, nişte trăsături foarte aparte, pe un chipmăsliniu, care, pe un tărîm de tipi amorfi, îi dădeau aerul căaparţine unei rase vechi, nobile, din care el păstra,concentrat, esenţialul. Miinile sparte îl găseau cam sec, iar

fetele foarte tinere, sarcastic ; dar acest aer de superioritateamicală, îndepărtat de orice căutare a avantajelorpersonale pe cît un pol de altul, era calitatea carestîrnea interesul lui Lily. Totul la el se acorda cu gustul eipentru nobleţe, chiar pînă şi uşoara ironie cu care rezuma el



ceea ce pentru ea era sfint. Il admii-a cel mai mult pentrucă era capabil să transmită un sentiment de superioritate lafel de net ca cel mai bogat om pe care-l întîlnise vreodată.Prelungirea inconştientă a acestui gînd o f ăcu să zicăbrusc, rîzînd : „Mi-am stricat două întilniri pentru dumneatape ziua de azi. Dar dumneata ?” „Eu, nici una,” zise Selden.„Singura mea întîlnire la Bellomont era cu dumneata”.Ea îl privi scurt, zîmbind uşor.„Chiar ai venit la Bellomont ca să mă veai pe mine ?*„Bineînţeles.”Privirea ei se adinei, gînditoare. „De ce ?” murmură eaşi de data asta vocea ei nu mai avea nimic din cochetăria

întrebării precedente.„Pentru că eşti un spectacol atît de fascinant, încît

întotdeauna îmi place să văd ce faci.”„De unde ştii ce-aş face dacă n-ai fi aici ?”Selden zîmbi.„Nu -mi fac iluzii că venirea mea aici ar fi schimbat

cursul acţiunii dumitale măcar cu un centimetru”.„Absurd, p°ntru că, dacă n-ai fi aici, evident că n-aşputea să mă plimb cu dumneata.”„Nu, dar faptul că te plimbi cu mine este doar un altmod de a-ţi folosi materialul. Fiind artistă, întîmplarea faceca eu să fiu pata de culoare pe care o foloseşti astăzi.Inteligentul dumitale talent î ţi permite să produci, improvizat,efecte premeditate.”Lily zîmbi şi ea — cuvîntele lui erau prea inteligente casă nu-i trezească simţul umorului. Era adevărat că intenţionasă folosească prezenţa sa accidentală ca un element

dintr-un plan foarte concret; sau că, cel puţin, ăsta erapretextul secret pe care-l găsise pentru a nu-şi respectapromisiunea de a se plimba cu domnul Gryce. Fusese uneoriacuzată că se pripeşte — chiar şi Judy Trenor o sf ătuise sănu se grăbească. Ei, de data aceasta nu se va pripi ; îl vaface pe admiratorul ei să cunoască mai mult aşteptarea.Atunci cînd datoria şi interesul se întîl- neau, Lily era ultimacare să-i separe. Se sustrase de la plimbare pretextînd omigrenă — aceeaşi migrenă îngrozitoare care o împiedicasesă meargă la biserică, dimineaţă, înf ăţişarea pe care o

împrumutase pentru masa de prînz îi întărea scuza. Arăta

pierită, plin

ăde o dulcea

ţăsuferind

ă; purta o sticlu

ţăcusăruri în mînă. Domnul Gryce nu cunoştea astfel de

manifestări; se întrebă destul de neliniştit dacă ea n-o fiprea delicată, avînd temeri care vizau un viitor foarte

îndepărtat, privitoare la urmaşii lui. Dar compasiunea le învinse şi el o implor s nu se expun ă ă ă, căci întotdeaunalega aerul de afară cu ideea expunerii.Lily îi mulţumise pentru compasiune cu vorbe apatice,

îndemnîndu-l, dat fiind că ea nu putea oferi o tovărăşie preaveselă, să se alăture celorlalţi care, după masă, plecau cuautomobilele în vizită la Van Osburgh-i, la Peekskill. Domnul

Gryce fu mişcat de altruismul ei şi, ca să scape deinevitabilul gol în care ameninţa să se transfere dupăamiaza, îi urmase sfatul şi plecase posac, cu o glugă contraprafului şi ochelari uriaşi, de şofaj, pe ochi — urmărindu-imaşina dispărînd în praf, ea zîmbi gîndindu-se cum mai



semăna cu un gîndac nedumerit.Selden îi urmărise manevrele cu leneş amuzament. Eanu-i răspunse la propunerea de a petrece după-amiaza împreună,dar, urmărindu-i etapele planului, era tot mai sigurcă va fi şi el inclus în el. În cele din urmă, nu mai râmasenimeni afară de ei în casă, cînd îi auzi pasul ne scară şi o luăagale spre camera de biliard ca s-o afle a o.o. Era într-o

rochie de plimbare, avea pălăria pe cap şi-n jurul ei săreaucîinii.M-am gîndit că, totuşi, aerul ar putea sa-mi prias-a”explică ea ; iar el recunoscu că un remediu atît de landemînămerita o încercare.Excursioniştii aveau să lipsească cel puţin patru ore;Lily şi Selden aveau toată după-amiaza pentru ei şi senti- m—tul de tihnă şi siguranţă care-i invadă fiinţa o f ăcu să sesimtă mai uşoară ca niciodată. Putea, avînd atîta timppentru discuţii şi nici un subiect clar de abordat, să gustebucuria rară a repausului.

Se simţea atît de liberă de motivările ulterioare, încît îiprimi atacul cu puţină ciudă.„Nu-nţeleg de ce mă acuzi mereu de premeditare”.„Credeam c-ai mărturisit-o — îmi ziceai mai deunăzi cătrebuie să urmezi o anume direcţie, şi că dacă tot face omu'un lucru, este bine să-l ,facă perfect”.„Dacă vrei să spui că o fată care n-are pe nimeni caresă-i poarte de grijă trebuie să-şi poarte singură, sînt gataoricînd s accept imputarea. Dar probabil ă că mă găseşti opersoană f ără speranţă dacă crezi că nu cedez nici unuiimpuls”.

„A, nu asta cred — nu ţi-am mai spun că geniul dumitalestă în convertirea impulsurilor în intenţii ?”„Geniul meu ?” îl îngînă ea, deodată parcă obosită.„Există vreo probă ultimă pentru genialitate care să nu senumească succes ? Iar eu în nici un caz n-am cunoscutsuccesul”. ,Selden îşi dădu pălăria pe spate şi-o privi dintr-o parte.„Succesul ? Ce-i succesul. M-ar interesa definiţia dumitale'„Succesul ?” Ea ezită. „Să... să obţii de la viaţă atîta cîtpoţi, cred. Este ceva relativ, la urma-urmelor. Nu crezi iafel ?”

„Nu, doamne fereşte !” Se ridică în capul oaselor,energic pe neaşteptate, sprijinindu-şi coatele pe genunchi şiprivind în gol peste cîmpiile dulci. „Ideea mea de succes”,zise. „este libertatea individuală”.„Libertate ? Libertatea faţă de griji ?”„Faţă de tot — bani, sărăcie, zile bune ori încordate,faţă de toate accidentele materiale. Menţinerea unui tel derepublici a spiritului — asta numesc eu succes”.Se-nclină spre el, flacără geamănă.„Ştiu... Ştiu... ciudat, dar asta am simţit toată ziua”.I se uită în ochi cu dulceaţa âceea calmă.

„Este un simţămînt atît ere rar pentru dumneata ?” întrebă.Roşi puţin sub privirea lui.„Mă consideri teribil de prozaică, nu ? Dar poate că nuam avut niciodată de ales. N-a existat nimeni, vreau săspun, care să-mi spună despre republica spiritului.”



„Nici n-are cine — este o ţară pe care ţi-o afli singur.u„Dar n-aş fi aflat-o niciodată dacă nu mi-ai fi spus.”„A, există indicatoare, numai că trebuie să ştii să leciteşti.”„Dar eu am ştiut, am ştiut !” strig ă, aprinsă. „Ori decîte ori te văd, nu fac decît să mai citesc o literă de peindicator, iar ieri, adică aseară la cină, am zărit deodată

ceva din republica dumitale.”Selden continua să se uite la ea, dar cu alţi ochi. Pînăacum găsise, în prezenţa şi în conversaţia ei, plăcerea esteticăpe care un om de spirit o caută în legăturile de zi cuzi cu femeile frumoase. Atitudinea lui fusese cea a unuispectator îneîntat şi aproape că i-ar fi părut rău să vadă laea vreun semn oarecare de slăbiciune sufletească, ce ar fi

împiedicat-o în planuri. Numai că acum suspiciunea că oastfel de slăbiciune exista, devenise cel mai interesantlucru. Dăduse de ea, în dimineaţa aceea, într-un momentprost; faţa-i era palidă şi parcă alta, iar faptul că era mai puţin

frumoasă o f ăcea mai acufr atrăgătoare. „Aşa arată cindeste singură” fusese primul lui gînd ; al doilea fu să observela ea schimbarea pe care-o produsese venirea lui. Faptul cănu-i putea pune Ia îndoială spontaneitatea bucuriei de-a-Ivedea constituia punctul periculos al relaţiei dintre ei doi.Din orice unghi ar fi privit intimitatea lor crescîndă, n-oputea considera o parte a schemei ei pentru viaţă; şi a fielementul neprevăzut dintr-o carieră atît de minuţios pusăla punct era o aventură chiar şi pentru un om carerenunţase la experienţele sentimen- t<Îl6' Ei”, zise el, „şi te-a f ăcut să vrei să mă vezi ? Vrei să

elevii unul de-ai noştri ?”Îşi scoase ţigările vorbind şi ea întinse mina spre pach Te rog dă-mi şi mie una, n-am fumat de zile-ntregi!”*De ce abstinenţa asta ciudată ? Toţi fumează la Bellomont.”„Da, numai că nu-i frumos pentru „une jeune fille ămarier” iar pentru moment, asta sînt : „une jeune fille ămarier”.„A, atunci mă tem că nu-ţi putem da voie în republicanoastră”.„De ce ? E o republică de celibatari ?”„Cituşi de pu in, cu toate c , sincer ţ ă să fiu, nu prea sînt

oameni căsătoriţi prin ea. Dar te vei căsători cu cinevafoarte bogat şi mai degrabă intră bogatul în rai decît acolo”.„Nu este drept să fie aşa, cred eu, pentru că, după cîte

înţeleg, una din condiţiile de acordare a cetăţeniei este sănu te gîndeşti la bani, şi singurul mod de a nu te gîndi labani este să ai foarte mulţi.”„Ai putea la fel de uşor să spui că singurul mod de a nute gîndi la aer, este să ai destul pentru a respira. Intr-un fel,asta-i destul de adevărat, numai că plă- minii ţi se gîndescla aer, chiar dacă tu nu o faci. La fel cu bogaţii — nu s-or figîndind la bani, dar îi respiră tot timpul, pune-i în alt

element şi-ai să vezi ce se mai zbat şi cum se mai sufocă !”Lily se uita în gol, gînditoare, prin cercurile albastre alefumului de ţigară.„Aş zice”, spuse în cele din urmă, „că dumneata petreci



destul timp în elementul pe care-l dezaprobi”.Selden primi săgeata f ără nici o tulburare. „Da; numaică eu am încercat să rămîn amfibiu — nu este nici oproblemă, dacă plămînii î ţi funcţionează în alt aer. Adevărataalchimie este să poţi transforma şi aerul în altceva; şi ăsta-i secretul pe care cei mai mulţi din prieteniidumitale l-au pierdut.”

Lily se gîndi puţin la aceste ultime cuvînte.„Nu crezi*, replică după o vreme, „că oamenii care dauvina pe societate se grăbesc să vadă în ea un scop şi nu unmijloc, exact cum oamenii care dispreţuiesc banii vorbescdespre ei ca şi cum n-ai putea decît să-i ţii la ciorap şi să tebucuri aşa de ei ? Nu-i maj cinstit să priveşti şi societatea şibanii ca pe nişte posibilităţi pe care omul le foloseşte fiestupid, fie inteligent, după cum îi e felul ?”„Bineînţeles că ăsta ar fi punctul de vedere normal;numai că ce-i ciudat cu societatea e că oamenii care oprivesc ca pe un scop în sine sînt cei care se află în ea, şi nu

criticii de pe gard. Se întîmplă exact invers cu cele maimulte din spectacole — spectatorii pot trăi în iluzie, daractorii ştiu că viaţa adevărată este dincolo de lumi- nPerampei. Oamenii care privesc societatea ca pe un mij!oc dea sc pa de munc , o pun unde trebuie; ă ă dar cînd munceştipentru ea, toate relaţiile vieţii sînt distorsionate.” Selden seridică într-un cot. „Ferească sfîntul sS subestimez parteadecorativă a vieţii”, continuă ei. „Mie îmi pare că simţulpentru splendori s-a justificat prin ceea ce a produs. Parteacea mai proastă e că atîta natură umană este folosită înprocesul respectiv. Dacă noi sîntem cu toţii materia primă a

efectelor cosmice, ai prefera să fii focul ce supune o spadădecît peştele care furnizează purpura pentru vopsirea uneicape. Şi o societate ca a noastră risipeşte atîta material bunpentru a-şi produce petecul de purpuriu ! Ia un băiat ca NedSilverton — e prea bun ca să fie folosit pentru a îmbunătăţicalicia socială a cuiva. Un băiat pornit să descopere lumea,universul. Nu-i păcat să termine prin a-l găsi în salonuldoamnei Fisher ?”„Ned este un copil dulce, şi sper că-şi va păstra iluziilemăcar atît cît să scrie ceva poezie frumoasă despre ele ; darcrezi că el e f ăcut să şi le piardă numai în societate ?”

Selden îi răspunse strîngînd din umeri. „De ce numimtsate ideile noastre generoase, iluzii şi pe cele meschine —adevăruri ? Nu-i oare destulă condamnare pentru societatesă te trezeşti acceptînd o astfel de frazeologie ? Mai că şi euam adoptat limbajul respectiv la vîrsta lui Silverton şi ştiucum pot schimba numele culoarea credinţelor.”Nu-l auzise niciodata vorbind cu atîta energie asertivă.

Tonul lui obişnuit era cel al eclecticului, care învîrtelucrurile cu uşurinţă şi le compară ; aşa că acum, ea eramişcată de această privire neaşteptată în laboratorul în carese formau credinţele lui.

„Ah, nu eşti mai bun ca alţi sectanţi,” exclamă ea; de'ce-ţi numeşti republica — republică ? Este o comparaţie închisă şi creaţi obiecţiuni arbitrare pentru a ţine lumea ladistanţă.”„Nu-i republica mea ; dac-ar fi, aş organiza un „coup



d'etat” şi te-aş aşeza pe tron.”„În vreme ce aşa, în realitate, crezi că nici n-are ce-micălca piciorul în ea ? O, văd eu ce crezi. Îmi dis- preţuieştiambiţiile, crezi că nu sînt demne de mine !”Selden zîmbi, dar nu ironic. „Şi, nu-i ăsta un omagiu ?Le cred demne de cei mai mulţi care trăiesc din ele “Ea se-ntoarse pentru a-l privi fix, grav. „Dar nu este

posibil ca, avînd posibilităţile acestor oameni, să le folo-lsesc mai bine ? Banii reprezintă o mulţime de lucruri —beţia de cumpărare nu se limitează la diamante şi automobile.”„Cîtuşi de puţin — poţi să-ţi omori dragul de ei fondîndun spital.”„Dar dacă crezi că sînt ceea ce-mi place cu adevărat,trebuie să gîndeşti şi că ambiţiile mele sînt demne de m;npuSelden primi acest apel rîzînd. „A, drag domnişoarăBart, nu sînt eu divina providenţă, să-ţi asigur bucurialucrurilor pe care încerci să le obţii !”

„Atunci nu poţi spune decît că după ce mă voi lupta săle obţin, probabil n-o să-mi placă ?” Ea inspiră adînc. «Ceviitor nenorocit îmi prevezi !”„Nu ţi l-ai prevăzut niciodată şi singură ?”Încet, obrajii ei se colorară, nu cu roşeaţa emoţiei, cicu singele venind din fîntînile adînci ale sufletului ; ca Şi ?um un efort spiritual l-ar fi produs.„Numai o dată” zise ea. „Dar arată mult mai sumbrucînd mi-l descrii dumneata !”El nu răspunse nimic, şi-o vreme tăcură, şi ceva necunoscutvibra în aerul ce-i despărţea. Dar, deodată, se-ntoarse spre el, c-un fel de furie.„De ce-mi faci asta ?” strigă ea. „De ce faci ca lucrurilepe care le-am ales să-mi pară dezgustătoare, dacă nu ai cemioferi în schimb ?”Cuvintele îl zdruncinară * pe Selden, scoţ îndu-l din accesulde reflecţie în care căzuse. Nici el nu-şi dădea seamade ce condusese discuţia lor într-acolo; era ultimul lucru pecare s-ar fi putut gîndi să-l facă într-o după-a- miază

împ r it cu domnişoara Bart, singuri şi ă ţ ă nevăzuţi de nimeni.Numai că era unul din acele momente cînd nici unul nupărea a vorbi deliberat, cînd o voce interioară îl chema pecelălalt peste adîncimi de simţire cărora nu le dăduseră încăglas.„Nu, nu am nimic să-ţi ofer în schimb.” zise el, ridicîndu-se iar în capul oaselor şi întorcîndu-se în aşa fel încîts-o plivească în ochi. „Dacă aş avea, ţi-ar aparţine, ştiidoar.”Ea primi această declaraţie bruscă într-un mod şi maiciudat decît cel în care fusese f ăcută ; îşi lăsă faţa în mîini şiel o văzu plîngînd cîteva clipe.Numai cîteva clipe, totuşi; căci atunci cînd se aplecă şimai mult şi-i dădu la o parte mîinile, cu un gest mai curîndgrav decît romantic, ea-i arătă o faţă mai blîndă dar nudesfigurată de emoţie, iar el îşi spuse, oarecum cu cruzime,că pînă şi plînsul era la ea o artă.Gîndul ăsta îi potoli vocea cînd o întrebă, undeva întremilă şi ironie, „Nu-i normal ca eu să-ncerc să diminuez tot



ceea ce nu-ţi pot oferi ?”Faţa ei se lumină, dar îşi trase mîna, nu cu un gest decochetărie, ci ca şi cum ar fi renunţat la ceva la care nuaspira.„Dar mă diminuezi pe mine, nu crezi,” îi întoarse ea cublîndeţe, „fiind aşa de sigur că ele sînt singurile lucruri carem-ar interesa ?”

Selden tresări în interior, dar nu era decît ultimulspasm al egoismului lui. Aproape imediat el răspunse foartefiresc : „Dar te interesează, nu ? Şi nici o dorinţă de-a meanu poate schimba asta.”Atît de complet încetase să gîndească pînă unde-l puteauduce toate astea, încît fu deosebit de decepţionat cîndea-i prezentă un chip sclipind de umor.Ah”, strigă ea, „cu toate vorbele dumitale frumoaseesti”de fapt la fel de laş pe cît sînt eu, căci n-ai fi spus niciuna dacă n-ai fi fost atît de sigur de răspunsurile mele.”Şocul produs de aceast remarc ă ă avu drept efect cristalizarea

intenţiilor oscilante din Selden.„Nu sînt atît de sigur de ce-mi răspunzi,” zise el încet.„Şi-o să fiu atît de drept cu dumneata să am convingerea cănici dumneata nu eşti.”Era rîndul ei să-l privească surprinsă ; şi după o clipă...„Vrei să te căsătoreşti cu mine ?” întrebă ea.El rîse.„Nu, nu vreau... dar poate aş vrea dacă ai vrea tu !”„Exact ce-ţi spuneam — eşti aşa de sigur de mine că tepoţi amuza f ăcînd experienţe.” Trase mîna pe care-o reluaseel şi îl privi tristă.

„Nu fac experienţe,” replică el. „Sau dacă fac, le fac pemine, nu pe dumneata. Nu ştiu ce efect vor avea asupramea — dar dacă unul din ele este căsătoria cu dumneata,sînt gata să risc.”Ea zîmbi uşor. „Chiar ar fi un mare risc — nici nu ţi-amascuns vreodată cît de mare.”„A, tu eşti laşa !” exclamă el.Ea se ridicase, şi cum era şi el în picioare, se privirădrept în ochi. Izolarea blîndă a zilei în decădere îi învălui —păreau ridicaţi pe un strat de aer mai pur. Toate efectelesubtile ale ceasului vibrau în vinele lor şi-i împingeau unul

spre altul aşa cum frunzele sînt împinse spre pămînt.„Tu eşti laşa,” repetă el, luîndu-i mîinile între-ale lui.Ea se sprijini de el o clipă, ca şi cum ar fi lăsat-o f ărăveste aripile, iar el îi simţi inima bătînd mai curînd ca dupăoboseala fizică a urcării unui şir de trepte decît cutulburarea dată de noi coordonate. Apoi ea se trase înapoicu un zîmbet uşor, de avertisment, „O să arăt oribil în haineşifonate; dar îmi repar singură pălăriile,” declară.Statură tăcuţi după asta, zîmbindu-şi ca nişte copiidornici de aven. ură care au urcat la o inălţime interzisa, deunde descoperă o nouă lume. Adevărata lume de la

picioarele lor se-nf ăşura în primele valuri ale înserării, $idincolo de vale se ridică în albastrul mai intens o lună precisdesenată. *Deodat ă auziră un zgomot îndepărtat, ca bîzîitul unei



insecte uriaşe şi văzură ceva negru străbătînd şoseaua cevenea spre ei sub lumina amurgului.Lily tresări ; zîmbetul îi pieri şi o luă spre alee.„Habar n-am avut cît de tîrziu s-a f ăcut. Nu ajungempînă la căderea nopţii,” zise ea, aproape impacientată.Selden se uita la ea surprins — îi trebui ceva timp casă-şi recapete obişnuita poziţie din care-o vedea; apoi zise,

cu o notă necontrolată de sarcasm : „Âştia nu erau de-ainoştri ; maşina mergea în sens opus.”„Ştiu... ştiu...” Ea se opri şi el putu s-o vadă roşind înlumina amurgului. „Numai că eu le-am spus că nu mă simtbine — că nu pot ieşi. Hai să coborîm !” murmură ea.Selden continuă să o privească ; apoi îşi trase pachetulcu ţigări din buzunar şi-şi aprinse încet o ţigară. I se păreanecesar, atunci, în momentul acela, să proclame, prin vreungest obişnuit ca acesta, faptul că era stăpînul situaţiei; aveao dorinţă aproape puerilă s-o facă pe cea care era cu el să

înţeleagă că, odată zborul împreună terminat, aterizase în

picioare.Ea aşteptă ca flacăra să-i aprindă ţigara sub palmacăuş ; apoi îi întinse pachetul.Ea luă una cu mîna nesigură şi, ducînd-o la buze, seaplecă să ia foc. În lumina de-acum indistinctă, jăraticulţigărilor îi lumină partea-.de jos a feţii şi el văzu că gura îitremura într-un zîmbet.„Ai fost serios ?” întrebă ea, cu un ciudat tremur deveselie în voce, ton pe care parcă l-ar fi cules în fugă dintrunrastel, f ără să mai aibă timp să-l încerce.Vocea lui Selden era mai bine controlată. „De ce nu

răspunse el. „După cum vezi n-am riscat nimic să fiu aşa.”Şi cum ea continuă să stea în faţa lui, ceva mai palidă înurma replicii, adăugă repede : „Hai să coborîm.”CE altă probă mai bună pentru prietenia doamnei

Trenor, decît că vocea ei, certînd-o pe domnişoara Bart,luase aceeaşi notă de disperare personală pe care ar fiavut-o dacă ar fi deplîns o petrecere ratată.„Tot ce pot s zic. ă Lily. e că eu nu te înţeleg !” Se lăsă”pe spate oftînd abandonată matinal dantelelor şi muselină,ignorînd sîcîielile de pe birou, un munte ca de obicei, şiconsiderînd în schimb, cu ochiul doctorului care s-a dat

bătut în faţa unui caz, pacientul stînd în picioare în faţa ei.„Dacă nu mi-ai fi spus că te ţii de el serios — dar sîntsigură că asta ai dat clar de înţeles de la bun început ! Dece altceva m-ai rugat să te scutesc de bridge şi să-i ţin ladistanţă pe Carry şi pe Kate Corby ? Nu pot să cred c-aif ăcut-o pentru a te amuza; nici unul din noi nu ne putemimagina că te-ai ocupa de el o singură clipă f ără să vrei săte căsătoreşti cu el. Şi toată lumea s-a purtat în consecinţă.

Toţi voiau să ajute să iasă ceva.1 Pînă şi Bertha şi-a ţinutmanile acasă — de ce să nu ţi-o spun — pînă ce-a venitLawrence şi i l-ai luat cu japca. După asta avea dreptul să ţio

întoarcă — de ce naiba te-ai pus cu ea ? îl ştiai peLawrence Selden de ani de zile. de ce te-ai purtat de parcătocmai îl desco- periseşi ? Dacă îi purtai pică Berthei, ţi-aiales prosteşte timpul să o arăţi — puteai să-i plăteşti după



ce erai măritată ' Ţi-am spus că Bertha este periculoasă.Cînd a venit aici nici nu puteai vorbi cu ea. apoi a venitLawrence şi asta a dispus-o, şi dac-ai fi lăsat-o să creadă căa venit pentru ea nu i-ar fi venit în cap să facă asta. Of Lily,n-o să aiungi nicăieri dacă nu eşti serioasăDomnişoara Bart primi exhortaţia aceasta în spiritulcelei mai pure imparţialităţi Şi de ce să se fi supărat ? Prin

gura doamnei Trenor îi vorbea propria conştiintă. Dar chiarşi-n faţa propriei conştiinţe trebuia să încropească unsimulacru de apărare...N-am f ăcut decît să-mi iau o zi liberă, căci credeamcă intenţionează <;ă stea toată săptămîna, pe cîtă vremedomnul Selden pleca azi dimineaţă după cum ştiam eu.”Doamna Trenor înlătură orice scuză cu gestul cu carear fi îndepărtat de la sine o muscă supărătoare.„Păi chiar a vrut să stea — asta-i partea cea maiproastă. Arată că a fugit de tine, că Bertha şi-a îndeplinitpropria-i misiune şi l-a umplut de venin.”

Lily încerc s glumea . „P i, dac ă ă ţă ă ă fuge, îl prind eupînă la urmă 1”Prietena îşi aruncă înainte braţul : „Orice-ar fi Lily, sănu faci nimic !”Domnişoara Bart primi avertismentul zîmbind. „Nuchiar la propriu, luînd primul tren, de pildă. Mai sînt căi...”Dar nu le specifică.Doamna Trenor corectă timpul, tăios : „Au fost căi, omulţime de căi. N-am crezut că ai avut nevoie să-ţi fiearătate. Dar nu te amăgi — e speriat de-a binelea. A datfuga glonţ acăsucă, unde-i mămica să-l apere !

„Sigur, pînă la moarte,” încuviinţă Lily, umflîndu-se derîs.„Cum' de mai poţi să rîzi...,” o certă prietena sa, ceeace o f ăcu să revină la severitatea lucrurilor cu întrebarea :„De fapt ce i-a spus Bertha ?”„Nu mă-ntreba I Lucruri îngrozitoare ! A dezgropat maitoţi morţii. Sper că-nţelegi ce vreau să spun... bineînţeles cănu există de fapt nimic, dar se pare că l-a amintit pe prinţulVarigliano... şi pe Lord llubert... şi o poveste cum că ai fi

împrumutat bani de la bătrînul Ned Van Alstyne — chiar ?”„E vărul tatălui meu,” răspunse domnişoara Bart.

„Păi sigur, asta n-a zis-o. Se pare că Ned i-a spus luiCarry Fisher; care i-a spus Berthei, te cred. Toate-s la fel,zău, îşi ţin limba ani de zile şi cînd crezi c-ai scăpat, numaice li se iveşte ocazia şi-şi amintesc tot.”Lily se f ăcu palidă — vocea ei sună cam răguşit.„Erau nişte bani pe care i-am pierdut la bridge lafamilia Van Osburgh. I-am înapoiat, desigur.”„Lucrurile astea nu şi le amintesc, dumnealor ; darideea de a avea datorii la jocuri de noroc l-a speriat pePercy. Bertha ştia ea cu cine stă de vorbă — i-a spus exactce trebuia !”Şi timp de aproape o oră doamna Trenor continuă peaceastă coardă să-şi admonesteze prietena. DomnişoaraBart asculta cu admirabilă stăpînire de sine. Firea calmă cucare era înzestrată de natură fusese disciplinată de ani întregide adaptare for at , trebuind mai ţ ă întotdeauna să-şi



atingă scopurile prin vrerea altor oameni; şi, fiind înclinatăsă privească deschis orice lucruri neplăcute de în- d-it-Î ceele se iveau în calea ei, n-o înfuria să asculte, imparţialprezentate, consecinţele la care imprudenţa ei tea' duce, cuatît mai mult cu cît propriile-i gînduri se adunau 'încă pecelălalt talger al balanţei. În lumina comentariilor energiceale doamnei Trenor, situaţia se prezenta f ără îndoială destul

de „albastră” şi, ascultînd, Lily se trezi aprobînd tot maimult ceea ce spunea prietena sa. Şi nici nu bănuia doamna Trenor ce nelinişti stîrneau vorbele ei, încă şi mai sumbre.Bogăţia, dacă nu-i stimulată de-o imaginaţia bogată, îşi facedoar o imagine vagă asupra aspectelor concrete alesărăciei. Judy ştia că trebuie să fie „groaznic” pentru biataLily să-şi facă probleme dacă are sau nu bani pentru dantelăveritabilă la rochii, „groaznic” să nu aibă maşină la scară şiun iaht; dar ce-nseamnă să te doară zilnic capul pentru datorii,să te lupţi zilnic cu tentaţii mărunte de a cumpăra temiri-ce, astea erau chinuri pe care viaţa ei le ignora la fel

cum ignora problemele unui cerşetor. Inconştienţa ei faţăde adevărata faţă a situaţiei avea efectul de-a o face şi maiterifiantă pentru Lily. În vreme ce prietena ei îi reproşa de afi pierdut ocazia să-şi eclipseze rivalele, Lily se lupta încă odată în imaginaţie cu muntele crescînd de datorii de careaproape că reuşise să scape. Oare ce vînt de nebunie o

împinsese din nou în largul acelor mări întunecate ?Felul în care vechea ei viaţă îşi oferea din nou mocirlacompromisului spre a o primi îi f ăca decăderea parcă maicompletă. Ieri încă, imaginaţia ei zburda pe fuioare delibertate, străine de orice telurică ocupaţie, azi trebuia să

cadă jos, la nivelul rutinei domestice, în care momentele deaparentă strălucire şi libertate alternau cu lungi ore desupunere.Puse o mînă dezaprobatoare pe mina prietenei sale.„Judy dragă ! îmi pare rău pentru ce-am f ăcut, şi eşti foartebună cu mine. Dar sigur ai cîteva scrisori la care pot să-ţirăspund eu — cel puţin să fiu de folos la ceva.”Se aşez la mas şi doamna Trenor ă ă acceptă reluareaacestei munci matinale cu un oftat care ar fi vrut să snunăcă, în definitiv, nici nu se dovedise mai bună decît de aşaceva.

Masa de prînz adună un cerc sărăcit. Toţi bărbaţii afarăde Jack Stepney şi Dorset se-ntorseseră în oraş (Îi părea luiLily o supremă ironie ca Selden şi Percy Gryce să plece înacelaşi tren), iar Cressida şi supuşii ei, Wetherall-i, fuseserăduşi cu maşina să ia prînzul undeva. departe. În astfel demomente de mai mic interes, obiceiul doamnei Dorset erasă stea în cameră pînă du- pă-masă; dar de această dată seabătu pe la ei cînd masa era aproape de sfîrşit, trasă la faţăşi cu cearcăne sub ochi, dar lăsînd să se întrevadă maliţiasub masca indiferenţei. Ridică sprîncenele cînd se uită lamasă.

„Ce puţini am mai rămas ! îmi place nespus liniştea —ţie nu, Lily ? Bine-ar fi dacă bărbaţii s-ar ţine departe

întotdeauna — e mult mai bine f ără ei, zău. A, tu nu intri îndiscuţie, George — cu soţul tău nu eşti nevoită să vorbeşti.



Numai că am crezut că domnul Gryce urma să stea pestesăptămînă ?” adăugă ea întrebător. „Nu aşa intenţiona, Judy? Ce băiat drăguţ — mă-ntreb ce l-o fi pus pe fugă. E camtimid şi mă tem că l-om fi şocat, a fost educat într-un modatît de învechit. Ştii Lily, mi-a spus că n-a mai văzut o fată

jucînd cărţi pe bani pînă te-a văzut pe tine mai deunăzi ? Şicînd te gîndeşti că trăieşte din dobînzile veniturilor lui, plus

că mai întotdeauna îi rămîne destul să investească.”Doamna Fisher se aplecă spre masă cu vădit interes.„Cred că-i de datoria cuiva să-l educe pe tînărul ăsta. Escandalos ca nimeni să nu-i fi spus sau amintit Datoriile luide cetăţean. Toţi oamenii bogaţi ar trebui obligaţi săstudieze legile ţării lor.”Doamna Dorset îi aruncă o privire calmă.„Legile de divorţ în orice caz le-a studiat. Mi-a spus c-apromis episcopului să semneze nu ştiu ce petiţie contradivorţului.”Doamna Fisher roşi sub fard, iar Stepney zise, rî- zînd

şi aruncînd o privire spre domnişoara Bart : „Presupun că segîndeşte la căsătorie şi vrea să-şi dreagă corabia veche.Înainte de-a se urca pe ea “Logodnica lui păru şocată de atare metaforă, iarGeorge Dorset exclamă cu un rînjet sardonic : „Bietul de el!Nu corabia o să-i vie de hac, ci echipajul.”Oi pasagerii clandestini,” zise domnişoara Corby,radioasa. „Dacă m-aş gîndi la un voiaj cu el, mi-aş lua si linprieten cu mine.”Simţindu-se vag lezată, domnişoara Van Osburgh nustia să se manifeste. „Zău că nu ştiu de ce rîdeţi ne ■ eu

cred că este foarte simpatic,” exclamă ea; „şi în orice cazfata care s-ar căsători cu el ar avea de-ajuns ca să nu seplîngă.” .Se uită nedumerita în jur, la oamenii care izbucniră simai tare în rîs la vorbele ei, dar poate ar fi consolat-o să fuece adînc se imprimaseră ele în cugetul unuia dintreascultători.Să nu se plîngă ! Pentru Lily Bart, nu existau în limbăcuvînte mai elocvente. Nici măcar nu se gîndise săzîrnbeaseă la imaginea modestă pe care moştenitoarea VanOsburgh o dădea despre o avere colosală — mintea ei era

ocupată pînă-n margini de imaginea pe care ea o întrebuinţa pentru averea aceea. Înţepăturile doamneiDorset n-o dureau, căci propria-i ironie tăia mai adînc;nimeni n-o putea răni atît cît se rănea ea însăşi, căci nimenialtcineva (nici măcar Judy Trenor) nu cunoştea, amploareaimprudenţei comise.Fu smulsă din aceste gînduri negre de o rugăminte pecare gazda i-o adresă în şoaptă, luînd-o deoparte pe cîndpărăseau masa.„Lily dragă, dacă n-ai nimic deosebit de f ăcut, pot să-ispun lui Carry Fisher că vrei să mergi la gară să-l aduci pe

Gus ? Se întoarce la patru şi ştiu că ea are de gînd să-l întîmpimî. Bineînţeles că aş vrea să-l amuze cineva, dar din înl.Împlare ştiu că l-a cam stors de cînd e aici şi acu ţinemor iş s -l aduc , încît îmi închipui “ ţ ă ă ă iar are mare nevoie



de bani. Tare-mi pare mie,” conchise doamna Trenor pebună dreptate, „că cea mai mare par te din pensia eiprovine de la bărbaţii altora '“În drum spre gară, domnişoara Bart avu tot timpul s:”imediteze la cuvîntele prietenei ei şi la felul în care i seaplicau chiar ei. De ce trebuia să sufere pentru că, odată, a

împrumutat, pentru cîteva ore, nişte bani de 'a un văr

bătrîn, în vreme ce o femeie precum Carry Fisher putea trăi în felul ăsta f ără a-i zice nimeni nimic, nici soţi, nici soţii 9 Totul se explica prin plicticoasa distincţie dintre ce poate ofemeie măritată să facă şi ce nu poate o tînără fată.Bineînţeles că era un scandal ca o femeie măritată să

împrumute bani — iar Lily era un fel de expertă înimplicaţiile cuprinse — şi totuşi, era doar un „malumprohibitum” pe care lumea îl critică dar faţă de care închideochii şi care, deşi o fi pedepsit în particular, nu provoacădezaprobarea colectivă a societăţii. Pe scurt, aşa ceva nuera posibil pentru domnişoara Bart. Putea desigur să

împrumute de la prietenele sale — o sută de ici-de colo, celmult — dar acestea mai cu- rînd îi dădeau o rochie ori obijuterie ieftină, uitîndu-se niţeluş pieziş cînd ea ar fi f ăcutvreo aluzie la cecuri. Femeile nu dau cu împrumut cu toatăinima, iar cele printre care trăia ea erau fie în aceeaşisituaţie, fie atît de departe de ea încît n-o mai înţelegeau.Rezultatul acestor meditaţii era hotărîrea de a se duce lamătuşa ei la Richfield. Nu putea să rămînă la Bellomont f ărăsă joacă bridge, şi cu datoriile ce le avea...; iar continuîndu-şi seria de vizite autumnale şi-ar fi prelungit doarnecazurile. Ajunsese la un punct unde trebuiau luate măsuri

radicale, căci singurul mod de viaţă ieftin ar fi fost celplicticos. Avea s-o ia chiar a doua zi dis-de dimineaţă spreRichfield.La gară, Gus Trenor îi păru surprins, şi nu prea plăcut,s-o vadă. Îi trecu hăţurile trăsuricii uşoare cu care venise,iar el urcă greoi, strivind-o pe nici un sfert de capră şistrigînd „Bu-un ! Nu-mi prea faci des ă onoarea asta. Sevede că te plictiseai cumplit.”Era o după-amiază caldă şi vecinătatea atît de strîn- săo f ăcea mai conştientă ca oricînd de trupul lui masiv, faţaroşie şi lată şi gîtul gros, de pe care curgeau bobiţe de

sudoare scîrbos infiltrate cu pulbere de zgură; dar mai eraconştientă, şi asta i-o spuneau ochii lui mici şi de altminteriblegi, că prezenţa ei, proaspătă şi delicată, îl remonta şistimula.Asta o f ăcu să răspundă veselă : „Nu prea am ocazia.Prea multe îşi dispută privilegiul cu mine.”„Privilegiul de a mă duce acasă ? Ei, mă bucur c-aicîştigat dumneata, oricum. Numai că ştiu cum a fost, defapt — te-a trimis nevastă-mea. Zi că nu !”Avea scăpărările neaşteptate de perspicacitate propriioamenilor cu ideaţia grea şi Lily nu se putu abţine să nu

rîdă împreună cu el.Vezi d-ta, Judy crede că numai cu mine eşti în deplinăsiguranţă ; şi” are perfectă dreptate.” adăugă Lily.Zău ? Are, pentru că dumneata nu ţi-ai pierde vre- m°a



cu un moş ca mine. Noi, bărbaţii căsătoriţi, trebuia să nemulţumim cu ce ne rămîne — toate bucuriile se duc spre ceicare au fost destul de deştepţi să rămînă liberi. Dă-mi voiesă-mi aprind un trabuc, da? N-am tras un fum toată ziua”.

Trase undeva la umbră şi-i trecu hăţurile ei ca să aibămiinile libere. Flăcăruia de la chibrit îi accentuă pu'-purafetei grase şi Lily îşi feri privirea, brusc îngre- ţoşată. Şi

totuşi unele femei îl găseau un bărbat bine ! Dîndu-i hăţurile înapoi, îl întrebă prieteneşte : „Aşa de multe lucruriplicticoase ai avut de f ăcut „E-hei, cred şi eu !” Trenor, pecare rar dacă-l asculta cineva, nevastă ori prieteni, începusă guste pe-ndelete din bucuria destăinuirii :„Nici nu-ţi imaginezi cît trebuie să alergi într-o treabăca asta.” Arătă cu biciul spre haturile Bellomontului, care se

întindeau la picioarele lor încărcate de roadele pămîntului.„Judy habar n-are pe ce se duc banii... nu1 că n-ar fi deunde,” se întrerupse, „dar bărbatul trebuie să stea cu ochiideschişi şi s profite din orice. Tata ă şi mama se certau

mereu de la bani şi au pus şi ceva deoparte — din fericirepentru mine — dar în ritmul în care mergem acum, nu ştiuunde-am fi dacă n-aş mai risca eu din cînd în cînd. Femeilecred — adică Judy crede — că nu fac nimic altceva decît sămerg în oraş o dată pe lună să tai nişte cupoane, daradevărul e că trebuie să dai în brînci ca să te menţii. Cutoate că, azi, n-am de ce mă plînge,” continuă el după oclipă, „pentru că am f ăcut o afacere pe cinste, mulţumităprietenului lui Stepney, Rosedale — că veni vorba,domnişoară Lily, te-aş ruga să-ncerci s-o convingi pe Judy săse poarte mai frumos cu băiatu' ăsta. Nu-i departe ziua cînd

o să fie aşa de bogat c-o să ne poată cumpăra pe toţi, aşacă dacă l-ar mai invita la masă din cînd în cînd, aş obţineaproape tot ce vreau de la el. Omu' ăsta e înnebunit săcunoască lumea care n-are chef să-l cunoască pe el, şi cîndcineva e-n starea asta, va face orice pentru prima doamnăcare-l invită la ea.”Lily ezită cîteva clipe. Prima parte a confesiunii stîrniseun şir interesant de gînduri, dar fusese întrerupt brutalde menţionarea numelui Rosedale. Protestă f ărăconvingere.„Dar ştii că Jack a-ncercat să facă exact asta şi nu i-a

reuşit.”„Of, la dracu — pentru că-i gras şi unsuros şi nuvorbeşte decît de afaceri ! Ascultă la mine, cine-i deştept şise poartă frumos cu el acum, n-o să aibă ce regreta. Nupeste mulţi ani va fi în lumea noastră, fie că ne place au ba,şi atunci n-o să mai dea o jumătate de milion pentru oinvitaţie la cină.”Mintea lui Lily se-ndepărtă de la intrusul Rosedale soreprimul şir de gînduri. Această lume vastă, misterioasă, aWall Street-ului — oare nu-şi putea găsi în ea mijloacele dea scăpa de soarta ei cruntă ? Auzise adesea de femei care

f ăceau rost de bani aşa, prin prieteni — ca cele mai multesurate, n-avea habar de concreteţea tranzacţiilor şiignoranţa diminua din prozaismul lor. Într-adevăr, nu seputea închipui înjosindu-se s primeasc ă ă ceva de la domnul



Rosedale; dar alături de ea se afla omul care putea faceasta, şi, ca soţ al celei mai bune prietene, îi era aproape caun frate.În adîncul adîncurilor ei Lily ştia că nu prin apel lasentimentele frăţeşti putea să-l pună pe Gus în mişcare, darexplicînd astfel situaţia, o drapa în falduri decente, căci îşiavea scrupulele ei în privinţa menţinerii unor aparenţe pînă

şi interioare. Simţul ei aristocratic îşi avea un echivalentmoral şi, atunci cînd f ăcea o inspecţie propriei minţi, existauanumite uşi pe care nu le deschidea.Ajungînd la porţile domeniului Bellomont, se întoarsespre Trenor cu un zîmbet.„E-o după-amiază aşa de frumoasă... N-ai vrea să mămai plimbi puţin ? Am fost carh f ără chef toată ziua şi-i asade odihnitor să nu vezi oameni şi să fii cu cineva care nu sesupără dacă nu eşti în formă !”Arăta atît de fermecător-rugătoare, atît de încrezătoare

în compasiunea şi înţelegerea lui, încît lui Trenor îi păru

rău că nu-i acolo nevastă-sa să vadă cum se poartă altefemei cu el — nu profitoare smochinite ca doamna Fisher, cio fetişcană pentru a cărei privire cei mai mulţi bărbaţi de pelumea asta şi-ar fi dat şi sufletul.Fără chef ? De ce sfinte Dumnezeule să fii dumneatavreodată f ără chef? Nu ţi-a ieşit bine ultimul set de rochii,ori te-a curăţat Judy complet la bridge, azi-noapte 7”Lily scutură din cap, oftînd.A trebuit să renunţ la rochii noi şi la bridge — nu-mimai permit. Adevărul e că nu-mi mai permit nimic din ceeace fac prietenii mei şi mă tem că Judy începe să se sature

de mine pentru .că nu mai joc cărţi şi nu mai sînt la fel deelegantă ca celelalte femei. Dar si dumneata o să te saturide mine dacă-ţi vorbesc de-ale mele şi dacă le-ammenţionat, e ca să te rog să-mi faci un serviciu — cel maimare serviciu.”Din nou ochii ei căutară pe ai lui şi-n sinea ei ea zîmbicitind acolo un început de teamă.„P i, ă cum... sigur... dacă îmi stă în putinţă...” Se întrerupse,şi ea se gîndi că bucuria îi fusese stricată deamintirea metodelor doamnei Fisher.„Cel mai mare serviciu,” repetă ea suav. „Adevărul e

că Judy e supărată pe mine şi aş vrea să ne împaci.”„Supărată pe dumneata ? Ei, haide, haide, prostii !”Uşurarea lui se sparse într-un rîset. „Ştii doar că ţi-idevotată.”„Este cea mai bună prietenă a mea şi to:mai de aceeanu vreau s-o jignesc. Dar presupun că ştii ce vrea să fac. Şiapus în minte, draga de ea, să... mă căsătoresc cu unpachet de bani.”Se opri de parcă jena ar fi împiedicat-o să continue şi

Trenor, întorcîndu-se brusc, fixă asupra ei o pereche de ochi în care creştea înţelegerea situaţiei.

„Un pachet de bani? Isuse, doar nu cumva Gryce? Bada ? A nu, bineînţeles că nu spun la nimeni — poti avea încredere c-o să-mi ţiu gura., dar Gryce... Doamne-sfinte,Gryce ! Chiar şi-a închipuit Judy c-o să poti lua un caraghios

îngîmfat ca ăla ? Şi, neputînd, i-ai dat papucii, motiv pentru



care dumnealui a şters-o cu primul tren azi dimineaţă ?” Selăsă pe spate, lăţindu-se si mai mult pe capră, ca şi cumbucuria perspicacităţii saie l-ar fi dilatat la propriu. „Cumnaiba s-a putut Judy gîndi c-ai să faci aşa ceva ? Eu i-aş fiputut spune că niciodată n-ai să te-mpaci c-un nătăfleţ caăla !”Lily oftă şi mai sfişietor. „Cred uneori,” murmură ea,

„eă bărbaţii înţeleg o femeie mai bine decît multe alte femei.”„Unii bărbaţi, da, sînt sigur. Aş fi putut să-i zic lui Judy,” repetă el, exaltînd în .superioritatea implicită asuprasoţiei lui.„M-am gîndit eu că ai să înţelegi, de aceea am vrut săţivorbesc,” reluă domnişoara Bart. „A'w pot să fac aşa ceva; nu-i cu putinţă. Dar nici nu pot continua viaţa de pînăacum. Sînt aproape în întregime dependentă de mătuşamea şi cu toate că-i foarte bună cu mine, nu-mi dă o sumăregulat , şi-n ultima vreme am pierdut ă la cărţi şi nu

îndrăznesc să-i spun. Mi-am plătit datoriile, desigur, dar cu

asta nu mi-a mai rămas aproape nimic pentru celelaltecheltuieli şi dacă continui cu viaţa de acum, dau de bucluc.Am un venit minuscul numai al meu, dar mă tem că einvestit prost, pentru că pare a-mi aduce tot mai puţin de laan la an, iar eu mă pricep aşa de puţin la chestiunilebăneşti, încît nu-mi pot da seama dacă agentul mătuşii nesf ătuieşte bine.” Făcu o pauză, după care reluă pe un tonmai vesel : „N-am vrut să te plictisesc cu toate astea, daram nevoie de ajutorul dumitale s-o faci pe Judy să înţeleagăcă nu pot, pentru moment, să mai trăiesc aşa cum secuvine printre voi. Plec miine la Richfield, la mătuşa, unde-o

să-mi petrec restul toamnei, f ără servitoare şi învăţ înd să-mirepar singură rochiile.”La această imagine a drăgălăşeniei suferinde, al căreipatos era sporit de tuşa delicată cu care fusese concepută,un murmur de indignare amestecată cu simpatie se auzidinspre Trenor. Cu douăzeci şi patru de ore înainte, să-l ficonsultat nevastă-sa asupra viitorului domnişoarei Bart, ar fizis că o fată cu gusturi extravagante şi f ără bani ar face maibine să se căsătorească cu primul bărbat bogat ce i-ar fiieşit în cale; dar cu subiectul în cauză lîngă el, cerîndu-i

înţelegerea, f ăcîndu-l să simtă că el i-o poate da mai

degrabă decît cele mai bune prietene, şi mai ales stînd atîtde nemaipomenit de plăcut alături de el, era gata să jure căo astfel de căsătorie ar fi o crimă şi că el, ca om de onoare,trebuia să facă totul pentru a o feri de efectele altruismului,bunătăţii ei. Impuls întărit şi de gîndul că, dacă s-ar fimăritat cu Gryce, ar fi fost înconjurată de linguşeli şiorobare pe cită vreme, refuzînd să se sacrifice negustoreşterăminea singură să suporte preţul rezistenţei ei. I a naiba,din moment ce putea găsi o cale de rezolvare din astfel degreutăţi pentru un „burete” profesionist numit Carry Fisher,care constituia un fel de lux elementar corespunzător

bucuriei produsă de o ţigară ori de un cock-tail, putea f ărădoar-şi-poate să facă la fel de mult pentru o fată care era os rb toare ă ă şi care-şi depunea necazurile în faţa lui cuinocenţa încrezătoare a unui copil.



Trenor şi domnişoara Bart îşi prelungiră plimbareamult după apusul soarelui; şi, pînă ajunseră acasă, el

încercă, nu f ără succes, să-i demonstreze că, dacă aveanumai încredere în el, putea să-i adâcă bani frumuşei dinceea ce avea. f ără să-i pericliteze mica sumă în nici un fel.Ea era cu adevărat prea necunoscătoare în manipu- laţiiîebursei ca să-i înţeleagă explicaţiile tehnice ori măcar să-şi

dea seama că anumite puncte erau destul de suspecte;ceaţa ce învăluia tranzacţia îi servi ca un văl pentru jena ceo simţea şi, prin ea, speranţele ei se măriră ca lumina unorlămpi în ceaţă. Tot ce înţelese ea era că investiţiile aveau săfie misterios multiplicate f ără vreun risc pentru dînsa; şiasigurarea că acest miracol va avea loc nu peste multăvreme, f ără un interval enervant pentru suspense şi gînduri,

îndepărtă şi ce scrupule îi mai dădeau tîrcoale.Simţea crucea mai uşoară şi putea să reia activităţireprimate. Cu grijile imediate risipite ca prin farmec, erauşor să ia hotărîrea să nu se mai găsească nici- cina la aşa

ananghie şi, cum necesitatea economiei şi a abţinerii seretrăsese din prim plan, se simţea gata să dea piept cuorice cerinţă a vieţii. Chiar şi cu cea imediată de a-l lăsa pe

Trenor, în drum spre casă, să se lipească mai mult de ea şisă-şi lase liniştitor o mînă pe ale ei ; tremurul uşor derepulsie şi-l înfrînă repede. Era parte a jocului să-l facă să sesimtă că rugămintea lui adresată fusese un impulsnecalculat, provocat de farmecul lui personal ; şisentimentul renăscut al puterii de a mînui bărbaţii, dacă îiconsola mindria rănită, o mai ajuta Şi să nu observeindelicateţea lui. Era un bărbat ne- raanat, plicticos, care cu

toate eforturile lui de a-şi afirma superioritatea, nureprezenta decît un figurant în spctacolul costisitor plătit debanii lui — f ără îndoială că pentru o fată deşteaptă, avea săfie uşor să-l supună exact cu vanitatea lui, punîndu-l astfelsă facă el totul.PRIMUL cec pentru o mie de dolari pe care Lily îl primi

împreun cu un bilet mîzg iit de mîna lui ă ă Gus Trenor îi întărisiguranţa de sine cu exact atîtea procente cu cîte îi anuladin datorii.

Tranzacţia se justificase prin rezultate — vedea acumcît de absurd ar fi fost să lase vreun scrupul primitiv să o

lipsească de acest mijloc simplu de a-şi linişti creditorii. Lilyse simţea de-a dreptul virtuoasă cînd risipi suma în plăţipentru cei cărora le era datoare şi faptul că însoţea cu onouă comandă fiecare plată nu-i micşora sentimentuldezinteresării. Cîte femei, în locul ei, n-ar fi f ăcut comenzilef ără să plătească !Găsise tonic desigur să păstreze bună dispoziţia lui

Trenor. Să-i asculte povestirile, să-i primească confidenţeleşi să rîdă de glumele lui, părea pentru moment a fi tot ceeace i se cerea şi nepăsarea binevoitoare cu care gazda eiprivea aceste atenţii le elibera de cea mai mică urmă de

ambiguitate. Doamna Trenor presupunea în mod evident căintimitatea sporită faţă de soţul ei, pe care Lily omanifestase în ultima vreme, era pur şi simplu un modindirect de a-i întoarce bunătatea.



„Mă bucur aşa de mult că tu şi cu Gus aţi devenitprieteni atît de buni,” zise ea aprobator. „E mult preadrăguţ din partea ta să-i înghiţi toate povestirile lui obositoare.Ştiu cum sînt pentru că a trebuit să le ascult pevremea cînd eram logodiţi — sînt sigură că nu le-aschimbat. Şi de-acuma n-o să mai fiu obligată — s-o totchem pe Carry Fisher să-l dispună. E o acvilă ; şi n-are nici

un pic de morală într-Însa. Întotdeauna îl pune pe Gus săinvestească pentru ea şi-s sigură că niciodată nu plăteştecînd pierde.”Domnişoara Bart putea să se cutremure la asemeneastare de lucruri f ără să-şi bată capul că i se aplică şi ei.Cu ea era cu totul altceva. Nu se putea pune problemasă nu plătească atunci cînd pierdea, din vreme ce Trenor oasigurase că nu avea cum pierde. Trimiţ îndu-i cecul el îiexplicase că scosese 5000 pentru ea din afacerea cuRosedale şi pusese 4000 în alt ă afacere, căci existapromisiunea unei alte „ridicări mari”; ea îşi dădu seama că

el specula acum cu proprii ei bani şi că prin urmare nu-idatora nimic afară de gratitudinea pe care un astfel de fleaco cerea. Presupunea vag că pentru prima sumă el trebuisesă ia de undeva, dar curiozitatea ei nu era p-ea vie asupraacestui punct. Se concentra, pentru moment, pe dataprobabilă a următoarei „ridicări mari”.Lucru întîmplat peste cîteva săptămîni, cu ocazia nunţiilui Jack Stepney cu domnişoara Van Osburgh. Ca vară amirelui, domnişoara Bart fusese rugată să fie domnişoară deonoare ; dar refuzase pt-etextînd că, fiind mai înaltă decîtcelelalte fete, prezenţa ei în alai ar fi putut strica simetria

grupului. Adevărul era că însoţise prea multe mirese la altar— prima oară cînd va merge într-acolo, avea să fie ea figuracentrală a ceremoniei. Cunoştea glumele care se f ăceau peseama tinerelor fetei prea multă vreme expuse lumii şi erahotărîtă să evite acele roluri „tinereşti” care puteau faceoamenii s-o crca- dă mai în vîrstă decît era.Mariajul Van Osburgh fu celebrat în biserica de ţară delîngă domeniul părinţilor de pe Hudson. Era „nunta de ţarăprin excelenţă,” la care invitaţii vin cu trenuri speciale şi dela care hoardele de nepoftiţi sînt ţinute ia distanţă cuajutorul poliţiei. În vreme ce aceste ritualuri silvane erau în

plină desf ăşurare, într-o biserică ticsită de toalete eleganteşi împodobite cu orhidee, reprezentanţii presei îşi croiaudrum, cu carneţelele în mînă, prin labirintul cadourilor denuntă, iar agentul unei întreprinderi cinematografice îşiplasa aparatul la uşa bisericii. Era scena în care Lily sevisase de atîtea ori ca jucînd rolul principal, şi faptul că nicide data aceasta nu era fiinţa aceea mistic-voalată. dincentrul atenţiei, ci doar un simplu spectator, îi întărihotărîrea să schimbe cele două roluri înainte de terminareaanului. Faptul că pentru moment scăpase de nelinişti nu

însemna pentru ea Cc ele nu puteau reveni : acest fapt îi

dădea doar destulă poftă de viaţă spre a se înălţa odată înplus deasupra îndoîelilor ei şi spre a simţi o reînnoită încredere în fru- mus' ea, puterea ei ţ şi disponibilitateagenerală de a invita un destin strălucit. Nu se putea ca



cineva conştient de astfel de aptitudini pentru stăpinire şibucurie să fie condamnat la eşec perpetuu;, şi în lumina

încrederii în sine recîştigate, greşelile eiA arătau mult maiuşor repa- rabile.Parcă pentru a o confirma, veni descoperirea, într-ostrană învecinată, a profilului serios şi bărbii proaspâtîndreptateale domnului Percy Gryce. Era ceva aproape

marital în propria-i înf ăţişare — gardenia mare, albă de labutonieră avea un aer simbolic care lui Lily i se păru de bunaugur. La urma-urmelor, văzut într-o adunare de acest fel elnu mai era ridicol — un observator binevoitor putea numi„stabilitate” figura lui greoaie, şi a- tunci cînd arăta maibine, părea cuprins de atitudinea de pasivitate totală carescoate în contrast defavorabil ciudăţeniile celor neliniştiţidin jur. Se gîndi că, unui om ca el, imaginea convenţională aunei cununii îi putea stîrni asociaţii sentimentale, şi seimagină pe sine profi- tind din plin şi cu artă, în izolareasaloanelor Van Osburgh, de o sensibilitate astfel pregătită

de factori exteriori. Ba chiar, uitîndu-se la femeile din jur şiamintin- du-şi de cum arăta ea în dimineaţa aceea, cînd seprivise în oglindă, nu-i părea că ar fi nevoie de vreo artăspecială pentru a-şi repara greşeala şi a-l aduce din nou lapicioare.Imaginea feţei măslinii a lui Selden, în strana din faţă,aproape strică pentru o clipă armonia gîndurilor senine şisuficiente. Roşeaţa care o invadă, cînd ochi li se intîlniră, fuurmată de o mişcare contrarie, un val de rezistenţă şiretragere. Nu dorea să-l mai vadă, nu pentru că se temeade influenţa lui, ci pentru că prezenţa lui avea întotdeauna

efectul dfe a-i devaloriza aspiraţiile, a-i diminua lumeaidealurilor. În plus, el era un memento în carne şi oase acelei mai grave greşeli din cariera ei. si faptul că el ocauzase nu îmbunătăţea întru nimic atitudinea faţă dedînsul. Încă îşi mai putea imagina un stagiu ideal alexistenţei în care, după ce toate celelalte s-ar fi aflat dinbelşug, leg tura ei cu Selden s fi fost ă ă ultima expresie aluxului; dar în lumea în care trăiau, un astfel de privilegiuavea toate şansele să coste mai mult decît merita.

j jţy draga mea, nu te-am văzut niciodată aşa defrumoasă ! Arăţi de parcă tocmai ţi s-a intimplat ceva nemaipomenit

!” Tînără care îşi formulase astfel admiraţia pentru frumoasa' ei prietenă nu sugera, prin propria-i persoană,astfel de posibilităţi fericite. Domnişoara Gertrude Farish, defapt tipiza mediocrul şi ineficientul. Dacă vor fi existatcalităţi compensatoare în căutătura cuprinzătoare, francă şi

în prospeţimea zîmbetului ei, acestea le putea vedea numaiobservatorul binevoitor şi numai înainte de a observa căochii ei erau de-un cenuşiu plat, iar buzele — departe de ainspira vreun gînd îndrăzneţ. Lily, de pildă, oscila intre milapentru limitele ei şi enervarea de a o vedea acceplîndu-le

cu seninătate. Pentru domnişoara Bart, ca şi pentru mamaei, acceptarea îngălării era proba prostiei ; şi existaumomente cînd, conştientă fiind de propria-i putere de aarăta şi fi atît de exact cum o cerea ocazia, mai că simţeacă alte fete erau idioate pentru că nu se ridicau la



posibilitatea alegerii deliberate., Cu siguranţă nimeni dinanturajul ei nu ar fi exprimat acceptarea evidentă înculoarea „practică” a rochiei Domnişoarei Gerty Farish şiliniile banale ale pălăriei sale — este aproape la fel destupid să-ţi laşi hainele să trădeze că ştii că eşti urîtă, pe cîtsă le pui 6ă proclame că te crezi frumoasă.Evident că fiind, fatalmente săracă şi îngălată, Gerty

procedase înţelept apueîndu-se de acte filantropice şi con.-certe simfonice; dar exista ceva iritant în presupunerea eică nu erau plăceri mai mari decît acestea şi că puteai găsitot atîtea lucruri interesante şi fascinante în existenţa întrunapartament înghesuit ca şi în splendorile domeniului VanOsburgh. Astăzi însă entuziasmele ei ciripite n-o iritau peLily. Păreau numai să scoată, reconfortant, propriul eicaracter de excepţie şi mai mult în relief, şi dădeau schemeiei de viaţă o vastitate cosmică.„Haide, te rog, s ne uit ă ăm puţin la cadouri înainte săplece toţi din sufragerie,” sugeră domnişoara Farish,

înlănţuind-o cu braţul. Se potrivea bine caracterului ei acestinteres sentimental şi ne-invidios pentru toate detaliile uneinunţi — era tipul de om care-şi ţine întotdeauna batista landemină

în timpul slujbei şi pleacă du- cînd sub braţ o cutiecu tort de la masă.„Nu-i aşa că totul e minunat ?” continuă ea, pe cîndintrau în sufrageria situată mult mai încolo, şi care fusesedestinată pentru expunerea cadourilor neasemuite de nuntăale domnişoarei Van Osburgh.„Întotdeauna am zis că nimeni nu face lucrurile maibine decît verişoara Grace ! Ai gustat vreodată ceva mai

delicios decît acea „mousse” de homar cu sos de şampanie? Cu săptămîni în urmă m-am hotărît să nu pierd nuntaasta, şi nu zici ce minunat s-a potrivit totul. Cînd LawrenceSelden a auzit că vin, a insistat să mă aducă chiar el, şi cîndne-ntoarcem în seara asta. cinăm împreună la Sherry Aşa-sde bucuroasă, de parcă m-aş mărita chiar eu '«Lily zîmbi — ştia că Selden fusese întotdeauna bun cuverişoara lui, şi se-ntrebase uneori de ce iroseşte atîta timppentru o treabă atît de nerentabilă, dar acum gîndul la asta

îi dădea o plăcere vagă.„Îl vezi des ?u întrebă ea.

„Da, e aşa de drăguţ că trece destul de des, duminica.Şi uneori mai mergem la o piesă ; dar în ultima vreme nu lamprea văzut. Nu arată bine şi pare nervos şi agitat. Bietulde el ! Tare aş vrea să se-nsoare cu o fată bună. l-am zisasta azi, dar mi-a răspuns că nu-i pasă de cele cu adevăratbune, iar celuilalt fel nu-i pasă de el — glumea, te cred. N-arputea să se însoare cu o fată care să nu fie bună şi drăguţă.Oh, draga mea, ai mai văzut asemenea perle ?”Se opriseră în faţa mesei pe care erau expuse bijuteriilemiresei, şi inima lui Lily se-ncrîncenă de invidie cînd oizbi în ochi refracţia luminii de pe sufrafeţele lor —

strălucirea lăptoasă a perlelor perfect alăturate, săgetarearubinelor de pe contrastul catifelelor, razele de un albastruintens ale safirelor, înv p iate de diamantele ă ă din jur —toate acestea lumini preţioase sporite ori adîncite de



meşteşugul rar al montărilor. Baia lor de lumină înfier- bîntăsîngele lui Lily ca un vin bun. Mai complet decît orice altăexpresie a bunăstării, ele simbolizau viaţa după caretînjea, .viaţa de lux aristocrat, de rafinament, în care fiecaredetaliu să poarte marca perfecţiunii unui juvaer, întreagasferă drept montură armonioasa pentru propria-l raritate debijuterie.

O Lily, uită-te numai la pandantivul ăsta din diamante'— e' mare cît un platou ! Oare cine i l-o fi dat ?” DomnişoaraFarish se apropie mioapă de cartea de vizită de alături.„Domnul Simon Rosedale.” Cum, omul ăla oribil ? A, da,'miamintesccă-i prieten cu Jack, şi presupun că verişoaraGrace a trebuit să-l invite aici, azi ; dar cred că nu-i place deloc ideea ca Gwen să trebuiască să accepte un astfel decadou de la el.”Lily zîmbi. Se îndoia că domnişoara Van Osburgh erachiar atît de supărată pe asta şi se gîndea la obiceiul domnişoareiFarish de a împrumuta propria-i delicateţe sentimentală

persoanelor cel mai puţin încurcate cu aşa cevade pe lume.„Păi, dacă lui Gwen n-o să-i placă ideea de a fi văzut cuel, poate foarte bine să-l schimbe cu altceva”, remarcă.„A, uite ceva mult mai drăguţ,” continuă domnişoaraFarisch. „Ia te uită la safirul ăsta alb, e fantastic. Sînt sigurăcă cine l-a ales şi-a dat binişor osteneala. Care-i numele?Percy Gryce? A, atunci nu mă mai mir!” — zîmbisemnificativ, punînd cartea de vizită la loc. — „Bineînţelesc-ai auzit că-i este devotat trup şi suflet lui Evie VanOsburgh ? Verişoara Grace e foarte mulţumită de asta —

cică e serios, dragoste adevărată ! A cunoscut-o mai întîi lafamilia George Dorset, cu nu mai mult de şase săptămîni înurmă. şi nici că se poate partidă mai potrivită pentruscumpa de Evie. O. nu mă refer la bani, bineînţeles că şi eaare destui, dar ea este tipul de fată liniştită care preferă săstea în cas , iar el are exact aceleaşi preferin ă ţe : aşa că sepotrivesc cum nu se poate mai bine.”Lily râmase cu ochii ţintă la safirul alb de pe pernuţade pluş. Evie Van Osburgh şi Percy Gryce ? Numele sunaubatjocoritor în capul ei. Evie Van Osburgh ? Cea mai mică,mai bondoacă. mai bolîndă din cele patru fiice bolînde şi

oondoace pe care doamna Van Osburgh, cu şiretenie neîntrecută,le „plasase” pe rînd în nişe de existenţă de invidiat.A, fete fericite care cresc la adăpostul dragostei demamă — o mamă care ştie să conceapă situaţii propice.f ără a ceda mai nimic, să profite de punerea la un loc f ără atoci interesul, prin obişnuinţă ! Şi cea mai deşteaptă fatăpoate calcula greşit propriile interese, poate ceda prea multla un moment dat şi retrage prea mult la următorul — enevoie de vigilenţa f ără greş a unei mame, de prevedereaei, pentru a-şi depune în siguranţă fiica în braţeleprosperităţii care i se potriveşte.

Trecătoarea uşurare sufletească lăsă în sufletul lui Lilylocul deznădejdii. Ce stupidă, ce aiurită era viaţa ! De ce săse alăture milioanele lui Percy Gryce unei averi atît de mari,de ce tocmai acestei fete i se ofereau puteri, ei care nu se



va pricepe niciodată să le folosească ?Fu trezită din aceste gînduri de o atingere prietenoasăpe braţ şi, întorcindu-se, îl văzu pe Gus Trenor lîngă ea. Sesimţi străbătută de un fior de furie — ce drept avea el s-oatingă ? Din fericire, Gerty Farish se-ndepârtase şi erausinguri.

Trenor, mai corpolent ca oricînd în redingota strimtă şi

aprins dezagreabil la faţă după atitea libaţiuni în cinsteamirilor, se zgîi la ea cu f ăţişă admiraţie.„Pe cinstea mea, Lily, arăţi formidabil !” Luase pe nesimţiteobiceiul de a-i spune pe numele mic, şi ea nu găsise

încă momentul potrivit pentru a-l corecta. Şi apoi, înanturajul ei, toată lumea se chema pe numele mic; numaipe buzele lui Trenor adresarea familiară avea o semnificaţieneplăcută.„Ei,” continu cu o jovialitate care ă excludea realizareasupărării ei, „te-ai decis pe care din aceste bijuterii le veicomanda pentru duplicare, miine, la Tiffany ? Am un cec

pentru tine în buzunar care ar avea un cuvînt bunişor despus în privinţa asta 1”Lily îi aruncă o privire alarmată — vorbea mai tare caniciodată, şi camera începea să se umple cu lume. Darconvingîndu-se că nimeni nu-i putea de fapt auzi încă,spaima lăsă loc bucuriei.„Alt dividend ?” întrebă zîmSind şi apropiindu-se maimult de el spre a nu fi auzită.„Nu chiar — am vîndut din ridicare şi ţi-am scos patrumiişoare. Nu-i prea rău pentru o începătoare, mm, ce zici ?Cred c-o să începi să te consideri o afaceristă buni- şoară şi

poate n-o să vezi în bătrînul Gus prostul pe care-l vădunii.”„Cred că eşti cel mai bun prieten cu putinţă ; numai cănu-ţi pot mulţumi cum se cuvine acum.”I se uită în ochi cu toată lumina ochilor, privire menităa compensa strîngerea de mînă pe care el ar fi cerut-o dacăar fi fost singuri — şi ce bucuroasă era că nu erau ! Vestea oumplu de satisfacţia fizică pe care o simţi cînd o durere cete chinuie încetează brusc. Viaţa nu era chiar aşa de stupidăşi aiurită — şi celor mai nenorocoşi le surîdea din cînd încînd norocul. Gîndul începu de îndată să o înalţe din nou —

nimic mai propriu ei decît să prindă aripi din cel mai micfleac scăpat în cale-i de zeul Noroc. Imediat se prezentăgîndul că Percy Gryce nu era pierdut definitiv ; şi zîmbianticipînd bucuria deosebită de a i-l răpi lui Evie VanOsburgh. Ce şanse putea avea o toantă ca aceea dacă şi-arfi pus Lily forţele în mişcare ?Îşi aruncă ochii roată, sperînd să-l zărească pe Gryce ;ochii ei căzură în schimb pe domnul Rosedale, apariţie insolită,care se strecura prin mulţime cu un aer jumătateilicit, jumătate autoritar, ca şi cum, de îndată ce ar fi fostrecunoscut, prezenţa lui ar fi strivit brusc de pereţi pe toţi

cei prezenţi.Nedorind s constituie ocazia unei ă astfel de umflări.Lily îşi transferă urgent privirea spre Trenor. căruia exprimareagratitudinii ei nu părea să-i fi adus completa gratificaţie



intenţionată de ea.„La naiba cu mulţumirile — nu vreau să-mi mulţumeşti,dar cred că aş merita să am ocazia să mai schimb o vorbăcu tine,” bombăni el. „Gîndeam că ai să petreci toatătoamna cu noi, şi abia dacă te-am văzut în ultima lună. Dece n-ai veni înapoi la Bellomont în seara asta ? Sin temsinguri, şi Judy îi supărată foc. Hai vino să înveseleşti un

suflet. Dacă accepţi te iau cu motosul şi poţi telefona feteisă-ţi aducă valizele din oraş cu primul tren.”Lily scutură capul cu o fermecătoare poză de regret.„Ce n-aş da să pot veni — dar mi-e absolut imposibil. S-a

întors în oraş mătuşă-mea şi trebuie să stau cu ea cîtevazile.”„Mai mult te vedeam cînd nu erai decît prietena lui

Judy, decît de cînd sîntem prieteni aşa de buni” îi dădu el înainte, f ără probleme.„Cînd nu eram decît prietena lui Judy ? Nu-i mai sînt ?Zău aşa, debitezi cele mai absurde lucruri ! Dacă m-aş afla

tot timpul la Bellomont, te-ai plictisi de mine mult maieurînd decît Judy — dar vino să mă vizitezi la mătuşa mea înprima după-amiază cînd dai prin oraş ; atunci am putea staliniştiţi de vorbă şi m-ai putea sf ătui cum să-mi investescaverea.”Era adevărat că, în ultimele trei sau patru săptămîni,lipsise de la Bellomont, sub pretextul că avea de f ăcut altevizite ; numai că acum începea să întrevadă neajunsurileminciunii ei.Perspectiva discuţiei liniştite nu părea nici pe departea-l mulţumi pe Trenor, aşa cum sperase şi, încruntîndu-se şi

mai mult, el zise : „A, nu cred că-ţi pot promite bani înfiecare zi. Dar poţi să-mi faci un serviciu, anume să fii puţinatentă cu Rosedale. Judy a promis să-l invite la masă cîndvenim la oraş, dar n-o pot determina să-l cheme laBellomont şi dacă m-ajuţi să-l lansăm puţin acum, altfel seva pune problema. Nu cred c-au vorbit două femei cu eltoată după-amiaza şi-ţi zic eu că-i păcat, ar merita.”Domnişoara Bart avu o mişcare de nerăbdare, dar înghiţicuvîntele care în mod normal ar fi însoţit-o. La urmaurmei, era o cale neaşteptat de uşoară de a se achita dedatorii ; şi n-avea motive personale să fie atentă cu domnul

Rosedale ?„Adu-l, singur,” zise ea, zîmbind, „poate scot vreo investiţiede la el şi singură”.

Trenor se opri ca trăsnit şi-o privi în aşa fel încît o f ăcusă roşească.„Ascultă, nu uita rogu-te că-i un ţopîrlan clasa întîi.”Ea rîse uşor şi se întoarse spre fereastra deschisă lîngăcare discutaseră.Aglomeraţia crescuse şi ea simţi nevoia de spaţiu şiaer. Le află pe terasă, unde mai rămăseseră doar cî ţiva bărbaţi,fumînd şi bînd lichior, în vreme ce cupluri răzleţe se

plimbau agale pe iarbă, spregrădina cu flori smălţuită deculorile ruginii ale toamnei.Nici nu f ăcuse doi paşi, că se pomeni faţă în faţă cuSelden, care se desprinsese dintr-un grup de fumători.Emoţia pe care apariţia lui i-o provoca în mod obişnuit era



acum sporită de-o uşoară jenă. Nu se mai întîlniseră de laplimbarea la Bellomont, episod care rămăsese atît de viuimprimat în memoria ei încît era aproape sigură că nici elnu-l uitase. Numai că salutul lui nu exprimă decît 1 curia pecare orice femeie frumoasă se aşteaptă s-o vadă efiectată

în ochii bărbaţilor; descoperire care, dacă n-o măgulea preamult, în schimb o mai calma. Între uşurarea de a scăpa de

Trenor şi vaga aprehensiune faţă de întîl- nirea cu Rosedale,era plăcut să se odihnească o clipă în sentimentul înţelegerii depline, pe care felul de a fi al lui Selden îltransmitea întotdeauna.Ce noroc,” zise el, zîmbind. „Mă întrebam dacă o săputem schimba o vorbă înainte de. a ne lua trenul specialpe toţi. Am venit cu Gerty Farish şi i-am promis să n-o las săpiardă trenul, dar sînt sigur că încă se adapă sentimental laizvoarele cadourilor de nuntă. Se pare că priveşte numărulşi valoarea lor ca o expresie a afecţiunii dezinteresatedintre părţile în cauză.”

