ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

CURS

UNIVERSITATEA “ALMA-MATER” SIBIU Facultatea: Ştiinţe Economice, Sociale şi Politice Catedra: Ştiinţe economice Programul de studiu: Economia Comerţului, Turismului, Serviciilor şi Managementul Calităţii (ECTSMC) ASIGURARI ŞI REASIGURĂRI Cuprins Capitolul 1 SCURT ISTORIC AL ASIGURĂRILOR…………………………5

1.1.Coordonate istorice ale asigurărilor 1.1.1. O privire retrospectivă a asigurărilor în România

1.2. Scurtă privire asupra cercetării domeniului asigurărilor 1.2.1. Activitatea de cerctare a asigurărilor în România

Capitolul 2 NOŢIUNI INTRODUCTIVE ALE ASIGURĂRILOR……………..18

2.1.Conceptulde asigurare 2.2. Funcţiile asigurării 2.3.Premisele asigurării 2.4.Clasificarea asigurării

Capitolul 3 ELEMENTELE ASIGURĂRII………………………………………35

3.1. Subiecte ale asigurării 3.2. Obiecte ale asigurării 3.3. Riscul

3.4. Interesul pentru contractarea asigurării 3.5. Suma asigurată

3.6. Prima de asigurare 3.7. Paguba, dauna şi avaria 3.8. Despăgubirea (dezdăunarea)în sistemul asigurărilor 3.9. Durata sau perioada de asigurare

Capitolul 4 CONTRACTUL DE ASIGURARE………………………………….48

4.1. Conţinutul şi aspectele juridice 4.2.Mecanismul perfectării contractului de asigurare

- Declaraţia de asigurare - Obligaţia asigurătorului în a încheia contractul - Momentul încheierii contractului - Conţinutul contractului

1

- Poliţa şi certificatul de asigurare - Interpretatrea contractului.

4.3. Derularea contractului de asigurare 4.4. Încetarea contractului de asigurare 4.5. Caracteristicile contractului de asigurare

Capitlul 5 PIAŢA ASIGURĂRILOR.................................................................64 5.1. Conceptul, structura, caracteristicile, operatorii şi parametrii pieţei 5.2. Piaţa asigurărilor în România 5.2.1. Oprivire retrospectivă 5.2.2. Starea actuală 5.3. Organizarea şi funcţionarea pieţei internaţionale de asigurări 5.3.1. Conceptul de piaţă internaţională în asigurări 5.3.2. Componente ale pieţei internaţionale de asigurări 5.3.3. Principalele entităţi geografice ale pieţei internaţionale de asigurări 5.3.3.1. Cadrul general 5.3.3.2. Pieţele de asigurări din Europa 5.3.3.3. Pieţele de asigurări din America de Nord 5.3.3.4. Pieţele de asigurări di Asia 5.4. Piaţa asigurărilor din România în contextul internaţional şi prin prisma integrării europene Capitolul 6 REASIGURĂRI.......................................................................................110 6.1. Conceptul şi necesitatea reasigurării 6.2. Formele şi tehnicile reasigurării 6.2.1. Reasigurarea facultativă 6.2.2. Reasigurarea obligatorie 6.3. Pool-urile de reasigurare Capitolul 7 ASIGURAREA ŞI REASIGURAREA MĂRFURILOR ÎN TIMPUL TRANSPORTULUI EXTERN............................................................................134 7.1. Obiectul asigurat 7.2. Subiecte ale asigurării 7.3. Răspunderea părţiilor în asigurare 7.4. Riscurile asigurate 7.5. Suma asigurată 7.6. Prima de asigurare 7.7. Constatarea, evaluarea şi despăgubirea pagubelor Capitolul 8 ASIGURAREA DE ASISTENŢĂ MEDICALĂ – DE CĂLĂTORIE.........145 8.1. Subiecţii asigurării

2

8.2. Obiectul asigurării 8.3. Riscurile asumate 8.4. Întinderea teritorială 8.5. Suma asigurată 8.6. Prima de asigurare 8.7. Mecanismul derulării şi finalizarea asigurării Capitolul 9 ASIGURAREA RISCURILOR FINANCIARE ŞI POLITICE..................153 9.1. Conţinut şi elemente introductive 9.2. Asigurarea riscurilor financiare 9.3. Asigurarea creditelor 9.4. Alternative la asigurarea creditelor

Capitolul 10

ASIGURAREA ŞI REASIGURAREA INTERNAŢIONALĂ DE

RĂSPUNDERE CIVILĂ AUTO - CARTE VERDE.........................................163

10.1. Coordonate istorico – juridice

10.2. Asigurarea de răspundere civilă – Carte Verde

10.2.1. Elemente tehnice

10.2.2. Clauze contractuale

Capitolul 11 MANAGEMENTUL RISCULUI ÎN ASIGURĂRI……………………185 11.1. Elemente generale ale conceptului de risc 11.2. Asigurarea – alternativă a protecţiei de risc 11.2.1. Argumente şi fundamente ale protecţiei de risc prin asigurări 11.2.2. Concepte de riscuri în arealul asigurării 11.3. Riscul pe forme de asigurări 11.3.1. Riscul în asigurările generale 11.3.2. Riscul în asigurările de bunuri 11.3.3. Riscul în asigurările de persoane 11.3.4. Riscul în asigurările de viaţă 11.3.5. Riscul în asigurările de răspundere civilă 11.3.6. Exceptarea unor riscuri 11.4. Gestiunea şi managementul riscurilor în asigurări 11.4.1. Indentificarea şi analiza riscurilor 11.4.2. Controlul riscurilor 11.4.3. Prevenirea şi reducerea riscurilor 11.5. Caracterul dinamic al raportului risc – asigurare 11.6. Concluz Bibliografie................................................................................................................

3

Capitolul 1 Scurt istoric al asigurarilor

1.2.Coordonate istorice ale asigurărilor 1.1.1. O privire retrospectivă a asigurărilor în România

1.2. Scurtă privire asupra cercetării domeniului asigurărilor 1.2.1. Activitatea de cerctare a asigurărilor în România

1.1. Coordonate istorice ale asigurărilor Asigurările s-au născut din nevoia de protecţie a omului împotriva calamităţilor

naturale, împotriva consecinţelor accidentelor, şi a oricăror pierderi sau limitări. Pe

măsura dezvoltării societăţii, omul a făurit treptat mijloace tot mai eficiente de

prevenire şi limitare a calamităţilor naturale, a accidentelor, bolilor etc. Originile

asigurării se pierd în negura timpurilor, neputînd fi stabilite decât cu o mare

aproximaţie. Poate, printre primii, au fost negustorii chinezi1 care îşi distribuiau marfa

în mai multe vase, făcând astfel o dispersie a riscului, nu şi o protecţie.

Totuşi, începuturile asigurărilor mai apropiate de felul în care le cunoaştem noi

astăzi, a apărut în civilizaţia sumeriană unde s-a practicat pentru prima dată creditul şi

un sistem de asistenţă mutuală împotriva pierderilor generate de transportul de

caravane. Babilonienii sunt autorii unui sistem de credite sau împrumuturi maritime

care, în cazul pierderii sau distrugerii mărfurilor sau corăbiilor care transportau

mărfuri, scuteau persoana împrumutată de returnarea creditului. Acest sistem a fost

preluat şi adaptat de către fenicieni în legăturile lor comerciale cu babilonienii. Cea

mai veche dovadă scrisă provine din epoca regelui Hammurabi al Babilonului,

(aproximativ 2250 î. Ch. ), într-un bloc de diorit negru, în care erau sculptate 282 de

clauze ale unui contract comercial, cunoscut sub denumirea de „contract de

împrumut”. Ulterior, grecii au preluat şi dezvoltat acest sistem, prin emiterea unor

hârtii de valoare. Astfel, în sec. al IX –lea î.Ch. Legile Rodosului devin practica

uzanţelor.

Ceva mai târziu, romanii aderă şi ei la acelaşi sistem.

De exemplu, în Roma imperială, pentru a aproviziona legiunile romane din

provincii, autorităţiile publice garantau armatorii ce transportau arme şi soldaţi,

1 Bikelhaupt, D.L., General Insurance, 9th edition, Homewood, IL 1974, p. 62

4

împotriva riscului de naufragiu sau capturarea de către inamic, ca formă primitivă de

garantare de către stat a riscului de război.

După căderea Imperiului Roman, în Europa a trebuit aşteptat secolul al XII-lea

şi renaşterea schimburilor economice şi comerciale ca să apară o nouă formă,

primitivă, de credit, astfel încât să putem vorbi de reapariţia unor forme incipiente de

asigurare.

Activitatea maritimă în bazinul Mării Mediterane a favorizat un sistem de credit

al cărui specificitate a constat în multitudinea evenimentelor aleatorii care însoţeau

orice expediţie maritimă, numindu-se: „împrumut de mare anvergură”, potrivit căruia

cel care împrumuta nu rambursa suma împrumutată decât dacă el putea să valorifice

mărfurile la profitul aşteptat, adică dacă ajungea cu bine în port. În această perioadă,

riscul maritim fiind foarte mare, au fost practicate de către bancheri, rate ale dobânzii

cuprinse intre 30% şi până la 50%, lucru ce pare şi astăzi o adevărată camătă.

În aceste condiţii, Biserica Catolică s-a ridicat împotriva acestor practici

financiare cămătăreşti, prin ordinul Papei Grigore al IX-lea, în anul 1234, prin care

interzice orice stipulaţie privind dobânda cămătărească ca preţ al împrumutului,

condamnând astfel „împrumutul de mare anvergură”

Bancherii s-au văzut astfel nevoiţi să recurgă la un artificiu juridic, care să reziste

interdicţiei pontificale, şi anume prin promovarea unor vânzări pe împrumuturi lipsite

de dobândă. Astfel a apărut plata în avans a unei sume unice numită „primă”,

reprezentând preţul riscului, şi care era stabilită în funcţie de caracteristicile corabiei,

ale încărcăturii şi ale rutei. Bancherii, semnau astfel o convenţie bilaterală prin care se

angajau la rândul lor să plătească o sumă de asemenea unică proprietarilor corabiei

sau mărfurilor în caz de naufragiu, piraterie sau capturare în război.

Astfel putem concluziona faptul că acest tip de operaţiune financiară prezintă

toate caracteristicile unei operaţiuni de asigurare, apropiinde-se cel mai mult de

precursoarea „bancasigurare”dar, îi lipsea pentru a fi o operaţie de asigurare, în sensul

modern, „mutualizarea” riscurilor între un număr de naviganţi, care să permită

compensarea riscurilor şi cunoaşterea matematică a probabilităţii riscului, termen

neinventat la acea vreme.

Comerţul maritim avea nevoie de un pachet de legi şi de o încadrare juridică,

astfel încât au apărut mai multe reglementări care au dus inevitabil la simplificarea

lucrurilor. Enumerăm doar o parte: „Ordonanţele de la Wisbury” sec XII-lea, care

reglementau traficul în Marea Baltică, „Listele din Oleron” în 1266 care reglementau

5

traficul în Oceanul Atlantic, „Consultantul Mării” în anul 1250, redactat la porunca

regilor din regiunea Aragon a precedat Gidul Mării din anul 1500, care a reglementat

navigaţia în Marea Mânecii. „Ordonanţele de la Barcelona” din 1435 care se aplicau

în Marea Mediterană sunt o adevărată culegere legislativă ce a pus bazele asigurării

maritime internaţionale moderne.

În anul1576 se înfiinţează la Londra „Camera de Asigurare”, urmată de prima

încercare de reglementare a pieţei asigurărilor maritime, prin Legea privind poliţele de

asigurare folosite între negustori, emisă de Parlamentul din Londra, în anul 1601. În

acelaşi an, Parlamentul Angliei emite legea prin care se înfiinţează „Curtea de

Arbitraj”. Elisabeta I a semnat în anul 1660 „Actul Curţii Asigurărilor” ce autoriza

activitatea asigurărilor pentru o perioadă de 90 de ani. Astfel, între anii 1590 şi 1620,

Londra şi Amsterdam vor etrona în mod definitiv, Genova, Florenţa şi Veneţia în

comerţul maritim, în domeniul financiar şi bancar. Activitatea în continuă creştere a

celor două porturi din nordul Europei ilustrează cel mai bine capitalismul

întreprinzător care s-a dezvoltat mai liber în ţările reformate decât în ţările catolice.

În secolul al XVII-lea deja, afacerile se negociau indiferent de natura lor, la

bursă, precum şi în birourile negustorilor, dar, mult mai mult în taverne, localuri cu o

mare comoditate, iarna unde interlocutorii se încălzeau, ascultau noutăţiile şi încheiau

afaceri. Una dintre cele mai celebre taverne, care se indentifica cu noţiunea de noroc

şi care mai târziu va aduce reputaţia mondială a asigurării britanice, era cea aparţinând

lui Edward Lloyd*s, care reprezintă începuturile celebrei de mai târziu Lloyd*s. Aici,

armatorii, încărcătorii, finanţiştii şi negustorii de toate felurile se reuneau pentru a afla

zilnic noutăţi despre vapoare, înscrise zi de zi pe o tablă neagră în mijlocul sălii

principale. Pe lângă informaţiile indispensabile comerţului maritim, proprietarul

asigura boxe individuale pentru a negocia afacerile şi „cerneală, hârtie şi pene de

scris”. De exemplu, când un negustor hotăra asigurarea încărcăturii unui vapor cu

destinaţia China, el se adresa interlocutorilor instalaţi în diferite boxe, şi care îşi

împărţeau, la o cotă convenită, riscul pe fiecare îl prelua în contul său. În aceasta a

constat originalitatea funcţionării Lloyd*s din Londra, şi anume o bursă a asigurărilor

şi nu o societate de asigurare, care după 50 de ani de la înfiiţare, asigura 90% din

comerţul maritim2.

2 Ciumaş, C., Asigurări Generale, Cluj-Napoca Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2007

6

La sfârşitul secolului al XIX-lea, când începe şi industrializarea, nici o categorie

socio-profesională nu beneficia de protecţie socială, şi nu exista nici un sistem

integrat şi organizat în acest sens. Până în anul 1898, accidentele de muncă şi

repararea financiară a lor se baza pe principiile Codului Civil, care promulga o

responsabilitate pentru greşală. Pentru acoperirea riscurilor care încă nu se numeau

sociale( accidente de muncă, etc.) au fost puse în practică, din aproape în aproape,

două sisteme: casele de ajutor, din iniţiativa patronatelor şi mutualele muncitorilor,

prima fiind la originea actualelor case de pensii. În Germania, pentru a-şi apropia

clasa muncitoare, Bismark adoptă în anul 1883 un sistem obligatoriu de asigurare de

boală cu cotizaţii periodice şi patronale. Apoi, în anul următor se va adopta o lege

privind despăgubirea accidentelor de muncă, această despăgubire fiind în sarcina

proprietarilor locurilor de muncă, iar in anul 1889, se instaurează asigurarea de

invaliditate din accidente de muncă, precum şi un sistem de asigurare a bătrâneţii

după 65 de ani, având cotizaţii egale.

Această formă de protecţie socială se va dezvolta şi va inspira majoritatea

ţărilor Europei în principal în partea de nord a continentului nostru.

1.1.1. O privire retrospectivă a asigurărilor în România

Primele forme de întrajutorare a apărut în cadrul comunităţilor săteşti, dar se

poate aprecia că asigurarea a "prins" în primul rând la meseriaşi şi la comunităţile

rurale. În România, asigurarile în forme organizate se localizează în jurul anilor 1870.

Totuşi, o reglementare unitară a întârziat sa apară circa şase decenii. Până în anul

1930 România a fost singurul stat din Europa lipsit de o lege care să reglementeze

industria asigurărilor. Până la Legea timbrului din anul 1927 contractele şi poliţele de

asigurare nu erau sub protecţia legii care să apere atât interesele asiguratului cât şi ale

asiguratorilor. Din acest motiv a fost o perioada cand societăţile de asigurare se

infiinţau şi activau clandestin facând concurenţă neloiala, practicând prime de

asigurare scăzute care nu acopereau riscurile asigurate. Falimentul a reuşit să

compromită ideea de asigurare. Lipsa acestei legi se făcuse resimţită numai de

societaţile mici. Societaţile mari de asigurare, deşi nu au fost obligate sa organizeze

activitatea de asigurare pe baza unor principii tehnice ale stiinţei asigurărilor, nu s-au

aventurat în operaţii hazardate şi nici nu s-au abătut de la aceste principii.

Principalele acte normative care au reglemenat activitatea de asigurare, sunt

prezentate în Codul Comercial din anul 1886, la titlul XIII, despre contractul de

7

asigurare, dispoziţiunile articolelor de la nr.442 la 447, au fost înlocuite prin Legea

pentru constituirea şi funcţionarea intreprinderilor private de asigurări şi

reglementarea contractului de asigurare din 7 iulie 1930, modificată la 9 aprilie

1931, la 1 mai 1932 şi la 10 aprilie 1936.

În ce privesc asigurările maritime, cu articolele nr.557-621 ale Codului

Comercial au fost modificate prevederile articolelor 49-96 ale Legii asigurărilor,

promulgat prin decretul lege din 31 decembrie 1940.

- Decretul lege din 1 octombrie 1941 privind acoperirea riscului de război în

asigurările de viaţa s-a formalizat pe baza tarifelor suplimentare de prime legiferate)

- Decretul lege din 29 martie 1941 privind interzicerea constituirii de noi

societăţi de asigurare în România.

Dintre toate acestea, cel mai important act normativ care reglementa activitatea

societăţilor de asigurare a fost Legea nr. 216 pentru construirea şi funcţionarea

intreprinderilor private de asigurare şi reglementarea contractului de asigurare, din

7 iulie 1930, cu modificările ulterioare, menţionate mai sus.

De remarcat este faptul ca această lege a determinat obiectul intreprinderilor de

asigurare şi a fixat: cadrul în care acestea urmau să-şi desfăşoare activitatea; condiţiile

ce trebuiau îndeplinite de catre societăţi la data constituirii (capital social minim, baza

tehnică pentru fiecare ramură etc.); rezerva Ministerului Industriei şi Comerţului;

condiţiile în care puteau funcţiona societăţile străine în România.

Legea nr.216/1930 pentru constituirea şi funcţionarea intreprinderilor private de

asigurare şi reglementarea contractului de asigurare3. pentru prima data a impus

intreprinderilor private de asigurare să adopte norme „tehnice date de ştiinta

asigurarilor4”

Piaţa asigurărilor în România a avut o evoluţie ascendentă până în anul 1929

când funcţionau 31 societăţi de asigurare, apoi a intrat în declin, în 1935 erau 22

societăţi de asigurare, iar în 1938 numărul acestora a fost de 21 societăţi de asigurare.

Al doilea razboi mondial adus cu sine şi stagnare activităţii de asigurare.

Multe dintre aceste societăţi şi-au încetat activitatea. În 1945 mai funcţionau numai 13

societăţi de asigurare româneşti şi 5 reprezentante străine. Putem afirma că acţionarii

marilor companii de asigurare cu capital străin ale vremii au anticipat evoluţia

3 Legii din anul1930 i s-au adus modificări de detaliu la 9 aprilie 1931, 12 mai 1932 şi 10 aprilie 1936. 4 Gusti, D., şi colectiv, Enciclopedia României - vol.IV - Economia Naţională. circulaţie. distribuţie şi consum, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1943, pag 673

8

economică a României, retrăgându-se treptat de pe piaţă prin vânzarea portofoliilor

sau cedarea acestora.

În anul 1948 naţionalizarea a lovit întreaga economie. Pe lângă intreprinderile

din industrie s-au naţionalizat şi societăţile de asigurare5, care au trecut în proprietatea

statului cu toate activele şi pasivele lor, fiind integrate economiei planificate.

Naţionalizarea a intervenit dupa 78 de ani de funcţionare în cazul societăţii de

asigurare „DACIA-ROMÂNIA", 67 de ani pentru "NAŢIONALA" şi 55 de ani de

activitate de asigurare a societăţii "GENERALA". Societăţile de asigurare au

funcţionat în vechea organizare până la 01 septembrie 1949 când au fost puse în

lichidare6. În ziua publicării Decretului nr.362/1949 toate intreprinderile şi

societăţile de asigurare, prevăzute într-o listă anexă ce faceau parte integrantă din

decret, se considerau dizolvate de drept şi îşi încetau activitatea, intrând în lichidare.

Tabelul nr. 1.1. – Lista societăţilor de asigurare nationalizate la 11 iunie

1948

Denumirea intreprinderii (fondata în anul) Sediul

1. Asigurarea Românească (1923) Bucureşti

2. Agricola Fonciera (1906) Bucureşti

3. Caledonian Română (1930) Bucureşti

4. Compania de Asigurare Bucureşti

5. Dacia România (1871) Bucureşti

6. Naţionala (1882) Bucureşti

7. Prima Ardeleană (1911) Cluj

8. Prima Societate de Înmormântare Braşov

9. Steaua României 1921) Bucureşti

10. Adriatica (reprezentanta) (1929) Bucureşti

11. Metropola (1928) Bucureşti

12. Standard (1931) Bucureşti

13. Minerva Cluj

5 Legea nr.119 din 11 iunie 1948 pentru naţionalizarea intreprinderilor industriale, bancare, de asigurări. miniere şi de transporturi (publicată în Monitorul Oficial nr.133bis din 11 iunie 1948). 6 Decretul nr.362 din 1 septembrie 1949 pentru dizolvarea şi lichidarea întreprinderilor şi socielăţilor de asigurare (publicat în Buletin Oficial nr.58 din 1 septembrie 1949).

9

Guvernarea timpului, nu a respectat nici o procedura legala în vigoare la

aceea data, decât dispoziţiunile actului normativ (decretului). La aceeşi data,

Societatea Comercială de Stat de Asigurări (C.A.S.) îşi înceta activitatea de asigurare

şi se limita numai la operaţiuni de reasigurare. Lichidarea acestor intreprinderi şi

societăţi de asigurare s-a făcut numai în baza normelor din decret, fără a fi respectate

dispoziţiunile statutelor, codului de comerţ şi orice alte legi sau dispoziţiuni în vigoare

referitoare la lichidare. Procedura de lichidare s-a făcut printr-un lichidator pentru

fiecare întreprindere de asigurare, numit prin decizia ministrului de finanţe, publicată

într-un ziar de mare tiraj. Societăţile de asigurare "Compania Europeana de Asigurare

a Marfurilor şi Bagajelor" Bucureşti, ,,Dacia Romania" - Bucureşti, ,,Nationala" -

Bucureşti, "Steaua României" - Bucureşti, "Transsylvania" - Sibiu şi "Vatra Dornei" -

Bucureşti, "Victoria" - Bucureşti au fost lichidate de catre doi lichidatori desemnaţi de

către Adunarea Generală extraordinară a acţionarilor, unul recomandat de către partea

sovietică şi al doilea de către partea românească, procesul verbal cu denumirea

lichidatorilor publicându-se fară nici o altă formalitate decât viza Ministerului

Finanţelor într-un ziar de mare tiraj din Capitală. Pe data numirii lichidatorilor a

încetat mandatul administratorilor, respectiv directorilor, care au predat imediat

lichidatorilor întregul patrimoniu, registrele şi întreaga arhivă a întreprinderii, precum

şi gestiunea de la ultimul bilanţ până la data predarii, încheindu-se un proces-verbal

de predare-primire. Nerespectarea acestor obligaţii atragea dupa sine pedeapsa cu

închisoarea.

Singurul capital strain acceptat de conducerea politică la aceea vreme a fost

cel sovietic7 prin "Societatea generala de asigurări Sovieto-Română pe acţiuni

„SOVROMASIGURARE", înfiinţată la data de 29 iulie 1949. Societatea s-a constituit

prin derogare de la dispoziţiunile Codului de Comerţ şi a celorlalte legi speciale,

considerându-se legal constituită fără a mai fi necesară autentificarea actelor sau

îndeplinirea oricarei alte formalităţi. În perioada de lichidare, lichidatorii au fost

obligaţi sa predea Societăţii unice generale de asigurari SovietoRomâne pe actiuni

"SOVROMASIGURARE" averea mobilă şi imobilă, precum şi portofoliile de

asigurări pentru toate ramurile, împreuna cu rezervele tehnice şi matematice calculate

la 15 septembrie 1949. Societatea Comerciala de Stat de Asigurări (C.A.S.) a fost

obligată de asemenea, sa predea până la 30 septembrie 1949 întreg portofoliul 7 Decretul 345 din 19 august 1949 pentru înfiinţarea Societăţii unice generale de asigurări SovietoRomana pe acţiuni (publicat în Buletin Oficial nr.54 din 20 august 1949).

10

asigurărilor proprii şi pe cel al asigurărilor încheiate de fosta Regie Autonoma a

Asigurarilor de Stat (R.A.A.S.), împreună cu rezervele tehnice şi matematice calculate

la 30 septembrie 1949, Societăţii "SOVROMASIGURARE".

De la data publicării decretului s-au desfiinţat de drept toate contractele,

convenţiile, angajamentele şi întelegerile scrise sau verbale, fie individuale, fie

colective, fie rezultând din legi sau decizii, între întreprinderile şi societăţile intrate în

lichidare pe de o parte şi reprezentanţii, agentii, achizitorii, încasatorii, sub orice

forma ar activa ei. Creditorii sau orice alta parte interesată au fost obligaţi să-şi

formuleze pretenţiile referitoare la drepturile lor în termen de 30 zile, iar cei

domiciliaţi sau cu sedii în străinatate în termen de 90 zile. Asiguraţii care nu au

reclamat sumele asigurate în termenul prevazut au pierdut dreptul de a mai primi

sumele cuvenite, dezdăunarea şi asigurările s-au considerat prescrise.

Din anul 1952 s-a creat8 Administratia Asigurarilor de Stat - ADAS ca

instituţie specializată în activitatea de asigurare, reasigurare şi comisariat de avarie.

Normele tehnice de lucru, regulamentele de funcţionare precum şi condiţiile generale

şi speciale de asigurare, tarifele de prime, sumele asigurate au fost emise de catre

Ministerul Finantelor, activitatea de asigurare devenind astfel monopol de stat pentru

o perioada de 38 de ani. Rolul ADAS nu poate fi ignorat. A fost şi asa destul de

marginalizat prin încadrarea acestei instituţii în sistemul activităţilor integrate în

complexul ,,national economic".

În această perioadă activitatea de asigurare a fost continuată, desigur pe alte

baze, în concordanţă cu tipul de proprietate predominant. Asigurările de bunuri se

încheiau îndeosebi pentru proprietăţi imobiliare sau mobiliare aparţinând persoanelor

fizice, sistemelor cooperatiste, organizaţiilor obşteşti ale statului precum şi ale

cultelor. Sistemul politic nu agrea soluţia asigurării patrimoniului societăţilor de stat

sau al institutiilor publice. Singurele structuri economice din această perioadă care au

avut dreptul sa adere pentru asigurarea patrimoniului au fost unităţile din sistemul

cooperatist9. Patrimoniul persoanelor fizice s-a bucurat pentru prima dată de o

protecţie reală după reorganizarea ADAS din anul 1971 prin introducerea asigurărilor

8 Decretul nr.38/1952, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.710/1952, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.831/l952, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.828/1952. 9 Cooperativele agricole de producţie (CAP), Cooperativele meşteşugăreşti (UCECOM), Cooperativele de aprovizionare şi desfacere a mărfurilor (CPADM)

11

prin efectul legii10. Locuinţele, animalele, culturile (agricole, pomi fructiferi şi viţa de

vie) se considerau asigurate din momentul dobândirii în proprietate. Prima de

asigurare extrem de mică datorită dispersiei mari şi a normei de asigurare reduse a

fost asimilată unei obligaţii fiscale, încasandu-se prin structura organelor fiscale odata

cu impozitele şi taxele. Sub acelaşi efect al legii au intrat: asigurarea călătorilor

transportaţi, asigurarea de raspundere civilă auto, în paralel a existat un important

volum de activitate în sfera asigurărilor facultative de viaţă şi bunuri. De asemenea, s-

a desfăşurat şi o activitate intensă pe plan internaţional, România aderând la convenţia

CARTE VERDE cu sediul la LONDRA şi a derulat activităţi de coasigurare şi

reasigurare cu importante societăţi din Europa, în special în domeniul CASCO şi

CARGO maritim şi aerian.

În această perioadă s-au subscris zeci de milioane de poliţe, s-au despăgubit la

fel de multe bunuri dăunate şi s-au încheiat contracte de reasigurare cu mărci renumite

pe piaţa europeană. În această perioadă piaţa românească a interacţionat cu pieţele

externe în domeniul asigurării de autovehicule în vest pe baza Convenţiei Carte Verde

şi în pieţele din est ce intrau în componenţa Pieţei CAER11 prin Convenţia Carte

Albastră (organizaţie similară Connveţiei Carte Verde, proprie ţărilor din Europa de

Vest).

1.2. Scurtă privire asupra cercetării domeniului asigurării

Asupra studierii începuturilor asigurărilor, dezvoltării şi perfecţionării acestei

activităţi specifice, s-au aplecat în cercetările lor mai mulţi autori, printre care putem

aminti: profesorul Trenerry C.F., în lucrarea The Origins and Early History of

Insurance12, Clayton R, British Insurance13, Smet R. Traite Theoretique et Practique

des Assurances Maritimes14, care au analizat primele forme de asigurare, dezvoltarea

acestei activităţi în diferitele etape ale dezvoltării societăţii omeneşti, pînă în prezent.

Dezvoltarea asigurărilor este strîns legată de dezvoltarea comerţului pe mare şi a

asigurărilor maritime, care determină şi aparţia reasigurării, adică a asigurării

10 Decretul nr.470/1971 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, privind organizarea şi funcţionarea Administraţiei Asigurărilor de Stat şi Decretul nr.471/1971 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, cu privire la asigurările de stat (publicate în Buletinul Oficial nr.161 din 28 decembrie 1971). 11 Administratia Asigurarilor de Stat din Romania - Materiale teoretice pentru invatamantul profesional in asigurari, editia a II-a, Bucuresti 1970 12 Trenerry, C.F., The Origins and Early History of Insurance, London, 1926, p. 108-120. 13 Clayton, R., British Insurance, London, Elek Books, 1971. 14 Smet, R., Traite Theoretique et Practique des Assurances Maritimes, Paris, p. 87-132.

12

asigurătorilor. Printre cercetătorii care au aprofundat natura asigurărilor şi a

conducerii acestei activităţi enumerăm: Hansell D.S., Introduction to Insurance15,

Golding C.E., A History of Reinsurance16, şi Hammond J.D., The Meaning and

Measurement of Risk, Essays in the Theory of Risk and Insurance17. Majoritatea

autorilor au statuat faptul că, nu toate evenimentele ce pot provoca pierderi pot fi

protejate de societăţile de asigurăre. Pentru a fi asigurabil, riscul trebuie să

îndeplinească unele condiţii, printre care, principale sunt, producerea sa să ducă la

pierderi financiare, să fie posibil, dar nu inevitabil şi nici cert şi nu în ultimul rînd să

fie întîmplător.

Deasemenea, o mare parte a activităţii de cercetare s-a ocupat de perfecţionarea

conducerii unei societăţi de asigurare, de managementul asigurării, care a urmat

traiectoria schimbărilor din economie, a mediilor de afaceri mereu în schimbare şi

greu de previzionat, generînd o creştere a gradului de complexitate a procesului de

luare a deciziilor şi de orientare spre profit. Evoluţia managementului a fost

determinată de schimbarea forţelor dominante ale sistemelor economice, guvernată de

managementul erei industriale, în care capitalul era totul în economie, ajungînd în

prezent într-o eră a informaţiei şi a globalizării.

Despre analiza managementului în asigurări, dezvoltarea şi perfecţionarea lui,

au scris: Duncan W.J., Great Ideals in Management18, Williams C.A., Heins R.M.,

Risk Management and Insurance19, Halpern P., Weston F.J., Brigham E.F., Finanţe

manageriale20. Cercetările asupra managementului societăţilor de asigurare au

încercat să răspundă la întrebări referitoare la obiectivele principale ale echipei

manageriale în fincţie de etapă, elementele de strategie pe termen scurt, mediu şi lung,

precum şi dacă „arta managementului” poate avansa atît de mult, încît orice

completari ulterioare ale tehnicilor de management nu pot rezista decît puţin timp,

pentru a fi apoi înlocuite, şi dacă se poate găsi un model de bază care să conducă la o

nouă înţelegere.

15 Hansell, D.S., Introduction to Insurance, Practical Guide, LLP, London, 1996. 16 Golding, C.E., A History of Reinsurance, Sterling Offices Ltd., 1927. 17 Hammond, J.D., The Meaning and Measurement of Risk, Essays in the Theory of Risk and Insurance, Glenview, III, Scott, Foresman and Company, 1968. 18 Duncan, W.J., Great Ideals in Management, Jossey-Bass, San Francisco, 1989. 19 Williams, C.A., Heins R.M., Risk Management and Insurance, 5th edition, McGraw-Hill Insurance Series, New York, 1985. 20 Halpern, P., Weston, F.J., Brigham E.F., Finanţe manageriale, Editura Economică Bucureşti.

13

1.2.1. Activitatea de cercetare a asigurărilor în România, se întinde pe o

perioadă de peste 136 de ani, avînd trei etape, corespunzătoare cu perioadele de

dezvoltare a asigurărilor. Prima etapă a început în anul 1871, cînd a fost înfiiţată

prima societate de asigurări şi s-a încheiat în anul 1948, cînd a fost introdus sistemul

economiei planificate. Dezvoltarea asigurărilor în această perioadă s-a făcut în

condiţiile specifice economiei de piaţă, atingînd performanţele cele mai înalte în

perioda interbelică.

Perioada celei de-a doua jumătăţi al secolului al XIX-lea, pînă la începutul

primului război mondial, a fost epoca de proliferare a societăţilor autohtone de

asigurări. Amintim dintre cele mai reprezentative: Transilvania (1886), Dacia (1871),

România (1873), Naţionala (1882), Generala (1887), Agricola (1906), Unirea (1908),

Prima Ardeleană (1911).

Evoluţia societăţilor de asigurare este puternic marcată de pătrunderea şi

dezvoltarea capitalismului în Principatele Române, de concentrarea şi centralizarea

capitalului. Proliferarea asigurărilor şi cetralizarea capitalului pe plan intern a fost

însoţită de o expansiune externă a celor mai puternice societăţi din Principatele

Române. Astfel, primele societăţi de asigurări din Bulgaria au apărut ca filiale ale

societăţilor Dacia-Română (1881) şi Naţionala (1889).

După primul război mondial, în activitatea de asigurări, se remarcă o

pătrundere masivă a capitalului străin. Dintre acestea, cea mai largă activitate au avut

Adriatica din Italia, Victoria din Berlin, Sun din Londra şi Phenix din Viena.

În preajma celui de-al doilea război mondial, 11 din cele 21 de societăţi de

asigurare din România, care reprezentau peste 70% din capitalul social al întregului

sector de asigurări, erau sub controlulu direct al marilor monopoluri străine,

profiturile fiind în cea mai mare parte expatriate.

Această etapă, din punct de vedere a cercetării fenomenului asigurării a fost

caracterizată de o bogată bibliografie străină în principal din Anglia şi Franţa, dar au

fost şi cercetători români care s-au aplecat în studiile lor şi asupra fenomenului

asigurărilor, cum ar fi Maria Trandafirescu, prin lucrarea „ Momente din istoria

asigurărilor agricole din România, Probleme de asigurări”, Pitu D.I. cu lucrarea

„Prima Ardeleană” apărută la Institutul de arte grafice „Dacia Traiana” s.a., Sibiu

1941.

14

Cea de-a doua etapa începe cu anul 1948 în urma actului de naţionalizare,

societăţile de asigurare au trecut în propritatea statului, constituind monopolul

statului în domeniul asigurărilor pînă în anul 1990.

Perioada monopolului de stat din punct de vedere al cercetării, este marcată

de „Apariţia şi dezvoltarea asigurărilor în România” apărut în volumul „ Materiale

teoretice pentru învăţămîntul profesional în Administraţia Asigurărilor de Stat” avînd

trei ediţii, şi cuprinzând toate formele de asigurări practicate pe teritoriul României.

De asemenea, au fost traduse lucrări din literatura sovietică cum ar fi: Konşin F.V.:

„Asigurările de stat în URSS”21. În aceeaşi perioadă au publicat şi autori români, cum

ar fi Văcărel I. „Finanţele Republicii Socialiste România,22, şi reeditate anumite

lucrări, cum ar fi „Momente....” a d-nei Trandafirescu M. În 1973, la Bucureşti. De

asemenea, despre activitatea de asigurare s-a ocupat şi profesorul Rîmniceanu I.,

Asigurările de stat în Republica Socialistă România23, unde, după o prezentare a

elementelor principale ale asigurării, a mecanismelor asigurărilor, defineşte o mare

parte a contractelor de asigurare, inclusiv a celor prin efectul legii şi reasigurare, iar în

capitolul al 12-lea analizează elementele de gestiune economico-financiară a

Administraţiei Asigurărilor de Stat.

Cea de a treia etapă a început după evenimentele social politice de la finele

anului 1989. La 29 decembrie 1990 a fost emisă Hotărîrea Guvernului nr. 1279, prin

care s-a desfinţat ADAS, activitatea acesteia fiind preluată de trei societăţi

comerciale.

În prezent, piaţa asigurărilor se prezintă ca o piaţă privată, majoritar fiind

capitalul străin.

Din punctul de vedere al cecetării, după anul 1990, este evidentă o

efervescenţă a publicaţiilor şi a autorilor, apărând totodată şi multe reviste despre

domeniul asigurărilor.

Printre primii autori, au fost: Văcărel I., Bercea F., avînd lucrarea „Asigurări

şi Reasigurări”24, Bistriceanu Gh., Bercea F., Macovei E.I., „Dicţionar de

asigurări”25, Alexa C., Ciurel V., Asigurări şi reasigurări în comerţul

21Konşin F.V.: „Asigurările de stat în URSS”, apărută în Editura de Stat pentru literatura economică şi juridică, Bucureşti, 1954. 22 Văcărel I. „Finanţele Republicii Socialiste România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974 23 Rîmniceanu I., Asigurările de stat în Republica Socialistă România, Editura Cluj Napoca, 1984. 24 Văcărel I., Bercea F. avînd lucrarea „Asigurări şi Reasigurări”, Editura Expert, Bucureşti 1993 25 Bistriceanu Gh., Bercea F., Macovei E.I., „Dicţionar de asigurări”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991

15

internaţional”26, Cistelecan L., Cistelecan R., „Asigurări Comerciale”27,

Constantinescu D. A. şi colaboratori, colecţia „Naţionala”, cuprinzînd peste treizeci

de volume numai despre problematicile asigurărilor, Ciumaş C, „Asigurările

Intenaţionale- Arhitectură şi problematică la debutul mileniului III” 28

Majoritatea acestori autori, au explicitat fenomenul asigurării, plecând de la

esenţa asigurării, adică, transferarea de către asigurat unei alte persoane, pericolul

pierderii financiare determinate de producerea unui eveniment, adică dispersia

riscului, şi având la bază principiul mutualităţii, potrivit căruia, fiecare asigurat

contribuie prin plata primelor de asigurare la crearea fondului de asigurare, din care se

suportă valoarea daunelor suferite de asiguraţi. Astfel, scopul asigurării îl constituie

protecţia financiară, respectiv punerea asiguratului în situaţia patrimonială existentă

înainte de producerea dezastrului, şi nu obţinerea unui profit sau îmbogăţirea

asiguratului. Dacă totuşi aceste fonduri se dovedesc insuficiente, pentru a putea plăti

totalitatea daunelor produse, atunci asiguratorii vor trebui sa-şi sporească fondurile

prin investirea acestor sume, şi prin cedarea unor angajamente către reasigurători.

Astfel, datorită sferei aproape atotcuprinzătoare a asigurărilor a ingeniozităţii

permanente a asigurătorilor, reasigurătorilor şi brokerilor de a oferi o mai mare

diversitate de asigurări, de a oferi protecţii noi pentru riscuri din ce în ce mai specifice

şi mai deosebite, care uneori depăşesc definiţiile clasice ale asigurării, studierea

acestui fascinant domeniu a devenit o adevărată provocare pentru tot mai mulţi

specialişti şi cercetători, vizând întreaga activitate umană, de la afaceri, cultură,

călătorii, educaţie pînă la viaţa de familie, depăşind orice fel de graniţe, de diferenţe

culturale, tradiţii, mentalităţi, vîrste ale oamenilor.

Tot acest conglomerat al asigurărilor are la bază un sistem specific, de multe

ori unic, de management îndreptat spre realizarea obiectivelor societăţilor de

asigurare, bazîndu-se pe o activitate neîntreruptă, concentrată, variată, pe contacte

contractuale, verbale şi iterpersonale.

Alături de bănci, fonduri de pensii, societatea de asigurare intră în categoria

intermediarilor financiari avînd ca obiect de activitate colectarea şi atragerea de

26 Alexa C., Ciurel V., Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional”, Editura All, Bucureşti, 1992 27Cistelecan L., Cistelecan R., „Asigurări Comerciale”, Editura Dimitrie Cantemir, Tîrgu Mureş, 1996 28 Ciumaş C, „Asigurările Intenaţionale- Arhitectură şi problematică la debutul mileniului III” Editura Intelcredo, Deva, 2001.

16

fonduri de pe piaţă şi plasarea acestora, pentru obţinerea de profit în acelaşi timp cu

creşterea valorii de piaţă a societăţii.

17

Capitolul 2

Noţiuni introductive ale asigurarilor

2.1.Conceptulde asigurare 2.2. Funcţiile asigurării 2.3. Premisele asigurării 2.4. Clasificarea asigurării

2.1. Conceptul de asigurare

Asigurarea constituie un sistem de relaţii economice, care implică aportul

unui mare număr de persoane fizice şi juridice în constituirea unor fonduri băneşti, în

condiţiile în care fiind ameninţate de aceleaşi pericole, în existenţa şi activitatea lor,

concep şi recunosc oportunitatea prevenirii şi înlăturarea pe baze mutuale a

prejudiciilor generate de producerea acestor pericole viitoare, probabile, posibile dar

nesigure.

Astfel, indiferent de gradul de dezvoltarea societăţii umane, omul rămâne

măcar în parte dependent de condiţiile naturale şi de vreme. Noţiunea de asigurare are

mai multe accepţiuni, dar considerăm importante pentru studiul nostru, faptul că două

sunt mai relevante:

- luarea unor măsuri de prevenire a riscurilor, deci de precauţie, prevedere;

- căutarea unor soluţii pentru a găsi o relativă garanţie în legătură cu un anumit

eveniment. Acest „eveniment”face trimitere la evenimente nedorite cu

consecinţe materiale, financiare, vătămări grave sau deteriorări ale stării de

sănătate şi chiar decese.

Asemenea evenimente sau riscuri, pot fi clasificate astfel:

a) independente de om, precum calamitaţile naturale: seceta, uraganele,

cicloanele, , inundaţiile cutremurele de pământ, îngheţul, grindina, incendiile,

alunecările, surpările, prăbuşirile de teren, erupţiile vulcanice, ploile

torenţiale, avalanşele de zăpadă, etc.

b) generate de om, legate de comportamentul omului şi de activitatea sa:

- acte ca: iresponsabilitatea, neglijenţa, superficialitatea, pot să favorizeze sau să ducă

la înregistrarea de accidente grave, incendii, explozii, electrocutări, asfixieri, arsuri,

etc.

- săvărşirea de acţiuni delictuale: furt, spargere, jaf, crime, acţiuni teroriste, etc.

18

- pe coordonata economică, generatoare de crize, şomaj, inflaţie, greve, conflicte

sociale, etc.

Cele mai importante cauze a acestor evenimente nedorite sunt :

- forţele naturii;

- omul, atât ca individ dar şi ca grup sau societate;

- dezvoltarea ştiinţifico-tehnologică.

Deci, putem concluziona: viaţa oamenilor, în toate laturile sale nu poate fi

gândită, percepută fără riscuri.

Odată cu dezvoltarea societăţii s-a conştientiat tot mai mult existenţa riscurilor şi s-a

trecut la identificarea lor şi la clasificarea lor precum şi la intensificarea cautării unor

metode şi mijloace de control, asupra consecinţelor lor.

Modalităţile de protecţie pot fi împărţite în mai multe categori:

- evitarea riscurilor;

- diminuarea probabilităţii producerii unui risc;

- rmicşorarea consecinţelor riscului;

- asumarea riscului;

- acoperirea riscului.

Evitarea este o metodă pasivă, practic de renunţare la acele acţiuni, activităţi

ce implică un anumit risc. Pentru unele riscuri acest lucru este posibil, în schimb în

cazul celor generate de forţele naturii foarte rar o astfel de măsură are efect radical.

Diminuarea probabilităţii producerii unui risc constă în:

- adoptarea unei atitudini şi conduite preventive;

- recurgerea la anumite mijloace practice, care ar putea determina limitarea cauzelor

ce conduc la producerea evenimentelor nedorite.

Reducerea consecinţelor unui risc înseamnă ca, în timpul producerii

evenimentului asigurat, însă înainte ca acesta să fi încetat, persoanele interesate să ia

măsuri care să reducă la minimum efectele sale.

Asumarea riscului presupune suportarea individuală a consecinţelor materiale

şi financiare ale producerii unui eveniment nedorit. Lucru ce poate avea loc prin

crearea de rezerve în vederea acoperirii pe seama resurselor proprii a eventualelor

pagube. Este cazul fondurilor de rezervă cu destinaţie specială la nivelul agenţilor

economici.

Acoperirea riscului presupune preluarea consecinţelor sale de către

profesionişti şi anume societăţile de asigurare. Transferul către societatea de

19

asigurare şi asumarea de către aceasta a rolului de gestionar al consecinţelor riscului

se constituie într-o „marfă specifică”, care se vinde şi se cumpără ca orice altă marfă

pe o piaţă specifică, piaţa asigurărilor.

Opţiunea pentru una dintre măsurile de protecţie prezentate depinde de:

- natura riscului;

- puterea economică a persoanei fizice sau juridice asigurată;

- efortul financiar necesar, în raport cu mărimea posibilă a pagubei.

Noţiunea de asigurare poate fi abordată atât din punct de vedere economic, juridic cât

şi financiar, astfel:

- sub aspect economic.

Esenţial pentru aspectul economic al asigurării, sunt următoarele

caracteristici exclusive ale acesteia:

- riscu să fie real;

-existenţa comunităţii de risc;

-crearea şi utilizarea fondului de asigurare în baza principiului mutualităţii.

Cele trei coordonate fundamentale menţionate mai sus constituie în acelaşi

timp şi reperele majore ale abordării asigurării sub aspect economic.

În ce priveşte riscul, este important aici doar faptul că nu toate riscurile sunt

acceptate de către societăţile de asigurare, deci neasigurabile, ci doar cele care

îndeplinesc anumite condiţii şi odată trecute în contractele de asigurare, fac ca aceste

riscuri să devine asigurabile. Sunt cunoscute şi sub denumirea de riscuri agreate de

către asigurători.

Persoanele fizice sau juridice, care pot fi afectate de aceleaşi pericole şi care

acţionează în comun pentru apărarea intereselor lor, reprezintă comunitatea de risc.

Menţionăm următoarele trăsături29:

- comunitatea se formează în mod spontan, prin simpla participare la

construirea fondului de asigurare aflat la dispozitia societăţii de asigurare;

- membrii comunităţii de risc, asiguraţii, consimt să contribuie la suportarea

în comun a pagubelor pe care le vor pricinui evenimentele nedorite;

29 Ciumaş C., Asigurări generale, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj.Napoca, 2007.

20

- împărţirea pagubei între membrii comunităţii de risc se întemeiază pe

faptul că posibilitatea producerii riscului vizează pe fiecare membru al

acesteia.

Posibilitatea se transformă în realitate, însă numai pentru unii dintre ei, fără să

se ştie dinainte „pentru cine?” şi „când anume?”

Asigurarea reprezintă astfel, un mare avantaj prin faptul că membrii societăţii

sau a grupului, afectaţi de apariţia evenimentului asigurat, primesc din fondul de

asigurare, cu titlul de indemnizaţie de asigurare, sume care întrec de căteva ori

cuantumul contribuţiei acestora la fondul respectiv. Acest lucru este posibil în baza

principiului mutualităţii. Deci, la crearea fondului de asigurare participă toţi membrii,

toţi asiguraţii, dar acesta se împarte numai acelor asiguraţi care au suferit prejudicii de

pe urma producerii evenimentului asigurat.

Fondul de asigurare, are mai multe caracteristici, prin care se defineşte, în

acest domeniu al asigurărilor:

- este constituit la dispoziţia asigurătorilor;

- este în mod necesar şi obligatoriu sub forma bănească;

- se constituie în mod descentralizat, prin cumularea primelor de asigurare;

- se administrează în mod centralizat.

- sub aspect juridic

Analiza sub aspect juridic, este frecventă şi justificată, întrucât asigurarea, pentru a fi

operantă, trebuie să aibă la bază o formă juridică, iar această formă este fundamentul

de desfăşurare.

O asemenea formă, o reprezintă contractul de asigurare care constituie

„legea părţilor”, precum şi legea propriu-zisă, care emană de la puterea legislativă.

(Legea 136/1995 modoficată şi completată prin OUG nr. 61/2005 şi Legea nr.

283/2005).

Din punctul de vedere al dicţionarului explicativ al limbii române30

termenului „a asigura” i se asociază construcţia: „a încheia un contract de ocrotire

materială în caz de calamităţi, accidente, etc.”

30 Canarache, A., Breban, V., Mic dicţionar al limbii Române, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, pag. 47.

21

Contractul de asigurare şi legislaţia în vigoare cu privire la activitatea de

asigurare, în calitate de izvoare de drept, în materia asigurărilor se completează şi

interaţionează reciproc.

Specialiştii care cercetează elementele de drept al asigurărilor, adică aspectele

juridice ale asigurărilor, găsesc definiţia juridică a contractului de asigurare ca

insufucient de semnificativă şi în consecinţă, propun ca aceasta să fie completată

printr-o definiţie tehnică a operaţiei de asigurare, aşa cum anumite evenimente au în

materia asigurărilor o definiţie distinctă şi specifică faţă de accepţiunile generale ale

acestor aspecte.

De exemplu, nu orice efracţie din punct de vedere juridic este efracţie şi din punct de

vedere al asigurărilor, aşa cum nu orice furtună din punct de vedere meteorologic, este

şi furtună din punct de vedere al asigurărilor.

Aspectele care se consideră a fi adăugate la noţiunea de contract de asigurare

se referă la aspectele facultative ale asigurărilor facultative, neluând în calcul

asigurările obligatorii, ci doar pe cele care se încheie din proprie iniţiativă. Asigurările

obligatorii sunt o parte distinctă a asigurărilor, şi ele nu au la bază consimţământul

părţiilor, nu au la bază un contract propiu-zis, ci doar o poliţă de asigurare, care se

încheie în mod automat.