Nu exista nici cea mai mică urmă de stinghereală învocea lui şi, cum vorbea, sprijinindu-se uşor de glaful ferestreişi privind-o cu sincera bucurie de a se desf ăta cufarmecul ei, Lily simţi cu un uşor fior de regret că el sentorsese,f ără nici un efort, de unde plecaseră încă înaintede a o porni în plimbare. Mîndria îi era rănită de zîmbetul luinetulburat. Ar fi vrut să fie pentru el ceva; mai mult decît opiesă de drăgălăşenie faţă de care putea să aibă o afecţiunef ără consecinţe, un simplu divertisment ai ochiului şi alminţii; şi replica ei trădă această dorinţă j „A, invidiez laGerty puterea de a arunca un văl romantic peste toate

aranjamentele noastre meschine şi urîte! încă nu mi-amrevenit de cînd mi-ai arătat cît de pro- zai e şi caraghioase îmi erau ambiţiile.”Nici nu terminase bine confesiunea, că-şi dădu seamace neinspirată fusese. Părea o fatalitate să apară în cea maiproastă lumină în ochii lui Selden.„Eu gîndeam că, dimpotrivă” — i-o întoarse el cu fineţe,— „am fost ocazia de a dovedi că erau mai importantepentru dumneata decît orice altceva.”Era ca şi cum curentul avîntat al fiinţei sale ar fi întîmpinatun obstacol neprevăzut, care ar fi izbit-o înapoi.

răvăsind-o. Se uită la el neajutorată, ca un copil lovit ori înspăimîntat — acest eu adevărat din ea, pe care el puteauşor să-l cheme din adîncuri la lumină, ce greu se mai ţineape picioare 'Apelul neajutorării ei atinse în el, ca întotdeauna, ocoardă secretă de simpatie. L-ar fi lăsat rece să descoperecă preajma lui o umplea de şi mai multă strălucire, darferestruica aceasta spre o melancolie adîncă, pe care singurel o putea deschide, păru iarăşi să-l transpună Intr-o lumenumai a lor.„Cel puţin nu se poate spune că te gindeşti la mine

mai urît decît vorbeşti despţe mine !a exclamă ea cu un rîstremurat; dar înainte ca el s poat ă ă răspunde, unda de înţelegere dintre ei fu tăiată de re-apariţia lui Gus Trenor,care-l aducea protector pe domnul Rosedale.



„La naiba, Lily, am crezut că mi-ai tras clapa — Rosedaleşi cu mine te-am căutat peste tot.”Vocea lui avea o notă de familiaritate conjugală, faptpe care domnişora Bart crezu a-l văzu exprimat, în fugă,

într-o lucire anume a ochilor lui Rosedale, ceea ce-i transformăantipatia pentru el în scîrbă.Îi răspunse ia plecăciunea adîncă cu o ridicare uşoară a

capului, cu atît mai dispreţuitoare cu cît reflecta la surprizace va fi avut Selden să constate relaţia ei cu un astfel deom. Trenor plecase şi prietenul lui continua să stea în faţadomnişoarei Bart, în alerta aşteptării, cu buzele deschise

într-un zîmbet aprobator faţă de orice ar fi spus ea, întreagalui mină pătrunsă de conştiinţa privilegiului de a fi văzut cuea.Era momentul pentru tact; pentru întinderea unei mîini; dar Selden încă se sprijinea de usriorul ferestrei mari,observator detaşat al scenei şi, sub vraja privirii lui, Lily îşisimţi meşteşugul vechi — neputincios. Groaza că Selden ar

fi putut bănui că ea avea nevoie să-şi apropie un om caRosedale îi anulă banalele cuvînte de politeţe. Rosedale totmai aştepta în faţa-i, iar ea tot nu scotea o vorbă, privinddoar fix chelia lui lucioasă. Privire care încununa cu cruzimece exprima oricum tăcerea ei.El roşi încetul cu încetul, mutîndu-şi greutatea corpuluide pe un picior pe altul, îşi pipăi perla neagră din cravată şise trase cu nervozitate de mustaţă ; apoi, trecîn- du-şi ochiipeste faţa ei, se dădu puţin înapoi şi zise, că- tînd oarecumspre Selden :„Pe cinstea mea, n-am mai pomenit toaletă mai grozavă.

Âsta-i ultimul model al croitoresei de la Bcnedick ?Dacă-i pe-aşa, mă-ntreb ce mai aşteaptă celelalte femei !”Cuvintele se sparseră jenant în liniştea lucrată de Lily,lucru de care ea îşi dădu seama de îndată. În fluxul uneiconversaţii, ele ar fi putut trece neobservate; dar aşa...Sim i f r s -l priveasc pe Selden, ţ ă ă ă ă că acesta ghicise f ără

întîr'zlere că aluzia privea vizita la el. Aceasta îi sporiiritarea faţă de Rosedale, dar şi sentimentul că, acum oriniciodată, “trebuia să-i întindă o mină, indiferent cit de multo încurca prezenţa lui Selden.De unde ştiţi că celelalte femei nu se duc la croitoreasa

mea ?” replică ea. „Nu mi-e frică să le dau adresaprietenilor mei, doar 1”Privirea şi intonaţia ei îl includeau atît de clar pe Rosedale

în acest cerc privilegiat, încît ochii lui se f ăcură micide încîntare recunoscătoare şi un zîmbet mai sigur îi ridicămustaţa pleoştită.„Pe onoarea mea că nici nu trebuie !” declară el. „Leputeţi da toată garderoba şi tot nu vă ajung nici la degetulmic.”„A, drăguţ din partea dumneavoastră ; dar şi mai drăguţar fi să mă conduceţi într-un colţ mai retras şi să-mi

oferiţi un pahar de limonadă ori altă băutură inocentă înaintede a ne repezi cu toţii la tren.”Se-ntoarse pe călcîie zicînd aceasta, iar el se alătură,păşind ţanţoş, printre grupurile tot mai mari de pe terasă, în



vreme ce fiecare nerv în ea pulsa cu groaza că Seldenvăzuse totul.Dar sub iritarea cauzată de perversitatea vieţii şi subpojghiţa discuţiei cu Rosedale, o a treia idee persista : să nucumva să plece f ără să încerce să descopere adevăruldespre Percy Gryce. Întîmplarea f ăcuse, ori poate o dorisechiar el, să nu se mai întîlnească de la plecarea lui precipitată

de la Bellomont, dar domnişoara Bart era expertă îna scoate cele mai mari avantaje din neprevăzut, iar incidenteleneplăcute din urmă cu cîteva minute — revelareafaţă de Selden tocmai a acelei părţi din viaţa ei pe care ar fivrut cel mai mult să i-o ascundă — îi sporeau dorinţa deadăpost, de a scăpa de astfel de incidente umilitoare. Oricesituaţie clară va fi mai suportabilă decît acest joc alhazardului, care o ţinea într-o atitudine de alertă nefericităfaţă de orice capriciu al vieţii.În untru domnea un sentiment general ă de disperare,ca cel creat de publicul unei săli, după ce actorii principali

au părăsit scena ; dar printre grupurile încă aflate acolo, Lilynu putu descoperi nici pe Gryce, nici pe cea mai mică VanOsburgh. Faptul că amîndoi lipseau i se păru un semn rău ;şi-l incintă pe domnul Rosedale propunîndu-i să se îndrepte

împreună spre saloanele din aripa îndepărtată a casei. Maierau exact atî ţia invitaţi, răspîndiţi prin nenumăratelecamere prin care trebuiau să treacă, încît să fie remarcaţi,şi Lily era conştientă de a fi urmărită cu priviri amuzate sauinterogative, care se izbeau însă la fel de ineficient deindiferenţa ei ca şi de infatuarea însoţitorului ei. Prea puţin

îi păsa în momentul acela că era văzută cu Rosedale —

toate gîndurile ei roiau în jurul celui pe care-l căuta. Acesta însă nu se afla nici în saloane, iar Lily, zdrobită de o bruscărecrudescenţă a descurajării, se muncea să găsească omodalitate de a se descotorosi de acum de stînjenitorul eitovarăş, cînd aproape se ciocni de doamna Van Osburgh,frîntă de oboseală şi roşie la faţă, dar strălucind de bucuriadatoriei împlinite.Îi privi o clipă cu ochiul binevoitor dar golit de expresieal gazdei obosite, pentru care musafirii au devenit simplepuncte mişcătoare într-un caleidoscop de sarcini; şi deodatăatenţia ei mai f ăcu un salt, căci o prinse de mînă pe Lily cu

un gest confidenţial.„Draga mea Lily, n-am avut vreme să schimb măcar ovorbă cu tine, de-acum bănuiesc că pleci. Ai văzut-o pe Evie? Te-a căutat peste tot — voia să-ţi spună micul ei secret;dar bănuiesc că l-ai şi ghicit. Logodna nu se va anunţa pînăsăptămîna viitoare — dar tu eşti atît de bună prietenă cudomnul Gryce că amîndoi au vrut ca tu să fii prima careaflă.”9În tinere ea doamnei Peniston, lumea ţ bună revenea laoraş în octombrie ; iată de ce pe zece ale lunii cu pricina,

jaluzelele casei ei de pe Fifth Avenue erau trase şi GladiatorulMurind, din bronz, care sta în cadrul ferestrei de lasalon, îşi relua trecerea în revistă a lipsei de mişcare dinintersecţie.



Primele două săptămîni după revenire reprezentaupentru doamna Peniston echivalentul domestic al uneiretrageri mistice. Ea „trecea prin” cele lenjerii şi pături cuaceeaşi precizie cu care penitentul îşi explorează tainiţeleconştiinţei ; căuta molii aşa cum sufletul iluminat îşi cautăinfirmităţile abia simţite. Şi cel mai de sus raft al fiecăruidulap era despuiat de tot ce avea, pivniţa şi beciul cu

cărbuni erau somate pînă în cele mai întunecate colţuri şi,ca stadiu final al riturilor de curăţire, întreaga casă eraacoperită de-un alb de pocăinţă şi inundată de clăbuciexpiatori.În această ultimă fază avu noroc domnişoara Bart săse-ntoarcă de la nuntă. Pe drumul spre casă, cel puţin, nucontase să-i liniştească nervii. Deşi logodna era oficial unsecret era un secret ştiut de nenumăraţii intimi ai familiei, şitoată încărcătura preţioasă a trenului era străbătută dealuzii şi anticipări. Lily era acut conştientă de propriul ei rol

în această tragedie de insinuări, cunoştea exact ce fel de

amuzament prilejuia situaţia creată. Hedonismul barbar alprietenilor ei includea o bucurie deocheată faţă de astfel decomplicaţii — bucuria de a surprinde destinul în plinăaranjare a unei farse. Lily ştia destul de bine cum să sepoarte în situaţiile dificile. Adoptase, cu o perfecţiune rară,exact acea atitudine dintre victorie şi înfrîn- gere — toateinsinuările se loveau şi alunecau neputincioase pe scutulstrălucitor al indiferenţei ei. Dar începea să simtă obosealaunui atare efort; reacţie de acum mai rapidă, ceea ce-ocufundă într-un auto-dispreţ şi mai mare.Cum i se întîmpla întotdeauna, această repulsie morală

îşi găsi o exprimare fizică într-un sporit dezgust pentrumediul înconjurător. Se revoltă faţă de urî ţenia paşnică aculorii de nuc negru, fa de dalele ţă lucitoare din vestibul, demirosul amestecat de săpun şi lac de mobilă care o

întîmpină la uşă.Încă nu se puseseră la loc covoarele pe scări şi-n drumspre cameră o opri în capul lor un val de spume zoioase.Ridicîndu-şi fustele, se feri cu un gest de nerăbdare ; şideodată avu senzaţia ciudată de a mai fi f ăcut gestul acela

într-un cadru diferit. Se revăzu coborînd scările după ceieşise de la Selden şi, privind în jos pentru a certa pe cea

care împroşcase cu zoaie, se pomeni confruntată cu o privirefixă, privire care o înfruntase cîndva. Era femeia deserviri de la Benedick, care, sprijinindu-se pe coatele roşii, oexamina cu aceeaşi curiozitate obraznică, nepărînd niciacum grăbită să-i facă loc. De data aceasta însă domnişoaraBart era pe teren propriu.„Nu vezi că vreau să trec ? Mută-ţi găleata, te rog,”zise ea tăios.Femeia păru mai întîi să nu audă ; apoi, f ără nici uncuvînt de scuză, îşi împinse în lături căldarea şi trase cuspălătorul pe jos, ţinîndu-şi ochii ţintuiţi pe Lily în vreme ce

aceasta trecu pe lîngă ea. Ce fiinţe insuportabile ţineadoamna Peniston pe lîngă casă ! ; Lily intră în camera eihotărită să ceară concedierea femeii chiar în seara aceea.Doamna Peniston era însă, pentru moment, inaccesibilă



oricărei plîngeri — dis-de-dimineaţă se încuiase în camerăcu fata, revăzînd blănurile, proces care forma episodulculminant în spectacolul primenirii gospodăriei. Şi seara Lilyse pomeni tot singură, căci mătuşa ei, care rareori cina înoraş, acceptase invitaţia unei verişoare, Van Alstyne, carese afla în trecere. În starea ei de bizară curăţenie şi ordine,casa era ca un mormînt şi, întorcîndu-se de la cina frugală

dintre dulapuri şi bufeturi cu linţolii pe ele, Lily intră însalonul despuiat şi rece cu sentimentul că-i îngropată de vie între marginile înăbuşite ale existenţei doamnei Peniston.De regulă reuşea să evite statul acasă în zilele de curăţeniegenerală. De această dată însă mai multe motive sentîlniserăspre a o aduce în oraş; şi-n primul rînd, faptul căprimise mai pu ine invita ii pentru petrecerea ţ ţ toamnei decîtde obicei. Atîta vreme fusese obişnuită să meargă de la ofamilie la alta, pînă ce sfîrşitul vacanţei îi aducea prietenii înoraş, că părţile de an neocupate care acum îi stăteau în faţă

îi dădeau un sentiment dureros de popularitate scăzută. Era

după cum îi spusese lui Selden — lumea se săturase de ea.Ar fi primit-o bucuroasă sub altă firmă, dar ca domnişoaraBart era cunoscută pe de rost. Şi ea se cunoştea pe de rostşi era sătulă de toate. Existau momente cînd tînjea cu orbiredupă orice altceva, orice ne-obişnuit, îndepărtat şi nemaiÎncercat;dar chiar cele mai mari eforturi ale imaginaţiei nuo scoteau din cadrul ei. Nu se putea imagina altundevaafară de un salon în care să împrăştie eleganţă în toate,precum o floare împrăştie parfum.Între timp, cum octombrie trecea, trebuia să decidă intrea se întoarce la Trenori şi a sta cu mătuşa ei, în o aş.

Pînă şi cenuşiul dezolant al New York-ului, în octombrie, şidisconfortul cu zoaie din interiorul casei Peniston păreaupreferabile faţă de ceea ce ar fi putut-o aştepta la Bellomont; şi, cu un _aer de eroică devoţiune, îşi anunţă intenţiade a rămîne la mătuşa ei pînă în sărbători.Sacrificiile de această natură sînt uneori primite cusentimente la fel de amestecate ca şi. cele care le-auindus : doamna Peniston îi destăinui fetei în care avea

încredere că, dacă tot era să stea cineva din familie cu ea lao astfel de nevoie (deşi timp de 40 de ani, avusese destulăcompetenţă să îndrume şi singură pusul perdelelor), ar fi

preferat f ără doar şi poate pe domnişoara Grace domnişoareiLily. Grace Stepney era o verişoară obscură, cu atitudiniadaptabile şi interese indirecte, care „trecea” să steacu doamna Peniston cînd Lily cina în altă parte prea multeseri la rînd ; care juca bczique, jocul cu beţişoarele azvîrlitepe care trebuie să le culegi, care citea toate decesele din„Times” şi admira cu sinceritate perdelele din satin roşu dinsalon, pe Gladiatorul Murind din fereastră, şi pictura de 2metri pe 1,50 a Niagarei, accident al excesului artistic aldoamnei Peniston, de altminteri o femeie moderată.În mod normal şi-n condi ii normale, ţ doamna Peniston

era la fel de plictisită de excelenta ei vară pe cît este oricepersoană care îi face asemenea servicii. O prefera de-o miede ori pe Lily cea strălucitoare şi neserioasă, care habar naveace-i aceea croşetat şi care-i rănise adesea succeptibilităţile



sugerînd că salonul ar trebui „re-aranjat”. Darcînd era vorba de a căuta şerveţele rătăcite, “bri de a sugeradacă scările din spate aveau nevoie de covoare noi,

judecata lui Grace era f ără îndoială mai bună decît a lui Lily— nemaipomenind faptul că aceasta din urmă ura mirosulde ceară de parchet şi de săpun de podele şi se pur'a deparcă o casă ar fi trebuit să se menţină singură curată, f ără

nici un ajutor dinafară.Aşezată sub lumina mohorîtă a sfeşnicului din salon —doamna Peniston nu aprindea niciodată lumina dacă nuavea „musafiri” — Lily se contemplă alunecînd în jos printrecadre cenuşii, deprimante, spre o vîrstă mijlocie ca a luiGrace Stepney. Cînd n-o va mai amuza pe Judy Trenor şi peprietenii ei, va trebui să reînceapă s-o amuze pe doamnaPeniston ; ori în ce direcţie ar fi privit, vedea doar un viitorde servitute faţă de capriciile altora, nicicum vreoposibilitate de a-şi exprima năvalnica individualitate.Zbîrnîitul strident al soneriei de-afară, cu atît mai strident

cu cît casa era goală, îî împinse brusc în faţă întreguldeşert al plictiselii vieţii prezente. Era ca şi cum toatăoboseala, tot golul ultimelor luni culminaseră în inactivitateaserii acesteia interminabile. Ce bine-ar fi fost cazbîrnîiiul să-nsemne o chemare de la lumea dinafară — unsemn că nu fusese uitată şi că era dorită !După o oarecare întîrziere, se prezentă fata, anunţ înd-o că era cineva la uşă care dorea să vorbească cu domnişoaraBart ; cînd Lily îi ceru alte detalii, adăugă : „Estedoamna Ilaffen, domnişoară ; nu vrea să spună ce vrea.”Lily, căreia numele nu-i spunea nimic, deschise uşa în faţa

unei femei cu o bonetă ponosită, care sta hotărîtă în prag.Lumina dinăuntru îi cădea pe faţa deodată familiară, cuurme de vărsat, cu firele de pâr rare, de culoarea paiului,printre care se vedea pielea roşie. O avea în faţă pe femeiacare spăla scările, şi Lily o privi mirată.„Doreşti să-mi vorbeşti ?” întrebă ea.„Aş vrea să vă spun o vorbă, domnişoară.” Tonul nuera nici agresiv nici conciliator — nu lăsa în nici un fel să seghicească scopul vizitei. Cu toate acestea, prudenţa o

îndemna pe Lily să se ferească de fata care-şi f ăcea delucru pe-acolo. Îi f ăcu semn doamnei Haffen s-o urmeze în

salon şi-nchise uşa după ea.„Ce doreşti ?” o întrebă.Femeia sta cu mîinile înf ăşurate în şal, cum au obiceiulsă stea femeile nevoiaşe. Cînd şi le scoase afară, avea înele un pachet înf ăşurat în hîrtie de ziar zoioasă.„Am ceva aici care ar putea să vă intereseze, domnişoarăBart.” Apăsă tare şi enervant pe nume, ca şi cumfaptul că îl cunoştea era unul din motivele pentru care seafla acolo. Pentru Lily, intonaţia suna ca o ameninţare.„Ai găsit ceva ce-mi aparţine ?” întrebă ea, întinzîndmîna.

Doamna Haffen se dădu înapoi. „Păi, dacă-i pe aşa, îmiaparţine mai degrabă mie,” i-o întoarse ea.Lily se uită la ea perplexă. Nu se mai îndoia de acumcă exista o ameninţare în atitudinea musafirei ei şi, cu toate



că avea atîta experienţă în tot felul de situaţii, pentruaceasta nu fusese pregătită. Ceea ce nu însemna că n-aveasă-i pună capăt cît mai curînd posibil.„Nu înţeleg ; dacă pachetul nu-i al meu de ce m-ai căutat?”Pe femeie întrebarea n-o tulbură. Era evident că seaştepta la ea, dar ca toţi oamenii grei de cap, trebuia s-o iafoarte încet ca să înceapă, şi abia după o vreme răspunse :

„Soţul meu a fost paznic la vila Benedick pînă la-n- tîioctombrie şi de-atunci nu mai găseşte nimic de lucru.” Lilynu spuse nimic, aşa că ea continuă : „Şi nici n-am f ă- cutărănimic, numai că agentu avea omu lui şi pe noi ne-a datafară uite-aşa, c-a vrut el. Eu am fost bolnavă mai toatăiarna trecută, m-am şi operat şi am dat pe operaţie tot ceammai pus deoparte ; ne vine greu, mie şi copiilor, acu căHaffen nu mai munceşte.”Prin urmare, venise numai ca s-o roage pe domnişoaraBart s -i g seasc undeva o pîine so ă ă ă ţului ei şi, mai probabil,să insiste să pună o vorbă pe lîngă doamna Peniston. Lily

dădea atît de mult impresia că obţine întotdeauna ce vrea, încît nu se mai mira că e rugată să joace rolul deintermediar; scăpată de uşoara teamă, căută refugiu înformula convenţională :„Îmi pare rău pentru dumneata c-ai avut necazuri.”„Chiar c-am avutără, don'şoară, şi ăsta-i numa' începutul.Dac-ar fi fost altfel... da' agentu e tare pornit contranoastră. Şi nici n-am f ăcutără nimic, numai că...”La acest punct răbdarea lui Lily se risipi. „Dacă maivrei să-mi spui ceva...,” o întrerupse ea. Femeii nu-i plăcupunerea la punct, dar nici nu se mai abătu de la subiect :

„Da, don'şoară, ajung şi-acolo,” zise. Se opri iar, cu ochii peLily, apoi continuă, pe un ton narativ difuz : „Cînd ieream laBenecHck eu aveam în grijă cîteva camere ale domnilor ;adecă, le măturam sîmbăta. Acu domnii primeau un car descrisori, ceva ce n-am pomenit. Coşurile de hîrtii iereaupline ochi, ba dădeau şi p-afară, da cîte n-aruncau şi pe jos.Unde aveau atîtea, zic eu. Unii mai dezordonaţi ca alţii.Domnul Selden, domnul Lawrence Selden, el ierea unu d'ăncei mai ordonaţi — îşi ardea scrisorile iarna, iar vara lerupea bucăţi-bucăţele. Da cîteodată avea aşa de multe că lepunea teanc, cum f ăcea ăilalţi şi rupea teancu-n două,

iac'şa.”Vorbind, dezlegase sfoara care lega pachetul şi acumscoase la iveală o scrisoare pe care o aşeză pe masă, întredomnişoara Bart şi ea. Cum zis>ese, scrisoarea era ruptă îndouă ; dar cu un gest rapid şa puse marginile rupte la un locşi netezi pagina.Un val de indignare o cuprinse pe Lily. Se simţea martoraunui lucru degradant, deocamdată doar vag ghicit —genul de lucruri scîrboase despre care lumea şuşotea princolţuri, dar care crezuse că n-o să-i atingă niciodată propriaviaţă. Se trase înapoi, dar se opri brusc — în lumina slabă a

sfeşnicului doamnei Peniston recunoscuse scrisul de pescrisoare. Era un scris mare, neregulat, cu o tentă demasculinitate care ascundea doar parţial slăbiciuneanervoasă a autoarei, şi cuvîntele, aruncate cu literemaşcate pe fila gălbuie, izbiră urechea lui Lily de parcă le-ar



fi auzit spuse.Întîi nici nu realiză toată semnificaţia situaţiei. Ştiadoar că înaintea ei se află o scrisoare scrisă de Bertha Dorset,adresată, se pare, lui Lawrence Selden. Nu era datată,dar după culoarea vie a cernelei se putea deduce că eradestul de recentă. Pachetul din mîna doamnei Haffen conţineaf ără îndoială şi altele — o duzină, calculă Lily după

grosime. Scrisoarea din faţa ei era scurtă, dar puţinele eicuvînte, care-i intraseră în creier înainte de a fi conştientăcă le citeşte, spuneau o istorie lungă — o istorie care, înultimii patru ani, f ăcuse pe prietenele autoarei să zîmbeascăşi să dea din umeri, nevăzind în ea nimic deosebitfaţă de nenumăratele alte „asemenea” din lumea mondenă.Acum Lily intrase în interiorul colinei şi dăduse de unvulcan, în vreme ce deasupra, la soare, presupunerile şialuziile mai mult sau mai puţin răutăcioase aveau să-şicontinue liniştite drumul, pînă ele prima fisură avea să letransforme şoapta în ţipăt. Lily ştia că nimic nu supără mai

mult societatea decît să fi acordat protecţia cuiva care n-aştiut cum să profite de ea — pentru a-i fi trădat conivenţa îlpedepseşte ea pe cel descoperit. Şi în acest caz nu existadubiu asupra sfîrşitului. Codul lumii lui Lily decreta ca soţulfemeii să fie singurul judecător al comportării ei — ea eratehnic mai presus de orice suspiciune atîta vreme cît se aflala adăpostul aprobării sale, ori chiar a indiferenţei sale. Dar

în cazul unui bărbat cu caracterul lui George Dorset, nuputea fi vorba de aprobare posesorul scrisorilor soţieilui putea să-i distrugă acesteia existenţa cu un deget. Şi pece mîini încăpuse secretul Berthei Dorset! Pentru o clipă,

ironia coincidenţei împrumută dezgustului lui Lily un confuzsentiment de triumf. Dar dezgustul răzbea prin tot şi toate— se ridicau împotriva celuilalt sentiment toate rezistenţeleei instinctive, de gust, de educaţie, de oarbe scrupulemoştenite. Şi cel mai puternic, se simţea contaminată.Se îndepărtă, ca şi cum ar fi vrut să pună cît mai multădistanţă între ea şi musafira ei. „Nu ştiu nimic despre acestescrisori,” — zise „nu înţeleg de loc de ce le-ai adus aici.”Doamna Haffen nu era nici acum descumpănită. „Văzic io, domnişoară. Le adusei să le vînd, pentru că altfel namde unde face rost de bani, şi dacă nu ne plătim chiria,

mîine seară sîntem azvîrliţi în stradă. N-am mai f ăcut aşaceva în viaţa mea, da dacă vorbiţi cu domnul Selden saudomnul Rosedale ca să-l ia înapoi pe Haffen la Benedick —vă văzui vorbind cu domnul Rosedale pe, scări în ziua cîndieşirăţi de la domnul Selden...”Lily simţi că i se urcă tot sîngele în cap. Acum înţelegea— doamna Haffen credea că ea e autoarea scrisorilor.Sub primul impuls al furiei vru să sune şi să dea femeiaafară dar o opri nici ea nu ştia ce. Numele lui Selden îiangajă gîndurile pe alt f ăgaş. Scrisorile Berthei Dorset nu

însemnau nimic pentru ea — ducă-se unde le-o mîna

destinul lor ! Dar Selden era implicat direct în soarta lor.Chiar şi cînd e de rău, bărbaţii nu suferă de pe urma unuiastfel de scandal ; şi în cazul acesta, Lily îŞi putuse daseama şi din citirea aceea involuntară, că era vorba de



apeluri — repetate şi de aceea probabil lăsate f ără răspuns— de a reînnoi o legătură care fusese ruptă. Cu toateacestea, faptul că scrisorile fuseseră lăsate să cadă în mîinistrăine i-ar fi adus lui Selden acuzaţia de neglijenţă într -undomeniu în care lumea nu o iartă ; şi te puteai gîndi lariscuri şi mai mari cînd intra în joc un psihic cu echilibrul atîtde instabil, ca cel al lui George Dorset.

Dacă mai sta să cîntărească toate acestea, atunci o f ăceainconştient — conştientă era doar de sentimentul căSelden ar dori să i se salveze scrisorile şi că, prin urmare.datoria ei .era să intre în posesia lor. Mai încolo nu

judeca, ţ&yle înţeles, avu şi viziunea rapidă a returnăriipachetului spre Bertha Dorset şi a avantajelor respective,dar gîndul acesta deschidea abisuri de pe marginea cărorase trase, ruşinată. . •Între timp, văzîndu-i ezitarea, doamna Haffen desf ăcusedeja pachetul şi-i înşirase conţinutul pe masă. Toatescrisorile fuseseră prinse la un loc cu bucăţele de hîrtie.

Unele proveneau din fragmente mici, altele fuseseră doarrupte în două. Deşi nu erau multe aşa împrăştiate, acopereautoată masa. Ochii lui Lily prindeau cîte un cuvînt, icişi colo. Întrebă, încet „Cît vrei să-ţi dau pe ele ?”Faţa doamnei Haffen se-nroşi de satisfacţia victoriei.Era clar că tînără domniţă era speriată rău de tot, iardoamna Haffen era tocmai femeia care să profite la maximumde aşa ceva. Văzîndu-se stăpînă pe cîmpul de bătăliemai curînd decît sperase, numi o sumă exorbitantă.Dar domnişoara Bart se dovedi o pradă mai dificilădecît te-ai fi aşteptat din deschiderea ei imprudentă. Refuză

şi după ce ezită o clipă propuse o jumătate din ce ceruse.Doamna Haffen se-mbăţosă pe loc. Întinse mîna sprescrisori şi, strîngîndu-le încet, f ăcu gestul de a le repune înpachet.„Cred că-s mai de preţ pentru dumneavoastră, domnişoară,decît pentru mine, da1 şi săracu* trebuie să trăiască,”zise ea, sentenţios.Lily stătea cu sufletul la gură, dar insinuarea îi întărirezistenţa.„Te înşeli,” zise ea, indiferentă. „Mai mult de-atît nuam de gînd să-ţi ofer, dar pot exista şi alte căi de a le

obţine.”Doamna Haffen ridică ochii, speriată — avea preamultă experienţă ca să nu-şi dea seama că întreprinderea încare se angajase avea riscuri la fel de mari ca răsplăţile, şişiputea imagina ce maşinărie complicată de răzbunăriputea pune în mişcare un cuvînt de-al acestei domnişoareautoritare.Îşi duse un colţ al şalului la ochi şi scînci prin el că cefolos era să dai în cei sărmani şi că ea nici nu mai fuseseamestecată în aşa ceva şi că pe cinstea ei de bună creştină,nu se gîndiser , ea şi cu HaffSo. ă clecH;—să “nu ajungă

scrisorile în mîini rele.Lily sta neclintită, la exact distanţa necesara peniru anu fi nevoită să vorbească tare. Ideea de a se tîrgui pentruscrisori îi era intolerabilă, dar ştia că, dacă ar fi dat vreun



semn de slăbire, adversara ei ar fi sporit pe dată primacifră.Niciodată după aceea nu şi-a amintit cît durase duelulo:i care fusese lovitura decisivă care, în cele din urmă, dupăo veşnicie măsurată în minute de ceasul de pe perete, înore de bătăile pulsului ei, o adusese în posesia scrisorilor ;ştia numai că uşa se-nchise în cele din urmă şi că ea se afla

singură, cu pachetul în mînă.Nu-i trecea prin cap să citească scrisorile; şi simpladesfacere a pachetului zoios al doamnei Haffen i se păreaun lucru degradant. Dar ce intenţiona să facă cu ele ? Destinatarullor voise să le distrugă şi era datoria ei să-i ducă la

îndeplinire intenţia. N-avea nici un drept să le păstreze —f ăcînd asta ar fi micşorat toate meritele de a le fi salvat. Darcum să le distrugă atît de eficient încît să nu mai existeriscul de a cădea în astfel de mîini ? Gră tarul din căminuldoamnei Peniston lucea neprieteneşte — ca şi lumina mare,focul nu era aprins decît cînd veneau musafirii.

Se-ntorcea să ducă scrisorile sus cînd auzi uşa de laintrare şi mătuşa ei intră în salon. Doamna Peniston era ofemeie mică, bondoacă, cu pielea ridată obişnuit şi f ără nicio culoare. Părul cărunt sta foarte ordonat, iar hainele de peea păreau excesiv de noi şi totuşi uşor demodate. Acesteaerau întotdeauna negre şi strînse pe corp, cu podoabescumpe pe ele — era genul de femeia care se-m- bracă înnegru şi la micul dejun. Lily n-o văzuse niciodată altfel decîtcuirasată în negru strălucitor, cu botine mici şi strînse şi cuaerul că era gata de drum ; numai că nu pleca niciodatănicăieri.

Câtă în jur foarte preocupată. „Am văzut o fîşie de luminăsub stor, cînd intram. E culmea cum n-o pot învăţaniciodată pe femeia aceea să le tragă cum trebuie.”Corectînd neregularitatea, se aşeză pe un fotoliupurpu- riu-strălucitor; doamna Peniston întotdeauna seaşeza pe un fotoliu, niciodată în el. Apoi îşi întoarse privireaspre domnişoara Bart .„Draga mea, pari obosită ; bănuiesc că ţi se trage de laemoţiile nunţii. Cornelia Van Alstyne era plină de ele — eraşi Molly acolo, şi Gerty Farish a intrat un minut să nepovestească cum a fost. Ciudat, zic eu, să servească

pepene înainte de consomme — un mic dejun de nuntă întotdeauna trebuie să înceapă cu consomme. Lui Molly nui-au plăcut rochiile domnişoarelor de onoare. Ştie precis dela Julia Melson că au costat 300 de dolari fiecare, luate de laCeleste, dar zice că nu păreau ; nuanţa aceea de roz pal nuţi s-ar fi potrivit.”Era o încîntare pentru doamna Peniston să discute celemai mici detalii ale festivităţilor la care nu luase parte.Nimic n-ar fi f ăcut-o să îndure oboseala de a merge la nuntăla Van Osburgh-i, dar atît de mult o interesa evenimentul,că, auzind deja două versiuni, era gata să scoată o a treia

de la nepoata ei. Însă Lily fusese un observator deplorabil aldetaliilor de acest gen. Nu ştia ce culoare avea rochiadoamnei Van Osburgh şi nici măcar nu putea spune dacă lamasă se scosese vechiul porţelan de Sevres al familiei Van



Osburgh, pe scurt, doamna Peniston fu dezamăgită.„Zău, Lily, nu văd de ce te-ai mai ostenit să te duci lanuntă, dacă nu-ţi aminteşti ce s-a întîmplat sau pe cine aivăzut. Cînd eram eu fată, păstram menu-ul oricărei mese lacare eram invitată şi scriam pe spate numele celorprezenţi ; şi pînă la moartea unchiului tău, cînd nu se maicădea să am atîtea culori prin casă, n-am aruncat favorurile

de la cotilioane. Aveam un dulap întreg, plin, mi-amintesc ;şi chiar şi azi î ţi pot spune la ce baluri le-am căpătat ! MollyVan Alstyne îmi aminteşte de mine la vîrsta ei ; e lucrumare cum le mai observă pe toate, l-a zis maică-si exactcum era croită rochia miresei şi ne-am dat seama pe loc,după pliul din spate, că trebuie s-o fi f ăcut Paquin.”F r veste, doamna Peniston ă ă se ridică şi se îndreptăspre pendula spoită cu bronz aurit, cu o Minervă cu coif pecap deasupra ei, domnind între două vase de malachit, pepoliţa de deasupra căminului; acolo îşi trecu batista dindanteluţe între coif şi vizor.

„Ştiam eu — fata aceea niciodată nu şterge prafulaici !” exclamă ea, prezentînd triumf ătoare o pată imperceptibilăpe batistă ; apoi, reaşezîndu-se, continuă IDupă Molly, doamna Dorset a fost cea mai bine îmbrăcată1femeie de la nuntă. Nu mă-ndoiesc că rochia ei acostat mai mult decît a tuturor, dar nu-mi prea place ideeao combinaţie de „sabie” cu „point de Milan.”Se pare că se-mbracă la unu' nou din Paris, care nuprimeşte o singură comandă de la o clientă pînă nu petreceo zi cu el la vila lui din Neuilly. Zice că trebuie să studiezeviaţa de interior a clientei — o pretenţie foarte originală,

zău aşa !Dar chiar doamna Dorset i-a spus asta lui Molly — a ziscă vila e plină de cele mai desăvîrşite lucruri şi că i-a părutfoarte rău cînd a fost să plece. Molly zicea că n-a mai văzutoarătînd aşa de bine ; era-ntr-a] nouălea cer şi zicea c-acreat o partidă între Evie Van Osburgh şi Percy Gryce. Separe cu adevărat că are o influenţă foarte bună asupratinerilor. Se zice că acum s-ar interesa de prostuţul acela deSilverton, căruia i-a sucit capul Carry Fisher şi care a jucat

jocuri de noroc ca un disperat. Ei şi cum ziceam, Evie elogodită — doamna Dorset a pus-o lîngă Percy Gryce şi a

dus totul la capăt, iar Grace Van Osburgh nu mai ştia ce săfacă de bucurie; — era aproape disperată că n-o s-ocăsătorească pe Evie.”Doamna Peniston se opri iarăşi, dar de această dată îşiscrută nu mobila, ci nepoata.„Cornelia Van Alstyne era foarte surprinsă — a auzit cătu trebuia să te măriţi cu tînărul Gryce. I-a văzut peWetherall-i imediat ce-au fost cu tine la Bellomont şi AliceWetherall era sigură că voi doi eraţi logodiţi. Zicea căplecarea neaşteptată a domnulyi Gryce, m- tr-o dimineaţă,a fost pus de toat ă ă lumea pe baza aducerii unei verighete

de la oraş.”Lily se ridică şi se îndreptă spre uşă.„Cred că într-adevăr sînt obosită — mă duc la cuicare,”zise ea ; iar doamna Peniston, deodată distrasă de



descoperirea că tabloul în creion al răposatului domnPeniston era puţintel strîmb faţă de linia canapelei din faţalui, prezenta o frunte distrată sărutului ei.În camera ei, Lily aprinse gazul din vatră şi se uită lagrătar. Era la fel de lustruit ca şi cel de jos, dar cel puţin aiciputea arde cîteva hîrtii cu mai puţin risc de a fi certată.

Totuşi nu f ăcu nici un gest în acest sens, ci se scufundă întrun

fotoliu, privind obosită în jur. Avea o cameră mare şi cumobilă confortabilă — invidia şi admiraţia bietei GraceStepney, care sta cu chirie; dar, spre deosebire de luxul şicoloraţia camerelor de oaspeţi În care atîtea săptămîni dinexistenţa lui Lily se scurgeau, părea o închisoare.Monumentalul dulap de haine şi patul, ambele din nuc,negru, migraseră din dormitorul domnului Peniston, iartapetul purpuriu, cu un model drag anilor 1860—70, aveagravuri din oţel groteşti. Lily încercase să împace acestcadru căznit cu cîteva tuşe frivole, precum o noptieră cudanteluţe şi un birouaş vopsit, plin de fotografii ; dar,

privind prin cameră constată eşecul operaţiunii. Ce contrastcu eleganţa subtilă a camerelor pe care şi le imaginase —un apartament care să întrunească luxul încărcat alapartamentelor prietenelor sale prin întreaga gamă desensibilităţi artistice care să-i confere ei, stăpîna lor, unsentiment de superioritate ; în care fiecare nuanţă şi linie săse combine pentru a-i spori ei frumuseţea şi da distincţietihnei sale. O dată în plus, sentimentul obsedant al urî ţenieimateriale era intensificat de deprimarea ei psihică, ca şicum fiecare mobilă ar fi rănit-o cu marginile ei absurde.Nu aflase nimic nou de la mătuşa sa ; dar cuvîntele ei

reînnoiseră imaginea Berthei Dorset, zîmbitoare, măgulită,victorioasă, expunînd-o ridicolului prin insinuări clare pentrufiecare membru al grupului lor. Gîndul la ridicol lovi maiadînc decît tot restul — Lily cunoştea fiecare piesă a

jargonului care putea să-şi străpungă victimile f ără să verseun strop de sînge. Amintindu-şi, simţi că-i ard obrajii şi sesculă şi puse mîna pe scrisori. Nu mai voia să le distrugă —vorbele doamnei Peniston roseseră pe neaşteptate.În loc de aceasta, se apropie de birou şi, aprinzînd olumînărică, legă şi sigilă pachetul ; apoi deschise dulapul,scoase o cutie şi îl puse în ea. Făcînd asta, se gîndi la ironia

că f ără Gus Trenor n-ar fi avut bani să le cumpere. TOAMNA se tîra, monotonă. Domnişoara Bart primisevreo două scrisori de la Judy Trenor, reproşindu-Î cS nu se

întorcea la Bellomont; dar răspunse evaziv, pretex- tîndobligaţia de a sta cu mătuşa. Adevărul era că o plictiseatot°mai mult compania unică a doamnei Peniston şl numaibucuria de a-şi cheltui banii de curînd căpătaţi o mai f ăcu săuite de cenuşiul zilelor”.

Toată viaţa ei Lily văzuse ducîndu-se banii la fel derepede cum veniseră, şi oricîte teorii ar fi formulat cu privirela necesitatea de a pune, prudent, cîte ceva deoparte,

curentul opus învingea întotdeauna. Era pentru ea osatisfacţie deosebită să se ştie, fie şi pentru cîteva luni,independentă de bogăţiile prietenelor ei, să se poată arăta

în lume f ără frica vreunui ochi pătrunzător care sî detecteze



în rochia ei urmele garderobei recondiţionate a lui Judy Trenor. Faptul că banii o eliberau pentru moment de toateobligaţiile minore îi obtura simţul pentru obligaţia mai marepe care ei o reprezentau şi nemai- cunoscînd pînă atuncibucuria de a dispune de o sumă atî! de mare, gusta din eape îndelete.Într-o astfel de ocazie, tocmai cînd ieşea dintr-un magazin

unde petrecuse o oră de deliberare asupra uneicasete de o eleganţă complicată, se-ntîlni cu domnişoaraFarish, care intra în acelaşi magazin cu scopul modest de aşida un ceas la reparat. Lily se simţea virtuoasă pestepoate. Hotărîse să amîne cumpărarea casetei pînă va priminota de plată pentru noua capă pentru operă şi decizia of ăcea să se simtă mult mai bogatS decît la intrarea înmagazin. În aceast stare de auto-ă aprobare, era bună culumea din jur, deci şocată să-şi vadă prietena tristă.Domnişoara Farish, se pare, tocmai plecase de la o

întîlnire a comitetului ei, care discutase un act de caritate

pe care ea îl susţinea. Anume, să pună locuinţe confortabile,cu o cameră de lectură şi alte cîteva elemente de confort, ladispoziţia tinerilor femei care lucrau în oraş, atunci cînd naveaude lucru, ori aveau nevoie de odihnă ; dar raportulfinanciar al primului an prezenta o balanţă atît de deplorabilde mică încît domnişoara Farish, care era convinsă deurgenţa problemei, se simţea direct proporţionaldescurajată de puţinul interes pe care-l stirnise. În educaţialui Lily, nimeni nu-şi bătuse capul să-i inculce sentimentealtruiste şi nu o dată o plictiseau eforturile filantropice .aleprietenei sale, dar azi imaginaţia ei foarte regizorală prinse

repede contrastul dintre propria-i situaţie şi ceareprezentată de cîteva din „cazurile” lui Gerty. Era vorba defete tinere, ca ea — unele poate drăguţe, altele nu lipsite deoareşcare sensibilitate. Se imagină ducînd o viaţă ca a lor —o viaţă în care succesul părea la fel de olog precum eşecul— şi viziunea o f ăcu să se cutremure, plină de compasiune.Suma pentru casetă era încă în buzunarul ei ; trăgînd afarămica pungă aurită, ea puse o fracţiune mărişoară din ea înmîna domnişoarei Farish.Satisfacţia produsă de acest gest era tot ce şi-ar fi doritşi cel mai ardent moralist. Lily simţi un interes nou

pentru sine, ca fiind o persoană cu instincte caritabile —pînă acum nu se gîndise să facă bine cu averile ce le vaavea, dar de-acum orizontul ei era lărgit de viziunea uneifilantropii f ără seamăn. Mai mult, printr-un obscur proces delogică, simţi că explozia de moment a generozităţii sale

justifica toate extravaganţele dinainte şi le scuza pe celeulterioare. Surpriza şi gratitudinea domnişoarei Farish îiconfirmă acest sentiment şi Lily plecă preţuindu-se atît demult încît bineînţeles că acestei admiraţii îi dăduse numelede altruism.Pe la vremea asta, veni s -i sporeasc ă ă buna-dispoziţie

o invitaţie să petreacă Săptămîna Recunoştinţei * undeva laţară, în ţinutul Adirondack. Cu un an în urmă ar fi acceptat oastfel de invitaţie mult mai greu, căci petrecerea, deşiorganizată de doamna Fisher, era de fapt dată de o doamnă



de origini obscure şi nestăpînite ambiţii sociale, pe carepînă atunci Lily evitase s-o cunoască. Iată că venise vremeacînd era de acord cu părerea domnişoarei Fisher că nucontează cine dă petrecerea, atîta vreme cît lucrurile mergbine ; şi bunul mers al lucrurilor era (sub îndrumarecompetentă) punctul forte al doamnei Wellington Bry.Doamna (a cărei soţ era

Incluzlnd Ziua Recunoştinţei, Thanksgiving Day, a 4-a joi din noiembrie.cunoscut sub numele de „Welly” Bry la Bursă şi lacurse) sacrificase deja un soţ, plus alţii şi altele de mai micăimportanţă, pentru a parveni; şi dacă o atrăsese pe CarryFisher de partea ei, era destul de înţeleaptă ca să i sededice în întregime şi s-o asculte orbeşte. Totul, prin urmareera bine f ăcut, căci dăruirea domnişoarei Fisher naveahotare atunci cînd nu-şi cheltuia proprii bani; dupăcum îi spusese învăţăcelei sale, un bucătar bun erapersoana cea mai nimerită pentru a te introduce în societate.

Şi dacă invitaţii nu erau Chiar aşa de selecţi cumera „la cuisine” familia Welly Bry avea cel puţin satisfacţiade a figura pentru prima dată în coloanele mondene aleziarelor, alături de vreo două nume notabile; şi primul dintreacestea era, desigur, cel al domnişoarei Bart. Tinăradomnişoară fu tratată de gazdele sale cu respectul cuvenit;iar ea se afla în starea cînd astfel de atenţii sînt acceptabile,indiferent de sursă. Admiraţia doamnei Bry funcţiona ca ooglindă în care încrederea în sine a lui Lily îşi recăpăta liniapierdută. Nu există insectă care să ţeasă fire atît de fragileca cele ce susţin vanitatea omenească ; şi importanţa

acordată ei de nişte oameni de nimic era suficientă pentrua-i reda domnişoarei Bart conştiinţa îmbătătoare a puterii.Dacă oamenii aceştia o curtau, asta dovedea că încă eracineva în lumea la care ei aspirau ; şi nu se da în lături chiarsă-i ameţească cu fineţea spiritului ei, cu tot ce le era superioară.Poate că totuşi bucuria de a se da în spectacol era explicată,mai mult decît era dînsa conştientă, de stimulul fizicdat de excursie, de aerul tare, rece şi de plimbările în pasvioi, prin pădurile prinse de iarnă. Reveni în oraş plină detînără energie, conştientă de culoarea mai aprinsă dinobrajii ei, de o elasticitate mai mare a muşchilor. Viitorul

apărea vag dar promiţător şi toate temerile dispărură caprin farmec. Abia trecură cîteva zile însă şi se pomeni cusurpriza neplăcută a unei neaşteptate vizite din parteadomnului Rosedale. Acesta se înfiinţă tirziu, ia ceasul acelaintim cînd măsuţa de ceai mai e lăsată lîngă foc înaşteptarea vreunui prieten ; şi se arătă gata să se adaptezeacestei atmosfere.Lily, care bănuia vag că persoana lui se leagă într-unfel de afacerile ei norocoase, încercă să-l întîmpine cum seaştepta el ; dar ceva din amabilitatea lui o paraliza pe a eişi-şi dădea seama că nu face un pas f ără o gaf ă.

Domnul Rosedale — f ăcîndu-se pe loc comod într-unfotoliu de lîngă măsuţă, şi sorbind critic din ceai, cu comentariul„Trebuie să vă trimit la omul meu, pentru ceva

într-adevăr de calitate” — păru total inocent faţă de scîrba



care o ţinea pe Lily îngheţată, în picioare, lîngă masă. Darpoate tocmai felul ei rezervat, stilul aristocratic, aţ î ţau înomul de afaceri dorinţa pentru ceea ce nu-i era propriu. Înorice caz, nu arătă în nici un fel că i-ar fi displăcut toateacestea, ba chiar părea să vrea să-i dea o mînă de ajutor.Obiectul vizitei era s-o invite la operă în loja lui, pentruseara premierei, şi văzînd-o că ezită, zise convingător :

„Vine şi doamna Fisher şi aduc un mare admirator aldumneavoastră, care nu m-ar ierta nicicînd dacă nu veniţi.”Cum muţenia lui Lily îi lăsase aluzia neatinsă, adăugăcu un zîmbet confidenţial :„Gus Trenor a promis să vină la oraş într-adins pentruasta. M-aş prinde c-ar merge şi pînă la capătul lumii ca săvă vadă.”Fără s-o arate, pe Lily o cuprinse o cumplită furie —era destul de dezgustătoare alăturarea numelui ei de cel alui Trenor, dar pe buzele lui Rosedale devenea de-a dreptulinsuportabilă.

„Trenorii sînt prietenii mei cei mai buni — cred că ammerge cu toţii pînă la capătul lumii ca să ne vedem,” ziseea, absorbită de prepararea ceaiului.Zîmbetul musafirului ei se lăţi, conspirativ: „Nu măgîndeam la doamna Trenor... se zice că nici Gus nu segîndeşte întotdeauna, înţelegeţi ce vreau să spun ?”Apoi, dîndu-şi vag seama că nu spusese exact ceea cetrebuie, adăugă, cu un efort binevoitor de a abate discuţia :„Cum vă mai merge norocul la Bursă, ă propos ? Am auzitcă Gus a obţinut pentru dumneavoastră un ten- cuşorfrumos, luna trecută.”

Lily aproape scăpă din mîini cutia cu ceai; o puse repezitpe masă. Simţea că-i tremură mîinile şi le îneleştă pegenunchi ca să le liniştească, dar îi tremurau şi buzele şi-i futenm'i ca tremurul să nu se comunice şi vo îi. Cînd vorbi

însă avea tonul cel mai nonşalant din lume, am avut cevabani de investit şi aomnul Trenor, care mă ajută la astfel detreburi, m-a sf ătuit să-i bag în acţiuni mai curînd decît înipoteci, cum mă sf ătuise agentui mătuşii; şi s-a întîmplat săam „baf?” __ aşa-i spuneţi? Pentru că înţeleg că şidumneavoastră aveţi destulă.”Îi zîmbea acum, topind tensiunea atitudinii faţă de el

de pînă atunci şi admiţ îndu-l, prin imperceptibile gradaţii deprivire şi gesturi, cu un pas mai aproape de intimitatea ei.Instinctul de conservare o alerta întotdeauna într-odisimulare perfectă şi nu pentru prima oară işi foloseafrumuseţea spre a distrage atenţia de la un subiectneplăcut.Cînd îşi luă rămas bun, domnul Rosedale lua cu el nunumai acceptarea invitaţiei sale, dar şi sentimentul generalc se comportase în aşa fel încît cîştigase ă serios teren.Fusese întotdeauna convins că are un fel numai al lui şi-opricepere deosebită de a şti cum să ia femeile, şi felul

prompt în care domnişoara Bart se (cum ar fi spus el)' „dasepe brazdă” îi confirma această încredere. Reacţia ei faţă detranzacţia cu Trenor, el o considera tribut propriei isteţimica şi o confirmare a mai vechilor suspiciuni. Fata era în chip



evident nervoasă, şi domnul Rosedale nu era omul care,dacă nu i-ar mai fi rămas alte mijloace, să nu fi profitat deaceastă nervozitate.Lily era pradă unei crize de dezgust amestecat cufrică. Nu-i venea să creadă că Gus Trenor putuse să-ivorbească despre secretul ei lui Rosedale. În pofida defectelorsale, Trenor avea prudenţa conservatoare a cia- sei

lui, cu atît mai greu de încălcat cu cît era de naturăinstinctuală. Dar Lily îşi aminti cu strîngere de inimă căexistau momente de degajare cînd, după cum îi mărturisise

Judy, Gus „spunea prostii” — o astfel de prostie f ăcuse şi-nprivinţa ei, f ără doar şi poate. Cît despre Rosedale, nu seprea sinchisea, după primul şoc al revelaţiei, prea mult ceconcluzii trăsese el. Deşi destul de pricepută acolo unde eravorba de propriile interese, f ăcea greşeala, destul defrecventă printre cei la care instinctul guvernează socialul,de a presupune că cei care nu prind repede pe acesta dinurmă sînt automat şi mai grei de cap. Dacă albăstreaua se

izbeşte iraţional de geam, naturalistul de salon poate uitacă, în condiţii mai puţin artificiale, este capabilă să măsoaredistanţele şi să tragă exact acele concluzii necesare pentrubunăstarea ei; iar faptul că manierele de salon ale domnuluiRosedale pă- cătuiau prin lipsa de perspectivă o f ăceau peLily să-l pună alături de Trenor şi alţi bărbaţi greoi pe care-icunoştea şi să creadă că puţină linguşire împreună cu acceptarea,din cînd în cînd, a ospitalităţii lui, vor fi suficientepentru a-l face inofensiv. Cu toate acestea, în ce priveaapariţia ei în loja lui în seara premierei de la operă, nuputeau exista dubii că ea era utilă : şi la urma-urmelor, din

moment ce Judy Trenor promisese să-l „adopte” iarnaaceea, era mai bine să fie prima care să culeagă roadele. Timp de o zi sau două după vizita lui Rosedale, gîndurilelui Lily fură tulburate încontinuu de ceea ce prelinsesevag Trenor şi-i părea rău că nu ştie mai clar şi maimulte despre tranzacţia care părea a o fi pus în puterea lui;dar mintea ei refuza munci cu care nu era obişnuită şi apoicifrele o încurcaseră întotdeauna. Unde mai pui că nu-lvăzuse pe Trenor de la nuntă şi continua lui absenţăpermise altor impresii să şteargă urmele lăsate de cuvîntelelui Rosedale.

Cînd veni seara premierei, temerile ei se imprăştiaserăIntr-atit încît la vederea rumenului Trenor în spatele lojii luiRosedale nu simţi decît o linişte şi mai mare. Lily nu se

împăcase încă perfect cu ideea de a apărea ca invitata luiRosedale într-o ocazie atît de importantă şi era mareuşurarea să se vadă sprijinită de cineva din propriul anturaj— căci doamna Fisher era prea sinonimă cu promiscuitateaca să justifice prin prezenţa ei pe cea a domnişoarei Bart.Pentru Lily, întotdeauna aprinsă de ideea de a-şi arătafrumuseţea în public şi conştientă în seara aceasta cărochia i-o punea şi mai mult în evidenţă, insistenţa privirii

lui Trenor se contopea cu evantaiul larg al priviriloradmirative pe care i se părea că-l deschisese intrarea ei însală. Ah, ce bine era să fii tînără, radioasă, să străluceşti cubucuria de a te şti zveltă, tare, elastică, creată din linii



armonioase, îmbrăcate în culori magnifice, să te simţiridicată deasupra tuturor de acea graţie incomunicabilă încuvînte, care este îngemănarea fizică a “orice mijloacepăreau scuzabile pentru atingerea unui asemenea scop, ori,mai curînd, printr-o aranjare fericită a luminilor, cu careviaţa o familiarizase, cauza se micşoră plnă la un vîrf de acsub strălucirea generală a efectului. Dar uluitoarele tinere,

oareşcum orbite de propria lor strălucire uită prea repedecă modestul satelit, topit şi el pe undeva în lumină, îşicontinuă şi el revoluţiile proprii, generînd căldură în felul lui.Dacă înălţarea poetică a lui Lily nu era întinată de gîndulprozaic c rochia şi capa îi fuseser indirect ă ă plătite de Gus

Trenor, apoi acesta din urmă n-avea atîta poezie în firea luica să piardă din vedere acest teluric amănunt. Ce ştia el eracă n-o mai văzuse niciodată pe Lily atît de elegantă, că nuera o femeie în sală care să-şi etaleze toaleta cum f ăcea eaşi că pînă acum el, căruia îi datora această ocazie, nu culesesealte roade afară de a se zgii la ea alături de alte sute

de perechi de ochi.Ce surpriză neplăcută, aşadar, pentru Lily cînd, înrîndul din spate al lojii, unde se aflau singuri între douăacte, Trenor zise, f ără preambul, pe un ton de supărata1autoritate: „Ia-n ascultă. Lily, cum te mai poate vedea omupe tine ? Sînt în oraş trei sau patru zile pe sâptă- mînă şi ştiică două rînduri trimise la club mă găsesc f ără greş, dar separe că nu-ţi mai aminteşti de mine decît cînd e vorba debani.”Extraordinarul prost-gust al vorbelor lui nu o ajutădeloc pe Lily să-i răspundă, căci îşi dădea seama că o punere

la punct printr-o ridicare a bustului ei zvelt, concomitentăcu o ridicare întrebătoare a sprîneeaelor era ultimullucru ce trebuia f ăcut acum...Mă măguleşte enorm că vrei să mă vezi,” răspunseea încercind gluma în loc, „dar clacă nu cumva mi-ai rătăcitadresa, ar fi fost uşor să mă găseşti la mătuşa mea,orieînd... de fapt, m-am şi aşteptat să mă cauţi.”Dacă sperase să-l înmoaie cu această din urmă concesie,greşise, căci el replică, cu de-acum familiara unire asp.Încenelor care îl f ăcea să pară şi mai greu de cap, cîndera furios : „La naiba cu căutatul la mătuşa ta Şi cu

petrecutul după-amiezelor ascultînd o mulţime de alţi tipivorbindu-ţi ! Ştii că nu-s omu să stau la bîrfe — întotdeaunaaş lua-o din loc, cînd văd circul ăsta începînd. Dar de ce nammerge undeva numai noi doi _ o expediţie pe cinste, caplimbarea aceea cu trăsurica, la Bellomont, cînd m-ai luatde la gară ?”Se l s spre ea, gre os de aproape, ă ă ţ pentru a transmitesugestia şi ea simţi o aromă care explica roşeaţa feţei lui şisudoarea de p- frunte. *Gîndul că un răspuns tăios putea provoca o izbucniredizgraţioasă îi tempera scîrba şi răspunse, rîzînd : „Nu văd

cum s-ar putea plimba cu trăsurica cineva prin oraş, singurăcu un bărbat, dar nu sînt întotdeauna înconjura ă ae omulţim? de admiratori şi dacă îmi spui în ce după- amiazăvii, pot aranja să vii să stăm liniştiţi de vorbă.”



„La naiba cu stătu de vorbă ! Asta zici mereu,” întoarse Trenor, cu o lipsă de varietate în exclamaţii destulde explicabilă. „M-ai trimis la plimbare cu asta la nuntă laVan Osburgh-i, dar adevărul curat e că, acum că ai scos ceaivrut de la mine, ai vrea pe alţii.”Ultimele cuvînte le ţipase pur şi simplu, f ăcînd-o pe Lilysă roşească, înfuriată, dar tot ea păstră comanda situaţiei,

punînd o mină convingătoare pe mîna lui. „Nu te prosti, Gus; nu te las să-mi vorbeşti în felul ăsta ridicoL Dacă vrei cuadevărat să mă vezi, de ce nu ne-am plimba prin Parc într-odupă-amiază ? De-acord cu tine că-i plăcut să cauţi natura

în oraş şi, dacă vrei, te-aştept acolo si vom merge să hrănimveveriţele, iar tu ai să mă plimbi pe lac cu gondola cumotor.” îi zîmbea în timp ce vorbea, că- utîndu-i ochii în aşafel încît, deodată, el deveni iar maleabil : „Bun, aşa maimerge. S-a f ăcut. Mîine, mîine la 3, la capătul Mall-ului ? Osă fiu acolo la 3 fix, nu uita, nu-mi tragi clapa, Lily ?”Dar, spre marea uşurare a lui Lily repetarea promisiunii

fu întreruptă de cineva care deschise uşa lojii lor —George Dorset. Trenor îi cedă locul f ără chef şi Lily întîmpină pe noulvenitcu un zîmbet fermecător. Nu vorbise cu Dorset de laBellomont, dar ceva din privirea şi gesturile lui îi spunea cănu uitase legătura amicală de atunci. Nu era omul care săse lase uşor purtat de admiraţie — faţa lui lungă şipămîntie, ca şi ochii neîncrezători, păreau imuni la emoţiiexpansive. Numai că, în cele ce-o interesau pe ea, intuiţialui Lily îşi trimitea senzori nebănuiţi şi acum ; f ăcîndu-i locpe canapeaua îngust , era sigur ă ă că el simte o plăcere

mută să se afle lîngă ea. Puţine erau femeile care-şibăteau capul să fie drăguţe cu Dorset, iar Lily fusesedrăguţă cu el la Bellomont, iar acum îi zîmbea cu reînnoitădrăgălăşenie.Ei, şi uite-ne asiguraţi de încă şase luni de miorlăituri,”

începu el pe un ton plîngăcios. „Nici o diferenţă între anulăsta şi celălalt, afară că femeile au haine noi iar cîntăreţii nuau voci noi. Soţia e muzicală şi mă supune la un curs dinăsta în fiecare iarnă. Nu-i chiar aşa de rău în serile italiene— atunci vine tîrziu şi am timp să digerez. Dar cînd eWagner, dăm zor cu cina şi mai tîrziu plătesc scump asta. Şi

curentul este îngrozitor — asfixie în faţă, pleurezie în spate.Uite-l şi pe Trenor cum pleacă f ără să tragă draperia ! Laaşa un spate, curentul nici nu există. L-ai văzut vreodată pe

Trenor mîndnd ? Atunci te-ntrebi probabil, ca şi mine. cumde mai este în viaţă ; bănuiesc că-i o piele tăbăcită şi pedinăuntru... Dar am venit să-ţi spun că soţia mea te invită lanoi duminica viitoare. Pentru numele iui Dumnezeu spuneda. Vin o groază de plicticoşi — din cei intelectuali ; e nouaei păsărică şi mă-ntreb dacă nu-i mai rău ca muzica. Unii aupăr lung şi se pun pe ceartă la supă şi nu observă cînd sîntserviţi. Urmarea e că cina se răceşte şi eu capăt dis- pepsie.

Nătărăul ăla de Silverton îi aduce în casă — el scrie poezie,ştii, şi împreună cu Bertha se iau foarte în serios. Ea arputea să scrie mai bine decît oricare din ei, dac-ar vrea, şin-o învinuiesc că vrea să stea de vorbă cu oameni



inteligenţi ; eu nu zic decît „Numai să nu-i văd miricînd !”Finalul o încîntă pe Lily. În împrejurări normale, n-ar fifost nici o surpriză să fie invitată de Bertha Dorset ; dar dela episodul Bellomont, o ostilitate tăcută le ţinuse adistanţă. Acum. m;rîndu-se şi singură, Lily simţea că seteaei de răzbunare se stinsese. „Dacă vrei să-ţi ierţi duşmanul,zice un proverb malayez. mai Intii provoacă-i o durere” şi

Lily realiza adevărul lui. Dacă ar fi distrus scrisorile doamneiDorset. s-ar fi putut să continue s-o urască , aşa, cu ele înposesia ei, resentimentul ajunsese la saţietate.Accept ă zîmbind. salutînd în reînnodarea legăturii oevadare din sîcîiala lui Trenor.INTRE timp trecuseră şi sărbătorile, şi sezonul monden

începea. Fifth Avenue devenise un torent nocturn de trăsurigonind în sus spre cartierele elegante din jurul Parcului,unde ferestre şi portaluri luminate vesteau spectacolulobişnuit al vizitelor. Alţi afluenţi traversau cursul principal,purtîndu-şi marfa preţioasă spre teatre, restaurante sau la

operă ; şi doamna Peniston putea, din turnul de veghe,izolat al ferestrei de la etaj, să spună precis cînd volumulcronic de sunet era sporit de cavalcada spre un bal la VanOsburgh ori cînd sporirea numărului de roţi indica sfîrşitulspectacolului de la operă sau un su- peu mare Ia Sherry.Doamna Peniston urmărea curba ascendentă asezonului monden la fel de activ ca cel mai activ beneficiaral său ; şi, în calitate de privitoare, avea privilegiul comparărilorşi generalizărilor pe care cei ce erau interesaţi le-ar fiputut pierde, poate. Nimeni nu ar fi putut ţine un registrumai precis al fluctuaţiilor sociale, nimeni nu ar fl surprins

mai repede şi mai adevărat trăsăturile specifice fiecăruisezon — monotonia, extravaganţa, lipsa balurilor, oriexcesul divorţurilor. Avea o memorie fantastică avicisitudinilor îndurate de „noii oameni” care apăreau lasuprafaţă cu orice nouă venire a fluxului, fiind fie înecaţi în

învolburarea lui, fie depuşi în siguranţă pe ţărmul ajungeriisociale, unde nu mai puteau fi ajunşi ; şi putea să expunădinainte, cu detalii remarcabile, viaţa ce-i aştepta, astfel că,atunci cînd ei îşi urmau destinul, putea aproape întotdeaunasă-i spună lui Grace Stepney — beneficiara profeţiilor ei —că a ştiut ea c-aşa o să se întîmple.

Acest sezon, doamna Peniston l-ar fi caracterizat dreptunul în care toată lumea „se simţea săracă,” afară de WelîyBry şi domnul Simon Rosedale. Fusese o toamnă proastăpentru Wall Street, unde preţurile cădeau urmînd legeaaceea aparte care dovedeşte că acţiunile în căi ferate şibaloturile de bumbac sînt mai sensibile la banii puteriiexecutive decît mulţi cetăţeni stimabili, educaţi întru toateavantajele auto-guvern rii. ă Chiar şi averi crezute a fiindependente de piaţă, fie dezvăluiau o secretă legătură cuea, fie sufereau de contaminarea fluctuaţiilor lumea bunăse retrăgea bombănind la ţară, ori venea la oraş incognito,

petrecerile mari «rau descurajate şi dineurile scurte, f ărăpretenţii, deveniră moda zilei.Dar lumea bună, amuzată o vreme de rolul Cenuşăreseise plictisi curînd de distracţia din vatră şi vedea pe Zîna



Zînelor în orice magician destul de abil ca să transformebostănelul din nou în caleaşcă de aur. Chiar şi să tembogăţeşti

într-o vreme cînd investiţiile celor mai mulţiscad, înseamnă să atragi atenţia plină de invidie a celorlalţi';şi după cum umbla vorba pe Wall Street, Welly Bry şiRosedale găsiseră taina acestui miracol.Rosedale, mai ales, îşi dublase averea, şi se spunea că

ar fi cumpărat casa mai de mult terminată a uneia dinvictimele crah-ului care, pe timpul a douăsprezece luni,adunase tot atîtea milioane, ridicase o casă pe Fifth Avenue,umpluse o galerie cu vechi maeştri, distrase tot New

York-ul în ea şi îşi luase tălpăşiţa din ţară cu ajutorul unuidoctor şi a unei infirmiere, în vreme ce creditorii lui puneaupopreală pe vechii maeştri, iar invitaţii lui îşi explicau unulaltuia că cinaseră la el numai pentru că voiau să vadăpînzele. Nu o astfel de carieră meteorică îşi propuneadomnul Rosedale. Ştia că va trebui să o ia încet şi stofa dearivist îl f ăcea să sufere mai uşor eşecurile şi să se împace

cu amînările. Asta nu-nsemna că nu observă imediat cămonotonia sezonului îi oferea o ocazie rară de a străluci,drept care se apucă, metodic, să-şi clădească un cadruadecvat. Doamna Fisher îi fu de mare ajutor în acest timp.Lansase atiţia nou-veniţi pe scena socială încît de-acum eraca o piesă de recuzită, care spune dinainte spectatoruluiavizat ce se va întîmpla. Dar (Tomnul Rosedale voia să aibă,fie şi după o vreme, un cadru mai individualist. Era sensibilla diferenţele de nuanţă, lucru cu care domnişoara Bart nu larfi creditat niciodată, din cauză că nu le însoţeaperceperea cu variaţii corespunzătoare de atitudine ; şi îi

era tot mai clar faptul că tocmai domnişoara Bart era înposesia acelor calităţi complementare de care avea nevoiespre a-şi rotunji personalitatea.Asemenea detalii scăpau ochiului doamnei Peniston.Ca multe alte minţi cu putere de panoramare şi a ei treceacu vederea „chichiţele” din primul plan şi putea de pildă săţispună de unde îi scosese Carry Fisher familiei Bry pe noulbucătar, neavînd însă habar ce se-ntîmplă cu propria-inepoată. Avea însă aghiotanţii ei, gata să umple acestegoluri informative. Mintea Gracei Stepney era ca un soi dehîrtie de prins muşte, de care bîzîitoarele bîrfe se prindeau

fatalmente, lipinc}u-se pe vecie acolo. Mult s-ar fi mirat Lilysă audă cîte fapte neînsemnate, care o priveau, eraugăzduite în capul domnişoarei Stepney. Îşi dădea perfect debine seama că interesează pe oamenii so- ioşi, darpresupunea că aceştia sînt toţi la fel şi că admiraţia pentrustrălucire trebuie să-i caracterizeze deopotrivă. Ştia căGerty Farish o admiră orbeşte, de aceea presupunea că-iinspira acelaşi sentiment şi Gracei Stepney, pe care ocaracteriza drept o Gerty Farish lipsită de trăsăturilesalvatoare ale tinereţii şi entuziasmului.În realitate, cele două se deosebeau la fel de mult pe

cît se deosebeau de cea pe care amîndouă o observau.Inima domnişoarei Farish era o fîntînă de suave iluzii, inimadomnişoarei Stepney — un minuţios registru de fapte avîndvreo legătură cu ea. Avea porniri de sensibilitate care lui



Lily i-ar fi părut comice la o persoană cu nas pistruiat şipleoape roşii, locuind la o pensiune şi ad- mirînd salonuldoamnei Peniston ; dar limitele bietei Grace dădea acestorao viaţă interioară încă şi mai concentrată, aşa cum solulsărac dă uneori anumitor plante o eflores- cenţă cu atît maifantastică cu cît este mai mare ariditatea mediului. Înadevăr, nu era sclava vreunei propensiuni abstracte spre

maliţie — n-o displăcea pe Lily pentru că aceasta erastrălucitoare şi preferată, ci pentru că credea că Lily odisplăcea pe ea. Este mai puţin jignitor să te crezi ne-iubitdecît insignifiant şi vanitatea preferă să creadă căindiferen a este o form latent de adversitate. ţ ă ă Chiar şigesturile minore de politeţe pe care Lily le acorda domnuluiRosedale ar fi f ăcut din domnişoara Stepney prietena ei peviaţă ; dar cum să prevadă ea că merita să aibă o astfel deprietenă ? Şi cum, mai ales, să poată o tînără care n-a fostniciodată ignorată să realizeze durerea pe care o simte celce este ? în fine, cum putea Lily, obişnuită cu alegerea dintro

sumedenie de variante, să prevadă că jignise de moartepe domnişoara Stepney fiindcă n-a invitat-o la una dinrarele petreceri date d« doamna Peniston ?Doamnei Peniston nu-i plăcea să dea mese, dar aveaun puternic sentiment al datoriilor familiale, aşa că la întoarcerealui Jack Stepney din călătoria de nuntă se simţichemată să aprindă luminile în salon şi să scoată cel maibun servici de argint din safe-uri speciale. Rarele petre- ceriale bătrînei doamne erau precedate de zile de ezitărisfişietoare asupra fiecărui detaliu al mesei, de la aşezareaoaspeţilor pînă la modelul feţei de masă şi tocmai în timpul

uneia din aceste discuţii preliminare îi sugeră ea imorudentverişoarei Grace că, dat fiind că cina era dată din motivefamiliale, putea veni şi dînsa. O săptămînă întreagă gîndulla petrecere lumină existenţa mohorîtă a domnitoareiStepney, ca după aceea să i se dea de înţeles că mai binevenea altădată. Lily, pentru care reuniunile de familie

însemnau un plictis cumplit, îşi convinsese mătuşa că o cinăcu oameni „eleganţi” ar fi fost mult mai pe placul tinerilorcăsătoriţi, şi doamna Peniston, care se abandona completcomandamentelor nepoatei în problemele sociale, se văzunevoită în consecinţă să accepte exilarea lui Grace. La

urma-urmei, Grace putea veni oricînd altădată, de ce s-ar fisupărat ? Tocmai pentru că putea veni oricînd altădată — şi pentrucă rudele ei ştiau prea bine că n-avea ce face serile —ea puse foarte la inimă acest incident. Îşi dădea seama cătrebuia să-i mulţumească lui Lily pentru el ; şi adversitateapasivă deveni animozitate activă.Doamna Peniston pe care o vizit a ă doua sau a treia zidupă petrecere, lăsă jos croşetele şi se întoarse bruso de laspionarea vieţii de pe Fifth Avenue.„Gus Trenor ?... Lily şi Gus Trenor ?” zise ea, f ăcîn- duse

aşa de palidă, că musafira ei intră la griji.„Oh. verişoară Julia... Înţelegi că nu vreau să spun...”„Nu ştiu ce să spui,” zise doamna Peniston cu un tremurspecial în vocea ei şi aşa joasă şi îngrijorată. „Aşa ceva



nu se pomenea pe timpul meu. Propria mea nepoată ! Nute-nţeleg — lumea zice că el e-ndrăgostit de ea ?”Groaza doamnei Peniston era sinceră. Cu toate că selăuda cu o cunoaştere perfectă a cronicilor secrete alesocietăţii, avea inocenţa şcolăriţei care vede răutatea ca peceva „din cărţi” şi care nu se gindeşte niciodată căscandalurile despre care citeşte la ore se pot repeta chiar

jos în stradă. Doamna Peniston îşi păstrase imaginaţia subhusă.ca şi mobila din salon. Ştia, desigur, că societatea „sescnimbase foarte mult” şi că multe femei pe care mama eile-ar fi numit „originale” ajunseseră acum să strîmbe dinnas cînd se uitau pe listele lor de invitaţi; discutasepericolele divorţului cu preotul ei şi uneori îi părea bine căLily încă nu se măritase ; dar ideea că vreun scandal putea

întina numele unei tinere fete, mai ales cînd era implicat şiun bărbat căsătorit, îi era atît de nouă încît stătea mută deaceeaşi spaimă cu care ar fi primit acnea că nu şi-a bătut

covoarele toată vara ori că ar fi violat oricare altă legecardinală a gospodăritului.În schimb, domnişoara Stepney, căreia îi mai trecusespaima, începu să guste superioritatea pe care ţi-o conferămai largul orizont al minţii. Mai mare ruşinea să fii atît deneştiutoare într-ale vieţii cum era doamna Peniston !Zîmbi la întrebarea acesteia : „Lumea întotdeauna zicelucruri neplăcute — şi desigur că sînt mult împreună. Oprietenă de-a mea s-a întîlnit cu ei ieri după-amiază în Parc— tîrzior, lămpile nu mai ardeau deja. E păcat că Lily se dă

în spectacol.”