- sub aspect financiar

Elementele abordării financiare este arătat prin faptul că:

- asigurătorul, este încadrat în categoria intermediarilor financiari;

- veniturile din asigurări, participantă la oferta de capital de împrumut pe piaţă

financiară;

- asigurarea activului financiar, este un factor de stabilitate şi certitudine a pieţii

financiare. Legat de aceasta contractul de asigurare apare ca o „creanţă condiţionată

emisă de asigurător şi achiziţionată de asigurat”.

Aceste aspecte, economice, juridice şi financiare al domeniului asigurării în

general prin cele trei aspecte ale sale, şi anume asigurări de bunuri, persoane şi de

răspundere civilă, este întregit prin abordarea şi tratarea asigurării ca parte a

societăţiilor de intermediere şi de servicii financiare, activitate creatoare de profit şi

de locuri de muncă.

22

2.2. Funcţiile asigurării

Pentru a explicita şi a demonstra rolul, scopul social, modalităţiile şi

direcţiile de acţiune precum şi efectele scontate, vom analiza în continuare funcţiile

asigurării.

1. O primă funcţie a asigurării este aceea de acoperire a pagubelor (cazul

asigurărilor de bunuri, auto şi de răspundere civilă), prin plată în cazul

producerii evenimentului asigurat31.

Aceasta este funcţia care a stat la baza apariţiei şi dezvoltării asigurărilor.

2. O a doua funcţie, care este caracteristică asigurării, care s-a dezvoltat în

timp, îndeosebi în ultimul secol, este aceea de prevenire a producerii

pagubelor.

Funcţia de prevenire a producerii pagubei, se exercită pe două căi principale:

- Prin finanţarea unor activităţi de prevenire a calamităţilor şi accidentelor,

prin îndiguiri, desecări, diguri în plan material precum şi acţiuni şi programe

educaţionale şi creşterea culturii asigurărilor pentru populaţie.

- Prin stabilirea unor condiţii de asigurare care să-l oblige pe asigurat la

conduită preventivă permanentă. Cum? Prin decăderea din dreptul de

despăgubire în cazul neîndeplinirii unor măsuri de limitare a pagubei,

participarea asiguratului la acoperirea unei părţi din pagubă, etc.

3. A treia funcţie a asigurărilor este funcţia financiară, fiind apreciată una

din pârghiile principale ale sistemului financiar a economiei de piaţă.

Funcţia financiară se manifestă şi în contextul raporturilor financiare dintre

societăţile de asigurare şi stat, prin intermediul unor instrumente fiscale,

cumar fi impozitul pe profit şi alte taxe cu caracter fiscal.

Pornind de la decalajul de timp între momentul încasării primelor şi

momentul plăţii despăgubirilor, decalaj important îndeosebi în cazul asigurărilor de

viaţă, societăţile de asigurare centralizează temporar sume foarte importante pe care

apoi le plasează pe piaţa capitalului în scopul obţinerii unor venituri suplimentare.

Pe lângă aceste funcţii principale, asigurarea îndeplineşte şi funcţii

secundare cum ar fi:

31 Ciumaş C., Asigurări generale, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj.Napoca, 2007.

23

- facilitatea accesului la credite, credite de export, credite ipotecare, credite de

consum, etc.;

- contribuţie după unii substanţială la „exportul invizibil”, prin plata primelor

externe;

- consultanţă oferită de societăţile de asigurare asiguraţilor pe linie de

subscriere, prevenire a daunelor, prejudiciilor, evaluare, litigii, etc.

2.3. Premisele asigurări

Caracterul evenimentelor pentru care se încheie asigurările, determină

premisele asigurării, iar ele pot fi enumerate astfel:

- caracterul evaluabil al evenimentelor ;

- caracterul aleator al evenimentelor;

- mutualitatea;

- extensia numerică a asiguraţilor;

- echidistanţa asiguraţiilor faţă de risc.

Caracterul evaluabil al evenimentelor, se referă la faptul că, petru a fi

asigurabil un eveniment trebuie să poată fi calculat, încadrându-se în regulile de

calcul al probabilităţilor, permiţând astfel evaluarea evenimentelor.

A doua premisă, o reprezintă caracterul aleator al evenimentelor asigurabile şi

se referă la faptul că, acestea trebuie să fie întâmplătoare. În acelaşi timp un

eveniment asigurabil trebuie să fie şi posibil în viitor, cu consecinţe previzibile,

aşteptate şi chiar temute dar totuşi nesigure sub aspectul produceriilor.

Mutualitatea se referă la constituirea fondurilor de asigurare, prin contribuţia

mai multor persoane fizice şi juridice, numiţi „asiguraţi”, în scopul putinţei de a

acoperii pagubele generate de producerea evenimentului asigurat.

Extensia numerică a numărului asiguraţiilor, are în vedere creşterea cât mai

mare a asiguraţiilor puând astfel creşte resursele pentru constituire şi utilizarea

fondurilor de asigurare.

Echidistanţa asiguraţiilor faţă de risc, se realizează prin identificarea

intereselor comune ale asiguraţiilor, în aşa fel încât asigurătorul să poată propune

pentru acelaşi risc aceiaşi formă de asigurare şi dezdăunare.

Promovarea activităţilor de asigurare implică anumite condiţii subiective şi

respectiv obiective.

. Dintre premisele subiective remarcăm în principal:

24

a) interesul pentru asigurare şi b) suportabilitatea financiară a

asigurării.

Interesul pentru asigurare al persoanelor fizice şi agenţilor economici ar putea fi

interpretat, prin necesitatea de a identifica, preveni, preîntâmpina riscurile

generatoare de pagube sau prejudicii.

Interesul pentru activitatea de asigurare32, se află în corelaţie cu:

1. evoluţia generală a nivelului de dezvoltare a societăţii;

2. cu nivelul de cultură si civilizaţie al societăţii

Posibilităţile financiare ale persoanelor fizice şi juridice de a suporta plata

primelor de asigurare sunt esenţiale. Altfel zis, suportabilitatea financiară a primelor

de asigurare poate finaliza interesul pentru asigurare, îl poate amâna sau bloca. Se

relevă unul dintre motivele, pentru care în ţările dezvoltate din punct de vedere

economic, cu un înalt nivel de trai, asigurările sunt puternic intrate în uz.

Premisele obiective se referă la condiţiile ce trebuie îndeplinite de riscuri

pentru ca ele să fie agreate de către societăţile de asigurare şi care sunt

următoarele:

1. Posibilitatea de ivire a evenimentului producător de pagube trebuie

să fie sporadică.

Evenimentele care se ivesc pe scară foarte largă, care lovesc pe toată lumea,

nu pot fi cuprinse în asigurare, deoarece pentru acoperirea lor ar trebui să se plătească

prime atât de mari încât s-ar apropia, chiar ar depăşi valoarea pagubei fiecăruia.

Se foloseşte în limbajul de specialitate în ideea de a surprinde acest aspect

termenul de coeficient de simultaneitate al producerii riscului pentru toţi cei asiguraţi,

care trebuie să fie cât mai mic, în caz contrar societatea de asigurare nu ar putea face

faţă pretenţiilor de despăgubire ale asiguraţilor.

2. Evenimentul trebuie să nu fie excesiv de rar, ci să apară cu o

oarecare regularitate. Dacă:

a) posibilitatea ivirii acestuia este extrem de redusă el nu poate fi inclus în

sfera de acoperire a asigurării, pentru că nu există interes din partea

asiguraţilor.

b) Aşa cum în extrema cealaltă intră evenimentele cu o frecvenţă ridicată de

realizare.

32 Ciumaş C., Asigurări generale, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj.Napoca, 2007

25

Nu se vor face asigurări medicale pentru gripe, înţepături de albine sau asigurări

de protecţie împotriva hoţilor de buzunare pentru călătorii în care se foloseşte

transportul în comun.

3. Evenimentul trebuie să fie întâmplător, să aibă o natură aleatoare,

realizarea lui să nu depindă de voinţa asiguratului. Altfel zis să fie

greu de înscenat şi să nu fie intenţionat.

4. Evenimentul trebuie să fie evaluabil pentru a fi asigurat. Adică:

a) Consecinţele producerii evenimentului nedorit să se poată evalua în bani

(altfel nu se pot stabili primele de asigurare)

b) Evenimentul trebuie să poată fi cuprins în cercetarea statistică şi să se

poată încadra în regulile calculului probabilistic.

5. Evenimentul trebuie să apară pe un teritoriu cât mai întins şi nu numai

în anumite locuri. Un pericol specific numai unui anumit loc nu este, în

general asigurabil deoarece numărul persoanelor periclitate este restrâns şi ele

nu pot constitui un fond de asigurare suficient de mare pentru a acoperii

pagubele respective. Altfel zis să existe la baza asigurării un număr mare de

persoane, o largă comunitate de risc.

Nu s-ar încheia asigurarea contra pagubelor pricinuite de inundaţii regulate produse

de un anumit curs de apă.

6. Probabilitatea de apariţie a evenimentului trebuie să fie aproximativ aceeaşi

pentru fiecare membru al comunităţii de risc. Adică persoanele fizice sau juridice

trebuie să fie egal ameninţate pentru a putea constitui împreună mutualitatea de

asigurare. Este vorba aici de principiul echidistanţei faţă de risc.

Nu pot fi atraşi spre o asigurare de furt atât posesorii unor bunuri mobile căt şi

proprietarii de clădiri.

6. Evenimentul trebuie să fie viitor. Ceea ce a trecut este sigur şi nu mai poate

constitui, deci obiect al asigurării.

Nu se poate asigura un imobil distrus de incendiu, nu se poate face o asigurare de

deces unei persoane decedate.

2.4. Clasificarea asigurărilor

O clasificare a asigurărilor comerciale, ţinând cont de

mecanismelecomplexe de înfăptuire, este posiblă şi chiar necesară. Această

26

clasificare se poate face după mai multe criterii, dintre care cele ma importante

sunt:

-Cadrul juridic al asigurării;

-Obiectul şi subiectul asigurarării;

-Teritoriul pe care se acordă acoperirea;

-Natura raporturilor ce se stabilesc între asigurat şi asigurător;

-Riscul asigurat;

-Locul unde se petrec evenimentele asigurate;

-Interesul pecuniar al asigurării, etc.

ASIGURĂRILE

ÎN

ROMÂNIA

BUNURI PERSOANE RĂSPUNDERE CIVILĂ

Facultative Facultative Obligatorii Facultative

27

Pers.

fizice

Pers.

juridice

Pers.

fizice

Pers.

fizice

Pers.

juridice

Pers.

fizice

Pers.

juridice

-Asigurări de incendiu

şi alte pagube

-Asigurări agricole

-Asigurări de

autovehicule

-Asigurări maritime şi

de transport

-

Asigurări

de viaţă

-

Asigurări

de deces

-Asig.de

accidente

- Asigurări de

răspundere

civilă auto,

Malpraxis

-Asig.de

răspundere

civilă

legală

Cea mai exactă clasificare este însă cea făcută de legiuitor, prin legea nr.

47/1991 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor

comerciale din domeniul asigurărilor la art. 7 alin. 2 erau prevăzute

următoarele tipuri de asigurari legale:

a) Asigurări de viaţă;

b) Asigurări de persoane altele decât cele de viaţă

c) Asigurări de autovehicule;

d) Asigurări maritime şi de tansport;

e) Asigurări de aviaţie;

f) Asigurări de incendiu şi alte pagube de bunuri;

g) Asigurări de răspundere civilă;

h) Asigurări de credite şi garanţii;

i) Asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate;

j) Asigurări agricole.

În vederea armonizării legislaţiei noastre la uzanţele şi directivele comunitare

în Legea 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor la art.

3 alin. 1 se prevede că „Activitatea de asigurare” se grupează în:

a) Asigurări de viaţă;

28

b) Asigurări generale,

iar, alin. 2 specifică: „Clasele de asigurări aferente categoriilor de la alin. 1 se

stabilesc prin norme”.

Normele nr. 3/2001 privind clasele de asigurări care pot fi practicate de

societăţile de asigurare stabilesc drept categorii legale de asigurare, următoarele:

Asigurări de viaţă.

a) asigurări de viaţă:

- asigurări de supravieţuire

- asigurări de deces

- asigurări mixte

b) asigurări de tip rentă,

c) asigurări de viaţă suplimentare (asigurări de deces, vătămări corporale,

incapacitate de muncă rezultată din accidente)

Alte asigurări de viaţă:

- Asigurări de căsătorie şi de naştere

- Asigurări de viaţă legate de investiţii

- Asigurări permanente de sănătate, administrate la fel ca şi

asigurările de viaţă

- Asigurări de capitalizare (asigurări de viaţă cu primă unică şi cu

primă eşalonată).

Asigurări generale:

1. Asigurări de accidente şi boală, inclusiv de muncă şi boli profesionale

2. Asigurări de sănătate

3. Asigurări de mijloace de transport terestru, altele decât cele feroviare

4. Asigurări de mijloace de transport feroviar

5. Asigurări de mijloace de transport aerian

6. Asigurări de mijloace de transport naval (maritime, fluviale, lacustre, canale

navigabile)

7. Asigurări de bunuri în tranzit, inclusiv mărfuri transportate, bagaje şi orice alte

bunuri

8. Asigurări de incendiu şi calamităţi naturale

9. Asigurări de daune la proprietăţi

10. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule (răspundere civilă auto

obligatorie şi carte verde)

29

11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian

12. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport naval

13. Asigurări de răspundere civilă generală

14. Asigurări de credite şi garanţii

15. Asigurări de pierderi financiare

16. Asigurări de protecţie juridică

17. Asigurări de asistenţă turistică

Potrivit Legii nr. 403/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 32/200033,

Anexa nr. 1, clasele de asigurări legale sunt:

A. Asigurări de viaţă

Tipuri de asigurări care au bază contractuală:

a) Asigurări de viaţă care includ: asigurarea la termen de

supravieţuire, asigurarea de deces, asigurarea la termen de

supravieţuire şi de deces (mixtă de viaţă), asigurare de viaţă cu

rambursarea primelor, asigurarea de căsătorie, asigurarea de

naştere;

b) Anuităţi

c) Asigurări de viaţă suplimentare: asigurări de deces din accident,

asigurări de vătamari corporale, asigurări de incapacitate

permanentă din boală, asigurări de incapacitate permanentă din

accident, asigurări de spitalizare, asigurări de cheltuieli medicale,

asigurări de boli grave, asigurări de şomaj, când aceste se încheie

suplimentar unui contract de asigurări de viaţă;

d) Asigurări permanente de sănătate.

B. Asigurări generale

Clasele de asigurări generale:

1. Asigurări de accidente (inclusiv de muncă şi boli profesionale), pentru care se

acordă: despăgubiri financiare, în natură şi mixte.

2. Asigurări de sănătate, pentru care se acordă: despăgubiri financiare, în natură şi

mixte.

3. Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decît feroviare), care acoperă:

• Daune survenite la mijloacele de transport terestru cu motor; 33Legea nr. 32/2000, Privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 976 din 25 octombrie 2004

30

• Daune survenite la mijloacele de transport, altele decât cele cu motor.

4. Asigurări de mijloace de transport feroviar, care acoperă:

• Daune survenite la mijloacele de transport feroviar care se deplasează sau

transportă mărfuri ori persoane

5. Asigurări de mijloace de transport aerian, care acoperă:

• Daune survenite la mijloace de transport aerian

6. Asigurări de mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial, care acoperă:

• Daune survenite la mijloace de transport fluvial;

• Daune survenite la mijloace de transport lacustru

• Daune survenite la mijloace de transport maritim

7. Asigurări de bunuri în tranzit, care acoperă:

• Daune suferite de mărfuri, bagaje şi alte bunuri transportate.

8. Asigurări de incendiu şi calamităţi naturale, care acoperă:

• Daune suferite de propretăţi şi bunuri (altele decât bunurile cuprinse în

clasele 3, 4, 5, 6 şi 7), cauzate de: incendiu, explozie, furtună, alte

fenomene naturale fără furtună, explozie nucleară şi surpare de teren.

9. Alte asigurări de bunuri, care acoperă:

• Daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decît bunurile cuprinse în

clasele 3, 4, 5, 6 şi 7), atunci când aceste daune survin generate de grindină

sau îngheţ, furt, altele decât cele prevăzute la pct. 8.

10. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule, care acoperă:

• daune care rezultă din folosirea autovehiculelor terestre (inclusiv

răspunderea transportatorului).

11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, care

acoperă:

• Daune care rezultă din folosirea mijloacelor aeriene (inclusiv răspunderea

transportatorului).

12. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport maritim, lacustru si

fluvial (inclusiv răspunderea transportatorului).

13. Asigurări de răspundere civilă generală, care acoperă:

• Daune din prejudicii produse terţilor, altele decît cele menţionate la pct.

10, 11 şi 12.

14. Asigurări de credite care acoperă următoarele riscuri:

• Insolvabilitate;

31

• Credit de export;

• Vânzare în rate;

• Credit ipotecar;

• Credit agricol.

15. Asigurări de garanţii pentru:

• Garanţii directe;

• Garanţii indirecte.

16. Asigurari de pierderi financiare, care acoperă:

• Riscuri de şomaj;

• Insuficienţa veniturilor;

• Pierderi datorate condiţiilor meteoroligice nefavorabile;

• Nerealizarea beneficiilor;

• Riscuri aferente cheltuielilor curente;

• Cheltuieli comerciale neprevăzute;

• Deprecierea valorii de piată;

• Pierderile de rentă sau alte venituri similare;

• Pierderile comerciale indirecte, altele decît cele menţionate anterior;

• Pierderile financiare necomerciale;

• Alte pierderi financiare, conform clauzelor contractului de asigurare.

17. Asigurări de protecţie juridică, care acoperă:

• Cheltuielile cu procedura judiciară şi alte cheltuieli, cum ar fi: recuperarea

pagubei suferite de asigurat printr-o procedură civilă, apărarea ori

reprezentarea asiguratului intr-o procedură penală, administrativă sau

împotriva unei reclamaţii îndreptate împotriva acestuia.

18. Asigurari de asistenţă a persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor

de la domiciliu ori de la locul de şedere permanentă.

Mai sunt riscuri care nu pot fi clasificate într-o altă clasă dacă ele au fost deja

cuprinse în altă clasă, ele fiind menţionate cu titlu de excepţie la litera C.

. Riscuri auxiliare şi riscuri majore

Asigurătorul autorizat să subscrie un risc principal dintr-o clasă poate să

subscrie riscuri cuprinse într-o altă clasă, fără ca autorizaţia să prevadă aceste riscuri,

dacă acestea:

• Sunt legate de riscul principal;

• Privesc obiectul care se află sub incidenţa riscului principal şi

32

• Sunt garantate prin contractul care reglementează riscul principal.

De exemplu: riscurile cuprinse la lit. B în clasa 17 „Asigurări de protecţie

juridică” pot fi considerate riscuri auxiliare clasei nr. 18 „Asigurări de asistenţă”

atunci când sunt legate de riscul principal şi când riscul principal se referă numai la

asistenţa furnizată persoanelor care sunt în cursul deplasărilor sau absenţelor de la

domiciliu ori de la locul de reşedinţă permanentă.

Asigurările de protecţie juridică pot fi considerate riscuri auxiliare, cu

respectarea prevederilor primului alineat, dacă litigiile ce decurg din acestea sunt

aferente utilizării mijloacelor de transport.

O abordare clasică a criterilor de clasificare a asigurărilor sunt după obiect,

regimul juridic, teritoriul acoperit şi natura rapoturilor34.

A. După obiectul, domeniul asigurării sunt 4 mari ramuri35: asigurări de bunuri;

asigurări de persoane; asigurări de răspundere civilă; asigurări de interes financiar

B. După regimul juridic asigurările se împart în: asigurări prin efectul legii; asigurări

facultative; asigurări obligatorii.

C. Funcţie de teritoriul pe care se acordă acoperirea, asigurările se clasifica în:

- naţionale şi externe.

Principalele categorii de asigurări externe sunt:

- Asigurarea bunurilor în timpul transportului extern (cargo-

extern);

- Asigurarea navelor maritime şi fluviale;

- Asigurarea aeronavelor;

- Asigurarea construcţiilor, a lucrărilor de construcţii-montaj în

străinătate şi a răspunderii constructorului;

- Asigurarea creditelor de eport;

- Asigurarea de asistenţă medicală pentru călătorii în străinătate

D. În funcţie de natura raporturilor care se stabilesc între asigurat şi asigurător,

asigurarea poate fi : directă şi indirectă.

Specific asigurărilor directe este faptul că raporturile de asigurare se stabilesc

în mod nemijlocit între asiguraţi (diferite persoane fizice sau juridice) şi asigurător fie

prin intermediul contractului de asigurare, fie pe baza legii.

34 Ciumaş C., Asigurări generale, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj.Napoca, 2007. 35 Violeta Ciurel, Asigurări şi Reasigurări: abordări teoretice şi prectici internaţionale, Ed. All, Bucureşti, 2000, pag. 44.

33

Pe lângă asigurarea propriu-zisă, în sfera asigurărilor interne intră şi coasigurarea.

Coasigurarea este termenul desemnat pentru a acoperi situaţia în care dat fiind

valoarea bunurilor asigurabile, numărul lor, riscurile vizate, fiind greu de asumat de

către o singură societate de asigurare, asiguratul încheie contractul de asigurare cu

mai multe societăţi, ce participă la acoperirea fiecare în cotă-parte, aferent aceleiaşi

perioade.

În categoria asigurărilor indirecte intră raporturile de asigurare stabilite de

fiecare dată între societăţi de asigurare: reasigurarea şi retrocesiunea.

Reasigurarea reprezintă o asigurare a asigurătorului, încheiată în baza unui

contract de reasigurare. Asigurătorul denumit cedent sau reasigurat cedează unui

reasigurător (societate de reasigurare sau asigurare-reasigurare) o parte din

răspunderea asumată prin contractul de asigurare şi o parte din primele încasate.

Este de menţionat că, contractul de reasigurare derivă în toate cazurile din

contractul de asigurare, fără însă ca între reasigurător şi asigurat să existe vre-un

raport juridic.

Reasigurătorul poate la rândul lui să cedeze unui alt reasigurător o parte din

riscul preluat, devenind retrocedent, iar acesta din urmă retrocesionar în cadrul

operaţiunii denumite retrocesiune.

E. După obiectul asigurat, asigurările pot fi clasificate în36:

- Asigurări de mijloace de producţie fixe: clădiri, maşini, utilaje, instalaţii,

mijloace de transport, etc.;

- Asigurări ale fondurilor de producţie circulante: materii prime, materiale,

combustibili, etc.;

- Asigurări ale obiectelor de uz casnic ale cetăţenilor;

- Asigurări ale culturilor agricole şi animalelor, etc.

Societăţile de asigurări pot realiza afaceri directe şi operaţiuni de reasigurare,

sau numai una din cele două operaşiuni. Afacerile directe pun în relaţie asiguratul cu

asigurătorul. În schimb reasigurarea intervine între asiguratori şi reasigurători, fiind

un fel de „asigurare de grad 2” sau „asigurarea asigurării”.

36 Constantin Alexa, Violeta Ciurel, Asigurări şi Reasigurări în comerţul internaţional, Ed. All, Bucureşti, 1992, pag. 19

34

Capitolul 3

Elemente tehnice ale asigurărilor

3.1. Subiecte ale asigurării 3.2. Obiecte ale asigurării 3.3. Riscul

3.4. Interesul pentru contractarea asigurării 3.5. Suma asigurată

3.6. Prima de asigurare 3.7. Paguba, dauna şi avaria 3.8. Despăgubirea (dezdăunarea)în sistemul asigurărilor 3.9.Durata sau perioada de asigurare

3.1. Subiecte ale asigurării

În domeniul asigurărilor întâlnim o serie de subiecte şi părţi, fie persoane

fizice fie persoane juridice, între care se nasc relaţii juridice având la bază contractul

de asigurare.

Asigurătorul , este persoana juridică, societatea de asigurare, care are ca specific de

activitate realizarea unor operaţiuni de asigurare, care administrează fondul de

asigurare şi îşi asumă obligaţia de a plăti asiguratului despăgubirea(în cazul

asigurărilor de bunuri şi răspundere civilă) sau suma asigurată

( în cazul asigurărilor de persoane).

Asiguratul, este orice persoană fizică sau juridică, îndreptăţită prin lege sau pe baza

unor contracte de asigurări facultative şi care intră astfel în raporturi juridice cu

asigurătorul.

Calitatea de asigurat, desemnează în toate cazurile pe titularul asigurării şi este

deobicei şi cel care contractează asigurarea şi care are dreptul să încaseze

despăgubirea, respectiv suma asigurată, fiind astfel şi beneficiar al asigurării. Sunt

însă şi situaţii în care pot interveni ca părţi independente de asigurare şi distincte de

părţile principale: contractantul asigurării şi respectiv beneficiarul asigurării.

Desemnarea beneficiarului se poate face:

• Fie la încheierea contractului de asigurare,

35

• Fie în cursul exercitării acestuia, prin declaraţie scrisă comunicată

asigurătorului de către asigurat sau de contractantul asigurării, cu acordul

asiguratului,

• Ori prin testament,

Dacă asiguratul nu a dispus altfel, atunci când sunt mai mulţi beneficiari

desemnaţi, aceştia au drepturi egale asupra indemnizaţiei de asigurare.

De exemplu, bunicul se adresează unei societăţi de asigurare în vederea contractării

unei asigurări de viaţă a tatălui iar în caz de deces beneficiar să fie nepotul.

3.2. Obiecte ale asigurării

În activitatea de asigurare, ca urmare a practicilor îndelungate, a rezultat faptul

că, obiectul asigurării îl pot constitui: bunurile, ca obiect al diverselor asigurări de

generale, persoanele, fie în calitatea lor de asiguraţi fie în cea de beneficiar precum şi

răspunderea civilă, prin faptul că, asigurătorul preia asupra sa obligaţiile de

despăgubire pe care asiguratul le-ar putea avea faţă de o terţă persoană.

3.3. Riscul

Noţiunea de risc este fundamentală şi caracteristică asigurătorilor reprezentând

în fapt cuvântul cheie. El nu are însă în asigurări un singur înţeles, ci mai multe, din

care cauză cei neiniţiaţi pot confunda un înţeles cu altul. Astfel:

a) Se înţelege prin risc – pericolul – calamitatea naturală sau accidentul care

poate produce pagube şi contra ivirii cărora se solicită acoperirea prin

asigurare, astfel, incendiu, grindina, decesul, etc. sunt riscuri acoperite de

asigurare sau riscuri asigurate;

b) Se mai înţelege prin risc şi evenimentul asigurărat (obiectul asigurat, la

asigur[rile de bunuri şi respectiv în asigurările de persoane, persoana

asigurată);

c) Se mai utilizează denumirea de risc în alcătuirea tarifelor de asigurare

pentru clasificarea acestora. Spre exemplu: „risc de incendiu”, „risc de

îngheţ”, etc.

Având în vedere analizele statistice şi constatările făcute asupra unui număr

mare de cazuri, asigurătorul „evaluează” riscul după numărul de evenimente

întâmplate în trecut, în împrejurări comparabile, stabilind pe baza acestei evaluări

prima de asigurare.

36

El determină tot în urma operaţiilor statistice, volumul maxim al pagubelor

posibile, în funcţie de care stabileşte, dacă, în ce măsură şi până la ce nivel poate

acoperi consecinţele acestuia.

Când evenimentul, riscul asigurat se realizează, el devine ceea ce se numeşte

caz asigurat, generator de daună, de prejudicii şi respectiv de obligaţii pentru

asigurător.

La baza activităţii de asigurare stă principiul selecţiei riscurilor. Asigurătorul

este cel care selectează riscurile pe care le primeşte în asigurare.

El realizează această selecţie de obicei la început prin reglementări,

respingând sau suprataxând riscurile ce sunt propuse de a fi asigurate.

Selecţia poate fi făcută şi ulterior, după contractarea asigurării, prin eliminarea

sau suprataxarea riscurilor pe care experienţa le-a arătat a fi nefavorabile.

Dacă nu ar exista acest principiu al selecţiei s-ar da naştere următoarelor trei

fenomene nefavorabile:

1. s-ar crea o puternică antiselecţie (sau contraselecţie), adică o cerere mare de

asigurare tocmai pentru riscurile defavorabile asigurătorului, care acceptate

ar avea drept urmare o dezechilibrare a situaţiei sale financiare;

2. s-ar încuraja oamenii să nu-şi încheie asigurări decât când au ajuns în

situaţii foarte periclitate: când îmbătrânesc sau se îmbolnăvesc, când

lucrează în condiţii de risc excepţionale sau de boală, etc.;

3. ar necesita tarife de prime mari ceea ce ar face asigurarea neatrăgătoare

pentru marea parte a populaţiei.

3.4. Interesul pentru contractarea asigurării

Una dintre regulile fundamentale în materie este cea a existenţei unui interes,

care să justifice asigurarea bunului, persoanei sau răspunderii respective. Nu se poate

concepe, de exemplu, ca o persoană să contracteze o asigurare pentru cazul avarierii

sau distrugerii unui bun aparţinând şi/sau deţinut de o altă persoană, faţă de care nu

are nici o altă răspundere sau pe viaţa cuiva cu care nu are nici o legătură37.

1) La asigurarea de bunuri, interesul asigurat aparţine propietarului bunului

asigurat, deoarece acesta suportă paguba provocată de distrugerea sau

37 Ciumaş C., Asigurări generale, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj.Napoca, 2007.

37

avarierea bunului, iar titularul bunului este titularul interesului şi titularul

asigurării.

2) La asigurările de persoane interesul asigurat este legat de evenimentul

privind persoana – deces, invaliditate, atingerea unei anumite vârste, etc. –

la producerea căruia asigurătorul plăteşte suma asigurată.

3) Pentru asigurările de răspundere civilă, interesul asigurat este legat de

raporturile care intervin între asigurat şi terţe persoane păgubite, asiguratul

fiind obligat să acopere daunele provocate acestora, fiind defapt o protecţie

socială.

3.5. Suma asigurată

Reprezintă limita maximă până la care asigurătorul răspunde faţă de asigurat

în ipoteza producerii evenimentului asigurat şi este stabilită prin semnarea

contractului de asigurare sau este stabilită prin legislaţia în vigoare, difernţa fiind în

funcţie de specificul asigurărilor, adică dacă sunt asigurări facultative sau asigurări

obigatorii.

În asigurările de bunuri, suma asigurată se stabileşte, în principiu în funcţie

de valoarea bunurilor asigurate, fiind stabilită mai mult de către asigurat prin

daclaraţia de asigurare, luând în calcul atât valoarea bunului nou cât şi valoarea de

piaţă a bunului.

Despăgubirea care se poate plăti la apariţia evenimentului asigurat, nu poate

depăşi anumite limite, cum ar fi:

- cuantumul pagubei suferite de asigurat (pe considerentul că asigurarea nu trebuie să

constituie o sursă de îmbogăţire);

- valoarea bunului în momentul producerii evenimentului asigurat ;

- suma asigurată

În consecinţă, dacă asigurarea a fost contractată pentru o sumă mai mare decât

valoarea bunului în momentul producerii evenimentului asigurat, surplusul de

asigurare rămâne fără efect.

- În asigurările facultative suma asigurată este stabilită de asigurat şi însuşită

de către asigurator.Bunurile pot fi asigurate la valoarea lor integrală sau la o sumă mai

mare sau mai mică, fiind astfel posibile trei sume asigurate:

- valoarea integrală a bunului lor;

- o valoare mai mică, caz în care se spune că s-a făcut o subasigurare;

38

- o valoare mai mare, situaţie de supraasigurare.

De obicei valorile mai mici sau mai mari se stabilesc la apariţia evenimentului

asigurat, odată cu care asigurătorul face o evaluare mai exactă a bunurilor asigurate

fie prin personalul propriu, fie prin personal extern, de regulă experţi tehnici.

Totuşi, majoritatea asiguratorilor, în cazul asigurărilor facultative, precizează

în funcţie de condiţiile sale de despăgubire un nivel maxim de despăgubire, adică o

plafonare a sumei asigurate, cum este în cazul asigurărilor de animale, de culturi

agicole etc.

În procesul de calcul sau de alegere a sumei asigurate, valoarea bunului

asigurabil începe cu valoarea din nou sau de nou, calculată la preţul de cumpărare,

din care se scade uzura. Deci prin valoare din nou se înţelege valoarea de achiziţie a

bunului respectiv, la preţurile oficiale practicate sau la preţurile „zilei”.

La anumite asigurări facultative, asigurătorii prevăd în condiţiile lor de

acoperire un maxim de sumă până la care se poate contracta asigurarea.

În asigurările obligatorii asiguratul nu-şi poate stabili suma asigurată, aceasta

fiind prevăzută de lege.

Cel mult legea poate prevedea mai multe alternative de acoperire, din care

asiguratul îşi poate alege pe cea mai apropiată de interesele sale.

La asigurările obligatorii avem norma de asigurare, ce reprezintă suma

asigurată stabilită prin lege pe unitate de bun asigurat. Facând produsul între norma de

asigurare şi numărul unităţilor de obiect asigurat obţinem suma asigurată obligatoriu

pentru bunul respectiv.

Uzura se cuantificată prin coeficient, fixat funcţie de vechimea bunului, de

gradul de utilizare, sterea de întreţinere, etc. prin valoarea din nou se înţelege valoarea

de achiziţie a bunului, preţul de catalog, preţul zilei, preţul pe piaţa locală sau zonală,

etc.

Momentul de stabilire a sumei asigurate, deci momentul când se face evaluarea

bunului ce urmează a fi asigurat poate fi: momentul încheierii asigurării, de obicei

prin declaraţia asiguratului; al realizării inspecţiei de risc de către asigurator prin

personalul propriu; convenit prin stipulaţiile clauzale şi momentul producerii

evenimentului asigurat, adică în momentul dăunării lui.

În asigurările de persoane suma asigurată se stabileşte după dorinţa

asiguratului şi nu în baza unei evaluări de asigurare, dat fiind că nici viaţa, nici

sănătatea omului nu pot fi estimate în mărime financiară, în speţă neexistând noţiunea

39

de evaluare. Suma asigurată în acest caz, se stabileşte de către asigurat în funcţie de

capacitatea lui de plată, suma fiind achitată integral prin plăţi anuale sau sub anuale,

cu excepţia apariţiei unei invalidităţi pe parcursul derulării contractului de asigurare,

când se poate continua asigurarea fără plata primelor. Singura restricţie în stabilirea

sumei asigurate o reprezintă acceptarea ei de către asigurător, care îşi ia măsuri de

precauţie legate de starea de sănătate a viitorului asigurat, cerând să-i fie puse la

dispoziţie diverse acte medicale, care atestă starea de sănătate a persoanei care solicită

asigurarea.

3.6. Prima de asigurare

Este suma de bani, dinainte stabilită de comun acord între asigurat şi

asigurător, pe care asiguratul este obligat în baza contractului sau în baza legii să o

plătească asigurătorului, în schimbul preluării riscului asigurat în sarcina sa şi în baza

căreia, asiguratorul îşi ia în sarcina sa de a achita despăgubirea.

Din punct de vedere a părţiilor din care se compune, prima de asigurare

operează în cadrul relaţiilor contractuale de asigurare cu mai multe elemente

componente, şi anume: prima netă, adaosuri la prima netă, cota tarifară şi tariful de

asigurare.

1) prima netă, numită şi primă tehnică, adică prima destinată fondului

de asigurare curent, din care se plătesc despăgubirile şi sumele

asigurate cuvenite;

2) adaosul la prima netă, stabilită de cele mai multe ori ca sumă de

procente, destinat:

- alimentării fondului de rezervă;

- finanţării unor măsuri, acţiunii de prevenire şi combatere a

riscurilor asigurate;

- acoperirii cheltuielilor asigurătorului;

- realizări de profit.

3) cota tarifară, reprezintă o primă de asigurare stabilită pentru o

unitate de calcul, deci pe o unitate de bun asigurat(cap de animal, hectar de culturi)

sau de sumă asigurată de 100 sau 1000 lei.

4) tariful de asigurare este format din sistemul cotelor tarifare, fiind

diferit în cazul asigurărilor facultative , faţă de cele obligatorii.

40

Primă netă (Pn) şi adaosul (a) formează ca părţi componente ale primei brute

(Pb) sau primă comercială, care va sta la baza calculului primei de asigurare.

Pb = Pn + a

Prima de asigurare se calculează şi se stabileşte având în vedere de doi

factori:

I. cota tarifară (ct), ce reprezintă prima brută sau prima comercială

aferentă unei unităţi de calcul (de exemplu, de fiecare 1.000 lei sumă

asigurată sau de fiecare 100 lei sumă asigurată);

II. sumă asigurată (Sa).

Pa = ct * Sa

În procesul de calcul al primei de asigurare sau a preţului asigurării, în arealul

cercetării asigurărilor întâlnim principiul echivalenţei. Principiul cere ca primele să

fie în aşa fel stabilite încăt să acopere cheltuielile pe fiecare formă, produs de

asigurare în parte.

În plus, spre deosebire de producţia de mărfuri, asigurarea prezintă ciclul de

producţie inversat, neputându-se anticipa apariţia sau volumul despăgubirilor, în

producerea evenimentului asigurat fiind implicaţi numai factori aleatori.

Motiv pentru care soluţiile ce pot fi adoptate pentru stabilitea cuantumului

primelor sunt următoarele38:

A. acordarea garanţiei de asigurare fără a se stabili plata cu anticipaţie a unei

prime, aşteptându-se sfârşitul anului de asigurare sau a unei perioade mai

lungi, de câţiva ani (3 ani, cazul Lloyd’s) pentru a se vedea cât vor

reprezenta despăgubirile efectiv plătite şi a se stabili atunci pe baza datelor

certe, primele datorate de asiguraţi pentru perioada scursă – metoda

avansului de garanţie.

B. Stabilirea plăţii de către asiguraţi a unor avansuri asupra primelor, în baza

unor calcule provizorii privind despăgubirile preliminate, urmând ca la

expirarea perioadei de asigurare să se determine primele definitive, după

38 Ciumaş C., Asigurări generale, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj.Napoca, 2007.

41

care să se regularizeze conturile fiecărui asigurat prin încasarea sau

restituirea diferentelor respective – metoda avansului de primă.

C. metoda primelor fixe, este posibilă numai în baza observaţiilor statistice

îndelungate, făcute pe scară largă, fără de care stabilirea primelor nu ar

avea un caracter ştiintific.

Referitor la locul unde se plăteşte prima de asigurare, aceasta poate fi

cherabilă39 sau portabilă40. La începuturile activitaţii de asigurare cutuma era ca

asiguratorul să se îngrijească de încasarea ei la scadenţă, prin organe de încasare

proprii, la domiciliu sau locul de muncă al asiguratului. În acest sistem de plată prima

era din punct de vedere juridic cherabilă. Tot cherabilă este, astăzi plata primei prin

introducerea unei dispoziţii de încasare de către asigurătorul autorizat prin contract să

facă acest lucru.

Pe măsură ce asigurările au evoluat şi s-au dezvoltat, posibilitatea

asigurătorilor de a mai continua încasarea primelor la domiciliul tituror asiguraţilor a

scăzut continuu din care cauză s-au născut litigii tot mai numeroase între asiguraţii

păgubiţi şi neîncasaţi şi asigurători.

Din acest motiv s-a stabilit principiul în baza căruia asiguratul este obligat să

plătească la scadenţă prima la casieria asigurătorului sau în zilele noastre prin

virament bancar, electronic, etc., prima devenind astfel, din punct de vedere juridic

portabilă. În aceste condiţii, asiguratu nu poate avea pretenţii de a fi despăgubit dacă

nu a achitat prima la scadenţă sau în termenul de păsuire acordat.

În practica internaţională a asigurărilor, pentru a stimula grija asiguraţilor

pentru bunurile cuprinse în asigurare s-a introdus sistemul reducerilor sau majorărilor

de prime denumit sistemul „Bonus-Malus”, ca unică formă a asigurătorilor de a se

proteja de a încheia asigurări cu riscuri mari sau iminente, adăugând o super taxă tip

malus.

În cadrul acestuia asiguraţii care printr-o îngrijire deosebită a bunurilor nu

generează plăţi de despăgubiri, beneficiază în anul de asigurare următor de bonificaţii,

reduceri de prime – clauza Bonus, iar celor care provoacă datorită slabei îngrijiri plăţi

de despăgubiri mari sau repetate li se stabilesc majorări de prime – clauza Malus.

39 Referitor la impozite, ceea ce implică obilgativitatea asigurătorului de a se deplasa la plătitor în vederea încasării, deplasarea nu cade astfel în sarcina plătitorului. 40 Referitor la impozite, adică asiguratul este obligat să se deplaseze la sediul asigurătorului în vederea păţii.

42

3.7. Paguba, dauna, avaria

Paguba sau dauna constituie, expresia valorică a prejudiciului sau a pierderii,

intervenită la un bun asigurat ca urmare a producerii fenomenului împotriva căruia s-a

încheiat asigurarea.

În limbajul clasic al asigurărilor, spre deosebire de limbajul uzual, unde prin

avarie se înţelege orice pierdere, cheltuială sau pagubă produsă unui mijloc de

transport (avarie la corpul unei nave, unui autovehicul, unui avion) sau mărfurilor pe

parcursul transportului, în domeniul asigurărilor, de exemplu al asigurărilor de

transport terestru, prin avarie simplă se înţeleg cheltuielile făcute sau paguba suferită,

numai de către mijlocul de transport, numai de către mărfurile transportate, în

intervalul de la plecarea acestora din depozit, respectiv încărcare şi până la sosirea lor

la destinaţie, la descărcare, respectiv la intrarea în depozit.

În de transport, atât terestru cât şi maritim şi aerian, avarile, produse pot fi :

totale, particulare şi comune. În cazul avariei totale, se înţelege pierderea completă a

bunului asigurat sau averierea iremediabilă a acestuia. Prin avarie particulară sau

simplă, se înţeleg cheltuielile făcute sau paguba suferită atât de mijlocul de transport

cât şi de mărfurile transportate, dar numai în intervalul de timp acoperit de asigurare.

În cazul transportului maritim, există anumite avarii care nu sunt luate în

asigurare de către nici un asigurător datorită unui specific al producerii daunei, şi

anume dacă paguba se produce în mod voit fie navei, fie mărfurilor transportate, fie

ambelor, precum şi cheltuielile făcute după deliberări motivate în scopul salvării atât a

navei cât şi a încărcăturii, în intervalul de la încărcare şi plecare până la sosire şi

descărcare, aceasta estecauzată la ordinul căpitanului de vas, în interesul salvării

întregii expediţii maritime, cum ar fi aruncarea unei partţi din mărfură în mare pentru

a nu se scufunda întreaga încărcătură. Pentru astfel de pagube şi altele la fel de

specifice transportului maritim, despăgubirea este făcută de anumite cluburi ale

armatorilor numite „Cluburi P&I”, care pe baza unor participaţii financiare ale

fiecărui mambru al clubului, se suportă întreaga despăgubire.

Dauna mai poate fi produsă şi de către o terţă persoană sau de bunurile care

aparţin unei terţe persoane, caz în care fie asigurătorul, fie proprietarul se poate

regresa împotriva vinovatului.

43

3.8. Despăgubirea (dezdăunarea) în sistemul asigurărilor

Despăgubirea sau dezdăunarea este formată din sumele acordate de către

asigurator pentru şi în favoarea asiguratului, în vederea acoperirii unei pagube sau a

unui prejudiciu, reprezentând costul refacerii obiectului distrus total( pagubă totală-

Pg.t.)sau parţial,(pagubă prţială – Pg.p.), acestea fiind două forme de despăgubire

distincte:

- suma asigurată (Sa) la valoarea bunului în momentul producerii evenimentului

asigurat (V.m.p.e.a.)

Sa = V.m.p.e.a. şi respectiv,

- suma asigurată sub valoarea bunului în momentul producerii evenimentului asigurat

(subasigurare):

Sa < V.m.p.e.a.

Pg.t. = Pagubă totală

Sa < V.m.p.e.a.

Pg.t. = V.m.p.e.a

Dp = Sa

Pg.p. - Pagubă parţială

În situaţia în care bunul asigurat nu a fost în întregime distrus, valoarea

despăgubirii se stabilieşte în funcţie de sistemul de acoperire practicat şi anume:

Dezdăunarea proporţională, apare în situaţia în care suma asigurată este mai

mică decât valoarea bunului în momentul producerii evenimentului asigurat, astfel

încât despăgubirea va fi direct proporţională cu gradul de acoperire a asigurării.

b) Sa < V.m.p.e.a.

Pg < V.m.p.e.a

Dp = Pg.p. Sa/V.m.p.e.a., unde:

Sa/V.m.e.a = Ga, gradul de acoperire prin

prima de asigurare.

Astfel, putem concluziona faptul că, dacă suma asigurată este mai apropiată de

valoarea bunului asigurat, atunci despăgubirea este şi ea mai apropiată de valoarea

pagubei, cu aceeşi proporţie.

44

Dacă asiguratul doreşte o acoperire completă sau cât mai aproape de valoarea

reală atunci, stabilirea sumei asigurate trebuie să fie calculată pe baza unei evaluări a

bunului asigurat, iar societatea de asigurare trebuie să-şi însuşească rezultatele acestei

evaluări sau expertize, care va face parte din contract.

Dacă în timpul duratei asigurate valoarea bunului creşte, asiguratul va trebui

să-şi completeze asigurarea respectivă, dat fiind că, la calcularea despăgubirii se ia ca

bază valoarea din momentul producerii evenimentului asigurat si nu valoarea din ziua

contractării asigurării.

O altă formă de asigurare din punct de vedere a modalităţii de calcul al

despăgubirii, este cel al asigurărilor de prim risc. Alegerea unei astfel de forme, a fost

determinată de neînţelegerile intervenite între asiguraţi şi asigurători cu ocaza

stabilirii cuantumului despăgubirilor pe baza acoperirii proportionale, mai ales

datorită faptului că pe parcursul duratei asigurării se poate modifica valoarea

bunurilor asigurate.

Acest principiu funcţionează astfel: dacă suma asigurată este mai mică decât

valoarea bunului asigurat, atunci despăgubirea, indiferent de întinderea ei nu poate fi

mai mare decât suma asigurată, nemaifiind necesară proporţia. Un astfel de exemplu

este asiguirarea de conţinut al clădirilor.

Sa < V.m.p.e.a.

Pg.p. < V.m.p.e.a.

Dp = Pg.p. ≤ Sa

O formă tot mai des întâlnită în activitatea de asigurare, este cea a despăgubirii cu

limită minimă impusă, adică prin franşiză. Ea reprezintă partea din valoarea

pagubei dinainte stabilită pe care asigurătorul nu o despăgubeşte, ea rămânând în

sarcina asiguratului. De exemplu, la asigurarea auto tip CASCO, mai multe

societăţi de asigurare fixează o franşiză de 5% în caz de daună totală, adică dacă

are loc o daună totală, asiguratul va primi drept despăgubire suma asigurată din

care se scade 5%.

Despăgubirea cu franşiză, se poate realiza de către asigurator în mai multe

feluri:

- franşiza deductibilă( absolută), sumă fixă dinainte stabilită, care se scade din orice

daună;

45

- franşiza nedeductibilă, ea acţionând numai pentru pagubele până la nivelul ei,

pagubele mai mari achitându-se integral.

Câteva din avantajele introducerii sistemul acoperirii limitate(prin aplicarea

unei franşize), sunt:

- din considerente comerciale ale pieţei asigurărilor privind deservirea cât

mai rapidă a asiguraţilor în caz de daună, prin descongestionarea

asigurătorului de daunele mărunte. În acest sens „clauza cu franşiză”

presupune că pagubele de valori mici nu se despăgubesc, apratul de asigurare

având posibilitatea de a se concentra spre lichidarea operativă a daunelor

importante.

- ieftineste costul asigurării. Numărul mare de pagube mărunte, de volum

neînsemnat fiecare în parte, totalizează un volum de plăţi de despăgubiri

relativ mare pentru asigurător.

Contravaloarea acestor sume care nu se mai plătesc plus economiile realizate

cu salariile personalului suplimentar care ar fi fost necesar lichidării pagubelor

mărunte dau posibilitatea asurătorilor să stabilească prime mai reduse pentru

asigurările cu acoperire limitată.

- sistemul are şi o componentă educativă, contribuind la prevenirea producerii

evenimentelor asigurate. Asiguratul ştiind că în caz de pagubă va trebui să

suporte şi el o parte devine mai atent decât în cazul acoperirii complete.

Între fiecare din alternativele de franşiză prezentate mai sus există

diferenţe care se manifestă în favoarea sau defavoarea asiguratului sau

asigurătorului, după caz, diferenţele rezultând din felul diferit al negocierii

contractului.

3.9. Durata sau perioada de asigurare

Constituie intervalul de timp în care acţionează asigurarea, deci în care se

referă drepturile şi obligaţiile contractuale ale părţilor.

Perioadele pentru care asigurarea poate fi încheiată, sunt prevăzute în mod

expres în condiţiile şi regulamentele de asigurare şi stipulate în contract.

După întinderea în timp contractele de asigurare pot fi: de durată determinată

sau fixă şi de durată nedeterminată (asigurările viagere)

În asigurările de bunuri şi răspundere civilă, contractele se încheie de obicei

pe o perioadă egală calendaristic cu exerciţiul financiar, adică de un an.

46

La asigurările de viaţă, durata poate fi de 5, 10, 12, 20 ani sau până la

împlinirea unei anumite vârste.

Există şi forme de asigurare a căror perioadă de asigurare este mai mică de un

an, cum ar fi asigurările de răspundere civilă auto, care pot fi încheiate şi pe perioade

de 6 luni, sau asigurările de călătorii în străinătate a căror perioadă de asigurare este

egală cu perioada de călătorie. În cazul asigurărilor de culturi, perioada de asigurare

este egală cu perioada unui an agricol, perioadă care este limitată de felul culturii,

dacă este vorba cultură de toamnă sau de primăvară.

47

Capitolul 4

CONTRACTUL DE ASIGURARE

4.1. Conţinutul şi aspectele juridice 4.2.Mecanismul perfectării contractului de asigurare

- Declaraţia de asigurare - Obligaţia asigurătorului în a încheia contractul - Momentul încheierii contractului - Conţinutul contractului - Poliţa şi certificatul de asigurare - Interpretatrea contractului.

4.3. Derularea contractului de asigurare 4.4. Încetarea contractului de asigurare 4.5. Caracteristicile contractului de asigurare

4.1. Conţinutul şi aspectele juridice

Contractul de asigurare este definit41ca act juridic prin care persoana fizică sau

juridică, în calitate de asigurat, se obligă să achite o sumă de bani, reprezentând prima

de asigurare, societăţii de asigurări, în virtutea căreia aceasta, la rândul său, în calitate

de asigurător, preia asupra sa riscul de producere a unor evenimente, obligându-se ca ,

la producerea evenimentului asigurat, să plătească asiguratului sau unui terţ

(beneficiarului asigurării ) o despăgubire, o indemnozaţie sau suma asigurată, în

limitele convenite şi determinate. În conformitate cu prevederile Codului Civil

Român, din anul 1930, la articolul 49, se menţionează faptul că, prin contractul de

asigurare, întreprinderea de asigurare se obligă ca în schimbul unei prime să ia asupra

sa un risc.