Jn spactacol!” gîfîi doamna Peniston. Se aplecă în faţă,vorbind şi mai încet, ca să mai scadă din oroare. „Ce se maispune ? Că el vrea să dea divorţ şi să se căsătorească cu ea?”Grace Stepney slobozi un mic val de rîs. „Vai de mine !N-ar face el aşa ceva. Este... un flirt — nimic mai mult.”„Un flirt ? între nepoata mea şi un om căsătorit ? Vreisă mi spui că Lily, cu frumuseţea şi avantajele ei, nu găseştealtă cale de a-şi pierde timpul decît cu un bărbat grasşi prost şi destul de bătrîn ca să-i fie tată ?” Acest argumentsuna atît de convingător încît o linişti pe doamna Peniston

destul ca să-şi ridice lucrul, aşteptînd-o pa Grace Stepneysă-şi adune forţele risipite de lovituri.Dar domnişoara Stepney îşi reveni într-o clipită. „Tocmaiasta-i partea proastă — lumea spune că nu-şi pierdetimpul I Toată lumea ştie, cum spui şi dumneata, că Lilyeste prea frumoasă şi... Îneîntătoare... ca să se uite la unbărbat ca Gus Trenor, afară de cazul...”„De cazul ?” repetă doamna Peniston.Musafira trase nervos aer în piept. Era plăcut s-o ţochezipe doamna Peniston, dar nu s-o şochezi pînă lamar;nea furiei. Domnişoara Stepney nu era suficient de

familiara cu teatrul clasic ca să-şi amintească la vreme cumsînt primiţi de regulă aducătorii veştilor proaste, dar acumavu rapid viziunea meselor pierdute şi a unei garderooesărăcite consecinţe posibile ale dezinteresării sale. Caun omagiu adus sexului ei, însă, ura pentru Lily învinse



consideraţiile personale. Doamna Peniston nu alesese celmai bun moment pentru a lăuda farmecele nepoatei sale.Afară de cazul”, zise Grace, aplecindu-şi bustul în faţăpentru a da greutate vorbelor ei, „că există avantaje materialece ar reieşi din asta.”Simţi grozăvia momentului şi-şi aminti brusc că brocartulnegru al doamnei Peniston, cu marginea dantelată,

neagră-corb, ar fi fost al ei la sfîrşitul sezonului.Doamna Peniston lăsă iar lucrul din mînă. Descoperisealt aspect al aceleaşi idei şi simţea că nu era de demnitateaei s lase o rud dependent de ea, purtîndu-ă ă ă i haine.e să-ifacă praf nervii.„Dacă te amuză să mă superi cu insinuări misterioase,”zise ea cu răceală, „ai fi putut cel puţin să alegi untimp mai bun decît tocmai acum, cînd mă refac după'

încordarea provocată de petrecere.”Menţionarea petrecerii împrăştie şi ultimele scrupule îndomnişoara Stepney. „Nu văd de ce-s acuzată că mă amuză

să-ţi povestesc despre Lily. Am fost sigură că n-o să primescmulţumiri,” replică ea, deodată ieşită din fire. „Dar mi-a mairămas ceva demnitate familială, şi cum dumneata eştisingura persoană care are putere asupra lui Lily, m-amgîndit că se cade să ştii ce se spune despre ea.”„Tocmai.” zise doamna Peniston, „eu mă plîng de faptulcă nu mi-ai zis încă ce anume se spune.”„Am sperat că nu trebuie să vorbesc atît de pe şleau.Lumea spune că Gus Trenor îi plăteşte cheltuielile.”„Cheltuielile ? Cheltuielile ?” Doamna Peniston izbucni

în rîs. „Zău nu ştiu cine ţi-a furnizat prostiile astea. Lily are

propriul ei venit, iar eu îi cumpăr tot ce-i trebuieşte . *„Oh, ştim cu toţii asta,” o întrerupse sec domnişoaraStepney. „Numai că Lily poartă o mulţime de rochii elegant.”„Łu vreau să fie bine îmbrăcată — aşa se cade !”„Bineînţeles, dar mai sînt şi datoriile la jocuri de noroc“La început, domnişoara Stepney nu intenţionase săamintească asta ; numai că doamna Peniston era o incredulăincurabilă. Era ca necredincioşii din Scripturi, caretrebuiau anihilaţi ca să fie cdhvinşi.„Datorii la jocuri de noroc ? Lily ?* Vocea ei tremura de

furie şi perplexitate. Se-ntreba dacă nu cumva GraceStepney îşi ieşise din minţi. „Ce vrei să spui cu datorii la jocuri de noroc ?”„Nimic alt' decît că dacă cei din anturajul lui Lily joacăbridge pe bani, cineva trebuie să piardă, şi eu nu cred căLily cîştigă întotdeauna.”„Cine ţi-a spus că nepoata mea joacă cărţi pe bani ?a„Pentru numele lui dumnezeu, verişoară Julia, nu teuita la mine de parcă aş intenţiona să te montez contra luiLily ! Toată lumea ştie că se dă în vînt după bridge. Chiardoamna Gryce mi-a spus că asta l-a speriat pe Percy — se

pare că, la început, ea îi căzuse serios cu tronc. Dar,bineînţeles, printre prietenii lui Lily este ceva obişnuit cafetele să joace pe bani. Este şi motivul pentru care lumea enclinatăs-o scuze...”



„S-o scuze, pentru ce ?”„Pentru că-i aşa de pătimaşă la joc... şi că acceptăatenţii de la bărbaţi ca Gus Trenor... şi George Dorset...”Doamna Peniston scoase din nou un ţipăt.„George Dorset ? Mai e careva ? Vreau s-aud tot, dacănu ţi-i cu supărare.”„N-o lua aşa, verişoară Julia. În ultima vreme, Lily a

stat mult împreună cu Dorset-Îi, iar el pare a o admira mult— ceea ce-i firesc, nu ? Şi sînt sigură că nu-i nimic adevăratdin grozăviile pe care le povesteşte lumea . dar a cheltuit ogroază de bani iarna asta. Evie Van Osburgh era la Celestemai deunăzi ca să-şi comande trousseau-ul — da, nunta-iluna viitoare — şi mi-a spus că Celeste îi arătase niştelucruri ne-mai-po-me-ni-te pe care i le trimitea acasă luiLily. Şi lumea spune că Judy Trenor s-a certat cu ea dincauza lui Gus ; dar zău că-mi pare rău c-am zis. deşi n-amvrut decît binele “Incredulitatea infantilă a doamnei Peniston o concedie

pe domnişoara Stepney cu un dispreţ care se arăta de răuaugur pentru primirea brocardului; dar minţile impenetraiyicla raţiune au de obicei vreo fisură prin care se strecoarăsuspiciunea, aşa că insinuările musafirei nu se pierduserăchiar aşa uşor în neant. Doamnei Peniston îi uis- nlăceauscenele şi, hotărîtă să le evite, se ţinuse întotdeaunadeasupra detaliilor vieţii lui Lily. În tinereţea ei fetele nutrebuiau supravegheate îndeaproape. Dat fiind că îngeneral, ele aveau legitima ocupaţie a curtării şi amăritişului, a te amesteca în asemenea lucruri, chiar şi cîndle”era? p rinte ori tutore, ar fi fost la ă fel de absurd ca şi

cum, spectator fiind, te-ai băga deodată în joc. Fuseserăbineînţeles fete „repezi” şi-n vremurile bune ale doamneiPeniston ; dar „repeziciunea” lor, în cel mai rău caz, eraconsiderată un simplu exces de animalitate, împotrivacăruia nu putea exista acuzaţie mai gravă decît „a nu fi odoamnă.” „Repeziciunea” de azi părea sinonimă cuimoralitatea, şi simpla idee a imoralităţii o înnebunea pedoamna Peniston cum ar fi înnebunit-o un miros de bucătărie

în salon — era unul din conceptele pe care mintea eirefuza să le admită.N-avea pentru moment nici o intenţie să-i repete lui

Lily ce auzise, ori chiar să încerce să verifice în vreun fel,prin discrete demersuri. Asta ar fi putut provoca o scenă ; şio scenă, în starea în care se aflau nervii doamnei Peniston,

încă nespălaţi de efectele petrecerii, şi cu mintea în ăzguduită, era un risc pe care găsi de datoria ei să-l evite Dargîndurile ei păstraseră o aversiune calcifiată nepoatei sale,cu atît mai densă cu cît nu avea să fie scuturată deexplicaţii ori discuţii. Era oribil ca o tînără fată să se pună îngura lumii ; indiferent cît de nefondate vor fi fost acuzaţiile

împotriva ei, era vinovată fie şi pentru că le stîrnise.Doamna Peniston se simţea d# parcă fusese o boală

contagioasă în casa ei, iar ea era blestemată să steaneputincioasă, tremurînd intre lucrurile contaminate.ERA adevărat că domnişoara Bart o apucase pe căigreşite, dar nimeni nu putea fi mai conştient ca ea de acest



lucru ; se simţea fatal atrasă de la o răscruce de pierzanie laalta, fâră a zări drumul cel bun, parcă era prea tîrziu ca sărevină la el.Lily, care se considera cieasupra prejudecăţilor mărunte,nu-şi închipuise că lăsîndu-l pe Gus Trenor să-i facărost de bani îşi va pierde încrederea în sine. Şi lucrul în sine

încă nu era grav ; dar era o fertilă sursă de complicaţii urîte.

Cînd se sătură de plăcerea de a cheltui bani, acestecomplicaţii deveniră şi mai stînjenitoare, iar Lily, a căreiminte putea adopta o logică severă în a distribui altorapropriul ghinion, se justific gîndind ă că îşi datora toatenecazurile certei cu Bertha Dorset. Cearta însă părea a fisucombat în renaşterea prieteniei lor. Vizita lui Lily laDorset-i avusese drept rezultat, pentru ele două,descoperirea că îşi puteau fi de folos una alteia; căciinstinctul civilizaţiei găseşte o plăcere mai subtilă să sefolosească de duşman decît să-i arunce anatema. De faptdoamna Dorset era angajată într-un nou experiment

sentimental, al cărui încîntător cobai era fosta proprietate adoamnei Fisher, Ned Silverton ; şi-n astfel de momente,după cum remarcase cîndva Judy Trenor, ea simţea nevoiaimperioasă de a distrage atenţia soţului său. Ori distrai uncanibal, ori pe Dorset, era totuna; dar chiar şi egoismul luinu putea rezista meşteşugului lui Lily, sau mai curînd acestmeşteşug era în aşa fel adaptat, încît să flateze egoismulmai şovăielnic al unora. Experienţa cu Percy Gryce o ajutăenorm să se ocupe de umorile lui Dorset şi dacă nevoia de ase face plăcută era mai mică, pasa proastă prin care treceao învăţase să scoată tot şi din nimic.

Prietenia cu familia Dorset nu prea avea cum să-i uşurezenecazurile materiale. Doamna Dorset nu avea acceselede generozitate ale lui Judy Trenor, iar admiraţia lui Dorsetnu se manifesta de fel în probe băneşti, chiar să fi vrut Lilyacest lucru. Ce vroiai ea, pentru moment, de :a prietenia cuDorset-Îi, era sancţiunea socială implicată. Ştia că lumea

începuse să vorbească despre ea ; dar lucrul acesta nu oalarma în halul în care o alarmase pe doamna Peniston. Înanturajul ei o astfel de bîrf ă nu era nimic neobişnuit, iardespre o fată frumoasă care flirta cu un bărbat căsătorit sespunea doar că forţează cam mult mîna norocului. Trenor

însă o înspăimînta. Plimbarea lor prin Parc nu fusese unsucces. Trenor se însurase de tînăr, • de la căsătorielegăturile sale cu femeile nu luaseră forma pălăvrăgeliisentimentale care împrumută linia sinuoasă şi absurdă aunui labirint. Era derutat şi apoi iritat să se vadă adusmereu de unde plecase, iar Lily simţea că pierde tot maimult controlul situaţiei. În adevăr, Trenor era imposibil. Înpofida în elegerii sale cu Rosedale, fusese ţ destul de serios„atins” de căderea acţiunilor; cheltuielile casei il apăsau şi

întîlnea, din toate părţile, o împotrivire urîcioasă la dorinţelesale, în loc de norocul su- rîzător cu care fusese obişnuit.

Doamna Trenor sta încă la Bellomont, iar casa din oraşo ţinea deschisă, descinzînd din cînd în cînd în ea pentru agusta plăcerile lumeşti, dar preferind bucuria ciclică apetrecerilor de sfîrşit de săptămînă restricţiilor unui sezon



monden plicticos. De la sărbători nu o mai chemase cuinsistenţă pe Lily la Bellomont şi prima dată cînd se întîlniră

în oraş, Lily parcă simţi o umbră de răceală în purtarea ei.Din cauză că Lily nu mai trecuse pe la ei, ori ajunseserăveşti neliniştitoare la urechea ei ? A doua variantă era puţinprobabilă, totuşi Lily nu se simţea chiar la largul ei. Dacă, înfelul vagabond în care-şi plimba afecţiunile, apucase să ţină

la cineva vreme mai îndelungată, apoi aceea fusese Judy Trenor. Credea în sinceritatea afecţiunii prieteniei sale, cutoate că uneori se manifesta egoist, şi o speria pur şi simpluideea să şi-o înstrăineze. Faptul că Gus Trenor era soţul lui

Judy stătea de multe ori în spatele aversiunii pe care osimţea pentru el ; nu-i putea ierta obligaţiile pe care găsisede cuviinţă să i le impună.Ca să-şi risipească îndoielile, curînd dujtf Anul Nou,domnişoara Bart „se auto-invită* pentru vveek-end la Bellomont.Învăţase de-acum că între multă lume cunoscutăasiduitatea lui Trenor scădea, iar telegrama lui Judy „te

aşteptăm”, păru s-o liniştească şi-n celelalte privinţe. Judy o primi prieteneşte. Grijile pentru o petrecere întotdeauna prevalau asupra celor personale, drept care Lilynu putu vedea nimic schimbat în atitudinea gazdei ei. Cutoate astea, îşi dădu curînd seama că încercarea ei laBellomont era sortită eşecului. Grupul prezent era alcătuitdin ceea ce doamna Trenor numea „pocherişti” — numegeneric pe care-l da tuturor celor care nu jucau bridge — şicum pe toţi asemenea obstrucţionişti îi grupa Intr-o singurăclasă, de obicei îi invita la un loc, f ără să ţină cont de altetrăsături. Rezultatul era de cele mai multe ori o combinaţie

ciudat de persoane neavînd nici o ă altă calitate comunăafară de abstinenţa de la bridge, iar antagonismele apărute într-un grup căruia îi lipsea acea mică preocupare ce i-ar fiamalgamat, erau în acest caz agravate de vremea urîtă şide plictiseala prost mascată a gazdelor. În astfel de situaţiide criză, Judy ar fi apelat de regulă la Lily pentru realizareaunităţii; iar domnişoara Bart, găsind că aceasta era una dinobligaţiile ei „de serviciu” tot de regulă se apuca serios deea. Dar de la bun început simţi o subtilă rezistenţă laeforturile ei. Dacă atitudinea doamnei Trenor faţă de ea eraneschimbată, f ără îndoială că în cea a celorlalte doamne

exista o vagă răceală. Cîte o aluzie sarcastică la „prieteniidumitale, Wellington Bry-Îi,” ori la „evreiaşul ăla care-acumpărat casa Greiner — mi-a zis cineva că-l cunoaşteţi,domnişoară Bart,” — îi arăta lui Lily că se afla în dizgraţiaacelei părţi de societate care, deşi contribuia cel mai puţinla plăcerile ei, îşi asumase dreptul de a decide care plăcerisocietatea trebuia să le accepte. Simptomul era foarte uşor,şi cu un an în urmă Lily ar fi zîmbit văzîn- du-l, încredinţatăcă farmecul personalităţii ei va împrăştia orice prejudecatăpotrivnică. Dar acum devenise mai sensibilă la critică şi maipuţin încrezătoare în puterea ei de apărare. Mai ştia că dacă

doamnele aflate la Bellomont îşi permiteau să-şi criticeprietenele pe faţă, aceasta era o indicaţie că nu se temeaus-o supună şi pe ea la acelaşi tratament, pe din dos. Teamaisterică de a nu se trezi că Trenor face ceva care putea să le



justifice poziţia adoptată, o f ăcu să caute şi cele maiabsurde pretexte de a-l evita, aşa că părăsi Bellomont-ulconştientă că eşuase în toate intenţiile cu care venise.În oraş îşi reluă ocupaţii care, pentru moment, avurăefectul binecuvîntat de a-i alunga gîndurile sîeîitoare. FamiliaWelly Bry, după multe dezbateri şi consilii lărgite lacare invitaseră noii lor prieteni, luaseră decizia îndrăzneaţă

de-a da o mare petrecere. Să şarjezi asupra întregiisocietăţi cînd nu ai decît o mînă de cunoştinţe, este ca şicum ai pătrunde pe un teritoriu străin f ără destui cercetaşi ;dar astfel de tactici neortodoxe au dus uneo.i în istorie lavictorii str lucite, drept care Bry-Îi ă se hotărîseră aruncezarurile. Doamna Fisher, căreia îi încredinţaseră conducereaoperaţiunilor, decisese că tablourile vivante şi muzica foartescumpă vor fi cele două momeli care să atragă prada dorităşi, după negocieri prelungite şi genul de maşinaţiuni în careexcela, convinsese o duzină de doamne elegante să seexpună într-o serie de imagini, care, printr-un alt miracol de

persuasiune, aveau să fie organizate de vestitul portretistPaul Morpeth.Lily era în elementul ei în astfel de ocazii. Sub supravegherealui Morpeth, deosebita aptitudine plastică pe carenu şi-o exprimase pînă acum decît pe modele de rochii şiinterioare îşi găsi căutare în dispunerea draperiilor, studiereaatitudinilor, jocul de umbre şi lumini. Instinctul eidramatic se trezi în alegerea temelor, iar formidabilelereproduceri de costumaţie istorică îi stîrniră o imaginaţie pecare numai impresiile vizuale o puteau stîrni. Dar, pestetoate, era bucuria f ără margini de a putea să-şi expună

frumuseţea sub un nou aspect — de a demonstra că drăgălăşeniaei nu era o oareşicare calitare, imuabilă, ci unelement care îmbrăca orice emoţie în cu totul altă haină de,graţie.Doamna Fisher se gîndise bine şi lumea bună, luatăprin surprindere şi încă într-un moment de plictiseală,sucombă tentaţiei de a accepta ospitalitatea doamnei Bry.Cei puţini care protestară fură ignoraţi de larga majoritate,care abjură tot şi veni ; drept care, publicul fu la fel destrălucit ca şi spectacolul.Lawrence Selden se afla printre cei care cedaseră.

Dacă nu acţiona prea des după axioma socială că un bărbatpoate merge unde vrea, era pentru că învăţase de mult cănu se putea distra bine decît într-un mic grup care gîndea lafel ca el. Dar îi plăceau spectacolele şi nu era indiferent lafaptul că ele cereau bani mulţi — el nu cerea decît ca ceifoarte bogaţi să-şi îndeplinească funcţia de regizori si să nuşicheltuiască banii pe prostii f ără haz. Lucru de care Bry-Îicu siguranţă nu puteau să fie acuzaţi. Casa lor, recentconstruit , indiferent cît de deficitar ă ă sub aspectulfuncţionalităţii domestice, era aproape la fel de bine proiectatăpentru petreceri mari ca şi acele săli aerisite pe care

arhitecţii italieni le improvizau pentru a sublinia ospitalitateaprinţilor. Aerul de improvizaţie sărea de fapt înochi — atît de recentă, de iute-evocată era întreaga „miceen-sene® că trebuia să atingi coloanele de marmura ca să



descoperi că nu erau din carton, să te aşezi pe unul dinacele fotolii, din damasc şi aurite, ca să fii convins că nu-idoar pictat pe un perete.Selden, care tocmai încercase un astfel de fotoliu, setrezi contemplînd întreaga * scenă, dintr-un unghi al sălii dedans, cu sinceră plăcere. Invitaţii, supuşi acelui instinctdecorativ care impune haine frumoase la interioare frumoase,

se îmbrăcaseră mai curînd pentru casa doamnei Bryclecît pentru ea. Mulţimea aşezată, umplind imensa salăf ără să creeze aglomeraţie, prezenta ochiului o suită descumpe ţesături şi umeri goi, pe care străluceau bijuteriirare, în armonie cu pereţii festonaţi şi auriţi, cu splendoriletavanului veneţian. La capătul îndepărtat al sălii se ridicaseo scenă, în spatele unei proscene în formă de arc, care î ţi

îngropa ochiul în faldurile damascului cortinei uriaşe ; darpuţini erau aceia care, în pauza de dinaintea ridicării ei, sesinchiseau să ghicească ce va descoperi, căci fiecare femeiecare acceptase invitaţia doamnei Bry era preocupată să afle

cîte prietene de-ale ei f ăcuseră la fel.Gerty Farish, aşezată lîngă Selden, sta pierdută în plăcereaaceea nediscriminată şi pacifistă, atit de iritantă pentrupercepţiile mai fine ale unei domnişoare Bart. Se preapoate ca preajma lui Selden să fi dus la această bucurie f ărăpretenţii, dar domnişoarei Farish îi sta atît de puţin în obiceisă se raporteze la asemenea distracţii generale, încît acumnu simţea decît o mulţumire mai mare decît de obicei.„Nu-i aşa că Lily a fost foarte drăguţă că mi-a f ăcutrost de-o invitaţie ? Bineînţeles, Carry Fisher nu s-ar fi giridit

în veac să mă pună pe listă şi mi-ar fi părut rău să pierd

totul — mai ales pe *Lily. Cineva mi-a spus că tavanul ar fidup Veronese — tu ştii ă asta, Lawrence, bineînţeles. Efoarte frumos, da, dar femeile sînt aşa de îngrozitor degrase. Zeiţe ? Atunci n-am de spus decît că dacă ar fi fostmuritoare şi ar fi purtat corsete, ar fi fost mult mai binepentru ele. Femeile noastre sînt mult mai drăguţe. Şi salaasta le prinde aşa de bine — toată lumea arată mai bine ! Aimai văzut asemenea bijuterii ? Uită-te, te rog, la perleledoamnei Dorset — cred că cea mai mică ar ajunge să plătimchiria pentru Clubul Fetelor pe un de zile. Nu că aş avea amă plingc de club, toată lu- a fost aşa de drăguţă. Ţi-am

spus că Lily ne-a dat 200 de dolari ? Nu că a f ăcut un gestmare ? Ba a şi strîns o groază de bani de ia prietenele ei —doamna Bry ne-a dat 500, iar domnul Rosedale, 1000.Personal, nu-mi place - Lijy'se poartă aşa de bine cu domnulRosedale, dar ea zice că n-are nici un rost să se poarte uritcu el, din moment ce el nu vede diferenţa. Pur şi simplufiinţa asta nu suportă să jignească oamenii — ce mult măfac să suf ăr cei care aud c-o numesc rece şi încrezută !Fetele de la club vorbesc frumos de ea. Ştii că a fost cumine acolo de două ori ? — da, Lily ! Şi să le fi văzut pe fete,cum o mîncau din ochi. Una a spus că nu i-ar trebui nimic

decît să stea s-o privească. Şi ea a stat de vorbă cu ele, arîs, a discutat foarte firesc nici vorbă să vezi la ea „lacharite,u ştii, pur şi simpluÎi plăcea ce face. Fetele nu mă mai slăbesc cu



rugăminţile s-o mai aduc şi ea mi-a promis... oh !aConfidenţele domnişoarei Farish fură întrerupte dedeschiderea cortinei pe primul wtableau” — un grup denimfe dansînd pe-o pajişte presărată cu flori, în posturile ritlmice ale Primăverii lui Boticelli. Efectul tablourilor vivantedepinde nu numai de dispunerea iscusită a luminilor şi ainterpunerii înşelătoare de straturi de tifon subţire ca un

gaz, dar şi de o racordare corespunzătoare a viziuniimentale. Pentru minţile sărace ele rămîn, indiferent demeşteşugul realizării, numai o expunere ceva mai reuşităde modele de ceară ; dar imaginaţiei adevărate ele oferămagice clipe furate din hotarul dintre fapt şi ficţiune. Mintealui Selden era dintre acestea — el se l ăsa în voia a tot ceeace-i stîrnea imaginaţia la*fel de total ca un copil pe care-l iacu ea vraja unei poveşti. Tablourile doamnei Bry nu duceaulipsă de nici un element necesar producerii celor maiperfecte iluzii şi sub mîna pricepută a lui Morpeth imaginilese succedau în ritmul antrenant al unei frize splendide, în

care curbele fugitive ale cărnii adevărate şi lumina vie aochilor tineri fuseseră supuse armoniei plastice f ără să sepiardă farmecul vieţii.Scenele erau luate din tablouri vechi şi participantele

întrupau, după o inteligentă regie, personaje care li se potriveaustructurii proprii. Nici una, de pildă, nu ar fi produsun Goya mai tipic decît Carry Fisher, cu faţa ei mică,smolită, lucirea exagerată a ochilor, provocarea din zimetulfranc. O excelentă domnişoară Smedden din Brook- lynprezentă f ără cusur somptuoasele curbe ale „Fiicei” iui

Tiţian, ridicînd tava de aur încărcată cu ciorchini de struguri

deasupra aurului geamăn al părului ei în valuri, cu voalbogat de brocart, iar o tînără doamnă Van Alstyne, tipicăpentru modelul olandez mai fragil, cu frunte înaltă pe carese disting venele albastre, cu ochii palizi, întruchipă unclasic Van Dyck, în satin negru, pe fondul unei cortineatîrnînd dintr-o arcadă. Şi apoi nimfele lui Kauf- fmann,aşternînd ghirlande pe altarul Dragostei; o masă dinVeronese, plină de texturi strălucitoare, capete pline deperle şi arhitectură de marmură ; şi-un grup Watteau deaetriţe-cîntăreţe din flaut, întinse leneş lîngă fîntînă, într-ovîlcea scăldată în soare.

Fiecare imagine evanescentă declanşa facultateaimaginativă a lui Selden, ducîndu-l atît de departe încît chiarcomentariile grăbite ale lui Gerty Farish — „Oh, ce drăguţă-i Lulu Melson !” sau „Aceea trebuie să fie Kate Corby,acolo-n dreapta, în roşu...” nu-i rupseră vraja iluziei. Întradevăr,atît de meşteşugit fuseseră adaptate personalităţileactorilor scenelor create, încît chiar şi cei mai puţinimaginativi din public trebuie să fi simţit un fior de surprizăcînd cortina se dădu deodată în lături pe o imagine care erapur şi simplu, f r încercare ă ă de a o ascunde, portretuldomnişoarei Bart.

Aici, predominarea personalităţii nu mai lăsa loc pentrunici o îndoială — „Ooo”-ul unanim era un omagiu adusnu atît penelului lui Reynolds, în „Doamna Lloyd”, cifrumuseţii în carne şi oase a domnişoarei Bart. Îşi demonstrase





Selden — poate că vraja s-ar fi destrămat dacă ar fi văzut-oprea curînd în lumea din care reuşise atît de minunat să sedetaşeze, fie şi pentru cîteva clipe. Nu se mai întîlniseră dela nunta de la Van Os- burgh-i şi-n ce-l privea nu fusese o

întîmplare. În seara aceasta, însă, ştia că, mai devreme saumai tîrziu, va fi lîngă ea; şi dacă lăsa mulţimea ce sedispensa să-l poarte în voia ei, f ără să facă vreun efort

imediat de a ajunge la ea, nu era pentru că ar mai fi avutvreo reţinere cît de mică, ci tocmai pentru a gusta cîtevaclipe luxul predării f ără condiţii.Lily ştiuse exact ce înseamnă murmurul general caresalutase apariţia ei. Nici un alt tablou vivant nu fuseseprimit cu nota aceea certă de aprobare — aprobare pentruea îns şi, nu pentru ceea ce întruchipa. ă Pînă în ultimulmoment se temuse că risca prea mult apărînd f ără un decorsomptuos, dar triumful total îi dădea acum beţia f ărăseamăn a puterii recîştigate. Neavînd nici un interes sădiminueze impresia pe care o crease, se ţinu !a o distanţă

semnificativă de public pînă în momentul dispersării pentrumasă, cînd i se oferi a doua ocazie de a-şi expunesplendoarea, lumea prelingîndu-se încet în salonul unde easta în picioare.Se văzu curînd centrul unui grup care sporea mereu şise-mprospăta, iar laudele personale de acum constituiau obinef ăcătoare prelungire a aplauzelor colective deadineauri. În astfel de momente, înnăscuta ei exigenţăf ăcea oareşicare rabat de calitate, în favoarea cantităţii.Personalităţi diverse se uneau într-o caldă atmosferă laudativă,

în care frumuseţea ei îşi desf ăcea corola precum o

floare în lumina soarelui; şi dacă Selden s-ar fi apropiat deea puţintel mai devreme, ar fi văzut-o uitindu-se la Ned VanAlstyne şi George Dorset aşa cum visase să se uite numai lael.Soarta vru însă ca apropierea furtunoasă a doamneiFisher, căreia Van Alstyne îi servea drept aghiotant, să

împrăştie grupul înainte ca Selden să fi ajuns pe pragul încăperii. Cî ţiva bărbaţi o porniră în căutarea partenerelorlor de masă, iar ceilalţi, observîndu-l pe Selden, îi lăsarădrum liber, în acord cu francmasoneria tacită a sălilor debal. Lily rămăsese aşadar singură cînd ajunse e: la ea; şi

găsind în privirea ei ceea ce se aşteptase să găsească, elpresupuse bucuros că era pricina acelui lucru greu dedescris. Şi care, într-adevăr, deveni şi mai intens înmomentele următoare, căci Lily simţea, chiar şi n momentulacela de beţie egoistă, acea bătaie mai rapidă a vieţii pecare i-o provoca preajma lui. Şi apoi, în privirea lui derăspuns, ea citi confirmarea triumfului ei şi. bucuroasă,crezu că în momentul acela era frumoasă doar pentru el.Selden îi oferise braţul f ără să vorbească. Ea-I luă întăcere şi se îndreptară nu spre sala cu mese ci împotrivatorentului ce se mişca într-acolo. În jurul şi pe lîngă ea

pluteau feţele ca prin somn — n-avea nici o idee unde oducea Selden, pînă ce trecură printre nişte uşi de sticlă dela capătul şirului nesfîrşit de camere şi se afla- ră deodată

învăluiţi de liniştea înmiresmată a unei grădini. Sub tălpi le



scîrţ îia pietrişul aleii, şi-n jur domnea ceaţa transparentă aunei nopţi de sînziene. În frunzişul copacilor, lampioanelecreau smaralde uriaşe, iar printre crini se zărea în luminăperdeaua de stropi a unei fîn- tîni arteziene. Acest loc demagie era pustiu — nici un zgomot afar' de plescăitul uşoral apei pe petalele crinilor şi o adiere de muzică nefirească,de lac adormit.

Selden şi Lily stătură nemişcaţi, încuviinţ înd la nefiresculcadrului ca o parte a propriilor senzaţii de vis. Nu i-arfi surprins să-şi simtă feţele mîngîiate ue-o boare de vară,ori să vadă luminile dintre tufişuri înzecite pe arcul unui cer

înstelat. Nu era, singurătatea din jurul lor, mai stranie decîtdulceaţa clipei care-i unea.În cele din urmă Lily îşi retrase braţul şi se-ndepărtă unpas, f ăptură de nea pe fondul întunecat al copacilor. Seldeno urmă şi, continuînd să nu-şi vorbească, se aşezară pa obancă de lîngă fîntînă.Deodată ea-şi ridică ochii cu graba aceea rugătoare a

unui copil.„Nu-mi vorbeşti... gîndeşti lucruri urite despre mine,amurmură ea.„Mă eîndesc la tine, da, numai Dumnezeu ştie cum !•zise ei.„Atunci de ce nu ne vedem niciodată ? De ce nu putemfi prieteni ? Ai promis cindva să mă ajuţi,” continuă ea peacelaşi ton, ca şi cum cuvîntele i-ar fi scăpat f ără voie. »„Nu te pot ajuta decît iubindu-te,” zise Selden, încet.Ea nu răspunse, dar faţa ei se-ntoarse spre el cu mişcareamoale a unei flori. El şi-o apropie pe-a lui şi buzele lor

se-ntîlniră.Ea se trase înapoi şi se ridic . Se ridic ă ă şi Selden şi segăsiră din nou faţă-n faţă. Fără veste, ea-i apucă mîna şi şioapăsă pe obraz.„Ah, iubeşte-mă, iubeşte-mă... dar nu mi-o spune !*oftă ea, uitîndu-i-se în ochi; şi, înainte ca el să poatărăspunde, ea se-ntoarse pe călcîie şi, alunecînd pe subarcadele tufişurilor, dispăru în marea de lumină a camereide dincolo.Selden nu se mişcă din loc. Cunoştea prea bine vremelniciaclipelor unice din viaţă ca să încerce s-o urmeze ;

dar se hotărî brusc şi intră şi el în casă, traversînd repedecamerele goale. Cîteva doamne somptuos îmbrăcate seadunaseră deja în vestibulul din marmură şi la garderobă îigăsi pe Van Alstyne şi Gus Trenor.La ivirea lui Selden, cel dintîi tocmai alegea cu grijă untrabuc din una din cutiile de argint aşezate îmbietor lîngăuşă.„Pleci şi tu, Selden ? Eşti şi tu un epicurian, ca mine,după cum văd — n-ai chef să le vezi pe toate zeiţele acelea

îndopîndu-se cu broască ţestoasă. Sfinte, ce paradă defemei frumoase: dar nici una nu ajunge la degetul mic al

micei mele verişoare. Să mai vorbeşti de bijuterii — la cenaiba-i mai trebuiesc bijuterii unei femei care se poatearăta pe dînsa ? faumai bine le acoperă ce au mai frumos.Pînă-n seara asta n-am ştiut ce corp are Lily asta.”„Şi de-acuma nu-i nici unul care să nu ştie” mîrîi



Trenor, roşu ca sfecla de efortul de a intra în paltonul îmblănit. „Prost gust, asta zic eu — nu, nu vreau trabuc. Naide unde să ştii ce se fumează la casele astea noi — nu marmira ca bucătarul să le cumpere. Să stau la masă ? Nicinu mă gîndesc ! Cînd oamenii îşi umplu casa de invitaţi denu mai apuci să-i vezi la faţă pe cei care te interesează, maibine mănîncă pe-un culoar de tren, aglomerat. Bine-a f ăcut

nevastă-mea să nu vină, cică viaţa-i scurtă să ţi-o pierzidind pe brazdă pe tot nou-ve- nitu'.”13LILY se trezi din visele sale f r griji ă ă pentru a găsi douămesaje la căpătîi.Unul era de la doamna Trenor, care o anunţa că vine ofugă în oraş în după-amiaza aceea, sperînd că domnişoaraBart putea să ia masa cu ea. Celălalt era de la Selden.Acesta scria pe scurt că fusese chemat urgent .a Albany, deunde nu se putea întoarce pînă în seară şi-o ruga pe Lily să-lanunţe la ce oră, a doua zi, îl putea vedea.

Lăsîndu-se între perne, Lily se uită gînditoare la scrisoarealui. Scena din sera familiei Bry parcă se întîm-l plase

în visele din care tocmai se trezise ; nu se aşteptase să-igăsească urmarea chiar în realitate. Prima reacţie era unade iritare — gestul neprevăzut al lui Selden adăuga o nouăcomplicaţie vieţii ei. Ce puţin i se potrivea lui aceastăcedare în faţa unui impuls iraţional ! Chiar voia să-i ceară săse căsătorească cu el ? Cîndva îi demonstrase nebunia uneiastfel de speranţe şi din felul cum el se purtase după aceeapăruse că acceptase situaţia cu o seninătate destul de

jignitoare pentru eg. Fu cu atît mai plăcut să afle că

seninătatea lui era cumpărată cu preţul de a nu o vedea ;dar, cu toate că nimic nu putea fi mai dulce sufletului eidecît să şi-l ştie numai al ei, îşi dădea seama ce pericoluriaş îi păştea dacă nu opreau noaptea ce trecuse îngăoacea ei de taină. Din moment ce nu se putea căsători cuel, era mai uman pentru el şi mai simplu pentru ea să-i scriedouă rînduri prin care se sustrăgea politicos de la

întrevedere — pentru el ar fi fost de-ajuns ca să înţeleagă şila prima lor întîlnire aveau să fie doar, dar sigur, cei doivechi prieteni.Lily sări din pat şi se duse drept la masa de scris. Voia

să-i scrie pe loc, atîta vreme cit îşi mai păstra forţa de a oface. Se simţea încă f ără vlagă după somnul scurt şiexcitaţia serii şi la vederea scrisului lui Selden momentulculminant al triumfului ei îi reveni iarăşi în minte —momentul în care citise în ochii s i c ă ă nici o filosofie nuputea rezista farmecului ei. Ce bine ar fi fost să simtă astadin no«... nimeni nu i-l putea dărui în deplinătate; şi nu putusă pocească amintirea lui scumpă printr-un gest derespingere brutală. Luă tocul şi scrise grăbită „Mîine Ia 4”murmurîndu-şi, în vreme ce băga foaia în plic, „Pot să-lamîn f ără probleme şi mîine.”Invitaţia lui Judy Trenor venea tocmai la ţanc. Nu maiprimise nici un semn de viaţă de la Bellomont tocmai decînd fusese ultima oară acolo şi încă avea temeri că Judyeste supărată pe ea. Dar această notă obişnuită părea să



restabilească vechile legături ; şi Lily zîmbi la gîndul căprietena ei o chemase probabil spre a auzi cum fusese lafamilia Bry. Doamna Trenor nu venise la petrecere, poatedin motivul atît de sincer rostit de soţul ei, poate pentru că,după formularea puţin diferită a doamnei Fisher „nu puteasuferi noii-veniţi pe care nu-i descoperise ea însăşi.” În oricecaz, cu toată distanţa pe care şi-o luase la propriu şi la

figurat, Lily suspecta la ea o dorinţă devoratoare de a auzice pierduse şi cum, exact, reuşise doamna Bry sădepăşească pe toţi ceilalţi concurenţi la examenul deadmitere în societate. Lily ar fi vrut cu dragă inimă s-o punăla curent, numai că se intîmpla să cineze la cineva. Sehotărî totuşi s-o vadă pe doamna Trenor fie şi pentru cîtevaminute şi-şi sună fata să trimită o telegramă care o anunţape prietena sa că se vor întîlni Ia 10, în seara aceea.Cină la doamna Fisher, cafe adunase la o masă f ărăprotocol pe cîteva din actriţele din seara trecută. Urmau săasculte muzică în studio, după masă, căci doamna Fisher,

sătulă de comandamentele civice, se apucase de sculpturăşi anexase la căsuţa ei înghesuită un apartament spaţioscare indiferent de cît de mult o ajuta în creaţie, servea cusiguranţă pentru nenumărate recepţii. Lily n-avea chef săplece, pentru că invitatele erau simpatice şi o ademeneastatul la o ţigară, ascultînd muzică ; trebuia să se ţină decuvînt în ce-o privea pe Judy, «a că imediat după ora 10 orugă pe gazdă să-i chemebirj , care o duse la casa Trenor de ă pe Fifth Avenue. °Aşteptă aşa de mult la uşă încît începu să se-ntrebe ce.0 ficu Judy ; şi surpriza îi crescu cînd, în loc de valetul obişnuit,

care îşi trăgea haina din mers, o întîmpi- nă un fel de om deservici nenorocit, cu haină din stambă Intră în holulmacabru cu lucrurile acoperite cu cer- safuri, unde apăruimediat Trenor, ieşind din salon, care o salută cu volubilitate

în timp ce-i lua paltonul şi-o conducea în cameră.,Haidem în vizuină, e singurul loc confortabil din casă.Nu-i aşa că aici parcă te-aştepţi să fie coborît sicriul ? Nunţelegde ce ţine Judy toată casa învelită în chestiile asteaalbe şi lunecoase — nu-ţi trebuie mai mult să te-alegi cu opneumonie, decît să te-nvîrţi puţin pe-aici într-o zi rece. Vădcă şi pe tine te-a cam rebegit, ă propos — te taie, în

noaptea asta. Cunosc, c-am venit şi eu de la club. Hai, î ţidau o-nghiţitură de coniac şi te poţi perpeli puţin lîngă vatrăcu cîteva ţigări egiptene de-a mele. Individul ăla asiatic dela Ambasadă mi-a f ăcut rost de o marcă pe care-aş vrea săo încerci şi da- că-ţi plac, iţi trimit cîte vrei, nu le am aici, datelegrafiez”O conduse prin toată casa pînă la odaia mare din capăt,unde sta de obicei doamna Trenor şi unde, chiar înabsenţa ei, te simţeai un intrus. Aici, ca de obicei, se aflauflori, ziare, o masă de scris doldora de hîrţoage, toate învelite

într-un aer de familiaritate de te şi mirai că n-o vezi

pe Judy sărind sprintenă din fotoliul dg lîngă foc.Se părea că Trenor stătuse pe locul amintit, căci un norde fum de trabuc îl învăluia, iar lîngă el se afla o măsuţă dinacelea britanice, foarte ingenioase pentru scopul urmărit —



servirea ţigărilor şi a băuturilor. Vederea unor asemenealucruri într-o casă din anturajul lui Lily era ceva la ordineazilei, aşa că ea nici nu stătu pe gînduri să se servească cu oţigară din cele recomandate de Trenor, oprind puţin torentulvorbelor lui cu o întrebare însoţită dc-o privire mirată în jur:„Da' unde-i Judv

_ Trenor, oarecum surescitat de accesul de locvacitate

Şi poate mai ales de conversaţia prelungită cu paharul,tocmai sta aplecat deasupra sticlelor, spre a le descifraetichetele argintate.„Iaca, Lily, numai un strop de cognac cu puţin sifon, săte mai încălzească — te-a prins binişor geru, să ştii, vîrfulnasului ţi-e roşu. Mai iau şi eu un pahar ca să-ţi ţincompanie... Judy? A, păi'Judy are o migrenă groaznică... adat-o gata, ce mai... m-a rugat s-o scuz faţă de tine... Dazău hai lîngă foc ; hai, că n-arăţi bine de Ioc. Fă-teconfortabilă, iac-aşa, bi-inişor.”Îi apucase mîna, într-un fel ca unui copil, dar şi parodiind

gestul, şi o trăgea spre fotoliul jos de lîngă vatră ;dar ea se opri şi îşi eliberă încet mîna.„Vrei să spui că Judy nu se simte destul de bine ca sămă vadă ? Nu cumva vrea să mă duc eu sus ?”Înainte de a răspunde, Trenor îşi goli paharul pînă lafund şi se opri cu el în mînă.„N-nu... adevărul e că nu se simte-n stare să vadă penimeni. I-a venit brusc, înţelegi, şi m-a rugat să-ţi spun că-ipare îngrozitor de rău — dac-ar fi ştiut unde cinezi, ţi-ar fitrimis vorbă.”„Dar ştia unde am cinat, i-am spus în telegramă. În

fine, n-are nici o importanţă, bineînţeles. Dacă-i este atît derău, presupun că nu se-ntoarce la Bellomont mîinedimineaţă şi-o să vin s-o văd atunci.”„Chiar aşa, straşnic. Îi zic că dai pe-aici dimineaţa. Şiacumia stai jos o minută, să mai schimbăm şi noi o vorbă,ca oamenii. Nu bei un strop, numai aşa, ca să ciocnim ? Cezici de ţigara aia ? Cum, nu-ţi place ? De ce-o arunci ?”„O arunc pentru că trebuie să plec, dacă ai să fiidrăguţ să-mi chemi o birjă,” răspunse Lily zîmbind.Nu-i plăcea agitaţia neobişnuită a lui Trenor, nici scuzaprea cusută cu aţă albă, iar ideea de-a se afla singură cu el

în vreme ce prietena ei era sus, la celălalt capăt al căsoaieigoale, o f ăcea să vrea să pună capăt acestui tete-ă-tâte cîtmai curînd posibil.Numai că Trenor, cu o promptitudine care nu-i scăpă,se instalase între ea şi uşă.„De ce s pleci, m rog ? Dac-ar fi fost ă ă Judy aici aţi fistat la palavre pînă noaptea tîrziu, iar mie nu-mi poţi acordanici cinci minute. Vechea poveste. Aseară n-a rost chip sămă apropii de tine — m-am dus la blestemata aceea depetrecere vulgară numai ca să te văd şi toata lumea vorueade tine şi mă-ntreba dac-am mai văzut ceva mai uimitor şi

cînd să mă apropii şi eu să-ţi spun un cuvînt, nici nu măbagi în seamă, ci-i dai înainte cu rîsu şi glumele cu o armatăde tembeli care voiau să se fudulească cu asta dup-aceea şisă ia un aer atoate-ştiutor cînd ţi-era menţionat numele.”



Se opri, aprins de diatriba lui, pironind asupra ei oprivire în care lucea ciuda aceea, pe care Lily n-o puteasuferi. Dar ea îşi recăpătase prezenţa de spirit şi sta calmă

în mijlocul încăperii, cu zîmbetul acela fin care părea a măricontinuu distanţa dintre ei doi.Îi zise, cu el pe buze : „Nu fi absurd, Gus. E trecut deunsprezece şi chiar te rog să pui să-mi caute o birjă.”El nu se clinti, înclinînd doar bovin fruntea, mişcarecare o scotea din sărite.„Şi dacă nu vreau... ce-ai să faci atunci ?”„Am să urc la Judy, dacă mă forţezi s-o deranjez.”

Trenor mai f ăcu un pas şi-şi puse mîna pe braţul ei.„Uite ce , Lily : nu-mi acorzi cinci minute de bună voie9”„Nu în seara asta, Gus, nu...”„Prea bine, mi le iau singur. De fapt, îmi iau cîtevreau.”Barase ieşirea cu corpul lui mătăhălos şi sta cu mîinile

înfipte adînc în buzunare. Indică din cap fotoliul de lîngăvatră.„Stai acolo, am o vorbă cu tine.”Firea ei iute uită de orice frică. Se-mbăţoşă şi o luăspre uşă.„Dacă ai să-mi spui ceva, ai să-mi spui altădată. Mergsus la Judy dacă nu-mi chemi o birjă imediat.”El izbucni în rîs.„Drum bun şi cale b tut , draga ă ă mea, numai că pe

Jmlv n-o găseşti. Nu-i aici.”Lily tresări, speriată.„Vrei să spui că Judy nu este în casă... nici în oraş ?”exclamă ea.„Exact,” replică Trenor, trecînd de la veselie la încruntare.sub privirea ei.„Prostii — nu te cred. Mă duc sus,” zise ea, pierzîn- duşirăbdarea.El se dădu pe neaşteptate la o parte, lăsînd-o să ajungă

în prag nestingherită.„Ţi-am spus, calea-i deschisă ; numai că nevastă-meae la Bellomont.”„Dacă n-ar fi putut să vină, mi-ar fi trimis vorbă.”„Aşa a şi f ăcut; mi-a telefonat azi după-amiază să teanunţ.”„N-am primit nimic, nici un mesaj.”„Nici n-am trimis vreunul.”Cei doi se măsurară din ochi o vreme, dar Lily încă işivedea adversarul printr-o pîclă de dispreţ care ascundeaorice altă apreciere.„Nu văd ce-ai urmărit jucîndu-mi o festă atît de stupidă; dar dacă ţi-ai satisf ăcut simţul aparte al umorului, trebuiesă te rog iarăşi să trimiţi după o birjă.”Nu găsise tonul potrivit şi-şi dădu seama chiar învreme ce vorbea. Nu-i neapărat necesar să înţelegi ironia casă-i simţi înţepătura şi petele roşii de pe faţa lui Trenor nuvesteau nimic bun.„Uite ce e, Lily, să nu-mi vorbeşti mie ca unui nimic.*Se-ndreptase din nou către uşă, şi-n scîrba instinctivă



faţă de atingerea lui, ea-i cedă poziţia pragului. „Ţi-am jucato festă — continuă el — recunosc ; dar dacă-ţi închipui cămă ruşinez, te înşeli. Numai Dumnezeu ştie cît am fost derăbdător — am stat în capul cozii în vreme ce alţii sebucurau de tine... probabil rîzînd de mine... . Eu nu-sdeştept, eu nu-mi pot îmbrăca prietenii în hainecaraghioase, cum faci tu... dar îmi dau seama cînd eu-s la

mijloc... Îmi dau seama cît ai zice peşte cînd sînt luat deprost...”„Asta n-aş fi crezut-o,” îi sc p lui Lily ă ă ; dar rîsul I setopi sub privirea lui.„Ai s-o crezi de-acum. Multe ai să-nveţi în noapteaasta, de-asta te şi afli aici. Aştept nu ştiu de cînd să putemsta de vorbă nestingheriţi şi nu pierd eu ocazia asta — ai săm-asculţi pînă la sfîrşit.”Izbucnirea de ciudă de la început, incoerentă, era urmatăde-un calm şi o concentrare a tonului mai deconcertantepentru Lily decît violenţa iniţială. Pentru o clipă, opărăsi prezenţa de spirit. Se aflase nu o dată în situaţii încare o-ncrucişare rapidă de spade de spirit îi acoperiseretragerea ; dar bătăile speriate ale inimii o-nştiinţară căscrima aceea n-avea nimic dc-a face cu situaţia de faţă»xCa să ciştige timp, repetă :„Nu-nţeleg ce vrei ?”

Trenor trăsese un fotoliu între ea şi uşă. Se aruncă înel şi se lăsă pe spate, privind-o de jos în sus.Îţi spun eu ce vreau — vreau să ştiu exact în c»raporturi ne aflăm. La naiba, cine plăteşte consumaţia are,

de obicei, voie să stea la masă.”În Lily se luptau, muşcînd-o adînc, furia şi umilinţa şinevoia chinuitoare de a trebui să ia cu binişorul pe cel pecare mai degrabă l-ar fi umilit.„Nu ştiu ce vrei să spui cu asta... dar înţelege, Gus, cănu pot sta aici la palavre cu tine la o oră aşa de...”„Zău ?! Da la alţii poţi merge şi ziua-n amiaza mare,dacă nu mă-nşel, nu ? Cu alţii nu te mai preocupă ce impresiefaci.”Brutalitatea atacului o ameţi de parcă lovitura ar fi fostmaterială. Prin urmare, Rosedale vorbise... aşa vorbeau

bărbaţii despre ea... Se simţi deodată slabă şi lipsită deapărare — mila pentru sine i se urcă în gît, înăbuşind-o. Darun alt ego din ea rămînea ferm în picioare, paznic vigilent,şoptindu-i îngrozit avertismentul c fiecare ă cuvînt şi fiecaregest al ei trebuiau măsurate.„Dacă m-ai adus aici ca să mă insulţi...,” începu ea.

Trenor rise :„N-o lua pe tirade de teatru. Nu vreau să te insult. Darorice om are sentimente şi de-ale mele î ţi baţi joc de preamultă vreme. Eu n-am început toată tărăşenia asta — m-amţinut la o parte şi am lăsat drum liber pentru ceilalţi, pînă mai

dibuit şi-ai f ăcut din mine un caraghios — nimic mai uşor,după cum se vede. Aici e buba... ţi-a fost prea uşor... te-aiculcat pe-o ureche... te-ai gîndit că mă poţi stoarce şiarunca la gunoi, ca pe-o cîrpă. Şi nu-i drept, martor mi-ecerul, nu-i dreot pentru că se încalcă regulile jocului.



Bineînţeles că ştiu ce-ai urmărit., nu pentru ochii meifrumoşi f ăceai ce f ăceai... da uite ce, domnişoară Lily,trebuie să plăteşti pentru că m-ai crezut aşa de...”Se ridică agresiv, înfricoşătoare matahală, venind spreea cu tot sîngele în obraz; dar ea nu-şi pierdu cumpătul, nuse mişcă din loc, cu toate că fiecare nerv o trăgea înapoi.„Să plătesc ?” murmură ea. „Vrei să spun că-ţi datorez

bani ?”El rîse din nou.„A, nu în felul ăsta vreau să plăteşti. Dar cînd te porţicinstit, cînd î ţi foloseşti proprii bani pentru cineva ...naiba sămă ia dacă am primit măcar o privire de la tine...”„Banii tăi ? Ce am eu cu banii tăi ? M-ai sf ătuit, dupăcîte ştiu să-i investesc pe-ai mei... probabil ţi-ai dat seamacă nu mă pricep absolut de loc la speculaţii băneşti.... mi-aispus că nu-i nici o problemă...”„Nici n-a fost... nici nu este, Lily — ai tăi sînt toţi, şi-ncăde zece oii pe-atîta. Nu cer decît un cuvînt de mulţumire de

la tine.”Se apropiase şi mai mult şi-ntindea spre ea o mînăurîtă ; şi-n ea, egoul înnebunit de spaimă îl trăgea pe celălaltla fund.„Dar i-am mul umit ; i-am ar tat ţ ţ ţ ă recunoştinţă. Ce-aif ăcut mai mult decît ar face orice prieten, ori ai puteaaccepta de la un prieten ?”

Trenor o-ntrerupse rînjind.„Nu mă-ndoiesc că ai acceptat la fel de mult de la alţii— şi te-ai descotorosit de ceilalţi cum ai vrea să tedescotoroseşti de mine acum. Da nu-mi pasă ce-a fost cu

ei... Dacă i-ai prostit, cu-atît mai bine pentru mine. Nu teholba la mine... ştiu că nu vorbesc ca un domn, dar ladracu, dacă nu-ţi place mă poţi opri numaidecît ...ştii că-snebun după tine... la dracu şi cu banii, bani sînt oricînd,dacă asta-i problema ta... M-am purtat ca o brută... Lily !...Lily !... Uită-te cel puţin la mine...”Val după val, marea umilinţei se spărgea atît deaproape încît ruşinea morală se confunda cu teama fizică. Ise părea că o pierdeau propria neîncredere, propria lipsă derespect, o izolau în groază.Atingerea lui o zgudui, trezind-o din semi-leşin Se trase

înapoi cu un gest de supremă, disperată, scîrbă.„Ţi-am spus că nu te-nţeleg... dar dacă-ţi datorez banio să-i capeţi...”Din roşie, faţa lui Trenor se f ăcu neagră — tresărirea eiscîrbită trezi animalul din el.ai să-mprumuţi de la Selden ori Rosedale.. si-ai să teapucisă-i prosteşti cum m-ai prostit şi pe mine ! Dacă nucumva... nu cumva cu toţi ăilalţi te-ai înţeles... şi numai eustau cu buza umflată !”Ea îngheţă. Cuvintele — cuvîntele erau mai rele decîtatingerea lui ! îşi simţea bătăile nebuneşti ale inimii în tot

corpul — în gîtlej, în picioare, în mîinile inerte. Ojhii îirătăciră disperaţi prin cameră — şi se opriră pe clopoţel,care-i aminti că putea chema pe cineva într-ajutor. Da, darscandalul care-ar fi urmat... ! Ce măcel la-ndemină pentru





o-nspăimînta. Ochii îi căzură pe un ceasornic cu cadranulluminat de la un colţ de stradă şi văzu că-i 11 şi 30. Numaiatît — cîte ore, oh cîte ore mai avea noaptea ! Pe care aveasă le petreacă singură, tremurînd f ără somn în patul ei. Gingăşiafirii ei se crispă în faţa chinului ce-o aştepta, atît deliniar încît nimic n-o atrăgea sub furcile lui caudine. Oh,picurarea rece, exasperantă a minutelor pe creier ! Se şi

văzu întinsă în patul de nuc- negru ; întunericul o va speriaiar dacă va lăsa lumina aprinsă, lucrurile acelea sordide dincameră i se vor întipări în minte pe vecie. Nu putuseniciodată să sufere camera ei din casa doamnei Peniston—urîtă, impersonală, ş-apoi nimic de acolo nu-i aparţinea cuadevărat. Pentru un suflet sfîşiat şi singur, o cameră poatesă reprezinte aproape o îmbrăţişare umană, iar fiinţa carenu găseşte nimic mai mult între cei patru pereţi decît doarpatru pereţi, se simte, în astfel de ceasuri grele, expatriatăoriunde ar merge.I Hy nu avea pe nimeni care să-i ridice moralul. RelaţiH

cu mătuşa ei era la fel de superficială ca a oricăror J,vecini care se întîlnesc din cînd în cînd pe scară. Dar ch' irsă fi fost mai apropiate, tot nu puteai să ţi-o închipui pedoamna Peniston oferindu-i căldura înţelegerii într-o atarenenorocire. Aşa cum durerea mărturisită este o durere pe

jum tate, tot aşa mila care te chestioneaz ă ă nu-ţi mai aduceaproape nici un fel de alinare. Lui Lily îi plîngea sufletuldupă întunericul acela din îmbrăţişarea a două braţeiubitoare, după liniştea care nu înseamnă singurătate cicompasiune care nu are nevoie de vorbe.

Tresări şi se uită pe fereastră. Gerty ! Se apropiau de

casa unde sta Gerty. Numai de-ar ajunge acolo înainte caaceastă durere sfîşietoare să nu-i spargă pieptul, zbuc- nind în afară, numai de-ar ajunge mai repede în braţele lui Gerty,să dea drumul fricii acesteia nebune ! Trase uşiţa dinacoperişul birjei şi dădu vizitiului adresa. Nu era chiar aşade tîrziu, poate Gerty nu se culcase încă. Şi chiar dacă da,va suna atîta pînă ce prietena ei o va auzi şi va veni lachemarea ei.14GERTY FARISII se trezise a doua zi după petrecerea dela familia Bry din vise la fel de senine ca şi ale lui Lily. Chiar

dacă mai puţin viu colorate, mai conforme cu nuanţelepalide ale personalităţii şi experienţei ei de viaţă, accstea sepotriveau, tocmai de aceea, mai bine felului ei de a gîndi.Ploaia de scîntei care marca aproape de fiecare datăbucuria lui Lily ar fi orbit-o pe domnişoara Farish, care eraobişnuită să înţeleagă prin fericire numai razele

întîmplătoare ce ieşeau prin crăpăturile vieţii altora.Un fel de iluminare, felul ei, o supunea însă şi pe eaacum ; o rază blîndă, dar adevărată, compusă din bunătateatot mai mare pe care i-o arăta Lawrence Selden şi dindescoperirea că acestuia îi plăcea şi de Lily Bart. Şi dacă

aceşti doi factori par incompatibili cunoscătorilor în psihologiafeminină, trebuie amintit că Gerty fusese întotdeaunaun parazit în lumea morală, trăind din firimiturile de lamesele altora şi mulţumită să privească pe fereastră



banchetul la care se ospătau prietenii săi. Acum că sebucura de-un fel de banchet personal, i s-ar fi părut omeschinărie să nu pună o farfurie şi pentru o prietenă ; şibucuria îi era cu atît mai mare cu cît aleasa era Lily Bart.Cit despre natura bunătăţii tot mai mari pe care i-oarăta Selden, Gerty n-ar fi îndrăznit s-o definească, aşa cumn-ar fi încercat să afle culorile unui fluturaş izbindu-l cu

unghia ca să-i sară praful de pe aripi. Miracolul atins demîna omenească îşi pierde de îndată farmecul indicibil, nu-imai bine să-l laşi să palpite la distanţă, aş- teptînd curăsullaie.i ţinută să vezi unde se va aşeza? Şi totuşi,purtarea lui Stlcîen la fami'ia Bry adusese bătaia de aripiatît de aproape încît parcă le simţea în propria ei inimă. Nu-lmai văzuse niciodată aşa de atent, de curtenitor. De obiceiera de o politeţe distrată, pe care ea o acceptase şi pentrucare îi era recunoscătoare, văzînd în ea culmea reacţiilorpozitive pe care putea să le inspire ; dai asta n-o

împiedicase să observe o schimbare care implica, măcar o

dată în viaţa ei, că era capabil să-şi transmită bucuria, nunumai s-o primească.Şi ce încîntare să ajungă aici prin intermediul simpatieilor comune pentru Lily ! Afecţiunea lui Gerty pentruprietena ei — un sentiment care se obişnuise să se ţină-nviaţă şi cu foarte puţină hrană — se transformase înadoraţie adevărată de cînd, împinsă de curiozitatea einăvalnică, Lily păşise în preocupările ei. Generozitatea luiLily îmbrăcase pentru o vreme vesta filantropiei. Vizita ei laClubul Fetelor o adusese pentru prima oară în contact cucontrastele tragice ale vieţii. Acceptase dintotdeauna cu

seninătate filosofică faptul că o existenţă ca a ei stă pe unpiedestal ridicat pe o bază de nesfîrşite existenţe obscure.Iadul mizeriei cuprindea tot dimprejur şi dedesubtul aceleimici sfere luminoase, aşa cum glodul şi zloata înconjură,

într-o noapte de iarnă, o seră cu flori tropicale. Era aşapentru că aşa dicta ordinea naturală a lucrurilor, iarorhideea ce se desf ăta în atmosfera artificial creată îşirotunjea petalele delicate netulburată de gheaţa de pegeamuri.Dar una e s tr ieşti prosper cu o ă ă noţiune abstractă dece va să zică sărăcia, şi alta să vii în contact cu victimile .

omeneşti. Lily nu şi le reprezentase niciodată altfel decît înmasă. Că „masa” era compusă din vieţi indiviau- alenenumăraţi centri de senzaţii avînd aceeaşi dorinţă pentruplăceri ca şi ea, suferind ca şi ea groaznic de oe urmadurerii — că unele din aceste legături fragile de sentimenteerau acoperite cu haine nu chiar atît de deosebite de ale ei,că aveau ochi f ăcuţi să reflecte bucuria si buze modelatepentru iubire — toate aceste descoperiri treziră în Lily unuldin acei vulcani de milă care uneori dezechilibrează o viaţăde om. Firea lui Lily nu era capabilă de o astfel de renaştere— numai prin prisma propriilor nevoi putea înţelege pe ale

altora şi dacă o durere nu apăsa pîrghia unui nerv propriu,ea nu dura. Dar pentru moment era trasă din găoace deinteresul stîrnit de contactul direct cu o lume atît de diferităde a ei. Adăugase la prima donaţie ajutoare diverse pentru





creşteau mereu.Cu toate c mul i din prietenii ă ţ lui i-ar fi numit părinţiinişte oameni săraci, Selden crescuse într-o atmosferă încare restrîngerile erau considerate piedici în faţa unei risipedeşănţate, în care puţinele lucruri avute erau atît devaloroase încît raritatea lor le sporea preţul sentimental şi-ncare abstinenţa era combinată cu eleganţa, fapt

exemplificat de doamna Selden, care ţinea morţiş să-şipoarte catifelele vechi de parcă ar fi fost noi. Un bărbat areavantajul de a se descotorosi curînd de punctul de vederedomestic şi înainte ca Selden să termine colegiul, învăţasecă sînt la fel de multe feluri de a nu avea bani ne cit de a-icheltui. Din nefericire, nu i se părea nici unul mai plăcutdecît cel practicat la el acasă ; şi părerile lui despre femei,

în special, erau marcate de amintirea unei femei care-idăruise sentimentul „valorii”. De la ea moştenise detaşareade latura somptuoasă a vieţii, nepăsarea faţă de celemateriale a stoicului, combinată cu plăcerea pentru ele a

epicureanului. Desprinsă de oricare din aceste douăatitudini, viaţa i se părea mult mai neînsemnată ; şiniciunde nu vedea vecinătatea celor două ingrediente a fimai esenţială decît la o femeie frumoasă.I se păruse dintotdeauna că experienţa î ţi oferă multmai mult pe lîngă aventura sentimentală şi totuşi îşi puteareprezenta perfect o dragoste care să se amplifice şiadincească pînă la a deveni lucrul cel mai important dinviaţă. Ce nu putea accepta, în cazul lui, era alternativa —paliativ a unei relaţii care să fie mai puţin decît atît, care sănu satisfacă anumite porţiuni ale firii sale, saturînd în

schimb altele. Cu alte cuvînte, nu voia să se lase-n voia uneiafecţiuni care avea de-a face cu mila, mai curînd decît cu înţelegerea.Dar acum... micuţul „acum” trecu ca un burete pestetoate principiile sale. Rezistenţa lui, bine pusă la punctmentaliceşte, părea pentru moment un fleac pe lîngă întrebarea„cînd va primi Lily scrisoarea lui ! ?” Lăsîndu-se învoia preocupărilor meschine, nu putea să nu se întrebe lace oră va primi răspunsul ei, cu ce cuvînte va începe. Citdespre con inut, nu avea nici o îndoial — ţ ă era la fel de sigurde capitularea ei pe cît era de a lui. Aşa că avu timp şi

condiţii să-i considere toate detaliile, pină-n cele mai miciamănunte, aşa cum un muncitor are trudeşte din greu toatăsăptămina stă duminica întins pe pat, nemişcat, urmărind orază de soare călătorind încet peste camera lui. Dar dacă peSelden noua lumină îl ameţea, asta nu-nseamnă că-l orbea.Încă vedea conturul faptelor, deşi atitudinea lui faţă de elese schimbase. Nu uitase ce se spunea despre Lily Bart, daracum putea despărţi femeia pe care o cunoştea deimaginea vulgară ce i se crea. Gîndul i se îndreptă sprevorbele lui Gerty Farish Şi înţelepciunea universului îi păru obîlbîială pe lîngă profunzimea inocenţei. „Fericiţi cei cu

inima curată, căci ei vor vedea pe Domnul !” — şi chiarsfinţenia ascunsă din inima aproapelui lor ! Selden se afla înstarea de uitare de sine pe care o dă prima capitulare înfaţa iubirii. t$i aor a enorm să aibă pe cineva al cărui punct



de vedere să-l justifice pe al său, care să confirme, de dataasta ca fruct al unei observaţii mai îndelungate, adevărul lacare intuiţia lui îl adusese în scurt. Nu mai aşteptă pauza deprînz şi, profitînd de primul moment mai lax din instanţă,scrise în grabă o telegramă* pentru Gerty Farish.Odată ajuns în oraş, se duse glonţ la club, unde sperasă-l aştepte răspunsul domnişoarei Bart. Dar cutia lui nu

conţinea decît un rînd de mulţumire extatică de la Gerty şitocmai se-ntorcea să plece, dezamăgit, cînd se auzi strigatde cineva din fumoar.„Salut, Lawrence ! Cinezi aici ? Ia o gură cu mine, amcomandat raţă.”Era Trenor, în haine de zi, cu un pahar înalt şi un ziarsportiv alături. Îi mulţumi şi pretextă o întîlnire.„La naiba, toată lumea are o întîlnire în seara asta. Osă fiu singur în tot clubul. Ştii cum stau iarna asta, singurcuc în căsoaia aia goală. Nevastă-mea intenţiona să vină şiea azi, dar a amînat din nou, şi cum să cinezi singur într-o

cameră cu oglinzile acoperite şi nimic de băut în bufet! Uitece e, Lawrence, dă-o-ncolo de întîlnire, fie-ţi milă de mine — îmi vine s m urc pe pere i, aşa singur, ă ă ţ şi-n tot clubu nu-idecît tîmpitu ăla de Wetherall.”„Nu te supăra, Gus... nu pot.”Intorcîndu-se pe călcîie, mai apucă să observe roşeaţavînătă din faţa lui Trenor, sudoarea dizgraţioasă de pefruntea nefiresc de albă, cîrnăciorii roşii ai degetelor în careinelele tăiau adînc. Un animal — poate un animal beat. Şiauzise numele acestui bărbat pus în legătură cu cel al luiLily. Puah, numai gîndul la asta îl îngreţoşa; tot drumul pînă

în cameră nu-i ieşiră din minte mîinile grase ale lui Trenor,cu inelele intrate în carne...Pe masă îl aştepta scrisoarea, Lily i-o trimisese în cameră.Ştia ce conţinea încă înainte de a-i rupe sigiliul — unsigiliu cenuşiu cu „Dincolo !” sub o corabie avîntată. Ah, ova duce dincolo, dincolo de urî ţenie, de meschinărie, deuzura şi moartea sufletului...Micuţa sufragerie din apartamentul lui Gerty era toatănumai un zîmbet de bun-venit pentru Selden, cînd acestapăşi în ea. Modestele ei „efecte”, amestec de vopsea şiingenuozitate, se adresau în exact limba pe care Selden

voia mai mult s-o audă atunci. E surprinzător cît de puţinpot conta nişte pereţi subţiri şi un tavan jos cînd ţi-ai ridicatdintr-o dată tavanul sufletului. Şi Gerty strălucea, în felul ei,cu razele în interior. Nu observase niciodată' pînă atunci căavea nişte „atu-uri” — zău aşa, se putea mult mai rău,pentru mult mai buni... La masă (si aici din nou, „efectele”erau la înălţime) îi spuse că ar trebui să se mărite — era înstarea cînd ar fi vrut să cupleze lumea întreagă. Ea f ăcusecrema de zahăr ars cu propriile mîini. Era o crimă să ţinăasemenea talente numai pentru ea. Se gîndi, mîndru, că Lily

îşi f ăcea singură pălăriile — îi spusese chiar ea, cînd se

plimbaseră la Bellomont.Nu aminti de Lily decît după masă. În timpul miculuidineu în doi vorbise numai pe linia gazdei sale care, încîntatăpeste măsură că era centrul atenţiei, strălucea la fel



ca apărătorile roz pentru luminări, pe care le fabricase cumîna ei. Selden manifestă un interes extraordinar pentrucele din cas , o compliment pentru ingeniozitatea ă ă cu, carefolosise fiecare centimetru pătrat din micul apartament, ontrebădespre după-amiezele libere ale fetei în casă, află căse poate improviza o cină delicioasă pe meschinul vas

încălzit cu cărbuni şi rosti generalizări bătrî- neţti asupra

greutătii de a ţine o casă mare.Din nou în sufragerie, instalaţi comod din cale-afară,cu cafeluţa pe care ea o f ăcuse cu grijă şi turnase în ceşcuţelefine lăsate de la mama ei, el se lăsă pe spate, savurîndcăldura ei înmiresmată, şi dădu cu ochii de o fotografierecentă a domnişoarei Bart, drept feare trecereadorită se produse f ără nici un efort. Poza era destul de bună— dar s-o vezi cum o văzuseră ei ieri seară ! Gerty fu deacord — nu arătase nicicînd mai bine. Dar putea oare pozasă prindă diferenţa ? Era ceva nou pe faţa ei — cevaaparte ; da, Selden fu de acord că era ceva aparte. Cafeaua

era aşa de bună că mai ceru o ceşcuţă — ce deosebire întreea şi apa chioară de la club! A, burlacul cu taxa impersonalăde club, alternîndu-l cu la fel de impersonala cuisine apetrecerilor' Bărbatul care locuia în aDar amente închiriatenu ştia lucrul cel mai frumos din viaţă — îi reveni o clipă înminte singurătatea ternă a mesei lui Trenor şi il încercă milapentru bietul om... Dar ca să revină la Lily... şi reveni iar şiiar, punînd întrebări, deducînd, trăgînd-o de limbă, secînd-ode cele mai intime gînduri rezultate din dragostea pentruprietena ei.La început ea îşi dădu drumul f ără probleme, fericită

că se-ntilnesc atît de perfect în simpatiile lor. Faptul şi felulcum o înţelegea el pe Lily îi întări şi mai mult propriacredinţă în prietena ei. Se ocupară pe larg de faptul că Lilynu avusese nici o şansă în viaţă. Gerty improvi- ză cugenerozitatea-i tipică : agitaţia şi nemulţumirea; faptul căviaţa ei n-o satisf ăcuse niciodată dovedea că era f ăcutăpentru lucruri mai bune. S-ar fi putut căsători nu o dată —acea căsătorie din interes care, sîntem învăţaţi, estesingurul scop al existenţei — numai că atunci cînd1 se ivea ocazia, parc se temea. ă Percy Gryce, depildă, fusese îndrăgostit de ea — toată lumea la Bellomont îi

credea logodiţi, ca să aibă surpriza că ea îi face vînt. Acestpunct de vedere asupra episodului Gryce suna prea bine şiprea se potrivea cu ce simţea Selden, ca acesta să nu-ladopte imediat, dispreţuindu-se retrospectiv pentru că nuf ăcuse ceea ce sărea în ochi. Dacă era vorba de orespingere — şi-acum nu-nţelegea cum de se putuse îndoivreodată ! — apoi el deţinea cheia secretului, şi de dupădealurile Bellomontului se iveau nu pîclele apusului, cizorile. El fusese cel care şovăise şi nu recunoscuse chipulşansei — şi bucuria care îi umfla acum pieptul i-ar fi putut ficunoştinţă veche dacă ar fi prins atunci şansa.

La acest punct, poate, bucuria cu aripi abia crescute, încercînd să-şi ia zborul din inima lui Gerty, căzu la pă- mint,nemişcată. Sta în faţa lui Selden, repetînd mecanic „Nu, n-afost niciodată înţeleasă...” şi-n tot timpul ăsta se simţea ea



însăşi central unei rari înţelegeri. Cămăruţa intimă, undenici cîteva minute în urmă gîndurile lor se atingeauconfidenţial, ca scaunele lor, prinse o vastitateneprietenoasă, punînd între ea şi Selden distanţa propriei eiviziuni asupra viitorului — viitor care se-ntindea ca un druminterminabil pe care cobora umbra ei singuratică, o pată desingurătate.

„Nu mai e ea însăşi decît cu puţină lume, acum : iar tueşti una din fiinţele acelea,” îl auzi pe Selden zicîn- du-i. Şiiarăşi, „Fii bună cu ea, Gerty, da ?” şi „E al ei să devină ceeace se crede despre ea — ai s-o ajuţi crezînd despre eanumai binele ?”În creierul lui Gerty, cuvîntele cădeau ca sunetele uneilimbi care ţi s-a părut familiară „de la distanţă,” dar pe caredescoperi că nu o pricepi cituşi de puţin după ce o maiasculţi puţin. Venise să-i vorbească despre Lily — nimic maimult ! Existase o a treia persoană la masa pe care ea opregătise pentru el şi această a treia persoană îi luase ei

locul. Încercă să urmărească ce spune, să se agaţe de rolulei în conversaţie — dar totul era ia fel de f ără sens cabubuitul valurilor în capul unuia care se îneac ă şi simţi, ca şiacela, că era mult mai bine să te scufunzi decît să faci

îngrozitorul efort de a te menţine la suprafaţă.Selden se ridică şi ea trase puternic aer în plămîni,simţind că nu mai e mult pînă se va putea abandona binecuvîntăriidorite.„Doamna Fisher ? Zici că cinează acolo ? Masa eurmată de muzică ; am o carte de vizită de la ea.” El îşiaruncă privirea pe ceasul de perete cu cadran caraghios

vopsit în roz, ceasul care marca pentru ea insuportabileminute. „Zece şi un sfert ? Aş putea să mă reped puţin ;serile la doamna Fisher sînt amuzante. Nu te-am ţinut preatir- ziu, Gerty ? Pari obosită — am trăncănit atîta că te-amplictisit.” Şi-ntr-o neinspirată revărsare de sentimente, ellăsă pe obrazul ei un benign sărut.Vreo duzină de voci îl salutară pe Selden prin fumulgros de ţigări de foi care umplea studio-ul doamnei Fisher.

Tocmai se începea o melodie nouă cînd intră el, aşa că seaşeză lîngă gazdă, căutînd-o peste tot din ochi pe Lily Bart.Dar nu era acolo, ceea ce-l umplu de o deznădejde destul

de nelalocul ei, dat fiind că biletul din buzunarul de la pieptvorbea clar de o întîlnire a doua zi. la patru. Numai că lui ise părea o eternitate pînă atunci şi, destul de ruşinat deimpuls, se aplecă spre doamna Fisher s-o întrebe, după ce

încetă muzica, dacă domnişoara Bart nu cinase acolo.„Lily ? Tocmai a plecat. Era să şi întîrzie, nu mai ştiuunde. Nu-i aşa că a fost nemaipomenită aseară ?”„Cine, de cine vorbiţi — Lily ?” întrebă Jack Stepney,din străfundurile unui fotoliu învecinat. „Zău, nu-s un

încuiat, dar nici să vezi o fată stînd pe scenă ca la licitaţie —am avut intenţia serioasă să vorbesc cu verişoara Julia

despre asta.” «„N-ai ştiut că Jack a devenit moralistul nostru în viaţă?” întrebă doamna Fisher, rîzînd ; iar Stepney sări în sus,

în mijlocul veseliei generale :



„Dar, ce naiba, e vară-mea, ş-apoi, cînd eşti căsătorit...„Vorba tîrgului” era plin cu ea azi dimineaţă.”„Da, aş zice o lectură antrenantă,” zise Ned Van Alstvne,mîngîindu-şi mustaţa ca să-şi ascundă un zîmbet.„Cumperi foaia de scandal ? Nu, bineînţeles ; şi mie mi-aarătat-o careva, dar auzisem poveştile dinainte. Cînd o fatăe aşa de drăguţă, ar face mai bine să se mărite ; atunci

nimeni n-ar zice nimic. În societatea noastră imperfectorganizată nu-şi are încă lorul tînăra care ţinteşte privilegiilemariajului f ără să-şi asume şi obligaţiile respective.”„După cîte aud eu, Lily e pe cale să şi le asume înpersoana domnului Rosedale,” zise doamna Fisher, rîzînd.„Rosedale... doamne păzeşte !” strigă Van Alstyne, şimonoclul îi căzu din ochi. „Stepney, vina-i numai a ta că neaiadus animalul ăsta între noi.”„Ei, fir-ar să fie, doar nu ne-om căsători c-un Rosedale,cei din familia mea,” protestă Stepney moale; dar soţia lui,prinsă de poza de fineţe abuzată a tinerei neveste, îi aruncă

apă peste foc cu reflecţia îndreptăţită : „În situaţia lui Lily, eo greşeală să ai pretenţii prea mari.”„Am auzit că pînă şi Rosedale s-a speriat de ce se vorbeşte

în ultima vreme,” reluă doamna Fisher; „dar las' c-avăzut-o şi el aseară şi s-a ăprins din nou. Ce credeţi că mi-aspus după tabloul ei ? „Pe cinstea mea, doamnă Fisher,dacă l-aş putea convinge pe Paul Morpeth s-o picteze aşa,

în zece ani tabloul mi-ar aduce un profit de100c/»“.ft„Sfinte doamne, n-o fi totuşi pe aici ?” exclamă VanAlstyne, ducîndu-şi neliniştit monoclul la ochi.

„Nu; a plecat în fugă în vreme ce voi amestecaţipunch-ul jos. Unde se ducea, ă propos ? Ce mai e în searaasta ? N-am auzit nimic.”A, nu la o petrecere mergea, cred,” zise un candid îînărFarish care venise mai tîrziu. „Am ajutat-o să urce jn birjăcînd veneam şi am auzit-o indicînd adresa Tre- norilor.”

Trenorilor ?” exclamă doamna Jack Stepney. „Păi, casae goală — Judy mi-a telefonat de la Bellomont chiar în searaasta.”,Z u ? Ciudat. Sînt sigur c nu m -ă ă ă nşel. Ei, na, Trenore-acolo oricum... ăă... de fapt, nu prea ţin minte numerele.”

se-mpotmoli el, călcat de cineva de-alături pe picior, şi toatălumea zîmbi.Selden se ridicase şi strîngea mîna gazdei. Atmosferade acolo îl sufoca şi se întrebă de ce stătuse atîta.În prag se opri o clipă, amintindu-şi nişte vorbe ale luiLily : „Aş zice că dumneata petreci destul timp în elementulpe care-l dezaprobi.”O fi, dar ce-l adusese acolo decît tot ea ? Era elementulei, nu al lui. Dar o va scoate din mocirla asta, o va ducedincolo ! Acel „Dincolo !” de pe scrisoarea ei era ca unstrigăt de ajutor. El ştia că Perseus abia-şi începe salvareacînd desface lanţurile Andromedei, căci picioarere ei auamorţit de-atîta nemişcare şi, neputîndu-se ridica şi merge,ea se agăţă de el, trăgîndu-l în jos şi stinghe- rindu-l. Dar el,Selden, avea putere pentru amîndoi — slăbiciunea ei îidăruise forţă. Nu aveau, vai, de trecut doar o apă ci o



mlaştină puturoasă de prejudecăţi şi ticuri, miasma căreia îista încă în gîtlej. Dar lîngă ea, va respira mai clar, va vedeamai clar — ea era în acelaşi timp trupul inert şi greu pecare-l căra, dar şi corabia care avea să-i poarte spre liman.Zîmbi vîrtejului» de metafore cu care încerca să destrameinfluenţele ultimei ore. Era vrednic de dispreţ faptul că el,care ştia cum se formează judecata socială, să se simtă încă

atît de supus eL Cum putea s-o ridice pe Lily pe-un prag deaer mai curat cînd propriul lui cap se-ndrepta spre oricine îivorbea orice despre ea ?Sufocarea morală din salonul doamnei Fisher îi treziseo poftă teribilă de aer curat, la propriu, şi o porni cu paşimari, deschizîndu-şi larg plămînii spre răceala nopţii. Colţ cuFifth Avenue, se auzi strigat de Van Alstyne, care se oferisă-l însoţească.„Te plimbi ? Exact ce trebuie ca să-ţi iasă fumul dintine. Acu, că s-au apucat şi femeile de fumat, trăim într-obaie de nicotină. Ar fi interesant să se studieze efectul ţigărilor

asupra relaţiilor dintre sexe. Fumul este un solventaproape la fel de puternic ca şi divor ţul — ambele tind săascundă moralitatea.”Nimic nu putea rima mai prost cu starea lui Seldendecît aforismele de după-cină ale lui Van Alstyne, dar atîtavreme cît acesta rămînea În generalităţi, nervii ascultătoruluirămîneau sub control. Din fericire, Van Alstynese mîndrea cu capacitatea lui de a sintetiza aspectelesociale şi-n faţa lui Selden abia aştepta să arate ce poate.Doamna Fischer locuia pe o stradă estică, lîngă Parc. şi cumcei doi bărbaţi păşeau pe Fifth Avenue, arhitectura

amestecată a străzii îi furniză lui Van Alstyne un altcomentariu.„Casa aceea a lui Greiner, de pildă — o treaptă tipicădin scara socială ! Omul care a construit-o venea dintr-unmilieu în care toate felurile de mîncare se pun pe masă deodată.Faţada este un prînz arhitectural perfect; clacă ar fiomis vreun stil, probabil că prietenii lui ar fi considerat căau dat banii degeaba. Pentru Rosedale însă, nu-i o afacereproastă — atrage atenţia şi-l dă gata pe turistul din vest.Încetul cu încetul o să iasă din stadiul ăsta, şi va dori cevape lîngă care să treacă plebea dar care să oprească pe cei

puţini. Mai ales dacă se căsătoreşte cu inteligenta meaverişoară...”Selden îi zvîrli o întrebare : „Şi cea a Bry-ilor ? Destulde ingenioasă, în felul ei, nu crezi ?”Se aflau chiar sub faţada albă, lată, sugerînd abundenţaşi totuşi restrîngerea, ca o corpolentă damă ingeniosstrînsă în corset.„Asta-i stadiul următor — dorinţa de a arăta că ai trecutprin Europa, că ai un standard. Sint convins că doamnaBry îşi consideră Casa o copie a Tmmon-ului ; în America,orice casă din marmură cu mobilă aurită este luată drept o

copie după Trianon. Şi totuşi, ce inteligent a fost arhitectulcare a f ăcut-o — cum şi-a mai cunoscut clienta ! Toatăpersonalitatea doamnei Bry e prinsă în aceste linii. Iarpentru Trenori, dacă-ţi aminteşti, a ales stilul corin- thian —exuberant, dar cu tradiţie. Casa Trenor este unul din cele







ea zăcea tremurînd şi-şi ura prietena.Soneria de-afară îi izbi tălpile de podea. Aprinse olumină şi stătu, speriată, ascultînd. Cîteva secunde inima îi

înnebunise, apoi se simţi revenind la realitate amintindu-şică astfel de vizite nocturne nu erau chiar «tît de rare înmunca ei de caritate. Se aruncă în halat şi. deschizînd uşa,se trezi cu f ăptura luminoasă a lui Lily Bart în faţă.

Sub impulsul momentului, primul gind fu de a bate înretragere, de parcă prezenţa lui Lily ar fi desconspirat bruscnenorocirea ei. Apoi se auzi strigată, de-un glas de pemarginea unei cascade de plîns şi zări chipul prietenei saleşi se simţi prinsă în braţe şi apăsată de corpul celeilalte.„Lily, ce s-a întîmplat ?” exclamă.Domnişoara Bart se desprinse de ea şi rămase respirînd

întretăiat, ca o fiinţă tocmai scăpată de-un urmăritor.„Mi-era atît de frig... nu puteam merge acasă. Ai un focaprins ?”Instinctul de compasiune din Gerty, trezit din rapidul

apel al rutinei, topi şi ultimele urme de reţinere. Lily era purşi simplu un om care avea nevoie de ajutor — din ce motiv,nu exista timp de cîntărit — compasiunea disciplinată dinGerty opri pe buzele ei orice întrebare şi-o f ăcu să-şi tragăuşurel prietena în sufragerie şi s-o aşeze lîngă vatră. „Focu-iabia spuzit, îndată o să ardă iar.” îngenunche şi, de submîinile ei iuţi, izbucni, într-adevăr, flacăra. Îi lumină straniuochii încă grei de lacrimi şi izbi în ruina feţei lui Lily. Fetelese priviră în tăcere; apoi Lily repetă : „Nu puteam mergeacasă.”.,Nu-nu, draga mea, ai venit aici. Ţi-e frig şi eşti obosită...

stai liniştită şi eu o să-ţi fac un ceai.”Fără să-şi dea seama, Gerty folosea nota de alinare avocii ei profesionale — orice sentiment personal deveneasoldatul carităţii şi ştia din experienţă că mai întîi trebuie săopreşti hemoragia şi abia apoi să umbli la rană.Lily sta nemişcată, aplecată spre foc ; zdrăngănitul deceşti clin spatele ei o liniştea aşa cum zgomote familiare

închid, ochii unui copil pe care liniştea l-a ţinut treaz. Darcînd Gerty îi întinse ceaiul,*' îl împinse în lături şi se uită cuochi rătăciţi prin cameră.„Am venit aici pentru că nu puteam suporta să stau

singură,” zise ea.Gerty puse jos ceaşca şi îngenunche lîngă ea.„Lily ! S-a întîmplat ceva — poţi să-mi spui ce ?”„Nu puteam suporta să stau trează, în camera mea,pînă dimineaţă. Urăsc camera mea de la mătuşa Julia... aşac-am venit aici...”p,-odată se mişcă, ieşi din apatie şi se agăţă de Gertj,cuprinsă din nou de frică.Oh, Gerty, furiile... ştii tu cum se aud aripile lor... cîndeşti singură, noaptea, pe întuneric ? Dar n-ai cum să stîi. •ce să-ţi facă ţie întunericul insuportabil...”

Cuvintele îi amintiră lui Gerty de ultimele ore ţi ur.murmur batjocoritor, stins, îi scăpă de pe buze; dar Lily eraprea prinsă de propria-i nenorocire ca să mal perceapă şialtceva., Mă laşi să stau ? Aşa nu-mi pasă cît de departe e



ziua... E tîrziu ? Noaptea-i pe sfîrşite ? Este îngrozitor să n-aisomn — toate lucrurile vin lîngă pat şi te privesc fix...”Domnişoara Farish îi prinse mîinile agitate. „Lily, uitătela mine ! S-a întîmplat ceva — un accident ? Te-a speriatceva, ce ? Spune-mi dacă poţi — un cuvînt, două — ca să tepot ajuta.” Lily scutură din cap. „Nu-s speriată, nu ăsta-icuvîntul. Îţi poţi imagina cum ar fi să te priveşti într-o

dimineaţă în oglindă şi dai cu ochii de-o desfigurare — oschimbare hidoasă care s-a-ntipărit pe chipul tău în timp cedormeai ? Ei bine, aşa mă văd eiţ acum — nu suport să măvăd în propriile mele gînduri... nu suport urî tul, ştii...Întotdeauna am avut repulsie pentru el... dar ţie nu-ti potexplica... n-ai cum să înţelegi.”Ridică ochii şi dădu de ceas.„Ce lungă e noaptea ! Şi sînt sigură că mîine n-o să potdormi. Mi-a zis cineva că tata avea insomnii şi se gindea lalucruri îngrozitoare. Şi el nu era rău, doar f ără noroc —acum în eleg cum trebuie s fi suferit, ţ ă singur cu gindurile

lui! Dar eu sînt rea... o fată rea...toate gîndu- rile mele sîntrele... Întotdeauna n-am fost înconjurată decît de oamenirăi. Să fie asta o scuză ? Am crezut că-mi pot conducesingură viaţa — am fost mîndră... mîn- dră ! dar acum sîntca ei...”O-necară hohote de plîns şi o-ndoiră ca pe un copacfurtuna uscată.Gerty îngenunche lîngă ea aşteptînd, cu răbdarea cucare o învăţase experienţa, ca această revărsare de dureresă de-zăgăzuiască alte mărturisiri. Se gîndise mai în- tii lavreun şoc fizic, vreun incident al străzii primejdioase, de

vreme ce Lily se-ntorcea probabil de la Carry Fisher; dar îşidădu seama acum că era altceva la mijloc poate mai grav,şi gîndul acesta o tulbură şi mai mult.Lily se mai potoli şi-şi ridică fruntea.„Cunoşti fete pierdute prin mahalalele tale. Spune-mi,

îşi mai revin vreodată ? Să uite şi să redevină ce-au fost ?„Lily, nu trebuie să vorbeşti aşa — delirezi.”„Ori s-afundă tot mai mult ? Aşa-i întotdeauna. Nu temai poţi întoarce. Propria ta fiinţă te respinge, te-ncuieafară.”Se ridică, întinzîndu-şi braţele ca şi cum ar fi fost doborîtă

de oboseală fizică. „Du-te la culcare, draga mea !Lucrezi din greu şi te scoli devreme. Eu o să rămîn aici lîngăfoc, lasă numai lampa şi nu-ncuia uşa. Nu vreau decît să teştiu lîngă mine.” îşi pusese mîinile pe umerii lui Gertyzîmbindu-i ca un soare care se ridică deasupra unei mări pefaţa căreia plutesc urmele oribile ale unui naufragiu. „Nu tepot lăsa aici, Lily. Vino şi te-ntinde pe pat. Ţi-s mîinile

îngheţate, trebuie să te dezbraci şi să te-n- călzeşti.” Gertyse opri la un gînd neaşteptat : „Dar doamna Peniston ? Etrecut de miezul nopţii, ce-o să-şi închipuie ?”„S-a culcat. Am o cheie. Nu contează — acolo nu mă

pot întoarce.”„Nici nu-i nevoie, ai să stai aici. Dar trebuie să-mi spuiunde ai fost. Ascultă Lily, asta î ţi poate face bine Apucă dinnou mîinile domnişoarei Bart, ap ăsîndu-le de-ale ei.



„Încearcă să-mi spui, asta o să-ţi mai limpezească sărmanultău cap. Ascultă — cinai la Carry Fisher !” Gerty se opri şiadăugă, într-o izbucnire eroică : „Lawrence Selden a plecatde-aici ca să te caute.”La aceste cuvînte, durerea împietrită de pe faţa lui Lilyse topi în disperarea deschisă a unui copil. Buzele îitremurară şi-n ochii măriţi luciră lacrimi.

„A plecat să mă caute ? Şi nu l-am întîlnit ! Oh, Gerty,a încercat să mă ajute. Mi-a spus... m-a prevenit cu mult înurmă... a prevăzut că o să ajung să mă urăsc pe mine

însămi !”Numele, observă Gerty cu o strîngere de inimă, declanşaseresorturile auto-compătimirii în pieptul uscat alprietenei sale şi, lacrimă după lacrimă, Lily îşi vărsă totmărul. Se lăsase într-o parte în fotoliul cel mare, cu canul tt

T-opat în acelaşi loc unde şi-l îngropase nu demuit Seldenatît de frumoasă în uitarea de sine, încît Gerty începu să

înţeleagă inevitabilitatea înfrîngerii ei. Ah, nu era nevoie ca

Lily să vrea, deliberat, să-i răpească Speranţa ! Era de-ajunssă priveşti frumuseţea aceea cuceritoare ca să-ţi dai seamade forţa ei naturală, să fii nevoit să admiţi că iubirea şi forţavieţii formau apanajul celor ca Lily, aşa cum renunţarea şiservitutea formali soarta celor lipsiţi ae primele. Şi dacăiubirea din pieptul lui Selden părea o necesitate fatală,efectul pe care simpla rostire a numelui lui îl produsesesfîşie convingerile recente ale lui Gerty ca şi cum i-ar fisfîşiat propria inimă. Bărbaţii trec prin astfel de pasiunisupra-omeneşti şi le supravieţuiesc — pentru ei, ele sînttestul care îi admite în tărîmul bucuriilor omeneşti. Ce

bucuroasă ar fi fost Gerty să-şi vindece rănile şi săprimească iar darul vieţii ! Dar auto- trădarea lui Lily îi luă şiultima speranţă. Fecioara de pe ţărm este neajutorată înlupta cu sirena pentru acelaşi iubit — şi cînd se-ncumetă,aceste victime predestinate sînt aduse de valuri, moarte, lamal.Lily sări în picioare şi-i prinse umerii ca-ntr-o menghină,„Gerty, tu-l cunoşti... Îl înţelegi... spune-mi... Dacă mraşduce la el şi i-aş spune tot... dac-aş spune „Sînt rea din cappînă-n picioare... vreau să fiu admirată, vreau distracţii,aventură, bani...”, da, bani ! Asta-i ruşinea mea, Gerty...

toată lumea mi-o cunoaşte, toată lumea mi-o scoate peochi... mai ales bărbaţii... Dacă i-aş spune tot., absolut tot...i-aş spune f ără-nconjur „Am căzut mai jos decît cei maidecăzuţi oameni, pentru că eu am luat c iau ei, dar n-amplătit cum plătesc ei”... oh, Gerty, tu-l cunoşti, poţi vorbi înnumele lui — dacă i-aş spune totul, m-ar urî ? Sau i s-ar facemilă de mine şi m-ar înţelege şi m-ar salva de propria-miură pentru mine însămi ?”Gerty nu zicea nimic. Ştia că venise clipa examenuluisuprem şi biata ei inimă se opunea cu fiecare bătaie destinuluicrud. Aşa cum un rîu cu ape-nvolburate apare în

lumina unui fulger curgînd înnebunit la vale, tot aşa îsi văzuşi ea şansa la fericire alunecînd pe lîngă ea, luminată defulgerul unei tentaţii. Ce-o oprea să spună „E-un bărbat catoţi bărbaţii ?” în definitiv nu putea şti ce gîn- deşte el ! Dar





de conexiuni era obositoare. Se lăsă pe spate, privindcămeruţa aceea ca un hol, şi greaţa fizică îi reveni. Clădirile

înalte ce se vedeau pe fereastră nu dădeau nici cea maimică sugestie de prospeţime aerului de-afară, nişte, ţevimurdare începură să cînte şi prin crăpăturile uşii începurăsă vină miresme de bucătărie.Uşa se deschise şi apăru Gerty gata îmbrăcată, ba şi

cu pălăria pe cap, aducînd o ceaşcă de ceai. În luminaneprietenoasă a dimineţii de iarnă, faţa ei era pămîntie şiumflată, deloc însufleţită de pârul tern.Aruncă o privire sfioasă spre Lily, întrebînd-o cum sesimte ; Lily răspunse pe aceeaşi notă încurcată şi se sculăsă-şi bea ceaiul.„Cred că am cam clacat azi-noapte ; în trăsură am»im- ţit că fac o criză de nervi,” zise ea, puţin înviorată deceaiul cald.„Nu te simţeai bine; mă bucur tare mult c-ai venitaici,” replică Gerty.

„Dar cum mă mai întorc acasă ? Şi mătuşa Julia... ?'„Ştie. I-am telefonat de-ndată ce s-a luminat şi fata ţi-aadus lucrurile. Dar nu vrei să iei ceva în gură ? Am f ăcutomleta cu rama mea.”Lily nu putea mînca ; dar ceaiul îi furniză atîta putere,incît să se ridice şi să se-mbrace, sub privirea cercetătoarea cameristei. Fu o uşurare pentru ea cînd Gerty trebui săplece — se sărutară f ără urmă din emoţia de cu seară.Pe doamna Peniston o găsi extrem de agitată.

Trimisese după Grace Stepney şi lua doctorii pentru inimă.Lily ţinu piept furtunii de întrebări pe cît se pricepu, zi cînd

că o apucase un fel de leşin peA cînd se-ntorcea de la CarryFisher; că, temîndu-se că nu va avea putere să ajungăacasă, se oprise la domnişoara Farish ; dar că o noapte deodihn o repusese pe picioare şi c nu-ă ă i trebuia nici undoctor.Asta era o uşurare pentru doamna Peniston, care puteasă se dedice propriilor simptome, Lily fiind sf ătuită sămsargă să se întindă puţin — panaceul mătuşii pentru oricenecaz, fizic ori moral.Singură în camera ei, Lily se trezi iarăşi confruntatănemilos cu realitatea ultimelor evenimente. Bineînţeles însă

că viziunile spasmodice ale nopţii fuseseră înlocuite cu nişteversiuni mai calme. Furiile întraripate se numeau acumfemei bîrfitoare care o hăcuiau, sorbindu-şi ceaiul, în vizită.Dar temerile ei erau şi mai urîte, acum că nu mai pluteau înceaţă ; şi-n plus, acum trebuia să acţioneze, se terminasecu crizele. Pentru prima oară f ăcu un efort de a calcula cît îidatora lui Trenor ; şi rezultatul : 9.000 de dolari. Fragilulpretext în baza căruia fuseseră oferiţi şi primiţi fu mistuit deflacăra ruşinii — ştia că nici un bănuţ nu era al ei şi că,pentru a-şi recăpăta respectu' pentru sine, trebuia săplătească întreaga sumă. Gîndul era paralizant. Realiza,

pentru prima oară, că demnitatea unei femei poate costamai mult decît trăsura la scară ; şi faptul că un atribut moralera dependent de dolari şi cenţi, transforma lumea într-unlucru mult mai sordid decît o crezuse vreodată a fi.



După prînz, cînd scăpă în fine de ochii lacomi ai luiGrace Stepney, o rugă pe mătuşa ei să-i acorde cîteva minute.Urcară în sufrageria de sus şi doamna Peniston seaşeză în fotoliul învelit în satin negru, cu bumbi aurii, lîngă omăsuţă sculptată pe care se afla o cutie din bronz, cu oBeatrice Cenci în miniatură pe capac. Pentru toate asteaLily simţea aceeaşi ură pe care o simte puşcăriaşul faţă de

ornamentele sălii de judecată. Aici îi asculta mătuşa, rarcînd o f ăcea, destăinuirile, şi Beatrice cea cu turban şi ochiroz se asocia în mintea lui Lily cu treptata disriţie azîmbetului de pe buzele doamnei Peniston. Groaza acesteifemei de orice scene îi conferea o inexorabilitate pe care narfi putut-o produce nici cel mai tare caracter, din momentce era independentă de orice idee de rău ori bine ; ştiindasta, rareori Lily risca s-o atace. Şi-acum, mai puţin caoricînd ; dar în zadar căutase vreo altă portiţă de scăparedin situaţia intolerabilă în care se afla.Doamna Peniston o examină cu un ochi critic : Nu-mi

place cum arăţi, Lily _— goana asta neîntreruptă începe săşispună cuvîntul.”Domnişoara Bart văzu ocazia :„Nu cred că-i vorba de asta, mătuşă Julia ; am avut necazuri.”„Aha,” zise doamna Peniston, închizîndu-şi gura precumun portmoneu în nasul unui cerşetor.„Îmi pare rău că trebuie să te plictisesc cu ele,” continuăLily „dar semi-leşinul meu de-aseară s-a datorat şlgindurilor, grijilor...”„Aş zice că bucătăreasa lui Carry Fisher le explică îndestul.Are femeia care era cu Maria Melson în 1891 —

primăvara în care am fost la Aix — şi mi-amintesc c-armcinat acolo cu două zile înainte de plecare şi că am fost convinsăcă nu frecase alămurile ca lumea.”„Nu cred c-am mîncat mult; nu pot mînca şi nicidormi.” Lily se opri şi apoi zise, f ără veste : „Adevărul estemătuşă Julia, că sînt datoare nişte bani.”Faţa doamnei Peniston se umbri perceptibil, şi totuşinu exprima uimirea la care se aşteptase nepoata ei. Nuzicea nimic şi Lily trebui să continue — „Am fost necugetată..”„Cred şi eu c-ai fost, la extrem,” o întrerupse doamnaPeniston. „Nu pot să pricep cum cineva cu venitul tău şiferit de cheltuieli... ca să nu mai vorbim de darurile frumuşelepe care ţi le-am f ăcut întotdeauna...”„A, în privinţa asta, ai fost cît se poate de generoasă,mătuşă Julia ; n-o să-ţi uit niciodată bunătatea. Dar poate cănu-ţi dai prea bine seama la ce cheltuieli trebuie să facăfaţă o fată în ziua de azi...”„Nu-mi dau seama la ce cheltuieli trebuie tu să facifaţă, afară de haine şi tren. Vreau să fii îmbrăcată ca lumea; dar am plătit nota de la Celeste pentru octombrie.”Lily ezit ; niciodat nu fusese ă ă mai enervantă memoriaimplacabilă a mătuşii ei.„ Ai fost cît se poate de bună ; numai

că a trebuit să-mi mai fac cîte unele de-atunci...”„Ce-i aceea, „cîte unele?” Haine? Cît ai cheltuit? Ia săvăd nota, bag mina-n foc că eşti înşelată de croitoreasaaia.”„A nu, nu cred, hainele s-au f ăcut aşa de-ngrozitor de





celelalte grozăvii care mi s-au spus sînt adevărate; am auzitdestul pentru starea în care mă aflu. Cînd mă gîn- desc laexemplul bun pe care ţi l-a oferit casa asta ! Dar bănuiesccă de vină-i creşterea ne-americană care ţi s-a dat, nuputeai şti niciodată ce prietene avea maică-ta. Şi duminicileei erau un scandal, ce mai, ştiu prea bine.” DoamnaPeniston se-ntoarse brusc spre Lily : „Duminica joci cărţi ?”

Lily roşi la amintirea anumitor duminici ploioase !aBellomont ori la familia Dorset.„Eşti dură cu mine, mătuşă Julia. Niciodată n-am jucatdin viciu, dar ca fată nu vrei să fii considerată „Încuiată* Şisuperioar şi aşa te-apuci s -i imi ă ă ţi pe ceilalţi; ori celelalte,mai curînd. Mi-am primit însă lecţia, îngrozitoare, şi dacămă ajuţi de data asta, promit...”Doamna Peniston ridică mina, inchizitorial : „Nutrebuie să promiţi nimic — nu-i nevoie. Cind ţi-am oferit uncămin nu m-am angajat să-ţi plătesc datoriile la jocurile denoroc.”

„Mătuşă Julia ! Doar nu vrei să spui că n-o să mă ajuţi9”„în orice caz n-o să fac nimic ce-ar putea da impresiacă î ţi aprob purtarea. Dacă ai datorii la croitoreasă, cu earezolv eu — mai mult de atît nu-mi recunosc nici o obligaţiesă-ţi plătesc nebuniile.” »Palidă şi tremurînd toată, Lily se ridică de pe fotoliu.Mindria o răvăşi şi-şi ceru dreptul la exprimare, în schimbstrigătul ce-i ieşi de pe buze era unul de umilinţă : „Mătuşă

Julia, n-o să mai pot da ochii cu lumea... Eu...” Dar mai multde-atît nu putu vorbi. Dacă mătuşa ei primise atît de

nepăsătoare povestea cu datoriile la cărţi, cum putea săprimească îngrozitorul adevăr ?„Eu consider că deja nu mai poţi, Lily, mai curînd dincauza comportării tale decît a rezultatelor ei. Zici căprietenii te-au convins să joci cărţi cu ei; ei bine, să le fie şilor învăţătură de minte. Probabil că ei îşi pot permite săpiardă ceva bani — şi-n ritmul ăsta, n-am de gînd să-irisipesc pe-ai mei ca să aibă ei ce cheltui. Şi acum te rog sămă laşi — scena asta a fost extrem de dureroasă şi am şi euo sănătate şubredă, numai eu ştiu ! Coboară storurile, terog; şi spune-i lui Jennings că nu primesc pe nimeni azi

afară de Grace Stepney.”Lily se duse în camera ei şi încuie uşa. Tremura demînie — aripile furiilor îi zbăteau în auz. Se plimbă încolo şincoaceprin cameră, la întîmplare, păşind în ritmulgîndurilor. Ultima portiţă de scăpare era închisă — se simţiprizoniera dezonoarei sale...Deodată paşii ei precipitaţi o aduseră în faţa ceasuluide pe poliţa căminului. Arăta trei şi jumătate şi-şi aminti căSelden trebuia s-o viziteze la patru. Intenţionase să-l amînecumva, dar acum inima îi tresăltă de bucurie la gîndul de a-lvedea. Nu pra oare salvare în iubirea lui ? Azi-noapte, stînd

lîngă Gerty, se gîndise la vizita lui şi la mîngîierea de-aputea plînge pe umărul lui. Fireşte, era sigură că pînă ce vaveni clipa aceea, problemele ei se vor fi rezolvat — nu sendoisecu adevărat nici un moment că doamna Peniston nuo va ajuta. Şi simţise, chiar şi-n apogeul furtunii de cu



seară, că dragostea lui Selden nu-i era limanul ; dar cebinecuvîn tare să o adăpostească puţin, atîta cît să prindăputeri noi.Dar acum dragostea lui era singura ei speranţă şi,stînd singură în nenorocirea ei, gîndul să i se destăinu- iascăo tenta cum trebuie să tenteze apa pe sinucigaş. Saltul eramai greu — dar apoi, ce uşurare ! îşi aminti de vorbele lui

Gerty : „II cunosc, el o să te ajute” ; şi mintea i se agăţă deele aşa cum ologul se agaţă de relicva cu puteritămăduitoare. Oh, de-ar înţelege-o el cu adevărat, de-arajuta-o să-şi adune viaţa risipită, şi anume într-o astfel deformă care să nu mai amintească cu nimic de trecut! El of ăcuse întotdeauna să simtă că merita lucruri mai bune şiniciodată nu avusese atîta nevoie de o astfel de mîngîiere.Iarăşi şi iarăşi, o-nnebunea gîndul că ar putea pierdedragostea lui în urma confesiunii f ăcute — or ea dedragoste avea nevoie, de strălucirea globului ei, pe care săse prindă fragmentele propriei încrederi în sine. Vorbele lui

Gerty îi dădeau nădejde şi se agăţă de ele cu disperare. Eraconvinsă că Gerty cunoaşte sentimentele lui Selden pentruea, şi nu-i trecuse nicicînd prin minte că viziunea lui Gertyasupra lui putea fi colorată de o pasiune încă şi maimistuitoare decît a ei.Ora patru o găsi în salon — era sigură că Selden va fipunctual. Dar ora trecu cum veni, într-o translaţie febrilă,măsurată de bătăile ei de inimă. Avu timp să-şi treacă dinnou în revistă starea jalnică şi din nou să zig- zagheze întredorinţa de a i se confesa lui Selden şi groaza că-i vadistruge iluziile. Dar cu trecerea minutelor, spori şi nevoia

de a se abandona în elegerii lui — singur ţ ă nu putea suportatot ce i se întîmplase. Poate că va exista un moment decriză, de pericol, dar nu se putea încrede în farmecul eipentru a păşi peste el, pe malulf ăgăduinţei ?Dar timpul trecea şi Selden întîrzia să apară. Fără îndoialăcă fusese reţinut, sau citise greşit biletul ei mîzgă- lit

în grabă, luînd pe 4 drept 5. Soneria de la intrare, chiar cînd îşi spunea toate astea, îi confirmă supoziţia şi se hotărî cape viitor să scrie mult mai citeţ. Zgomotul de paşi pe scări şivocea valetului care îi preceda îi pompară energie nouă învine. Se simţi iarăşi maestra alertă de situaţii- limită şi,

amintindu-şi de influenţa pe care-o avea asupra lui Selden, încrederea îi reveni brusc, în bloc. Dar cînd uşa se deschise,se pomeni că-năuntru păşeşte Rosedale.Iritarea faţă de-o soartă senilă şi mai ales faţă de propria-i neglijenţă de a anunţa dinainte că nu primeşte penimeni afară de Selden, o arse ca un fier înroşit, dar secontrola şi îl întimpină pe Rosedale cu zîmbetul pe buze. Eradesigur neplăcut că Selden îl va găsi tocmai pe Rosedaleacolo, dar Lily era meşteră în arta de a se descotorosi deorice companie indezirabilă şi faţă cu energia cu care se

înarmase, acesta era o cantitate neglijabilă.

Dar după cîteva minute de conversaţie, viziunea luiasupra structurii momentului se detaşă cu claritate. Eaabordase petrecerea de la Bry-i, ca pe un subiect la-ndemînăşi impersonal, bun de exploatat exact pînă ce se va fi



arătat Selden, dar domnul Rosedale, postat cu nădejdelîngă măsuţa de ceai, cu mîinile în buzunare şi picioareleniţeluş prea liber întinse, dădu pe loc subiectului o turnurăpersonală.„Da, n-a fost rău... da-da — Welly Bry şi-a pus în cap sofacă şi nu s-a lăsat pîn' ce n-a prins ce şi cum. Bineînţeles,au mai fost şi lucruri pe care doamna Fisher n-avea cum să

le prevadă — şampania nu era rece şi la vestiar s-au încurcat hainele invitaţilor. Eu aş fi dat mai mulţi bani pemuzică. Dar aşa-s eu — dacă vreau ceva, sînt gata săplătesc, nu mă tirguiesc. Eu n-aş fi satisf ăcut cu o petrecereca a Bry-ilor; mi-aş dori ceva care să pară mai puţin forţat,mai mult un lucru obişnuit la mine. Şi pentru asta,domnişoară Bart, e nevoie de două lucruri — bani şi femeiapotrivită care să-i cheltuiască.”Se opri şi o examină atent în vreme ce ea se pref ăceacă aranjează ceştile de ceai.„Am banii,” continuă el, dregindu-şi glasul, „nu-mi mai

trebuie decît femeia ; şi nu mă las pînă n-o găsesc.”Se lăsă puţin în faţă, cu mîinile pe măciulia bastonului.Văzuse bărbaţi ca Ned Van Alstyne intrind în saloane cubastonul şi pălăria şi gîndea că jista aduce un aer de familiaritateelegantă.Lily tăcea, zîmbind doar uşor, privind oarecum prin el.Reflecta că o declaraţie va lua ceva timp şi că Selden vaapărea cu siguranţă pînă să fie ea nevoită s-o respingă.Privirea ei gînditoare, de om care nu-i acolo pentru momentşi totuşi e interesat, îi păru domnului Rosedale încărcată cuo subtilă încurajare. Nu i-ar fi plăcut să vadă o bucurie prea

manifestă.„Şi nu mă las pînă n-o găsesc”, repetă el, rîzînd, sigurpe ei. „De obicei obţin ce vreau în viaţă , domnişoară Bart.Am vrut bani şî am atî ţia că nu mai ştiu în ce să-i investesc ;şi acum banii nu mai înseamnă nimic dacă nu-i cheltuiesccu femeia potrivită. Asta intenţionez cu ei — vreau ca soţiamea să facă pe toate celelalte femei să se simtă mici pelîngă ea. Pentru asta n-aş cîrti să cheltuiască ori- cît. Dar nuorice femeie e capabilă d-asta, indiferent cît investeşti înea. Era o fată într-o povestire care voia nişte scuturi de aurori ceva în genul ăsta şi bărbaţii i le-au aruncat şi au strivito

sub ele, omorînd-o. Aşa şi este — unele femei chiar parstrivite sub bijuterii. Eu îmi doresc o femeie care să-şi ţinăcapul cu atît mai sus, cu cît îi atîrnă de git mai multediamante. Şi cînd te-am văzut mai deunăzi la Bry, în rochiaaceea albă, simplă, de parcă ai fi avut o coroană pe cap, miamspus „Isuse, dac-ar avea o coroană, ar purta-o de parcăs-ar fi născut cu ea.”Lily tot nu spuse nimic şi el continuă, încălzit: „Să-ţispun care-i hiba ; femeia aceea costă mai mult decît toatecelelalte luate la un loc. Dac-o femeie îşi ignoră perlele, eletrebuie să fie mai bune decît ale oricui; la fel cu toate; cele.

Înţelegi ce vreau să spun — ştii că numai lucrurile pe cinstesînt ieftine. Ei bine, soţia mea ar trebui să-mi ceară lumea

întreagă, dac-ar avea chef. Ştiu că există un singur lucruvulgar în ce priveşte banii, şi anume să te gîndeşti la ei; iar



nevasta mea n-ar avea niciodată de ce să se umilească înfelul ăsta.” Se opri, şi apoi adăugă, cu acelaşi rîs tîmpit :„Bănuiesc că ştii la cine mă refer, domnişoară Bart.”Lily ridică fruntea, roşind uşor în faţa provocării. Chiarşi-n tumultul întunecat al gîndurilor ei, clinchetul milioanelorlui Rosedale avea o notă vag ademenitoare. Oh, numai cît îitrebuia să-şi anuleze înjositoarea datorie ! Dar omul clin

spatele lor devenea tot mai respingător în lumina aşteptateiveniri a lui Selden. Contrastul era prea grotesc — abia seţinea să nu rîdă, gîndindu-se la el. Se hotărî că stilul direct ecea mai bună armă.„Dacă vă referiţi la mine, domnule Rosedale, sîntfoarte flatată ; dar nu ştiu ce-am f ăcut ca să vă determin săcredeţi...”„A, dacă vrei să spui că nu te topeşti după mine, amdestul bun-simţ să-mi dau seama de asta. Şi nu-ţi vorbescca şi cum te-ai topi — cred că ştiu cam ce vorbe se aşteaptă

în astfel de situaţii. Mă-nebunesc după dumneata... cam

asta e... şi ţi-o spun cinstit — negustoreşte. Nu mă placiprea mult — încă — dar î ţi place luxul, stilul şi distracţia, şisă nu te doară capul din pricina banilor. Îţi place să te simţibine şi sa nu trebuiască să te res- trîngi pentru asta ; şi euintenţionez să-ţi ofer distracţia, anulînd restricţiile.”Se opri şi ea şi i-o întoarse, cu un zîmbet îngheţat :„Vă înşelaţi într-un singur punct, domnule Rosedale —sînt pregătită să accept orice restricţie pentru a avea ceeace-mi place.”Spusese asta cu intenţia de a-i face să-şi dea seamacă, dacă vorbele lui cuprindeau vreo aluzie la afacerile ei

personale, era gata s o resping cum ă ă se cuvine. Dar dacăel i-o fi inţelegînd intenţia, în orice caz nu se descumpănideloc şi continuă pe aceeaşi coardă : „N-am vrut să te jignesc; scuză-mă dac-am fost prea îndrăzneţ. Dar de ce nueşti sinceră cu mine — ce rost are teatru ăsta ? Ştii preabine că au existat momente cînd nu ţi-a fost prea uşor; ţi-afost al naibii de greu, dacă-mi dai voie să spun aşa, şi pemăsură ce-o fată îmbătrîneşte şi viaţa merge-nainte, paf,odată se trezeşte că nu mai poate să-ntoarcă roata. Nu căar fi cazul dumitale, nici pe departe, încă ; dar ai avutnecazuri pe care o fată ca dumneata n-ar fi trebuit niciodată

să le cunoască şi ce-ţi ofer eu acu este tocmai ocazia să le întorci spatele, odată pentru totdeauna.”Lui Lily îi ardeau obrajii ca para focului ; era clar cabună ziua ce voia să spună şi a lăsa aluzia f ără replică ar fifost o concesie fatală, în vreme ce a se supăra prea deschisdin cauza ei, ar fi însemnat să-l jignească într-un momentimportant. Indignarea îi tremura pe buze ; dar o potolivocea aceea secretă care-o preveni că nu trebuie să secerte cu el. Ştia prea multe despre ea şi chiar acum, cîndnormal şi esenţial pentru el era să se arate în cea mai bunălumină, nu-şi f ăcea probleme să-i arate cît de mult ştie. Dapăi

dacă i-ar fi anulat, prin dispreţul ei, şi singurul motiv dereţinere, cine ştie cum şi-ar fi folosit arma ! întregul ei viitorputea depinde de felul în care-i răspundea — trebuia săstea şi să gîndească iute la toate ast:a ca şi cum n-ar fi avut



destule nelinişti de înfruntat, ca un fugar la capătulputerilor, care mai are să se şi oprească la intersecţiepentru a decide, la rece, în ce parte s-o ia.Aveţi perfectă dreptate, domnule Rosedale. Am avutnecazuri ; şi vă sînt recunoscătoare pentru oferta de-a măscăpa de ele. Nu-i întotdeauna uşor să rămîi perfect independentşi demn cînd eşti sărac şi trăieşti printre oameni

bogaţi; am fost neglijentă în chestiunile băneşti şi am avutşi destule griji. Dar aş da dovadă de egoism şi ingratitudinedacă aş face din asta un motiv de a accepta propunereadumneavoastră, neputînd să vă ofer nimic decît dorinţa dea m vedea sc pat de griji. Trebuie ă ă ă să-mi daţi timp sămeditez la bunăvoinţa dumneavoastră şi la ce-aş putea săvă ofer eu în schimb...”Îi întinse mîna atît de fermecător că nici nu putea fivorba de a-i fi dat paşaportul. Era în acel gest prietenosatîta promisiune pentru viitor, încît Rosedale se ridică supus,puţin aprins în obraji faţă de succesul nesperat şi

obişnuit să accepte atît cît i se dădea, f ără să strice tot cu ograbă prostească. Dar acceptă situaţia atît de prompt şicalm că Lily se sperie ; simţea aici o forţă tenace, care , ar fiputut să-nfrîngă şi o voinţă de cremene. Dar cel puţin sedespărţiseră prieteni şi ieşise din casă f ără să-l în- tîlneascăpe Selden — Selden, care tot nu venise, remarcă ea,alarmată brusc. Rosedale stătuse mai bine de o oră şi Lily

înţelese că nu mai putea spera. Va scrie ca să-şi expliceabsenţa, bineînţeles ; chiar cu prima poştă. Dar confesiuneaei trebuia amînată ; şi răceala timpului de pînă atunci serepezi toată asupra sufletului ei chinuit.

Strînsoarea spori cînd poştaşul nu aduse nimic pentrudînsa şi trebui să urce în cameră spre o noaptede singurătate— o noapte aşa cum imaginaţia ei zbuciumată o descriseselui Gerty. Nu învăţase încă să-şi suporte gîndu- rile şiconfruntarea cu ele în astfel de ceasuri de lucidă mizerief ăceau buimaca nefericire de deunăzi să pară a- proape caun fleac.Zorile puseră pe fugă fantomele nopţii şi-i plantarăferm în cap ideea că va avea un semn de la Selden pînă-nprînz ; dar ziua se scurse f ără ca el să scrie sau să vinăacolo. Lily nu se mişcă din casă ; luă prînzul şi apoi cina cu

mătuşa ei, care se plîngea de palpitaţii, şi discută banalităţif ără nici un chef. Doamna Peniston se duse devreme laculcare şi după ce-o văzu plecată, Lily se aşeză şi-i scrise unbilet lui Selden. Se pregătea să sune pe careva să i-l ducă,cînd ochii îi căzură pe-un pasaj din ziarul de seară carestătea lîngă cotul ei : „Domnul Lawrence Selden se aflaprintre pasagerii care se-mbarcau în după-amiaza aceastapentru Havana şi Iijdiile de Vest, pe Windward LinerAntilles.”Aşez ziarul pe mas şi r mase ă ă ă nemişcată, privind îngol. N-avea să mai vină — plecase pentru că se temea c-ar

putea veni. Se ridică, traversă camera şi se observă multăvreme în oglinda perfect luminată de deasupra căminului.Ridurile se vedeau îngrozitor — arăta bătrînă ; şi cînd o fatăse vede bătrînă ea însăşi, cum o văd ceilalţi oameni ? Se



îndepărtă de oglindă şi-ncepu să se plimbe f ără vreo ţintăprin cameră, călcînd mecanic pe trandafirii monstru- oşi depe covorul doamnei Peniston. Deodată îşi dădu seama cătocul cu care-i scrisese lui Selden se afla încă în călimară.Se aşeză iar şi, scoţ înd un plic nou, scrise rapid pe el adresalui Rosedale. Apoi scoase şi o coală albă şi se aplecă asupraei, cu tocul suspendat în aer. Uşor să scrie data şi „Dragă

domnule Rosedale” dar după asta o lăsă inspiraţia.Intenţiona să-i scrie să vină la ea, dar cuvîntele refuzau să ise supună. În cele din urmă începu „M-am gîndit la...” şipuse tocul jos, îşi sprijini coatele de masă şi-şi ascunse faţa

în mîini.Aproape că sări în sus cînd auzi soneria. Nu era tirziu— nici zece — şi putea fi ceva de la Selden, ori poate chiarel, dincolo de prag ! Anunţul cu îmbarcarea putea fi ogreşeală — putea fi vorba de-un alt Lawrence Selden careplecase spre Havana — toate aceste posibilităţi avură timpsă-i fulgere prin minte, pînă ce uşa se deschise şi înăuntru

apăru un servitor cu o telegramă.Lily o deschise cu mîini tremurînde şi citi în josul paginiinumele Berthei Dorset ; iaf sus, „Ne-mbarcăm miine.Vii cu noi într-o croazieră pe Mediterana ?”PARTEA A DOUA1URCÎND sc rile Cazinoului, Selden fu ă izbit de faptul căMonte Carlo are, în mai mare măsură decît oricare Ioc ştiutde el, calitatea de a se acomoda după starea fiecăruia.Starea lui, în momentul acela, îi împrumuta un aspectsărbătoresc de bun-venit care, pentru un ochi prozaic, n-ar

fi însemnat nimic mai mult decît vopsea şi frivolitate. Ochemare atît de deschisă la participare — o identificare atitde ncdisimulată cu partea de vacanţă din natura umană , —era o surpriză tonică pentru un creier sătul de muncă greaşi de cadrul ei, menit disciplinei neîntrerupte. Trecu înrevistă piaţa albă, plasată într-un cadru arhitectural cochetşi exotic, nota studiat-tropicală a parcurilor, grupurilehălăduind nepăsătoare în prim-plan, pe-un fond de munţimov, părînd un splendid decor uitat într-o schimbare rapidăde scene, — sorbi avid această revărsare de lumină şirepaus şi simţi din plin eliberarea din chinga ultimelor luni

de viaţă.Iarna de la New York prezenta o perspectivă interminabilăde zile ingropate-n zăpadă, navigînd spre-o primăvarăde soare crud şi aer aspru, cînd urî ţenia celor înconjurătoareavea să răzuiască ochiul tot aşa cum vîntul prăfosavea să răşpăluiască obrajii oamenilor. Cufundat înmuncă, Selden îşi spunea pe atunci că, pentru un om înstarea lui, condiţiile externe nu contau şi că frigul şi urî ţeniaconstituiau un bun stimulent pentru simţurile relaxate. Cîndun caz urgent îl chemă să discute cu un client la Paris, serupse f ără chef de rutina biroului; de-abia acum, cînd după

ce-şi terminase treaba o ştersese pentru o săptămînă însud, începu să simtă beţia neangaiării care- alină pe cei ceiau viaţa în serios.Şi cîte putea să aibă ! Ce perpetuă surpriză de contraste





Dar se băgă doamna Stepney. „Ducii Mari merg la localulacela mic din Condamine. Lord Hubert spune că-isingurul restaurant din Europa care prepară mazărea calumea.”Lord Hubert Dacey, un bărbat zvelt şi cam ponosit, cuun zîmbet obosit, fermecăţor, şi aerul că-şi petrecuse ceimai buni ani conducînd pe cei bogaţi la restaurantele care

„f ăceau”, încuviinţă cu fermitate elegantă : „Chiar aşa”„Mazăre ?” f ăcu domnul Bry cu dispreţ. „Dar hr-.asrăţestoasă ştiu să prepare ? Asta arată clar ce-i şi cu oraşeleastea europene, în care cineva devine faimos pentru că ştiesă gătească mazăre !”

Jack Stepney interveni cu autoritate.„Nu sînt de-acord cu Dacey — cunosc un locuşor înParis, lîngă Quai Voltaire... Oricum, nu recomand nimănui„gargota”* Condamine ; în orice caz, nu doamnelor.”F-e cînd se căsătorise, Stepney se-ngrăşase şi se f ă-j/emolturos, după moda soţilor din familia Van Osburgh; dar

soţia lui, spre a sa disperare şi nedumerire, se-nvâţase s-oia repede la picior în toate cele, lăsîndu-l mereu în urmăgîfîind şi năduşind.„Atunci acolo mergem !” declar ea, ă rotindu-şi ritospenele. „M-am săturat de Terrasse, te plictiseşti de parc-ai* Gargote (Fr.) — birt ordinar.lua cina în familie, cu părinţii. Şi Lord Hubert a promissă ne spună cine sînt toţi oamenii ăia îngrozitori care se ducdincolo — nu-i aşa, Carry ? Ei, Jack, nu mai lua mutra astasolemnă !”„Tot ce vreau eu să şţiu — zise doamna Bry — e unde

se îmbracă ăia.”„Fără-ndoială că Dacey î ţi poate spune şi asta,” remarcăStepney cu o intenţie de ironie pe care ea o primimurmurînd „Pot cel puţin să mă informez, dragul meu” ; şicum tot doamna Bry declară că nu mai e-n stare să facă unpas pe jos, cu toţii strigară după două-trei faetoane uşoare,din cele care se-nvîrt la pîndă la ieşirea din parcuri, şi oporniră în procesiune spre Condamine.Localul spre care se îndreptau era unul din restauranteleacelea mici de deasupra bulevardului ce coboarăaproape vertical din Monte Carlo în cartierul de jos, de pe

chei. Pe fereastra largă, în faţa căreia se văzură curîndinstalaţi, vedeau curba intens-albastră a portului, dintredouă gemene promontorii verzi : la dreapta, Monaco,stră juit de siluetele medievale ale bisericii şi castelului, lastînga terasele şi turnurile cazinoului. Între cele două, apagolfului era uşor brăzdată de iahturi de plăcere, iar dintreele, tocmai la momentul culminant al prîn- zului, sedesprinse majestuoasă silueta unuia cu aburi, care distrasegrupul de la mazăre.„Pe legea mea dacă ăia nu-s Dorset-Îi care se întorc !aexclamă Stepney ; iar Lord Hubert coroboră opinia, scăpînd

ori lăsînd să-i cadă monoclul : „Da — e Sabrina„Aşa curînd ? Trebuiau să petreacă o lună în Sicilia,”observă doamna Fisher.„Personal cred că simt că au şi petrecut-o — nu-i decîtun singur hotel mai de Doamne-ajută în toată insula,” zise



doamna Bry cu dispreţ.„A fost ideea lui Ned Silverton — dar bietul de Dorsetşi Lily Bart s-or fi plictisit îngrozitor.” Şi doamna Fisherad ug , c tre Selden, în şoapt : „Sper ă ă ă ă că n-a ieşit vreunscandal, zău.”„E absolut încîntător faptul că domnişoara Bart s-a

întors,” remarcă Lord Hubert, cu vocea lui moale, degajată ;

iar doamna Bry adăugă cu ingeniozitate: „Cred că Ducesava lua masa cu noi, acum că s-a întors Lily.”Du <?pa o admiră imens — sînt sigur că i-ar face mareplăcere să i se aranjeze” încuviinţă Lord Hubert, cupromptitudinea profesională a omului obişnuit să tragăprofit din urma facilitării contactelor sociale — lui Selden. depildă, nu-i venea să creadă ce iute îmbrăcase omul de lîngăel haina de lucru.Lilv are un succes fantastic pe-aici,” continuă coam- naFisher, adresîndu-se tot lui Selden, confidenţial. „Pare cuzece ani mai tînără — n-am văzut-o nicicînd mai frumoasă.

Lady Skiddaw a dus-o peste tot în Cannes, iar Prinţesa deCoroană a Macedoniei a invitat-o pentru o sâptămînă laCimiez. Lumea zice că ăsta ar fi şi unul din motivele pentrucare Bertha s-ar fi şi repezit spre Sicilia, Prinţesa nu-i preadădea atenţie, şi nu putea suporta triumful lui Lily.”Selden nu zicea nimic. Ştia vag că domnişoara Bart seaflă în croazieră pe Mediterana cu Dorset-Îi, dar nici nu-itrecuse prin cap că ar putea da de ea pe Riviera, undesezonul era aproape de sfîrşit. Se lăsă pe spătar,contemplind tăcut filigranul ceştii cu cafea turcească şi

încereînd să-şi pună ordine în gînduri, să-şi clarifice fe- , Iul

în care vestea apropierii ei îl afecta. Era capabil c!edetaşarea care să-i permită, pînă şi în momentele cele maicritice, să-şi analizeze lucid sentimentele şi acum era sincermirat de tulburarea care îl cuprinsese. Avusese motive săcreadă că cele trei luni de cufundare în munca sa, urmîndşocului deziluziei, îi curăţase mintea de vaporii sentimentali.Sentimentul pe care-l nutrise şi căruia-i cedase Iovulprivilegiat era unul de gratitudine pentru eliberarea sa —călătorul care nu mai ştie ce să facă de bu curie c-a scăpatdintr-un accident serios nfei nu-şi bagă în seamă rănile.Acum simţea, f ără veste, durerea latentă urcînd la suprafaţă

şi-şi dădea seama că, la urma-urmei, nu scăpase teaf ăr şinevătămat.O oră mai tîrziu stînd alături de doamna Fisher ir< gradineleCazinoului, încerca să inventeze noi motive de a uitarana primită din contemplarea „evitatului” pericol. Grupulse dispersase pe nota aceea de tîndăleală f ără ţintă.caracteristică grupurilor la Monte Carlo, unde natura Şilungile ore de aur ale zilei par a oferi o infinitate de căipentru a pierde vremea. Lord Hubert Dacey plecase pînă laurmă în căutarea Ducesei de Beltshire, însărcinat dedoamna Bry cu misiunea delicată de a o aduce cu orice preţ

la cină, familia Stepney plecase la Nisa cu automobilulpersonal, iar domnul Bry — să ocupe un loc în partida devînătoare de porumbei care, pentru moment, îl preocupa încel mai înalt grad.



Doamna Bry, care se carr\ înroşea la faţă şi respiragreu după orice masă şi-n special după prînz, fusese

înţelep- teşte sf ătuită de Carry Fisher să se retragă încamera de hotel şi să se odihnească o oră ; iar Selden şi

însoţitoarea lui rămaseră astfel singuri, prilej minunat de aporni la o plimbare pigmentată de confidenţe. Dar semuiară-ndată 51 se aşezară pe-o bancă încadrată de laur şi

trandafiri Banksian, de pe care zăreau o pînză ameţitoarede mare alflhstră, iţindu-se printre balustradele demarmură, şi florile de cactus, pătînd violet stînca goală.Umbra confortabilă a nişei în care se găseau, îngemănatăcu strălucirea aerului, invita la o stare de lenevie şisavurarea a cît mai multe ţigări ; cedînd acestor ispite,Selden suportă şi povestirile doamnei Fisher despre ce i semai întîmplase de curînd. Plecase în străinătate cu familiaBry la vremea cind lumea bună fuge de inclemenţaprimăverii din New York. Îmbătaţi de primul lor succes, BryÎipohteau deja noi regate, iar doamna Fisher îi adusese

încoace, văzînd în Riviera un loc ideal de a-i introduce însocietatea londoneză. Avea cunoştinţe în toate capitalele şiun talent de a relua leg tura cu ele ă după indiferent cîtăvreme ; vestea, cu grijă răspîndită, că Bry-Îi sînt putrezi debogaţi, adunase de îndată în jurul acestora o şleahtă dehedonişti cosmopoliţi.„Dar treaba nu merge chiar aşa de bine cum am sperat,”recunoscu deschis doamna Fisher. „Vorba cum căoricine are bani poate intra în lume, nu-i chiar aşa deadevărată — aproape oricine, aş spune eu. Iar piaţa Londreieste atît de plină de americani noi că, pentru a reuşi acolo

acu, trebuie să fii sau foarte inteligent sau al naibii deoriginal. Bry-Îi nu sînt nici una nici alta. Cu el ar mai mergecum ar mai merge, dacă l-ar lăsa ea în pace ; place argo-ullui şi lăudăroşenia lui şi gafele lui. Atîta că Louisa strică tot,

încercînd mereu să-l acopere, ieşind ea în faţă. Dacă şi eaar apărea cum este de fapt — grasă şi vulgară şi plină devioiciune — ar fi excelent; dar de-ndată ce dă cu ochii decareva mai elegant, încearcă să pară zveltă şi delicată. Ancercatlucrul ăsta şi cu Ducesa de Beltshire şi LadySkiddaw, şi le-a pus pe fugă. Ce n-am f ăcut să dau de

înţeles că nu-i bine ce face, i-am spus de mii de ori „Poartăte

firesc, Louisa, asta-i tot” ; dar nu zici că pînă şi cu mineface la fel, c-am ajuns să cred că îşi dă aere şi cînd esingură la ea în cameră, cu uşa închisă.„Partea cea mai proastă,” continuă doamna Fisher, „ecă ea este convinsă că vina-i numai a mea. Cînd au venitDorset-Îi aici acu vreo şase săptămîni, şi Lily Bart era pebuzele tuturor, mi-am dat seama că Louisa îşi zice că să fifost Lily în spatele ei, şi nu eu, de mult s-ar fi bătut pe burtăcu prinţi şi prinţese. Nu-şi dă seama că numai frumuseţealui Lily explică tot — Lord Hubert mi-a spus că lumea oconsideră pe Lily încă şi mai frumoasă ca la Aix, acum zece

ani. Şi-acolo se pare că a f ăcut senzaţie. Un prinţ italianadevărat şi bogat intenţiona să se căsătorească cu ea ; darchiar la momentul culminant a apărut un fiu vitreg chipeş,cu care Lily a f ăcut prostia să flirteze în vreme ce se



întocmeau formele de căsătorie. Unii zic că tînărul a f ăcut-o într-adins. Îţi închipui ce scanda] a ieşit între cei doi, şi cumlumea începuse s se uite cam pieziş ă la Lily, doamnaPeniston s-a văzut nevoită să-şi facă bagajele şi să-şitermine cura în altă parte. Dar să nu crezi că ea a înţeles dece — pînă azi crede că Aix nu i-a priit şi pune pe seamaincompetenţei doctorilor francezi sejurul ei acolo. Uite asta-i

Lily şi n-ai ce-i face — trudeşte ca o sclavă să-şipregătească terenul şi să-nsămînţeze; dar în ziua cînd artrebui să-şi culeagă recolta, adoarme ori pleacă la unpicnic.”Doamna Fisher se opri şi privi ginditsare genuneaalbastră ce se zărea printre florile de cactus. „Uneori zic şieu că-i neseriozitate, dar alteori înclin să cred că, în inimaei, Lily dispreţuieşte lucrurile pentru care se zbate. Şidificultatea de a mă decide care aspect e cel adevărat mi-oface atît de interesantă.” Cătă spre profilul nemişcat al luiSelden şi continuă cu un oftat uşor : „Eh, dar la urmaurmelor,

eu una m-aş mulţumi cu ceea ce ea dă încolo.Acum, de exemplu, aş schimba cu ea. Ea ar scoate ceva dinBry dacă i-ar lua cum trebuie, iar eu aş şti exact cum să-l

îngrijesc pe George Dorset în vreme ce Bertha citeşteVerlaine cu Neddy Silverton.”Protestul lui Selden îi smulse o căutătură plină deironie 1 „Hai, ce rost are să ne prefacem ? Ştim cu toţii căde aceea a adus-o Bertha în străinătate. Cînd Bertha vreasă se distreze, trebuie să-l ocupe pe George. La-nceputcredeam că Lily îi face jocul de această dată, dar se bîrfeştecă Bertha este geloasă pe succesul ei aici şi la Cannes şi nu

m-ar mira s-aud că s-au despărţit, oricînd. Norocul lui Lily ecă Bertha are mare nevoie de ea — oho, cît de mare nevoie.Relaţiile ei cu Silverton au ajuns la punctul culminant —este necesar ca atenţia lui George să fie mai tot timpuldistrasă. Şi trebuie să spun că Lily face asta la perfecţie —sînt convinsă că George s-ar însura cu ea miine, dac-ardescoperi ceva. Dar îl cunoşti — pe cît de gelos, pe atît deorb. Şi, bineînţeles, treaba lui Lily este să-l ţină în întuneric.O femeie deşteaptă ar şti exact cînd să smulgă bandajul depe ochii fraierului, dar Lily nu-i deşteaptă în felul acesta, iarcînd George va deschide totuşi ochii, ea va şti să fie de mult

ieşită din raza lui vizuală.”Selden îşi azvîrli cît colo ţigara. „Isuse, pierd trenul !”exclamă el, cu ochii pe ceas ; şi, ca răspuns la comentariulsurprins al doamnei Fisher : „Păi, mi-am zis că staţi laMonte!”, un fel de scuză pentru faptul că-şi fixa reşedinţa laNisa.„Partea cea mai proastă e că le dă Bry-ilor peste nasacum,” o auzi strigînd după el, f ără noimă.Zece minute mai tîrziu se afla într-o cameră de la etaja unui hotel de lîngă Cazino şi-şi zvîrlea claie-pestegrămadălucrurile în cîteva valize, în vreme ce hamalul îl

aştepta la uşă să i le ducă la trăsura ce aştepta jos. Şi cît aiclipi, aceasta îl transportă pe drumul alb, în pantă, pînă-ngară şi-I depuse f ără probleme în expresul de du- pă-amiazăpentru Nisa ; şi abia după ce se pomeni în colţul unui vagon



gol, se trezi punindu-şi, iritat şi dispreţuitor, întrebarea : „Dece naiba zic eu că fug ? “Pertinenţa interogaţiei îi calmă toana fugitivă încă

înainte ca trenul să se pună în mişcare. Era ridicol să fugăca un laş de o pasiune pe care raţiunea lui o distrusese demult. Lăsase instrucţiuni bancherilor Iui să-i trimită cîtevascrisori de afaceri importante la Nisa, şi !a Nisa le va

aştepta, calm. Era deja supărat pe sine că plecase dinMonte Carlo, unde intenţionase să petreacă săptămîna careimai rămăsese înainte de-ntoareere; dar acum eraimposibil să se întoarcă f ără să dea impresia că n-ar ficonsecvent, lucru pe care orgoliul său nu-l admitea. Înadîncul sufletului, nu-i părea chiar atît de rău că se plasase

în afara probabilităţilor de a da ochii cu Miss Bart. Oricît decomplet s-ar fi detaşat de persoana ei, n-o putea încă privinumai ca o entitate socială ; şi dac-o privea într-un mod maipersonal, nu era un obiect de studiu prea comod. Întîlnirile

întimplătoare, ori chiar şi menţionarea repetată a numelui

ei, îi trimiteau gîndurile înapoi spre meandre din care lesmulsese cu hotărîre; cîtă vreme, dacă era exclusă în întregime din viaţa iui, presiunea noilor şi variatelorimpresii, str ine de p?r=>oana ei, ă avea să săvîrşească încurînd opera de desprindere. Vorbele doamnei Fisherf ăcuseră chiar acest lucru ; dar tratamentul era preadureros ca să-l alegi de bună voie, cîtă vreme existauremedii mai uşoare ; şi Selden gîndi că se putea bizui pesine ca să se întoarcă treptat la o poziţie rezonabilă faţă dedomnişoara Bart, dacă reuşea să n-o vadă. ,Cum venise prea devreme la tren, abia acum îşi dădea

seama, după mulţimea în creştere de pe peron, că nu puteaspera să rămînă prea mult singur cu gîndurile lui; înmomentul următor auzi pe cineva deschizînd într-adevăruşa şi, cînd se-ntoarse, se afla faţă-n faţă exact cu cea decare fugea.Domnişoara Bart, aprinsă de îmbarcarea în ultima clipă,conducea un grup compus din Dorset-i, tînărul Silvertonşi Lord Hubert Dacey, care abia dacă avuseseră timp săsară în tren şi care-l copleşeau acum »pe Selden cuexclamaţii de surpriză şi bun-venit. Se dovedi că grupul segrăbea spre Nisa spre a răspunde unei invitaţii neaşteptate

la masă din partea Ducesei de Beltshire şi ca să vadă „lafete” pe apa din golf; un plan evident improvizat — cu toateprotestele lui Lord Hubert, „A, cum zic, ştiţi, eu...” — cuscopul expres de a i-o lua înainte doamnei Bry în încercareaei de a pune mîna pe Ducesă.În timpul relatării, punctată de rîsete, Selden avu timppentru o rapidă trecere în revistă a înf ăţişării domnişoareiBart, care se aşezase chiar în faţa lui, în aurul luminii dedupă-amiază. Nici nu trecuseră bine trei luni de cînd sedespărţise de ea pe pragul serei de la Bry, dar o subtilăschimbare cuprinsese frumuseţea ei. Atunci avea o transparenţă

prin care fluctuaţiile spiritului se vedeau uneoritragic, acum, suprafaţa ei impenetrabilă sugera un procesde cristalizare care-i sudase întreaga fiinţă într-o unică,compactă substanţă. Schimbşrea îi vorbea doamnei Fisher



de reîntinerire, dar lui Selden îi părea a fi momentul deoprire, de pauză, în care fluidul cald al tinereţii se răceşte înforma lui finală. Îl simţea în felul în care ea îi zîmbea, şi-nrapiditatea şi competen a cu care reluase firul ţ relaţiei lor caşi cum firul acela n-ar fi fost cîndva o coardă ce plesnise atîtde violent încît şi acum el resimţea şocul. Atîta uşurinţă îl

îngreţoşa — dar îşi spuse că nu-i vorba decît de răul

dinaintea restabilirii complete. De-acum va elimina şi ultimapicătură de venin din sînge şi se va face bine deadevăratelea.Deja se simţea mai calm în prezenţa ei, maicalm decît atunci cînd doar gîndea la ea. Presupunerile şieliziunile, abordările abrupte ori ocolurile mari, iscusinţa cucare reuşea să-l plaseze mereu într-un punct de unde nu semai vedea nici o urmă a trecu iu'ui, vorbeau de nenumărateocazii de a-şi exersa astfel de talente care se iviseră de laultima lor întîlnire. Simţea că ajunsese la o înţelegere cu ea

însăşi — un pact cu imjuisunle rebele, un sistem uniform deautoguvernare, în care orice forţă dizidentă era fie privată

de libertate de exprimare, fie pusă cu sila în slujba întregului.Şi mai văzu şi altele la ea — văzu cum se adaptase faţetelorascunse ale unei situaţii în care, chiar şi după iluminărilerapide dinspre doamna Fisher, el încă bîjbîia. S-omai acuze doamna Fisher că-şi neglijează ocaziile ! Spreexasperarea lui Selden, nicicînd domnişoara Bart nu fusesemai activă în exploatarea lor. Era „perfectă” în toate direcţiile— supusă dominării nervoase a Berthei, atentă şi

înţelegătoare faţă de toanele lui* Dorset, companie scînteietoarepentru Silverton şi Dacey, acesta din urmă în mod

evident cuprins de o mai veche admiraţie pentru ea, învreme ce Silverton, neobişnuit de închis în sine, părea a luacunoştinţă de ea numai ca ceva vag sîcîitor. Şi deodată, pecînd observa nuanţele extraordinare cu care ea îşi armonizaatitudinea faţă de mediu, Selden se trezi gîndind că situaţiaei trebuie să fie în adevăr disperată, ca să depună atîteaeforturi cu totul nesimţite la suprafaţă. Îi apăru pe margineaunei prăpăstii, cu un picior întins într-un pas graţios care-itrăda necunoaşterea hăului din faţă.Pe Promenade des Anglais, unde Ned Silverton se ţinude capul lui vreo jumătate de ceas înainte de cină, impresia

de nesiguran general se adînci. ţă ă Silverton era într-o starede pesimism titanic. Cum putea cineva să se-n- groape înafurisita asta de Riviera — cineva înzestrat fie şi cu un stropde imaginaţie — cînd ai de ales din toată Mediterana ; da-ndefinitiv, cînd cineva apreciază un loc după felul cum seprepară acolo puii! Dumnezeule ! Ce studiu se putea facedespre tirania stomacului — felul în care un ficat leneş ori oinsuficientă cantitate de sucuri gastrice pot afecta întregulmers al universului, acoperi cu nimicnicie totul în jur... ;dispepsia cronică ar trebui să figureze printre „cauzelestatutare” ale dreptului; viaţa unei femei poate fi distrusă

de imposibilitatea bărbatului de a digera pîinea proaspătă.Grotesc ? Da, şi tragic — ca majoritatea lucrurilor absurde.Nimic mai sumbru decît tragedia ce se-nf ăţişează sub omască comică... Unde rămăsese ? A, din ce cauză au dat



naibii Sicilia şi s-au întors într-un suflet ? Păi... În parte,fireşte, datorită dorinţei domnişoarei Bart de a se întoarcela bridge şi lumea elegantă. Insensibilă ca un papuc la artăşi poezie ! Şi, bineînţeles, l-a convins pe Dorset că mîncareaitaliană nu-i face bine. Ah, îl putea face să creadă orice —orice! Doamna Dorset era perfect conştientă de treaba asta— bun, corect, parcă-i scapă ei ceva ? ! Dar ştia să-şi ţină

gura... ba era chiar nevoită, nu o dată. Domnişoara Bart îiera prietenă apropiată, nu suporta s-audă o vorbă rea despreea. Atîta că nu-i uşor, e dureros pentru o femeie... sîntlucruri cu care nu te poţi obişnui... Toate astea rămîn întreei, bineînţeles ? A, uite şi doamnele f ăcîndu-le semne dinbalconul hotelului... Se repezi într-acolo, lăsîndu-l pe Seldenpe gînduri, sorbind adînc dintr-un trabuc.Concluziile la care ajunse fură întărite, mai tîrziu înseara aceea, de cîteva din acele semne destul de edificatoare,generînd o lumină proprie în ceaţa unei minţi care se

îndoieşte. Dînd de-o cunoştinţă întîmplătoare, Selden cină

cu el şi-şi întîrzie paşii, tot în compania aceluia, pePromenada scăldată în lumină, pe care un şir de tribuneaglomerate priveau spre apa scînteietoare. Noaptea erablîn- dă şi apropiată. Cerul de vară era brăzdat de luminilerachetelor, iar dinspre r s rit, o lun înlîrziat ă ă ă ă la apel, ridicindu-se peste curba înaltă a falezei, trimetea peste golf unevantai de argint care devenea cenuşă în strălucirearoşiatică a ambarcaţiunilor luminate. Peste Promenada luminatăde lampioane, frînturi de muzică de orchestră pluteaupeste zumzetul mulţimii şj foşnetul ramurilor din grădinile

întunecoase ; şi între aceste grădini şi spatele tribunelor,

curgea un fluviu de oameni în care nebunia asurzitoarea carnavalului era temperată de moleşeala tot maitiranică a anotimpului.Fiindu-le imposibil să găsească locuri în vreuna din tribuneledinspre golf, Selden şi tovarăşul lui se-nvîrtiseră ovreme prin mulţime pînă ce găsiră un loc mai ridicat, undevadeasupra Promenadei. De acolo vedeau doar o fîşietriunghiulară de apă, tăiată de siluetele ambarcaţiunilorcare parcă s-ar fi jucat în golf; dar mulţimea de sub ei, dinstradă, îi păru lui Selden mai interesantă decît spectacolul

însuşi. Şi totuşi sc plictisi şi de ea după o vreme şi o luă pe

trotuar, singur, apucînd pe prima străduţă liniştită care-i ieşi în cale. După zidurile înalte, copacii stră- juiau la paceagrădinilor ; o trăsură se-nvîrtea pe-acolo în căutare declienţi şi Selden văzu deodată două umbre des- prinzindu-sedin întunericul trotuarului de vis-ă-vis şi, f ăcînd semnbirjarului, urcară şi o porniră spre centrul oraşului. Chiarcînd urcau, lumina lunii îi atinse uşor şi el recunoscu pedoamna Dorset cu tînărul Silverton.Sub primul felinar Selden se uită la ceas şi văzu că eraaproape 11. O apucă pe altă străduţă, care evita şi eaharababura Promenadei, şi se-ndreptă spre un foarte elegant

club, în care, la una din mesele de bacara, îl zări peLord Hubert Dacey, cu obişnuitu-i zîmbet obosit, stînd înfaţa unei grămezi de bani care scădea văzînd cu ochii. Şicînd grămada se topi de-a binelea. Lord Hubert se ridică



dînd din umeri şi i se alătură lui Selden pe terasa părăsită aclubului. Era trecut de miezul nopţii şi mulţimea din tribunese dispersa, ca şi urmele lungi, roşietice de pe faţa apei, totmai pale sub un cer revenit la splendoarea calmă a luminiide lună.Lord Hubert îşi privi ceasul. „Isuse, am promis Duceseisă iau masa cu ea la „London House” ; dar a trecut de

douăsprezece şi de-acu cred că s-au împrăştiat cu toţii. Adevăru'e că m-am pierdut de ei în mulţime curînd după cină şim-am refugiat aici, cu păcatele mele. Aveau locuri într-otribună, dar bineînţeles că nu puteau sta locului — pesteputerile Ducesei. A plecat cu domnişoara Bart în căutareaaşa-ziselor aventuri... Numai să nu le pară rău, cînd or dapeste nişte aventuri...!” Adăugă tentativ, după ce se căutăde-o ţigară : „Domnişoara Bart este o prietenă veche, dacănu mă-nşel ? Aşa mi-a spus ea... A, mulţumesc.» nu cred cămi-a mai rămas vreuna.” îşi aprinse ţigara oferită de Seldenşi continuă, cu tonul lui tărăgănat şi totuşi ascuţit : „Nu-i

treaba mea, desigur, dar nu eu i-am f ăcut cunoştinţă cuDucesa. Încîntătoare femeie, Ducesa, înţelegeţi, şi o foartebună prietenă de-a mea ; dar cu o educaţie cam liberală.Cum Selden nu zicea nimic, Lord Hubert mai trase cîtevafumuri şi reluă : „O chestiune din acelea pe care n-aicum să le spui tinerei lady — deşi tinerele ladies din ziua deazi ştiu destule ca să judece şi singure ce şi cum; dar încazul ăsta... şi eu îi sînt prieten vechi, înţelegeţidumneavoastră... şi n-am văzut cui i-aş fi putut spune. Ecam complicată situaţia, după cîte îmi dau eu seama — darparcă exista pe undeva o mătuşă, o fiinţă decentă şi

nevinovată, exact ceea ce trebuia să-i arunce domnişoareiBart punţi peste prăpăstii pe care ea nu le vedea, ca să zicaşa... Aha, la New York ? Ce păcat că New York-ul e-aşadeparte !”ODOMNIŞOARA BART descoperi că nu mai era nimeni pepuntea Sabrinei cînd, a doua zi dimineaţă, ieşi cam tîrziordin cabina ei.Pernele scaunelor nu arătau nici urmă de ocupaţie recentăşi curînd află de la un steward că doamna Dorset încănu ieşise, iar domnii — separat — plecaseră pe ţărm de

îndat ce serviser micul dejun. ă ă Informaţiile o relaxarăbrusc şi se aplecă peste bord să se delecteze în voie cuspectacolul din faţă. Ţărm şi mare erau scăldate deopotrivă

în lumina pură a unui soare nestînjenit nici măcar înprincipiu de nori. Dantela de spumă de la baza ţărmuluicontrasta puternic cu roşul valurilor ; iar din verdele cenuşiual eucalipţilor şi măslinilor de pe ţărm se iţeau elegante vileşi hoteluri ; în fine, un fundal de munţi goi, creionaţi cuminuţie, tremura în intensitatea pală a luminii.Cît de frumos putea fi — cum mai iubea ea frumosul !