Legislaţia în vigoare:

Legea nr.283 din 5 octombrie 2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 62/2005 pentru modificarea completarea Legii nr.136/1995 privind

asigurările şi reasigurările în România publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr.897 din 07 octobrie 2005.

41 Cistelecan L., Cistelecan R., Asigurări Comerciale, Editura Dimitrie Cantemir, Târgu Mureş

48

Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2005 pentru modificarea şi completarea

Legii nr,136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.562 din 30 iunie 2005.

Legea nr.172 din 14 martie 2004 pentru modificarea şi completarea Legii

nr.136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr.473 din 26 mai 2005.

Legea nr, 136 din 29 decembrie 1995 privind asigurările şi reasigurările în

România publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.303 din 30

decembrie 2005.

Prof. Hubert Groutel42afirmă faptul că, orice contract de asigurare are, în

principiu, două funcţii importante:

- funcţia de introducere a unui risc într-o mutualitate, prin care în raport

cu natura riscului, cu gruparea lor, asiguraţii se solidarizează în

vaderea constituirii mutuale a fondului de asigurare, pe seama căruia

asiguratorul poate acoperii pagubele survenite;

- stabilirea unei legături individuale între societatea de asigurări şi

purtătorul riscului, care constă în angajamentul reciproc al părţiilor,

cu privire la prestaţie şi contraprestaţie, cotractul de asigurare

reflectând garanţia acestei legături.

Potrivit art. 948 din Codul Civil, un contract este valid dacă sunt îndeplinite cumulativ

următoarele condiţii:

1) Capacitatea de a contracta a părţilor;

2) Consimţământul părţilor;

3) Obiectul asigurării să fie determinat sau determinabil;

4) Cauza contractului să fie licită.

Şi contractul de asigurare este supus aceloraşi condiţii de validare.

1) Capacitatea părţilor de a contracta asigurări o au persoanele juridice din momentul

înfiinţării şi funcţionării lor în contextul legii, şi pe baza aprobării organelor abilitate,

în speţă CSA, pe de o parte şi persoanele fizice şi juridice care se încadrează în

condiţiile de asigurare şi având capacitate de axerciţiu.

42 Groutel, H., Le contract d*assurance, Dalloy, Paris, 1995, pag. 5.

49

Conform art. 949 din Codul Civil, orice persoană poate contracta dacă nu este

declarată incapabilă de lege.

a) Contractele de asigurare pot fi încheiate de către persoanele juridice în mod

direct

b) sau prin reprezentanţi. Aceasta deoarece spre deosebire de persoanele fizice,

persoanele juridice dobândesc capacitatea de exerciţiu concomitent cu cea

folosită din momentul înfiinţării şi alegerii organelor de conducere.

c) Persoanele fizice pot încheia contracte de asigurare dacă au împlinit vârsta de

14 ani şi nu sunt puse sub interdicţie. Cu toate aceasta contractele de asigurare

încheiate de către minori sub 14 ani şi de persoanele puse sub interdicţie,

rămân valabile atâta timp cât cei în cauză sau reprezentanţii lor nu cer

anularea. În cinsecinţă o daună reclamată de asigurat va trebui să fie

despagubită. Dacă se cere anularea se vor restitui primele încasate.

2) Consimţământul părţilor la încheierea contractului de asigurare este necesar şi

trebuie să respecte normele de drept comun. Pentru a produce efecte şi a fi valabil,

sunt necesare următoarele condiţii:

a. nu a fost acordat prin eroare;

b. nu a fost smuls prin violenţă;

c. nu este susceptibil de dol.

a. Când un client solicită unei bănci un împrumut la o bancă, prin contractul de

împrumut banca cere ipotecă pe casă şi asigurarea casei la o societate de asigurări

agreată de bancă. Dacă, din diverse împrejurări, împrumutul se refuză de către bancă,

acest fapt dă dreptul asiguratului să anuleze contractul de asigurare.

b. Violenţa, în materie de asigurări este foarte greu de presupus că poate fi

întâlnită. Oricum dacă uneia din părţile contractante consimţământul i-a fost smuls

prin violenţă, contractul de asigurare este nul.

c. Dolul constă în folosirea de mijloace viclene de către una din părţi pentru

încheierea contractului, astfel încât să apară în mod evident că fără aceste manevre,

cealalta parte nu ar fi contractat.

Cazuri de dol se pot întâlni în practica asigurărilor:

prin prezentarea unor asigurări facultative ca fiind obligatorii pentru obţinerea

consimţământului asiguratului de a contracta;

în situaţia în care asiguratul dă răspunsuri inexacte sau incomplete cu privire la

împrejurările esenţiale referitoare la risc.

50

3) În cazul asigurării de bunuri, obiectul asigurării îl constituie bunul, care poate fi

determinabil sau măsurabil, iar despăgubirea este acordată asiguratului; la asigurările

de răspundere civilă, despăgubirile sunt datorate unei terţe persoane, care este

păgubită de către asigurat sau de către bunurile sale; iar la asigurările de persoane,

obiectul asigurării îl constituie persoana, viaţa ori incapacitatea omului de muncă,.

Obiectul contractului de asigurare, este de fapt, numele dat interesului financiar pe

care o persoana îl are în legătură cu obiectul asigurării43.

Printr-o poliţă de incendiu nu cărămizile sau materialele folosite pentru

construcţia clădirii sunt asigurate, ci interesul asiguratului în legătură cu acel obiect al

asigurării.

Pe lângă bunurile supuse distrugerii sau avarierii în substanţa lor constructivă,

pot fi cuprinse în asigurare şi lucruri care fără a fi distruse sunt susceptibile de

diminuarea sau nerealizare, cum ar fi profilul sperat.

4) ) Cauza licită este o condiţie esenţială, deoarece clauzele contractului de asigurare

nu se pot deroga de la legile care privesc ordinea publică şi bunele moravuri.

Validarea unui contract de asigurare se exprimă prin cauza licită, potrivit legii.

Spre exemplu contrabanda reprezintă un risc dependent de o situaţie contrară

ordinii de drept şi ca urmare nu poate forma obiectul unui contract de asigurare.

De asemenea nu poate fi contracrtată o asigurare cu privire la bunuri rezultate

din săvârşirea unei infracţiuni sau bunurile a căror existenţă ori dobândire este ilicită

sau susceptibilă de a face obiectul unei acţiuni în justiţie, potrivit legii.

4.2. Mecanismul perfectării cotractului de asigurare

Contractul de asigurare este reglementat, pe de o parte, de cadrul general a

actelor normativeîn vigoare, aplicabile orcărui contract, iar pe de altă parte, de scopul

urmărit de fiecare societate de asigurări în parte pe o piaţă concurenţială, în funcţie de

normele speciale corespunzătoare fiecărei ramuri de asigurare.

Prin încheierea contractului înţelegem, realizarea acordului de voinţă către

asigurat şi asigurător asupra clauzelor contractuale.

43 Violeta Ciurel, Asigurări şi reasigurări: Abordări Teoretice şi Practici Internaţionale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, pag. 183.

51

Afirmaţia făcută ar duce cu gândul la o negociere a clauzelor contractuale, dar

care în cazul asigurării este foarte limitată datorită faptului că aceasta se prezintă ca

un contract de adeziune, însă posibilitatea negocierii nu trebuie exclusă44.

În cazul asigurării asigurătorul este acela care “propune” chiar modul de

manifestare a ofertei sub forma declaraţiei de asigurare.

4.2.1. Declaraţia de asigurare

Declaraţia sau cererea de asigurare sau chestionarul de asigurare, constă în

completarea de către asigurat a unui formular special al asigurătorului, prin care îşi

manifestă voinţa de a încheia un contract de asigurare.

În baza răspunsurilor date de asigurat asigurătorul poate să-şi facă o opinie

asupra riscului şi să stabilească prima aferentă.

La majoritatea formelor asigurări de persoane, la asigurările externe şi la

unele asigurări de bunuri, cele care se încheie cu persoane juridice, declaraţia sau

cererea de asigurare se redactează anterior şi separat de contractul de asigurare.

La celelalte asigurări, declaraţia se întocmeşte concomitent cu contractul de asigurare.

Declaraţia de asigurare ca act unilateral de voinţă, nu e susceptibil de efecte juridice

specifice asigurării, până ce nu a fost acceptată de asigurător. În caz de neacceptare

declaraţia poate fi revocată expres sau tacit

Societatea de asigurări va face o analiză, un studiu, în funcţie de conţinutul de

declaraţiei celui care doreşte asigurarea, , evaluând situaţia de fapt, având ca obiect

central riscul.

Riscul reprezintă pentru asigurător o importanţă deosebită, deoarece în funcţie

de acest element esenţial al contractului se apreciază dacă asigurătorul poate accepta

încheierea contractului şi dacă da, în ce condiţii.

Tot în funcţie de această analiză, dar şi de suma la care se doreşte a fi făcut asigurarea

bunurilor, se vor stabili primele de asigurare. Valoarea primelor de asigurare se vor

obţine prin aplicarea unei cote procentuale la suma asigurată. Însă această cotaţie de

prima este întotdeauna rezultatul evaluării riscurilor şi a naturii bunurilor asigurate.

După analiza declariţiei de asigurare sau a inspecţiei de risc societatea de

asigurări are la dispoziţie mai multe opţiuni:

- fie să refuze încheierea contractului;

44 Cosmin Iliescu, Contractul de asigurare de binuri, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pag.59.

52

- fie să facă o contra-ofertă;

- fie să accepte propunerea viitorului asigurat şi să încheie contractul de asigurare.

Dat fiind, că de multe ori, asigurătorii preiau în asigurare riscuri pentru bunuri

aflate la mare distanţă de ei sau de împuterniciţii lor, nu este posibilă o evaluare “pe

viu” a riscului de aceea buna credinţă, ca principiul de bază al asigurărilor, trebuie să

fie unanim acceptată.

Asiguratul tebuie să facă declaraţii adevărate şi complete atât în momentul

solicitării asigurării, cât şi în timpul derulării contractului când împrejurările esenţiale

privind riscul s-au schimbat. În caz contrar, asigurătorul îşi rezervă dreptul de a

modifica, de a denunţa contractul sau de a refuza plata daunei solicitată de asigurat45

4.2.2. Obligaţia asigurătorului de a încheia contractul

Societatea de asigurare nu poate refuza încheierea contractului dacă nu sunt

întrunite condiţiile prevăzute de lege. El constată numai dacă aceste condiţii sunt

întrunite şi în caz afirmativ el trebuie să să accepte propunerea de asigurare şi să emită

poliţa de asigurare şi să încaseze prima de asigurare.

Asigurătorul nu are interesul şi nici nu poate motiva refuzul încheierii

contractului, decât printr-o primă prohivitivă.( clauza malus ).

Potrivit Art. I. 51. alin1. litera a, din Legea nr.172/2004 care modifică şi completa

prevederile Art. 63 al Legii nr.136/1995 constituie contravenţie, dacă potrivit

condiţiilor în care au fost săvârşite nu constituie infracţiune conform legii penale

săvârşirea următoarelor fapte: “a) refuzul asigurătorului autorizat de a încheia

asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse terţilorprin

accidente de autovehicule, la cererea asiguratului”. O atare contravenţie se sancţiona

cu avertisment scris sau cu amenda de la 500 lei la 5.000 lei şi cu limitarea

operaţiunilor, cu interzicerea temporară sau definitivă pentru asigurători a exercitării

activităţii de asigurare, pentru una sau mai multe categorii de asigurări, sau cu

suspendarea ori retagerea autorizaţiewi asigurătorilor46.”

Ordonanţa de urgenţă nr.61/2005 la Art.I. 34 modifică conţinutul art. 63 la

Legii nr.136/1995, legiuitorul renunţând la a considera ca atare situaţia, ca cea

45 Violeta Ciurel, Asigurări şi reasigurări: Abordări Teoretice şi Practici Internaţionale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, pag. 203. 46 Art. I. 51. alin1. litera a) din Legea nr.172/2004

53

prezentată anterior, ca fiind contravenţie şi drept urmare nu mai apare textul

“noului”articol şi respectiv, ulterior, în Legea nr.283/2005.

4.2.3. Momentul încheierii contractului

În baza regulamentelor şi condiţiilor de asigurare, contractul se consideră

încheiat prin plata primei şi emiterea documentului de asigurare.

Contractul poate fi şi sub altă formă, având aceeşivaloare juridică şi se numeşte

polită de asigurare la asigurările de persoane şi la asigurările de răspundere civilă iar

forma proprizisă de contract de asigurare la celelalte formede asigurare.

Sunt situaţii în când declaraţia de voinţă a asigfuratului precede acceptarea

ofertei de către asigurător, de exemplu cănd plata primei de asigurare se face ulterior

declaraţiei de asigurare, prin dispoziţie de plată, urmând ca documentul de asigurare

să fie emis de asigurător după încasarea primei.

Între absenţi, contractul se consideră încheiat din momentul în care s-a luat la

cunoştinţă despre acceptare, astfel zis data primirii poliţei sau contractului. Într-o

atare situaţie cererea de asigurare este înaintată prin intermediari, denumiţi brokeri,

care devin mandatari ai asiguraţilor, agenţilor asigurătorului.

Două momente distincte sunt de luat în considerare:

- momentul încheierii contractului, sau al semnării;

- momentul intrării în vigoare al asigurării, sau al plăţii.

Un contract de asigurare poate fi perfectat cu intrarea în vigoare ulterior datei

semnării lui, azât ca urmare a faptului că el poate să aibă o dată de intrare în vigoare

ulterioară datei semnării sau pur şi simplu, prima de asigurare se va plăti ulterior

De asemenea intrarea în vigoare a asigurării poate să nu coincidă cu începutul

răspunderii asigurătorului. În astfel de situaţii, diferenţierea este în funcţie nu numai

de plata primei ci şi de natura riscului asigurat.

4.2.4. Conţinutul contractului

Drepturile şi obligaţiile părţilor reprezintă principalele părţi ale conţinutului

contractului de asigurare, alături de riscurile cuprinse în asigurare şi normele de

despăgubire.

Acesta este împărţit în mod generic în două părţi:

54

Prima parte conţine clauzele contractuale, sub foma unor extrase din condiţiile

generale, reglementează raporturile dintre asigurat şi asigurător, menite să atragă

atenţia asiguratului asupra drepturilor şi obligaţiilor sale.

Cea de-a doua parte, neimprimată a documentului, clauze manuscrise, care se

referă în principal la indicarea părţilor, specificarea riscurilor, a primei, a sumei

asigurate, a duratei contractului, cu indicarea datei intrării în vigoare. numele sau

denumirea, domiciliulsau sediul părţilor contactante;

Documentul se întocmeşte în două exemplare.

Luat în totalitatea sa, contractul de asigurare este alcătuit din:

poliţa de asigurare,

condiţii principale şi adiţionale şi

anexele, care pot să extindă sau să limiteze condiţiile impuse de standardizare.

Unele contracte sunt alcătuite din poliţa de bază şi un formular care adaptează poliţa

la nevoile specifice ale clientului.

4.2.5. Poliţa şi certificatul de asigurare

Înţelegerea şi consimţământul părţilor se cere a fi exprimat în formă scrisă,

în mod expres47.

El nu poate fi dovedit cu martori, chiar dacă există un început de dovadă scrisă48.

asigurător dacă rezultă din registrele sale sau din alte acte emise de asigurător.

“Dovada încheierii contractuluide asigurare rezultă şi din emiterea, trimiterea unui

document de asigurare, cum ar fi poliţa sau certificatul, cererea de plată a primei din

înscrisul prin care se manifestă voinţa asigurătorului de a încheia contractul”, conform

Legii nr. 136 din 1995, Legea asigurărilor şi reasigurărilor.

În cazuri de forţă majoră, în care documentele de asigurare au dispărut şi nu

există posibilitatea obţinerii unui duplicat, sunt admise orice dovezi legale care să

confirme existenţa acestora.

Părţile sunt nevoite să adopte forma scrisă pentru a nu se vedea puse în imposibilitatea

de a dovedi existenţa contractului, deoarece un act cu neputinţă a fi probateste

echiuvalent , din punct de vedere juridic, cu un act inexistent.

47 Art. I.9.din Legea nr. 172/2004. 48 Art. 10 alin 2 din Legea nr. 136/1995.

55

Forma scrisă face posibilă stabilirea certă a momentului încheierii contractului,

intrării sale în vigoare, a începutului şi încetării răspunderii asigurătorului.

Elementele esenţiale ale contractului sunt precizate cu exactitate, ceea ce constituie o

garanţie pentru îndeplinirea obligaţiilor părţilor, aşs cum au fost ele stabilite iniţial,

evitîndu-se neînţelegirile ulterioare.

Încheierea contractului de asigurare se probează cu poliţa de asigurare sau certificatul

de asigurare emise şi semnate de către asigurător sau cu nota de acoperire emisă şi

semnată de brokerul de asigurare.

Documentele care atestă încheierea unei asigurări pot fi semnate şi certificate prin

mijloace electronice, în condiţiile din Legea nr.455/2001 privind semnătura

electronică49

4.2.6. Interpretarea contractului

Modul de interpretare care se aplică în domeniul asigurărilor este cel al

interpretării stricte a condiţiilor contractului.

Un termen din poliţă, ca şi expresiile curente se vor interpreta în sensul lor de

bază, natural, folosit de persoane obişnuite.

Cu predilecţie definirea riscului asigurat trebuie făcută în termeni cât mai

precişi, pentru a se evita interpretările eronate.

Spre exemplu:

a. - pe cale de interpretare s-a stabilit că în asigurarea culturilor agricole, riscul

de ploi de durată nu este echivalent acelui de ploi torenţiale, risc pentru care s-

a încheiat asigurarea.

b. - deteriorarea mărfurilor din magazinul aflat la parterul unui bloc din cauza

neglijenţei locatarilor de la etajul I, care au lăsat robinetul de apă deschis nu

poate fi identificată cu nici unul din cazurile acoperite prin asigurare.

Asigurătorul se obligase numai pentru caz de inundaţie şi stricăciuni

accidentale la instalaţia de apă, canal sau încălzire centrală.

În situaţia unor clauze susceptibile de a avea două înţelesuri, a unor clauze

ambigue, se aplică dispoziţiile dreptului comun interpretându-se în sensul de a

produce efect şi nu de acela de a nu produce nici unul.

49 Art. I. 6. din Ordonanţa de urgenţă nr.61/2005, aprob. cu modif. şi completata de Legea nr. 283/2005.

56

Interpretări privind clauzele contractului pot avea loc şi cu privire la clauzele

imprimate şi manuscrise. Ambele categoriide clauze au aceleaşi valoare şi problema

prelevării uneia dintre dintre ele se pun numai atunci cănd se constată contradicţiile

dintre ele.

Exemplu, dacă una din categorii de riscuri sunt excluse potrivit clauzelor generale,

imprimate, prin clauza manuscrisă ele pot fi acoperite, deoarece aceste ultime clauze

sunt menite nu numai să completeze ci să şi deroge de la cele generale.

4.3. Derularea contractului de asigurare

Consecinţele oricărui act juridic se înţelege drepturi subiective şi obligaţiile

crelative la care dă naştere, pe care le modifică sau le stinge un asemenea act50.

Contractele de asigurare, ca orice contract comercial, dau naştere la drepturi şi

obligaţii corelative.

Aceste efecte ale contractului de asigurare pot fi fdelimitate în funcţie de:

Peroioada parcursă până la ivirea evenimentului asigurat;

După producerea acestuia şi

Efecte ce pot apărea după plata inemnizaţiei în condiţiile în care există o terţă

persoană răspunzătoare de producerea pagubei.

Înainte de a trece la prezentarea obligaţiilor în funcţie de distincţia făcută anterior,

este de precizat faptul că există două îndatoriri ale viitorului asigurat, care, deşi nu se

nasc prin încheierea contractului, sunt strâns legate de conduita asiguratului în

vederea încheierii valabile a asigurării:

a) Persoana interesată de asigurare are obligaţia de a face cunoscute

asigurătorului împrejurările esenţiale referitoare la risc51 şi de a declara

orice vicii, defecţiuni, afecţiuni, etc.;

b) Asiguratul are obligaţia de a declara la momentul încheierii contractului

cât şi pe parcursul executării acestuia, existenţa altor asigurări privind

acelaşi bun52. Necesitatea unei astfel de obligaţii în sarcina asiguratului

50 Cosmin Iliescu, Contractul de asigurarede bunuri din România, Ed. All _Beck, Bucureşti, 2000, pag.76. 51 Art. I. 11. din Legea nr.172/2004: “Persoana care încheie asigurarea este obligată să răspundă în scris la întrebările formulate de asigurător şi de asemenea , să declare, la data încheierii contractului, orice informaţii sau împrejurări pe care le cunoaşte ” 52 Art. 29 alin.2 din Legea nr 136/1995: “Asiguratul are obligaţia să declareexistenţa altor asigurări pe aceleaşi bun la asiguratori diferiţi atât la încheierea contractului de asigurare, căt şi pe parcursul executării acestuia”

57

poate fi motivată prin dorinţa de a se evita o posibilă îmbogăţire a acestuia

apelându-se la practica coasigurării, precum şi prin faptul că în cazul

producerii riscului asigurat lichidara daunelor nu se poate realizadecât cu

acordul tuturor asigurătorilor53.

Vom încerca în continuare analiza drepturilor şi obligaţiilor părţilor, până la ivirea

evenimentului asigurat.

Obligaţiile asiguratului

În perioada de până la producerea evenimentului asigurat, asiguratul este obligat:

A. - să plătescă primele de asigurare la termenele stabilite în condiţiile de

aigurare54;

B. - să întreţină bunul asigurat în bune condiţii;

C. - să comunice împrejurările care agreavează riscul.

A. a) cu privire la obligaţia asiguratului de a plăti prima de asigurare, ca regulă

persoana carre încheie asigurarea, contractul, este una şi aceeaşi persoana cu

asiguratul.

b) Dacă asigurarea a fost încheită în beneficiul altei persoane, obligaţia de plată nu

incumbă beneficiarului ci aceluia care a încheiat contractul.

Asigurătorul are posibilitatea de a opune beneficiarului asigurării doar excepţia

rezultând din neplata primei, pe care o poate invoca şi împotriva titularului

contractului.

c) Atunci când riscul se produce, asigurătorul mai are dreptul de a compensa

primele ce i se mai datorează până la sfărşitul periaodei de asigurare cu orice

indemnizaţie cuvenită asiguratului sau beneficiarului.

d) În cursul executării contractului pot interveni şi unele modificări cu privire la

obligaţia de plată a primei:

- dacă titularul contractului de asigurare moare, iar bunul asigurat este cuprins

în masa succesorală, obligaţia de plată a primei revine moştenitorilor, care

sunt ţinuţi solidar la plata primei cât timp bunul este în indiviziune. Dacă

bunul a fost atribuit unuia dintre succesori el va deveni singurul obligat la

onorarea primei.

53 Art. 29 alin. 1 din Legea nr. 136/1995. 54 Art. I. 13 din Legea nr.172/2004.

58

- în cazul înstrăinării bunului asigurat, conrtractul de asigurare îşi produce

efectele, în principiu, faţă de dobânditorul bunului, căruia îi revine obligaţia de

a plăti prima în măsura în care nu au fost achitate în întregime de titularul

contractului. Pentru ratele de primă datorate înainte de înstrăinare, obigaţia de

plată rămâne în sarcina înstrăinătorului.

e) În domeniul asigurărilor, regula cherabilităţii plăţii este înlocuită cu cea a

portabilitîţii. În acest sens art. I alin 13 din Legea nr.172/2004 prevede: “Plata

primelor se face la sediul asigurătorului sau al împuterniciţilor săi în lipsa unei

clauze diferite stablilite în contractul de asigurare de către părţi”.

f) Dovada plăţii primelor de asigurare revine asiguratului, înscrisul constatator fiind

poliţa de asigurare sau alt document probator al plăţii, prevăzut de legislaţia în vigoare

(chitanţa, dispoziţia de plată, etc.).

g) Plata primelor se poate face integral sau în rate plătibile la termenele scadente

prevăzute în contract, conform nrgocierii părţilor, în numerar, transfer bancar, cecuri,

prin compensare cu indemnizaţii datorate de asigurător asiguratului, prin ordin de

plată, transfer electronic sau alte modalităţi.

Când se foloseşte dispoziţia de plată sau de încasare, plata se consideră efectuată

numai în momentul în care s-a operat de către bancă virarea primei de asigurare.

B. Obligaţia de întreţinere a bunurilor şi luarea măsurilor pentru prevenirea pagubelor

se găseşte expres stipulată în legislaţia în materie55.

În caz de neîndeplinire a acestei obligaţii, asigurătorul poate:

a) denunţă asigurarea sau

b) la ivirea cazului asigurat:

b1) are dreptul de a refuza plata despăgubirii dacă din acest motiv nu a

putut determina cauzele producerii şi întinderea pagubei sau

b2) să reducă despăgubirea în cazul în care dauna s-a mărit.

C. O ultimă categorie de obligaţiii o reprezintă cele rezultate din agravarea riscului56.

55 Art. 26 alin. I: “Asigurătorul este obligat să întreţină bunul asigurat în bune condiţii şi în conformitate cu dispoziţiile legale, în scopul prevenirii riscului asigurat”, Legea nr.136/1995. 56 Art. 13.:”Persoana care urmează să încheie asigurarea este obligată să răspundă în scris la întrebările formulate de asigurător, cu privire la împrejurările esenţiale referitoare la risc, pe care le cunoaşte. Dacă împrejurările privind riscul se modifică în cursul executării contractului, asiguratul este obligat să comunice în scris asigurătorului schimbarea”, Legea nr.136/1995.