întotdeauna simţise că sensibilitatea în această direcţie

compensase anumite asperităţi de sentiment cu care semîndrea mai puţin ; şi-n ultimele trei luni se lăsase în întregime în voia ei. Invitaţia Dorset-ilor de a merge cu ei înstrăinătate venise ca o miraculoasă eliberare de cele urîte ;



şi capacitatea ei de a se remonta în ambianţe noi, lă- sîndproblemele în chiar cadrul care le creaseră, f ăcu ca fugadintr-un loc în altul să pară nu doar o amînare, ci o soluţie latoate necazurile. Nu că le-ar fi ignorat ori diminuat, dar f ărădecorul propriu, complicaţiile morale îşi pierdeau dinrealitate. N-ar fi putut rămîne în New York f ără să-iplătească lui Trenor datoria ; datorie atît de odioasă

sufletului ei, încît pentru a o achita, n-ar fi dat înapoi de lacăsătoria cu Rosedale ; dar întîmplarea că între obligaţiile eişi ea se afla acum Atlanticul le arunca pe primele dincolo delinia orizontului, ca nişte pietre de kilometraj pe lîngă careai trecut de mult.Cele două luni pe Sabritia fuseseră cu osebirecalculate să sporească această iluzie de distanţare. Senvelise

în haina nouă a locurilor noi şi simţise o renaştere aunor speranţe şi a unor ambiţii vechi. Croaziera în sine oumpluse de încîntare. Era impresionată de numele şilocurile printre care se învîrtea, îl ascultase pe Ned Silverton

citind din Theocritus la lumina lunii, în preajma ţărmurilorsiciliene şi emoţia de atunci îi confirmase încrederea însuperioritatea ei intelectuală. Dar şi mai multă plăcere îiprocuraseră săptămînile petrecute la Cannes şi Nisa. Prilejulcompaniilor aristocratice, satisfac ia de ţ a se vedea din nouo persoană importantă în cercurile acelea, de a deveni iarăşi„frumoasa domnişoară Bart” în ziarul în care pînă şî cele mai mici gesturi ale cosmopoliţilor ei prieteni erau

înregistrate, toate acestea contribuiau la împingerea în celmai îndepărtat cotlon al memoriei a dificultăţilor prozaice,sordide, din care scăpase.

Dacă avea conştiinţa vagă a unor dificultăţi noi, apoi naveanici o îndoială că le putea face faţă — o caracterizacredinţa că singurele probleme pe care nu le putea rezolvaerau cele cu care se familiarizase. Pînă atunci se putea Debună dreptate mîndri cu abilitatea de a se adapta unorcondiţii destul de delicate. Avea motive să creadă că sef ăcuse la fel de necesară gazdei cît şi soţului acesteia ; şida- c-ar mai fi văzut vreun mijloc perfect i-reproşabil de atrage şi un profit financiar din situaţie, nimic nu i-ar fitulburat fericirea. Aşa, fondurile ei erau, ca de obicei, pecale de dispariţie ; jenă vulgară asupra căreia n-aveai cum

face aluzii nici lui Dorset şi nici soţiei lui. Şi totuşi, nudispera ; o mai putea duce cu grijile astea, ca şi-n alte rînduri,cu nădejdea că soarta îi va surîde din nou ; şi pînăatunci, viaţa era veselă şi frumoasă şi generoasă, şi la acestospăţ ea fusese invitată pe merit.Urma să ia micul dejun În dimineaţa aceea cu Ducesade Beltshire, aşa că la 12 ceru să fie dusă cu o barcă la mal.Înainte de asta trimisese camerista să întrebe dacă o poatevedea pe doamna Dorset; dar îi veni răspuns că aceasta eraobosită şi încerca să doarmă. Înţelegea ea Lily pricinaacestei toane. Gazda ei nu figura în invitaţia Ducesei, deşi

Lily f ăcuse cele mai loiale eforturi în acest sens. Dar Alteţasa ignora orice aluzie, invitînd ori omiţ înd după bunul plac.Nu era vina lui Lily că treburile încîlcite ale doamnei Dorsetnu rimau cu stilul franc al Ducesei. Aceasta se explicarareori şi nu spusese nimic altceva decît „E plictisitoare.



Singurul din prietenii tăi care îmi pla-e este domnul acelamic, Bry, mă amuză...”, dar Lily ştia cînd să se oprească şinici nu-i displăcea această laudă indirectă ce i se aducea,pe socoteala prietenei sale. Chiar c ă Bertha devenise camplictisitoare de cînd se-apucase de poezie şi de NedSilverton.În concluzie, îi f ăcea bine lui Lily să scape din cînd în

cînd de Sabrina; iar micul dejun de la Ducesă, organizat deLord Hubert cu virtuozitatea-i caracteristică, era încă şi maiplăcut f ără feţele de care se săturase în croazieră. În ultimavreme, Dorset se f ăcuse mai nesuferit şi mai plin de toaneca niciodată, iar Ned Silverton avea mina unui om careprovoca universul la duel. Degajarea şi libertateaatmosferei ducale constituiau o bine-venită schimbare şiLily fu tentată, după masă, să se abată cu ceilalţi prin

încinsul Cazino. Nu avea intenţia să joace, căci n-avea cuce, dar o amuza să stea pe un divan, oarecum protejată despatele Ducesei, care juca pe sume mari.

S'oanele erau pline de lume care nu f ăcea altceva decîtsă privească, prelingîndu-se în orele după-amiezii printremese ca nişte vizitatori printre cuştile unei grădinizoologice. În masa mulţimii, cu greu puteai distinge pecineva cunoscut, şi totuşi Lily dădu de-ndată cu ochii dedoamna Bry, care-şi croia hotărît drum prin mulţime peundeva la intrare, urmată de silueta mai fragilă a doamneiFisher, tandemul părînd un remorcher trăgînd o bărcuţădupă el. Doamna Bry trecu mai departe, energic angajatăspre o ţintă anume, dar doamna Fisher o zări pe Lily şi dădudrumul cablului de remorcare, cotind uşor lîngă ea.

„Dac-am pierdut-o ?” repetă ea aruncînd o privire indiferentădupă avîntata doamnă Bry. „Aş zice că da — darnu contează, din moment ce tot am pierdut-o, de-adevăratelea.”Şi, la exclamaţia lui Lily, adăugă „Ne-am certat

îngrozitor azi-dimineaţă. Ştii, bineînţeles, că Ducesa i-a trasplasa cu cina de-aseară, lucru pentru care mă scoate pemine vinovată, că n-am ştiut să mă descurc. Partea cea maiproastă e că mesajul — un singur cuvînt prin telefon — avenit atît de tîrziu că cina a trebuit plătită ; şi Becassin chiarcheltuise ceva cu ea, doar i se roseseră atîta urechile căvine Ducesa!” Doamna Fisher îşi permise să zîmbească uşor

la acest punct. „Şi să plătească pentru ce n-a consumatpare a fi culmea nedreptăţii pentru Louisa — n-o pot face să înţeleagă că ăsta-i unul din stadiile preliminare consumuluif ără să plăteşti... Fiind deci eu la îndemînă, m-a f ăcut praf pe mine, sărmana de ea !”Lily îşi murmură părerea de rău. Împărtăşea necazulaltora în mod instinctiv şi tot instinctul o-ndemnă să-şi ofereajutorul doamnei Fisher: „Dacă pot face ceva în sensulacesta... dacă-i numai vorba de a se întîlni cu Ducesa ! Amauzit-o zicînd că-i place de domnul Bry...”Dar doamna Fisher o întrerupse cu un gest hotărît.

„Dragă Lily, am şi eu mîndria mea, mîndria mea profesională.N-am putut eu s-o prind pe Ducesă, nu mai pot să-ţifolosesc rezultatele faţă de Louisa Bry ca şi cum ar fi alemele. M-am hotărît, plec la Paris în seara aceasta cu Sam



Gormer şi soţia. Ei n-au depăşit stadiul incipient; pentru eiun prinţ italian înseamnă mai mult decit orice alt prinţ, şi îipaşte oricînd pericolul să ia orice curtean de rînd drept unprinţ italian. Pericol de care am misiunea să-i salvez.” Rîseiarăşi de ironia situaţiei. „Dar înainte de a pleca vreau să-mispun ultimele dorinţi testamentare — vreau să te las pe tineBry-ilor.”

pe mine rîse şi domnişoara Bart. „Drăguţ din partea“ta să te gindeşti la mine, draga mea, dar, zău...”Eşti aşa de asigurată în toate privinţele ?” îi aruncădoamna Fisher o căutătură tăioasă. „Chiar eşti cu adevărat,Lily, pină într-acolo incit să respingi oferta mea ?”Domnişoara Bart roşi uşor. „Voiam să spun că nu credcă familia Bry ar sări în sus de bucurie s-audă aranjamentulăsta.”Doamna Fisher însă n-o slăbi din căutătura scormonitoare: „Ce voiai de fapt să spui e că le-ai dat peste nas Bryilor

într-un mod oribil ; şi că tu ştii că ei o ştiu...”

„Carry !«„Da, în anumite privinţe Louisa se prinde de o groazăde lucruri. Să-i fi invitat măcar o dată pe Sabrina... mai alescînd erau şi prin i pe-acolo ! Dar nu-ţ i timpul pierdut,”

încheie ea cu patos, „nu-i pierdut pentru nici una din părţi.”Lily zîmbi. „Rămîi, şi-o fac pe Ducesă să cineze cuei.”„Nu râmîn — Gormerii mi-au plătit deja cuşeta lavagon-lit,” replică simplu cealaltă. „Dar f ă ce-ai spus oricum.”Din nou zîmbetul lui Lily se subţie — insistenţa prieteneisale i se părea absurdă, „Îmi pare rău că i-am neglijat

pe Bry...” începu ea.„A, dă-i încolo, nu la ei, ci la tine mă gîndesc”, o-ntrerupsedoamna Fisher. Apoi, după o pauză, pe un tonspecial ; „Ştii că ne-am dus cu toţii la Nisa az-noapte, cindne-a tras Ducesa plasa. A fost ideea Louisei şi i-am spus cecred despre ea.”Domnişoara Bart încuviinţă, „Da, v-am zărit cînd văntorceaţi,la gară.”„Ei bine, omul care a mers în compartiment cu tine şiGeorge Dorset — gazetăraşul ăla cu „Note despre lumeabună de pe Riviera” — a cinat cu noi la Nisa. Ş-acu spune

cui stă să-l asculte că tu te-ai întors numai cu Dorset, dupămiezul nopţii.”„Numai cu Dorset ? cînd ci era cu noi ?” rîse Lily, dar îipieri pofta, sub privirea plină de înţelesuri a celeilalte. „Mam

întors numai cu Dorset, dacă ăsta-i sfîrşitul lumii ! Dardin vina cui ? Ducesa rămăsese peste noapte la Cimiez cuPrinţesa de coroană, Bertha s-a săturat de spectacol şi-aplecat devreme, promiţ înd să ne-ntîlnim la gară. Noi amvenit la timp, dar ea nu, ea n-a venit de loc ” >Domnişoara Bart îşi termină pledoaria cu siguranţanepăsătoare a celui convins că nu-i vinovat nici cît negru

sub unghie. Dar doamna Fisher reacţionă cu totul ciudat;parcă ar fi uitat complet de Lily în episodul cu pricina.„Zici că Bertha n-a venit de loc ? Atunci cum dumnezeus-a întors pe iaht ?”„A, cu următorul tren, bănuiesc ; au mai fost introduse



două, pentru fete. În orice caz, ştiu că se află în siguranţăacolo, cu toate c n-am v zut-o cu ochii ă ă mei; dar n-a fostvina mea,” încheie Lily.„N-a fost vina ta că Bertha n-a venit la timp ? Biatamea copilă, deie Domnu' să nu trebuiască totuşi să plăteştipentru asta !” Doamna Fisher se ridică. Văzuse pe doamnaBry navigînd în direcţia aceea. „Uite-o pe Louisa, trebuie s-o

iau din loc... a, sîntem în cele mai bune relaţii pentru ochiilumii; luăm prînzul împreună ; dar pe mine mă ia înfurculiţă,” explică ea ; şi, cu o ultimă strîn- gere de mînă şi-oultimă privire, adăugă : „Nu uita, ţi-o las ţie ; e-n căutare, iao.”Lily luă cu ea impresia vorbelor de despărţire ale luiCarry Fisher dincolo de uşa Cazinoului. Înainte de a plecaf ăcuse primul pas spre a reintra în graţiile doamnei Bry. Ungest afabil, un vag murmur cum că ar trebui să se vadă maides, o aluzie la un viilor apropiat în care să se citească atîtnumele Ducesei cît şi al Sabrinei — ce sim- p.u a fost totul,ce simplu e totul, cînd eşti dăruit de la natură ! Se mira

singură, ca-n atîtea alte dăţi, cum se f ăcea că nu-şi foloseamai din plin acest dar. Dar, uneori uita de el iar uneori...oare să fi fost mîndria de vină ? Azi. În orice caz, scufundasecorabia mîndriei, o scufundase, dacă e vorba, pînă-ntr-atît

încît îi sugerase lui Lord Hubert Dacey, cu care se-ntîlnisepe scările Cazino-ului, că ar putea s-o determine pe Ducesăsă cineze cu Bry-Îi, , g ea îşi lua sarcina să-i aducă la bordulSabrinei. Lord Hubert promisese s-o ajute, cupromptitudinea pe care ştia ă poate oricînd conta — erasingurul iui mod de a-i Aminti că a existat o vreme cînd ar fif ăcut mult mai mult pentru ea. Pe scurt, drumul părea să i

se netezească sub picioare pe măsură ce înainta ; şi totuşi o îndoială vacă persista în inima ei. S-o fi produs, se întrebă,m- tîlnirea neaşteptată cu Selden ? Nu-i venea să creadă —scurgerea timpului şi schimbarea de atmosferă păreau să-lfi încremenit pe vecie undeva, departe. Noile experienţe,atît de remarcabile, avuseseră drept efect propulsarea trecutuluirecent într-o zonă atît de îndepărtată, încît chiarSelden purta o aură de ireal acum. Şi-n plus, el implicasefoarte clar c n-aveau s se mai vad ; ă ă ă că se oprise la Nisanumai pentru o zi-două şi că era, ca să zică aşa, cu un picior

în vasul următor spre America. Nu — secţiunea asta de

trecut se ivise numai pentru o clipă trecătoare pe faţazbuciumată a valurilor prezentului; şi-acum că se dusese iarla fund, nesiguranţa, teama persistau.Deveniră brusc acute cînd dădu cu ochii de GeorgeDorset, coborînd scările de la Hotel de Paris şi îndrep-,tîndu-se spre ea. Avusese intenţia să coboare la chei şi săurce pe iaht; dar acum simţi că ceva urma să se intim ple.„Încotro mergi ? Facem cî ţiva paşi ?a începu el, punînda doua întrebare înainte să fi primit răspuns ia prima şinemaiaşteptînd răspuns pentru nici una, ci di- refionînd-of ără altă vorbă spre grădinile de mai jos.

ta îl simţi încărcat cu tot arsenalul unei tensiuninervoase extreme. Avea pungi sub ochi, iar paloarea luiobişnuită împrumutase nuanţa plumbului ; aspectul macabrual feţei era întregit de neregularitatea sprîncenelor şi de



mustaţa lungă, roşiatică. Era o arătare compusă dintr -unscărmănat şi un cîrcotaş.Merse lîngă ea în tăcere, cu paşi precipitaţi, pînă cîndajunseră la pantele încărcate de verdeaţă, la est de Cazino ;acolo, oprindu-se brusc, întrebă : „Ai văzut-o pe Bertha ?«„Nu — cînd am plecat eu de pe iaht încă nu se sculasea

Drept replică, el scoase un fel de hîrşîit de pendulăstricată, menit să treacă drept rîs. „Încă nu se sculase ?Dar s-a culcat ? Ştii tu la ce oră s-a urcat pe punte ?Azi dimineaţă la şapte 1” exclamă el.„La şapte ?” tresări Lily. „Da' cum asta ? Din cauzatrenului ?”El hirîi iar — „Au pierdut trenul... toate trenurile şi aufost nevoiţi să se-ntoarcă pu o birjă.”„Şi... ? Lily ezită, simţind cît de puţin timp se justificachiar şi aşa.„Şi n-au găsit o birjă pe loc... ştii, noaptea...,” explica

de parcă într-adevăr susţinea cauza soţiei lui, „şi cînd aug sit una, în cele din urm , aceea n-ă ă avea decît un cal, şacelabeteag !”„Ce ghinion ! îmi închipui,” zise ea pe un ton cu atîtmai convingător cu cît istoria devenise mai gogonată. Şidupă o pauză, adăugă : „Îmi pare aşa de rău, probabil trebuiasă-i aşteptăm, nu ?”„S-aşteptăm birja cu un cal ? Cam greu să ne ducă petoţi patru, nu găseşti ?”Ea adoptă singura reacţie posibilă într-o astfel de situaţie: un rîs nonşalant, depreciator pentru obiectul lui —

„Mda, ar fi fost niţeluş cam greu, ar fi trebuit să co- borîmcu rîndul şi să mergem pe jos, pe-alături. Dar ar fi fost o încîntare să vedem răsăritul de soare.”„Da, răsăritul a fost o încîntare,” consimţi el.„Zău ? L-ai văzut, deci ?”„Da l-am văzut; de pe punte. I-am aşteptat”„Normal, îmi închipui ce îngrijorat erai. De ce nu m-aichemat şi pe mine, să-i aşteptăm împreună ?”Cîteva minute el nu zise nimic, trăgîndu-se doar demustaţă cu o mînă slâbănoagă, gălbuie. „Mă tem că nu ţi-arfi plăcut finalul,” accentuă el, deodată sumbru. Care ton o

prinse iarăşi nepregătită, arătîndu-i pericolul momentului şinecesitatea de a-l îndepărta cu orice pret„Finalul... nu-i un euvîntcam pretenţios pentru un fleacca ăsta ? Singura parte proastă, după mine, e oboseala,care pe la ora asta, după un somn bun, i-a şi trecutBerthei.”Se ţinea dîrză de firul ăsta, deşi cît de albă era cusătura.se vedea tot mai clar în ochii lui trişti, pieriţi.„Taci... taci... !” nu se mai abţinu el, cu o disperare decopil terorizat; şi-n vreme ce ea încerca să uneascăcompasiune şi hotărîrea de a ignora orice motiv pentru aşa

ceva, într-un murmur ambiguu de protest, el se lăsă să cadăpe banca de alături şi-şi desf ăcu baierile sărmanului săusuflet.Îngrozitoare clipe pentru Lily — clipe nesfîrşite princare trecu în chinuri, ca printr-un coridor de foc. Nu că n_ar



fi întrev zut cîndva un astfel de deznod ă ămint; dar tocmaipentru că, în ultimele trei luni observase, ici-colo, crăpături

în suprafaţa vieţii, din care ieşeau aburi veninoşi, care nuprevesteau nimic buri, temerile ei pentru o erupţie fuseserămai alertate ca oricînd. Alteori situaţia i se reprezenta maiprozaic, dar şi mai trepidant — ca un vehicul şubrezit, tras

într-o goană nebună de nişte armăsari sălbatici pe un drum

de munte, în vreme ce ea stătea ghem într-un colţ,conştientă că ar trebui reparate hamurile şi întrebîndu-se ceparte va ceda mai întîi. Ei bine totul cedase şi era de mirarecă atelajul aiurit rezistase şi atît. Sentimentul implicării înaccidentul zdrobirii de stînci, departe de a fi o simplă formăde empatie, era intensificat de felul în care Dorset, în crizalui de denunţări şi proferări de crîmpeie auto-dispreţuitoare,o f ăcea să simtă cît de mult avea nevoie de ea, ce locimportant ocupase ea 1 în viaţa lui. De n-ar fi fost ea, cineşi-ar fi aplecat urechile la lamentările acestea ? Şi cine,dacă nu ea, urma să-l prindă şi să-l ridice iar în picioare,

într-o poziţie demnă ? Dealtfel tot timpul ea fuseseconştientă că exista ceva matern în eforturile de a-l ghida,de a-l proteja. Acum însă, dacă Dorset se agăţa de ea, nuera pentru a fi ridicat, ci pentru a simţi pe cineva alunecînd

în jos cu el; îi trebuia un tovarăş de suferinţă, şi nu cinevacare să-l ajute să sufere mai puţin.Din fericire pentru amîndoi, criza de nervi avea preapuţin carburant fizic. El rămase într-o stare de prostraţie,respirînd din greu, pradă unei torpori atit de profunde încîtLily aproape se temu că trecătorii ar putea să o ia dreptefectul unei crize de epilepsie, ori a unui atac de cord şi s-ar

opri să-i ajute. Dar Monte Caiio este, mai mult decît altelocuri, cu totul străin legăturii între oameni, iar scene caaceasta nu impresionează pe nimeni. Şi dacă a trăseserăcîteva priviri mai curioase, nu mai atrăse- seră nimic altceva; aşa că Lily rupse tăcerea sculîndu-se de pe bancă. Cuputerea ei vizionară, vedea umbra pericolului acoperind-omai curînd pe ea decît pe Dorset.„Dac tu nu te-ntorei, eu trebuie s-ă o fac... nu mă forţasă te las aici ,uDar el îi opunea o mută rezistenţă, aşa că adăugă . „Ceai de gînd să faci ? Doar n-ai să stai aici toată noaptea.”

„Mă pot duce la un hotel. Mai pot telegrafia şi avocaţilormei.” Se ridică deodată, lovit de-un gînd. „Isuse, Seldene la Nisa, îl chem pe el !”Lily se aşeză protestînd, alarmată : „Nu, nu, nu !”El se-ntoarse violent spre ea. „Şi de ce nu Selden ? Ea-vocat, nu ? Ce mi-i el, ce mi-i altul.”„Tocmai, toţi sînt la fel de inutili. Gîndeam că te potajuta eu, nu ?”„M-ajuţi — eşti aşa de drăguţă şi răbdătoare cu mine.Fără tine, puneam capăt circului de mult. Dar pîn-aici !* Se

îndreptă de spate, cu un efort vizibil. „Doar nu vrei să mă

acopăr de ridicol.”Ea îl privi cu blîndeţe. „Tocmai asta e.” Apoi, după cese gîndi o clipă, inspiraţia o ajută spre propria-i surpriză a„Atunci, te duci să-l vezi pe domnul Selden. Avem timp

înainte de cină.”



„Of, cină...” o imită el, batjocoritor ; dar ea-l lăsă, aruncîndu-i un zîmbet şi-o replică fermă : „Cină, da, pe iaht — sănu uiţi ; dacă vrei, o amînăm pînă la nouă.”Era deja trecut de patru; şi, aşteptînd barca la chei,unde ajunsese cu o birjă, începu să se întrebe ce se întîmplasepe iaht. Nu se pomenise nimic de Silverton — unde seafla, se-ntorsese pe Sabrina ? Ori poate Bertha... —

alternativa o-ngrozi, de-ndată ce-i veni în minte — poateBertha, rămasă singură, plecase pe ţărm să-l caute ? I sef ăcu inima cît un purice. Toată grija ei se-ndreptase tottimpul spre tînărul Silverton, nu numai pentru că, în astfelde situaţii instinctul femeii fraternizează cu bărbatul, cipentru că el, cazul lui, o impresiona în mod deosebit. Era,bietul tinerel, f ără speranţă de pătruns ; şi Bertha era pătrunsă

într-un mod desperat, dar în vreme ce ea era pătrunsăde propria-i persoană, Ned era pătruns de dragosteapentru ea. Dar acum, în actuala criză, această deosebireac iona în defavoarea ei, c ci dac el ţ ă ă o avea pe ea, ea nu

mai avea pe nimeni afară de sine. Şi în orice caz, privindlucrurile mai puţin abstract, toate ponoasele pentru o astfelde stare de lucruri le trăgea femeia ; aşa că spre Bertha sedirija compasiunea lui Lily acum. N-o plăcea, dar poatetocmai de aceea se simţea parcă obligată s-o susţină. Berthase purtase bine cu ea, o prietenie f ără probleme lelegase în ultimele luni şi uşoarele fricţiuni de care Lily era'tot mai conştientă în ultima vreme nu trebuiau decîts-o determine să apere şi mai viguros intereseleamicei sa]e<În interesul Berthei, f ără îndoială, îl şi expediase pe

Dorset să se consulte cu Lawrence Selden. Odată grotesculsituaţiei acceptat, îşi dăduse imediat seama că era cel maibun iucru pentru Dorset. Cine, afară de Selden, ar fi pututcombina în chip miraculos dibăcia în a o salva pe Bertha cuobligaţia de a o face ? Faptul că era necesară multă dibăcie

îi transmitea lui Lily un fel de calmă gratitudine pentrudimensiunile obligaţiei. Din moment ce el va trebui s-oaducă pe Bertha la liman, Lily se putea încrede în el ;

încredere pe care-o exprimă şi în telegrama pe care reuşi săi-o trimită în drum spre chei.Pînă acum, deci, Lily simţea că f ăcuse ce trebuia ; convingere

care-i dădea puteri noi pentru paşii următori. Ea şicu Bertha nu se aflaseră niciodată în termeni confidenţiali,dar într-un moment ca acesta, barierele trebuiau să dispară— aluziile violente f ăcute de Dorset asupra scenei din zori îiarătaseră că ele şi dispăruseră şi că-n orice caz Bertha n-armai fi avut putere să le ridice din nou. Şi-o imagină pe biatafemeie zăcînd distrusă în spatele parapetului zdrobit alvieţii, aşteptînd înfrigurată o mină salvatoare. Numai să nui-o fi întins deja altcineva ! Idee care sfredeli tot mai adînccreierul lui Lily, pe măsură ce barca se apropia de vas. DacăBertha, singură în toate orele acestea îngrozitoare... dar deacum

Lily pusese piciorul pe scara laterală şi primul pas peSabrina îi aruncă Ta gunoi toate temerile ; căci acolo, pepuntea din spate, biata Bertha, stă- pînă perfectă aobişnuitei sale elegan e discrete, turna ţ ceai Ducesei de



Beltshire şi lui Lord Hubert.Pentru Lily spectacolul era atît de surprizător, încîtgîndi că cel puţin Bertha era datoare să-i citească mesajulprivirii ; cu atît mai descumpănită fu cînd o întîmpinară opereche de ochi impasibili. Dar de îndată înţelese că doamnaDorset nu-şi putea permite s-o privească altfel, în fatacelorlalţi şi că ea, Lily, trebuia să găsească urgent o explicaţie

pentru a mai reduce din mirarea cu care apăruse înfaţa lor. Antrenamentele îndelungate pentru tranziţiilerapide li uşurară sarcina faţă de Ducesă, cel puţin — „Amcrezut că sînteţi plecată la Prinţesă !” —, chiar dacă nu şifaţă de Lord Hubert.Alt merit al acestei exclamaţii fu acela că ocazionă oexplicaţie foarte animată cum că Ducesa, de fapt, chiarpleca, dar se repezise puţin pŁ iaht ca să schimbe douăcuvînte cu doamna Dorset despre cina de a doua zi — cinacu familia Bry la care Lord Hubert reuşise pînă la urmă s-oconvertească.

„Că altfel era foc, zău !” explică acesta, aruncînd luiLily o privire care implora niţică gratitudine pentru promptitudineacu care se achitase de sarcină ; iar Ducesa adăugă,cu nobila ei candoare : „Domnul Bry i-a promis cevagras şi zice că dacă mergem, ne vom înfrupta şi noi.”Care replică iscă nişte glume de final, în care doamnaDorset îşi jucă rolul cu nemaipomenită nonşalanţă, ori celpuţin aşa i se părea lui Lily, iar la sfîrşit, de tot, coborîndscara, Lord Hubert strigă, tot ca printre altele „Şi bineînţelescă putem conta şi pe Dorset ?a„Sigur-sigur” replică vesela nevastă. Se ţinea bine pînă

la capăt şi uitîndu-se la ea cum face semne cu mîna musafirilor,Lily se gîndi că acum se va întoarce şi masca vatrebui să cadă de pe fereastra fricii sufletului ei.Doamna Dorset se-ntoarse spre ea încet; poate căavea nevoie de timp ca să-şi calmeze muşchii ; în orice caz,şi-i controla perfect cînd, aruneîndu-se din nou în scaunulde lîng mas , remarc spre domnişoara ă ă ă Bart, cu o notă deumor ironic : „Cred c-ar trebui să spun bună-dimincaţa.”Dacă era o aluzie, Lily se afla la post, deşi nu prea ştiace se aşteaptă de la ea. Ceva în calmul desăvîrşit aldoamnei Dorset o scotea din răbdări şi trebui să se forţeze

să dea vocii ei un calm pe măsură : „Am încercat să te văddimineaţă, dar nu te sculasfeşi.”„Nu... m-am culcat tîrziu. N-am dat de voi la gară şi neamgîndit că trebuie să vă aşteptăm la toate trenurile.*4Vorbise foarte blînd, dar şi cu cea mai subţire undă dereproş...N-aţi dat de noi ? Ne-aţi aşteptat în gară ?” De dataasta Lily era mult prea şocată ca să mai stea să calculezecuvîntele celeilalte ori ale ei. „Dar n-aţi venit la gară dupăce plecase ultimul tren ? !”Examinind-o printre genele lăsate, doamna Dorset repezi

întrebarea : „Cine ţi-a spus asta ?”George — tocmai am stat de vorbă cu el în parc.”“,A, asta-i versiunea lui George ? Bietul George, în starea

în care era n-avea cum să-şi amintească ce i-am spus





sub insolenţa impenetrabilă a zîmbetului Berthei. Lily oprimi drept în faţă, liniştită, lăsînd-o să se cheltuiască pînăla ultima ei picătură de acumulată falsitate ; apoi, f ără ovorbă, se ridică şi coborî la ea în cabină.3

TELEGRÂMA domnişoarei Bart îl prinse pe LawrenceSelden la uşa hotelului ; şi după ce o citi, se-ntoarse în

cameră să-l aştepte pe Dorset. Mesajul lăsa, cum era şifiresc, multe nelămuriri, dar cu ceea ce auzise şi văzuse înultima vreme, nu-i era prea greu să le rezolve şi singur. Îngeneral, încerca un sentiment de surpriză ; căci, deşi işidăduse de mult seama că situaţia conţinea toate elementeleunei explozii, întîlnise nu o dată, chiar el, exact asemeneacombinaţii care se stinseseră fîsîind cu puţin înaintede scînteia finală. Şi totuşi temperamentul coleric al luiDorset, alăturat dispreţului pentru aparenţe al soţiei,dădeau situaţiei parcă mai multă nesiguranţă ; şi nu atît dinvreun sentiment personal faţă de caz, cît ftiflVMui, t*k

nur profesional, Selden hotărî să scoată perechea laUman. Dacă, aşa cum stăteau lucrurile, limanul însemnarepararea unei legături rupte, nu era treaba lui — el trebuiadoar să se gîndească la evitarea unui scandal şi asta cu atîtmai mult cu cît se temea c-ar fi putut-o implica şi pedomnişoara Bart. Nu se putea da vreun nume temerii lui;dorea doar să o scutească de neplăcerea de a-şi vedea numelelegat, fie şi extrem de vag, de spălarea rufelor murdareale familiei Dorset.Cît de neplăcut şi de epuizant avea să fie totul, îl lămurirădouă ore de întrevedere cu Dorset. Discuţia scoase

la iveală doar o grămadă de boarfe morale care îl îngreţoşarăpînă într-atît încît, după plecarea musafirului său, îivenea s sparg un geam, s intre aerul, ă ă ă şi să pună să i secureţe camera. Atît că nu existau elemente clare; dinfericire pentru scopul urmărit de el, zdrenţele murdare,oricum le-ai fi pus alături, nu puteau, f ără eforturi considerabile,să alcătuiască un omogen caz grav. Marginile flenduritenu se potriveau întotdeauna, unele bucăţi lipseau,altele nu „se loveau”, fie la formă, fie la culoare — evidenţepe care Selden avea tot interesul să le expună ochiuluiclientului său. Dar pentru un om în starea lui Dorset nici cea

mai exhaustivă demonstraţie n-ar fi fost convingătoare şiSelden înţelese că tot ce putea face pentru moment era să-laline şi tempereze, să-şi manifeste compasiunea şi săpropovăduiască prudenţă. Abia după ce-l încărcă pînă larefuz cu ideea că, pînă la proxima lor întîlnire, trebuia săpăstreze o atitudine de strictă neutralitate şi că rolul lui la

joc era deocamdată de simplu privitor, îl l|isă să plece.Selden îşi dădea bineînţeles seama că nu putea ţine preamult capacul pe craterul bolborosind ; aşa că promise să se

întîlnească cu Dorset, a doua zi dimineaţă, la un hotel înMonte Carlo. Pînă atunci, îşi punea speranţe relativ mari în

reacţia de slăbiciune, de pierdere a îmbăţoşării, care, laastfel de oameni urmează fiecărei descărcări neplăcute deforţă morală ; şi răspunsul telegrafic pentru domnişoaraBart nu spunea decît „Presupune că totul e cum a fost.tf



Presupunere care se adeveri în prima parte a zilei următoare.Dorset, ca şi cum ar fi ascultat de îndemnul energicexprimat de Lily, revenise la vreme pe iaht pentru o cinătîrzie. Masă care constituise momentul cel mai dificil al zilei.Dorset era cufundat în una din acele tăceri mor- mintalecare de regulă urmau „crizelor” de care vorbea nevastă-sa,aşa încît scuza pentru servitori era pregătită ; dar chiar

Bertha părea, într-un mod pervers, puţin dispusă să facă uzde asemenea protecţie la îndemînă. Pur şi simplu cedasegreul situaţiei în mîinile soţului ei, ca şi cum ar fi fost preaprinsă de-o durere proprie ca să mai observe că ar putea ficauza alteia. Pentru Lily nu era semn mai prost pentru

întreaga situaţie, tocmai pentru că era şi cel mai uluitor.Încercînd sa anime evantaiul vorbelor de claca, săcl deasc , iar şi iar, cuburile „aparen ei” ă ă ţ care iar şi iar senăruiau, se întreba f ără întrerupere „Ce naiba urmăreştefiinţa asta ?” Era ceva exasperant în atitudinea derecluziune sfidătoare în care se învelise Bertha. Să-i fi f ăcut

măcar o aluzie prietenei sale, ar fi putut încă coopera cudeplin succes ; dar cum putea Lily s-o ajute, cînd i se închidea uşa în nas cu atîta încăpăţ înare ? Şi voia s-ajute, înmod sincer ; nu de dragul ei, ci aî Dorset-ilor. Nu se gîndisede loc la propria-i situaţie — pur şi simplu nu-şi vedea capul

încercînd să facă niţică ordine într-a lor. Dar seara îngrozitoare se sflrşi lăsîndu-i gustul coclit al eforturilorzadarnice. Nu-ncercase să-l mai vadă pe Dorset între patruochi — nu mai avea nici un chef să-i audă lamentaţiile. Seaştepta ca Bertha să i se confeseze şi atunci i s-ar ficonfesat şi ea ; dar Bertha, păşind orbeşte spre prăpastie, îi

împingea la o parte mîna întinsă.Se duse devreme la culcare, lăsîndu-i singuri, şi ca unf ăcut, ca parte integrantă a misterului general, abia după ooră o auzi pe Berthă păşind pe culoar, spre camera ei. Zoriiveniră ca o continuare a bizareriei. Un singur fapt proclama

în exterior schimbarea Ia ignorarea căreia conspirau cu toţii— absenţa lui Ned Silverton. Nimeni nu vorbi de ea, evitaretacită a uui subiect care se instală, deci, imediat, în primpîanulgîndurilor fiecăruia. Dar mai era o schimbare,percepută numai de Lily — anume că acum Dorset o evitaaproape la fel de evident ca şi nevasta-sa. Poate că se căia

pentru umilitoarele confesiuni din ajun ; poate ca încerca, înfelul lui stîngaci, să se conformeze sfatului dat de Selden săse comporte „ca de obicei.” Astfel de instrucţiuni induc totatîta nonşalanţă cît îndemnul fotografului de a „fi natural” ;şi cînd un om ca Dorset habar n-are cum arată el cîe obicei,sforţarea de a fi natural dă jalnice rezultate.Un rezultat bun fu totuşi acela că o remontă, ciudai, peLily. Aflase, părăsind cabina, că d-na Dorset nu-şif ăcuse încă apariţia şi că Dorset plecase de pe iaht dis-dedimi-neată ; şi, neavînd răbdare să rămînă singură, plecă şiea pe rm. O lu vag spre Cazino şi se ţă ă alătură unui grup de

cunoştinţe de la Nisa, cu care luă şi prinzul şi în mijloculcăruia se-ntorcea, cînd se-Întîlni cu Selden, care traversapiaţa. Nu putea să se despartă de grupul care îi oferisecompania ospitalieră pînă la plecare, dar găsi cîteva clipe



pentru a se informa ; „Tocmai l-am văzut iar,” îi răspunse el.Ea aşteptă, nerăbdătoare. „Ei, şi ce s-a întîmplat ? Ce se va

întîmpla ?”.„Deocamdată nimic — şi nici în viitor, cred.”Atunci s-a terminat ? Eşti sigur ?”El zîmbi. „Dă-mi ceva timp. Nu sînt sigur — dar multmai sigur ca ieri.” Ea trebui să se mulţumească şi cu-atît si

să alerge spre grupul care aştepta pe scări.Adevărul era că Selden îi oferise mai multă certitudinedecît de fapt avea, doar ca să gonească neliniştea pe ca-'*re-o văzuse în ochii ei. Nelinişte pe care o preluă ca pe oştafetă, chip exterior propriului sentiment identic, în vremece cobora la pas spre gară. Nu c-ar fi putut spune anume ce

îl neliniştea — exista adevăr în declaraţia că, după cumcredea el, nimic n-avea să se întîmple. Ce-l deranja era că,deşi atitudinea Iui Dorset se modificase perceptibil, nu prea

îşi explica de ce. Cu siguranţă nu în urma sfaturilor luiSelden, nici prin acţiunea propriei reveniri la o judecată „la

rece”. Fuseseră suficiente cinci minute ca să vadă că o altăinfluenţă lucrase acolo, care nu-i redusese atîta din pornire,cît îi slăbise voinţa, ca-ntr-o hipnoză. Indiferent cum şi dece, era mai curînd de bine decît de rău — întrebarea era cîtavea să dureze şi ce reacţie se putea aştepla să urmeze.Nimic bun pentru Selden. Unul din efectele urmărite era că-iinterzicea comunicarea liberă cu Dorset. Acesta încă simţeadorinţa irezistibilă de a vorbi despre necazul lui; dar, deşise-nvîrtea în jurul subiectului, cu o laşă tenacitate, Seldenvedea că ceva îl opreşte mereu să-i dea deplină expresie.Ceea ce ar fi produs oricui, mai întîi oboseală, apoi enervare

; aşa încît, cînd întrevederea luă sfîrşit, Selden începu săsimtă că f ăcuse tot ce-i sta în puteri şi că la urma-urmeiavea dreptul s,l se speie pe mîini de ce-avea să urmezt..Cu gîndul sta se-ndrepta spre gar ă ă cînd drumul i se-ncrucişăcu al domnişoarei Bart; dar deşi, după aceea, îl reluămecanic, simţea că ceva se schimbase şi continua să seadîncească, în atitudinea lui. De vină era ceea ce citise înochii ei; şi, nerăbdător să-şi descifreze mesajul, se lăsă pe-obancă din parc, scufundat în gînduri. Era desigur normal caea să arate neliniştită — o tînără aflată, în intimitateamarcată a unei croaziere pe-un iaht, între cei doi membri ai

unei familii pe punctul de a se destrăma, nu putea, afară degrija pentru soarta prietenilor ei, să se gîn- dească lapropria-i poziţie delicată. Partea cea mai proastă era căexistau atîtea posibile descifrări ale privirii aceleia ; şi, înmintea tulburată a lui Selden, una din ele luă urîta formăsugerată de doamna Fisher. Dacă fata se temea, se temeapentru ea, ori pentru prietenii ei ? Şi în ce măsură groazade-o catastrof ă era sporită de implicarea fatală în ea ? Vinafiind în mod clar de partea doamnei Dorset, s-ar fi zis căpresupunerea era gratuit tendenţioasă, dar Selden ştia căşi-n cele mai uni-laterale certuri de familie există de obicei

contra-atacuri, care sînt lansate cu atît mai multă îndrăzneală, cu cît e mai limpede vina originară. DoamnaFisher nu ezitase să sugereze posibilitatea ca Dorset să se

însoare cu domnişoara Bart dacă „s-ar întîmpla ceva” ; şi cu



toate că concluziilor doamnei Fisher li se duseseră buhulpentru pripeală, era ea destul de isteaţă ca să vadă şiniţeluş foc acolo unde semnala fum. Se părea că Dorsetarătase un interes deosebit fetei, lucru care putea fi folositcu cruzime de nevastă-sa, în lupta ei pentru reabilitare.Selden ştia că Bertha va lupta pîn' la ultimul cartuş — exista

în ea o combinaţie ilogică de nechibzuială şi rece

încăpăţ înare de a scăpa de consecinţe. Putea fi tot atît delipsită de scrupule în apărarea ei, pe cît era de necugetată în căutarea aventurii şi se folosea de orice îi sta la-ndemînă.Deocamdată el nu-şi dădea seama pe ce drum avea Berthas-o apuce, dar uluiala îi sporea aprehensiunea şi cu easentimentul că, înainte de a pleca, trebuie să vorbească dinnou cu domnişoara Bart. Orice rol ar fi jucat ea în situaţie,— şi el încercase întotdeauna, cu toată sinceritatea, să n-o

judece după aparenţele mediului — oricît de inocentălegătura ei personală cu cazul în discuţ je era mai bine să nuse afle în raza unei prăbuşiri posibile ; Şi cum ea apelase la

ajutorul lui, era neîndoios sarcina lui să i-o spună.Decizie care-l f ăcu să sară-n picioare şi s-o ia în grabăspre Cazino, pe uşile căruia o văzuse dispărînd ; dar lungaexplorare prin mulţime rămase f ără nici un rezultat. Văzu în'schimb, cu surprindere, pe Ned Silverton, dînd ocol,oarecum ostentativ, meselor de joc; şi descoperirea căacest actor din tragedia ce se juca nu numai că se-nvîrteprin preajmă, dar chiar cheamă reflectorul asupră-i, deşiputea constitui un indiciu că nu mai există nici un pericol,adînci negrele presimţiri ale lui Selden. În starea aceasta,se-ntoarse în piaţă, sperînd s-o vadă pe domnişoara Bart

trecînd pe-acolo, lucru se pare inevitabil să se întîmple oricuiaflat în Monte Carlo, măcar de vreo zece ori pe zi ; dardupă ce iarăşi îşi miji ochii de pomană o vreme, se văzunevoit să admită că se-ntorsese pe Sabrina. Era greu s-ourmeze acolo şi încă şi mai greu, de-ar fi f ăcut-o, săgăsească o ocazie de a sta de vorbă între patru ochi ; siaproape se hotărîse pentru alternativa nesatisf ăcătoare dea-i scrie, cînd diorama activă a pieţii îi aduse deodată în>fata ochilor pe cine alţii dacă nu pe Lord Hubert şi doamnaBry.La întrebarea lui, Lord Hubert răspunse că domnişoara

Bart se-ntorsese pe Sabrina în compania lui Dorset ; o vesteatît de deconcertantă pentru el încît doamna Bry, după ceprimi o privire specială de la însoţitorul ei, care parcă-iapăsase un buton, se grăbi să-l invite la cină în seara aceea— „La Becassin... un mic dineu în onoarea Ducesei,” strigăea înainte ca Lord Hubert să aibă timp să-şi dezlipeascăplivirea de pe faţa ei.Cinstea ce i se f ăcuse de a fi invitat într-o companieatît de selectă, îl f ăcu pe Selden să se prezinte devreme înseara aceea la uşa restaurantului, unde se opri să scrutezepe cei care intrau dinspre terasa puternic luminată. Şi-n

vreme ce Bry-Îi erau prinşi de o agitat ă oscilaţie asupramenu-ului, el aştepta cu sufletul la gură pe cei de pe Sabrina,care apărură în cele din urmă, în compania Ducesei, aLordului şi Lady-ei Skiddaw şi a Stepney-ilor. Din care grup



o desprinse f ără dificultate pe domnişoara Bart, subpretextul aruncării unei priviri într-o vitrină cu bijuteriiunul din acele luxoase magazine de pe terasă —, şispuse : „Am rămas ca să te văd — să te implor să pled depe iaht.”În ochii pe care ea îi întoarse spre el luci pentru osecundă vechea teamă. „Să plec ?... Ce vrei să spui ? Ce s-a

întîmplat ?”„Nimic. Dar dacă s-ar îqtîmpla ceva, de ce să suferitu ?”Strălucirea vitrinei sporea paloarea feţei ei, dînd trăsăturilordelicate ascuţimile unei măşti tragice.„Nu se va-ntîmpla nimic, sînt sigură ; dar dacă existăcea mai mică posibilitate, cum poţi crede că aş părăsi-o peBertha ?”Cuvintele aveau în ele o notă de dispreţ — era cu putinţăsă i se adreseze lui ? Ei bine, era gata să-l rişte dinnou, insistînd, cu evident mai mult patos : „Trebuie să te

gîndeşti la tine, nu uita...,” la care, cu o ciudată tristeţe înglas, ea răspunse, uitîndu-i-se în ochi : „Dac-ai şti ce puţincontează asta !”„În fine, oricum nu se va întîmpla nimic,” zise el, maicurînd pentru a se asigura pe sine, decît pe ea ; şi „Nimic,nimic, bineînţeles !”, încuviinţă ea curajos, în vreme ce se

îndreptau spre ceilalţi.În restaurantul plin de lume, la masa fastuoasă adoamnei Bry, încrederea le reveni, ajutată de familiaritateamediului. Îi regăseau pe vechii Dorseti, cu ticurile lor, ea solicitîndatenţia generală pentru teribil de noua ei rochie, el

manifestînd obişnuita groază dispeptică faţă de agresiunilefelurite ale menu-ului. Simplul fapt că se prezentau astfel,amîndoi, cu ostentaţie, demonstra dincolo de orice îndoialăcă jucau teatru. Cum ajunseseră la această sincronizare era

înc o tain de nep truns, ă ă ă dar şi aşa, rezultatul o mulţumeape domnişoara Bart; iar Selden încerca să împărtăşeascăacelaşi punct de vedere, zicîndu-şi că simţul ei deobservaţie era mai bun decît al său.Între timp, pe cursul labirintic al ospăţului, în care dincînd în cînd doamna Bry scăpa de lesa elegantă a LorduluiHubert. atenţia lui Selden se mai relaxă, ori mai curînd se

eoncentră în întregime asupra domnişoarei Bart. Era unadin acele zile cînd Lily arăta atît de frumoasă încît frumuseţeaera deajuns, iar toate celelalte — graţia, agerimea, talentelefemeii de lume — păreau surplusul unei naturiextraordinare. Îl fascina mai ales felul în care ea se detasaprin zeci de nuanţe indefinibile, de fiinţele dăruite cu acelaşistil. Exact mediul ales, chintesenţă a aspiraţiilor ei îi punea

în lumină superioritatea, graţia ei bagatelizind e'eganţacelorlalte, la fel cum tăcerile ei excelent distribuiretransformau conversaţia lor în trăncăneală. Încordareaultimelor zile instaurase din nou pe faţa ei acea trăsătură de

profundă elocvenţă, pe care Seiden n-o mai văzuse de mult,iar curajul sfidător cu care-i vorbise încă clipea În vorbele şiochii ei. Da, era de neîntrecut — altfel nu merita a ficaracterizată ; şi el se simţea îndreptăţit s-o admire cu atîtmai mult cu cît aceasta încetase a fi o chestiune personală.



Adevărata separare de ea se întîmplase nu în urîtul momental dezamăgirilor, ci acum, în lumina crudă de după beţiasimţurilor, la rece, cînd o vedea despărţită de el f ără putinţăde tăgadă de opţiunea ei vulgară, care părea a-i anula toatecalităţile de aur. Opţiune care tocmai îşi desf ăşura fala :mîncărurile absurd de scumpe şi plictiseala sporită aconversaţiei, îndrăznelile exprimării care nu reuşeau

nicicum s-ajungă la replici scîn- teietoare şi îndrăznealagesturilor care nicicum nu hrănea iubirea. Cadrul strident alrestaurantului, în care masa lor mai era şi un loc privilegiatde publicitate, plus prezenţa la ea a micului gazetăraş de la„Note de pe Riviera”, subliniau idealurile unei lumi în careostentaţia ţinea loc de distincţie, iar rubrica mondenădevenise pomelnicul nemuririi.Ca scrib al acestui circ repetat, micul Dabham, caresorbea cu modest concentrare vorbele ă a doi străluciţi vecini,deveni deodată centrul atenţiei lui Selden. Cit înţelegeael oare din ce se intîmpla acolo şi, în ceea ce îl privea, cit

merita să mai afle ? Ochişorii lui păreau» două tentaculeextinse la maximum spre a prinde şi cea mai mică undăpersonală din aer, aer care lui Selden îi părea uneori păstosde-atîta intimitate; apoi aerul se curăţa pînă-n- tr-atît cădevenea vid, un vid în care jurnalistul avea timp să aştearnănete despre eleganţa rochiilor. Rochia doamnei Dorset, cuosebire, învîrtejea bogăţia vocabularului lui Dabham. La

început, după cum observase şi Selden, rochia mai ca ostrivise pe purtătoarea ei; dar acum doamna Dorset ostăpînea la perfecţie, reuşind chiar să evidenţieze efecte cutotul nebănuite. Cu o uşurinţă prea mare pentru cineva care

se poartă natural. Dar Dorset, el însuşi, nu se izbea depereţii extremelor de atîta nervozitate ? Nervos era Dorset întotdeauna, dar ca-n seara asta Selden nu-l mai văzuse.Se-apropia şi finalul nu mai puţin triumf ător, spre satisfacţiadoamnei Bry, tronînd cu apopleptică majestate întreLord Skiddaw şi Lord Hubert, părea a chema spirituldoamnei Fisher, să fie martor apoteozei. Afară de doamnaFisher, se putea chema că asistenţa era completă ; căci restaurantulera ticsit de persoane care nu veniseră decît ca săcaşte gura, scop în care se şi plasaseră cu meşteşug. Conştientăcă Lily ţinea capul de afiş al invitatelor ei, doamna

Bry arunca spre ea fierbinţi raze de recunoştinţă, raze ,decare doamna Fisher nu se învrednicise la vremea ei.Prinzînd privirile acestea, Selden se-ntrebă ce rol jucasedomnişoara Bart în organizarea petrecerii. Avea, în oricecaz, un rol magistral în ornarea ei şi, urmărind-o cum semişcă precum peştele în apă, zîmbi la gîndul că şi-o imaginasene-ajutorată. Şi ca o încununare a controlului senin pecare-l exercita asupra situaţiei, veni momentul plecării,cînd, îndepărtîndu-se puţin de cei din jurul mesei, îşi oferi culin zîmbet umerii lui Dorset, pe care acesta îi depuse capa.Ultimele momente ale mesei fuseseră prelungite

pentru excepţionalele trabuce oferite de Bry, ca şi pentru ogamă uluitoare de lichioruri, aşa că multe mese din jur segoliseră ; dar mai rămăseseră destui figuranţi pentru a daimportanţa cuvenită despărţirii protagoniştilor de la masa



Bry-ilor. Ceremonie prelungită şi complicată şi ea de faptulcă Ducesa şi Lady Skiddaw îşi luau cu adevărat rămas bun,drept care se puneau una pe alta să jure că se vor întîlni laParis, unde aveau să facă o escală pentru completareagarderobelor, în drumul spre Anglia-mumă. Ospitalitateadeosebită a doamnei Bry, ca şi cadourile deosebite pe caresoţul ei le împărţise în jur, sporeau simţitor efuziunea

englezoaicelor, aruncîndpeste viitorul gazdelor o luminădintre cele mai roze. În conul ei se aflau de bună seamă şidoamna Dorset şi Stepney-Îi, aşa încît întreaga scenărespira o intimitate care pentru condeiul domnului Dabhamera o adevărată mină de aur.Dar iată că Ducesa îşi aminti să se mai uite şi la ceas,şi asta o f ăcu să exclame spre sora ei că le rămăsese exacttimpul să prindă trenul; cînd se termină şi cu învolburareaasta. familia Stepney, care avea maşina în faţă.se oferi să-i ducă pe Dorset-i şi pe domnişoara Bart Iachei. Oferta fu acceptată şi doamna Dorset se îndreptă spre

automobil, cu soţul după ea. Rămasă puţin în urmă ca sămai schimbe o vorbă cu Lord Hubert, Lily se auzi strigată deStepney, care tocmai primea un ultim trabuc de la” domnulBry : „Hai, Lily, dacă te-ntorci la iaht.”Lily se-ntoarse imediat şi dădu să plece, cînd doamnaDorset, care se oprise în prag, f ăcu repede cî ţiva paşi spremasă : „Domnişoara Bart nu se întoarce pe iaht,” zise ea,foarte răspicat.Uimirea dilată ochii tuturora ; doamna Bry se f ăcu roşieca sfecla, doamna Stepney se-ascunse intimidată în spatelesoţului ei, iar Selden, muncit de-o furtună de porniri,

simţea mai presus de orice un chef nebun să-l înşface peDabham de guler şi să-l zvîrle în stradă.Între timp, Dorset se apropiase şi el. Era alb ca varul şic ta în jur cu ochi ă furioşi, imbecili.„Bertha !... Domnişoara Bart... e-o neînţelegere la mijloc...”„Domnişoara Bart rămîne aici,” replică soţia lui tăios.,„Şi cred, George, că nu-i frumos să facem pe doamna Stepneysă ne aştepte.”În acest scurt episod, domnişoara Bart rămăsese admirabilde calmă, puţin mai la o parte de grupul încurcat decele întîmplate. Pălise puţin, dar răvăşirea feţelor din jur nu

se reflecta şi pe chipul ei. Lama fină a dispreţului dinzîmbetul său părea să taie în jurul ei o cupolă în carevulgaritatea atacului nu putea pătrunde, şi abia după cedădu doamnei Dorset întreaga măsură a distanţei dintre elese-ntoarse spre gazdă, cu mîna întinsă.„Plec după Ducesă, mîine,” explică ea, „şi mi s-a părutm;Îi simplu să înnoptez pe ţărm.”Se uita ferm în ochii neîncrezători ai doamnei Bry; darcînd nu se mai crezu observată, Selden o văzu cătînd

îngrijoraşi spre chipurile femeilor. Le citea neîncrederea înochii ce-i evitau privirea, în mizerabila laşitate a soţilor

dosiţi după ele, şi preţ de vreo 30 de secunde, Selden crezucă se va prăbuşi într-un hău. Apoi însă, ea se-ntoarse spre elcu graţia-i obişnuită şi bravada palidă a zîmbetului regăsit :„Dragă domnule Selden, mi-ai promis că mă conduci la o



birjă.”Afară bătea un vînt în rafale şi cerul era vineţiu, trimitînd

în feţele lui Lily şi Selden fîşii de ploaie caldă, binef ăcătoare.Ficţiunea birjei fusese tacit abandonată ; mergeau

în tăcere, la braţ, pînă intrară în inima mai întunecatăa parcului, unde el se opri lîngă o bancă şi o îndemnă să seaşeze. .

Ea se lăsă jos f ără o vorbă, dar chiar în lumina îndepărtatăa unui bec din josul aleei, chipul ei oglindea lupta disperatăcare se dădea în interior. Selden se aşeză lîngă ea,aşteptînd-o să vorbească mai întîi, temător ca un cuvînt allui să nu-i zgîndăre rana, nemaiputînd fi vorba de a-şi exprima

îndoielile ce iar şi îi încol eau ă ţ în suflet. Ce-o aduseseaici ? Ce putuse s-o aducă într-un mod atît de înjositor labunul plac al duşmancei ei ? Şi cum se f ăcea că BerthaDorset devenise un duşman tocmai cînd era atît de clar căavea nevoie de un ajutor ? Chiar tunînd şi ful- gerînd

împotriva soţilor de sub papucul nevestelor şi a cruzimii

femeilor faţă de semenele lor, gîndul i se-mpie- dica mereude proverbiala legătură dintre fum şi foc. Amintirea aluziilorf ăcute de doamna Fisher, coroborate cu propriile impresii îiadîncea mila dar şi stinghereala, căci oriunde îşi îndreptagîndul pentru a găsi cuvîntele potrivite, teama de a nucomite o gaf ă îl preceda cu paşi repezi.Deodată îi veni în minte că tăcerea lui putea fi interpretatăca o altă acuzare, precum cea a bărbaţilor pe ca- reidispreţuia pentru laşitate ; dar înainte să fi putut da de-uncuvînt, ea i-o tăie scurt cu o întrebare :„Ştii vreun hotel liniştit ? Pot trimite după cameristă

mîine dimineaţă.”„Un hotel, aici, unde să mergi singură ? Imposibil.”Ea puse în răspuns un muribund surîs al vechiului eiumor„Şi-atunci ? În parc e prea umed.”„Dar trebuie să existe cineva..t”„Cineva la care să trag ? Desigur — o mulţime — dar laora asta ? După cum ai văzut, planurile mi s-au schimbatcam brusc...”„Sfinte Dumnezeule ! Dacă m-ai fi ascultat pe minestrigă el, răzbunîndu-şi neputinţa într-un acces de furie.

Dar ea tot la distanţă îl ţinu cu un zîmbet uşor batjocoritor.„Păi, nu te-am ascultat ? M-ai sf ătuit să părăsesciahtul şi l-am părăsit.”Atunci îşi dădu el seama, cu inima strînsă, că ea naveade gind nici să se explice, nici să se apere ; că, prinnefericita lui tăcere îşi anulase orice şansă de a o mai puteaa'uta şi că momentul decisiv trecuse.Ea se ridicase şi-i stătea în faţă înconjurată de-un voalalb, prăfos, de tristeţe, ca o prinţesă pe punctul de a pleca

în exil.„Lily !a exclamă el, cu o notă desperată în glas, dar

Oh, nu acum,” îl admonestă ea cu blîndeţe; ş-apoi, cudulceaţa regăsită a calmului obişnuit : „Cum trebuie săgăsesc adăpost undeva şi cum eşti atît de cavaler ca sa măajuţi...”



Ei s-adună în faţa invitaţiei. „Ai să faci cum î ţi spun ?Atunci, nu-i decît un luciu de f ăcut — trebuie să mergi glonţla verii tăi, Stepney-Îi.”Ea scoase un sunet de instinctivă împotrivire; dar elinsistă : „Trebuie, e tîrziu şi trebuie să dai impresia că te-aidus direct acolo.”Îi şi pusese mîna pe braţul îndoit, dar ea-l reţinu cu un

ultim gest de protest. „Nu pot... nu pot... asta nu ...n-ocunoşti pe Gwen... nu-mi cere asta !”„Trebuie să ţi-o cer, trebuie să m-asculţi,” apăsă el iar,deşi contaminat în adîncul sufletului de frica ei.Vocea ei coborî. „Şi dacă refuză ?” „Haide, ai încredere

în mine !” nu găsi el altceva; şi cedînd, ea-l lăsă s-o conducă înapoi la marginea pieţii.În trăsură nu mai scoaseră nici o vorbă şi foarte repedese aflară în faţa portalului scăldat în lumină al hotelului încare se afla familia Stepney. Înăuntru intră numai el ; earămase în umbra de sub capota trăsurii, în vreme ce Selden

măsura holul cu paşi mari, în aşteptarea lui Stepney, căruia îi trimisese cartea de vizită. Cîteva minute mai tîrziu cei doibărbaţi treceau pragul printre cei doi portari-ghinărali, dar

în vestibul Stepney se opri cu un ultim acces de împotrivire : „Atunci, ne-am înţeles ?” stipulă el nervos,ţinîndu-l de braţ pe Selden. „Pleacă mîine cu primul tren, iarsoţia mea doarme şi nu pot s-o deranjez.”STORURILE salonului doamnei Peniston erau trase înft.ţa necruţătorului soare de iunie şi în zăpuşeala amurguluifeţele rudelor ei pierdeau cîte ceva din trăsăturile ştiute.Se aflau cu to ii acolo : Van Alstyni, ţ Stepney, Melsoni,

chiar şi cîte un Peniston, doi, rătăciţi pe-acolo, trădînd depărtărigeografice nebănuite şi ambiţii de alt soi. RamuraPeniston-ilor era de fapt mulţumită să ştie averea domnuluiPeniston „Întorcîndu-se”, în vreme ce rudele directe eraulegate de fragilul fir al testamentului bătrî- nei. JackStepney, în noua sa calitate de cel mai bogat dintre nepoţi,preluase tacit conducerea, subliniindu-şi importanţa prinluciul mai aristocratic al doliului ca şi prin prestanţagesturilor ; în schimb nevastă-sa nu-şi ascundea plictisealaşi venise cu o rochie frivolă, elemente menite a afişanepăsarea moştenitoarei pentru măruntele probleme ale

celorlalţi. Lîngă ea, Van Alstyne, într-o haină care aduceapresupusei lui tristeţi o notă zburdalnică, se trăgea demustaţa albă ca să-şi ascundă nerăbdarea ; în vreme ceGrace Stepney, cu nasul roşu şi mirosind a naftalină, îişoptea doamnei Herbert Melson : „N-am putut suporta sămai văd Niagara !”Un foşnet de flori şi-o îndreptare scurtă a tuturor capetelor,ca la comandă, în direcţia aceea, salutară deschidereauşii, în cadrul căreia apăru, înaltă şi princiară înrochia-i neagră, Lily Bart, însoţită de Gerty Farish. Confruntatecu interogaţia mută a rămînerii ei în prag, feţele

femeilor compuneau tot atîtea studii de ezitare. Vreo douăschiţară mişcări de recunoaştere, cenzurate, mai curînddecît de solemnitatea momentului, de faptul că nu ştiau cevor face celelalte; doamna Jack Stepney înclină nepă'-ătoare



din cap, iar Grace Stepney, cu un gest sepul- cral, indică unscaun lîngă ea. Dar Lily ignoră invitaţia, ca şi încercareaoficială a lui Jack Stepney de a o conduce, şi traversăcamera cu pasul ei elastic, aşezîndu-se pe un scaun cepărea a fi fost intenţionat aşezat mai încolo de celelalte.Îşi vedea familia pentru prima dată de cînd revenisedin Europa, în urmă cu două săptămîni; şi dacă acum

observa oareşicare şovăială în felul în care era primită, otrata cu un plus de ironie la calmul ei obişnuit. Vestea morţiidoamnei Peniston căzuse peste ea ca un trăsnet, dar dupăprima încrîncenare se gîndise c , în ă sfîrşit, putea să-şiplătească datoriile. Mult se mai frămîntase pentru întîlnireacu mătuşa ei. Doamna Peniston se opusese vehementplecării ei cu familia Dorset şi-şi manifestase supărareaneîntreruptă prin lipsa oricărei scrisori. Siguranţa că auzisede ruptura cu Dorset-Îi sporea groaza la gîndul întilnirii ; şicum să nu fi simţit Lily o săgetare de uşurare văzînd că, înlocul calvarului aşteptat, n-avea decît să intre cu eleganţă

în posesia unei moşteniri salvatoare ? Cu expresiaconsacrată, se „Înţelesese de la sine” întotdeauna cădoamna Peniston va lăsa o sumă frumuşică nepoatei sale ;

înţelegere care în mintea acesteia din urmii se cristalizase în fapt împlinit.„Primeşte ea tot, mă şi-ntreb ce rost avea să mai venimnoi aici;” remarcă doamna Stepney în gura mare, f ărăsă se sinchisească prea mult, în principiu spre Ned VanAlstyne; şi murmurul indignat al acestuia — „Julia a fost

întotdeauna o femeie dreaptă” — putea fi interpretat ca o încuviinţare ori ca o îndoială.

„Păi, nu-i vorba decît de vreo 400.000”, interveni cu uncăscat doamna Stepney ; şi-n liniştea creată de tuşeapreliminară a avocatului, o auziră pe Grace Stepney suspinînd: „N-or să găsească lipsă nici un prosop măcar — leamnumărat cu ea chiar în ziua aceea...”Apăsată de atmosfera înăbuşitoare, de parfumurilegrele de doliu, Lily începea să-şi piardă răbdarea, mai alescă avocatul nu mai începea odată, ci se apucase să răsfoiască,stînd drept şi solemn, printre filele preambulului latestament.„Parcă sîntem la biserică,” gîndi ea, întrebîndu-se vag

de unde scosese Gwen Stepney o pălărie atît de oribilă.Apoi observă cum se mai îngrăşase Jack — avea să-l ajungăcurînd pe Herbert Melson, care respira greoi ceva mai

încolo, sprijinindu-şi trupul masiv în baston.„Mă întreb care-i regula care-i face pe cei bogaţi, graşi— cred că lipsa grijilor. Dacă primesc moştenirea, va trebuisă am grijă de talia mea,” medita ea pe turuiala monotonă aavocatului. Pe lista moştenitorilor erau pomeniţi mai întîiservitorii, apoi cîteva instituţii de binefacere, apoi mai mulţiMelsoni şi Stepney de a şaptea spiţă, care se mişcarăconştiincioşi pe locurile lor, pentru ca apoi să recadă în

impasivitatea cerută de o astfel de solemnitate. UrmarăNed Van Alstyne, Jack Stepney şi vreo doi veri* fiecăruiarămînîndu-i cîteva miişoare; Lily se miră că' printre ei nufigura şi Grace Stepney. Îndată după aceea îşi auzi numele— „nepoatei mele Lily Bart, zece mii de dolari” —, după



care avocatul se pierdu iar într-o mulţime de date şi cuvîntef ără înţeles ori rost, ca să revină parcă la lumină cu uluitorulanunţ — „iar restul averii mele dragii mele verişoare caremipoartă numele, Grace Julia Stepney.”Năvălind în gurile căscate a mirare, aerul scoase unşuierat repede cenzurat de posesorii figurilor de ceară,care-şi întoarseră rapid capetele spre colţul în care domnişoara

Stepney îşi manifesta printre hohote nevrednicia,moşmonind în mîini o batistă îndoliată, f ăcută ghem.Lily nu luă parte la agitaţia generală, simţindu-se pentruprima oară cu adevărat singură. Nimeni nu se uita la ea,nimeni nu se sinchisea de prezenţa ei; cunoştea acumimposibilul sentiment al totalei nimicnicii. Dar şi acesta eraacoperit de durerea sfîşîietoare dată de speranţele ei

înşelate. Dezmoştenită — fusese dezmoştenită, şi încăpentru Grace Stepney ! întîlni ochii plini de compasiune ailui Gerty care f ăcea un mut efort de caldă consolare, şiprivirea aceleia o ajută să nu-şi piardă cumpătul. Îi mai

rămînea ceva de f ăcut înainte de a părăsi casa aceea — ungest pentru care avea nevoie de tot talentul ei. Se îndreptăspre grupul care se formase aproape imediat în juruldomnişoarei Stepney şi, întinzîndu-i mîna, spuse cusimplitate : „Dragă Grace, îmi pare aşa de bine pentru tine.”Celelalte cucoane se dăduseră la o parte Ia apropiereaei şi spaţiul liber se lărgi încă şi mai mult cînd se-ntoarse săplece; nimeni nu i se alătură. Se opri o clipă, uitîn- du-se în

jur şi judecind calm structura momentului. Auzi pe careva întrebînd care era data executării testamentului şi prinse unfragment din r spunsul avocatului ă — ceva despre un

mandat recent şi „un instrument anterior.” Apoi lumea începu să plece, trecînd pe lîngă ea ; doamna Stepney şidoamna Melson aşteptîndu-şi maşinile în prag ; un grup decucoane conclucînd-o pe Grace Stepney la trăsura pe caretrebuia s-o ia indiferent de faptul că nu locuia decît douăstrăzi mai încolo; iar domnişoara Bart şi Gerty rămînîndaproape singure în salonul roşu care, mai mult ca oricînd,dădea impresia unui cavou de familie bogată, în caretocmai s-a depus ultimul cadavru.În sufrageria lui Gerty Farish, Lily se lăsă să cadă întrunfotoliu, rîzînd încetişor; i se părea o ironie a soartei camoştenirea lăsată de mătuşa ei să nu depăşească cu multdatoria pentru Trenor. Nevoia imperioasă de a achitadatoria aceea reîncepuse s-o chinuiască, încă şi mai tare, dela întoarcerea de pe bătrînul continent. Primul gîndadevărat i-l adresă lui Gerty : „Oare cînd ne dau banii ?”Dar domnişoara Farish n-avea timp de asta; o mareindignare o încerca : „Lily, e scandalos, e nedrept, e ocruzime... I Grace Stepney trebuie să-şi dea seama că n-aredreptul să se atingă de banii aceia !”„Cea care a ştiut să o încînte pe mătuşa Julia are dreptşi la banii ei,” replică domnişoara Bart, pe gînduri.„Dar ea pe tine te plăcea — a dat de înţeles la toatălumea...” ; Gerty îşi luă seama, vădit încurcată, iar domnişoaraBart o privi drept În ochi: „Gerty, haide, spune drept— testamentul ăsta a fost f ăcut abia acu' şase săp- tămîni.Cînd a auzit de cearta mea cu Dorset-Îi, nu 9<t



„Toată lumea a auzit, bineînţeles, că a fost o neînţelegere...că nu v-aţi împăcat...”„Ai auzit că Bertha m-a alungat de pe iaht ?”«Lily 1”„Chiar aşa a fost. Zicea că vreau să mă mîrit cu GeorgeDorset. Ca să-l facă să creadă că-i geloasă. Nu asta i-aspus lui Gwen Stepney ?”

„Nu ştiu — n-am ascultat grozăvii din astea.”«Eu în schimb sînt nevoit s le ascult, ă ă ca să ştiu undemă aflu.” Se opri şi iar rîse încetişor. „Ai văzut femeile ? Cităvreme au crezut că eu voi fi principala moştenitoare, le-afost frică să calce peste mine, dup-aceea s-au îndepărtat deparcă aş fi fost ciumată.” Gerty nu-i răspunse şi eacontinuă. „Am rămas să văd ce se va mai întîmpia. Auprimit instrucţiuni tăcute de la Gwen Stepney şi Lulu Melson,le-am văzut cum se uitau să vadă cum o să procedezeGwen. Gerty, trebuie să ştiu exact ee se spune despremine.”

„Cînd î ţi spun că n-ascult...”„Asemenea lucruri le auzi şi f ără să-ţi pleci urechea laele.” Se ridică şi-şi puse cu hotărîre mîinile pe umeriidomnişoarei Farish. „Gerty,» mă execută lumea ?”„Lily, cum poţi vorbi aşa de prietenii tăi ?”„Care-ţi sînt prietenii în ziua de azi ? Cine, afar* detine, mai crede în mine, draga mea ? Şi dumnezeu ştie cecrezi şi tu despre mine !” O sărută. „Chiar şi aşa ai faceeforturi să nu se cunoască nimic. Dar, de fapt, te

înduioşează cei căzuţi în păcat, Gerty ! Oare şi cei iremediabilpierduţi ? Căci eu nu mă căiesc nici atîtica, ştii

doar.”Îşi îndreptă bustul majestuos, talia zveltă, dominînd pebiata Gerty ca un adevărat înger întunecat, răzvrătit

împotriva ordinii stabilite. Tulburată, Gerty abia putumurmura : „Lily, Lily — cum poţi să rîzi de asemenealucruri ?”„Poate ca să nu m-apuc să plîng. Dar nu — nu sîntdintre cei plîngăcioşi. Am descoperit de mult că dacă plîngmi se înroşeşte nasul, şi aşa, abţinîndu-mă, am scăpat demulte situaţii neplăcute.” Făcu cî ţiva paşi repeziţi prin cameră,după care, re-aşezîndu-se, ridică o faţă senină, surîzătoare,

spre ochii neliniştiţi ai prietenei sale.„Nu mi-ar fi păsat dacă aş fi primit eu banii...” şi, laexclamaţia de protest a celeilalte, apăsă iar : „Nici cît negrusub unghie ; căci,- mai întîi, n-ar fi îndrăznit să mă ignore; şidacă totuşi ar fi f ăcut-o, nu mi-ar fi păsat, pentru că aş fifost independent de ei. Dar aşa... ă !” Zîm- betul ironicdispăruse de pe faţa ei şi nori grei păreau a-i pluti subpleoape.„Cum poţi vorbi aşa, Lily ? bineînţeles, banii ţi se cuveneauţie, dar, în definitiv, asta n-are nici o importanţă.Important e...” Gerty se opri, apoi reluă, ferm : „Important

este să te dezvinovăţeşti, să spui prietenilor tăi totadevărul.”„Tot adevărul ?” Domnişoara Beri rîse. „Ce este adevărul? Acolo unde-i implicată o femeie, el este povestea



cea mai verosimilă. În cazul acesta este mult mai verosimilce zice Bertha Dorset, care are o casă uriaşă şi lojăpermanentă la operă şi cu care „rentează” să te afli întermeni buni.”Domnişoara Farish o privea cu aceeaşi nelinişte. „Darpovestea ta, Lily ? Nici n-o cunoaşte, nimeni, nu ?”Povestea mea ? Nici nu cred c-o ştiu. Vezi tu, eu n-ampregătit o versiune din vreme, ca Bertha ; şi chiar s-o fif ăcut, nu cred c-aş folosi-o acum.”Dar Gerty îşi menţinea poziţia bunului-simţ : „Nici nuvreau o versiune pregătită dinainte, vreau să-mi spui ce s-a

întîmplat, de la bun început.”„De la bun început ?” o imită domnişoara Bart f ărărăutate. „Draga mea Gerty, ce lipsiţi de imaginaţie sîn- teţivoi, oamenii buni ! Păi începutul e-n leagăn, bănuiesc, înfelul în care am fost crescută, în lucrurile de care am fost

învăţată să-mi pese. Sau, nu — nu vreau să dau vina penimeni pentru păcatele mele — să zicem că aveam în sînge

această pornire, de la vreo străbunică iubitoare de plăceri,rebelă faţă de virtuţile cenuşii ale Noului Amsterdam, şicare s-ar fi întors cu dragă inimă la curtea Carol-ilor !” Şicum domnişoara Farish nu-şi dezlipea ochii tulburaţi dintr-aiei, îşi pierdu deodată răbdarea 4 „Voiai să afli adevărul, nu ?— ei bine, adevărul despre orice fată e că odată ce-a intrat

în gura lumii, s-a terminat cu ea : şi cu cît se explică, cu atîtpare mai vinovată Draga mea Gerty, n-ai cumva o ţigară peaici?”În camera în buşitoare de la hotelul ă la care trăsese,Lily Bart îşi trecu în seara aceea situaţia în revistă. Era

ultima săptămînă a lui iunie şi nici o prietenă de-a ei nu mairămăsese în oraş. Puţinele rude caft rămăseseră sau sentorseserăpentru citirea testamentului doamnei Penistonplecaseră din nou în după-amiaza aceea spre New- port oriLong Island ; şi nici una nu se omorîse cu invitaţiile. Pentruprima dată în viaţă se vedea cu totul părăsită, afară deGerty Farish. Chiar şi cînd o rupea cu familia Dorset nusimţise atît de dureros ce-avea să urmeze, căci Ducesa deBeltshire, auzind de nenorocirea de la Lord Hubert, îşioferise pe loc protecţia şi, sub aripa ei protectoare, Lily îşif ăcuse o intrare aproape triumfală în Londra. Acolo cedase

cu strîngere de inimă

tentaţiei de a z

ăbovi în mijlocul uneisocietăţi care nu-i cerea decît s-o amuze şi s-o încînte, f ără

să-şi bată prea mult capul cum căpătase aceste talente ;dar Selden, înainte de plecare, îi vorbise stăruitor denecesitatea urgentă de a se întoarce la mătuşa ei, iar LordHubert, care nu-ntîrziase nici el s-apară în Londra, n-o sf ătuidecît exact acelaşi lucru. Nu era nevoie să i se. spună că nucompania Ducesei era cea mai bună cale spre reabilitareasocială, şi-n plus mai era conştientă că protectoarea ei seputea în orice moment descotorosi de ea în favoarea uneialte protegee, aşa că hotărî f ără tragere de inimă să sentoar-

că în America. Dar nici nu sosise de zece minute pepă- mîntul natal că-şi dădu seama că venise mult preatîrziu. Dorset-Îi, Stepney-Îi, Bry-Îi — toţi actorii şi martoriitragediei ei — o precedaseră cu versiunea lor asupracazului; şi, chiar să fi găsit pe cineva dispus s-o asculte, un



sentiment nedesluşit de dispreţ şi reţinere ar fi oprit-o de laorice confesiune. Ştia că nu prin explicaţii şi contra-atacuriputea spera să-şi recapete poziţia demnă în lume ; şi să fiavut o cît-de-cîtă încredere în eficacitatea lor, tot ar fi opritosentimentul pomenit, alăturat la sentimentul încercat înfaţa lui Gerty Farish — jumătate mîndrie, jumătate umilinţă.Căci, cu toate că ştia că fusese sacrificată f ără pic de milă

de hotărîrea nestrămutată a Berthei Dorset de a-şi recîştigab rbatul, şi deşi ă legătura ei cu Dorset nu depăşise graniţelebunei prietenii, fusese de la bun început perfect conştientăcă rolul ei fusese, cum brutal se exprimase Carry Fisher, dea distrage atenţia lui Dorset de la nevastă-sa. De aceea „seafla ea acolo” — era preţul plătit deliberat pentru trei lunide lux, departe de griji. Obişnuinţa de a privi faptele-n ochi,

în rarele ei momente de introspecţie, nu-i dădea voie săaştearnă vreo spoială mincinoasă peste lucruri. Suferisepentru exact acea loialitate cu care-şi dusese sarcina lacapăt, dar sarcina nu era nicicum nobilă şi acum, în

eşecuMamentabil, urî ţenia ei se revela şi mai dureros.Sub aceeaşi lumină crudă ea văzu întregul şir al consecinţelorunui atare eşec; şi fiecare zi petrecută acolo leaccentua şi mai mult. Rămînea pe de o parte pentru căGerty Farish îi era singură prietenă, pe de alta pentru căhabar nu avea unde ar fi putut merge. Înţelegea perfect cetrebuia să facă. Trebuia să se apuce să recîştige, încetul cu

încetul, poziţia pierdută ; şi primul pas pe acest drum lungşi plin de hirţoape consta în identificarea şi întocmirea, cîtmai curînd cu putinţă, a prietenilor pe care putea conta.Speranţele ei o-nconjurau mai ales pe doamna Trenor, care

putea arăta o înţelegere incredibilă celor care o amuzau oride care se folosea şi care puteau fi iertaţi dacă existenţa lortumultuoasă mai dădea naştere unor mici birfe. Dar, deşitrebuie să fi fost pusă la curent cu revenirea domnişoareiBart, Judy nici măcar nu luase act formal de ea printrimiterea respectivei telegrame de condoleanţe. Oriceavans din partea lui Lily se putea dovedi fatal — nu rămîneanimic de f ăcut decît să se lase-n voia norocului, a unei

întîlniri întîmplătoare; care întîlnire, chiar şi la vremea aceeaa anului, putea destul de uşor să aibă loc.Drept care Lily frecventa asiduu restaurantele unde se

arătau ei de obicei şi, în compania bietei Gerty, serveamese fastuoase în contul, zicea ea, banilor ce urmau să-isosească.„Draga mea Gerty, doar nu vrei să vadă şeful de salăcă nu mai am din ce trăi afară de moştenirea mătuşei Julia ?Gîndeşte-te ce satisf cut ar ă ă fi Grace Stepney să în-* treaicişi să mă găsească cu carne rece de oaie şi ceai în fată !Ce desert luăm azi — Coupe Jacqites ori Peches ă la'Melba ?”Deodată însă, scăpă menu-ul din mînă şi roşi puternic,privind drept în faţă ; urmîndu-i privirea, Gerty dădu cu ochii

de un grup condus de doamna Trenor şi Carry Fisher, careieşea dintr-un salon alăturat sălii mari. Era imposibil pentruaceste doamne şi pentru însoţitorii lor — printre care Lilyrecunoscuse imediat atît pe Trenor qjt şi pe Rosedale — să





luptă în care frumuseţea şi farmecul sînt adversarineglijabili pentru un duşman atît de orb ca aparatul legii. Nuputea să mai trăiască un an cu apăsarea datoriei : şi, înextremis, se hotărî să apeleze la domnişoara Stepney, caremai pierdea vremea în oraş, sau n-o pierdea, ocupată fiindcu „revizuirea” obiectelor binef ăcătoarei sale, treabă care nosupăra cîtuşi de puţin, se poate presupune. Era dureros

pentru Lily să-i ceară o favoare lui Grace Stepney, daralternativa era şi mai dureroas ; ă şi-ntr-o dimineaţă seprezentă la vechea adresă, unde Grace, pentru a înlesniefectuarea pioasei sale îndeletniciri, se mutase provizoriu.Ciudăţenia situaţiei — de a intra cu mîna întinsă încasa unde poruncise atîta vreme — îi spori dorinţa de atermina calvarul cît mai repede ; şi cînd domnişoara Stepneyintră în salonul întunecos, foşnind crepul de cea maibună calitate cu care era încă înf ăşurată, Lily trecu direct lachestiune — era atît de bună încît să-i avanseze suma dintestament ?

Plînse şi se minună Grace de aşa cerere, se jelui de>orbirea legii şi se miră foarte că Lily nu se gîndise cît deasemănătoare le erau situaţiile ! Credea ea că numai platafusese amînată ? Da' nici chiar ea nu primise un ban dinmoştenire şi plătea chirie — da, da ! — pentru dreptul de asta într-o casă care-i aparţinea. Era sigură că asta n-ar fifost de loc pe placul sărmanei Julia, dumnezeu s-o ierte, şile spusese executorilor asta în faţă ; dar cu ei nu puteaivorbi şi nu mai era nimic de f ăcut decît să aştepte. Să ia Lilyexemplu de la ea şi să aibă răbdare — să-şi aminteascăamîndouă de cîtă răbdare nu dăduse sărmana “ţlulia

dovadă în tot timpul vieţii ei, fie-i ţărîna uşoară.Lily f ăcu un gest care deja demonstra ce prost urmaexemplul cu pricina : „Dar tu vei avea totul, Grace — fi uşorpentru tine să-mprumuţi de zece ori mai mult decît cer euacum.”„Să-mprumut ? Să-mi fie uşor să-mprumut ?” GraceStepney se ridică plină de indignare. „Iţi închipui, fie si oclipă, că aş împrumuta în contul banilor verişoarei Julia, cîndştiu atît de bine ce-ngrozită era ea faţă de aşa ceva ? yai.Lily, dacă vrei să ştii adevărul, tocmai datoriile tale i-auprovocat boala — î ţi aminteşti că avusese un atac uşor

înainte de plecarea ta. O, nu cunosc detaliile, bineînţeles —nu vreau să le cunosc — dar circulau nişte vorbe despretine care au întristat-o peste poate — toţi cei care-l stăteau

în preajmă puteau vedea asta. N-am ce-ţi face dacă eşti jignită de ce-ţi spun acum — dacă există vreo cale să-ţi arătce nebunii ai f cut, şi cît de mult r u ă ă i-ai provocat, n-o săezit nici o secundă să*ţi-o spun de la obraz, în numele ei.”5DINCOLO de uşă, Lily simţi că-şi ia adio de la vechea civiaţă. Viitorul se întindea în faţa ei la fel de monoton şicenuşiu ca şi fîşia străzii Fifth Avenue, cu tot atît de puţine

şanse, poate, cîte aveau cele cîteva trăsuri circulind la passă găsească clienţi la ora aceea. Analogia fu însă tulburatăimediat de apropierea rapidă a unei birje care opri lîngă ea.De sub capota plină de bagaje, o mînă îi f ăcea semne ;



şi-n clipa următoare doamna Fisher sări jos şi-o îmbrăţişăafectuos.„Draga mea, doar nu eşti încă în oraş ?... Cînd te-amvăzut mai deunăzi la Sherry n-am avut timp să te-ntreb...ttSe opri şi adăugă, într-un acces de francheţe : „Adevărul ec-am fost îngrozitoare, Lily, şi de-atunci umblu să mă scuz.”„Ei...,” protestă domnişoara Bart, desprinzîndu-se din

îmbrăţişarea penitentă; dar doamna Fisher continuă cuobişnuita-i sinceritate : „Uite ce este, Lily, să n-o mai dămpe după piersic — jumătate din necazurile din viaţă sîntprovocate de faptul că ne prefacem că nu le avem de Ioc.Nu asta-mi stă în fire, şi nu pot decît să-ţi spun că mă simtteribil de ruşinată că m-am luat după celelalte femei. Darmai vorbim noi de asta, acuşica — pîn-atunci, ia spune,unde stai, ce planuri ai ? Bănuiesc că nu stai sub acelaşiacoperiş cu Grace Stepney, a ? — ş-apoi m-am gîndit că nustai pe roze, aşa-i ?”tn starea în care se afla Lily nu putea fi vorba să nu

primească mîna întinsă, aşa că răspunse cu un zîmbet! „Nuprea stau pe roze, într-adevăr, pentru moment, dar GertyFarish este încă în oraş şi are bunătatea să-şi petreacă cumine timpul liber.”Doamna Fisher se strîmbă uşor. „Hm... mare distracţie,ce să zic. Da, ştiu — Gerty e-o bomboană şi valorează cît noitoate puse la un loc ; dar la longue tu ă ai nevoie de nitiiăsare şi piper, aşa cum ai fost obişnuită, nu? Şi-n plus,bănuiesc că pleacă şi ea, nu peste multă vreme... la-ntiiaugust, zici ? Atunci ce faci, doar nu poţi să-ţi petreci vara

în oraş ; mai vorbim noi- şi despre asta, mai încolo. Dar

intre timp, ce-ai zice să-ţi arunci cîteva lucru- soare într-ovaliză şi să vii cu mine la familia Sam Gormer chiar în searaasta ?”Şi cum Lily nu ştia ce să zică, Carry Fisher continuă,rîzînd f ără probleme, cum îi era felul : „Nu-i ştii şi ei nu tecunosc pe tine ; dar asta n-are nici un fel de importanţă. Saumutat în casa Van Alstyne de la Roslyn şi am carteblanche să aduc ce prieteni vreau — cu cît mai mulţi, cu-atîtmai vesel. Se pricep să trăiască bine şi chiar săptămînaasta dau o petrecere pe cinste...” se-ntrerupse, cenzuratăde o schimbare greu de definit de pe faţa domnişoarei Bart.

„A, nu mă refer la anturajul tău, nu — cu totul altă lume, dardistracţie garantată. Adevărul e că Gormerii au intrat pe-unf ăgaş propriu, ca să zic aşa — vor să se distreze şi anume înfelul lor. Au dat şi părţii celeilalte o şansă ce cîteva luni, subdistinsele mele auspicii, şi se descurcau chiar excelent —

învăţ înd mult mai repede decît Bry-Îi, tocmai pentru că nu lepăsa atît — dar deodată s-au hotărît că-i plictiseşte toatăafacerea şi că ce vor ei e un grup în mijlocul căruia să sesimtă în largul lor. Destul de originali, nu ? Mattie Gormer

încă ţinteşte sus ; qşa-s femeile ; dar e fantastic demaleabilă, iar Sam nu vrea să mai audă de nimic, şi-n plus

le place să fie oamenii cei mai importanţi unde se duc, aşacă s-au apucat de-un soi de petrecere non-stop în stilpropriu, un fel de Coney Island de lume, unde oricine facedestul scandal şi nu-şi dă aere e binevenit. Personal cred căe-o distracţie care merită banii _ eî ţiva artişti, înţelegi, mai



cîte-o actriţă în vogă, Şi aşa mai departe. Săptămîna asta,de exemplu, o au pe Audrey Anstell, care a f ăcut furori ast'primăvară în „Cuceritorul cucerit” : şi Paul Morpeth — opictează pe Mattie Gormer — şi Dick Bellinger şi KateCorby... ce mai, toţi cei pe care-i ştii că nu-s mofturoşi şiştiu s petrf>a~ Nu mai sta cu nasu-ă ă n sus, draga mea, emai bine decît o duminică de pră jeală în oraş, şi-o să găseşti

acolo oameni inteligenţi şi petrecăreţi... Morpeth, care oadmiră pe Mattie enorm, întotdeauna vine cu vreo doi de-ailui 'Doamna Fisher o-mpingea pe Lily spre birjă cu fermitateafectuoasă. „Ia urcă binişor ; mergem la hotel să-ţi

împachetezi şi să bem un ceai, iar cameristele noastre potsă ne aştepte la tren.”Într-adevăr era mult mai bine decît o duminică depră jeală în oraş — Lily nu mai avea nici o îndoială înmomentul în care, ieşită pe veranda umbrită, privea spremare peste o grădină pitoresc punctată de dantelele

doamnelor şi costumele de tenis albe ale domnilor. LTriaşacasă ce aparţinuse familiei Van Alstyne, ca şi multele eidependinţe, era plină pînă la refuz cu musafirii Gorme- rilorcare acum, în lumina plină a amezii, umblau care-ncotro încăutarea distracţiilor oferite de gazde — distracţii mergîndde la terenuri de tenis pînă la galerii de tir, ue la bridge şiwhiskey în interior, la plimbări cu automobilul şi şalupa,afară. Lily avea sentimentul ciudat de a fi fost prinsă înmulţime la fel de lipsită de probleme ca un pasageroarecare urcat într-un expres. Blinda şi amabila doamnăGormer putea, într-adevăr, să fie controlorul, indicînd calm

locurile călătorilor grăbiţi, în vreme ce Carry Fisher erahamalul care le punea bagajele la locul lor, le înmînanumerele pentru vagonul-restaurant, anunţ îndu-i şi cînd seapropiau de staţia de destinaţie, în care timp trenul nuncetinisecîtuşi de puţin — viaţa mergea înainte cuameţitoare viteză, într-un zgomot infernal care, cel puţinpentru unul din călători, reprezenta o binevenită distrageride la propriile gînduri.Pentru lumea bună, cercul Gormerilor era un fel deperiferie socială de care Lily se ferise cu mare grijă, întotdeauna; dar acum că era aici, o izbea asemănarea plină

de aplomb pe care tot ce vedea în jur o oferea ca pe ocaricatură vioaie, un fel de parodiere a adulţilor realizată denişte copii iste i. Oamenii ţ care-o înconjurau f ăceau aceleaşilucruri ca şi Trenorii, Van Osburgh-i si Dorsetii — deosebireaconsta în o mie şi una de nuanţe de înf ăţişare şicomportare, de la croiala vestelor bărbaţilor pînă lainflexiunile din vocile femeilor. Totul era mai strident şi dintoate era mai mult — mai mult zgomot, mui multă culoare,mai multă şampanie, mai multă familiaritate — dar şi maimultă cumsecădenie, mai puţină rivalitate şi o dispoziţie dedistracţie mai sănătoasă.

Domnişoara Bart fusese întîmpinată cu tot atîta bucurieca oricare dintre invitaţi, ceea ce mai întîi îi zgîndăriorgoliul dar mai apoi o scutură la. realitate — asta erapoziţia pe care, pentru moment, trebuia s-o accepte şi s-o



exploateze la maximum. Oamenii ăştia îi cunoşteau povesteadespre asta, lunga discuţie pe care o purtase cuCarry Fisher nu lăsase nici un dubiu : era în mod semioficialcunoscută ca eroina unui episod „aparte” — dar în locsă o evite, precum prietenii ei, oamenii ăştia o acceptaserăimediat în viaţa lor f ără probleme. O asimilaseră cu aceeaşiuşurinţă cu care o asimilau pe domnişoara Anstell — nu-i

cereau decît să contribuie, în felul ei, pentru că ţineau totuşicont de diversitatea talentelor, la amuzamentul general,aşa cum f ăcea şi drăguţa actriţă care, cînd nu era pe scenă,dovedea talente dintre cele, mai felurite. Lily simţise pe loccă orice tendinţă de rigiditate, de a stabili distanţe şi amarca diferenţe ar fi fost fatală legăturii cu grupulGormerilor. Să fie acceptată în felul acesta — şi-ntr-o astfelde societate ! — era o încercare destul de grea pentrumîndria ei, dar să fie exclusă tocmai din ea, ar fi fost, îşidădu ea seama cu o strîn- gere de inimă, şi maiinsuportabil. Simţise, chiar atunci, strecurîndu-i-se în suflet

tentaţia insiduoasă de a se înfrupta din bunătăţile uneimese la care nu mai avea voie. Trecerea atît de rapidădintr-o cameră înăbuşitoare de hotel al unui oraş pustiu laluxul unui conac de ţară, aerisit de briza mării, adusese cuea o stare de moleşeală morală, cu atît mai ademenitoarecu cît urma tensiunii nervoase şi neplăcerilor fizice dinultimele s pt mîni. Deocamdat trebuia ă ă ă să se lase în voiatrupului lihnit şi însetat — după aceea îşi va reconsiderasituaţia şi va asculta iar glasul mîndriei. Căci, în adevăr,bucuria îi era umbrită de ideea stînjenitoare că acceptăospitalitatea, vînează aprobarea unor oameni pe care în alte

ocazii îi dispreţuise. Dar nu-şi mai bătea pînă-ntr-atît capulcu ®stfel de lucruri — un strat dens de indiferenţă se formacu rapiditate deasupra delicateţei ei înnăscute şi fiecareconcesie f ăcută contingentului îl întărea şi mai mult.Şi luni, cînd plecară toţi luîndu-şi zgomotos la revedere,perspectiva imediată a întoarcerii în oraş sublinie şimai dureros farmecul vieţii pe care o părăsea. Toţi ceilalţioaspeţi se-mprăştiau. care-ncotro, dar spre aceeaşiexistenţă, în alte decoruri — unii la Newport, alţii la BarIlarbour, alţii în fine în vreo tabără de ţară ca cea de laAdirondack. Chiar şi Gerty Farish, care o-ntîmpină cu tandră

solicitudine, avea să plece curînd la mătuşa cu careobişnuia să-şi petreacă verile la Lake George — numai Lilyrămînea la o parte, ca o barcă împinsă într-un ochi tulbureşi liniştit de curentul năvalnic. Dar Carry Fisher, careinsistase s-o ia la ea acasă — unde ea de fapt nu mai stăteadecît cîteva zile, pînă la plecarea spre reşedinţa la ţară afamiliei Bry — îi veni în ajutor cu o nouă propunere.„Uite ce e, Lily, una şi cu una fac două — vreau să-miiei locul pe lîngă Mattie Gormer, vara asta. Fac o excursie înAlaska, luna viitoare, cu maşina lor, şi Mattie, care-i cea maileneşă femeie de pe faţa pămîntului, vrea să mă care cu ei,

să am grijă de toate ; dar şi familia Bry mă cheamă — da,ne-am împăcat, nu ţi-am spus ? — şi, ca să fiu cinstită cutine, cu toate că îmi plac Gor- merii mai mult, din Bry profitmai mult. Vor să-ncerce Newportul vara asta şi dacă le iese



bine, o să-mi iasă şi mie bine pasienţele.” Doamna Fisher îşiizbi palmele, în- cintată. „Zău, Lily, cu cît mă gîndesc maimult la ideea asta, cu atit o găsesc mai grozavă pentruamîndouă. Amîn- doi Gormerii te-au îndrăgit cum nu se maipoate şi excursia în Alaska este... ce mai, exact ce-ţi trebuieacum.”Domnişoara Bart o privi scrut ător. „Ca să nu mai fiu în

ochii prietenilor mei, nu ?u zise ea încet; şi doamna Fisherrăspunse, depunîndu-i pe obraz un sărut menit să coboareştacheta seriozităţii lucrurilor: „Ca să nu mai fii în ochii lorpînă ce îşi vor da seama ce mult le lipseşti.”Şi s-a dus; în Alaska; cu Gormerii. Iar expediţia, chiardacă nu a produs efectul anticipat de prietena ei, avu celpuţin avantajul negativ de a o îndepărta din centrul criticilorşi bîrfelor. Gerty Farish se opusese din răsputerile firii eislabe acestui plan. Se oferise chiar să renunţe la LakeGeorge şi să rămlnă în oraş eu Liiy, dacă renunţa laexcursie; dar Lily îşi putea deghiza propria neplăcere pentru

acest plan sub un motiv suficient de valid. „Draga meanevinovată, nu vezi,” protestă ea, că prietena Carry areperfectă dreptate şi că trebuie să-mi reiau viaţa obişnuită,adică să mă aflu între oameni cît mai mult cu putinţă ? Dacăvechii mei prieteni preferă să creadă minciuni despre .mine,va trebui să-mi găsesc alţii, asta-i tot; şi, după cum ştii,calicul nu trebuie să fie şi mofturos. Nu că mi-ar displaceMattie Gormer chiar îmi place, e cumsecade şi cinstităşi lipsită de afectare ; şi nu crezi că-i cazul să-i fiurecunoscătoare pentru că-mi deschide braţele într-unmoment cînd, cum ai putut vedea cu ochii tăi, propria-mi

familie s-a spălat pe mîini de mine ?aGerty clătină din cap, neconvinsă. Simţea nu numai căLily se înjosea cu această intimitate pe care n-ar fi cultivat-oniciodată în condiţii normale, dar şi că, reînnodînd firulocupaţiilor vieţii de odinioară ucidea şi ultima şansă de ascăpa de ea. Gerty avea doar o imagine obscură •» desprece i se întîmplase de fapt lui Lily — dar consecinţele olegaseră indestructibil de ca, încă din memorabila noaptecînd cedase secretul vieţii ei nefericitei prietene. Pentruoamenii ca Gerty un astfel de sacrificiu impune şi oreabilitare morală a persoanei pentru care a fost f ăcut, pînăntr-

acolo că persoana aceea devine un depozitar deobligaţii morale de tot felul. Dacă a ajutat-o o dată pe Lily,trebuie să continue s-o ajute ; şi dacă o ajută, trebuie săcread în ea, c ci ă ă credinţa este adevăratul dinam al fiinţeloracestora. Dar chiar dacă domnişoara Bart s-ar fi putut

întoarce, după ce gustase iar din mierea vieţii, la deşerticulNew York de august şi să se mulţumească doar cu prezenţasărmanei Gerty, înţelepciunea „de lume” cu care senăscuse s-ar fi ridicat împotriva unui atare act de abnegaţie.Ştia că doamna Fisher avea dreptate — o absenţă aleasă latimp putea constitui primul pas spre reabilitare — şi că, în

orice caz, a rămîne în oraş după ce se terminase sezonuldedicat lui, echivala cu o recunoaştere fatală de înfrîngere.Din tumultuoasa traversare a continentului de baştinăse întorsese cu o nouă viziune asupra situaţiei ei. Luxul



regăsit, faptul că se scula în fiece dimineaţă f ără nici o grijăşi înconjurată de fericiri materiale, toci cu vremea bucuriapentru asemenea lucruri şi o lăsă şi mai conştientă de vidulpe care ele nu îl puteau umple. Cumsecăde- nianediscriminatorie a lui Mattie Gormer, sociabilitateacamaraderească a prietenilor ei, care o tratau pe Lily absolutla fel ca pe toată lumea — toate acestea începură să-i

pună răbdarea la încercare; şi cu cît vedea mai multe decriticat la tovarăşii ei de drum, cu atît mai inutili îi apăreaupentru ea. Dorul după vechea viaţă deveni idee fixă, dar îşidădea seama că f ără noi concesii de vanitate, nu se putea.Pentru moment, ele luară forma neplăcută a continuăriilegăturii cu Gormerii şi după întoarcerea din Alaska. Chiardacă se aflase puţină vreme în „cercul” lor, imensul eitalent social, iscusinţa dusă la culmi de perfecţiune de a seadapta la lume f ără să prejudicieze propria-i personalitate,spectacolul continuu pe care toată fiinţa ei îl oferea, îicîştigaseră un loc important în grupul Gorme- rilor. Dacă nu

le împărtăşea ilaritatea supărătoare la urechi, în schimbaducea o notă de eleganţă mai de preţ pentru MattieGormer decît circăraia celorlalţi. Şi de fapt Sam Gormer şiprietenii lui cei mai buni se cam temeau de ea; dar aripacondusă de Mattie, cei de genul lui Paul Morpeth, opreţuiau, simţea chiar dînsa, pentru exact acele calităţi decare ei duceau lipsă. Dacă Morpeth, a cărui indolenţăsocial atingea dimensiunile vastei lui activit ă ăţi artistice, seabandonase felului de viaţă nonconformistă de la Gormeri,o viaţă care ignora sau chiar n-avea ştiinţă de rafinamentelepoliteţii şi-n care puteai foarte bine să nu te ţii de cuvînt ori

să-ţi primeşti musafirii în papuci şi halat de lucru, apoi elnu-şi pierduse şi simţul nuanţelor, al deosebirilor, nici chiargustul pentru farmecele subtile ale fiinţei omeneşti, gust pecare nu avusese cînd să-l cultive. Cît pregătise tablourilevivante pentru Bry fusese copleşit de virtualităţile plasticedin Lily — „nu faţa, e prea controlată ca să interesezeexpresia ; dar restul... Isuse, ce model ar fi !” — si pentru călumea în care o văzuse îl scîrbea prea mult ca s-o cauteacolo, privilegiul de a o avea sub ochi, s-o privească şiasculte pe-ndelete. În salonul dezordonat al Gor- merilor, îlumplea de încîntare.

Şi aşa, Lily îşi formase, în trepidaţia vieţii înconjurătoare,un mic nucleu de amiciţii care mai îndulceau dezavantajeleşederii prelungite cu Gormerii. Ba mai primea şiunele veşti din lumea ei, mai ales de cînd încheiereasezonului de la Newport dirijase lumea bună din nou spreLon° Island. Kate Corby, căreia gusturile îi dădeau aerul depromiscuitate pe care interesele îl dădeau lui Carry Fisher,mai trecea pe acolo şi dacă la început f ăcuse ochii foartemari văzînd-o pe Lily, după aceea se obişnuise prea repedecu prezenţa ei printre Gormeri şi ai lor. Trecea adesea şidoamna Fisher, să-i împărtăşească din toate cîte se

întîmplau, într-un fel de, zicea ea, buletin meteorologic deultimă oră; şi dacă Lily nu-i ceruse asta, putea pe de altăparte să discute mai liber cu ea decît cu Gerty Farish, căreianici nu-i puteau trece prin cap atîtea şi atîtea lucruri ce



păreau floare la ureche lui Carry Fisher.Ş-apoi, doamna Fisher ştia ce limite are curiozitatea.La situaţia lui Lily privea numai din afară, trăgînd concluziiletot de-acolo ; concluzii pe care, după o astfel de discuţieamicală, le rezumă foarte laconic ; „Trebuie să te măriţi cîtpoţi de repede.”Lily scoase un gîlgîit uşor de rîs — uite că o dată îi

lipsea originalitatea şi prietenei sale. „Vrei, precum GertyFarish, să-mi recomanzi panaceul sigur al „iubirii unui omdeosebit” ?”„Nu — nu cred că vreunul din cei doi candidaţi pe careiam în vedere pot fi numiţi aşa,” zise doamna Farish dupăce stătu puţin pe gînduri.„Doi ? Ai zis doi ?”„Da, dar poate c-ar fi mai potrivit să zfc unul şi jumătate,pentru moment.”Asta o-nveseli şi mai şi pe Lily. „Cînd ar fi să fie, da,cred că aş prefera o jumătate de soţ. Cine este ?”

„Nu-mi sări în cap pînă n-ai auzit tot — George Dorset.”Lily scoase un murmur de reproş, care însă n-o stînjenipe cealaltă.„Şi de ce nu ? Cînd s-au întors din Europa au petrecutcîteva săptămîni de miere, dar acum iar s-a stricat situaţia.Bertha a sărit peste cal mai mult decît îşi permite oricenebună şi credulitatea lui George s-a cam epuizat. Sînt aiciacum, înţelegi, şi am petrecut ultima “duminică cu ei. A fosto petrecere mizerabilă — nimeni afară de Neddy Silverton,care arăta ca un sclav la galere (şi cînd te gîndeşti că segăseau unii să spună că din cauza mea era nefericit!) — şi

după masa de prînz George m-a purtat kilometri întregi peaŁară, povestindu-mi că sfîrşi- tul e inevitabil.”Domnişoara Bart f ăcu un gest a lehamite. „Cît despreasta, nu se va întîmpla niciodată. Ştie ea Bertha cum să-laducă înapoi cînd vrea.”Doamna Fisher însă o privea dintr-o parte. „Nu şi dacăel are alt loc de refugiu ! Da, asta-i cheia problemei — bietulde el nu rezistă singur. Şi mi-l amintesc pe cînd era un omminunat, plin de viaţă şi de entuziasm.” Se opri şi cîndreluă, nu se mai uita la Lily : „N-ar mai sta nici o oră cu eadac-ar şti...”

„Şti... ?” repetă domnişoara Bart.„Ceea ce-ar trebui tu, de pild , s ... ă ă cu şansele pe carele-ai avut! Dacă ar fi sigur, vreau să spun...”Lily o întrerupse cu vădită enervare, roşind puternic.„Te implor, s-o lăsăm baltă, Carry... Subiectul este prea îngrozitorpentru mine.” Şi ca să abată atenţia amicei sale,adăugă sforţ îndu-se să readucă gluma pe tapet : „Şi aldoilea candidat ? Nu trebuie să-l uităm.”Pase şi doamna Fisher. „Nu ştiu dac-ai să mai rîzi dacă-l zic... Sim Rosedale ?”Dcmnişoara Bart nu rîse, într-adevăr — privea doar

gînditoare, în gol. Sugestia, de fapt, nu f ăcea decît să deaexpresie unui gînd pe care-l rostogolise mult în cap în ultimelesăptămîni ; dar nici după un minut zise, nepăsătoare: „Domnul Rosedale îşi doreşte o soţie care să-l poatăplasa printre Van Osburgh-i şi Trenori.”



Doamna Fisher nu lăsă să-i scape ocazia : „Tocmai ceaiputea tu face pentru el ! Cu banii lui, evident. Nu vezi cebine ar ieşi totul pentru fiecare din voi doi ?”„Ce nu văd e felul în care l-aş putea face pe el să vadăasta,” întoarse Lily, cu un hohot menit a pune capătsubiectului.Dar în realitate se gîndi încă la el multă vreme după

plecarea doamnei Fisher. Îl văzuse extrem de puţine ori peRosedale de cînd se alăturase Gormerilor, el fiind atît depreocupat să pătrundă în Edenul din care se găsea ea acumalungată ; dar de vreo două ori, în lipsă de ceva mai bun, else abătuse pe-acolo să petreacă duminica şi în aceste ocaziiatitudinea faţă de ea se revelase f ără echivoc. Că o admira

încă era, mai mult ca niciodată, o evidenţă ofensivă; căci încercul Gormerilor, în care el îşi „dădea drumul”, simţindu-seacasă f ără povara convenţiilor pe care nu le pricepea, naveace ascunde. Erau însă aspecte care-i arătau lui Lily ceparşivă putea fi atitudinea omului aceluia. Astfel, el simţea

o evidentă bucurie să-i facă pe Gor- meri să înţeleagă că oştia pe „domnişoara Lily” — era .domnişoara Lily” pentru el,acum — înainte ca ei să se fi născut socialmente; bucurie şimai mare să-i arate asta lui Paul Morpeth. Dar implica şifaptul c era vorba de o intimitate ă minoră, genul derelaxare pe care şi-l permite, în orele de răgaz, omul cumare greutate şi o mulţime de preocupări.Nevoită să accepte această versiune a legăturii lor deodinioară şi s-o ia în nota de plezanterie comună noilor eiprieteni, Lily simţea o umilinţă sfîşietoare. Dar îndrăzneamai puţin ca oricînd să se certe cu Rosedale. Bănuia că

„Nu”-ul ei se încadra printre cele mai grave care-i fuse-iseră vreodată adresate şi faptul că el ştia ceva despre nefericitatranzacţie cu Trenor şi că putea oricînd profita deaceasta în modul cel mai josnic, o plasa la cheremul lui f ărănici o speranţă de scăpare. Şi totuşi sugestia lui Carry Fisher

îi trezise nădejdi noi. Oricît l-ar fi displăcut pe Rosedale, nu-ldispreţuia în mod absolut. Căci, de bine-de rău, omul acela

îşi înf ăptuia ţelul propus în viaţă, lucru care, pentru Lily, erapreferabil eşecului. Simţise întotdeauna în el o tenacitateuluitoare, cu care îşi croia drum, încet dar sigur, prin masadensă a antipatiilor de tflt felul. Deja, în lumea afacerilor îşi

ciştigase un loc foarte bine stabilit, graţie averii uriaşe, saumai ales felului iscusit cu care-o punea la lucru. Ca efect demoment, numele lui începea să figureze pe liste decomitete municipale şi filantropice; a- părea la banchetedate în cinstea unor distinşi străini şi candidatura depusăpentru admiterea într-un club de vîrf era discutată cu maipuţine voci antagoniste. Apăruse de cîteva zile la dineurilefamiliei Trenor şi-nvăţase să vorbească despre căderile VanOsburgh-ilor cu exact atîa dispreţ cît era necesar din parte-i;n-avea nevoie decît de o soţie cu suficiente relaţii ca să-igrăbească ultimii paşi spre ţintă. Exact lucrul care-l

îndemnase, cu un an în urmă, să-i facă propunereadomnişoarei Bart; dar între timp el mai urcase cîteva trepte, în vreme ce ea pierduse puterea de a-l sălta peste celecîteva care mai rămîneau. Era dureros de conştientă de



asta. Numai succesul o f ăcea să-şi piardă capul, în luminatristă a eşecului vedea, culmea, mai bine lumea. Şi iată că oscînteie- de speranţă înviora lumina momentului. Îşiamintea că, dincolo de motivul mercantil al cererii înc s torie detectase, atunci, afec iune real ă ă ţ ă. Tocmai, nu l-arfi detestat atît de mult dacă n-ar fi simţit că el îndrăzneştecu adevărat s-o dorească. Ş-atunci, nu era oare posibil ca

pasiunea să nu se fi stins, chiar dacă nu mai era susţinutăde celălalt element ? Nici măcar nu încercase vreodată să-l încînte — cu tot dispreţul ei f ăţiş, el o sorbea din ochi. Ce-arfi, aşadar, să-şi exercite această putere care i-l aducea lapicioare chiar şi-n stare pasivă ? Ce-ar fi să-l facă s-o ia dindragoste, acum că alt motiv nu mai exista ?6GORMERII tocmai îşi construiau, ca buni burghezi înascensiune ce se aflau, o casă în Long Island ; şi-i reveneadomnişoarei Bart misiunea de a-şi însoţi gazda în frecventelevizite de inspectare a progreselor construcţiei. Acolo,

în vreme ce doamna Gormer se confrunta cu problemede iluminare şi grupuri şanitare, Lily putea să guste tihnaplimbării de-a lungul golfului stră juit de copaci, sub clopotulluminos al toamnei. Chiar dacă singurătatea nu-i era sorăbună, viaţa plină de zgomote pe care o ducea transforma înbinefacere un moment ca acesta. Se săturase să totplutească încoace şi-ncolo pe nişte valuri de plăcere ori interesepe care nici măcar nu le împărtăşea ; se săturase sătot vadă oameni care treceau de la o distracţie la alta zvirlindcu bani în toate părţile, oameni între care se simţea opăpuşă scumpă în mîinile unui copil răzgîiat.

Asta îi era starea de spirit cînd, întorcîndu-se într-obună dimineaţă de la ţărm pe un drum pe care nu mai mersese,se-ntîlni nas în nas cu George Dorset. Domeniul Dorset-ilor se afla în vecinătatea imediată a celui cumpărat decurînd de Gormeri şi Lily îi zărise chiar de cîteva ori, din fuamaşinii; dar orbita lor socială era atît de diferită de a ei încîtnu-i trecuse prin cap că s-ar putea întîlni de-a dreptul cuvreunul din ei.P şind leg nat, dus pe gînduri, Dorset ă ă n-o zări pe domnişoaraBart decît cînd era la cî ţiva metri de ea ; dar în locsă se oprească, cum se aşteptase Lily, la vederea ei se

repezi înainte foarte agitat şi bucuros.„Domnişoară Bart!... Dai mîna cu mine, nu-i aşa ? Decînd tot sper să te-ntîlnesc.... ţi-aş fi scris, dar n-am avutcurajul.” Omul acesta cu păr roşu vîlvoi şi mustaţa zburlităavea o privire hăituită, f ără-ndoială de gîndurile care-lmunceau tot timpul.Pentru privirea aceea Lily îl salută cu o notă de compasiune,care parcă-i insuflă mai mult curaj lui Dorset: „Amvrut să mă scuz... să te rog să mă ierţi pentru rolul nefericitpe care l-am jucat...”Ea îl opri cu un gest rapid. „Să nu mai vorbim de asta ;

mi-a părut tare rău pentru dumneata,” zise ea, cu oareşicaredispreţ care nu-i scăpă celuilalt. Drept care roşi pî- nănalbul ochilor speriaţi, roşi atît de jalnic încît Lily se căi şiea pentru nedelicateţe. „Aşa-i, pe bună dreptate. zise el.





„Nu v d cum te-aş putea ă ajuta tocmai eu,” murmurădînsa, retrăgîndu-se puţin din faţa privirii lui tot mai aprinse.Dar tonul ei păru să-l calmeze, cum se întâmplase deatîtea ori şi-n momentele lui cele mai prăpăstioase. Liniile

încăpăţ înate de pe chip i se des'.inseră şi, deodată docil, elzise : „Ai vedea, dac-ai mai păstra bunătatea şi înţelegereape care mi le arătai cîndva — numai Dumnezeu ştie cît de

multă trebuinţă aş avea de ele acum.”Ea se opri o clipă, mişcată în pofida voinţei ei deaceastă evocare a influenţei pe care-o exercita cîndvaasupra Iui. Suferinţa o înmuiase în mare măsură şi aceastăferăstruică prin care zărise o clipă ruşinea şi starea de plînsa existenţei lui dezarma orice urmă de dispreţ mai puteapăstra pentru un bărbat atît de slab.„Îmi pare nespus de rău pentru dumneata... şi te-aşajuta cu dragă inimă ; dar trebuie să-ţi cauţi alţi prieteni, alţisf ătuitori.”„Dumneata mi-ai fost prietenul cel mai bun,” răspunse

el cu simplitate. „Şi apoi... nu-nţelegi ?... eşti singura persoană...”,vocea lui coborî pînă la şoaptă — „singura persoanăcare ştie.”Iar simţi Lily că îi năvăleşte tot sîngele în obraz ; iarprinse a-i bate inima cu putere, aşteptînd urmarea.El ridică spre dînsa ochi rugători. „Înţelegi acum, da ?Da ? Sînt disperat — la capătul puterilor. Vreau să fiu liber şidumneata mă poţi elibera. Ştiu că poţi. Dumneata, nu poţisă mă ştii captivul iadului, nu ? Nu-ţi stă în fire să te răzbuni

în felul ăsta. Ai fost întotdeauna aşa de blîndă — şi-acum teuiţi Ia mine cu blîndeţe. Zici că-ţi pare rău pentru mine. Ei

bine, iţi stă în putinţă s-o demonstrezi... numai Dumnezeuştie cît de mult adevăr spun. Înţelegi, nu-i aşa... n-ar fi niciatîtica publicitate în jur... nimic care să te privească. N-amajunge niciodată acolo... nu am nevoie decît să pot spune,clar, „Uite, asta şi asta şi asta,” înţelegi, şi zbuciumul ar luasfîrşit, drumul ar fi liber şi toată grozăvia ar dispărea într-osecundă.” »Vorbise pe ner suflate, ca un ă alergător la capătulcursei, zvîrlind din cînd în cînd cu putere aerul din plămîni;şi printre cuvîntele întretăiate ea zărea, ca printre nişte fîşiide ceaţă, o panoramă de vis, numai pace şi tihnă. Căci nu

mai încăpea nici o îndoială unde bătea el; şi f ără insinuăriledoamnei Fisher ar fi înţeles. Avea în faţă un om care oimplora să-l salveze în culmea singurătăţii şi umilinţei lui —dacă-i ieşea în întîmpinare într-un astfel de moment, aveasă fie al ei cu toată străşnicia credinţei lui înşelate. Şiputerea asta stătea în mîna ei — atît de total, încît el nicimăcar nu bănuia. Cu o singură mişcare putea căpătarăzbunarea şi reabilitarea — ametitoare uşurinţa astaNu zicea nimic şi privea doar, dincolo de el, în josul cărăriipătate de culorile toamnei. Şi deodată o cuprinse frica— frica de ea însăşi, de îngrozitoarea forţă a tentaţiei. Toate

slăbiciunile trecutului erau acum tot atî ţia complici ce-otrăgeau de zor spre poteca de mult bătătorită de picioarelelor. Se-ntoarse brusc spre el, întinzîndu-i mîna i„La revedere ; îmi pare rău — nu pot face absolut



nimic pentru dumneata.”„Nimic ? Nu spune asta ! strigă el, mai bine recunoaştecă mă abandonezi ca toţi ceilalţi. Dumneata, singura fiinţăcare m-ar fi putut salva !”„La revedere, la revedere,” repetă ea grăbită ; şi-ntimp ce se-ndepărta, îl auzi strigînd cu-o ultimă sforţare :„Cel puţin mă laşi să te mai întîlnesc o dată ?”

Ajunsă pe domeniul Gormerilor, Lily o luă de-a dreptulpeste gazon spre casa neterminată, unde gîndea că se află,pradă celor mai năstruşnice gînduri provocate de întîrziereaei, doamna Gormer ; care, ca mai toate persoanelenepunctuale, nu putea suferi să fie lăsată să aştepte.Dar cînd ajunse în aleea mare văzu un faeton elegantdispărînd după curbă, spre poartă ; şi-n prag, pe doamnaGormer, radiind încă de-o bucurie retrospectivă. Dînd cuochii de Lily, roşi stingherită. „Ai văzut cine m-a vizitat ? A,am crezut că te-ai întors pe alee. Doamna George Dorset —

într-o scurtă vizită ca-ntre vecini, aşa a zis.”

Lily nici nu clipi, cu toate c n-ar fi ă inclus nicicînd sentimentelede bună vecinătate printre idiosincraziile Berthei;iar doamna Gormer, căreia i se luase o piatră de pe inimăvăzînd ce indiferentă părea Lily, continuă cu un hohot menita bagateliza întîmplarea : „Bineînţeles că ce-a adus-o defapt a fost curiozitatea — m-a pus s-o duc peste tot. Dar nicinu poate fi persoană mai drăguţă, zău, nici un fel de aere, şaşade simpatică... acu înţeleg de ce lumea o găseşte atîtde formidabilă.”Această întîmplare ciudată, care prea coincidea cu întîlnireaei cu Dorset ca să nu fie un tîlc la mijloc, îi dădu un

vag sentiment că i se pregătea o altă nenorocire. Numaivecină bună nu se sinchisea Bertha să fie, cu atît mai puţincu cinpva dinafara cercului ei. Absolut întotdeauna, fieignorase pe aspiranţii de după gard. fie îi chemase în curtenumai dacă putea profita cumva de ei; şi tocmai lipsaoricărui criteriu, bunul plac îi f ăcea pe aceştia şi mai fericiţi

îşi zicea Lily. Vedea asta în satisfacţia imposibil de ascunsde pe faţa doamnei Gormer şi-n citarea, f ără nici o noimă,din opiniile Berthei, în zilele care urmară. Ia care adăugaspeculaţii prelungite asupra casei unde-şi f ăcuse rochia.

Toate ambiţiile latente ale doamnei Gormer, inutile faţă de

atitudinile egale ale celor ce-o înconjuraseră pînă atunci şideci ţinute în secret, germinau acum sub soareleavansurilor Berthei ; şi indiferent de motivul acesteia dinurmă, Lily îşi dădea seama că viitorul ei avea oricum aesuferit.Stabilise ca, din cînd în cînd, să-şi părăsească prieteniica să viziteze nişte cunoştinţe recente ; şi la întoarcerea dinuitima asemenea vizită îşi clădu seama pe Ioc că influentaaoamnei Dorset tot mai plutea în aer. Avuseseră loc schimburide vizite, luarea ceaiului la un club de ţară, o întîlnire laun bal al vînătoriior ; ba mai mergea vorba că se apropia un

dineu, vorbă pe care Mattie Gormer încerca, cu un nefirescefort — la ea — de discreţie, s-o furişeze afară dinconversaţie, cînd domnişoara Bart era de faţăAceasta hotărîse oricum să se reîntoarcă în oraş, dună



ce petrecuse o duminică de adio cu prietenii ei ; şi, cu a utorullui Gerty Farish, descoperise un mic hotel particUiarunde îşi putea petrece iarna. Hotelul aflîndu-se la periferiaunei zone locuită de protipendadă, preţul pentru cei cî ţivametri pătraţi pe care-i locuia o ardea la pungă cu mult maimult decît îşi putea permite ; dar îşi căuta justificare înfaptul că, în împrejurări ca cele prin care trecea, era important

să păstreze o aparenţă de prosperitate. Adevărulera că pur şi simplu nu concepea, atîta vreme cît mai aveaposibilitatea să plătească pentru o săptămînă înainte, sătrăiască în condiţiile în care sta Gerty Farish. Niciodată nufusese mai aproape de ruină ca acum ; dar putea cel puţinsă-şi plătească nota sâptămînală la hotel şi cum cele maimari din datoriile vechi le plătise din banii primiţi de ia

Trenor, îi mai râmînea o sumă frumuşică din care putea trăicum trăia. Ceea ce nu însemna că nu se ginCca la vre- m-lnicia unei astfel de siguranţe. Camerele ei, care dădeauspre nişte ziduri din cărămidă cu scări de incendiu, mesele

singuratice în restaurantul întunecat, cu tavanul prea încărcatşi mirosind perpetuu a cafea — toate aceste neplăcerimateriale, ce-aveau nu peste mult să se numească confortdeosebit, îi menţineau mintea în alerta căutării ; dreptcare revenea tot mai des la sfaturile doamnei Fisher. Şioricît s-ar fi învîrtit în jurul lor, ştia că-n final trebuia săprivească în faţă adevărul necesităţii de a se căsători cuRosedale ; convingere pe care i-o întări o vizită neaşteptatădin partea lui George Dorset.Îl găsi, în prima duminică după revenirea ei în oraş,păşind încolo şi-ncoace prin sufrageria ei îngustă, punînd

iminent în pericol bibelourile cu care ea încercase să o mai însufleţească ; dar la vederea ei se calmă, zicînd umil că nuvenise s-o sîcîie, că nu cerea decît să fie lăsat să rămînă o

jumătate de oră şi să vorbească despre orice va fi voit ea.Adevărul, bineînţeles, era că pe el îl preocupa un singursubiect — el şi starea lui nenorocită —, gîndea Lily ; şi căvenise doar pentru c-avea nevoie de mila ei. Dar cum

începu prin a pretinde c -l intereseaz ce ă ă face ea şi cum ea îi răspunse, văzu că, pentru întîiaşi dată, o oareşicareiluminare asupra nenorocirii ei păru a-nlătura neguriledense ale preocupării unice pentru persoana lui. Era cu putinţă

ca fiara aceea de mătuşă a ei s-o lase f ără un ban ? Cătrăia singură acolo pentru că nu mai avea unde merge şi că într-adevăr abia mai avea din ce trăi pînă i se plăteau odatăbanii din moştenire ? Mila pentru alţii mai că se atrofiase înfiinţa lui, dar suferea atît de intens încît îşi clădea vagseama ce poate fi aceea — şi-n plus, îşi dădu dînsa seama,suferinţa ei îşi găsi de îndată în mintea lui o utilizare pentrufolosul propriu.Cînd în sfîrşit se descotorosi de dînsul, sub pretextul cătrebuia să se schimbe pentru cină, el se mai opri o dată înprag şi strigă f ără veste : „Mi-a f ăcut atît de bine !... hai, te

rog, spune că mă laşi să mai Vin...” Dar dacă ruga direct,direct trebuia să i se răspundă : „Îmi pare rău... dar ştii binede ce nu pot face asta.”El roşi pînă la rădăcina părului, şi, închizînd uşa la loc,



rămase acolo ca o momîie sîcîitoare. „Ştiu că ai putea...numa să vrei... dacă situaţia ar fi alta... dar de dumneatadepinde s-o schimbi. Un cuvînt, nu trebuie decît să spui uncuvînt şi m-ai scăpat de chin 1”Ochii li se Intîlnlră şi o clipă ea se clătină iarăşi pemuchia tentaţiei. „Te înşeli; nu ştiu nimic ; n-am văzut nimic-a zise ea, încercînd să găsească stabilitate în cîrja

repetării'; şi-n timp ce el pleca, gemînd „Ne sacrifici peamîndoi,”ea continua să repete, ca-ntr-o transă: „Nu ştiu nimicabsolut nimic.”De cînd stătuse de vorbă, cu atîta folos, cu doamnaFisher, Lily nu-l prea văzuse pe Rosedale, dar în cele douăsau trei ocazii cînd se întîlniseră putuse remarca o creşterevădită a acţiunilor ei. Nu încăpea nici o îndoială că el oadmira la fel de mult şi că, prin urmare, nu era chiar atît degreu să-l facă să uite de cele materiale. Nu era nici chiar atîtde uşor ; dar nici nu era uşor să privească în faţă, în lungileei nopţi albe, viitorul pe care i-l propunea George Dorset.

Dintre dou rele, primul i se p ă ărea mai puţin hidos existauchiar momente cînd o căsătorie cu Rosedale părea singurasoluţie onorabilă de a ieşi din dificultate. Nu mergea de faptcu imaginaţia mai departe de ziua nefastă — după aceeatotul se confunda într-o ceaţă roz de bună-stare dincolo decare se ascundea din fericire şi salvatorul ei. Învăţase, înlungile ei priveghiuri, că era mai bine să nu se gîndească laanumite lucruri, că peste anumite viziuni de după miezulnopţii trebuia să arunce o mantie de poveste — şi una dinele era cea a posturii de soţie a lui Rosedale.Datorită, cum recunoştea deschis, succesului Bry-ilor

la Newport, Carry Fisher luase în chirie o căscioară în Tuxedo; spre care pleca Lily în duminica în care picase Dorset.Deşi era ora cinci cînd sosi acolo, stăpîfta nu venise

încă şi în camerele cu focul arzînd în vatră domnea o liniştepatriarhală, tonică. Lily era emoţionată, cum nu-şi aminteasă fi fost vreodată faţă de camerele lui Carry Fisher ; dar, încontrast cu lumea în care trăise în ultima vreme, aici simţearepaus şi stabilitate chiar şi-n amplasamentul mobilei, chiarşi-n competenţa discretă a cameristei care o conduse încamera ei. Non-conformismul doamnei Fisher reprezenta, laurma-urmei, o deviere neînsemnată de la un crez social

moştenit, pe cîtă vreme cei din cercul Gormerilor încercaupentru prima oară să conceapă un astfel de crez pentru uzpropriu.Era pentru prima dată, de cînd se-ntorsese din Europa,că TMy se afla într-o atmosferă familiară, şi, stîrnită în vechilesenzaţii, cobora la masă pregătită să întîlnească prietenide odinioară. Îşi luă însă pe loc seama, reflectînd căprietenii care-i rămăseseră lcfiali erau tocmai aceia care arfi dorit cel mai puţin s-o expună unor astfel de scene; si numai fu nici o surpriză pentru ea să dea de domnul Rosedale.Îngenuncheat patern pe covor, în faţa fetiţei gazdei

Rosedale pe post de tătic, iată o imagine departe de ao impresiona pe Lily; şi totuşi, nu putea să nu observebunătatea reală cu care se juca cu copilul. Nu era vorba degesturile drăgăstoase premeditate şi false ale oaspetelui



P'ivit de mam , c ci nu se ă ă aflau decît ei doi în cameră, el cufetiţa ; şi alăturarea de fiinţa mică şi năzuroasă ce-i sufereaomagiul îl f ăcea să pară cumsecade într-un fel nesofisticat.Da, va fi cumsecade, gîndi Lily din prag, va arăta blîndeţeaaceea grosieră, lipsită de scrupule, rapace, a păsării depradă alături de femela sa. N-avu destulă vreme săstabilească dacă imaginea omului de lîngă cămin îi mai

domolea dezgustul ori, mai curînd, îi furniza o reflecţie concretă; căci la vederea ei el sări imediat în picioare, redeveninddomnul Rosedale înfloritor şi dominant din salonullui Mattie Gormer.N-o miră defel nici faptul că el îi fusese desemnat caunic partener. Deşi nu o mai întîlnise pe doamna Fisher oela importanta lor discuţie, Lily ştia că aceasta n-avea odihnăpînă nu împrăştia şi asupra prietenilor ei florile pe care cutrudă le f ăcea să crească din gunoaiele vieţii. Si dacă ea,Carry, beneficia din plin de avantajele celor privilegiaţi, apoiadevăratele ei simpatii se-ndreptau spre ceilalţi — spre

nefericiţi, spre mai puţin norocoşii vieţii, spre ratati. obidiţişi flămînzi.Vulpe şireată, doamna Fisher avusese grijă ca-n primaseară Lilv să n-aibă a confrunta direct obiectul oareşicareluiei dezgust. Kate Corby şi vreo doi-trei bărbaţi se prezentarăşi ei curînd, şi Lily, care nu pierdea un singuramănunt din lucrătura prietenei sale. se gîndea că totulfusese aranjat s-o ajute să prindă curaj. Faţă de atare plan,nu putea manifesta decît pasivitatea bolnavului resemnatsub mîna chirurgului; şi acest sentiment de neajutorareletargi 3 n_0 părăsise nici cînd oaspeţii plecară şî doamna

fisher o urmă ia ea în cameră.„Pot intra Ia o ţigară lîngă foc ? Dacă vorbim în cameramea', deranjăm copilul.” Doamna Fisher aruncă în jur privireagazdei plină de solicitudine. „Sper că te simţi bine,draga mea. Nu-i aşa că am o căscioară drăguţă ? Pentrumine nu poate fi bucurie mai mare decît să pot sta cîtevasâp- tamîni cu fetiţa, în linişte.”În rarele ei momente de prosperitate, Carry deveneaatît de matern încît domnişoara Bart ă se gîndea uneori cădacă femeia asta ar ajunge vreodată să aibă destui timptimp şi destui bani, ea ar renunţa la toate celelalte plăceri

pentru a se dedica fiicei sale.„Şi zău că merit odihna asta — mi-am cîştigat-o cu sudoareafrunţii,” continuă Carry, lăsîndu-se pe pernele moiaie fotoliului de lîngă foc. „Louisa Bry e un stâpîn dur,adesea îmi doream să-i am din nou pe Gormeri. Să se maispună că dragostea face oamenii geloşi şi suspicioşi — unfleac, pe lîngă ce poate face ambiţia socială ! Louisa nudormea nopţile din cauză c-o muncea dilema dacă femei iecare veneau pe-acolo veneau pentru mine, pentru că eramcu ea, ori pentru ea, pentru că era cu mine ; şi-mi punea

întotdeauna capcane, ca să afle ce gîndesc. Evident că preferam

să mă dezic de cele mai vechi prietene, numai ca s-oliniştesc, să-i îndepărtez gîndul că-mi datora cunoştinţa sicelei mai umile fiinţe — cu toate că tocmai pentru asta măchemase şi nu pentru altceva mi-a scris un cec frumuşel lasfîrşitul sejurului !”



Doamna Fisher nu era femeia care să vorbeascădespre ea f ără vreun motiv, şi vorbirea directă, în ţazul ei,departe de-a anula recursul la metode Indirecte, putea maicurînd fi comparată cu trăncăneala scamatorului care-şiaranjează conţinutul mînecilor. Prin fumul uşor al ţigaretei,ea nu încetase o clipă s-o privească pe domnişoara Bart,care işi trimisese camerista la culcare, şi. aşezîndu-se în

faţa oglinzii îşi revărsa acum pe umeri părul bogat şiondulat.„Ai un păr minunat, Lily. Subţiat... ? Ce contează asta,cînd e-aşa de viu, de învăluitor ? Grijile atîtor femei par satacemai întîi părul lor — dar al tău arată de parcă n-ar fiexistat nicicînd vreun gînd neliniştit sub el. Nu te-am văzutvreodată mai frumoasă ca-n seara asta. Mattie Gormer îmizicea că vrea să te picteze Morpeth — de ce nu-l laşiDrept răspuns imediat, domnişoara Bart aruncă o rapidăprivire critică feţei în discuţie. Apoi zise, pe-un ton deuşoar iritare: „N-am chef s ă ă-mi facă Paul Morpeth

portretul.”Cealaltă căzu pe gînduri. „M-mda. Mai ales acum, da —ei, n-are decît să ţi—1 facă după ce te măriţi.” Aşteptă oclipă, după care continuă : „A propos, m-a vizitat Mattie maideunăzi. A apărut aici duminica trecută şi încă însoţită denimeni alta decît Bertha Dorset !”Din nou se opri pentru a aprecia efectul pe care anunţul

îl produsese, dar mîna domnişoarei Bart continua să petreacăcu vigoare peria peste părul lung.„În viaţa mea n-am fost mai luată prin surprindere,”continuă doamna Fisher. „Nu-mi pot imagina două femei

mai puţin predestinate intimităţii — vreau să spun, dinpunctul de vedere al Berthei; pentru că, evident, sărmanaMattie nu vede nimic deosebit în alegere, tot aşa cum, n-amnici o îndoială, iepuraşul îşi închipuie că-l fascinează peanaconda. Ştii că ţi-am spus întotdeauna că Mattie tînjeşte

în ascuns să se plictisească cu lumea adevărat bună ; şi uitecă dacă s-a ivit prilejul, nu ezită să-şi sacrifice toţi prieteniivechi.”Lily puse peria deoparte şi-ntoarse spre prietena saochi pătrunzători. „Ca de pildă, eu ?” sugeră ea.„Ei, draga mea...” murmură doamna Fisher, ridicînduse

să-ndrepte un lemn în vatră.„Asta urmăreşte Bertha, nu ?” Domnişoara Bartcontinuă cu hotărîre. „Căci bineînţeles, urmăreşte ceva, cantotdea-una; şi-ncepusem să-mi dau seama, încă înainte dea părăsi Long Island, că pune gheara pe Mattie.”Doamna Fisher oftă evaziv. „A prins-o f ără scăpare.Cînd te gîndeşti că toată independenţa aceea pe care Mattieo trîmbiţa pe toate cărările nu era decît o formă mai ascunsăde snobism ! Deja Bertha o poate face să creadăorice, şi mă tem, biata mea copilă, c-a început să insinuezegrozăvii despre tine.”

Lily roşi în umbra părului lăsat slobod. „Ce ticăloasăpoate fi lumea,” murmură ea. ferindu-se din raza necruţătoarea ochilor doamnei Fisher.Într-adev r, nu ni-i toat sor ; şi ă ă ă singura modalitatede a supravieţui este să te lupţi cu propriile arme — şi mai



presus de orice, draga mea, nu singură !” Doamna Fisherlăsă ia o parte aluziile delicate şi trecu la atac. „Mi-ai spusatît de puţin încît aş putea doar să-mi închipui ce-a fost; dar

în viaţa asta trepidantă nu prea este vreme să urăşti pecareva la nesfîrşit f ără vreun motiv şi dacă Bertha areurî ţenia sufletească de a voi să-ţi facă rău şi prinintermediul altora, trebuie că-i este. frică de tine. Din punctul

ei de vedere, nu există decît un motiv ca să se teamă detine ; şi ideea mea este că dacă vrei s-o pedepseşti, ai toatăputerea. Sînt convinsă că te poţi căsători cu George Dorsetşi mîine ; dar dacă răzbunarea nu-ţi suride, şi nu sub formaasta, singurul lucru care te mai poate salva de Bertha estesă te căsătoreşti cu altcineva.”7LUMINA aruncată asupra situaţiei de către doamna Fisheravea claritatea mohorîtă a zorilor de iarnă. Delineăconcreteţea cu o rece precizie neîmblînzită de nuanţe şiparcă s-ar fi refractat de pereţii de vid ai unui spaţiu

apăsător; deschisese ferestre pe care nu se vedea nici urmăde cer. Dar idealistul pradă necesităţilor vulgare are nevoiede minţi vulgare care să exprime ceea ce pe el îl scîrbeşte ;şi era mai uşor pentru Lily s-o lase pe doamna Fisher săformuleze datele problemei, decît să le treacă singură înrevistă. Dar dacă tot era confruntată cu ele, înţelegea să leprivească pînă-n străfundurf; străfunduri care nu i se puteaurevela cu mai multă concreteţe ca în plimbarea pe care, adoua zi după-amiază, o f ăcu însoţită de Rosedale.Era una din zilele acelea nemişcate de noiembrie, cîndaerul e bîntuit de o nălucă a verii, şi ceva din liniile peisajului

şi din ceaţa aurie care-i învăluia îi aducea în memoriedupă-amiaza aceea de septembrie cînd urcase împreuncu Selden dealul la Bellomont. ă Ironia paralelei nuputea să-i scape, odată ce plimbarea cu Seldenreprezentase o irezistibilă fugă de exact un astfel demoment greu ca cel pe care actuala excursie îşi propuneasă-l provoace.Dar se mai insinuau şi alte amintiri inoportune; situatilsimilare, provocate la fel de măiestru, dar care, prin nu seştie ce maliţie a Fortunei, ori prin propria-i şovăire,dăduseră greş. Ei bine, acum nu mai şovăia aproape de loc;

acum ştia ce vrea. Îşi dădea seama că întreaga muncă dereabilitare trebuie luată de la capăt, cu şanse infinit maimici, dacă Bertha Dorset avea să reuşească s-o rupă deGormeri; şi la dorul după un adăpost sigur se adăuga dorinţaaprinsă de a o învinge pe Bertha, aşa cum numaibogăţia şi poziţia socială o puteau învinge pe ea. Ca soţie alui Rosedale — ace] Rosedale pe care simţea că numai ea îlputea crea — avea cel puţin să prezinte un scut denepătruns duşmanului asmuţit.Ca pe un flacon cu săruri tari trebuia să ţină în faţa eiacest gînd, într-atît o scîrbea cvasi-totala lipsă de subtilitate

a lui Rosedale. Mergînd alături de el, îmbolnăvită pînă-nultima fibră a fiinţei de libertatea tonului şi privirii lui şitotuşi zicîndu-şi că trebuie să îndure puţin ca să plăteascăpentru dominarea inversă de mai tîrziu, ea încerca să



calculeze punctul exact în care concesia trebuia să devinărezistenţă şi preţul pe care el trebuia să-l plătească săapară la fel de clar. Numai că Rosedale era de-o suficienţăimpenetrabilă la astfel de aluzii, suficienţă care-şi f ăceaghicită platoşa de oţel sub uşoara haină a căldurii de lasuprafaţă.Stăteau de multişor într-un fel de lojă de piatră situată

“ieasupra lacului, cînd, f ără veste, ea tăie scurt o tiradă-tmoroasă, uitîndu-i-se drept în ochi cu gravitate.„Vă cred, domnule Rosedale,” zise ea încet, „şi sîntgata să mă căsătoresc cu dumneata oricînd doreşti.”La care vorbe, Rosedale, roşu ca un rac fiert, sări drept

în picioare şi rămase pironit acolo, cu gura căscată.„Pentru c presupun ă că asta doriţi,” continuă ea, peacelaşi ton liniştit. „Şi cu toate că n-am putut consimţi cîndmi-aţi mai vorbit în felul acesta, sînt gata, acum că văcunosc mult mai bine, să-mi încredinţez fericirea în mîiniledumneavoastră.”

Vorbise cu acea nobilă lipsă de ocolişuri — un fel delumină înţeleaptă aruncată peste întortocheatele cărări obscureale momentului — care o caracteriza în astfel desituaţii de criză. Sub această lumină Rosedale păru a şovăio clipă, ca unul ce-şi dădea seama eă nu-i rămînea nici uncotlon în care să se ascundă.Apoi rîse scurt şi scoase la iveală o tabacheră de aur încare îşi înfundă degetele grăsune, încărcate cu inele, încăutarea unei ţigări cu capătul aurit. Trase una afară şi ocontemplă înainte de a vorbi : „Dragă domnişoară Lily, îmipare rău dac-a existat o cît de mică neînţelegere în- trei noi,

dar atunci m-ai f ăcut să înţeleg că într-adevăr n-am nici oşansă, că nu mai aveam, zău, nici o intenţie să reînnoiesccererea.”Grosolănia cuvîntelor crispă sîngele în ea; dar îşistăpîni mînia şi replică pe un ton de demnă suavitate „Nupot învinui pe nimeni altcineva decît pe mine pentru impresiape care am creat-o, cum că hotărirea mea ar fi fostirevocabilă.”Întotdeauna manevră cuvîntele prea repede pentru el,aşa că şi acum stătea încurcat, f ără să sufle o vorbă, pînă cetot ea îi întinse mîna, adăugind, cu extrem de vagă tristeţe :

„Înainte de-a ne lua adio, vreau cel puţin să vă mulţumesccă aţi gîndit cîndva despre mine în felul în care aţi gîndit.”Atingerea mîinii ei, privirea catifelată şi totuşi scor-'monitoare, atinseră o fibră vulnerabilă în Rosedale. Tocmaiaceastă artă f ără cusur de a se ţine la distanţă f ără aimplica nici o urmă de dispreţ, îl f ăcea să renunţe atît degreu la ea.„De ce să ne spunem adio ? Nu rămînem totuşi prietenibuni ?” reluă el firul pierdut, cu puţină disperare; nu-idădea nici drumul la mînă.Ea şi-o retrase încetişor. „Adic ă cum să fim prieteni

buni ?” întrebă ea, zîmbind uşor. „Să-mi faci urte f ără să măceri în căsătorie ?”Rosedale rîse în aşa fel încît se vedea că e iar la largullui. „Cam aşa ceva, da. Nu pot să nu-ţi fac curte — nici un



bărbat care te cunoaşte nu poate ; dar nici nu mă gîndescsă te cer în căsătorie.”Ea continuă să zîmbească. „Îmi place francheţea dumitale;dar mă tem că prietenia noastră nu poate continua

în aceste condiţii.”Se răsuci pe călcîie, ca pentru a arăta că sfîrşitul începeaacolo şi el o urmă cî ţiva paşi cu sentimentul frustram

că de fapt ea condusese tot jocul „Domnişoară Lily...” începu el, impulsiv; dar ea mergea mai departe ca şi cumnu l-ar fi auzit.O ajunse din cî ţiva paşi şi o apucă rugător de braţ..Domnişoară Lily... nu te grăbi în halul ăsta. Tare rea maipoţi să fii; dar dacă nu eziţi să spui adevărul, nu văd de cenu mi-ai da şi mie voie să fac la fel.”Ea se oprise o clipă, ridicind sprincenele şi trăgîndu-şiinstinctiv braţul.„Eu trăiam sub impresia că aţi f ăcut acest lucru şi f ărăpermisiunea mea.”

„Bun, ş-atunci de ce n-ai asculta motivele care m-audeterminat ? Nici unul din noi nu-i un novice în treburi dinastea ca să ne supere vorba pe şleau. Mă leşin dupădumneata — nu-ţi spun nici o noutate, nu ? Te iubesc maimult decît anul trecut pe vremea asta ; dar trebuie să ţincont că situaţia s-a schimbat.”Lily continua să-l examineze cu acelaşi aer de netulburatăironie. „Vreţi să spuneţi că nu mai sînt partida de soila care speraţi ?”„Da ; exact aşa,” răspunse el cu hotărîre. „Nu mai revinla ce s-a întîmplat. Nu cred cele spuse despre dumneata

— nu vreau să Ie cred. Dar ele există şi părerea mea nuschimbă situaţia.”Ea roşi pîn -n tîmple, dar disperarea ă momentului cenzurăreplica violentă ce-i sta pe buze şi numai ochii îiscăpărară. „Dacă sînt adevărate,” zise ea, „oare acest lucrunu schimbă situaţia ?”El se uită la ea lung, scrutător, cu ochii mici, negustoreşti,care o f ăceau să se simtă doar o marf ă vie, mairară, dar tot o marf ă. „Ba da, în romane ; da'n viaţă, nu. Ştiiasta la fel de bine ca mine — dacă spunem adevărul, să-lspunem pînă la capăt. Anu' trecut muream să mă-nsor cu

dumneata şi nici nu te uitai la mine — acu... acu pari să n-ainimic împotrivă. Ei, ce s-a întîmplat pe parcurs ? Ce s-aschimbat ? Situaţia dumitale, asta e. A- tunci credeai că poţiajunge şi mai bine, acu...”„Crezi dumneata că poţi ?” îl completă ea cu ironie.„Ei bine, da ; într-un fel, vreau să spun.” Stătea în faţaei cu mîinile în buzunar, cu pieptul bombat războinic subvesta colorată viu. „E cam aşa — am urcat frumuşel şi f ărăprea multe oprelişti pe scara socială, în ultimii ani. Poate-ţizici că-s un caraghios să mărturisesc aca ceva. Şi de ce miarfi ruşine să spun că doresc să ocup un loc în societate ?

Nu-i nici o ruşine să spui c-ai vrea să ai caii tăi de curse ori ogalerie de pictură. În definitiv, e vorba de un hobby caoricare altul. Poate că vreau 'să plătesc nişte poliţe unoracare mi-au dat peste nas anu' trecut... ia-o şi aşa, dacă sună



mai cinstit. În orice caz, vreau să intru în cele mai bunefamilii, ceea ce mi' se şi' întîmplă, încetul cu încetul. Darştiu că modul cel mai rapid de a te răci cu lumea bună estesă fii văzut cu cea mai puţin bună ; de aceea vreau să evitorice greşeală.”Domnişoara Bart continua să-l asculte în linişte, o liniştecare ar fi putut exprima fie batjocură, fie un fel de

respect f ără voie pentru candoarea celuilalt, dar care înorice caz îl f ăcu să-şi sublinieze confesiunea : „Asta e, înţelegi.Sînt mai îndrăgostit de dumneata ca oricînd, dardacă te-aş lua de soţie acu m-aş răci în-veacu-vecilor-amincu cei din capul scării şi toată munca anilor ăştia s-ar risipi

în zadar.”De data asta ochii ei nu mai ar ătau nici cea mai slabăurmă de resentiment. După ce ani de-a rîndul respiraseatmosfera grea a ipocriziilor sociale, era o binefacere să”mai respire puţin din aerul tare al unei confesiuni adevărate,chiar dacă josnice.

„Vă înţeleg,” zise ea. „Acum un an v-aş fi fost de folos,iar acum n-aş fi decît o belea ; mi-a plăcut sinceritateadumneavoastră, credeţi-mă.” îi întinse mîna cu un zîmbet.Şi iarăşi gestul zdruncină siguranţa lui Rosedale. „Ceruri,eşti dată dracului, dacă-mi ierţi expresia!” exclamă el;şi cum ea se puse iarăşi în mişcare, o strigă i „DomnişoarăLily... opreşte-te 1 Ştii că nu cred în poveştile alea.... credcă-s toate scorneli ale unei femei care n-a ezitat să tesacrifice ca să-i fie ei bine...”Lily se-ndepărtă c-un gest nerăbdător de dispreţ — eramai uşor să-i îndure insolenţa decît mila.

„Sînteţi foarte amabil; dar nu văd ce rost mai are sădiscutăm despre asta.”Dar impenetrabilitatea lui înnăscută la subtilităţi îlajută să înlăture astfel de rezistenţă în, de fapt, singurulmod care era eficient. „Nu vreau să discut nimic; vreaunumai să te-ntreb ceva, f ără fasoane,” insistă el.Ea se opri f ără voie, ţintuită de hotărîrea din vocea şiochii lui; şi el continuă, sfredelind-o cu privirea. „Nu-mi pot

închipui de ce-ai aşteptat atîta f ără să i-o plăteşti femeiiăleia, cînd aveai mijlocul la îndemînă.” Ea tăcea, uluită, şi else mai apropie un pas ca s-o întrebe încet şi apăsat : „De ce

nu te foloseşti de scrisorile pe care le-ai cumpărat anultrecut ?”Acum chiar că nu mai ştia ce să răspundă. Pînă la ultima

întrebare crezuse că-i vorba de presupusa ei influenţăasupra lui George Dorset; deşi o aluzie delicată, nu vedeade ce tocmai Rosedale să-şi facă probleme de convenienţă.Dar ce lovitură de teatru ! Surpriza de a afla că el îidescoperise secretul o f ăcu să ignore, pentru moment,f ăgaşul pe care el îşi dirija avantajul respectiv.Descump nirea aceasta, şi ea ă un element inedit, îi dădului Rosedale timp să atace mai decisiv ; drept care se

puse pe turuit : „După cum vezi, î ţi cunosc poziţia, ştiu că oai la mînă şi c-o poţi face să joace cum îi cînţi. Expresiirăsuflate, nu ?... dar unele expresii din astea conţin adevărcu caru; şi presupun că n-ai cumpărat scrisorile acelea



numai pentru că eşti colecţionară de autografe.”Ea-l asculta şi nu-i venea să-şi creadă urechilor — singuraimpresie concretă se aduna într-un sentiment de înfricoşarefaţă de puterea lui.„Te-ntrebi cum am aflat de ele ?” continuă el, răspunzîndtăcerii ei pe un ton de mîndrie asumată. „Poate c-ai uitatcă sînt proprietarul vilei Benedick — dar să lăsăm asta

acum. E mare lucru să afli cît mai multe în afaceri, iar eu amreuşit să aflu cîte ceva f ără să depăşesc sfera propriilorafaceri. Căci e o afacere proprie — sau, cel puţin, depindede dumneata să devină. Să privim toată chestiunea în crudaei lumină. Doamna Dorset, din “motive pe care nu-i nevoiesă le mai discutăm, s-a purtat ca o bestie cu dumneata primăvaratrecută. Nu-i cineva pe lumea asta care să nu stiece plăteşte doamna Dorset, şi-n primul rînd ştiu asta prieteneleei ; dar ele preferă s-o urmeze decît să i se opună —e mult mai simplu — şi dumneata ai fost sacrificată lenei şiegoismului lor. Aşa-i că arunc o lumină destul de exactă

asupra afacerii ? Ei bine, sînt unii care zic că ai în mîini celmai grozav răspuns la asemenea faptă — că George Dorsets-ar căsători şi mîine cu dumneata, dacă i-ai spune lot ceştii Şi i_ai da ocazia de a arata a?a doamnei lui. Şi *>u credc-ar face-o, dar dumneata nu pari a te da în vînt dupăaceastă formă de a deveni chit cu cineva şi, privind problemacu ochiul omului de afaceri, cred că ai dreptate. Dinaca ceva nimeni nu iese cu mîinile absolut curate şi singuramodalitate care-ţi rămine este s-o determini pe Bertha Dorsetsă te sprijine, nu să te atace în continuare.”Se opri doar atît cît să-şi tragă răsuflarea, dar nu să-i şi

dea voie să-şi exprime opoziţia tot mai fermă ; şi pe măsurăce el îşi continua şarjele, detaliind şi perorînd cu siguranţaomului care nu se-ndoieşte o secund ă de cauza expusă, easimţea indignarea îngheţ îndu-i tot mai mult pe buze, sesimţea subjugată de argumentaţie ori, mai curînd. decorsetul rece al prezentării. Nu mai avea timp să se-n- trebecum aflase el de scrisori ; peste toată lumea ei căzuse

întunericul, afară de pîlpîirea monstruoasă a planului lui. Şi,după primul moment de indignare, nu atît groaza faţă deidee o ţintuia ca vră jită, victimă a voinţei lui ; era mai curîndafinitatea ei subtilă cu dorinţele ei cele mai intime. El era

gata s-o ia în căsătorie şi mîine dacă putea recîştic?aprietenia Berthei Dorset; şi ca să declanşeze spectacolul relaţiiloramicale, cu tacita retractare a tuturor cauzelor adverse,n-avea decît să prezinte fiinţei aceleia ameninţarealatentă a pachetului căzut în mîna ei ca printr-un semn alcerului. Dintr-o dată, Lily îşi dădu seama de avantajul pecare acest proiect îl prezenta faţă de cel cu care bietul Dorseto bătea la cap. Succesul acelui plan depindea de provocareaunei răni deschise. În vreme ce acesta reducea tranzacţiala o înţelegere secretă, de care nici o a treia persoanăn-avea trebuinţă a şti. Formulată de Rosedale în termeni

de afacere — „asta dau, asta vreau” înţelegereacăpăta aerul benign al unui schimb de avantaje, precum untransfer de proprietate sau revizuirea unor hotare. Fără îndoialăcă viaţa se simplifică simţitor dacă o priveşti ca oe o



perpetuă ajustare, un duel între două partide, în care fiecareconcesie are un echivalent recunoscut ca atare ; minteaobosită a lui Lily era fascinată de simplitatea cotirii dindrumurile întortocheate ale eticii într-un loc plat. guvernatde „dau. dă mi.”Cum tot nu sufla o vorbă. Rosedale păru a citi în tăcereaei nu numai o acceptare treptată a pianului său, dar şi o

trecere periculoasă de partea cealaltă ; căci se oprideodată, ca pentru a-şi replia forţele : „Vezi ce simplu e,nu ? Ei bine, nu te lăsa furată de gîndul că ar fi prea simplu.Mai întîi că nu porneşti de la o imagine perfect imaculată.Acu, că ne-am apucat să spunem lucrurilor pe nume, să lespunem pînă la capăt Ştii prea bine că Bertha Dorset n-ar fiputut s te ating nici c-un fir de ă ă păr dacă n-ar fi existat...ăă... unele întrebări... nis&aiva semne de întrebare, ei ?Obligatoriu să i se întîmple unei fete drăguţe, cu rude adracului, presupun, da fapt e că s-a întîmplat şi uite-aşa eaa găsit terenul pregătit. Vezi unde bat ? Astfel de întrebări

nu-ţi mai trebuiesc. Una-i s-o pui pe Bertha Dorset cu botulpe labe, dar alta-i s-o ţii aşa. Poţi s-o sperii cît ai zice peşte,dar cum ai s-o menţii speriată ? Arătîndu-i că eşti la fel deputernică. Toate scrisorile din lume nu-ţi dau puterea asta,aşa cum te afli acu ; da' cu un spate solid, o ţii exact cumam spus. Asta-i rolul meu, asta-ţi ofer eu. Fără mine nureuşeşti, nu te-mbăta cu apă chioară. În şase luni cazi la loc,printre vechile griji, ori poate printre altele, mai rele ; î ţistau la dispoziţie, gata să te scot din ele şi mîine, dacă zicida. Zi da, domnişoară Lily 1” adăugă el, apropiindu-se şimai mult.