59

În măsura în care, în cursul executării contractului, se ivesc împrejurări care modifică

avizarea iniţială a riscului de către asigurat, acesta trebuie să le comunice

asigurătorului.

Agravarea riscului determină modificări corespunzătoare asupra cuantumului

primei, sau în caz extrem, imposibilitatea de a mai putea continua contractul.

Modificări cu privire la împrejurările privind riscul poate avea loc:

1) datorită asiguratului:

fie din acte pozitive, cum ar fi mutarea bunurilor asigurate contra furtului din

locurile specificate în contract în alte locuri, mai puţin expuse riscului.

Fie prin acte negative cum ar fi abţinerea asiguratului de a lua măsuri

corespunzătoare în cadrul obligaţiei sale de a întreţine bunurile şi de a preveni

producerea evenimentului asigurat;

2) datorită activităţii unui terţ;

3) datorită unor evenimente independente de voinţa unei persoane, cum sunt

fenomenele sociale şi politice: războiul, greva, etc.

Logic, asiguratul nu poate comunica decât împrejurările pe care le cunoaşte.

Acestea pot surveni prin fapta sa ori fără fapta sa.

În primul caz, asiguratul nu poate invoca, în apărarea sa, necunoaşterea schimbării

întrucât el este autorul agravării, având obligaţia de a-l informa imediat pe asigurător.

În al doile caz, agravarea riscului fiind realizată fără fapta sa, asiguratul este obligat

ca, imediat după ce a cunoscut-o să o comunice asigurătorului.

Drepturile asiguratului

Pe parcursul executării contractului de asigurare, asiguratul are:

1) dreptul de a modifica contractul, de exemplu posibilitatea de a schimba

numele beneficiarului asigurării sau modul de plată pentru prime, când ele se

achită în rate, dreptul de a mări suma asigurată;

2) dreptul de a încheia asigurări suplimentare;

3) dreptul de răscumpărare. La asigurăriile la care se constituie rezerve de prime,

cum sunt cele de viaţă, asiguratul are dreptul să ceară încetarea contractului

prin plata sumei de răscumpărare. Orice plată, indiferent de forma sub care

este făcută de asigurător, diferită de indemnizaţia de asigurare sau de suma de

60

asigurată nu va putea fi efectuată mai devreme de 6 luni de la data încheierii

contractului57.

4) Dreptul de a obţine împrumuturi asupra poliţelor de asigurare, ca procent din

suma de răscumpărare – calculată în raport cu timpul în care s-au plătit

primele şi cel mult până la data cererii de împrumut;

5) Dreptul la asigurările la care se constituie rezervă tehnică să ceară repunerea în

vigoare a asigurării, în cazurile prevăzute în contractul de asigurare

Drepturile asigurătorului

Fiecărei obligaţii a asiguratului îi corespunde un drept al asigurătorului, astfel avem:

1) dreptul de a verifica existenţa bunului asigurat, a modului în care acesta este

întreţinut.

2) Dreptul de a aplica sancţiuni legale când asiguratul a încălcat obligaţii privind

întreţinerea, folosirea şi paza bunurilor asigurate.

Obligaţiile asigurătorului

Până la ivirea evenimentului asigurat asigurătorul are unele obligaţii cum ar fi:

1) obligaţia de a elibera la cerere duplicatul documentului de asigurare dacă

asiguratul l-a pierdut pe cel iniţial;

2) obligaţia de a elibera la cererea asiguratului certificate de conformitate a

asigurării, ca spre exemplul cazul asigurării de răspundere a cărăuşului faţă de

pasageri pentru bagajele şi mărfurile transportate, precum şi faţă de terţi, cu

indicarea sumelor asigurate;

3) obligaţia să notifice asiguratul despre obligaţia de plată a primei, cu 20 de zile

înainte de împlinirea termenului de plată. Referitor la această obligaţie

Ordonanaţa de urgenţă nr.61/2005 şi a Art. I alin.8 dispune: asigurătorul este

obligat să îl informeze pe asigurat despre consecinţele neplăţii primei la

termenul de plată să prevadă aceste consecinţe în contractul de asigurare;

4) obligaţia de a pune la dispoziţia asiguraţilor sau contractanţilor asigurării

informaţii în legătură cu contractele de asigurare, atât înainte de încheierea

asigurării, cât şi pe durata derulării acestora. Aceste informaţii vor fi

prezentate în scris, în limba română, vor fi redactate într-o formă clară, vor

cuprinde cel puţin următoarele elemente: 57 Art. I. 13. din Ordonanţa de urgenţă nr.61/2005 aprobată cu completări şi modificări de Legea nr.283/2005.

61

a. clauzele opţionale/suplimentare şi beneficiile rezultate din fructificarea

rezervelor tehnice;

b. momentul începerii şi cel al încheierii contractului, inclusiv

modalităţile de încetare a acestuia;

c. modalităţile şi termenele de plată a primelor de asigurare;

d. elementele de calcul ale indemnizaţiilor de asigurare, cu idicarea

sumelor de răscumpărare, a sumelor asigurate reduse, precum şi a

nivelului până la care acestea sunt garantate;

e. modalitatea de plată a indemnizaţiilor de asigurare;

f. legea aplicabilă contractului de asigurare.

4.4. Încetarea contractului de asigurare.

Încetarea cotractului de asigurare cu durată determinată se poate face fie din

cauze sau circumstanţe interne ale contractului, cum ar fi ajungerea la termen , adică

expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, fie din circumstanţe externe

contractului.

Conform clauzelor prevăzute de condiţiile de asigurare, la împlinirea

termenului pentru care a fost încheiat, contractul de asigurae poate fi reînnoit, pentru

o perioadă egală cu cea anterioară, dacă una din părţi nu îl denunţă.

Un alt exemplu de încetare a contractului, de asemenea intern, este producerea

evenimentului asigurat, situaţie întâlnită în cazul asigurărilor de viaţă şi accidente.

Pentru asigurările de bunuri contractul încetează numai dacă prin realizarea riscului

bunul asigurat a fost distrus în totalitate. Dacă distrugerea este parţială contractul

poate continua să-şi producă efectele, în principiu, pentru suma asigurată rămasă.

Situaţia este asemănătoare şi la asigurarea de răspundere civilă. Dacă suma asigurată

nu se epuizează prin achitarea despăgubirii terţului prejudiciat prin fapta asiguratului,

asigurătorul va răspunde în continuare până la concurenţa sumei contractate.

Moduri mai puţin obişnuite, de încetare a contractului de asigurare sunt:

1) Denunţarea ;

2) Rezilierea;

3) Anularea.

1) Denunţărea, ca modalitate de încetare a contractului constă în exercitarea

ecesteia în mod unilateral din cauze autorizate de lege.

- asigurătorul poate denunţa contractul în următoarele cazuri:

62

Dacă asiguratul nu a comunicat, în scris, modificările intervenite în

cursul contractului în legătură cu datele luate în considerare la

încheierea asigurării. Denunţarea poate fi exercitată numai dacă

modificarea intervenită exclude potrivit condiţiilor de asigurare

menţinerea contractului;

Când se constată neîndeplinirea de către asigurat a obligaţiei de

prevenire impuse de lege, autorităţii ori de natura însăşi a bunurilor

asigurate, astfel încât să crească probabilitatea realizării riscurilor şi

existenţa bunului asigurat să fie pusă în pericol.

- asiguratul poate denunţa contractul de asigurare :

În cazul subscrierii unui contract de asigurare de viaţă individual într-o

perioadă de 20 de zile de la încheierea de către asigurător. Aceste

prevederi nu se aplică contractelor de asigurare cu o durată de 6 luni

sau mai mică;

După comunicarea de către asigurător a unor modificări dispuse prin

condiţiile de asigurare.

De exemplu în cazul contractului de asigurare pe durată nederminată,

acesta se poate denunţa de oricare din părţi. Denunţarea contractului de către una

din părţi se poate efectua numai cu notificarea prealabilă a celeilalte părţi, care

trebuie făcută cu cel puţin 20 de zile înainte de denunţare58.

2. Rezilierea contractului înseamnă desfacerea pentru viitor a acestuia datorită

neexecutării obligaţiei uneia din părţi din cauze care i se pot impute. Efectele

produse de contractul de asigurare până la data rezilierii rămân valabile. O situaţie

reglementată legal59 în urma căreia contractul de asigurare se realizează este cea

a înstrăinăriii bunului asigurat.

3.Nulitatea contractului de asigurare este reglementată de condiţiile de asigurare şi de

normele dreptului comun. Ea poate rezulta din:

Declaraţii inexacte sau incomplete făcute de asigurat cu prilejul contractării

asigurării, cu bună ştiinţă;

58 Art. I. 9. Ordonanţa de urgenţă nr.61/2005 aprobată cu completări şi modificări de Legea nr.283/2005. 59 Art. I. 21. din Legea nr.172/2004.

63

Ca urmare a încetării prevederilor cuprinse în condiţiile de asigurare,

respectiv în cazul în care la momentul încheierii contractului riscul s-a

produs deja.

Spre deosebire de denunţare şi reziliere, nulitatea contractului de asigurare operează şi

pentru trecut nu numai pentru viitor. Ea readuce pe contractanţi în situaţia juridică

avută la data încheierii asigurarii procedându-se la restituirea reciprocă a prestaţiilor

efectuate. Asigurătorul va restitui primele de asigurare încasate, iar asiguratul

indemnizaţia dacă a fost plătită.

4.5. Caracteristicile contractului de asigurare

Contractul de asigurare este un contract consensual, sinalagmatic, unic cu

executare succesivă, oneros, aleatoriu şi de adeziune60.

1. Cartacterul consensual se datorează faptului că se formează “solo consensu”

prin simplu acord de voinţă al părţilor, fără să fie de vre-o formă specială de

manifestare a voinţei lor.

Forma contractului este cea scrisă, dar aceasta nu este cerută ad validatem, ci

numai ad probationem. Ca urmare lipsa probei scrise nu va atrage nulitatea

contractului, ci va determina numai limitarea posibilităţii de a dovedi existenţa şi

conţinutul acestuia.

În practică, poliţa sau certificatul de asigurare, precum şi decontul de primă trimis

asiguratului fac dovada contractului de asigurare, ca de acord de voinţă al părţilor.

2. Contractul de asigurare are un caracter sinalgamatic întrucât părţile se obligă

reciproc. În principal, asiguratul să plătească prima, iar asigurătorul să suporte

riscul, despăgubind pe asigurat pentru pagubele suportate ca urmare a producerii

evenimentului asigurat. În plus, obligaţiile părţilor nu sunt numai reciproce ci şi

interdependente, ele condiţionându-se reciproc.

3. Contractul de asigurare este unic pentru întreaga sa durată. Unicitatea

contractului de asigurare se menţine chiar şi atunci când ar suferi o împărţire pe

termen periodice deoarece divizarea priveşte numai modul de plată al primei şi

nu contractul.

4. Contractul de asigurare este cu executare succesivă, aceasta neavând loc dintr-o

data, printr-o singură prestaţie. Asiguratul este obligat să plătească primele la

60 Ciumaş, C., Asigurări generale,Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Npoca, 2007, pag. 94

64

termene stabilite, asigurătorul acordând continuu protecţie asiguratului pentru

acoperirea riscului.

Executarea succesiva a contractului are următoarele consecinţe:

Regulile rezolutorii nu sunt aplicabile contractului de asigurare:

Partea care şi-a îndeplinit obligaţia are drept la contraprestaţia co-

contractantului până la desfiinţarea contractului:

Neîndeplinirea de către asigurat a obligaţiilor sale nu produce efecte

pentru viitor şi ca urmare primele plătite pentru perioada anterioară

rezilierii nu se restituie asiguratului;

Dispariţia obiectului asigurat ca urmare a altui eveniment decât cel în

vederea căruia s-a încheia asigurarea implică rezilierea de drept a

contractului.

5. Caracteru oneros al contractului de asigurare rezidă în aceea că fiecare parte

urmăreşte un anumit avantaj, o contraprestaţie în schimbul aceleia pe care o face

şi o obligă să o facă în favoarea celeilate părţi.

6. Caracterul aleatoriu este specific contractului de asigurare deoarece efectele sale

depind de un eveniment incert. La încheierea contractului, nu se poate şti dacă

şi măsura în care fiecare dintre părţi va avea un avantaj sau o pierdere ca rezultat

al contractului.

7. Contractul de asigurare este un contrat de adeziune. Caracteristicile pentru un

astfel de contract sunt clauzele stabilite numai de către una din părţi,

asigurătorul, cealaltă parte având facultatea de a accepta ca atare sau de a nu

contracta. Limitarea modului de exprimare a voinţei61 celui care solicită

asigurarea se compensează cu:

a) Posibilitatea acestuia de a alege între multiplele oferte ale societăţilor de

asigurare şi

b) Dorinţa acestora62 de a atrage cât mai mulţi clienţi ce duce la o anumită

flexibilitate în ceea ce priveşte adaptearea ofertelor la nevoi specifice.

61 Violeta Ciurel, Asigurări şi Reasigurări: Abordări Teoretice şi PracticiInternaţionale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, pag.180. 62 Cosmin Iliescu, Contrctul de asigurare de bunuri în Romînia, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, pag.28.

65

CAPITOLUL 5 Piata asigurarilor 5.1. Conceptul, structura, caracteristicile, operatorii şi parametrii pieţei 5.2. Piaţa asigurărilor în România 5.2.1. Oprivire retrospectivă 5.2.2. Starea actuală 5.3. Organizarea şi funcţionarea pieţei internaţionale de asigurări 5.3.1. Conceptul de piaţă internaţională în asigurări 5.3.2. Componente ale pieţei internaţionale de asigurări 5.3.3. Principalele entităţi geografice ale pieţei internaţionale de asigurări 5.3.3.1. Cadrul general 5.3.3.2. Pieţele de asigurări din Europa 5.3.3.3. Pieţele de asigurări din America de Nord 5.3.3.4. Pieţele de asigurări di Asia 5.4. Piaţa asigurărilor din România în contextul internaţional şi prin prisma integrării europene

5.1. Conceptul, structura, caracteristicile, operatorii şi parametrii pieţei

asigurărilor.

Piaţa asigurărilor poate fi definită drept cadrul organizatoric şi metodologic în

care se realizează operaţiuni de asigurare63 în baza unor contracte între asigurător şi

asigurat.

La acest nivel are loc întâlnirea celor două componente ale pieţei, şi anume

cererea de asigurare cu oferta de asigurare. În cadrul cererii de asigurare regăsim, în

primul rând, asigurătorii, prin aceştia înţelegându-se organizaţiile specializate şi

autorizate să presteze o activitate în domeniul asigurărilor64, iar in al doilea rând

asiguraţii, persoane fizice sau juridice, în calitatea lor de purtători de riscuri,

interesaţi în prevenirea şi protecţia riscurilor prin apelare la pârghia asigurărilor.

63 Cistelecan, L., Cistelecan, R., Asigurări comerciale, Editura Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş1996, p.151 64 Văcărel, I., Bercea, F., Asigurări si reasigurări, Editura Markeret & Expert, Bucureşti, 1993. p.64

66

În cadrul pieţei de asigurări există mai multe entităţi instituţionale şi

economice care activează şi care au diferite statute juridice şi legale. Aceştia sunt

operatorii pieţei de asigurări: Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, care a inlocuit

Oficiul de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare din România,

OSAAR, societăţile de asigurare şi reasigurare, agenţii de asigurare, brokerii de

asigurare, Comisariatul de avarii şi Biroul Daune Carte Verde.

1) OSAAR a desfăşurat activitatea de supraveghere a societăţilor de asigurări

pe baza Legii nr.47/1991 şi a Hotărârii Guvernului nr.574/1990, în perioada

1991-2000. Activitatea OSAAR s-a canalizat în principal pe următoarele

aspecte:

a) protejarea intereselor asiguraţilor în limita competenţelor date de lege;

b) supravegherea şi controlul societăţilor de asigurare legal înregistrate;

c) îmbunătăţirea cadrului legislativ existent în domeniu în scopul

armonizării acestuia cu Directivele Uniunii Europene;

d) atragera unor investitori străini serioşi în acest domeniu.

Conform atribuţiilor cu care a fost investit prin reglementările referitoare la

activitatea de supraveghere în domeniul asigurărilor, activitatea OSAAR a constat in:

- autorizarea constituirii societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor

- avizarea elementelor de calcul a tarifelor de prime pentru categoria de

asigurări de viaţă;

- autorizarea unor societăţi de asigurare pentru practicarea asigurării

obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente

de autovehicule;

- avizarea modificarilor de statut şi contract ale societăţilor din domeniul

asigurărilor;

- analizarea şi rezolvarea reclamaţiilor făcute impotriva societăţilor din

domeniul asigurărilor;

- efectuarea controalelor asupra activităţii de asigurare, împreună cu

inspectorii din cadrul Direcţiei Generale a Controlului Financiar de Stat din

cadrul Ministerului Finanţelor.

- analiza influenţei principalilor indicatori asupra rezultatelor financiare ale

societăţilor de asigurare.

67

2) Comisia de Supraveghere a Asigurărilor65 a fost înfiinţată în urma promulgării

Legii nr. 32/2000 luând locul O. S. A. A. R.

Comisia de Supraveghere a Asigurărilor are ca obiect principal, constituirea şi

apărarea drepturilor asiguraţilor şi promovarea stabilităţii activităţii de asigurare din

România. Are următoarele atribuţii66: elaborează şi avizează proiectele de acte

normative din domeniul asigurărilor; supraveghează situaţia financiară a societăţilor

de asigurare în vederea protejării asiguraţilor; ia măsuri necesare pentru ca activitatea

de asigurare să fie gestionată pe principiile normelor prudenţiale; aprobă acţionarii

semnificativi şi persoanele semnificative ale asigurătorului precum şi divizarea sau

fuzionarea unor asigurători; aprobă transferul de portofoliu şi supraveghează

procedura de faliment; participă la elaborarea planului de conturi, a normelor şi a

metodelor contabile după consultarea cu operatorii de pe piaţă; emite decizii prin care

impune interdicţii, acordă, suspendă sau retrage autorizaţii, modifică sau revocă

condiţii, cerinţe sau termeni impuşi de aceasta prin actele sale, aprobă componenţa

Corpului Experţilor în Asigurări care funcţionează pe lângă comisie şi avizează

statutul acestora; constată şi aplică sancţiuni operatorilor de pe piaţă pentru

încălcarea prevederilor legale, norme şi decizii de aplicare a legii privind societăţile

de asigurare; dispune efectuarea acţiunilor de analiză, îndrumare şi control la

operatorii de pe piaţă.

În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin Comisia de Supraveghere a Asigurărilor

adoptă hotărâri şi norme puse în aplicare prin ordinul preşedintelui.

Pentru adoptarea acestor hotărâri membrii Comisiei consultă reprezentanţii

asociaţilor profesionale ale operatorilor de pe piaţa asigurărilor. Comisia de

Supraveghere a Asigurărilor este condusă de un consiliu compus din cinci persoane,

un preşedinte, un vicepreşedinte şi trei membrii, numiţi de Parlamentul României în

baza propunerilor Comisiilor de buget-finanţe şi bănci ale Senatului şi Camerei

Deputaţilor. Revocarea acestora se face de către aceiaşi autoritate pentru fiecare

membru, individual sau în totalitate.

3) Societăţile de asigurare sunt agenţi economici specializaţi care activează

în regim comercial şi concurenţial şi care îşi asumă preluarea protecţiei de risc, având

însă ca principal scop profitul. În vederea realizării acestui deziderat vând produse 65 Activitatea Comisiei de Supraveghere-partea I, cap I-Organizarea Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor 66 Legea societatilor de asigurare si supraveghere a asigurarilor nr.32/2000 publicata in Monitorul Oficial nr. 148/2000,art.25,alin3

68

de asigurare prin care preiau riscurile asiguraţilor în schimbul unei sume de bani

(numită primă67 de asigurare, care este încasată lunar, trimestrial sau anual).

Aceste societăţi sunt constituite în baza unei autorizaţii emise în prealabil de

Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Autorizarea se acordă doar în cazul în care

societatea respectivă a îndeplinit condiţiile68, 69, 70, 71 premergătoare, impuse în cadrul

legislativ al constituirii unei societăţi de asigurare.

Dupa modul de reglementare a activităţii de asigurare, în ţara noastră, vom

sintetiza principalele coordonate în care societăţile din acest sector se organizează şi

funcţionează72

a) În sectorul asigurărilor activitatea se poate înfăptui prin societăţi de

asigurare, societăţi de asigurare-reasigurare, societăţi de reasigurare şi societăţi de

intermediere cu capital de stat sau privat;

b) Participarea capitalului străin este posibilă prin asociere cu persoane fizice

sau juridice române ori prin intermediul unor reprezentanţe constituite legal;

c) Societăţile de asigurare-reasigurare cu capital privat se constituie din

iniţiativa unor persoane fizice sau juridice, pe baza unor documentaţii avizate de

OSAAR., până în anul 2000, iar mai apoi de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;

d) Prin lege societăţile de asigurări au stabilit obiectul de activitate, mărimea

capitalului social, modul de organizare şi funcţionare al fiecarei societăţi de asigurare.

Structura organizatorică internă, de funcţionare a societăţilor de asigurări, este

corelată cu gradul de mărime şi cu amploarea activităţii desfăşurate. În principiu

structura organizatorică este astfel percepută încât să asigure o bună funcţionare a

societăţii. Acest fapt implică existenţa în structura societăţii a unor

compartimente cu funcţii bine conturate. După caz, în structura unor societăţi de

67 Premium (latina) – prima dată. 68 Legea nr. 76/2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor. 69 Ordinul nr. 3108/2003 pentru modificarea şi completarea Normelor privind informaţiile şi documentele cerute pentru autorizarea brokerilor de asigurare, puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 4/2001. 70 Ordinul nr. 3106/2003 pentru modificarea şi completarea Normelor privind limita minimă a capitalului social vărsat, respectiv a fondului de rezervă liberă vărsat al asigurătorilor, puse în aplicare prin Ordinul nr. 6/2002. 71 Ordinul nr. 3101/2003 pentru punerea în aplicare a Normelor privind registrul asigurătorilor şi brokerilor de asigurare. 72 Cistelecan, L., Cistelecan, R.,-Asigurări Comerciale’Ed.D.Cantemir Tg.Mures 1997,p154

69

asigurare, poate fi identificată organizarea distinctă a asigurărilor de viaţă faţă de

celelalte categorii de asigurări din portofoliul acestora.

Structura organizatorică a societăţilor comerciale care funcţionează în

domeniul asigurărilor este diferită de la o societate la alta în raport cu obiectul de

activitate (asigurare, asigurare-reasigurare, reasigurare, intermediere), ramurile şi

categoriile de asigurări incluse în portofoliu, volumul operaţiunilor şi raza teritorială

de referinţă precum şi alţi factori.

4) Asiguraţii sunt după caz, entităţi fizice şi juridice aflate sub incidenţa unor

variate riscuri care îşi caută şi acceptă protecţia oferită prin asigurare. Ne referim

diferenţiat la riscul viaţă şi /sau non viaţă. Remarcăm deschiderea pieţei asigurărilor

în ţara noastra pentru bunuri, persoane şi răspundere civilă indiferent de sfera

relaţiilor de proprietate de care aparţin obiectele asigurate.

5) Agenţii de asigurare73 sunt persoane fizice sau juridice care au un contract

legal cu societatea de asigurare prin care încheie contracte de asigurare cu asiguraţi,

din partea societăţilor, în schimbul unei indemnizaţii, procent din suma asigurată.

Activează pe baza unui contract între societatea de asigurări şi agent.

Agenţii de asigurare, atât persoanele fizice autorizate cât şi cele juridice au

obligaţia de a încheia contracte de asigurare pentru un singur asigurător.

6) Brokerii de asigurare, 74,75 sunt intermediari care au ca obiect de activitate

consilierea asiguratului şi încheierea unui contract de asigurare optim pentru asigurat,

fiind plătiţi de către asigurător printr-un comision. Potrivit legii, brokerul de asigurare

pentru a fi autorizat de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, este obligat să deţină

un capital social de 250 milioane ROL, să plătească o taxă de autorizare de 50

milioane ROL şi o asigurare de răspundere civilă pentru risc profesional acoperitoare

la 1.500.000 Euro, sumele fiind indexabile conform legii. Conform Legii 32/2000 şi

mai ales conform Legii 456/2004 brokerii prestează servicii pentru asiguraţi în ideea

de a le facilita cele mai bune contracte, la cei mai buni asiguratori. Dacă pentru

agenţii de asigurare putem spune că sunt vânzători, despre brokeri putem spune că

sunt consultanţi pentru client. Plecând de la această diferenţă fundamentală, putem

spune că, dacă vrei să ştii ce trebuie să asiguri şi de la cine de pe piaţă poţi să obţii

73.Bistricianu, Gh.,D, Bercea, Fl., Macovei, E.,I., Dictionar de asigurari, Editura Stiintifica, Bucuresti,1991 p.22 74 Constantinescu, D.,A., Dobrin M., -Conjunctura pietei mondiale a asigurarilor-1999 Ed.Bucuresti 2000 pag.25 75 Bennett, C.,-Dictionar de asigurari,Editura Trei,Bucuresti,2002,pag.128

70

condiţiile optime de asigurare în raportul cost/riscuri asigurate, atunci acest lucru se

poate realiza numai la un broker de asigurare.