Cuvintele, ca şi mişcarea ce le însoţi, avură darul de ao trezi pe Lily din transa de semi-supuşenie în care alunecasef ără să-şi dea seama. Lumina ajunge în cele maicurioase unghiuri la conştiinţele ce bîjbîie în întuneric, şi eao primi acum prin realizarea dezgustată a faptului că aşazisulei complice lua. În considerare, ca un punct de pe listă,şi posibilitatea ca ea să nu se-ncreadă în el şi să-l înşele lacîştig. Această geană de lumină căzînd în hambarul minţiilui fu de ajuns ca să dea întregii tranzacţii un nou aspect şiLily îşi dădu seama că murdăria fundamentală a acţiunii statocmai în lipsa oricărui risc.

Se trase înapoi, cu un gest de apărare, zicînd, cu ovoce ce suna surprinzător chiar pentru ea : „Vă înşelaţi...amarnic... atît în ce priveşte faptele, cît şi-n specularea lor.”Rosedale râmase cu gura căscată, nedumerit s-o vadăapucînd o direcţie atît de diferită de cea pe care o dirijaseei.Ce naiba mai înseamnă şi asta ? Am crezut că ne-nţelesemdoar !” exclamă el , şi la murmurul ei „Ah, acum ne

înţelegem,” aruncă după ea, violent : „Atunci pentru căscrisorile sînt adresate lui ? Dracu să mă ia dacă văd cemulţumire ai de la el!”

8 TOAMNA lăsa loc iernii. Şi încă o dată lumea bună seafla în trecere de la ţară la oraş, iar Fifth Avenue, deşi pustiela sfîrşit de săptămînă, suporta de luni pînă vineri un



fluviu tot mai larg de trăsuri.Expoziţia Hipică produsese, cu vreo două săptămîni înurmă, o reanimare aparentă, umplînd teatrele şi restaurantelecu toaletele scumpe care-şi disputau un concurs propriu.În lumea domnişoarei Bart, Expoziţia Hipică era etichetatăde mult ca un spectacol pentru plebe ; dar, tot aşacum seniorul feudal se mai abate uneori pe la hora sătenilor

lui, cei aleşi catadicseau, neoficial şi doar din cînd în cînd,să onoreze şi circul celor de jos. Doamna Gormer, de' pildă,nu ezita să profite de ocazie pentru a-şi expune caii şipropria-i persoană ; şi Lily apăru alături de prietena ei în ceamai vizibilă lojă din expoziţie. Dar această persistentăaparenţă de intimitate o f ăcea şi mai conştientă de oschimbare în relaţiile dintre ea şi Mattie, o discriminaretreptată, coincizînd cu formarea unui standard social ivit dinperspectiva haotică pe care doamna Gormer o avea asupravieţii. Era inevitabil ca Lily să fie primul sacrificiu pentruacest nou ideal şi ştia că, de îndată ce Gormerii se vor fi

stabilit în oraş, tumultul vieţii de distracţii îi va facilita luiMattie dorinţa de a se descotorosi de ea. Pe scurt, nuajunsese să se facă indispensabilă ; ori mai curînd, încercarea

în această direcţie pierduse în faţa unei influenţe maiputernice. Influenţă care, în ultimă analiză, nu era decît putereabanului — creditul social al Berthei Dorset se baza peun faimos cont în bancă.Lily ştia că Rosedale nu exagerase nici dificultatea poziţieiei şi nici proporţiile revanşei pe care el o putea înlesni

_ odat ajuns egal cu Bertha ă ă ă din punct de vederematerial, avea să-i pară floare la ureche, graţie înzestrării

naturale superioare, să-şi domine adversara. Şi primele «âptăminidin iarnă îi arătau tot mai clar ce importanţă aveauambele versiuni date de Rosedale. Pînă acum păstrase nişteaparenţe de activitate în afara principalului curent social;aar odată cu întoarcerea în oraş, care însemna concentrareaactivităţilor sociale, era de-ajuns să nu se apuce devechile tabieturi ca să se vadă şi să fie exclusă de Ia ele.Dacă nu deveneai parte a unei activităţi de rutină mondenă,automat erai catapultat într-un vid de non-existenţă socială.Cu toate dezamăgirile încercate cîndva, Lily nu-şi putea deloc imagina o altă orbită — oricine poate dispre- tui lumea,

dar cine poate găsi un loc mai bun de trăit ? Ironia n-opărăsea niciodată şi încă putea observa, cu au- to-deriziune,ce valoare anormală căpătaseră deodată şi cele maiplictisitoare şi mai insignifiante detalii ale vieţii deouinioară. Acum că era eliberată de ele f ără s-o ceară, căpătaserăun farmec anume — cărţile de vizită, scrierea deinvitaţii ori de mulţumiri pentru invitaţii ori, mai rar, derefuzuri politicoase la invitaţii, politeţea arătată plicticoşilorori bătrînilor, petrecerea cu zîmbetul pe buze a unor seratef ără pic de sare şi piper — cît de plăcut i-ar fi umplut toateobligaţiile acestea zilele goale de acum ! E arept, lăsa cărţi

de vizită cu zecile în urma ei; se ţinea, cu o perseverenţăzîmbitoare şi bravă, cît mai în ochii lumii; şi nici nu suferearespingeri atît de grosolane încît să o umple de un autodispreţucigător, cum se mai întîmplă. Societatea nu-i



întorcea spatele ci pur şi simplu se scurgea pe lîngă ea,preocupată şi indiferentă, f ăcînd-o să simtă, cu toatămăsura mîndriei umilite, ce însemnase să-i fie copilul favoritcîndva.Respinsese propunerea lui Rosedale cu atîta promptdispreţ, încît aproape că se mirase şi ea — nu-şi pierdusedeci capacitatea de a se mînia pe anumite lucruri. Dar nu

putea respira prea multă vreme aerul thre al înălţimilor ; nuexistase nimic în educaţia ei care să-i dezvolte consecvenţafor ei morale — dorea de fapt, din tot sufletul, ţ şi simţea că omerită pe deplin, o situaţie în care atitudinea cea mai nobilăsă fie în acelaşi timp şi cea mai la îndemînă. Pînă acum,accesele intermitente de rezistenţă fuseseră suficiente casă-i menţină respectul pentru sine. Dacă aluneca, aduccade-ndată piciorul la loc, dar abia după aceea observa ră-laducea de fiecare dată niţeluş mai jos. Respinsese oier talui Rosedale f ără un efort conştient ; întreaga-i fiinţă seridicase împotrivă ; şi încă nu-şi dădea seama ca prii simnîul

fapt că-l ascultase, învăţase să trăiască alături de ideiLre altădată i-ar fi părut intolerabile.Pentru Gerty Farish, păzitoare mai tandră chiar dacănu atît de subtilă ca doamna Fisher, rezultatele luptei eraudeia distinct vizibile. N-avea, într-adevăr, de unde şti cesacrificase Lily în lupta cu oportunismul ; dar o vedeadedicată trup şi suflet politicii „de agăţare”. Chiar şi Gertyvedea ce naivă fusese nădejdea ei că Lily putea renaşte înlupta -u ostilitatea — vedea acum că prietena ei nu senumăra printre cei pe care singurătatea îi învaţă ce puţin aupierdut. Cu atît mai multă nevoie de ajutor avea biata

f ăptură, părea a-şi spune Gerty, cu atît mai mult drept labunătate şi căldură, de a căror nevoie era atît de puţinconştientă.De cînd revenise în oraş, Lily nu urcase prea des scăriledomnişoarei Farish. Era ceva care-o irita în interogaţiamută a simpatiei arătată de Gerty — simţea că dificultăţilereale ale situaţiei sale nu puteau fi comunicate unei persoane cu o teorie a valorilor atît de diferită de a sa, şi existenţasălcie dusă de Gerty, cîndva avînd farmecul contrastului,

îi amintea acum dureros de limitele propriei vieţi.Cînd, în cele din urmă, într-o bună după-amiază se hotărî să

nu mai amine vizita, sentimentul acestor limite o stăpîneacu o intensitate neobişnuită. Străbătu drumul pe jos, peFifth Avenue, şi spectacolul oferit ochiului, în strălucireasoarelui cu dinţi, de nenumărate trăsuri, care-de-care maiarătoase şi cu echipaje mai pompoase — pe ferestruici.epătrate, profiluri cunoscute, aplecate peste liSte cu vizitatori; mîini gr bite împ r ind note mondene ă ă ţ şi cârti de vizităvaleţilor —, această secvenţă fugitivă a roţilor sociale, de-apururi la lucru, o f ăcură pe Lily mai conştientă “a on ind deabrupteţea şi îngustimea scărilor lui Gerty ae fundătura deviaţă la care duceau. Scări ponosite, destinate unor oameni

ponosiţi — cîte mii de fiinţe şterse urcau si coborau astfelde scări în toată lumea chiar în acel moment persoane la felde insignifiante şi de neîngrijite ca tern na asta între douăvîrste, îmbrăcată în negru-cenuşiu, care tocmai cobora I



„Era biata domnişoară Silverton — a venit să-mi cearăsfatul; ea şi sora ei vor să facă ceva ca să se întreţină,”exp'.ică Gerty, în timp ce-o conducea pe Lily în sufragerie.„Să se întreţină ? Aşa de rău au ajuns ?” întrebădomnişoara Bart, iritată, căci nu ca să asculte necazurilealtora venise ea aici.„Nu mai au nimic — datoriile lui Ned au înghiţit tot.

Sperau să vină timpuri mai bune, cînd a rupt-o cu CarryFisher ; gîndeau că Bertha Dorset va avea o influenţă extremde sănătoasă, neinteresînd-o jocurile de noroc şi... şi iavorbit atît de frumos bietei domnişoare Jane despre Nedca un fel de frate mai mic al ei, despre intenţia de a-l lua peiaht ca să-l îndepărteze de jocuri de noroc şi curse şi să-ldetermine să se-apuce iar de literatură.”Domnişoara Farish se opri într-un oftat care reflectaperplexitatea musafirei de adineauri. „Dar asta nu-i tot; nicimăcar partea cea mai proastă. Se pare că Ned s-a certat cuDorset-Îi ; sau cel puţin Bertha nu-i dă voie s-o mai vadă şi

el e-atît de nefericit că s-a apucat iar de cărţi, um- blînd cutot soiul de oameni suspecţi. Iar verişoara Grace VanOsburgh îl acuză că a avut o influenţă foarte rea asupra luiBertie, care a absolvit la Harvard primăvara trecută, de cîndaproape că nu s-a dezlipit de Ned. A chemat-o pedomnişoara Jane şi i-a f ăcut un scandal groaznic ; iar JackStepney şi Herbert Melson, care erau şi ei de faţă, i-au spusdomnişoarei Jane că Bertie ameninţă să se-nsoare cu ofemeie îngrozitoare cu care Ned i-a f ăcut cunoştinţă şi că einu mai au putere asupra lui, acum că a ajuns la majorat şila banii lui. I i imaginezi cum se sim ţ ţea biata domnişoară

Jane — a venit de îndată la mine, aproape convinsă că dacăifac rost de ceva de lucru va putea cîşti- ga destul ca săplătească datoriile lui Ned şi să-l trimită undeva — mi-eteamă că n-are habar cît i-ar trebui ca să-i plătească o searăla bridge. Şi cînd s-a întors din croazieră, era îngrozitor deplin de datorii — nici nu-mi dau seama cum se face că subinfluenţa Berthei a cheltuit mult mai mult decît sub a luiCarry ; tu înţelegi ?”Lily f ăcu un gest de nerăbdare. „Draga mea Gerty, întotdeauna

înţeleg cum pot oamenii să cheltuiască mai mult,niciodată mai puţin !”

Îşi dădu drumul la blănuri şi se lăsă într-un fotoliu, învreme ce prietena sa scotea degrabă ceştile de ceai.Dar ce fac totuşi, domnişoarele Silverton ? Cum au deoînd să se-ntreţină ?” întrebă ea, conştientă că nota de iritarenu-i pierise din voce. Era cel din urmă subiect care-onutea interesa, dar o curiozitate perversă o animă deodată

întru aflarea felului în care cele două surori şterse, topite pepicioare, victimele experienţelor sentimentale ale frateluilor, aveau de gind să abordeze viitorul foarte sumbru ce lebătea la uşă.Nu ştiu... Încerc să le găsesc ceva. Domnişoara Jane cites

te cu voce tare foarte frumos — dar e atit de greu săgăseşti pe cineva care să vrea aşa ceva. Şi domnişoaraÂnnie pictează puţin...”Da, ştiu : flori de măr pe hîrtie creponată ; exact ce-o



să fac eu nu peste multă vreme !” exclamă Lily, sculîn- dusecu atîta furie că măsuţa fragilă pentru ceai trecu milimetricpe lîngă pieire. Se aplecă să liniştească ceştile speriate,după care se scufundă din nou în fotoliu. „Am uitat căaici nu-i loc ca să te agiţi; într-un apartament mic pur şisimplu trebuie să te porţi frumos ! Of, Gerty, tare rea maisînt,” oftă ea, incoerent.

Gerty ridică o privire îngrijorată spre faţa ei palidă, îqcare ochii străluceau parcă nefiresc.„Ar i teribil de obosit , Lily ; bea- ăţ ă ţi ceaiul şi dă-mi voiesă-ţi pun pernuţa asta la spate.”Domnişoara Bart luă ceaşca, dar aproape că aruncăpernuţa la loc.„Nu-mi trebuie asta ! Nu vreau să mă las pe spate, căadorm.”„Şi de ce n-ai face-o, draga mea ? Nu fac nici cel maimic zgomot,” o încuraja Gerty cu căldură.„Nu-nu ; să faci zgomot; vorbeşte-mi, ţifte-mă trează !

Nu dorm noaptea şi după-amiază mă cuprinde o amorţealăgroaznică.”„Nu dormi noaptea ? De cînd ?”„Nu ştiu... nu-mi amintesc.” Se ridică şi aşeză ceaşcagoală pe tavă. „Toarnă-mi alta, dar mai tare, rogu-te ; dacămoţăi acum, la noapte văd grozăvii... ce grozăvii 1”„Dar ai să vezi tocmai pentru că bei prea mult ceai.”„Nu, nu.. mai dă-mi ; şi termină cu cicăleala, te rog,” io-ntoarse Lily pe-un ton imperativ. Avea o notă periculoasă

în voce şi Gerty observă că îi tremură mîna pe carc-o întinsese după ceaşcă.

„Dar arăţi atît de obosită . sînt sigură că eşti bolnavă. «Domnişoara Bart lăsă brusc ceaşca jos. „Arăt ca o bolnavă? Se vede asta pe faţa mea ?” Se ridică şi se-ndreptărepede spre oglinjoara de deasupra mesei de scris. „Ceoglindă scîrboasă — numai pete. Cine n-arată groaznic în ea'“ Se-ntoarse cu spatele la oglindă, şi-n ochi i se citeauimplorarea şi reproşul. „Prostuţă ce eşti, de ce-mi spui grozăveniide-astea ? E de-ajuns să-i spui cuiva că arată ca unom bolnav, că-l şi îmbolnăveşti. Şi dacă arăţi ca un bolnav,

înseamnă că arăţi urît.” O prinse pe Gerty de încheieturilemîinilor. „În definitiv, prefer adevărul. Priveşte-mă drept în

ochi, Gerty, şi spune-mi : arăt absolut sub orice critică„Acum arăţi minunat, Lily — î ţi strălucesc ochii şiobrajii ţi s-au îmbujorat de-odată...”„Aha, deci erau palizi, teribil de palizi cînd am intrat ?De ce nu-mi spui sincer că-s o epavă ? Ochii îmi sînt atît destrălucitori acum pentru că-s surescitată... dar dimineaţaparc ar fi mor i. Şi observ tot mai multe ă ţ riduri — din cauzagrijilor, a dezamăgirilor, a eşecului ! Fiece noapte f ără somnmai lasă una şi cum aş dormi, cînd mă asaltează lucruri atîtde oribile ?”„ Lucruri oribile — ce lucruri ?” întrebă Gerty, desprinzîndu-

şi uşurel încheieturile din mîinile febrile ale celeilalte„Ce lucruri ? Sărăcia, de pildă ; altul mai oribil nici căse poate.” Lily se-ndepărtă şi se-afundă, cuprinsă brusc deoboseală, în fotoliul de lîngă măsuţa pentru ceai. „M-ai întrebat



adineauri dacă pot înţelege cum a cheltuit Ned Silvertonatî ţia bani. Bineînţeles că pot — îi cheltuieşte pebogaţi. Tu crezi că trăim pe seama bogaţilor şi, într-un fel,e-adevărat — dar este un privilegiu pe care-l plăteşti. Mîncâmla mesele lor, bem vinul lor, fumăm ţigările lor, lefolosim trăsurile şi lojile la operă şi automobilele — da, darexistă o taxă pentru fiecare din aceste elemente de lux.

Bărbatul plăteşte dînd bacşişuri grase servitorilor, jucîndcărţi peste cît îl ţin curelele cu flori şi cadouri... şi... şi» omulţime de alte lucruri costisitoare; o domnişoară plăteşteşi ea dînd bacşiş şi jucînd cărţi — da-da, a trebuit să m-apuciar de bridge — şi îmbrăcîndu-se la cele mai bune case demodă, purtînd exact rochia potrivită pentru fiecare ocazie şimenţinîndu-se mereu proaspătă şi adorabilă şi amuzantă !”Se lăsă o clipă pe spate, închizînd ochii şi cum stăteaasa cu buzele palide uşor depărtate, cu pleoapele lăsatepeste luminile obosite ale ochilor, Gerty, observă cu strîn- yre de inimă o schimbare pe faţa ei — ca un fard expus

luminii curate a zilei. Lily deschise ochii şi imaginea plumburiepieri.Nu sună prea amuzant, nu ? Şi nici nu este — m-amsăturat de-mi vine să-mi pun capăt zilelor ! Şi totuşi, gînd'.il de a renunţa la tot aproape mă ucide, asta mă ţinetrează şi mă leagă într-atît de ceaiul tare. Căci aşa nu maipot continua multă vreme, sînt la capătul puterilor, înţelegi...? Dar ce pot face... cum Dumnezeu să supravieţuiesc? Mă şi văd redusă la condiţia nenorocitei ăleia deSilverton — cerşind pe la birourile de plasare şi încercînd săvînd tablouaşe stupide ! Mii şi mii de femei încearcă zilnic

aceste lucruri şi oricare din ele se pricepe mai bine decîtmine să cîştige un dolar !”Se ridică iar, aruncînd o privire la ceasul de pe perete.„E tîrziu şi trebuie să plec — am o întîlnire cu Carry Fisher.Hai, lasă mutra asta îngrijorată, scumpa mea, nu te gîndiprea mult la prostiile pe care le-am debitat.” Se în* stalaseiar în faţa oglinzii, îndreptîndu-şi părul cu gesturi experte,trăgînd în jos voalul şi mînuind cu vigoare blănurile în jurulgîtului. „Bineînţeles că încă n-am ajuns la situaţia cubirourile de plasare şi tablouaşele stupide ; dar pentrumoment sînt cam strîmtorată şi dac-aş găsi ceva să fac —

să scriu invitaţii, ori să alcătuiesc liste cu invitaţi, sau ceva în genul ăsta — m-ar mai sălta puţin pînă mi se plătescbanii pe moştenire. Iar Carry mi-a promis să găsească pecineva care are nevoie de-un fel de sgcretară mondenă —ştii că bogaţii neajutoraţi sînt specialitatea ei.”Domnişoara Bart nu-i dezvăluise lui Gerty toată îngrijorareacare-o stăpînea. Adevărul era că-i trebuiau urgentbani — bani pentru vulgarele nevoi sâptâmînale ce nu puteaufi nici amînate, nici evitate. Renunţarea la apartamentsi retragerea în vreun cotlon de pensiune, sau acceptareaospitalităţii de cîteva zile oferită de Gerty, erau expediente

care puteau doar amîna problema ce-o confrunta ; şi păreamai înţelept, ba era şi mai confortabil să rămînă pe loc şi sagăsească vreo sursă de venit. Această din urmă posibilitateea n-o considerase niciodată în mod serios şi descoperirea



că, în calitate de furnizoare a propriei pîini de toate zilele, nodepăşea de fel pe sărmana domnişoară Silverton, veni caun şoc pentru cîtă încredere îşi mai purta.Obişnuită cum era să se evalueze în funcţie deimaginea clasic-creată, a unei fiinţe plină de energie şiresurse, dotată cu un talent unic de a damina indiferent cesituaţie în care s-ar afla, Lily îşi închipuia vag că aceste

calităţi nu se putea să n-aibă căutare în rîndul celor ce sedescurcau mai greu în hăţişurile vieţii mondene ; dinnefericire însă, nu exista nici o etichetă sub care puteatrece, pe o astfel de pia , arta de ţă a spune şi a face

întotdeauna ce trebuie ; şi nici chiar imaginaţia neistovită adoamnei Fisher nu reuşea să dea un nume concret vreunuiadin ele. Căi indirecte avea ea doamna Fisher, într-adevărnenumărate, şi toate prietenele sale aflate la ananghiebeneficiau de ele ; le deschisese şi-n faţa lui Lily, despreasta conştiinţa nu avea la ce să o mustre ; dar cînd eravorba de metode clare de cîştigare a existenţei, se dovedea

la fel de neputincioasă ca şi subiectele asistenţei sale. Undemai pui că Lily nici n-o prea încuraja ; dar bunătatea f ărămargini o ducea pină-ntr-acolo pe doamna Fisher încîtfurniza ea motive de a da ajutor. Drept care pornise într-oexpediţie de descoperire de noi resurse pentru domnişoaraBart; şi rezultatul era că o chema acum la ea, nedezvăluinddecît că „găsise ceva.”Rămasă singură, Gerty reflecta, cu inima grea, asuprasoartei hărăzită lui Lily, soartă pe care ea nu putea defel s-o

însenineze. Îi era clar că Lily nu avea nici un chef, pentrumoment, de ajutorul pe care îl putea ea oferi. Şi nu vedea

nici o speranţă pentru prietena ei, afar' de a-şi reorganizacomplet viaţa şi a pune capăt vechilor legături; în vreme cetoată energia lui Lîly era adunată în efortul deliberat de a seţine cît mai strîns de vechea ei existenţă, să se identificevizibil cu vechile cunoştinţe, atîta timp cît iluzia putea fipăstrată. Oricît de vrednică de plins ar fi găsit Gerty aceastăatitudine, nu o judeca cu atîta asprime cu care ar fi judecato,de pildă, Selden. Nu uitase noaptea lor, noaptea cînd seţinuseră una pe alta în braţe şi simţise că propriul ei singetrece în vinele prietenei sale. SaCM fi ciul f ăcut se dovedea

într-adevăr cam de prisos ; din rc-!e acelea Lily nu părea a fi

reţinut nimic ; dar bunătatea lui' Gerty, disciplinată de ani întregi de contact cu suferinţa obscură şi inarticulată, puteas-asiste oricît pe cea în cauză, f ără un murmur de protest.Ceea ce nu-nsemna că trebuia să-şi interzică şi mîngîiereade a cere sfatul lui Lawrence Selden, faţă de care, de la

întoarcerea acestuia de pe Bătrinul Continent, redeveniseverişoara plină de confidente.Cît despre Selden, el nici nu ştia să fi avut loc vreosclvmbare cît de mică în relaţiile dintre ei doi. O găsise peGerty aşa cum o lăsase, nesofisticată, mulţumită cu ce are,altruistă, dar cu o mai ageră „inteligenţă a inimii”, de care

el luă act f ără să caute să şi-o explice. Înainte vreme, i-ar fifost absolut imposibil lui Gerty să creadă că ar mai puteacindva să discute liber cu el despre Lily Bart; dar lupta pecare-o dăduse cîndva cu ea însăşi se stinsese şi ce mai



rămăsese în picioare din iubirea ei fu acum înlăturat defluviul bunătăţii sale.Abia după vreo două săptămîni de la vizita lui Lily avuGerty ocazia să-şi comunice temerile lui Selden. Aflat, la eala ceai într-o după-amiază de duminică, într-o companie nuprea selectă, acesta detectă o notă aparte în ochii şivorbele verişoarei sale, care îl f ăcu să rămînă pînă ce ultimul

musafir se-ndură să plece. Imediat, Gerty îl întrebă decînd n-o mai văzuse pe domnişoara Bart.„N-am mai văzut-o deloc... de cînd s-a întors.”Făcuse o pauză înainte de a răspunde, iar cuvîntele,alăturate ambiguităţii pauzei, o încurcau şi mai mult peGerty ; încă ezita dacă e cazul sau nu să-i spună, cînd tot dela el veni salvarea : „Am vrut s-o văd... dar «de cînd s-a

întors din Europa pare dedicată trup şi suflet grupului Gormcrilor.”„Cu atît mai mult — e foarte nefericită.”„Nefericită din cauza Gormerilor ?”„O, nu zic nimic despre prietenia ei cu Gormerii ; dar Si

episodul ăsta e pe sfîrşite, cred. Ştii că lumea s-a purtatfoarte urît cu ea de la cearta cu Bertha Dorset.”„A... !” exclamă Selden, ridieîndu-se brusc pentru a seapropia de fereastră, unde rămăsese cu ochii pironiţi pestrada cuprinsă de vălurile inserării, în vreme ce verişoaralui continua să explice : „Au părăsit-o şi Judy Trenor cu ai ei— şi totul numai pentru că Bertha Dorset a putut afirmanişte lucruri atît de oribile. Şi a ajuns foarte săracăştii că doamna Peniston nu i-a lăsat decît o mică sumă,după ce i-a tot dat de înţeles că-i va lăsa tot.”„Da — ştiu,” interpuse t ios Selden, ă întorcîndu-se cu

faţa spre cameră pentru a începe s-o măsoare în lung şi-nlat, ori mai curînd în scurt şi-h strimt, cu paşi nervoşi. „Da, afost tratată abominabil; dar, din nefericire, bărbatul care ardori să-şi manifeste regretul nu are cum să-i spună asta,tocmai asta.”Un fior uşor de dezamăgire o străbătu pe Gerty. „Armai fi şi alte mijloace,” sugeră ea.Selden rîse uşor şi se aşeză lîngă ea, pe sofaua micăde lîngă cămin. „Ce ai în minte, misionar incorijibil ce-mieşti ?” întrebă el.Gerty roşi copios şi pentru cîteva clipe ăsta-i fu singurul

răspuns. Apoi, „Mă gîndesc că voi doi eraţi cîndvaprieteni atît de buni... că ea punea un preţ imens pepărerea ta... şi că, dacă-ţi interpretează distanţarea ca unsemn, nu-i nevoie să-ţi mai spun ce mult suferă şi pentruasta.”„Draga mea copilă, nu-i mai atribui suferinţe inventatede tine.” De parc-ar fi f ăcut într-adins, Selden nu renunţanicicum la puţină maliţiozitate ; dar privirea uluită pe care ioaruncă Gerty îl f ăcu să mai îndulcească tonul : „Dar, chiardacă exagerezi enorm importanţa actelor mele vis-ă- vis dedomnişoara Bart, nu poţi exagera dorinţa mea de a o ajuta,

dacă mi-o şi ceri.” îşi puse mîna peste a ei şi amîndoi sesimţiră străbătuţi de curentul acela plin de sensuri umane,care, rar cînd se produce, umple pînă la refuz rezervoareleafecţiunii noastre. Gerty nu se mai îndoia că de-acum încolo



avea cine s-o înţeleagă, aşa încît cuvîntele îi veniră f ără nicio greutate.„Chiar ţi-o cer ; ţi-o cer pentru că ea mi-a spus cîndvac-ai ajutat-o şi pentru că acum *are mai multă nevoie deajutor ca oricînd. Ştii ce mult au contat întotdeauna pentruea bunăstarea şi luxul — cum a mai urît mizeria, urî- tul,lipsa de confort N-are ce-i face, a fost crescută în SDÎ- ritul

ăsta şi niciodată nu s-a abătut de la porunca lui. Dar acumtoate lucrurile care însemnau ceva pentru ea i-au fost luateşi cei care au învăţat-o că ele înseamnă totul au abandonatode asemenea ; şi cred eu că dacă şi-ar întinde cinevamîna şi i-ar arăta cealaltă parte... i-ar arăta rît de multrămîne în viaţă şi-n ea însăşi...” Gerty se-n- treriipse,ruşinată de propria-i elocvenţă şi blocată de nevoia de a daexpresie precisă unui val de sentimente vagi, menite toatedoar să-i salveze prietenaEu n-o pot ajuta, a trecut pe lîngă mîna mea, n-o maipot”ajunge,” continuă ea. „Bănuiesc că se teme să nu-mi fie

o' povară. Cînd a trecut pe-aici, la propriu, acum douăsăptămîni, era îngrozitor de îngrijorată pentru viitorul ei;zicea că-i caută Carry Fisher ceva. Cîteva zile mai tîrziu mi-ascris ca să m-anunţe că a devenit secretară particulară şi săn-am grijă că toate s-au aranjat şi că mai trece ea să măpună la curent; dar n-a mai venit şi nu vreau să merg eu ladînsa, pentru că mi-e teamă să nu pic ca mus- ca-n lapte.Odată, cînd eram mici, m-am repezit la ea, după ce nu nevăzusem multă vreme, şi mi-am aruncat braţele după gîtulei, s-o sărut, dar ea mi-a spus : „Te rog să nu mă mai săruţidacă nu te rog eu, Gerty”... şi chiar m-a rugat, un minut mai

tîrziu ; dar de-atunci am aşteptat întotdeauna să mă roage.”Selden o ascultase în linişte, cu mina aceeaconcentrată pe care faţa lui prelungă, măslinie o aborda oride cîte ori, voia să se pună la adăpost de orice schimbareinvoluntară a expresiei. Cînd termină verişoara lui, el spusecu un zîm- bet fin „Dacă tu ai învăţat că e înţelept s-aştepţi,nu văd de ce mă-ndemni pe mine să mă reped...”, darapelul alarmat trimis de ochii ei îl f ăcu să adauge, în acelaşitimp în care se ridica să plece : „Şi totuşi, o să fac ceea cemiceri, f ără să te învinovăţesc dacă dau greş.”Adevărul era că dacă Selden n-o întîlnise deloc pe

domnişoara Bart, aceasta nu se datora chiar atît de mult întîm- plării, cum pretinsese el faţă de vara lui. La început, într-adevăr, cînd amintirea ultimelor momente petrecute împreună în Monte Carlo păstra încă vie flacăra indignării însufletul şi mintea lui, pîndise nerăbdător momentul întoarceriiei ; dar îl dezamăgise prin aceea că se-abătuse prinAnglia şi dacă totuşi revenise, se-ntîmplase să fie el chematde afaceri în vest, de unde se-ntorsese ca să afle că ea oporneşte spre Alaska cu familia Gormer. Această prieteniede ultimă oră hotărîse în fapt pentru el, încetînd com- p!etsă dorească a o mai vedea. Dacă, într-un moment cînd

întreaga ei viaţă era în joc. putea să încredinţezereconstrucţia ei cu atîta nonşalanţă unora ca Gormerii, nuera nici un motiv pentru care astfel de lovituri să-i provoaccvreodată răni ireparabile. Cu fiecare pas al ei, se-ndepărta





mai obscură în care Lily se vedea păşind acum. „Obscură” însă numai la figurat, căci, pînă una-alta, Lily o găsi într-obaie de lumină electrică, egal împrăştiată de numeroasebecuri ascunse de ornamentele unei vaste con- cavităţi dindamasc roz şi auriu, din care ea se ridica precum Venus dinscoica-i. Analogia primea justificare în înf ăţişarea doamnei,a cărei frumuseţe cu ochii mari avea fixitatea unei

splendide insecte prins cu un bold sub o ă fîşie de sticlă. Darmai întîi descoperi că era cu cî ţiva ani mai tinără decît dinsaşi că sub strălucirea, degajarea, agresivitatea rochiei şi avocii ei, persista acea inocenţă inconfun- dabilă pe caredoamnele din poporul ei o păstrează atit de curios alături decele mai îndrăzneţe trăiri.Mediul în care intrase Lily îi era acesteia la fel de necunoscutpe cît propriilor constituenţi. Ea nu era obişnuităcu lumea hotelurilor de lux new-yorkeze — o lume supraagitată,supra-tapiţată, şi supra-pregătită cu cele necesaregratificării celor mai fantastice întreprinderi, în timpuri cînd

confortul unei vieţi civilizate era la fel de greu de obţinut ca într-un deşert. Prin această atmosferă de splendoare toridăse mişcau fiinţe şterse, la fel de bogat împodobite ca şimobilele, şi care oscilau leneş intre restaurant şi sala deconcerte, între sera cu palmieri şi camera unde se f ăceamuzică, între un vernisaj şi deschiderea unei case de modă.

Trăsuri cu splendizi armăsari ori automobile sofisticate aşteptaula scară să poarte aceste doamne spre vagi depărtărimetropolitane, de unde se întorceau şi mai confundabile,

în blănurile de samur, grele, pentru a fi înghiţite iar deinerţia înnăbuşitoare a vieţii de hotel. Undeva în urma lor

exista f ără îndoială un trecut adevărat, populat de adevărateactivităţi umane şi ceea ce prezentau ei acum eraprodusul unor ambiţii de oţel, a unor energii năvalnice, afeluritelor contacte cu asprimea sănătoasă a vieţii; şi cutoate acestea, aveau tot atîta viaţă în ei cît umbrele poetului,din limburi.Lily n-avu nevoie să adaste prea mult în lumea de umbreca să descopere că doamna Hatch este figura cea maipregnantă. Acea doamnă, deşi încă plutea în vid, prezentaoareşicari simptome că ar căpăta un contur; şi-n acestproces era secondată activ de domnul Melville Stancy. Ubicuu

f ără falsă modestie, respirînd un perpetuu aer convivialşi curtenitor — trăsătură exprimată prin găsirea lojilor„de premieră” şi a bombonierelor cu preţuri exorbitante —acest bărbat era autorul transplantării doamnei Hatch dinvia a ini ial în aceea a hotelului de lux ţ ţ ă din metropolă. Totel alesese caii cu care cîştigase panglica albastră a Expoziţieişi îi prezentase pe fotograful atît de talentat, încîtpozele ei aveau să apară ca ornament permanent al „Suplimentelorde duminică” şi încropise grupul ce constituiamediul ei social. Era încă un grup mic, cu elemente eterogenesuspendate în mari spaţii nepopulate; dar lui Lily nu-i

trebui mult ca să-şi dea seama că legea n-o mai f ăceadomnul Stancy. Cum se-ntîmplă adesea, elevul îşi depăşiseprofesorul şi doamna Hatch viza deja piscuri mondene ca şiabisuri de lux de dincolo de lumea de la Emporium. Descoperire



care de îndată o f ăcu să dorească, cu înverşunare,o mînă mai fină, mîna îndemînâtică de femeie care să deanota potrivită corespondenţei sale, nota potrivită pălăriilorsale, ordinea potrivită felurilor de pe menu-uri. Pe scurt,serviciile domnişoarei Bart erau cerute în calitate de grădinaral unei vieţi sociale aflate în germinaţie ; sarcinile desecretară nerezultînd la urma-urmelor decît din faptul că

doamna Hatch nu prea cunoştea pe nimeni căruia să-i trimităcorespondenţa.Detaliile de zi eu zi ale existenţei acestei doamne eraula fel de bizare pentru Lily ca şi tot ansamblul. Tot ce 13-cea purta marca unei indolenţe şi dezordini orientale, carenuneau la încercare răbdarea secretarei cum nu se mai poateDoamna Hatch şi prietenii săi păreau a pluti cu toţiidincolo de timp şi spaţiu. Nu se ţinea cont de nici o oră fixă ;nici obligaţii fixe nu existau — noapte şi zi se confundau

într-o ceaţă de întîlniri date peste cap şi plecări ia care serenunţa, astfel încît aveai impresia că iei gustarea de

unsprezece la ora ceaiului şi că prînzul e alăturat su- peuluide după teatru, care se prelungea cu tărăboi pînă-n zoriPrin acest talmeş-balmeş de ocupaţii futile îşi

întretăiau drumurile şi o sumedenie de suspecţi precumcoafori, ma- nichiuriste, cosmeticiene, profesori de bridge,de franceză, de „dezvoltare fizică”, personaje pe careuneori nici nu le puteai distinge, fie datorită îmbrăcăminţii,fie respectului pe care li—I arăta doamna Hatch, de ceea ceconstituia pătura ei social . Dar nu ă era mirare mai marepentru Lily decît să-şi afle, între ei, mai multe din.cunoştinţele saie. Gîndise la-nceput, cu destulă uşurare, că

cel puţin se află departe de lumea ei; dar iată că domnulStancy, a cărui' largă mantie de relaţii acoperea şi omargine din mantia socia'ă a doamnei Fisher, atrăsesecîteva din exemplarele cele mai exotice din această a doualume, în cercul de la Emporium Mai întîi Lily trăi uluirea de aconstata că nu altul decît Ned Silverton era unul din cei carefrecventau des salonul doamnei Hatch ; dar curînd află căNed nici măcar nu era cea mai grozavă achiziţie. Asupramicului Freddy Van Osburgh, piciul subţirel care moşteneamilioanele clanului Van Osburgh, se concentra toaiă atenţiacelor din anturajul doamnei Hatch. Abia ieşit din colegiu,

Freddy urcase cîteva suliţi pe cer de la intrarea lui Lily îneclipsă, şi acum arunca din plin lumină asupra existenţeiumbrite din casa Hatch. Aşadar, iată unul din locurile undeajungeau bărbaţii tineri scăpaţi de rutina socială oficială :aceasta era una din acele „altă obligaţie” care dezamăgeaatîtea şi atîtea gazde. Lily avea simţămîntul ciudat de a seafla în dosul covorului social, acolo unde se aflau nodurile şicapetele nefolositoare. Uneori se şi amuza oe spectacol, debiletul gratuit ce i se oferea, căci situatia avea totuşi unnon-conformism şi o degajare numai ale ei.absolut tonifiante după lunga cură de convenţii grele

de ironie. Dar secvenţele scurte de amuzament nu eraudecit reacţii Ia neîntreruptul dezgust de zi cu zi. Comparatăcu vidul poleit al existenţei doamnei Hatch, viaţa foştilor prieteniai lui Lily părea doldora de activităţi precise. Chiar şi





se afla pe mîna masseusei.Se simţi foarte jenată la vederea lui, dar cum nici el nupărea de loc la largul lui, îşi recăpătă imediat incre-» derea

în sine şi adoptă tonul plăcut-surprins potrivit situaţiei,mirîndu-se sincer că reuşise să dea de ea tocmai acolo şi

întrebîndu-l ce-l pusese pe drumuri.Selden ascultă tot cu neobişnuită seriozitate — nu-l

văzuse niciodată atît de pierdut, atît de puţin stăpîn pesituaţie. „Voiam să te văd,” zise el; şi ea nu putu rezistatentaţiei de a observa în felul în care replică, rodul unui

îndelung auto-control. În ce-o privea, absenţa lui prelungităfusese una clin cele mai mari supărări din ultimele luni şirana provocată cobora sub pojghiţa orgoliuliîi.Selden îi pară atacul cu hotărîre. „De ce să fi venit, dinmoment ce nu-ţi puteam fi de nici un folos ? Pentru căaltfel, nu văd de ce-ai fi vrut să mă vezi.°Ei contra-atacul i se păru o parare stîngace şi întrebăf ără veste „Ceea ce înseamnă că acum crezi că-mi poţi fi de

vreun folosDin nou el ezită. „Da, atît cit poate ajuta o persoană cucare poţi discuta8.Era, f ără îndoială, un început prostesc pentru un omdeştept ca el; şi gîndindu-se că stîngăcia lui se explica printeama ca ea să nu confere o semnificaţie personală veniriiacolo, îi pieri aproape toată bucuria de a-l vedea.Chiar şi-n condi iile cele mai nefavorabile, ţ bucuria aceeaexistase întotdeauna — chiar şi cînd se-nfuria pe el, nu-itrecuse prin cap să nu-l mai vadă în ochi. Se cam înfuriasepe el şi acum ; dar vocea lui, felul în care lumina cădea pe

părul lui negru, felul” în care sta şi se mişca, în care hainelestăteau pe el — era conştientă că pînă şi aceste lucrurimărunte intraseră de mult în viaţa ei intimă. În prezenţa lui,se simţea deodată liniştită ; dar un impuls de rezistenţă faţăde această influenţă totală o f ăcu să zică j „Foarte amabildin partea dumitale să vrei să mă ajuţi în felul acesla ; darce te face să crezi că am ceva deosebit de discutat ?”Cu toate că păstra încă tonul discuţiei lejere, întrebareaera astfel formulată încît să-i amintească faptul că nimeninu-i ceruse bunele oficii; şi pentru o clipă, Selden seopri, şi mai încurcat. Era una din acele situaţii ce se pot

rezolva numai printr-o izbucnire sentimentală bruscă, aareducaţia şi viaţa lor de pînă atunci se-mpotriveau uneiastfel de izbucniri. Calmul lui Selden se îmbăţoşă, al domnişoareiBart se-acoperi de ţepi batjocoritori; se înfruntauaşa, din colţurile opuse ale uneia din canapelele monstruoaseale doamnei Hatch. Canapeaua aceasta, ca şi tovarăşiiei elefantini ce populau apartamentul, îi sugeră pînă laurmă lui Selden următoarea replică : „Mi-a spus Gerty că-iserveşti doamnei Hatch drept secretară ; şi era disperatăfiindcă nu ştia cum î ţi merge.”Ştirea nu păru s-o înmoaie pe domnişoara Bart. „În

cazul acesta, de ce nu m-a căutat chiar ea ?”„Pentru că, netrimiţ îndu-i adresa dumitale, se temeasă nu importuneze.” Selden urmă, cu un zîmbet : „Dupăcum vezi, nu-i şi cazul meu ; dar pe de altă parte, eu nu risc



atît de mult ca ea, dacă-ţi provâc iritare.”Lily îi răspunse la zîmbet. „Încă n-ai provocat-o ; darsimt că nu mai ai mult.”„Asta depinde de dumneata, nu ? După cum vezi, iniţiativamea nu merge mai departe de a mă pune în serviciuldumitale.”„Dar în ce calitate ? Ce trebuie s ă fac cu dumneata ?”

întrebă ea pe acelaşi ton.Selden îşi aruncă din nou privirile în jur, trerînd în revistăsalonul doamnei Hatch ; apoi spuse, cu o hotârire cepărea stîrnită tocmai de această inspecţie : „Trebuie să mălaşi să te iau de-aici.”Lily roşi faţă de un atac atît de neaşteptat; apoi devenirigidă şi răspunse cu răceală : „Şi-aş putea să te-n- trebunde-ai vrea să mă duci ?”„Mai întîi la Gerty, dacă vrei ; important e să pleci deaici “Brutalitatea cu totul neobişnuită din vorbele lui era

suficientă pentru a-i arăta cît de mult îl costau ele ; dar naveanici un chef să cîntărească sentimentele lui, cînd ale eiluaseră foc. Mai întîi s-o neglijeze, poate chiar s-o evite, întrovreme cînd avea atîta nevoie de prieteni, apoi, deodată,f ără nici o justificare, să intre în viaţa ei cu atîtaimpertinentă autoritate — nici nu-i trebuia mai mult ca să-şialerteze toate forţele mîndriei şi ale defensivei.„Vă sînt foarte recunoscătoare,” zise ea „pentru că văbateţi atît de mult capul cu mine ; dar sînt pe deplin mulţumităaici şi nu am nici cea mai mică intenţie să plec.”Selden se ridicase şi o aştepta f ără să se mai poată

stăpîni.„Asta-nseamnă că pur şi simplu nu-ţi dai seama undete afli '“ exclamă el.Se ridică şi Lily, cuprinsă de furie „Dacă aţi venit aicipentru a spune lucruri urîte despre doamna Hatch...”„Mă preocupă doar legăturile dumitale cu doamnaHatch.”„De legăturile mele cu doamna Hatch n-am nici un motivsă mă ruşinez. M-a ajutat să-mi cîştig existenţa într unmoment cînd vechii prieteni se resemnaseră la gîndul că voimuri de foame.”

„Prostii ! Cum, singura alternativă e să mori defoame ? Ştii doar că poţi oricînd sta la Gerty pînă devii iarăşiindependentă.”„Par i a fi foarte bine pus la punct cu problemele mele,de aceea b nuiesc c vrei s spui — pîn ă ă ă ă ce primesc baniide moştenire ?”„Exact; mi-a spus Gerty,” încuviinţă Selden, f ără săarate nici cea mai mică jenă Era prea lansat ca să se maisinchisească de asemenea fleacuri.„Dar Gerty nu ştie,” reluă domnişoara Bart, „că, din

întîmplare, şi ultimul bănuţ se va duce pe plata datoriilor.”

„Isuse !” exclamă Selden, cu totul dat peste cap deasemenea veste.„Şi ultimul bănuţ, ba şi mai mult,” repetă Lily i „aşa cănţelegipoate acifm de ce prefer să rămîn cu doamna Hatch,decît să profit de bunătatea lui Gerty. Afară de micul meu



venit, nu mai am nici un ban şi trebuie să cîştig ceva ca sătrăiesc.”Selden ezită o clipă ; apoi reluă, pe un ton mai liniştit :„Dar cu venitul dumitale şi cu cel al lui Gerty — dacă-mi daivoie să intru atît de mult în amănunte — aţi putea,

împreună, să trăiţi în aşa fel încît să nu trebuiască să maicauţi şi-n altă parte. Ştiu că Gerty ar vrea foarte mult să

faceţi asta, ar fi foarte fericită...”„Dar eu n-aş fi,” interpuse domnişoara Bart. „Sînt maimulte motive din cauza cărora o asemenea iniţiativă n-ar finici cinstită pentru Gerty şi nici înţeleaptă pentru mine.” Seopri o clipă şi cum el părea a aştepta o completare aexplicaţiei, adăugă, ridicînd brusc capul : „Sper să mă ierţică nu ţi le expun.”„Nu am nici o pretenţie,” răspunse Selden, nebăgînd înseamă schimbarea tonului ; „de asemenea, n-am nici undrept de a comenta ori sugera mai mult decît am şi f ăcut. Şidacă totuşi mi-am îngăduit vorbele de pînă acum, e în

virtutea dreptului universal al oricărui bărbat de a lămuri ofemeie asupra situaţiei false în care se găseşte.”lily zîmbi. „Presupun,” replică ea, „că prin situaţie falsădenumeşti orice situaţie afară de societatea tradiţională ;dar nu trebuie să uiţi c-am fost exclusă dintre acele sacreziduri cu mult înainte de a o întîlni pe doamna Hatch. Dupăcîte-mi pot da seama, nu exist vreo deosebire ă reală întrecele două zone, ba-mi amintesc chiar că mi-ai spus cîndvacă ea ar exista doar în capul celor dinăuntru.”Nu f ăcuse aluzie la plimbarea de la Bellomont chiarf ără intenţie şi aştepta, cu un tremur ciudat al nervilor,

reacţia lui; clar rezultatul experienţei o dezamăgi, căci Seldennu lăsa nimic să-l abată de la ţintă ; el spuse, cu şi maimultă hotărîre : „Dilema afară-inăuntru este neînsemnată şi

întîmplarea face să n-aibă nimic comun cu acest caz, afarăde măsura în care dorinţa doamnei Hatch de a se afla

înăuntru te poate plasa în poziţia pe care eu o numescfalsă.”Cu toată moderaţia tonului lui, fiecare cuvînt rostit nuf ăcuse decît să sporească în Lîly rezistenţa. Chiar temerilepe care le trezise o sporeau, i-l f ăceau antipatic, căci eaaşteptase nota de compasiune caldă ori vreun alt semn că

venea din nou spre ea ; şi atitudinea lui de sobră imparţialitate,ignorarea chemării ei, transformară pe fata cumîndria rănită într-o femeie orbită de mînie că cineva i sebagă în viaţă. Convingerea că fusese trimis de Gerty şi căindiferent de cît de proastă i-ar fi fost situaţia chiar înviziunea lui, nu i-ar fi venit niciodată în ajutor de bu- năvoie,

îi întări hotărîrea nestrămutată de a nu-i mai permitesă'-nainteze un pas în tărîmul ei intim. Indiferent cît deambiguă i-ar fi fost situaţia, mai bine singură în întunericdecît luminată de Selden.„Nu ştiu,” zise ea, cînd el se opri, „de ce-ţi imaginezi

că stau chiar atît de prost. Dacă mi-ai spus întotdeauna căsingurul obiectiv al unei educaţii ca cea primită de mineeste să înveţe o fată să obţină ce vrea, de ce n-ai presupunecă asta-i exact ceea ce fac ?!<



Zîmbetul cu care îşi rezumase situaţia era ca obarieră1 în calea oricăror alte confidenţe — atît de glacial,ţinîndu-l la o asemenea distanţă încît avea sentimentul cănici nu-l mai aude, cînd replică : „Nu-mi amintesc să te finumit vreodată un model de reuşită al acestui soi deeducaţie.”Ea roşi pu in la aluzie, dar ţ se-nfipse mai bine în şa cu

un rîs nepăsător : „A, mai aşteaptă puţin, mai dă-mi cevatimp, înainte de a spune asta !” Şi cum el încă ezita, aşteptîndşi sperînd într-o revenire, „Nu mă considera încă un caz

încheiat; pot încă face cinste educaţiei primite !”IO„Ia uite la paietele astea, domnişoară Bart... nu-i unapc care s-o fi cusut cum trebuie.”Supraveghetoarea înaltă aruncă obiectul incriminat pemasă, lîngă Lily, şi trecu la următoarea lucrătoare.Erau douăzeci în atelier, cu profiluri trudite, sub claiede pur, aplecate peste lucru în lumina cenuşie ce venea

dinspre nord. Întrebuinţate pentru crearea de feluriteavantaje feţelor femeilor privilegiate, aceste femei aveaufeţe pămîntii din cauza lipsei de aer curat şi a trudei sedentare; nu lipsa li se reflecta pe chipuri, căci lucrau într-unatelier de galanterie scumpă şi erau destul de bine

îmbrăcate şi plătite; dar cele mai tinere din ele erau la felde şterse şi lipsite de însufleţire ca şi cele între două vîrste.În întreaga încăpere, un singur obraz arăta viu ; şi acelaardea de furie în vreme ce domnişoara Bart începea săscoată paietele de pe jumătatea de pălărie.Gerty Farish crezuse a fi găsit soluţia cînd îşi amintise

ce trumos aranjează Lily pălăriile. Cazuri de modiste ce-şif ăcuseră o clientelă bogată numai pentru că puteau conferi„creaţiilor” lor acea notă nedefinibilă pa care nu oricine opoate da, îi dăduseră lui Gerty mari speranţe pentru viitor şiconvinseseră chiar şi pe Lily că despărţirea de doamnaHatch nu însemna numaidecît dependenţa de prieteni.Despărţirea avusese loc la cîteva săptămîni după vizitalui Selden şi s-ar fi petrecut mai curînd de n-ar fi fost încăpăţ înareatrezită în Lily de neinspiratul lui mod de a-i dasfaturi. Ideea de a fi implicată într-o tranzacţie care nu-iprea era pe plac fusese la puţină vreme după aceea

redefinită prin aluzia domnului Stancy că dacă îi va ajuta.nu-i va părea rău. Aluzia la răsplată îi grăbise fuga şi-oadusese, ruşinat şi penitent , la pieptul ă ă generos al luiGerty Farish. Nu avea însă de gînd să rămînă acolo f ără aface nimic şi ideea lui Gerty cu pălăriile îi reînnoisesperanţele într-o activitate profitabilă. Iată, în sfîrşit, cevace chiar încîntătoarele ei mîini neatente puteau foarte binesă facă ; nu se îndoia de dibăcia lor în legarea unei pangliciori plasarea avantajoasă a unei flori. Bineînţeles, numaiacest gen de muncă, conferirea notei finale, avea să-l facădînsa — degete subordonate, degete boante, cenuşii, înţepate

de ac, aveau să croiască formele pălăriilor, să prindăcăptuşelile, în vreme ce ea prezida asupra micului şi încîntătoruluimagazin — plin de lambriuri albe, de oglinzi şioraperii verzi ca muşchiul de copac — în care creaţiile ei





domnişoara Bart se opusese, iar Gerty o susţinuse cu înfocare, în vreme ce doamna Fisher, neconvinsă în sineaea, dar resemnată şi cu această dovadă că Lily nu trăia cupicioarele pe pămînt, căzu de acord că poate, totuşi, e maibine să-nveţe meseria. Aşadar Lily ajunse în atelierul delucru al Reginei, unde prietenele sale o părăsiră în cele dinurm , Carry Fisher cu un oftat de uşurare, ă Gerty întorcînd

mereu capul spre ea, pe cînd se-ndrepta spre ieşire.Lily se apucase de lucru la începutul lui ianuarie —trecuseră două luni şi încă era certată că nu coase ca lumeapaietele pe pălării. Pe cînd se apuca iar de lucru, le auzi pecelelalte chicotind. Ştia că constituia obiectul criticilor şidistracţiei celorlalte lucrătoare. Îi cunoşteau, bineînţeles,povestea — situaţia exactă a fiecărei fete care lucra acoloera cunoscută şi discutată f ără nici o reţinere de către toatecelelate — dar asta nu le tulbura în nici un fel — putea celmult explica de ce degetele ei neînvăţate se încurcau încăaşa de tare şi în cele mai simple operaţiuni. Lily nu voia de

loc să fie primită ca o reprezentantă a unei clase superioarer dar sperase să fie primită ca egala lor şi, poate curînd, săse arate superioară printr-o îndemî- nare anumită, şi eraumilitor să vadă, după două luni de muncă grea şiplictisitoare, că tot stîngace se dovedea. Era departe, foartedeparte, ziua cînd putea spera să-şi exercite talentele pecare era sigură că le avea; numai muncitoarelor cu multăexperienţă li se încredinţa delicata sarcină de a sugeraforme ori de a da formă finală pălăriilor, iarsupraveghetoarea nici nu se gîndea să-i încredinţeze cevamai fin decît ceea ce-i dădea acum.

Începu să descoase paietele, ascultînd absentă bîzîitulconversaţiilor ce sporea sau se stingea, în funcţie deapronierea sau îndepărtarea energicei domnişoare HainesAe- ful' era mai închis ca de obicei, pentru că domnişoaraHaines era răcită şi nu dăduse voie să se deschidă nici ofereastră, nici măcar în timpul pauzei de prînz ; şi Lily îşisimţea atît de greu capul, după o noapte nedormită, incitauzea pălăvrăgeala tovarăşelor ei ca prin vis.I-am spus eu că n-o să se mai uite la ea ; chiar aşa afost' Nici eu nu m-aş mai fi uitat... eu zic că s-a purtat alnaibii dă urît cu el. A dus-o şi la teatru... A luat zece sticluţe,

da durerea de cap tot nu i-a trecut, da a dat scris cum căprima sticluţă i-a luat durerea şi i-au dat poza Ia ziar...Pălăria doamnei Trenor ? Aceea cu pana verde ? Aici,domnişoar Haines, o termin imediat... ă Da, era una dindomnişoarele Trenor, cea care a venit ieri aici cu doamnaGeorge Dorset. Dă unde ştiu ? Păi nu m-a trimis pă mineMadam să schimb floarea la pălăria Virot ?... cu tul albastrue-naltă şi slăbuţă şi are păru tapat... seamănă cu MamieLeach, da-i mai uscată...”Şi aşa mereu, un fluviu de sunete f ără sens, pe suprafaţacăruia, lucru ciudat, plutea din cînd în cînd şi cîte un

nume familiar. Era partea cea mai curioasă din experi-, enţacurioasă prin care trecea Lily, să audă aceste nume, săvadă imaginea fragmentată şi distorsionată a lumii în caretrăise, reflectată în oglinda minţii acestor fete. N-ar fi putut





se-ntrer'upse, neştiind cum să continue. „Ar trebui să mergeţidirect acasă şi să vă-ntindeţi. Aţi încercat v'odată cuorangeadă ?”Mulţumesc.” Lily întinse mîna. „Foarte drăguţ din partea“dumitale. Acasă şi merg.”Se uit recunosc toare la domnişoara ă ă Kilroy, dar niciuna nu mai ştia ce să spună. Lily îşi dădea seama că cealaltă

era pe punctul de a se oferi s-o însoţească, dar voia săfie singură şi să tacă — şi chiar bunătatea, aşa cum o puteaarăta domnişoara Kilroy, ar fi sîcîit-o în momentele acelea.„Mulţumesc,” repetă ea, îndepărtîndu-se.O luă spre vest, în lumina deprimantă a amurgului demartie, spre strada pe care se afla pensiunea. Respinsesecu hotărîre oferta de ospitalitate din partea lui Gerty. Cevadin retragerea de fiară, faţă de orice observaţie ori gestprietenos, pe care mama ei o arătase cîndva, începuse săapară şi la ea, iar promiscuitatea cartierelor mici şi vecinătateaintimă păreau, dacă se gîndea bine, mai greu de

îndurat decît singurătatea unui dormitor ponosit dintr-ocasă unde putea veni şi pleca neremarcată printre celelaltelucrătoare. O vreme, se hrănise cu ideea nevoii de intimitateşi independenţă ; dar acum, poate din cauza tot maimarii oboseli fizice, avea, ore în şir, un sentiment de claustrareşi începea să fie tot mai acut conştientă de urî ţeniaşi lipsa de confort .din jur. După terminarea orelor de lucru,o apuca groaza la gîndul de a se întoarce în camera îngustă,cu tapet murdar şi vopseaua dusă; şi f ăcea cu groazăsporită fiecare pas într-acolo, pe o stradă din New York carese degrada şi ea treptat trecînd la eleganţă la marca

neguţătorească.Dar nu era groază mai mare decît aceea că trebuia sătreacă pe lîngă farmacia din colţul cu Sixth Avenue. Avuseseintenţia s-apuce pe altă stradă — aşa f ăcuse în ultimavreme. Dar azi paşii îi erau irezistibil atraşi de colţul îmbrăcat

în oglinzi, în care cădea lumina roşiatică ; încercă sătraverseze, dar un camion încărcat o jenă şi se trezi exactpe trotuarul din faţa farmaciei.După tejghea se afla vînză torul care o mai servise, şi-istrecură în mînă reţeta. Reţetă care nu putea fi pusă la

îndoială — era o copie după una luată de la doamna Hatch,

cu care mersese chiar ea la farmacist, care o onorase îngrabă. Lily ştia că şi aceasta o va onora f ără să ezite; şitotuşi groaza de a se vedea refuzat , sau ă fie şi supusă celeimai mici îndoieli, se comunică mîinilor nervoase, atunci cîndse pref ăcu a examina sticluţele de parfum aranjate pe raftuldin faţă.Farmacistul citise reţeta f ără nici un comentariu ; darcînd să-i dea sticluţa, se opri : „Nu trebuie să sporiţi doza”,remarcă el.Lui Lily i se opri inima-n loc. De ce se uita aşa la ea ?„Bineînţeles că nu,” murmură ea, întinzînd mîna.

„Într-adevăr — e un medicament cu efect ciudat. Opicătură sau două mai mult şi te-ai dus... doctorii nu ştiu

încă de ce.”Groaza de a nu fi interogată, ori de a nu primi sticluţa,



îi opri în gît murmurul de încuviinţare ; şi, cînd, în cele dinurmă, ieşi liberată din farmacie, nu mai ştia ce să facă debucurie. Simpla atingere a pacheţelului transmitea nervilorei obosiţi promisiunea dulce a unei nopţi de somn, şi careacţie la frica de cîteva minute în urmă, simţea că primiiaburi ai somnului o şi învăluie.În această stare se ciocni de-un bărbat care mergea şi

el grăbit. Acesta se dădu înapoi şi ea-şi auzi numele rostitcu uimire. Era Rosedale, cu haină de blană, lucios în obrajişi prosper — dar oare de ce îl vedea la asemenea distanţă şiparcă printr-o ceaţă de cristale sparte ? înainte ca săgăsească vreo explicaţie, se trezi dînd mîna cu el. Sedespărţiseră pe dispreţul ei şi minia lui, dar acestea dispăruserăde îndată ce li se-ntîlniră mîinile, şi ea simţea confuzcă i-ar fi f ăcut bine să se mai ţină puţin de el.„Da... da ce s-a întîmplat, domnişoară Lily ? N-arăţibine !” exclamă el ; iar ea se forţă să zîmbească.„Sînt puţin obosită... nu-i nimic grav. Staţi puţin cu

mine, vă rog,” murmură ea. Să-l roage una ca asta peRosedale 1Se aflau la ieşirea dintr-un pasaj subteran, un loc murdarşi urît, prin care treceau şi mulţime de tramvaie care lezgîrîiau mereu auzul; el se uită în jur şi zise : „Nu putem staaici ; dar daţi-mi voie să vă duc undeva să bem o ceaşcă cuceai. Longivorth e la doi paşi şi nu-i nimeni la ora astaacolo.”o ceaşc cu ceai, undeva la ad ă ăpost de zgomot şi mizeriepărea pentru moment tot ce şi-ar fi dorit şi ar fi pututsuporta. După cî ţiva paşi, într-adevăr ajunseră la hotelul cu

pricina, şi cîteva minute mai tîrziu, stăteau faţă-n fata la omasă, iar chelnerul şi aşezase cele necesare.' Un strop de rachiu sau de whiskey, înainte ? Arăţi răude tot, domnişoară Lily. Nu ? Atunci ai să bei ceaiul maitare. Şi, chelner, o pernă la spatele doamnei.”Lily' zîmbi imperceptibil la sfatul de a-şi bea ceaiul maitare. Era tentaţia căreia încerca mereu să-i reziste. Nevoiade stimulent se ciocnea mereu cu nevoia de somn — pecare numai flaconul din mîna ei o satisf ăcea. Dar azi,oricum, ceaiul nu putea fi prea tare ; aştepta de la el căldurăşi energie.

Privind-o cum se lăsase moale pe spate, cu pleoapele închise, cumplit de obosită, chiar dacă efectul înviorător alceaiului şi-ncepuse a i se ghici pe faţă, Rosedale constată,pentru a cîta oară, că era uimitor de frumoasă. Umbrele deoboseală de sub ochi, paloarea morbidă a tîmplelor pe carese vedeau venele, scoteau şi mai mult în evidenţă strălucireapărului şi a ochilor, ca şi cum toată vitalitatea ei aflată

în reflux s-ar fi adunat acolo. Pe fondul ciocolatiu Łtlpereţilor şi mobilei din restaurant, puritatea acestui chip sedesena mai bine decît în cea mai strălucitoare sală de bal.Rosedale o privea acum cu un simţămînt oarecum ostil, de

parcă frumuseţea ei ar fi fost un neprieten care stătuseascuns, pentru ca acum să se repeadă la el f ără veste.Pentru a-l alunga, încercă să adopte un ton lejer.„Bine, domnişoară Lily, da nu te-am văzut de-un car de ani!





celuilalt îi f ăceau plăcere. I-ar fi plăcut să nu se maiscoale, să bea mereu ceai şi să vorbească despre sine cuRosedale. Dar perfectul simţ al convenţiilor îi aminti că eratimpul să pună capăt discuţiei, drept care f ăcu o vagămişcare de a-şi împinge scaunul în spate.Rosedale o opri, protestînd. „Nu pleca, deja ; hai, stailiniştită şi mai odihneşte-te niţeluş. Arăţi ca bătută. Şi nici

nu mi-ai spus...” Se întrerupse, probabil, muşcîndu-şi iarăşilimba pentru că intrase iar pe f ăgaşul ăsta. Ea văzu ce luptăse da în el şi înţelese ; mai înţelese însă şi puterea vrajeiexercitate de ochii ei, căci el reluă, ca după o poticnire : „Cenaiba vroiai să spui cu pălăriile alea ?”Exact ce-am spus. Sînt ucenic la Mme. Regina.”„Isuse — dumneata ? Da de ce ? Ştiu că te-a tăiat mătuşadumitale, mi-a spus doamna Fisher. Dar am înţeles căţi-a lăsat totuşi ceva...”„Zece mii de dolari; pe care-i primesc abia la vară.”„Bun, da... ai putea să împrumuţi în baza lor,

oricînd.41Ea îşi scutură capul cu gravitate. „Nu, pentru că sînt caşi daţi.”„Pe datorii ? Toţi zece mii ?”„Pînă la ultimul bănuţ.” Ea se opri şi reluă brusc firul,nedezlipindu-şi ochii de pe faţa lui : „Cred că v-a vorbit Gus

Trenor despre faptul că mi-a investit nişte bani în acţiuni.”Aşteptă, iar Rosedale, roşu ca racul, bîlbîi ceva cum căşiaminteşte, „parcă.”„A scos cam nouă mii,” continuă Lily, pe celaşi ton încare vibra nevoia de comunicare. „Atunci eu credeam că

speculează cu banii mei, lucru incredibil de stupid din partemi, dar nu mă pricepeam absolut de loc. După aceea abiaam aflat că nu banii mei îi folosise... că ceea ce-mi spusesec-a cîştigat, de fapt mi-a dat. Intenţia fusese bună, desigur;dar nu-mi putea conveni un asemenea serviciu. Din păcate,cheltuisem banii înainte de a-mi descoperi greşeala ; şi uiteaşa,moştenirea mea va plăti datoria mea. De-aceea încercsă-nvăţ o meserie.”Îşi f ăcuse mărturisirea clar, deliberat, cu pauze întrepropoziţii, ca fiecare să aibă timp să coboare adînc înmintea celui care o asculta. Simţea o nevoie nebunească de

a spune cuiva despre tranzacţie şi-n acelaşi timp să trimităindirect veste lui Judy Trenor că are de gînd să plăteascădatoria. Şi avea convingerea neaşteptată că Rosedale erapersoana ideală, el care se bucura de încrederea lui Trenor.Pentru cîteva momente simţi chiar o bucurie cvasi- istericăde a scăpa astfel de povara tainei sale ; dar bucuria sestinse treptat, pe măsură ce povestea şi, în final, pestepaloarea ei se aşternea roşul intens al ruşinii.Rosedale continua să se holbeze la ea, mirat pestepoate ; dar cînd deschise şi gura, fu rîndul ei să se mire.„Da ia-n ascultă... dacă-i pe-aşa, rămîi f ără nici o pată,

nu ?”Vorbise de parcă ea nu şi-ar fi dat seama de consecinţele întîmplării povestite ; de parcă incorijibila ei neştiinţă înale afacerilor avea tocmai s-o precipite într-un nou actnebunesc.



„Fără nici una, da,” încuviinţă ea, calm.El nu mai spuse nimic o vreme, rotindu-şi doar încetochii mici şi nedumeriţi prin restaurant.„Bine da sta-i... sta-ă ă i un lucru minunat!” exclamă el,deodată.Lily se ridică de pe locul ei cu un surîs batjocoritor.„Nicidecum — e o plictiseală-ntreagă,” zise, adunîndu-şi în

jurul gîtului eşarfa de pene.Rosedale rămăsese aşezat, prea preocupat degîndurile lui ca să observe ce face ea. „Domnişoară Lily,dacă vrei un ajutor... Îmi place curajul...” ieşi din gura lui.„Mulţumesc.” Ea îi întinse mîna. „Ceaiul pe care mi laţioferit m-a ajutat cum nu vă-nchipuiţi. Mi-a ridicatmoralul, cum se spune.”Îşi arătase destul de clar intenţia de a se despărţi de elacolo, dar Rosedale zvîrli chelnerului o bancnotă şi-şi arunca

în grabă braţele scurte în paltonul scump.„O clipă ! Nu se poate să nu te conduc pîn-acasă,”

zise.Lily nu protestă în nici un fel şi după ce el îşi aşteptăpuţin restul, ieşiră din hotel şi traversară Sixth Avenue dinnou. Se îndreptau spre vest şi-n jur se înmulţeau tot maimult grămezile de gunoaie, iar Lily îl simţea pe Rosedalepăşind tot mai scîrbit la stînga ei ; în faţa intrării unde seopriră, el privi în sus cu neascuns dezgust, neve- nindu-i săşicreadă ochilor.„Doar nu stai aici ? Cineva mi-a spus că locuieşti ladomnişoara Farish.”Nu, stau în pensiune aici. Am stat prea mult pe spinarea

prietenelor mele.”El continuă să scruteze faţada maronie care parcă suferiseun asediu, ferestrele la care se vedeau perdele decolorateşi decoraţia pompeiană a vestibulului plin de noroi pe

jos ; apoi îşi întoarse privirea la ea şi articulă, cu vizibil efort„Pot să vin să te mai văd ?”Ea zîmbi, căci înţelesese eroismul ofertei atît de bine,

încît era sincer mişcată. „Mulţumesc... m-aş bucura mult,”răspunse, cu primele cuvînte pornite din inimă pe care i leadresase vreodată.În seara aceea, în camera ei, domnişoara Bart — care

sc pase cît putuse de repede din miesmeleă

grele ale sufragerieide la subsol — începuse să caute în ea explicaţiaconfesării către Rosedale. Şi sub această confesare descoperiseun sentiment tot mai apăsător de singurătate — ogroază de a se întoarce în camera pustie atunci cînd ar fiputut fi în atîtea şi atîtea locuri, cu oricine numai nu înpropria-i companie. În ultima vreme, împrejurările vieţiicomplotaseră la ruperea aproape totală de cî ţi prieteni maiavea. În ce-o privea pe Carry Fisher, lipsa oricărei legăturinu era poate chiar atît de întîmplătoare. Dacă f ăcuse şiacest ultim efort de a o plasa în siguranţă, la Mme. Regina,

Carry părea de-acum dispusă să-şi acorde un concediu ; şiLily n-o putea condamna. Puţin lipsise ca doamna Fisher sănu fie şi ea amestecată în scandalul cu Norma Hatch şi f ărăcîteva considerabile eforturi retorice, poate ar fi alunecat şiea înăuntru. Admise cinstit că le f ăcuse cunoştinţă lui Lily şi



doamnei Hatch, dar la fel de-adevărat era că la vremeaaceea nu o cunoştea pe aceasta din urmă — o avertizase înmod expres pe Lily că n-o cunoaşte — ş-apoi, nu erabunicuţa lui Lily, iar fata asta era destul t:e mare ca să-şipoarte şi singură de grijă. Carry nu folosise chiar eacuvîntele astea crude, dar f ăcuse în aşa fel încît ele să fierostite de ultima ei prietenă intimă, doamna Jack Stepney —

doamna Stepney, cea care urmărise cu sufletul la gurăavatarurile unicului ei frate şi mai tremura încă în urmasalvării lui de ultim moment, dar care nu ezita s-o scoatăbasma curată pe doamna Fisher, care dădea nişte„petreceri aşa de vesele”, petreceri care, de cînd secăsătorise şi se emancipase de filozofia de viaţă tip VanOsburgh, deveniseră pentru ea sarea şi piperul vieţii.Lily înţelegea situaţia şi ar fi apărat-o oricînd pe Carrychiar ea. Îi fusese prietenă de nădejde în zile foarte grele şinu putea cere oricui, în condiţiile în care tensiunea din viaţaei în loc să scadă, sporea, să se comporte ca Gerty Farish.

Într-adevăr, prietenia lui Gerty nu dădea nici un pas înapoi;şi totuşi, Lily începea s-o evite şi pe dînsa. Căci nu puteamerge la ea f r riscul de a se întîlni cu Selden ă ă ; şi o întîlnirecu el, acum, ar fi însemnat un plus de durere în inima ei.De-ajuns de dureros era pînă să se şi gîndească la el,indiferent dacă o f ăcea cu capul limpede din zori ori cu cel

înceţoşat de spaime din timpul nopţii, spaime în dosulcărora sta, obsedant, el. Acesta era unul din motivelepentru care „apelase” la reţeta doamnei Hatch. În visele einaturale — fîşii anxioase — îl vedea uneori aşa ca pevremuri, prietenos şi tandru ; realitatea crudă la care se

trezea însă o f ăcea să se simtă ridicolă şi încă şi maidescurajată. Dar în somnul dăruit de licoare se scufunda înasemenea abisuri de anihilare, încît nu numai că n-aveavise care s-o trezească pe jumătate, dar se trezeadimineaţa c-un trecut alb ca o coală de hîrtie.Bineînţeles, încetul cu încetul, vechile gînduri îi reveneau

în minte; dar cel puţin nu-i deranjau ceasul trezirii.Medicamentul îi dăruia o iluzie momentană de reînvierecompletă, din care lua forţa necesară pentru munca de zi cuzi. Forţă de care se simţea tot mai lipsită, pe măsură ce seacumulau semnele de întrebare deasupra viitorului ei. Ştia

că în ideea împărtăşită de Gerty şi doamna Fisher, ea nutrecea decît printr-o necesară şi temporară ucenicie care,cînd avea să primească bani pe moştenire, o va ajuta să-şi

împlinească visul .magazinului verde-alb cu şi mai multăcompetenţă. Pentru Lily însă, care ştia prea bine unde sevor duce banii aceia, ucenicia aceasta era un efort inutil. Îşidădea foarte bine seama că, chiar să fi învăţat să ajungă dinurmă mîini obişnuite dintotdeauna cu munca, salariul foartemic pe care-l va primi nu constituia un adaos serios lavenitul ei pentru a justifica truda aceea tembelă. Odatăajunsă la concluzia asta, simţea tot mai des tentaţia de a

folosi moştenirea pc propriul ei maeazin Să se vadăinstalată şi în fruntea propriilor lucrătoare era sigură căavea suficient tact şi suficientă prle- Dere'ca să rezolve şipartea încă şi mai importantă, atragerea unei clientele de



soi; şi dacă afacerile ar fi prosperat, ar fi avut de unde săpună bani deoparte pentru datoria fată de Trenor. Dar toateastea puteau dura ani de zile, indiferent cît de mult s-ar firestrîns ea ; în care timp mîn- dria i-ar fi fost crucificată deintolerabila obligaţieAşa gîndea la suprafaţă ; dar înăuntrul ei se ascundeagroaznica taină — aceea că obligaţia cu pricina putea să-nceteze

la un moment dat să-i pară intolerabilă. Ştia că nu sepoate bizui pe voinţă la nesfîrşit şi nimic n-o înspăimîntamai mult decît gîndul că ar fi putut să se obişnuiască cuideea de a-i fi datoare lui Trenor, aşa cum se obişnuise curolul ce i se atribuise pe Sabrina, sau cum fusese cît pe cesă-ncuviinţeze planul lui Stancy privitor la doamna Hatch.Pericolul, în ce-o privea, nu trebuia să i-o mai spună nimeni,consta în groaza ei incurabilă, dintotdeauna, faţă de lipsaconfortului şi de sărăcie ; în frica f ără margini fată de fluxulnecruţător al mizeriei, care o obsedase şi pe mama ei şi

împotriva căruia o avertizase cu atîta pasiune. Iar acum —

perspectiva unui nou pericol. Înţelesese că Rosedale e gatasă-i împrumute bani. Bineînţeles că-i era imposibil săaccepte; dar versiuni apropiate cu acest act îi dădeautîrcoale. Era convinsă că el avea să vină s-o vadă iar, şiaproape sigură că, dacă venea, îl putea conduce sprepunctul în care s-o ceară iar în căsătorie, în termenii cîndvarespinşi. Putea să-i respingă din nou ? Tot mai mult, cu fiecenouă nenorocire, furiile ce-o urmăreau se aliniau în spatelechipului Berthei Dorset; şiacolo, aproape încuiată însiguranţă printre celelalte hîrtii importante, sta arma cucare putea pune capăt urmăririi lor. Tentaţia, pe care o

respinsese cîndva numai datorită dispreţului pentruRosedale, revenea acum în atacuri neobosite; şi cîtă putere îi mai rămăsese să reziste acestui asediu ?În orice caz, atîta cît mai rămăsese, trebuia administratăcu maximum de înţelepciune ; nu-şi mai putea permitenici o noapte de insomnie. Lungile ceasuri de tăcere dădeauvreme berechet spiritului de catran al oboselii şi singurătăţiisă i se cuibărească pe piept. Încît zorile c găseau cu totulsecătuită de puteri şi cu gîndurile toate înotind Intr-o ceaţăde neputinţă. Singura speranţă de refacere sta în sticluţa dela c p tîi; cît avea s dureze şi ă ă ă speranţa aceea, nu

îndrăznea să se mai gîndească.liÎNTÎRZIINDU-ŞI paşii în colţ, Lily privea spectacoluldupă-amiezii pe Fifth Avenue.Era o zi de sfîrşit de april, plină ochi cu dulceaţa primăverii.Dulceaţă care atenua urî ţenia lungii şi aglomerateiariere, înceţoşa linia seacă a acoperişurilor, azvîrlea un voalmov peste perspectiva deprimantă a străzilor lăturalnice şidădea o notă poetică delicatei înfiripări verzui de la intrarea

în parc.Cum sta acolo, Lily recunoscu, în trăsurile care treceau

în goană, mai multe chipuri familiare. Se terminase sezonulşi căpeteniile se împrăştiaseră ; dar ciţiva nu se-ndurau încăs-o ia spre Europa, ori pur şi simplu se aflau în trecere,venind din sud. Printre ei, doamna Van Osburgh, legănată





idilice, el câtă în jur cu neascunsă scîrbă, aşezîndu-şi în celedin urm p l ria, ori mai curînd abandonind-ă ă ă o, în lipsă deceva mai bun, pe o consolă prăfuită, împodobită cu o jalnicăstatuetă.Lily se aşeză pe o canapea, iar el se înghesui într-unfotoliu cu spetează înaltă, îmbrăcată într-o husă foarteapretată, ce-i zgîrîia pliul roz, grăsun, revărsat peste guler

„Doamne-dumnezeule, nu se poate să mai stai aici !”exclamă el.Lily zîmbi faţă de asemenea indignare. „Ba se poate ;greu, dar cum tocmai mi-am* calculat din nou cheltuielile,cred că va trebui să mă împac cu situaţia.”„Să te împaci ? Ba de loc, nu-i de dumneata !”„Şi totuşi, asta e situaţia ; de o săptămînă nu mai amde lucru.”„Nu mai are de lucru ! Poftim cum vorbeşte ! Dumneata,să lucrezi, e... absurd !” Vorbea repezit, aruncîndvorbele ca dintr-un ascuns crater de indignare. „E o farsă...

o farsă tîmpită,” continuă el, cu ochii la geamurile murdare, în care se reflecta toată încăperea.Lily continua şi ea să zîmbească faţă de exclamaţiilesufocate de enervare. „Nu văd de ce m-aş considera o excepţie...”

începu ea.„Pentru că asta eşti ! De aceea. Şi e o jignire pentrurasa umană că dumneata te afli într-un loc ca ăsta. Nu măpot stăpîni.”Adevărul era că nu-l mai văzuse atît de sincer scos dinfire : şi lupta care se da în interiorul lui aproape c-o înduioşa.El se ridică brusc, acompaniat de scîrţ îitul homeric al

bietului fotoliu, şi se propti în faţa ei.„Uite ce e, domnişoară Lily, eu plec în Europa săptămînaviitoare, plec pentru cîteva luni, la Paris şi Londra, şi ...nu te pot lăsa aşa. Nu pot şi gata. Ştiu că nu-i treaba mea,mi-ai dat de înţeles asta nu o dată ; dar acum treburile î ţimerg tot mai prost şi trebuie să-nţelegi şi dumneata că ainevoie de ajutor. Mi-ai vorbit mai deunăzi de-o datorie la

Trenor. Ştiu ce simţi şi... te respect pentru asta.”Surpriza color fa a palid ă ţ ă a lui Lily, dar mai înainte caea să aibă timp să-l întrerupă, el se porni şi mai avan. „Eibine, î ţi împrumut eu banii pentru Trenor ; şi n-o să.» n-o .

stai aşa, să nu mă întrerupi, că n-am terminat. Vreau săspun că e vorba de-o afacere ca-ntre doi bărbaţi şi nimicaltceva. Poftim, ce ai de obiectat ?”În purpura obrajilor lui Lily îşi trimiteau flamurile atîtumilinţa cît şi gratitudinea ; şi ambele simţăminte se trădară

în neaşteptata blîndeţe din răspunsul ei.Atît — exact asta mi-a propus şi Gus Trenor ; şi că numai pot fi niciodată sigură că pricep şi cea mai simplăafacere.” Apoi, dîndu-şi seama că răspunsul conţinea şi-undram de nedreptate, adăugă, cu şi mai multă blîndeţe :Ceea ce nu-nseamnă că nu apreciez bunătatea dumitale, că

n-aş fi recunoscătoare. Dar oricum, o afacere între noi doi arfi imposibilă, căci eu n-am a oferi nici un fel de garanţiedupă ce voi plăti datoria lui Gus Trenor “Rosedale nu mai zicea nimic — părea conştient denota de finalitate din glasul ei şi totuşi incapabil s-o accepte



ca atare. Tăcerea lui îi dădea lui Lily posibilitatea de a-şi imagina,cu destulă siguranţă, ce se întîmplă cu el. Indiferentde ce simţea faţă de cursul implacabil al destinului ei —indiferent cît de superficial îi înţelegea motivele —. nu

încăpea nici o îndoială că el era şi mai fascinat. Ca şi cumscrupulele ei inexplicabile, reţinerile ei l-ar fi atras tot atît cît

delicateţea trăsăturilor, purtarea aleasă, care îi confereau ounicitate exterioară, incompatibilă cu orice altă fiinţăterestră. Cu ascensiunea pe scara socială, Rosedale

învăţase să preţuiască tot mai mult această unicitate, ca şicum ar fi fost un colecţionar supus chinului excitant de adescoperi mereu noi şi noi calităţi în obiectul mult dorit.Conştientă de acestea toate, Lily nu se-ndoia că puteadeveni soţia lui în chiar clipa aceea, cu singura condiţie de ase reconcilia cu doamna Dorset; şi tentaţia era cu atît maigreu de înlăturat acum, cu cît viaţa rosese mult la temeliaantipatiei sale faţă de Rosedale. Nu că n-ar mai fi simţit-o,

dar o minau anume calit ăţi — o bunătate grosieră şi un felde fidelitate oarbă a sentimentului — ce se-ntrezăreauprintre plăcile grele ale armurii ariviste.Citindu-i în ochi că trebuia să plece, el îi întinse mînacu un gest ce trăda lupta din sufletul lui.„Doamne, numai să vrei, te-aş aşeza mai presus de eitoţi _ atît de sus că ţi-ai şterge tălpile de creştetele lor '“declară, şi ei i se păru curios că această nouă fază a pasiuniilui nu-i modificase vechile canoane valorice.În noaptea aceea Lily nu luă picături ca să doarmă.

Trează, îşi revăzu situaţia în lumina crudă aruncată de vizita

lui Rosedale asupra ei. Indepăiiînd de la sine oferta pe careel numai că n-o reînnoise, nu se sacrificase oare uneia dinacele noţiuni abstracte de onoare ce pot fi numiteconvenţiile vieţii morale ? Ce putea ea datora unei ordinisociale ce o condamnase şi exilase f ără judecată ? Nimeninu-i dăduse ocazia să se apere.; era nevinovată şi neregularitateaconvingerilor ei părea a-i justifica metode la fel depuţin ortodoxe în recuperarea drepturilor pierdute. Ca să sesalveze, Bertha Dorset nu ezitase s-o distrugă prin minciunăstrigătoare la cer ; de ce-ar sta ea pe gînduri să sefolosească de nişte fructe ale adevărului, atunci cînd

norocul i le pusese-n mînă ? La urma-urmelor, jumătate dinoprobiul destinat unui asemenea gest stă în numele pe carei-l dai. Zi-i şantaj şi te-ncrîncenezi, dar arată că nu face niciun rău nimănui şi că drepturile prin el recăpătate erau cucruzime înlănţuite, şi cel ce nu-i va găsi justificare trebuiesă fie un formalist f ără pereche.În cazul lui Lily, justificarea se compunea din vechileprobleme f ără rezolvare ale situaţiei ei : jignirea adusă deviaţă, eşecul, dorinţa nebună de a-şi primi şansa meritată,

în contra despotismului egoist al societăţii. Învăţase dinproprie experienţă că n-avea nici aptitudinile şi nici constanţa

morală necesare pentru a-şi reface viaţa pe coordonatenoi; să devină o muncitoare între altele şi să nu-i pesede lux şi plăceri. Nu reuşea să-şi găsească prea multă vinăpentru aceasta şi poate că era chiar mai puţin vinovată



decît îşi închipuia. Caracterul moştenit se combinase cueduca ia bine definit , în acest sens, ţ ă încă de la vîrsta ceamai fragedă, pentru a scoate din ea produsul de înaltăspecializare care era, un organism la fel de neajutorat înafara graniţelor lui înguste ca şi anemona de mare desprinsăde pe stînca ei. Fusese f ăcută să împodobească şi să

încînte ; oare pentru ce altceva rotunjeşte natura petala de

trandafir şi stropeşte cu culori păsăruica de pe ram ? Şi eravina ei că misiunea exclusiv decorativă are şanse de a fidusă la îndeplinire mai greu şi în mai puţină armonie întrefiinţele sociale decît între ceilalţi fii ai naturii ? Că esteumbrită de necesităţi materiale şi complicată de scrupulemorale ?Aceste din urmă, tocmai, tabere ostile în sufletul ei, se

înfruntară cu înverşunare în lunga petrecere a nopţii nedormite; şi cînd în sfirşit se lumină de ziuă, i-ar fi venit meusă spună care din ele triumfase. Se simţea vlăguită deefo f de lipsa somnului, după ce atîtea nopţi îl obţinuse în

mod artificial; şi în lumina strîmbă a oboselii, viitorul sentindea în faţa ei cenuşiu, interminabil şi pustiu.Întîrzie mult în pat, refuzînd cafeaua şi ouăle pră jite pecare simpatica servitoare irlandeză le prezentă în crăpăturauşii şi ascultînd, furioasă, zgomotele pensiunii, învăţate pede rost, strigătele şi zăngănitul neîntrerupt din stradă.Săptămîna de stat degeaba hiperbolizase aceste micineplăceri ale vieţii de pensiune şi i se topea sufletul dupăcealaltă lume, a cărei maşinărie este atît de atent disimulată

încît o scenă trece lin în alta, intermediari nechemaţi.În cele din urmă trebui totuşi să se scoale şi să se îmbrace.

De cînd plecase de la Mme. Regina, îşi petrecuse ceamai mare parte a timpului pe stradă, în parte pentru ascăpa de neplăcuta promiscuitate a pensiunii, în parte cusperanţa că oboseala fizică o va ajuta să doarmă mai uşor.Dar odată ajunsă în stradă, se pomeni că nu ştie încotro s-oapuce ; pe Gerty o evitase de cînd nu mai lucra la Mme.Regina, iar în altă parte nu putea fi sigură de-a primire preabună.Diminea a contrasta puternic cu ziua ţ precedentă. Sta aploaie şi un vînt puternic învîrtejea praful în susul şi-n josulstrăzii. Lily o luă pe jos, spre Fifth Avenue, spre Parc,

sperînd să dea de un loc mai ferit, unde să poată sta jos ;dar vintul rece o pătrundea pînă la oase şi după ce se-nvîrti încoace şi-ncolo timp de vreo oră, pe sub coroanelezbuciumate ale copacilor, cedă oboselii şi se refu- gie întrunmic local din Strada 59. Nu-i era foame şi luase hotărîreasă renunţe la masa de prînz ; dar era prea obosită ca să semai întoarcă acasă, şi apoi şirurile lungi de mese albe o

îmbiau de dincolo de ferestre.Încăperea era plină de femei şi fete, cu toatele preapreocupate să-şi soarbă ceaiul şi să înghită în fugă bucăţilede pî ă cintă ca să-i remarce intrarea. Un bîzîit de voci

ascuţite se reverbera de tavanul jos şi parcă de şi mai apăsătorulclopot de linişte în care se afla Lily. Inima i se strînsedeodată, gîndindu-se cît de singură este. Pierduse noţiuneatimpului şi i se părea că nu schimbase cu nimeni o vorbă dezile întregi. Cercetă feţele din jur, aproape cerşind



înţelegerea, vreun semn că cineva îi intuieşte nefericirea.Dar nu vedea deeît feţe absente, cel mult preocupate departiturile şi cărţile din faţă, atunci cînd nu aveau cu cinevorbi, de şpalturi pe care le corectau de zor, ori de revistepe care le devorau printre înghiţiturile grăbite. Lily singurăf ăcea notă discordantă.Bău mai multe ceşti de cai şi-şi servi porţia de stridii

marinate, încît, cînd ieşi din nou în stradă, îşi simţea ca- puimai limpede şi gîndul mai slobod. Îşi dădu seama căşederea în restaurant o condusese, pe nesimţite, la o hotărîrefinală. Descoperirea aceasta îi dădu iluzia vremelnicăde angajare — îmbătător gîndul că, iată, avea în sfîrşit unmotiv de a se grăbi acasă. Pentru a-şi prelungi savurareaacestui sentiment uitat, se decise să meargă pe jos; dar eraatîta drum de f ăcut, că se trezi privind tot mai nervoscadranele ceasurilor de pe margine. Printre surprizele adusede concediul nedorit se număra şi aceea că timpul, atuncicînd îl laşi în voia lui şi nu-i atribui nici o sarcină, î ţi joacă

cele mai mari feste. De regul , se tîr şte ă ă ; dar exact cînd ainevoie de încetineala asta, se-aruncă într-un galop nebun,lăsîndu-te buimac.Cu toate astea, era destul de devreme, cînd ajunseacasă, pentru a-şi mai trage sufletul puţintel, înainte de a-şipune planul în aplicare. Intîrzierea nu-i afectase în vreunmod evident hotărîrea. Era înspăimîntată şi-n acelaşi timpstimulată de forţa calmă cu care i se înfipsese în creierhotărîrea de ultimă oră — vedea că avea să fie mai uşor,mult mai uşor decît îşi imaginase.La cinci se ridică, îşi descuie cuf ărul şi scoase afară un

pachet sigilat pe care-l strecură la sîn. Nici măcar atingerealui n-o tulbură cum se temuse vag că se va întîmpia. Păreaprotejată de o armură tare de indiferenţă ; voinţa ei îşispusese apăsat cuvîntul şi, în sfîrşit, vocile mai nuanţate dininteriorul fiinţei ei amuţiseră.Se îmbrăcă iar, încuie uşa şl ieşi în stradă. Era încălumină bine, dar.cerul întunecat ameninţa cu o ploaie iminentăşi rafale reci izbeau firmele magazinelor din josulstrăzii. Ajunse pe Fifth Avenue şi o luă încet spre nord.Cunoştea destul de bine tabieturile doamnei Dorset ca săştie că putea oricînd fi găsită acasă după cinci. Adevărat,

exista şi posibilitatea să nu fie acasă pentru anumiţi vizitatori,sau mai ales pentru un asemenea vizitator, pentrucare desigur dăduse de mult porunci speciale în acest sens;dar Lily întocmise deja o notă pe cartea de vizită, care

înlătura această posibilitate.Îşi îngăduise timpul de a merge pe jos la doamna Dorsetgîndind că mişcarea ritmică prin aerul rece al serii îi vamai calma nervii; dar vedea că nu are nevoie de acestajutor dinafară. Scruta situaţia la fel de calm şi f ără nici oumbră de şovăire.Cînd ajunse în Strada 50, norii se sparseră brusc şi

stropii reci începură s-o plesnească. peste faţă. N-avea umbrelăşi ploaia răzbi aproape imediat prin rochia subţire, deprimăvară. Mai avea încă aproape un kilometru pînă ladestinaţie şi se hotărî să traverseze spre Madison Ave- nue



şi s ia tramvaiul electric. Cînd d du îns ă ă ă în strada laterală,ceva se întîmplă în interiorul ei. Şirul de pomi înmuguriţi,faţadele din cărămidă ori albe, blocul georgian cu ghiveceledin balcon, toate alcătuiau un decor familiar. Pe strada asta

îşi purtase paşii împreună cu Selden, în ziua aceea deseptembrie de acum doi ani ; la cî ţiva paşi doar se aflapragul peste care trecuseră împreună. Amintirea declanşă o

avalanşă de sentimente latente — melancolii, regrete,doruri nemărturisite, toată învolburarea iz-i vorului revenitla suprafaţă, singurul izvor adevărat din inima ei. Ciudatlucru să treacă prin faţa casei lui cu astfel de treabă.Deodată îşi văzu fapta cu ochii cu care ar fi privit-o el şifaptul că el chiar avea legătură cu ea, că, pentru a o duce labun sfîrşit, trebuia să se folosească de numele lui, să profitede un secret al trecutului lui, îi îngheţă sîngele în vine deruşine. Unde o dusese plimbarea din ziua aceea ! Chiar şiatunci paşii ei apucau o potecă nedorită, chiar şi atuncirefuza mîna pe care i-o întindea el.

Toată ura pentru presupusa lui răceală se topi sub suflareafierbinte a amintirii. În două rînduri el fusese gata s-oajute — s-o ajute iubind-o, cum spusese tot el — şi dacă, atreia oară, păruse a-i înşela aşteptările, pe cine puteaacuza, dacă nu chiar pe ea însăşi ?... Dar ce fusese, fusese ;nu înţelegea de ce nu dă odată totul uitării. Îi era dor să-lvadă, de asta nu putea scăpa atît de uşor ; şi dorul îi ar leainima cînd se opri pe trotuarul vecin. Strada era întunecatăşi pustie, măturată de perdelele de ploaie. Îşi imaginăcamera lui liniştită, căptuşită cu cărţi, focul arzînd în vatră.Ridică ochii şi văzu lumină la fereastra lui ; apoi traversă

strada şi intră.BIBLIOTECA era exact cum şi-o imaginase. Veiozeie cuabajururi verzi alcătuiau conuri de lumină calmă în întunericultot mai pronunţat, un foc mic pilpîia în vatră, iaralături, strîmbat în mişcarea de întîmpinare, sta fotoliul luiSelden.El îşi controlase primul gest de surprindere şi sta acumf r s scoat o vorb , aşteptînd-o ă ă ă ă ă pe ea să vorbească, peea care se oprise o clipă pe prag, asaltată de amintiri.Acelaşi decor. Recunoscu rafturile cu cărţi din care trăseseun La Bruyere, şi braţul ros al fotoliului de care se

sprijinise în vreme ce examina preţiosul volum. Dar atuncicamera era invadată de lumina generoasă a lui septembrie,apropiind-o lumii de afară — acum veiozeie discrete şi foculdin vatră o detaşau din întunericul străzii, îi dădeau un aerde mai dulce intimitate.Îşi dădu seama însă că Selden nu spune nimic, aşa căse-ntoarse spre el şi zise, cu simplitate : „Am venit să-ţispun că-mi pare rău pentru felul în care ne-am despărţit —pentru ce ţi-am spus în ziua aceea la doamna Hatch.”Cuvintele îi veniseră spontan. Nici măcar pe scări nu segîndise să pregătească vreun pretext pentru vizită, dar

acum simţea o dorinţă intensă de a împrăştia norul neînţelegeriidintre ei.Selden îi întoarse privirea sinceră cu un zîm'oet. „Şimie îmi părea rău că ne-am despărţit aşa; dar nu-s de loc





să stau liniştită... trebuie să plec îndată,” adăugă ea,neclar.Selden continua să stea în picioare, sprijinit de margineaşemineului. Era tot mai clar că nu-i la largul lui, chiardacă se purta amabil şi cu căldură. Absorbită de propria-istare, ea nu observase acest lucru o vreme; dar, curevenirea controlului, nevăzutele antene îşi f ăcură prompt

datoria şi îşi dădu seama că prezenţa ei îl încurcă. O situaţieca aceasta poate fi salvată doar de-o izbucnire spontană desentiment; dar lui Selden îi lipsea impulsul determinant.Descoperirea asta nu produse în Lily tulburarea ce-ar fiprodus-o cîndva. Trecuse de faza reciprocităţii bine-crescute,

în care fiecare atitudine trebuie scrupulos proporţionatăcu emoţia pe care o trezeşte, şi generozitatea sentimentuluieste singura ostentaţie condamnată. Dar singurătateao izbi cu îndoită forţă, acum că se vedea închisă de-apururi la uşa sufletului lui Selden. Nu venise la el cu un scopbine definit; singur dorul de a-l vedea îi îndreptase paşii

într-acolo; dar speranţa secretă pe care o purtase cu ea sedădu deodată de gol, în clipa cînd îşi dădea, dureros,sfîrşitul.„Trebuie să plec,” repetă ea, îndreptîndu-se în fotoliu.„Dar s-ar putea să nu te mai văd foarte multă vreme şivoiam să-ţi spun că n-am uitat “niciodată lucrurile pe caremi le-ai spus la Bellomont, şi că uneori... uneori cînd păreamcă mi le amintesc cel mai puţin., ele m-au ajutat şi m-am

îndepărtat de greşeli; m-am îndepărtat de imaginea pe careoricum lumea şi-a format-o despre mine.”Oricît s-ar fi străduit să-şi pună ordine în gînduri, nu seputea exprima prea clar; totuşi, simţea că nu-l poate lăsaf ără să-ncerce a-l face să înţeleagă că se salvase întreagădin ceea ce părea a fi ruina vieţii ei.Vorbele ei produseseră o schimbare pe faţa lui Selden,Lin,a prudenţei cedase unei expresii care, dacă nu trăda

înc tulburare, era cel pu in înc ă ţ ărcată de blîndeţea compasiunii,a înţelegerii.Mă bucur că-mi spui asta ; dar nu vorbele mele te-auinfluenţat, crede-mă. Influenţa este în tine — întotdeaunava fi acolo. Şi acolo fiind, n-are cum să-ţi pese ce gîn- deştelumea — prietenii tăi, ştiu că ştii asta, te vor înţelege

întotdeauna.”A nu spune asta... nu spune că vorbele tale nu m-auinfluenţat de loc. Parcă mi-ai închide o uşă în faţă... si m-ailăsa singură între atîta lume.” Se ridicase şi sta în picioare

în faţa lui, iarăşi pradă somaţiei momentului unic. Nu se maigîndea la prudenţa şi reţinerea lui. Cu sau f ără voia lui,trebuia s-o mai vadă odată aşa cum era, pe de-a-ntregul,

înainte de despărţire.Cînd continuă, vocea îi era mult mai fermă şi-l privea

în ochi cu gravitate. „O dată... de două ori... mi-ai dat şansasă scap din viaţa pe care o duceam, şi am refuzat — am

refuzat pentru că eram laşă. După aceea mi-am dat seamade greşeala mea... mi-am dat seama că nu mai puteam , fifericită cu ceea ce mă bucurase pînă atunci. Dar era preatîrziu, tu î ţi spuseseşi verdictul... am ştiut asta. Era preatîrziu pentru fericire... dar nu prea tîrziu ca să mă hrănesc



din gîndul la ceea ce pierdusem. Numai din asta m-amhrănit... nu mi-l lua acum ! Chiar şi-n cele mai grele clipe, e!a fost luminiţa din întuneric. Sînt femei destul de tari ca săfie bune prin ele însele, eu aveam nevoie de încrederea ta

în mine. Poate aş fi putut rezista unei tentaţii mari, dar celemici m-ar fi tras la fund. Şi apoi mi-am amintit.- mi-amamintit c-ai spus că o astfel de viaţă ftu va putea nicicînd să

mă satisfacă ; şi mi-a fost ruşine faţă de mine să recunosccă putea. Asta ai f ăcut pentru mine... pentru asta voiam săţimulţumesc. Voiam să-ţi spun că n-am uitat nici o clipă ; şică am încercat... am încercat din răsputeri...”Se opri brusc. Avea iar ochii plini de lacrimi şi, trăgîndu-şi afară batista, atinse pachetul de la piept. Un val deroşeaţă o acoperi şi cuvîntele îi pieiră pe buze. Apoi ridi-ăochii spre ai lui şi continuă pe un ton schimbat.„Am încercat din r sputeri... dar via ă ţa este dificilă şi eusînt o fiinţă tare nefolositoare. Despre mine nu se poatespune că aş avea o existenţă independentă. Eu n-am fost

decît un şurub, un zimţ dintr-o maşinărie uriaşa căreia i-amzis viaţă, şi cînd am ieşit din locul meu, n-am mai fost denici un folos nicăieri. Şi ce faci cînd descoperi că numai unloc ţi se potriveşte ? Ori te întorci în acel loc, ori eşti aruncatla gunoi... şi RU ştii ce-nseamnă să fii aruncat la gunoi !”Buzele îi tremurară a zîmbet — îşi amintise, nici ea nuştia cum, de confidenţele pe care i le f ăcuse, cu doi ani înurmă, în chiar camera aceea. Atunci plănuia să se căsătoreascăcu Percy Gryce — acum, oare ce plănuia ?Roşise puternic şi Selden, dar cum avea pielea măslinie,rămînea să-i trădeze emoţia doar seriozitatea sporită cu

care asculta.„Vrei să-mi spui ceva... intenţionezi să te căsătoreşti ?*zise el, f ără veste.Lily nici nu clipi, dar un mare semn de întrebare îiapăru în faţa ochilor minţii. Întrebarea lui o soma să decidăacum ceea ce ar fi trebuit să decidă înainte de a intra aici.„Întotdeauna mi-ai spus că am să ajung la asta, maidevreme ori mai tîrziu,44 zise ea, cu un zîmbet fin.„Şi-ai ajuns„Ajung... curînd. Dar mai întîi trebuie să ajung în altăparte.” Se opri din nou, încercînd să imprime şi vocii calmul

feţei. „Există cineva de la care trebuie să-mi iau rămas bun.A, nu de la tine — cu siguranţă ne vom mai vedea — ci de laLily Bart pe care o ştiai. Am ţinut-o în mine tot timpulacesta, dar, acum trebuie să ne despărţim, şi ţi-am adus-o

înapoi... o las aici. Cînd voi ieşi peste cîteva minute, ea nuva mai fi cu mine. Îmi place ideea de a o lăsa aici... şi n-o săte încurce, n-o să ocupe spaţiu.”Se îndreptă spre el, întinzîndu-i mîna, zîmbind mereu :„O primeşti ?4<El îi strînse mîna şi ea simţi în strînsoare vibraţia carenu-i ajunsese încă pe buze. „Lily... nu te pot ajuta ?a strigă

el.Ea îl privi cu duioşie. „ i-aminteşti Ţ ce mi-ai spus cîndva? Că mă poţi ajuta numai rubindu-mă ? Ei bine... m-ai iubit,o clipă, şi m-a ajutat. M-a ajutat tot timpul. Dar clipa s-adus... eu am lăsat-o să plece. Şi omul trebuie să trăiască.



Adio.aÎşi lăsă şi cealaltă mînă într-a lui şi amîndoi se pri- âuicu un fel de solemnitate specială, ca şi cum s-ar fi aflat învecinătatea morţii. Şi în adevăr, defunctă era dra- «rosteape care ea o ucisese în el şi pe care nimic nu mai putea s-oaducă la viaţă. Dar, ciudat, o flacără vie, sălbatică seridicase pe acelaşi loc — iubirea pe care o provocase iubirealui, pasiunea sufletului şi pentru sufletul lui.Văpaia aceasta f ăcea toate celelalte lucruri să parămici si neînsemnate şi, mai ales, îndepărtate. Acum

înţelegea ea că nu putea pleca lăsîndu-şi vechiul eu cudînsul — alături de dînsul, da, dar şi al ei, în continuare.Selden îi ţinea mîna şi continua să o scruteze, cu inimastrînsă. La fel de total ca şi pentru ea, aspectul exterior alsituaţiei se pulverizase în neant — se aflau în unul dinpuţinele momente pe care ni le îngăduie viaţa, de sinceritateabsolută.„Lily,” zise el cu glas coborît, „nu trebuie să vorbeşti

aşa. Nu te pot lăsa să pleci f ără să ştiu ce ai de gînd. Multese schimbă, dar nimic nu dispare. Nu poţi dispărea din viaţamea.”Ca îşi revărsă lumina ochilor asupra lui. „Nu. Îmi dauseama şi eu de aceasta, acum. Să fim întotdeauna prieteni.Atunci o să mă simt în siguranţă, indiferent ce se întîmpî ă.”„Indiferent ce se întîmplă ? Ce vrei să spui ? Ce să se

întîmple ?”Ea se întoarse încet, f ără să răspundă şi f ăcu cî ţivapaşi spre cămin.„Nimic pentru moment — decît că mi-e frig şi că ar fi

bine să aţ î ţi focul, înainte de a pleca.”Îngenunche pe covoraşul din faţa căminiflui, întinzîndu-şi mîinile spre jăratic. Nedumerit de schimbarea bruscă atonului ei, el apuc , cu gesturi mecanice, ă cîteva lemne dincoş şi le azvîrli în foc. Pe cînd f ăcea asta, îi văzu mîinile —fragile, subţiri, în lumina tot mai înaltă a limbilor de foc. Şimai văzu cum, sub liniile degajate ale rochiei, corpul eicăpătase ascuţimi şi unghiuri; multă vreme după aceeaavea să-şi amintească cum dansul roşu al flăcărilor îiaccentua depresiunea nărilor şi intensifica umbrele dintreumerii obrajilor şi ochi. Stătu aşa îngenuncheată nu mai

mult de cîteva minute, f ără să scoată o vorbă ; iar el nu îndrăznea să spună nimic. Cînd se ridică, lui i se păru căscosese ccva din faldurile rochiei şi aruncase acel ceva tirfatunci, pe loc, nici nu remarcă gestul, de fapt. Se simţea caprins într-o vrajă şi căuta încă magicul cuvînt care s-odestrame.Ea veni la el şi-i puse mîinile pe umeri. „Adio,” îi spuse,şi cînd el se înclină, ir atinse fruntea cu buzele.13SE aprinseseră luminile străzii, dar cum ploaia

încetase, lumina răzbise iar dintre nouri, undeva, departe.

Lily mergea f ără să se uite unde îşi poartă paşii. Păşea încă pe aburii acelui eter special ce emană din momentelespeciale ale vieţii. Dar curînd ei se risipiră şi simţi subpicioare caldarîmul peste putinţă de prozaic. Oboseala o



prinse din urmă, mai apăsătoare, şi timp de o clipă simţi căva cădea acolo. Ajunsese la colţul Străzii 41 cu Fifth Avenueşi-şi aminti că în Bryant Park erau bănci unde se puteaodihni.Parcul de distracţii se dovedi un loc melancolic la oraaceea şi mai ales aproape pustiu şi Lily se lăsă moale pe obancă, sub lumina rece a unui felinar electric. Cîtă căldură

împrumutase de la foc se risipise şi-şi spuse că nu trebuiesă mai întîrzie în umezeala care-o pătrundea pînă la oase,dinspre asfaltul ud. Dar îşi cheltuise voinţa în marele efortdinainte şi acum c zuse în apatia ce urmeaz ă ă firesc acestorrisipe uriaşe. Şi apoi, pentru ce să plece acasă ? Acolo n-oaştepta decît tăcerea camerei neprietenoase — tăcereaaceea care, noaptea, poate zgîria nervii bolnavi mult maiavan decît cele mai discordante zgomote — ea, şi sticluţade la căpătîi. Gîndul la aceasta era singura luminiţă însumbrul viitor” al nopţii — deja îi simţea mîna moale pepleoape. Dar o tulbura un alt gînd, acela că, deja,

medicamentul îşi pierdea puterea, şi nu îndrăznea să-l ia laintervale prea mici. În ultima vreme, somnul procurat de elfusese mai intermitent şi mai puţin profund ; în unele nopţiplutise mereu prin el, spre veghe. Şi dacă, într-o bună zi, nuva mai avea nici un efect, aşa cum se întîmplă cu toatenarcoticele ? îşi aminti de avertismentul farmacistului, să numărească doza ; dc cîteva ori aurîce acţiunea capricioasă şineprevăzută pe garfc oppfllff avea Groaza de a se întoarcela încă o noapte' 4BtmţmiQ&>i atît de mare, încît întîrzie să se ridice, sperîndca*t*Bo~ seala excesivă va uşura sarcina drogului pentru

somn.Se f ăcuse noapte de-a binelea şi zgomotul traficuluidin Strada 42 se stingea treptat. Şi, pe rînd, cî ţi întîrziaţimai erau pe băncile din jur, se sculară şi plecară ; doar dincînd în cînd mai trecea cîte o siluetă grăbită, desigur îndrum spre casă. Cî ţiva dintre aceştia îşi încetiniră pasulpentru a căta miraţi la Lily ; dar ea nici nu-i băga în seamă.În cele din urmă, totuşi, o umbră care acoperise patade lumină pe care becul o arunca pe asfaltul umed, unde îşifixase ochii, o chemă dintre gînduri şi, ridicînd ochii, văzu ofemeie tînără, aplecată asupra ei.

„Iertaţi-mă... vă e rău ?... Ia uite, domnişoara Bart !”exclamă o voce numai pe jumătate familiară.Lily se uită mai bine la cea care-i vorbise — o tînără

îmbrăcată modest, cu o legătură sub braţ. Avea faţa trasă amuncitoarelor în medii nesănătoase, ori a unei bolnave, dardrăgălăşenia comună era salvată de curba accentuată jgeneroasă, a buzelor.„Nu vă amintiţi de mine,” continuă ea, nemaiputînd debucurie c-o recunoscuse, „dar eu v-aş cunoaşte oriunde, cîtnu m-am gîndit eu la dumneavoastră ! Păi, ai mei toţi văştiu numele pe dinafară. Eram una din fetele de la clubul

domnişoarei Farish... m-aţi ajutat să merg la ţară cînd amavut necazuri cu plămînii. Nettie Struther, aşa-mi zice. Peatuncieram.Nettie Crane... dar nici pe-ăsta n-aş crede să vilamintiti.”



Da, Lily începea să-şi amintească. Episodul salvării înultimul moment a acestei fete constituia una din cele maimari bucurii din toată legătura ei cu munca de caritate a luiGerty. Îi dăduse lui Nettie banii pentru a merge ia unsanatoriu din munţi — i se părea un adaos de ironie la toatăsituaţia ei că pînă şi atunci se folosise de banii lui Gus

Trenor.

Încercă să vorbească, să-şi asigure interlocutoarea cănu uitase ; dar vocea o lăsă după primele sunete şi o cuprinseun fel de ameţeală. Scoţ înd un strigăt speriat, NettieStruther se aşeză lîngă ea şi o prinse de după umeri.„Vai, domnişoară Bart, dar chiar sînteţi bolnavă ! Sprijiniţi-vă puţin de mine, pînă vă reveniţi.” • Şi-ntr-adevăr,strînsoarea braţului ei transmise ceva- ceva forţă bietei Lily.„Sînt obosită... asta-i tot,” găsi ea puterea să spună ;după care, întîlnind rugămintea mută din ochii tovarăşei ei,adăugă, f ără voie : „Am fost nefericită... tare necă jită.”„Dumneavoastră, necă jită ? Eu întotdeauna m-am gîndit

la dumneavoastră ca la o fiinţă sus-sus, acolo unde totu-i frumos. Cîteodată, cînd nu mai puteam şi îmi tot puneam întrebarea de ce-i lumea asta aşa strîmbă, mi-aminteamcă dumneavoastră vă simţeaţi cum nu se poate maibine, şi asta parcă mi-arăta că tot e ceva dreptate, undeva.Dar nu trebuie să mai staţi aici, e groaznic de umed. Nu văsimţiţi în stare să mergeţi puţin, de-acu ?” schimbă ea bruscvorba.„Da-da; trebuie să merg acasă,” murmură Lily, ridicîndu-se.Se uit curioas ă ă la fiinţa slăbuţă, îmbrăcată ca vai de

lume, de lîngă ea. Cunoscuse în Nettie Crane una din victimeledescurajate ale muncii excesive şi ale unei constituţiianemice — unul din fragmentele de viaţă ce se nasc pentrua deveni rebuturi şi a fi aruncate curînd la grămada derebuturi faţă de care nu de mult Lily îşi exprimase groaza.Dar iată că trupul fragil al lui Nettie Struther arăta acumnebănuite resurse de speranţă şi energie — indiferent dece-i rezerva viitorul, n-avea să fie aruncată pe temutagrămadă f ără să fi opus rezistenţă.„Sînt foarte bucuroasă că te-am văzut,” continuă Lily,silindu-se să zîmbească „De-acum eu o să mă gîndesc că

dumneata eşti fericită, şi lumea îmi va părea şi mie maipuţin strîmbă.”„Vai, da nu pot să vă las aşa... nu puteţi merge acasăsingură. Şi nici eu nu pot mefge cu dumneavoastră f” setîngui Nettie Struther, amintindu-şi brusc ceva. „Vedeţi,omu meu e-n schimb de noapte — e mecanic — şi prietenacu care am lăsat copilul trebuie să urce să-i facă omului eide mîncare. Nu v-am spus că am o fetiţă, nu ? Face patruluni poimîine şi cînd o vezi nici nu zici c-am fost bolnavămăcar ş-o zi. Aş da orice să v-arăt fetiţa, domnişoara Bart şilocuim colea... dacă-s cinci sute de metri.” Ridică ochii timid

spre faţa lui Lily şi adăugă, prinzînd un impuls cuaios : „Cearfi să ne urcăm în tramvai şi să veniţi cu mine cît fac cevade mîncare fetiţei ? E călduţ la noi în bucătărie şi vă puteţiodihni acolo şi dup-aia vă duc eu acasă, cînd adoarme.”



Era cald în bucătăria care, sub chibritul aprins deNettie şi apoi sub lumina lămpii cu gaz, se descoperiochiului lui Lily ca fiind extraordinar de mică şi miraculos decurată. În sobiţa de tuci duduia focul şi lîngă ea se afla unleagăn în care copilaşul se ridicase pe şezut, gata-gata săcheme supărarea pe mutrişoara încă placidă de somn,Urmax'ă întîlnirea plină de pupături a mamei cu odrasla,

scuzele criptice pentru întîrziere, după care Nettie aşezăfetiţa la loc în leagăn şi o invită timid pe domnişoara Bart pescaunul-balansoar de lîngă sobă.„Avem şi sufragerie,” explic ea cu ă mindrie scuzabilă ;„da-i mai cald aici şi nu vreau să vă las singură cît facmîncare odorului.”Primind asigurările lui Lily că se simţea foarte bineunde era, doamna Struther se puse pe treabă şi-ndatăaduse o sticlă la buzele nerăbdătoare ale micuţei din leagăn; şi cît dură servitul acestei cine, ea se aşeză cu faţa strălu-ţcind de bucurie lîngă Lily.

„Sigur nu vreţi să vă-ncălzesc un strop de cafea, domnişoarăBart ? A mai rămas niţeluş lapte proaspăt pe carenu l-am pus fetiţei... bun, poate vreţi numai să staţi liniştităşi să vă odihniţi puţin. Ce bucurie, să vă am musafir... Deatîteaori m-am gîndit la asta că nu-mi vine să cred să fieadevărat. Îi zic lu George de cîte ori, „Ei, tare-aş vrea sămă vadă domnişoara Bart gcw...” Şi vă tot căutam numele

în ziare şi vorbeam amîndoi despre locurile unde mergeaţişi despre rochiile pe cate le purtaţi. Da nu v-am mai văzutnumele de multă vreme şi începusem să mă tem că v-aţi

îmbolnăvit ş-aşa tare mi-era grijă că George zice femeie tembolnăveşti

tu, iară, dacă te frămînţi atîta.” Aici zîmbi,amintindu-şi : „Ei, nu-mi pot permite să mă îmbolnăvesc,asta-i sigur — ultima oară era cît pe-aci să mă duc. Cînd maţitrimis la sanatoriu atunci, nici nu mă gîndeam să mă

întorc vie şi nici nu-mi păsa. Atunci nu ştiam nici de George,nici de fetiţă.”Se opri să îndrepte sticla la guriţa lacomă. „Scumpişoaramamii... nu te grăbi aşa ! S-a supărat ea pe mămica,«la ?, c-a dat păpica aşa tîrziu la fetiţă ? Marry Antonette,asa i-am zis, după regina franţuzoaică din piesa de 'aG.ă Jina... i-am spus lui George că actriţa îmi amintea ue

dumneavoastră ş-aşa i-am pus numele ăsta... Nu m-amgîndit niciodată c-o să mă mărit, înţelegeţi, şi să lucreznumai pentru mine, n-aş face asta niciodată.”Se opri iar, dar întîlnind. privirea încurajatoare a luiLily, continuă să vorbească, aprinsă sub pielea anemiata.„Vedeţi dumneavoastră, nu eram numai bolnavă cînd m-atitrimis... eram şi-ngrozitor de nefericită. Cunoscusem undomn acolo unde lucram... nu cred că v-amintiţi că eramdactilograf ă la o firmă mare... şi... şi eu ziceam că ne luf.m— se ţinuse numai de mine şase luni încheiate şi-mi dăduseşi verigheta maică-si. Da zic eu că era prea domnos pentru

mine... călătorea pentru firmă şi vedea multă lume bună. Defetele care muncesc n-are grijă nimeni şi singure nu ştiu săşipoarte de grijă. Nici eu n-am ştiut şi... ziceam că mă omorcînd m-a lăsat şi numai îmi scria, aşa... Atunci am căzut



bolnavă... credeam că-i sfîrşitu. Ş-ar fi fost, de nu mătrimeteaţi dumneavoastră unde m-aţi trimis. Da dacă vădeu că mă fac bine, parcă prind curaj în ciuda mea. Şi numavin acasă şi uite că mă cere George. La-nceput, nici să naud,că noi ne ştiam de mici şi el ştia de mine, da dupaceea,zic, cu-atît mai bine, că altuia nu i-aş fi zis şi să mămărit f ără să spun... ; da dacă lui George îi plăceam ş-aşa,

de ce să n-o-ncep de la capăt şi... am început-o.”Victoria vorbea în cuvîntele ei şi strălucea pe faţa numailumină pe care o ridică de la copilul de pe genunchi.„Da, bată-mă să mă bată, eu trăncănesc aici despremine şi dumneavoastră nu mai puteţi de oboseală ş-aşa.Numai că mă bucur aşa de mult că sînteţi aici, că nu pot săvă spun ce bine mi-aţi f ăcut “ Fetiţa se lăsase pe spate,mulţumită nevoie-mare şi doamna Struther se ridică uşurelsă pună sticla la o parte. Apoi se opri în faţa domnişoareiPart.„Ce n-aş da să vă pot eu ajuta, acu... da cred că nu-i

ceva pe lumea asta care să-mi stea mie în puteri să facpentru dumneavoastră,” murmură ea cu ardoare.În loc să răspundă, Lily se ridică zîmbind şi întinseamîndouă mîinile în faţă ; şi mama, înţelegînd gestul, îi pusecopilul în ele.Aceasta, simţindu-se smulsă din culcuşul ştiut, avu omişcare instinctivă de rezistenţă ; dar înliuenele binef ăcătoareale digestiei avură cîştig de cauză şi Lily mtimolcoma povară lăsîndu-i-se uşor pe piept. Încrederea copsului

în braţele ei o umplu de un sentiment necunoscut, şinorice caz, pompă căldură şi sevă de viaţă în vinele ei si

Lily se aplec asupr -i, mirat de realitatea ă ă ă feţişoarei învelită într-un abur roz, de claritatea goală a ochilor uevagile mişcări ale viermişorilor-degete. La început greutateadin braţe nu i se părea mai mare decît dac-ar fi ţinut unnorişor roz, dar după o vreme ea spori şi parcă se înfundă şimai mult în dînsa, pătrunzînd-o cu o oboseală încă neştiută,ca şi cum copilul s-ar fi integrat ei, adăugîn- du-şi greutateala fiinţa cunoscută de atîta vreme.Ridică ochii şi găsi privirea lui Nettie încărcată de duioşieşi exaltare.„Nu-i aşa c-ar fi mai frumos ca-n poveşti să ajungă ca

dumneavoastră ? Bineînţeles că ştiu că nu se poate... darmamele visează întotdeauna cele mai trăznite lucruri pentrucopiii lor.”Lily strînse încă o dată copilul la piept şi—1 înapoiema-, mei.„A, nu trebuie să facă asta — m-aş teme s-o mai văd !

Łt zise ea, cu un zîmbet; după care, rezistînd ofertelorpasionate de a fi însoţită şi reînnoind promisiunea că desigurva veni iar, cît de curînd, să-l cunoască pe George şi săvadă fetiţa f ăcînd baie, ieşi din cameră şi coborî singurăscara.

Ajunsă în stradă, se gîndi că e mai puteftiică şi maifericită — scurtul episod îi prinsese cît se poate de bine. Erapentru prima oară că întîlnea rezultatele filantropiei eisporadice şi uitatul fior al fraternităţii între oameni îi



îndeDărtase din inimă răceala de moarte.Abia cînd ajunse la ea acasă se simţi încă şi mai singură.

Trecuse de mult de ora şapte şi lumina şi miesmeie dela subsol anunţau f ără putinţă de tăgadă că începuse cina lapensiune. Se grăbi la ea în cameră, aprinse gazui şi începusă se îmbrace. N-avea de gînd să se mai cocoloşească, sărenunţe la mîncare numai pentru că respectivul cadru îi

cerea eforturi mari ca s-o înghită. Din mom->nt ce asta-iera soarta, să trăiască într-o pensiune, trebuia să înveţe săse adapteze. Cu toate astea, se bucură nespus cînd, ajunsă

în sala de mese plin de c ldur şi ă ă ă lumină, văzu că ospăţulera pe sfirşite.Şi ajunsă iar la ea, sus, o febră de activitate puse stăpînirepe ea. De săptămîni întregi se simţise prea obosită şif ără chef ca să-şi pună lucrurile în ordine, dar acum începusă examineze sistematic conţinutul sertarelor şi dulapului. Îimai rămăseseră cîteva rochii splendide — relicve ale ultimeiperioade de strălucire, de pe Sabrina si de la Londra — dar

cînd fusese obligată să se despartă de cameristă o dăruisecu generozitate din acest stoc. Cele rămase, deşi îşipierduseră prospeţimea, mai păstrau lungile linii precise,urma tăieturii unice a artistului, şi în- tinzîndu-le pe pat, Lilyretrăia intens clipele fugare cînd le purtase. Fiecare pliuavea povestea lui, se asocia cu o amintire, fiecare bucatăde dantelă şi rază de podoabă era ca o literă din carteatrecutului ei. Ce repede o învăluia atmosfera acelor zile !Dar, în definitiv, era viaţa pentru care fusese f ăcută — spreea fusese dirijată şi cea din urmă înclinaţie şi ţelurilor şidrumului spre ea nu li se dăduseră altă raţiune, alt sens. Lily

era ca o floare rară, ornamentală, dar o floare cu toţimugurii de curînd tăiaţi — afar' de frumuseţea ei, orbitoare.Cel mai la urmă, scoase la iveală, de pe fundul cuf ărului,o grămadă de pînză albă care se desf ăcu de pe braţ şise prelinse moale în jos. Era rochia după Reynolds, pe careo purtase în spectacolul tablourilor vivante de la familia Bry.Îi fusese imposibil să se despartă de ea, dar nici n-o maivăzuse din seara aceea, şi scuturînd-o ca s-o îndrepte,lungile falduri risipiră în odaie un parfum de violete, care-iaminti fintîna smălţuită cu flori lîngă care stătuse atunci cuLawrence Selden, dînd cu piciorul norocului. Puse rochiile la

loc, una cîte una, închizînd în neştiută uitare vreo rază delumină, vreo cascadă de rîs, vreo boare dinspre ţărmurile înmiresmate ale plăcerii lumeşti.Mai era încă sub impresia extrem de acută a acestoramintiri, cînd, după ce închisese capacul cuf ărului pestealbele falduri ale rochiei-Reynolds, auzi o bătaie la uşă şimîna roşie a servitoarei irlandeze îi întinse o întîrziatăscrisoare. Lily o lu şi o duse sub bec, ă ca să citească, uimită.adresa expeditorului. Era o scrisoare de afaceri, ocomunicare din partea executorilor testamentari ai mătuşeisale şi se întreba ce putuse să intervină ca să-i facă să rupă

tăcerea înainte de timpul stabilit.Deschise plicul şi un cec căzu pe podea. Se aplecă să-lia şi tot sîngele îi năvăli în obraji. Reprezenta toată sumalăsată ei de doamna Peniston şi scrisoarea ce-l însoţea explica



graba prin rezolvarea mult mai rapidă a procedurilor.Lily se aşeză lîngă biroul de la picioarele patului şi,ţinînd cecul în faţă, citi iarăşi şi iarăşi zece mii dolari, scrisde o mină indiferentă, de funcţionar. Cu zece luni în urmă,banii ăştia reprezentau sărăcia lucie ; dar între timp îşischimbase considerabil criteriile şi acum fiecare întorsăturăa condeiului îi transmitea viziuni de opulenţă. Şi cum nu-şi

dezlipea ochii de pe el, viziunile începură să seobrăznicească, încît după o vreme ridică brusc capaculbiroului şi formula magică dispăru înăuntru. Era mai uşor săgîndească f ără să-i danseze în faţa ochilor cele cinci cifre ;şi avea a se gîndi la atîtea, înainte de a adormi.Îşi deschise caietul de conturi şi se scufundă în calculela fel de febrile ca şi cele ce-i prelungiseră veghea, laBellomont, în noaptea cînd se hotărise să se căsătoreascăcu Percy Gryce. Sărăcia face din ţinerea unui astfel de caieto treabă uşoară, aşa că de astă dată se lămuri mult mairepede ca atunci: dar nu învăţase nici pînă acum să umble

cu banii şi în scurta „perioadă Emporiura” recăzuse înpăcatul extravaganţei de cîteva ori, ceea ce-i dezechilibrasefragila balanţă financiară. După ce-şi examină cu atenţieatît caietul cît şi notele de plată neachitate din birou, ajunsela concluzia că, după ce le va fi plătit pe acestea din urmă,abia dacă-i rămînea cu c? să se ţină vreo trei-patru luni, şichiar după aceea, dacă voia să trăiască tot aşa, f ără săcîştige nimic, de cheltuieli întâmplătoare nici nu putea fivorba. Străbătută de un fior, îşi ascunse faţa în palme, căcise văzuse la intrarea în văgăuna tot mai îngustă în care,cîndva, şi-o reprezentase pe biata domnişoară Silverton.

Şi totuşi, nu de viziunea sărăciei materiale se îngrozeaacum, ci de o sărăcire mai profundă, mai gravă. Ce putea fimai rău decît să fii săracă — să contempli o vîrstă de mijloc

înecată în amar, roasă de griji, căzînd din auto-restricţie înauto-restricţie, pînă la absorbţia totală în vieţuirea trieră aunei pensiuni. Dar nu, exista ceva şi mai groaznic — cătuşasingurătăţii pe inima ei, sentimentul că era luată deindiferentul curent al anilor, ca o oarecare frunzuliţă căzutăpe faţa apei. Exact acest sentiment o încerca din plin acum— sentimentul că este o întru- cnipare f ără rădăcini,efemeră, ca un strop de spumă pe valul clocotitor al vieţii

sau*o întruchipare neajutorată ce nu reuşeşte să-şi agaţede nimic prea micile tentacule. Si dacă privea înapoi, vedeacă de fapt niciodată nu fusese legată cu ceva concret deviaţă. La rîndul lor, părinţii ei n-aveau rădăcini de nici un fel,fiind purtaţi încoace şi-ncolo de orice vînt la modă, f ărăadăpostul sigur a. unei existenţe personale. Şi ea crescusef ără ca vreo palmă de pămînt să-i fie mai dragă decît alta —nici un depozitar pentru pietăţi timpurii, pentru grave şiduioase tradiţii, spre care să se poată îndrepta inima ei şidin care să-şi soarbă forţa pentru sine şi blîndeţea pentrualţii. Indiferent sub ce formă trăieşte trecutul în sîngele

omului — dacă în concreta imagine a bătrînei case plină descene vibrante, dacă în concepţia casei ne-clădită cumîinile, ci ridicată din sentimente moştenite şi predateurmaşilor —, ei are aceeaşi putere de a lărgi şi adînci



existenţa individuală, de a o lega, cu misterioase fire decosmică rudenie, de întreaga zbatere colosală a omenirii.Pînă acum, Lily nu mai avusese o astfel de viziune asolidarităţii vieţii. Avusese doar o premoniţie în mişcărileoarbe ale instinctului unirii; dar ele fuseseră cenzurate deinfluenţele dezintegratoare ale vieţii din jurul ei. Toţi bărbaţiişi toate femeile pe care-i cunoştea erau ca nişte atomi

desprinşi unul de altul de un sălbatic dans centrifugal —singura ferestruică spre continuitatea vieţii se deschisese înseara aceea, în bucătăria lui Nettie Struther.Fata aceea s rman , care g sise ă ă ă forţa să adune cioburilevieţii sale şi să-şi clădească un adăpost cu ele, îipărea lui Lily a fi ajuns la adevărul central al existenţei. Erao viaţă de privaţiuni, expusă, pe marginea cenuşie asărăciei, slab pregătită pentru eventuale boli ori alte manifestăriale lipsei de noroc, dar avea permanenţa aceea,fragilă şi îndrăzneaţă, a cuibului de pasăre de pe buza uneiprăpăstii — o alcătuire de frunze şi paie, şi totuşi în aşa fel

îmbinate încît poate ţine în deplină siguranţă vieţiledinăuntru.Da, dar la construirea cuibului participaseră două fiinţe: omul, cu încrederea sa, şi femeia, cu curajul său. Liiy îşiaminti cuvîntele lui Nettie : „el ştia de mine.” Această

încredere a soţului în ea f ăcuse posibilă renaşterea ce uşor îi este unei femei să devină ceea ce bărbatul pe care-liubeşte crede că este ! Ei bine... Selden fusese de două origata să creadă total în Lily Bart; dar cea de a treia încercarefusese prea severă pentru puterile lui. În chiar felul iubiriisale stătuse imposibilitatea rechemării ei la viaţă. Să fi fost

doar' vocea sîngelui, puterea frumuseţii lui Lily ar fi reînviato,poate. Dar faptul că venea mult mai din adînc, că era împletită prea strîns cu moştenite feluri de a vedea şi simţilumea, f ăcea la fel de imposibilă reînvierea ei pe cît este deimposibil să faci din nou să crească o plantă ruptă derădăcinile ei. Selden îi dăruise ce avea mai bun în el; dar erala fel de incapabil ca şi ea să se întoarcă cu seninătate lavechile sentimente.Ei îi rămînea, cum îi şi mărturisise, tonica amintire a

încrederii lui în dînsa; dar nu ajunsese la vîrsta cînd ofemeie trăieşte numai din amintiri. Ţinînd copilul lui Net-, tie

Struther în braţe, sevele îngheţate ale tinereţii se dezmorţiserăşi începuseră s-alerge iar în corpul ei, vecheafoame de viaţă pusese din nou stăpînire pe ea şi toatăfiinţa-i începuse să-şi ceară dreptul la partea ei de fericire.Da, încă voia fericirea şi atît cît văzuse din ea o f ăcea să nuse mai gîndească, să nu-i mai pese de nimic altceva. Dădudeoparte, una cîte una, posibilit ile nedemne ăţ şi se văzu, încele din urmă, faţă-n faţă cu vidul renunţării.Se f ăcuse tîrziu şi o imensă oboseală o euprinse. Nuera somnul, venind pe tălpi de pîslă, ci o oboseală lucidă cao lamă de oţel, o luciditate crepusculară, pe pînza căreia

toate posibilităţile viitorului îşi aruncau umbrele gigantice.Era îngrozită de claritatea ireproşabilă a viziunii; parcăstrăpunsese beneficul văl dintre intenţie şi acţiune şi vedeaexact ce avea să facă în lungile zile ce o aşteptau. Cecul din



birou, de pildă — intenţiona să-l folosească pentru a-şiplăti datoria faţă de Trenor ; dar prevedea că dimineaţă vaamîna, va aluneca apoi treptat în împăcarea cu gînduldatoriei. Şi asta o înnebunea — se temea mai mult ca oricesă nu cadă din înălţimea ultimului moment petrecut cuLawrence Selden. Dar cum să se menţină, cum să aibă

încredere în sine, cînd cunoştea forţele răului atît de bine,

simţea nenumăratele mîini ale obişnuinţei tîrînd-o spre unalt compromis cu soarta. Simţea nevoia intensă de aprelungi, perpetua, exaltarea de o clipă a spiritului ei. A, săfi putut viaţa să se sţ îrşească atunci — pe această tragică şitotuşi dulce viziune a şanselor pierdute, care îi da unsentiment de înrudire cu tot ce era iubire şi mers înainte înlumea aceasta !Deodată, întinse mîna şi, scoţ înd cecul din birou, îl

închise într-un plic pe care-l adresă băncii. Apoi scrise uncec pentru Trenor şi, inserîndu-l, f ără nici o notă explicativă,

într-un plic, scrise deasupra numele lui şi puse cele două

scrisori, una lîngă alta, pe birou. După care continuă să-şisorteze hîrtiile, corespondenţa, pînă ce liniştea intensă dincasă îi aminti cît de înaintată era ora. Pe stradă se stinsesechiar şi zgomotul f ăcut de vehicule şi doar zân- gănitultramvaiului spărgea la lungi intervale nefireasca tăcere.Misterul nopţii o f ăcea să se simtă şi mai straniu confruntatăcu destinul ei. Senzaţie care curînd începu să-n- vîrtă curepeziciune totul în jurul ei, încît trebui să-şi repeadă mîinilela ochi şi să-i apese cu putere, ca să scape de straniasarabandă a conştiinţei. Dar liniştea groaznică şi vidul nopţiip reau a simboliza chiar viitorul ei — i ă se părea că şi casa,

şi strada, şi lumea erau toate goale, golite şi că rămăsesenumai dînsa, santinelă a unui univers mort.Bine, dar ajunsese în pragul delirului... niciodată nu fusesemai aproape. Somn, avea nevoie de somn — îşi amintică nu închisese ochii de două nopţi. Sticluţa se afla totacolo, la căpătîi, aşteptînd să-şi reverse vraja asupră-i. Seridică şi se dezbrăcă în grabă, abia aşteptînd să pună capulpe pernă. Se simţea într-atît de obosită încît gîndea că vaadormi pe loc; dar de îndată ce se întinse pe pat fiecarenerv se trezi conştiincios, la datorie. Parcă, înlă- untrul ei, oalbă, orbitoare lumină electrică s-ar fi aprins în cap şi bietul

ei suflet chinuit n-ar mai fi ştiut cum să se strîngă, să seferească, ce ungher să mai caute ca să scape de ea.Nu-şi putuse imagina vreodată că era posibilă o astfelde multiplicare a stării de veghe — într-o sută de punctediferite ale conştiinţei sale i se ref ăcea, tenace, trecutul. Celeac putea s-o scape de această legiune de nervi belicoşi ?Pe lîngă tropăitul lor, sentimentul de extenuare de mai

înainte îi părea acum dulce odihnă ; dar pe acela îl pierduse,ca un f ăcut, de parcă cineva i-ar fi aplicat, cu cruzime, unstimulent.Va rezista, da, va rezista ; dar ce puteri îi mai rămîneau

pentru a doua zi ? Nu mai era vorba de perspectivă, cadispăruse, presantă era ziua următoare şi, aliniate înidentitate, celelalte — ghiulea care venea spre ea şuierînd.

Trebuia s-o evite măcar cîteva ore ; trebuia să se scufunde



puţin în uitare. Se ridică în capul oaselor şi picură lichidulsalvator într-un pahar; dar chiar cînd f ăcea aceastăoperaţie, îşi dădea seama că nimic nu poate lupta cu luciditateaextraordinară a creierului ei. De mult mărise dozapînă la limita permisă, dar în noaptea asta simţea că trebuiesă depăşească şi limita aceea. Ştia că există un oarecarerisc — îşi aminti avertismentul farmacistului. Dacă venea,

somnul acesta putea fi f ără trezire. Dar la urmaurmei,aceasta era doar o şansă dintr-o mie — acţiuneamedicamentului era imprevizibilă şi cele cîteva picături înplus aveau probabil s -i aduc liniştea ă ă de care avea atîta.atîta nevoie...Adevărul era că nici nu se gîndi prea coerent la asta,foamea fizică de somn dicta totul atunci. Mintea ei se feri degîndul ameninţător la fel de instinctiv ca ochii ce secontractă sub săgeţile luminii — întuneric, întuneric îi trebuia,cu orice preţ. Se propti în cot şi dădu paharul pestecap . apoi suflă în luminare şi se întinse la loc.

Stătea foarte liniştită, aşteptînd senzaţiile benefice alesomniferului. Ştia dinainte ce forme vor lua — calmareatreptată a zvîcnirii interioare, învăluirea molatecă a pasivităţii,ca şi cum o mînă invizibilă ar fi f ăcut* pase magicedeasupra ei, în întuneric. Efectul era cu atit mai fascinant cucît se producea atît de lent şi cu un fel de ezitare — era undeliciu să te apleci şi să priveşti în genunea neagră ainconştientului. În noaptea asta, leacul părea a lucra mailent ca de obicei — fiecare pulsaţie violentă trebuia domolită,pe rind, şi abia tîrziu de tot le simţi pe toate supuse,anihilate, ca nişte santinele adormite în posturile lor. Dar,

încetul cu încetul, deveni supusă complet şi acum se întrebămoale ce putuse s-o facă atit de îngrijorată, de agitată.După cum vedea, n-aveai de ce să te agiţi în viaţă. Ziua detniine nu putea fi chiar aşa de grea, era sigură că va găsiforţa necesară pentru a o înfrunta. Nu-şi prea amintea ce setemuse să înfrunte, dar nesiguranţa n-o mai atingea. Fusesenefericită şi acum era felicită — se simţise singură şisentimentul acela se topise.Se mişcă o dată, întorcîndu-se pe o parte şi atunci înţelesede ce nu se simţea singură. Ciudat... dar copilul luiNettie Struther se afla în braţele sale, simţea apăsarea căpuşorului

pe umăr. Nu ştia cum ajunsese acolo, dar nici nuse mira, se simţea doar pătrunsă de căldură şi bucurie, îşicăută o poziţie mai bună, îndoind braţul ca să primească înscobitura lui căpuşorul auriu, şi ţinîndu-şi respiraţia ca să nuderanjeze copilaşul adormit.Stînd aşa, îşi spuse că trebuie să-i comunice ceva luiSelden, un cuvînt pe care-l descoperise şi care avea săclarifice via a lor. Încerc s -l repete, ţ ă ă sta ca un far luminosundeva pe la marginea gîndului ei... se temea să nu-l uite,cînd se va trezi; şi dacă nu-l va uita şi i-l va spune, totul vafi bine.

Încet, şi gîndul la cuvîntul acela se topi şi somnul începus-o învăluie. Se luptă vag cu el, simţind de datoria eisă rămînă trează, pentru copil ; dar chiar şi acest sentimentse pierdu, se răsfiră ca-ntr-o ceaţă somnolentă, prin care,deodată, o rază neagră de singurătate străpunse totul şi o



izbi în plin. Tresări, rece şi tremurînd — o clipă, nu mai simţisecopilul. Dar nu... se înşela — dulcea apăsare era acolo,aproape — căldura regăsită se revărsă în ea încă o dată, selăsă invadată, se scufundă în ea, adormi.14DIMINEAŢA următoare veni* cu blîndeţe şi strălucire —

adevărată promisiune de vară. Soarele îşi arunca razele jucăuşe pe strada lui Lily, însufleţind faţada mohorîtă, poleindgrilajul nevopsit al uşii de la intrare şi gemuleţeledealtminteri cenuşii.Cînd o astfel de zi coincide cu o identică stare sufletească,o sorbi pe nări îmbătîndu-te şi nemaisăturîndu-te deea ; şi Selden, grăbind pe strada cu pricina, printre nu preaarătoasele dezvăluiri ale dimineţii, se simţea străbătut deun tineresc fior de aventură. Tăiase ancora ce 1 tintuiselîngă ţărmurile familiare ale obişnuinţelor şi se lansase penecunoscute mări de trăiri sufleteşti; toate vechile tabieturi

şi criterii rămîneau în urmă, iar călătoria vieţii lui avea să seghideze după alte stele.Călătorie care, pentru moment, nu ducea în altă partedecît la pensiunea domnişoarei Bart; a cărei intrare ca vaide lume devenea, peste noapte, pragul necunoscutului.Apro- piindu-se, privi în sus cele trei rînduri de ferestre, întrebîndu-se ca un puştan care era a ei. Era ora nouă si casa,

în care locuiau mai mult muncitori, arăta ca trezită de multăvreme. Avea să-şi amintească mai tîrziu că numai un storera încă lăsat. Mai observă că pe un pervaz se afla unghiveci cu panseluţe şi pe loc hotărî că fereastra aceea

trebuia să fie a ei — inevitabilă concluzie, florile fiindsingurele reprezentante ale frumuseţii pe acele meleaguri.Ora nouă dimineaţa nu-i o oră de vizite, dar Selden trecusede asemenea convenţii. Ştia numai că trebuie s-o vadăpe Lily Bart imediat — găsise cuvîntul pe care voia să i-lspună şi nu mai suferea nici un fel de amînare. Ciudat lucrucă nu-i venise pe buze mai devreme, că o lăsase să se ducăde la el, cu o seară înainte, f ără să i-l poată spune. Dar cemai conta acum că venise o nouă zi ? Nu era un cuvîntpentru amurg, ci unul destinat dimineţii.Selden urcă în fugă scările şi trase de cordonul de la

intrare ; şi chiar în starea lui de introspecţie, fu foarte surprinssă i se deschidă atît de repede. Şi mai surprinzător fusă vadă, intrînd, că-i deschisese uşa chiar Gerty Farish şi că,

în spatele ei, indistinct agitate, se iţeau alte cîteva persoanea căror prezenţă nu prevestea nimic bun.„Lawrence !” strigă Gerty, cu o voce ciudată, „cum aiajuns atît de repede şi mîna tremurîndă pe care o lăsă peumărul lui parcă îi răci pe loc inima.Văzu că şi pe feţele celelalte se putea citi o vagă fricăşi-un fel de recunoaştere a lui — o văzu pe impozantapatroană croindu-şi profesional drum spre el ; dar se dădu

înapoi, străbătut de un fior, şi ridicînd mîna ca pentru a seapăra, în acelaşi timp ridicînd mecanic ochii pe scăn, în sus,acolo unde, îşi dădu imediat seama, verişoara lui voia să-lconducă.





vrut...” şi vorbele ei deschiseră în durerea lui împietrită otramă de lumină, prin care văzu pînă în adînc nebănuitelefeţe ale iubirii.Uşa se închise în urma lui Gerty şi el rămase în picioare,singur cu cea care dormea somn neîntors. Simţeanevoia să se-ntoarcă lîngă ea, să cadă în genunchi şi să-şiodihnească tîmpla agitată de obrazul ei liniştit. Niciodată nu

fuseseră amindoi liniştiţi, cît fuseseră împreună ; şi acum else simţea atras în jos, înspre adîncurile misterioase alelinistei ei.Dar îşi aminti de cuvîntele de avertisment ale lui Gerty— ştia că, deşi timpul se oprise în loc în camera aceasta,afară el se mişca încă şi mai repede. Gerty îi dăruise luiaceastă ultimă jumătate de ceas şi trebuia s-o foloseascăaşa cum îl sf ătuise.Se întoarse şi cătă în jur, impunîndu-şi bărbăteşte să şirecapete controlul asupra lumii înconjurătoare. Erau doarcîteva mobile în cameră. Pe comoda ponosită*era întinsă o

faţă de masă de lasetă, pe care se aflau cîteva sticluţe şicutii aurite, o perniţă de ace rozalie, o tavă de sticlă presăratăcu ace de păr din carapace de ţestoasă — îl jena intimitateatradiţională a acestor fleacuri, dar şi golul dinoglinda de deasupra lor.Erau ultimele urme ale unui lux ce ţinea mai degrabăde păstrarea încăpăţ înată a unei decenţe elementare, ceeace arăta cît trebuie s-o fi costat celelalte renunţări. Alt semnal trecerii ei prin acea cameră nu mai era, afar' dacă nu searăta în ordinea ireproşabilă a disparatelor piese de mobilier— un lavabou, două scaune, o măsuţă de scris şi măsuţa de

lîngă pat, pe care se aflau sticluţa golită şi paharul. obiectede la care îşi feri iute privirea.Masa de scris era închisă, dar pe capacul ei stăteaudoua plicuri, pe care le ridică. Unul purta adresa unei băncişi cum era închis şi purta timbru, îl puse deoparte, după oclipă de ezitare. Pe celălalt citi numele lui Gus Trenor ; şi nuera încă lipit.

Tentaţia ţ îşni înlăuntrul lui ca o lamă de cuţit. Seclătină sub şocul ei şi se sprijini de birou. De ce-i scrisese lui

Trenor — probabil chiar după ce se despărţiseră, cu o seară înainte ? întrebarea sufla rece peste halo-ul de sfinţenie cu

care înconjurase amintirea ultimului ceas petrecut împreună, îşi bătea joc de cuvîntul pentru care venise acolo,depreciind chiar şi tăcerea atot-Împăciuitoare în care seridica. Se simţi iarăşi zvîrlit în braţele incertitudinilor urîtede care crezuse a fi scăpat pentru totdeauna. La urmaurmei,ce ştia el despre viaţa ei ? Atîta doar cît îi permiseseea să ştie şi, după criteriile omeneşti, cît de puţin însemnaasta ! Cu ce drept — părea să-l întrebe scrisoarea din mînă— cu ce drept intra el în viaţa ei intimă, pe poarta pe caredoar moartea o deschisese ? Inima lui ţipa că era cu dreptuldat de ultimul ceas petrecut împreună, ceasul cînd chiar ea

îi pusese cheia în mînă. Da, dar dacă scrisoarea către Trenor fusese scrisă după aceea ?O azvîrli deoparte, cuprins de scîrbă şi, strîngînd dindinţi, se apucă cu hotărîre să-şi ducă sarcina pînă la capăt.



În definitiv, nu mai era atît de dificilă, acum că el personalfusese exclus din consecinţele ei.Săltă capacul biroului şi văzu acolo caietul de conturi şicîteva legături de note şi scrisori, toate aranjate f ără reproş,ca orice lucru care-i aparţinea. Mai întîi aruncă o privire prinscrisori, pentru c era partea cea mai grea. ă Se dovediră a fimai puţine şi mai puţin importante decît se temuse, dar

printre ele găsi* cuprins de o nouă tulburare, bileţelul pecare i-l trimisese după petrecerea de ia familia Bry.„Cînd pot veni la dumneata ?” — propriile-i cuvînte îlcopleşiră cu sentimentul că fusese un mare laş s-o 'asetocmai cînd izbăvirea era atît de aproape. Da, întotdeaunase temuse de destinul lui, şi era prea cinstit ca să nu-si recunoascălaşitatea acum ; oare nu-i reveniseră toate îndoielilevechi la simpla vedere a numelui Trenor ?Puse biletul la un loc cu cărţile lui de vizită, împăturindu-l cu mare grijă, ca pe ceva înnobilat de faptul că eapăstrase ca atare ; apoi, îşi aminti iar de criza de timp şi se

apucă de lucru.Spre mirarea lui, descoperi că toate notele de platăerau însoţite de chitanţe de primire ; nu era una măcar neachitată.Deschise caietul de conturi şi văzu că, chiar cu oseară înainte, fusese trecut acolo un cec de zece mii dedolari din partea executorilor doamnei Peniston. Aşadarmoştenirea fusese plătită mai curîrid decît îi spusese Gerty.Dar, mai întorcînd o pagină, descoperi uluit că, în ciudaacestui fapt, balanţa se şi dezechilibrase cu cî ţiva dolari.Ridicînd iute ochii spre ultimele cifre, toate notate cu o zi

înainte, văzu că între patru şi cinci sute de dolari din

moştenire fuseseră cheltuiţi pentru achitarea notelor, învreme ce miile rămase erau prinse pe un cec, întocmit, totatunci, pentru Charles Augustus Trenor.Selden puse caietul deoparte şi se lăsă moale pescaunul de lîngă birou. Se sprijini cu un cot de masă şi-şiascunse faţa în mîini. Valurile amare ale vieţii vuiaudeasupra capului său, le simţea gustul steril pe buze.Explica sau adîrv- cea misterul, cecul acesta pentru Trenor ?Mai întîi, mintea lui refuză să lucreze — simţea doar scîrbafaţă de-o asemenea tranzacţie între un bărbat ca Trenor şi ofată ca Lily Bart. Apoi, treptat, gîndurile începură să prindă

forme mai clare, îşi aminti aluzii şi crîmpeie de bîrf ă, puse laun loc tocmai ceea ce se temuse să exploreze şi ajunse laexplica ia misterului. Era adev rat, deci, ţ ă că luase bani de la

Trenor ; clar la fel de adevărat era, aşa cum declara ceculdin birou, că povara fusese de neîndurat pentru ea şi că, de

îndată ce se ivise prima ocazie, se eliberase de ea, chiardacă rămînea astfel faţă-n faţă cu sărăcia lucie.Atîta tot ştia el, atîta tot putea spera să afle. Buzelemute la care privea îi refuzau mai mult — afară doar dacănu-i spusese ce mai era de spus în sărutul depus pe fruntealui. Da, acum abia putea citi în despărţirea aceea ceea ce

inima lui dorise cu împătimire să afle ; putea chiar să-şicheme curajul de a nu se acuza că nu reuşise să se ridice la înălţimea momentului.Vedea acum că toate elementele vieţii conspiraseră



spre a-i ţine despărţiţi, din moment ce chiar detaşarea luide influenţele externe care o robiseră pe ea îi sporise luiluxul spiritual şi nu-i mai dăduse voie să trăiască şi să iubeascăf ără probleme. Dar cel puţin o iubise — fusese gatasă-şi joace cartea vieţii pentru încrederea în ea — şi dacăaşa fusese scris, ca clipa să treacă pe lîngă ei înainte s-opoată prinde din zbor, acum îşi dădea seama, că, pentru

amîndoi, ea trecuse neatinsă, cu preţul ruinii vieţii lor. Tocmai această clipă de* iubire, această victorievremelnică asupra amîndurora, îi scăpase de atrofiere şipieire ; ea, cea care, în cazul ei, înotase mereu spre el prinnămeţii grei din jur, iar în cazul lui, ţinuse aprinsă flacăra

încrederii care îl aducea, penitent dar împăcat, la căpătîiulei

Date post:	14-Apr-2018
Category:	Documents
Upload:	monicajudge
View:	227 times
Download:	0 times

EDITH WHARTON Casa Veseiliei

Documents