Deoarece piaţa asigurărilor are o opacitate relativ ridicată, apariţia brokerilor a

adus o transparenţă în activitatea pieţei. La momentul apariţiei lui pe piaţă, brokerul

de asigurări avea aceiaşi activitate ca un agent de asigurare. Activitatea brokerilor s-a

definit76 ca: „o persoană juridică română sau străină, autorizată în condiţiile

prezentei legi, care negociază pentru clienţii săi, persoane fizice sau juridice,

asiguraţi ori potenţiali asiguraţi, încheierea contractelor de asigurare sau

reasigurare şi acordă asistenţă pe durata derulării contractelor ori în legătură cu

regularizarea daunelor, după caz”.

La sfârşitul anului 2003 pe piaţa asigurărilor existau un număr de 174 de

brokeri de asigurare conform Raportului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pe

anul 2003. Numărul acestora ar putea să scadă în viitor, pe de o parte din cauza

înăspririi condiţiilor de autorizare, iar pe de altă parte, datorită faptului că, până în

momentul aderării României la Uniunea Europeană, va creşte limita de răspundere

civilă profesionala a brokerului până la valorea de 1,5 milioane de euro, costul acestei

asigurări va fi de peste 2000 de euro pe an; tendinţă manifestată în cazul numărului

societăţilor de asigurare care a scăzut la 5477, din care 8 societăţi au autorizaţia

retrasă, o societate a fuzionat, o societate are activitatea interzisă temporar şi două

societăţi au limitare de operaţiuni.

Totuşi, în ceea ce priveşte societăţile de brokeraj, la sfârşitul anului 200478

numărul lor a crescut la 242 de societăţi, din care 13 cu diverse probleme (autorizaţie

retrasă, activitate limitată, etc.).

În contextul integrării europene, societăţile de brokeraj vor trebui să se

confrunte cu liberalizarea serviciilor, şi implicit cu concurenţa directă cu societăţile

din Uniune, mult mai vechi în branşă şi mai experimentate. În acest context, întocmai

ca şi societăţile de asigurare autohtone, doar brokerii foarte bine situaţi pe piaţă vor

reuşi să reziste.

O soluţie potrivită ar fi parteneriatul cu societăţile externe, care vor aduce

76 Legea nr. 76/ 2003, pentru modificarea si completarea Legii nr. 32/2000 privind societatile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 193 din 26 martie 2003. 77 CSA: Lista societăţilor de asigurare la 31 august 2004. MO al României, partea I, nr.686/23.09.2004 78 CSA: Lista societăţilor de asigurare la 31 august 2004. MO al României, partea I, nr.686/23.09.2004

71

capital şi experienţă unor pieţe de asigurări complet funcţionale.

7) Comisariatul de avarii - administrează contractele de asigurare ale

asiguraţilor (persoane fizice sau juridice) cu domiciliu pe teritoriul României,

implicaţi în evenimente cauzatoare de prejudicii unor cetăţeni străini, aflaţi temporar

pe teritoriul României sau pe teritoriul lor de domiciliu. De asemenea, acest

compartiment prin specialiştii săi mediază cu alte societăţi de asigurare, dezdaunărea

cetăţenilor români aflaţi în ţară sau străinatate, prejudiciaţi de cetăţeni străini, în

evenimente generate de riscurile pentru care s-au incheiat contracte de asigurare.

Comisariatul de avarii, prin specialiştii săi, se preocupă şi în dimensionarea

corectă a prejudiciilor astfel încât să nu existe supraevaluări sau subevaluări efectuate

de către cei care dimensionează prejudiciile evitându-se nemulţumiri ale asiguraţilor.

8) Biroul Român Carte Verde79 este autoritatea în domeniul asigurărilor de

autovehicule care au incidenţă externă. Această structură are la bază Biroul

Asigurătorilor Auto din România, denumit generic BAAR care a preluat arbitrajul în

regularizarea daunelor externe de la ADAS80.

Noua structură este constituită din toţi asigurătorii emitenţi de documente

internaţionale de asigurare Carte Verde ca structură profesională.

Dezvoltarea pieţei asigurărilor şi a concurenţei între asiguratori precum şi

premizele aderării României la Uniunea Europeană deschid calea creerii unei

autorităţi independente şi profesionale în domeniu.

9) Entităţi cu profil bancassurence81 Majoritatea instituţiilor bancare sunt

implicate în parteneriate cu societăţile de asigurare, în unele cazuri deţinând şi

participaţii la societăţi de asigurare, sau făcând parte din acelaşi grup financiar: BRD-

GSG a dezvoltat produse comune cu AVIVA şi AIG România şi este acţionar la

ASIBAN; RAIFFEISEN Bank colaborează cu AIG Life şi este acţionar la AGRAS-

Grup WIENER STAEDTISCHE GRUP; Banca ŢIRIAC deruleaza un parteneriat cu

ALLIANZ-ŢIRIAC, BANCPOST cu GARANTA, la care este şi acţionar; Grupul

BCR şi-a înfiinţat în urmă cu 3 ani propria companie de asigurări, BCR Asigurări,

Grupul Financiar BT, din care face parte Banca TRANSILVANIA, îşi are propria

companie de asigurări - BT Asigurări, fosta SAR Transilvania; Grupul ALPHA Bank

România a înfiinţat ALPHA Insurance, la care este şi acţionar, în timp ce Grupul 79 Legea societatilor de asigurare si supravegherea asigurarilor nr.32,publicata in Monitorul Oficial nr.148/2000 80 ADAS- Administraţia Asigurărilor de Stat (1949-1990). 81 Cistelecan, L., Cistelecan, R.,-Op.cit.pag.153

72

Financiar CARPATICA, din care face parte şi Banca Comerciala CARPATICA,

deţine CARPATICA Asig, fosta ATLASSIB. În mod cert viitorul va conduce la

creşterea numărului parteneriatelor de tip bancassurance. Această convergentă dintre

piaţa asigurărilor şi cea bancară se va intensifica, aceasta fiind tendinţa întâlnită în

majoritatea economiilor aflate în curs de dezvoltare.

Caracteristicile pieţei asigurărilor sunt:

starea pieţei, care poate fi concurenţială sau neconcurenţială;

dimensiunea pieţei, având ca elemente importante numărul de unităţi,

tipologia lor, portofoliul fiecărei unităţi, volumul de prime (angajamentele),

volumul indemnizaţiilor (despăgubirilor);

cadrul de organizare, societăţi pe acţiuni, cu răspundere limitată, etc;

caracterul concurenţial, care poate fi perfect sau imperfect.

Principalii parametri ai pieţei asigurărilor sunt:

numărul de societăţi, care pot fi de viaţă, generale sau mixte;

structura portofoliului,

numărul de asiguraţi, persoane fizice sau juridice;

provenienţa capitalului, intern sau străin;

cota de piaţă a fiecărei societăţi;

gradul de penetrare a asigurărilor în PIB (Produsul Intern Brut); PA/PIB x

100

densitatea asigurărilor – PA/Numărul locuitorilor x 100

5.2. Piaţa asigurărilor din România

5.2.1. O privire retrospectivă

Nu ne propunem să facem un istoric detaliat al asigurărilor de la primele

forme de întrajutorare în cadrul comunităţilor săteşti, dar se poate aprecia că

asigurarea a "prins" în primul rând la meseriaşi şi la comunităţile rurale. În România

asigurarile în forme organizate se localizează în jurul anilor 1870. Totuşi, o

reglementare unitară a întârziat sa apară circa şase decenii. Până în anul 1930

România a fost singurul stat din Europa lipsit de o lege care să reglementeze industria

asigurărilor. Până la Legea timbrului din anul 1927 contractele şi poliţele de asigurare

nu erau sub protecţia legii care să apere atât interesele asiguratului cât şi ale

asiguratorilor. Din acest motiv a fost o perioada cand societăţile de asigurare se

73

infiinţau şi activau clandestin facând concurenţă neloiala, practicând prime de

asigurare scăzute care nu acopereau riscurile asigurate. Falimentul a reuşit să

compromită ideea de asigurare. Lipsa acestei legi se făcuse resimţită numai de

societaţile mici. Societaţile mari de asigurare, deşi nu au fost obligate sa organizeze

activitatea de asigurare pe baza unor principii tehnice ale stiinţei asigurărilor, nu s-au

aventurat în operaţii hazardate şi nici nu s-au abătut de la aceste principii.

Principalele acte normative care au reglemenat activitatea de asigurare, sunt

prezentate în Codul Comercial din anul 1886, la titlul XIII, despre contractul de

asigurare, dispoziţiunile articolelor de la nr.442 la 447, au fost înlocuite prin Legea

pentru constituirea şi funcţionarea intreprinderilor private de asigurări şi

reglementarea contractului de asigurare din 7 iulie 1930, modificată la 9 aprilie

1931, la 1 mai 1932 şi la 10 aprilie 1936.

În ce privesc asigurările maritime, cu articolele nr.557-621 ale Codului

Comercial au fost modificate prevederile articolelor 49-96 ale Legii asigurărilor,

promulgat prin decretul lege din 31 decembrie 1940.

- Decretul lege din 1 octombrie 1941 privind acoperirea riscului de război în

asigurările de viaţa s-a formalizat pe baza tarifelor suplimentare de prime legiferate)

- Decretul lege din 29 martie 1941 privind interzicerea constituirii de noi

societăţi de asigurare în România.

Dintre toate acestea, cel mai important act normativ care reglementa activitatea

societăţilor de asigurare a fost Legea nr. 216 pentru construirea şi funcţionarea

intreprinderilor private de asigurare şi reglementarea contractului de asigurare, din

7 iulie 1930, cu modificările ulterioare, menţionate mai sus.

De remarcat este faptul ca această lege a determinat obiectul intreprinderilor de

asigurare şi a fixat: cadrul în care acestea urmau să-şi desfăşoare activitatea; condiţiile

ce trebuiau îndeplinite de catre societăţi la data constituirii (capital social minim, baza

tehnică pentru fiecare ramură etc.); rezerva Ministerului Industriei şi Comerţului;

condiţiile în care puteau funcţiona societăţile străine în România.

Legea nr.216/1930 pentru constituirea şi funcţionarea intreprinderilor private

de asigurare şi reglementarea contractului de asigurare82. pentru prima data a impus

82 Legii din anul1930 i s-au adus modificări de detaliu la 9 aprilie 1931, 12 mai 1932 şi 10 aprilie 1936.

74

intreprinderilor private de asigurare să adopte norme „tehnice date de ştiinta

asigurarilor83”

În perioada interbelică piaţa asigurarilor din România a cunoscut un maxim al

numărului societăţilor de asigurare (Graficul din figura 5.1)

Dinamica societăţilor de asigurare in perioada 1922 - 1938 pe piaţa românească de asigurare

1517

20 2124 24

30 31

2527 27

25 2422 21 20 21

0

5

10

15

20

25

30

35

1922 1923 1924 1925 1926 1927 1928 1929 1930 1931 1932 1933 1934 1935 1936 1937 1938

Ani de zile

Num

ăr s

ocie

tăţi

societăţi de asigurare

Fig. 5.1 Dinamica societăţilor de asigurare în perioada 1922-1938 pe piaţa

românească de asigurare

Piaţa asigurărilor în România a avut o evoluţie ascendentă până în anul 1929

când funcţionau 31 societăţi de asigurare, apoi a intrat în declin, în 1935 erau 22

societăţi de asigurare, iar în 1938 numărul acestora a fost de 21 societăţi de asigurare.

Capitalul total se ridica la 400 milioane lei cu rezerve de prime pentru ramurile

elementare (incendiu, transport, accidente, furt, etc.) de circa 200 milioane lei şi cu

rezerve pentru ramura de viaţă de peste 2 miliarde de lei.

Cu toate acestea gradul de cuprindere în asigurare a fost scăzut:

în anul 1934 s-au plătit despăgubiri de circa 200 milioane lei;

dupa cum arată statisticile daunele de incendiu depăşeau valoarea de un

miliard lei;

împotriva riscului de grindină era asigurată cultura cu mai mai puţină

recoltă decât într-o ţară muntoasă ca AUSTRIA;

în asigurarile de viaţă numărul asiguraţilor nu a ajuns la 1% din populaţia

ţării;

asigurari de animale efectuau doar trei societăţi de asigurare (Vulturul, Agronomul şi

Asigurarea Românească), aceste operaţiuni ocupând un loc neînsemnat în total

activitate.

83 Gusti, D., şi colectiv, Enciclopedia României - vol.IV - Economia Naţională. circulaţie. distribuţie şi consum, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1943, pag 673

75

Al doilea razboi mondial adus cu sine şi stagnare activităţii de asigurare.

Multe dintre aceste societăţi şi-au încetat activitatea. În 1945 mai funcţionau numai 13

societăţi de asigurare româneşti şi 5 reprezentante străine.

În anul 1948 naţionalizarea a lovit întreaga economie. Pe lângă intreprinderile

din industrie s-au naţionalizat şi societăţile de asigurare84, care au trecut în

proprietatea statului cu toate activele şi pasivele lor, fiind integrate economiei

planificate. Societăţile de asigurare naţionalizate sunt prezentate în tabelul 5.1

Naţionalizarea a intervenit dupa 78 de ani de funcţionare în cazul societăţii de

asigurare „DACIA-ROMÂNIA", 67 de ani pentru "NAŢIONALA" şi 55 de ani de

activitate de asigurare a societăţii "GENERALA". Societăţile de asigurare au

funcţionat în vechea organizare până la 01 septembrie 1949 când au fost puse în

lichidare85. În ziua publicării Decretului nr.362/1949 toate intreprinderile şi

societăţile de asigurare, prevăzute într-o listă anexă ce faceau parte integrantă din

decret, se considerau dizolvate de drept şi îşi încetau activitatea, intrând în lichidare.

Tabelul nr.5.1 – Lista societăţilor de asigurare nationalizate la 11 iunie

1948

Denumirea intreprinderii (fondata în anul) Sediul

1. Asigurarea Românească (1923) Bucureşti

2. Agricola Fonciera (1906) Bucureşti

3. Caledonian Română (1930) Bucureşti

4. Compania de Asigurare Bucureşti

5. Dacia România (1871) Bucureşti

6. Naţionala (1882) Bucureşti

7. Prima Ardeleană (1911) Cluj

8. Prima Societate de Înmormântare Braşov

9. Steaua României 1921) Bucureşti

10. Adriatica (reprezentanta) (1929) Bucureşti

11. Metropola (1928) Bucureşti

12. Standard (1931) Bucureşti

13. Minerva Cluj

84 Legea nr.119 din 11 iunie 1948 pentru naţionalizarea intreprinderilor industriale, bancare, de asigurări. miniere şi de transporturi (publicată în Monitorul Oficial nr.133bis din 11 iunie 1948). 85 Decretul nr.362 din 1 septembrie 1949 pentru dizolvarea şi lichidarea întreprinderilor şi socielăţilor de asigurare (publicat în Buletin Oficial nr.58 din 1 septembrie 1949).

76

Guvernarea timpului, nu a respectat nici o procedura legala în vigoare la

aceea data, decât dispoziţiunile actului normativ (decretului). La aceeşi data,

Societatea Comercială de Stat de Asigurări (C.A.S.) îşi înceta activitatea de asigurare

şi se limita numai la operaţiuni de reasigurare. Lichidarea acestor intreprinderi şi

societăţi de asigurare s-a făcut numai în baza normelor din decret, fără a fi respectate

dispoziţiunile statutelor, codului de comerţ şi orice alte legi sau dispoziţiuni în vigoare

referitoare la lichidare. Procedura de lichidare s-a făcut printr-un lichidator pentru

fiecare intreprindere de asigurare, numit prin decizia ministrului de finanţe, publicată

într-un ziar de mare tiraj. Societăţile de asigurare "Compania Europeana de Asigurare

a Marfurilor şi Bagajelor" Bucureşti, ,,Dacia Romania" - Bucureşti, ,,Nationala" -

Bucureşti, "Steaua României" - Bucureşti, "Transsylvania" - Sibiu şi "Vatra Domei" -

Bucureşti, "Victoria" - Bucureşti au fost lichidate de catre doi lichidatori desemnaţi de

către Adunarea Generală extraordinară a acţionarilor, unul recomandat de către partea

sovietică şi al doilea de către partea românească, procesul verbal cu denumirea

lichidatorilor publicându-se fară nici o altă formalitate decât viza Ministerului

Finanţelor într-un ziar de mare tiraj din Capitală. Pe data numirii lichidatorilor a

încetat mandatul administratorilor, respectiv directorilor, care au predat imediat

lichidatorilor întregul patrimoniu, registrele şi întreaga arhivă a intreprinderii, precum

şi gestiunea de la ultimul bilanţ până la data predarii, încheindu-se un proces-verbal

de predare-primire. Nerespectarea acestor obligaţii atragea dupa sine pedeapsa cu

închisoarea.

Singurul capital strain acceptat de conducerea politica la aceea vreme a fost

cel sovietic86 prin "Societatea generala de asigurari Sovieto-Romana pe actiuni

„SOVROMASIGURARE", infiintata la data de 29 iulie 1949. Societatea s-a constituit

prin derogare de la dispozitiunile Codului de Comert şi a celorlalte legi speciale,

considerandu-se legal constituita fara a mai fi necesara autentificarea actelor sau

indeplinirea oricarei alte formalitati. În perioada de lichidare, lichidatorii au fost

obligati sa predea Societăţii unice generale de asigurari SovietoRomane pe actiuni

"SOVROMASIGURARE" averea mobila şi imobila, precum şi portofoliile de

asigurari pentru toate ramurile, impreuna cu rezervele tehnice şi matematice calculate

la 15 septembrie 1949. Societatea Comerciala de Stat de Asigurliri (C.A.S.) a fost 86 Decretul 345 din 19 august 1949 pentru înfiinţarea Societăţii unice generale de asigurări SovietoRomana pe acţiuni (publicat în Buletin Oficial nr.54 din 20 august 1949).

77

obliga de asemenea, sa predea până la 30 septembrie 1949 intreg portofoliul

asigurarilor proprii şi pe cel al asigurarilor incheiate de fosta Regie Autonoma a

Asigurarilor de Stat (R.A.A.S.), impreuna cu rezervele tehnice şi matematice calculate

la 30 septembrie 1949, Societăţii "SOVROMASIGURARE".

De la data publicarii decretului s-au desfiintat de drept toate contractele,

conventiile, angajamentele şi intelegerile scrise sau verbale, fie individuale, fie

colective, fie rezultand din legi sau decizii, intre intreprinderile şi societăţile intrate în

lichidare pe de o parte şi reprezentanti, agenti, achizitori, incasatori, sub orice forma

ar activa ei. Creditorii sau orice alta parte interesata au fost obligati sa-si formuleze

pretentiile referitoare la drepturile lor în termen de 30 zile, iar cei domiciliati sau cu

sedii în strainatate în termen de 90 zile. Asiguratii care nu au reclamat sumele

asigurate în termenul prevazut au pierdut dreptul de a mai primi sumele cuvenite,

dezdaunarea şi asigurarile s-au considerat prescrise.

Din anul 1952 s-a creat87 Administratia Asigurarilor de Stat - ADAS ca

institutie specializata în activitate de asigurare, reasigurare şi comisariat de avarie.

Normele tehnice de lucru, regulamentele de functionare precum şi conditiile generale

şi speciale de asigurare, tarifele de prime, sumele asigurate au fost emise de catre

Ministerul Finantelor, activitatea de asigurare devenind astfel monopol de stat pentru

o perioada de 38 de ani. Rolul ADAS nu poate fi ignorat. A fost şi asa destul de

marginalizat prin incadrarea acestei institutii în sistemul activitatilor integrate în

complexul ,,national economic".

In această perioadă activitatea de asigurare a fost continuata, desigur pe alte

baze, în concordanta cu tipul de proprietate predominant. Asigurarile de bunuri se

incheiau indeosebi pentru proprietati imobiliare sau mobiliare apartinand persoanelor

fizice, sistemelor cooperatite, organizaţiilor obşteşti ale statului precum şi ale cultelor.

Sistemul politic nu agrea solutia asigurarii patrimoniului societăţilor de stat sau al

institutiilor publice. Singurele structuri economice din aceasta perioada care au avut

dreptul sa adere pentru asigurarea patrimoniului au fost unitatile din sistemul

cooperatist88. Patrimoniul persoanelor fizice s-a bucurat pentru prima data de o

protectie reala dupa reorganizarea ADAS din anul 1971 prin introducerea asigurarilor

87 Decretul nr.38/1952, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.710/1952, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.831/l952, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.828/1952. 88 Cooperativele agricole de producţie (CAP), Cooperativele meşteşugăreşti (UCECOM), Cooperativele de aprovizionare şi desfacere a mărfurilor (CPADM)

78

prin efectul legii89. Locuintele, animalele, culturile (agricole, pomi fructiferi şi vita de

vie) se considerau asigurate din momentul dobandirii în proprietate. Prima de

asigurare extrem de mica datorita dispersiei mari şi a normei de asigurare reduse a

fost asimilata unei obligatii fiscale, incasandu-se prin structura organelor fiscale odata

cu impozitele şi taxele. Sub acelasi efect al legii au intrat: asigurarea calatorilor

transportati, asigurarea de raspundere civila auto. în paralel a existat un important

volum de activitate în sfera asigurarilor facultative de viata şi bunuri. De asemenea, s-

a desfasurat şi o activitate intensa pe plan international, Romania aderand la conventia

CARTE VERDE cu sediul la LONDRA şi deruland activitatii de coasigurare şi

reasigurare cu importante societatli din Europa, în special în domeniul CASCO şi

CARGO maritim şi aerian.

În această perioadă s-au subscris zeci de milioane de poliţe, s-au despăgubit la

fel de multe bunuri dăunate şi s-au încheiat contracte de reasigurare cu mărci renumite

pe piaţa europeană. În această perioadă piaţa românească a interacţionat cu pieţele

externe în domeniul asigurării de autovehicule în vest pe baza Convenţiei Carte Verde

şi în pieţele din est ce intrau în componenţa Pieţei CAER90 prin Convenţia Carte

Albastră (organizaţie similară Connveţiei Carte Verde, proprie ţărilor din Europa de

Vest).

În perioada anilor 1960-1970 ponderea cea mai mare a veniturilor din asigurări

ale ADAS-ului o reprezentau veniturile din asigurările prin efectul legii. După

această perioadă, asigurările facultative de viaţă şi bunuri (agricole, gospodareşti,

autovehicule) au deţinut ponderea cea mai mare în structura veniturilor.

Principalii parametri ai ADAS, în ultimii ani de existenţă sunt reflectaţi in tabelul

nr.5.291

89 Decretul nr.470/1971 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, privind organizarea şi funcţionarea Administraţiei Asigurărilor de Stat şi Decretul nr.471/1971 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, cu privire la asigurările de stat (publicate în Buletinul Oficial nr.161 din 28 decembrie 1971). 90 Administratia Asigurarilor de Stat din Romania - Materiale teoretice pentru invatamantul profesional in asigurari, editia a II-a, Bucuresti 1970 91 I.N.S. Anuarul statistic al României, cap.16/2001

79

Tabelul 5.2. Volumul primelor brute şi nete ale societăţii A D A S în anii 1989 -

1990

Anul Indicatorul Suma brută de

prime( mil. lei)

Suma netă de

prime (mil. lei)

Asigurări de viaţă 2617 2617

Altele decât cele de viaţă 3622 3140

743 738

1375 1354

915 415

1989

- incendiu

- Auto (inclusiv R.C.A.)

- transporturi

- altele 628 594

Asigurări de viaţă 2726 2726

3955 3318

733 731

1717 1632

984 425

1990

Altele decât cele de viaţă

:

- incendiu

- auto (inclusiv R.C.A)

- transporturi

- altele

530 521

5.2.2. Starea actuală

După anul 1990 piaţa asigurărilor din România revine într-o organizare

liberală influenţată, teoretic, de cerere şi ofertă. Primii paşi sunt făcuţi prin

transformarea Administraţiei Asigurărilor de Stat92 existente în trei entităţi93

economice distincte cu patrimoniu individual şi portofoliu separat, denumite S.C.

Asigurarea Româneaască S.A. (ASIROM), S.C. Astra S.A. şi Agenţia de Comisariat

de Avarie S.C. Carom S.A. Legislaţia94 (provizorie) permitea constituirea unor

societăţi pe actiuni sau S.R.L. Era posibil să se înfiinţeze o societate cu răspundere

limitată în domeniul asigurărilor cu un capital de numai 100.000 lei. În baza Legii nr.

47/1991 s-a aprobat ca limita a capitalului minim subscris, pentru societăţile de 92 Decretul nr.471 din 20 decembrie 1971 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, publicat în Monitorul Oficial nr.161, din 28 decembrie 1971; 93 Hotărârea Guvernului României privind înfiinţarea unor societăţi comerciale pe acţiuni în domeniul asigurărilor, nr. 1279/1990 din 8 decembrie 1990, publicată in Monitorul Oficial al Romaniei nr.145 din 17 dec.1990. 94 Legea nr.47, privind constituirea, organizareaşi funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor, Monitorul Oficial, Partea I, nr.151, din 19 iunie 1991;

80

asigurare, care se înfiinţau un cuantum de 25 mil. lei. Ulterior în baza Legii nr.

32/2000 limita minimă a capitalului social vărsat sau după caz fondul de rezervă s-a

majorat, după cum urmează:

7 miliarde pentru activitatea de asigurări generale exceptând asigurările

obligatorii;

14 miliarde pentru activitatea de asigurări generale;

10 miliarde pentru activitatea de asigurări de viaţă.

Prin Ordinul CSA nr 6/200195 privind categoriile de active admise să

reprezinte rezervele tehnice ale asiguratorului care practică asigurări generale, limita

capitalului social s-a majorat astfel:

15 miliarde lei pentru activitatea de asigurări generale exceptând

asigurările obligatorii;

30 miliarde lei pentru activitatea de asigurări generale;

21 miliarde lei pentru activitatea de asigurări de viaţă.

În luna septembrie 1990 a fost înfiintata prima soeietate de asigurari cu

capital integral privat96, S.C. "UNITA" S.R.L97. Activitatea acesteia a inceput în luna

ianuarie a anului urmator prin practicarea asigurarilor mixte de viata cu acumulare de

capital. Peste 10 ani UNITA se înscria în Topul asigurărilor în România, iar în anul

2000 a fost achizitionata de grupul WIENER-STADTISCHE. Anul 1992 aduce

urmatoarele nume pe piaţa asigurarilor societăţile de asigurare: AGRAS, ARDAF,

ROUMANIE ASSURANCE INTERNATIONAL. Un an mai târziu se infiinţau

societăţile ASIGURAREA ANGLO - ROMANA şi GENERALA ASIGURARI (in

anul 1999 si-a schimbat numele în GENERALA ASIGURARI). În anul 1994 s-au

infiintat societăţile de asigurare ASITRANS, ASIGURARI ION TIRIAC – ASIT98,

ARINCO SOCIETATE DE ASIGURARI (ulterior îşi schimba numele în

INTERAMERICAN ROMANIA ASIGURARI) şi SAR TRANSIL VANIA (BT Asig.

Transilvania). În anul 1995 s.au infiinţat societăţile ASIGURAREA POPULARA

95 Ordinul nr.6 din 23 iulie 2002 pentru punerea în aplicare a Normelor privind limita minimă a capitalului social vărsat, respetiv a fondului de rezervă liberă vărsat al asigurarilor.Emitent: Comisia de Supraveghere a Asigurărilor publicată in Monitorul Oficial nr.554/2000. 96 Capitalul social minim a fost de 100.000 lei, identic cu al oricărui alt agent economic din economia României. 97 Sediul social al societăţii UNITA SA a fost în Timişoara până în luna august 2004 când a fost mutat în Bucureşti 98 În anul 2000 şi-a schimbat numele în ALLIANZ TIRIAC ASIGURĂRI, prin cumpărarea pachetului majoritar de acţiuni de către compania ALLIANZ din Germania

81

ROMANA (in anul 2001 si-a schimbat numele în ASIGURARE REASIG. AGI-

ROMANIA, prin cumpararea pachetului majoritar de actiuni de catre compania AGI

din Germania), SARA ASIG (in anul 1996 si-a schimbat numele în SARA MERKUR,

prin cumpararea pachetului majoritar de catre compania MERKUR

VERSICHERUNG din Austria). De curand grupul austriac GRAZER Wechselseitige

Versicherung AG, actionarul majoritar al GRAWE Romania, a cumparat 99,7% din

capitalul societăţii de asigurari de viata SARA MERKUR. Acest pachet de actiuni era

controlat de grupul MERKUR Versicherung AG, tot din Austria, direct - în proportie

de 94,7% - şi prin una dintre subsidiarele acesteia din Slovenia, MERKUR

Zavarovalnica (5%). În anul 1997 avea loc prima investitie de capital extern mai

considerabila, prin infiintarea "Societăţii Nationale Nederlaneden Asigurari de Viata

(capital olandez; În anul 1998 îşi schimba numele în Nederlanden Asigurari de Viata,

iar în anul 2001 îşi schimba,numele în ING Nederlanden Asigurari de Viata).

Simultan intra pe piata capital din Grecia prin infiintarea societăţii de asigurare

GARANTA A S. Anul 1998 aduce pe piata societatea OMNIASIG ASIGURARI DE

VIATA, iar în anul 1999 se infiinteaza societatea COMMERCIAL UNION

ASIGURARI DE VIATA (ulterior redenumita AVIVA). Legislatia nu a impus restrictii

de solvabilitate, norme prudentiale în domeniul asigurarilor. Evolutia numerica în

timp a societăţilor ce au desfasurat activitate de asigurare în Romania este prezentata

în tabelul nr. 5.3.

Tabelul nr.5.3- Evolutia numarului de societăţi de asigurare în Romania

perioada 1991-2006

Anul 1991 1996 1997 1998 2000 2002 2003 2004 2005 2006

Numar

societăţi de

asigurare

55 47 55 64 73 48 44 45 42 41

Sursa: Rapoarte emise de autoritatea de supraveghere OSSAR99 şi CSA100

În anul 2006, conform Raportului Anual al CSA, numărul societăţilor a fost

de 41, fiind retrase autorizaţiile pentru trei societăţi şi autorizate alte două.

99 OSSAR - Oficiul de supraveghere a asigurărilor şi reasigurărilor (1990-2001). 100 CSA - Comisia de Supraveghere a Asigurărilor -începând cu 2001.

82

O analiză a pieţei asigurarilor dupa reorganizarea activitatii societăţilor de

asigurare în baza Legii nr.32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea

asigurarilor101, a permis formularea unor concluzii şi aprecieri impuse de realităţi

practice la acea vreme. Din cele 73 de societăţi de asigurare existente pe piata la

sfarsitul anului 2000, pentru unele societăţi nu s-a mai solicitat autorizatie, altele au

fuzionat sau în unele situatii s-au efectuat transferuri de portofoliu. Au fost şi situatii

în care Comisia de Supraveghere a Asigurarilor a luat masura suspendarii activitatii.

Un caz mediatizat de retragere a autorizatiei de functionare a fost cel al societăţii de

asigurare GRUP AS, ajungandu-se în anul 2003 la declararea falimentului de catre

Tribunalu1 Municipiului Bucureşti102.

Ca urmare a dificultatilor financiare aparute pe fondul practicarii unor prime

de asigurare fara acoperire, la preturi de dumping, inclusiv pentru asigurarile externe

„Carte Verde”, Grup AS datora societăţilor de asigurare din strainatate despagubiri

restante de un milion de euro pentru asigurarile „Carte Verde” emise. Acesti bani au

fost achitati de societăţile din strainatate pagubitilor care au avut de suferit pagube în

urma accidentelor de autovehicule cauzate de asiguratii Grup AS. Obligatiile de plata

catre partenerii din strainatate nu au putut fi onorate, fiind preluate de catre societăţile

de aigurare care îşi onorasera aceste obligatii pentru contractele emise. Biroul

Asiguratorilor de Autovehicule din Romania (BAAR) care nu a luat masurile de

prevenire a incercat sa obtina în instanta recuperarea datoriilor pe care Grup AS le are

de achitat la fondul comun „Carte Verde”.

Un alt caz de faliment103 inregistrat pe piata asigurarilor din Romania este al

societăţii de asigurare "Internationala." METROPOL S.A. Probleme au existat şi

exista şi la societatea Mondial ASSURANCE.

Autoritatea de stat în domeniul supravegherii activitatii de asigurare a

intervenit şi în cazul companiei MONDIAL ASSURANCES SA, hotarand

sanctionarea companiei cu limitarea operatiunilor. Prin Decizia de sanctionare

nr.3220/30.01.2003, emisa de presedintele Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor,

companiei S.C. MONDIAL ASSURANCES S.A i s-a interzis sa incheie noi contracte

101 Bogdan, D.M., Sistemul Informaţional în societăţile de asigurare, Editura Antet, Bucureşti, 2003, pag. 31 102 Decizia Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr.3211/31.01.2003. 103 Sentinţa civilă nr.297/13.02.2003 a Tribunalului Bucureşti - Secţia VII-a Comercială. 60 Conform prevederilor art.39 alin.(3) lit.e) din Legea nr.32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor.

83

de asigurare pentru toate clasele de asigurari pentru care a fost autorizata şi sa

reinnoiasca contractele de asigurare la data expirarii acestora. Masura a fost luata ca

urmare a descoperirii de catre organele de control ale Comisiei a unor incalcari ale

legislatiei în vigoare. Decizia data de Comisia de Supraveghere a Asigurarilor prevede

ca aceasta urma sa administreze în continuare contractele de asigurare aflate în

vigoare până la expirarea acestora şi ramanea raspunzatoare pentru obligatiile asumate

prin acestea.

Nerespectarea masurilor dispuse prin decizie a atras sanctionarea societăţii cu

retragerea autorizatiei104 de functionare. Consiliul Comisiei de Supraveghere a

Asigurarilor a hotarat, de asemenea, retragerea autorizatiei de functionare a S.C.

CROMA S.A, ca urmare a faptului ca societatea nu a dus la indeplinire masurile

prevazute în planul de redresare solicitat de catre Comisie în anul 2003, ceea ce a

facut ca situatia sa financiara sa nu se imbunatateasca. Conform raportarilor transmise

de societate, coeficientul de lichiditate la data de 31 ianuarie 2004 era de 0,21, fiind

sub limita minima admisa, iar gradul de acoperire a rezervelor cu activelor admise la

data de 31.12.2003 era de 61,4%105.

Practic existenta activitatii de asigurare din Romania a fost indisolubil legata

de numarul societăţilor de asigurare cu drept de functionare. Astfel de la inceputurile

activitatii de asigurare numarul societăţilor a fost relativ constant în perioada

interbelica, redus la minim în perioada centralismului economic şi apoi dupa 1990 se

observa o dezvoltare aceelerata şi o sedimentare a acestora potrivit graficului din

figura nr.5.4

105 Decizia nr.3567/09.08.2004 de retragere a autorizaţiei de funcţionare şi de stabilire a stării de insolvabilitate a S. C. CROMA S.A (Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.762 din 20 august 2004).

84

01020304050607080

1922 1924 1926 1928 1930 1932 1934 1936 1938 1991 1997 2000 2003 2005

Numarul societatilor

Sursa: Statistica societatilor anonime din Romania, vol.XXI, Bucuresti,1939, Rapoartele de

activitate OSSAR şi CSA Figura nr. 5.4. Dinamica societăţilor de asigurare în perioada 1922-2003 pe

piata romaneasca de asigurare

Reducerea numarului de operatori de pe piata este efectul filtrelor constituite

prin aplicarea prevederilor Legii nr.32/2000 de catre Comisia de Supraveghere a

Asigurarilor. Daca vechea legislatie106 permitea oricarei persoane sa constituie o

societate cu raspundere limitata cu domeniu de "vanzarea produselor de asigurari",

dupa aplicarea legii societăţilor de asigurare situatia s-a schimbat radical. Consider ca

s-a dat un semnal pozitiv din care rezulta ca în sfarsit piata asigurarilor din Romania

are o directie buna de dezvoltare. În etapa actuala mecanismul constituirii societăţilor

de asigurare se prezinta sintetic astfel: societăţi comerciale pe actiuni sau societăţi

mutuale de asigurare inmatriculate în Registrul Comertului numai dupa avizul

favorabil dat de Comisia de Supraveghere a Asigurarilor care se acorda în maxim 4

luni de la solicitare. Cca 50%- 60% din profit iese din ţară, în timp ce întreaga

activitate este susţinută de fluxul de încasări de prime, capitalul fiind protejat,

situându-se pe treapta a treia, după prime şi rezerve.

Susţinerea activităţii din încasări de prime şi protejarea capitalului este de

apreciat dacă acest capital externalizat ar fi investit în ţară în orice activitate

economică.

Piaţa asigurărilor a avut în prima jumătatea a anului 1997 o creştere de 29,4%,

faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, în condiţiile în care volumul primelor brute

106 Legea nr.47/1991 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor (PubIicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.151 din 19 iunie 1991).

85

subscrise a ajuns la 1,09 mld. EUR, pe fondul unui avans mai puternic pe segmentul

asigurărilor auto şi de credite, potrivit NewsIn.

5.3. Organizarea şi funcţionarea pieţei internaţionale de asigurări

5.3.1. Conceptul de piaţă internaţională în asigurări

Creşterea şi diversificarea activităţii economice şi, implicit a schimburilor

internaţionale de valori au dus la crearea şi dezvoltarea unor pieţe internaţonale active

şi concurente de asigurări şi reasigurări. Asigurările şi reasigurările sunt marcate de

un grad ridicat de eterogenitate determinat de existenţa unei mari diversităţi de tipuri

şi categorii de afaceri. De aceea, nu se poate vorbi de o singură piaţă a asigurărilor, ci

de pieţe ale asigurărilor şi reasigurărilor, fiecare dintre ele fiind individualizată prin

preponderenţa anumitor tipuri de tranzacţii, prin existenţa unor anumite societăţi de

asigurări şi reasigurări, cutume, mod de funcţionare, tranzacţionare, reguli.

Şi totuşi piaţa internaţională a asigurărilor există şi funcţionează. Ea este

reprezentată de ansamblul pieţelor naţionale, regionale, zonale şi continentale privite

prin prisma mecanismelor care le asigură convergenţa şi le atenuiază şi le rezolvă

divergenţele. Constituie un întreg ca scop, chiar dacă componentele structurale

evoluiază dinamic şi concurenţial.

Tranzacţiile intrnaţionale cu asigurări sunt puternic marcate de reglementările

naţionale ale fiecărei ţări.

Dispersia internaţională a riscurilor mari prin intermediul asigurării poate fi

realizată în mai multe moduri:prin asigurare directă, posibil prin participarea

asigurătorilor străini în calitate de coasigurători alături de societăţile naţionale, sau

prin transferarea unor părţi a riscurilor asumate de societăţile naţionale, prin

reasigurare internaţională.107

Comerţul internaţional cu asigurări este redus în comparaţie cu cheltuielile

mondiale cu primele de asigurare şi cu tranzacţiile internaţionale în orice alt domeniu.

Cota ce revine asigurătorilor străini diferă considerabil de la o ţară la alta, dar a

crescut în ultimii ani, mai ales datorită liberalizării comerţului în diferite regiuni ale

lumii, precum şi fuziunilor şi achiziţiilor în domeniu care au marcat puternic

configuraţia şi evoluţia acestui sector.

107 Ciurel, V., –Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practici internaţionale, editura Beck 2000, pag.47

86

5.3.2. Componente ale pieţei internaţionale de asigurări

Tipurile de societăţi, companii pe care le întâlnim pe piaţă în calitate de

asiguratori sunt:

societăţi comerciale de asigurare, companii de reasigurare, companii

captive de asigurare şi reasigurare, asociatii mutuale, sindicatele Lloyd’s,

pool-rile de subscriere.

Societăţile comerciale de asigurare, indiferent de forma de proprietate, îşi

desfaşoară activitatea potrivit legii urmărind realizarea de profit. Aceste societăţi sunt

obligate:

a. să se încadreze în prevederile legale referitoare la:

mărimea capitalului social;

mărimea obligaţiilor pe care le pot asuma;

rezervele de prime şi/sau daune pe care trebuie să le constituie.

modul de ţinere a evidenţei activităţii desfăşurate;

forma bilanţului şi a contului de profit şi pierdere, care trebuie

întocmite şi publicate.

b. să respecte avizele şi normele organului de stat însărcinat cu supravegherea

asigurărilor.

Companiile de reasigurare, societăţi specializate numai în reasigurare fie

mixte (din punct de vedereal proprietăţii capitalului social), fie private, apar în

calitate de vânzători şi ofertanţi ai tranzacţiilor de reasigurare, iar atunci când

efectuează operaţiuni de retrocesiune ei apar şi în calitate de cumpărători de

reasigurare. Cele mai mari astfel de societăţi îşi au sediul Europa, ţări în care au luat

fiinţă primele companii de acest gen: Swiss-RE (Elvetia), Cologne RE (Germania),

Societe Generale de Ressurances (Franta) şi binenîţeles în Anglia, Lloyd’s.

Companiile captive de asigurare şi reasigurare,108 constituie o categorie

aparte care a cunoscut o dezvoltare deosebită în perioada postbelică strâns legată de

formarea marilor companii industriale şi comerciale şi mai apoi financiare. Ca o

definiţie foarte scurtă, putem spune că acestea sunt o formă de ‚,autoasigurare

oficializată”. Se estimează în lume că funcţionează aproximativ 4560 de astfel de

companii. Scietatea Captivă îndeplineşte toate funcţiile unei societăţi de asigurări

tradiţionale. 108 Ciumas, C., -,,Asigurările internationale.Arhitectura şi problematica la debutul mileniului III,.’’Editura Intelcredo, 2001,cap.4

87

Fiecare asociaţie îşi decide singura politică adecvată: participarea la profit,

aplicarea unor prime reduse, acordarea unor bonusuri. Sindicatele Lloyd’s sunt

specifice pieţei londoneze de asigurare reasigurare. Lloyd’s nu este o societate

propriu-zisa de asigurare, ci o comunitate de subscriitori, persoane fizice şi juridice şi

care răspund pentru riscurile asumate în numele lor. Acceptarea de noi membri în

sindicatele Lloyd’s se face fără exceptie, pentru persoanele în vârsta de cel puţin 21

de ani, să fie recomandaţi de alţi membri, să fie bogaţi, respectiv să dovedească o

avere personală de cel puţin 250.000 lire sterline, să fie integri şi să accepte

tranzacţionarea de asigurări în nume propriu cu răspundere nelimitată.

Pool-urile de subscriere - reprezintă argumente al căror scop constă în:

a. mobilizarea capacităţii locale pentru încheierea de tranzacţii directe

de asigurare sau reasigurare;

b. reducerea cererii pentru reasigurări oferite de pieţele convenţionale.

5.3.3. Principalele entităţi geografice ale pieţei internaţionale de asigurări.

5.3.3.1. Cadrul general

Pieţele de asigurări cele mai reprezentative la nivel mondial sunt cele care se

află în cele mai importante centre economice ale lumii, adică în America, Europa,

Asia, Africa şi Oceania.. Fiecare dintre aceste pieţe zonale sunt în fapt pieţe

internaţionale, deoarece o mare parte sau chiar cea mai mare parte a activităţii de

asigurare încheiate, provine de la societăţi de asigurare şi reasigurare din alte ţări şi

influenţează în mare măsură uzanţele şi practicile altor pieţe.

Pe aceste pieţe activează în general societăţile de asigurare, societăţile de

reasigurare, companii captive de asigurare şi reasigurare, asociaţiile mutuale,

sindicatele Lloyd’s specifice pieţei londoneze de asigurare-reasigurare, pool-urile şi

intermediarii, adică brokerii. În general pe aceste pieţe contractele de asigurare de

valori mari nu sunt încheiate direct, ci prin intermediari, brokerii având şi scopul

stabilirii celor mai bune legături între asiguraţi şi asigurători, după cum reiese şi din

tabelul 5.4.

Redăm mai jos principalele entităţi ale pieţei internaţionale de asigurare, din

punctul de vedere al volumului de prime în anii 2005 şi 2006:

88

Tabelul nr.5.4. Volumul primelor de asigurare pe principalele regiuni ale lumii

VOLUMUL PRIMELOR SUBSCRISE PE REGIUNI ÎN ANUL 2006 (milioane USD)

Regiunea Asigurări de viaţă Asigurări non-viaţă Total

2005 2006 2005 2006 2005 2006

AMERICA 556.121 601.784 690.520 727.945 1.246.641 1.329.729

EUROPA 812.226 940.586 522.830 544.295 1.335.057 1.484.881

ASIA 578.567 602.266 186.644 198.553 765.221 800.819

AFRICA 29.676 35.468 13.042 14.200 42.718 49.667

OCEANIA 26.968 29.214 29.222 29.102 56.190 58.316

TOTAL 2.003.557 2.209.317 1.442.258 1.514.094 3.445.816 3.723.412Sursa Swissre Sigma 2007

Se remarcă autoritatea Europei asupra tuturor celorlalte zone, dar în special

faţă de America şi faţă de Asia. Creşterile cele mai semnificative sînt remarcate în

cadrul asigurărilor de viaţă care au crescut mai repede decît cele nonviaţă. În zonele

din Africa şi Oceania, se observă un nivel scăzut al primelor comparativ cu celelate

zone, cît şi un ritm lent de dezvoltare în perioada analizată. Oricum putem trage o

concluzie clară, şi anume faptul că piaţa internaţională de asigurări a avut în această

perioadă un ritm de creştere semnificativ.

Principala caracteristică a densităţii asigurărilor pe plan mondial este cazul

Oceaniei, care devansează de departe Asia la ambele forme de asigurare iar pe total şi

la asigurările nonviaţă devanseză chiar Europa. Cea mai mare densitate de asigurări

pe plan mondial se regăseşte la asigurările nonviaţă în America de Nord iar cea mai

mică, la acelaşi fel de asigurări in zona Africii. Zona Americii de Nord domină, de

altfel la ambele forme de asigurare, evidenţiat în tabelul nr.5.5.

Tabelul nr.5.5. Densitatea asigurărilor în anul 2006 (prime în USD)

Regiunea Asigurări de viaţă Asigurări non-viaţă Total

AMERICA DE NORD 1.713,8 2.072,2 3804,0

AMERICA DE SUD 51,3 75,4 126,7

EUROPA 1.119,6 626,0 1745,7

ASIA 154,0 50,4 205,0

AFRICA 38,3 15,3 53,6

OCEANIA 896,3 891,0 1787,3

TOTAL 330,6 224,2 554,8Sursa Swissre Sigma 2007

89

Gradul de penetrare a asigurărilor în produsul intern brut pe principalele

regiuni geografice se relevă în tabelul nr.5.6. pe care îl redăm mai jos.

Tabelul nr.5.6. Gradul de penetrare al asigurărilor în anul 2006 pe regiuni

Grdul de penetrare

Regiunea Asigurări de viaţă Asigurări non-viaţă Total

AMERICA DE NORD 3,9 4,7 8,7

AMERICA DE SUD 1,0 1,4 2,4

EUROPA 5,3 3,0 8,3

ASIA 5,0 1,6 6,6

AFRICA 3,4 1,4 4,8

OCEANIA 3,4 3,3 6,7

TOTAL 4,5 3,0 7,5 Sursa Swissre Sigma 2007

Şi din acest punct de vedere se remarcă pe primul loc America de Nord, atât

în structură cît şi pe total, dar se remarcă faptul că Africa şi Oceania au un grad de

penetrare comparabil la asigurările de viaţă cu al Americii de Nord iar la asigurările

nonviaţă depăşeşte chiar Europa. Acest lucru se datorează nivelului scăzut al PIB-lui

în aceste zone.

Structurile legale şi sociale determină în mare măsură nevoia de asigurare. De

aceea, nu se poate vorbi de o singură piaţa a asigurărilor sau a reasigurărilor, ci de

pieţe ale asigurărilor şi reasigurărilor, fiecare dintre ele fiind individualizată prin

preponderenţa unor anumite tipuri de tranzacţii, prin existenţa unor anumite societăţi

de asigurări şi reasigurări, cutume, mod de funcţionare, tranzacţionare, reguli. Prin

urmare, pieţele asigurărilor şi reasigurărilor au pronunţate particularităţi, marcate de

reglementările naţionale ale fiecarei ţări. O altă caracteristică a pieţei asigurărilor şi

reasigurărilor este determinată de procesul de fuzionare între grupuri bancare şi de

asigurări care au avut ca rezultat formarea unor adevaraţi coloşi financiari a caror

valoare de piaţă creşte aproape neîntrerupt. Aceste fuzionari care exprimă clar

tendinţa de concentrare a ofertei internaţionale, în afara avantajelor pentru noile

entităţi născute, vor determina dominaţie şi mai puternica şi vor fi cele care vor crea

piaţă viitorului cu noile sale reguli. 109

109 Ciurel, V., - Op. cit.,p.47

90

5.3.3.2. Pieţele de asigurare din Europa

A. Europa centrală şi de est.

Ţările din estul Europei se încadrează într-o categorie specială, deoarece

economia acestora este într-o continuă schimbare, şi dezvoltare fapt datorat

economiei de comandă şi monopolului de stat inclusiv pe piaţa asigurărilor avut în

trecut în perioada comunistă. Acest lucru, coroborat cu diferenţele mari între acest

grup de ţări şi ţările vest-europene, viteza diferită de evoluţie a sectorului de

asigurare, diferenţele de abordare a pieţelor, interesele diferite ale asigurătorilor

străini privind investiţiile pe aceste pieţe, precum şi structura lor aparte, ne obligă la o

tratare separată a acestora. Deoarece legislaţia economică este în schimbare, fapt care

afectează şi piaţa de asigurări, evoluţia acestui sector nu este la fel de rapidă ca a

statelor din vestul Europei. Nici acum nu a dispărut încă ideea de monopol în

asigurări, ceea ce implică un efect negativ asupra pieţei de asigurări. O caracteristică

importantă o reprezintă dezechilibrul mare între cele două categorii de asigurări:

asigurările non-viaţă au reprezentat 75% din totalul primelor încasate. Rezultatele şi

tendinţele asigurărilor generale sunt puternic marcate de evoluţia asigurărilor de

autovehicule care totalizează cea mai mare parte a veniturilor din prime. Asigurările

de viaţă sunt încă puţin dezvoltate în ţările din regiune, de aceea, este posibil să

asistăm la o dezvoltare rapidă a acestor tipuri de asigurări.

La nivelul Europei de Est, cele mai reprezentative pieţe sunt cele din Rusia,

Polonia, Cehia şi Ungaria. Ele deţin aproximativ 80% din piaţa de asigurări a

Europei de Est. Din cele patru ţări, enumerate mai sus, Rusia este cea mai mare piaţa

de asigurări. Statele baltice, deşi au pornit de la un nivel redus de dezvoltare, au

demonstrat cea mai rapidă evoluţie. Primirile în reasigurare pe care le efectuează

companiile din aceste ţări nu sunt reprezentative; de multe ori de-a lungul anilor,

dificultăţile de plată a daunelor au făcut ca societăţile cedente, serioase şi de renume

să evite parteneri din aceste ţări astfel încât nu sunt puţine cazurile în care afacerile

sunt,,proaste” datorită nepriceperii, inabilităţii sau alegerii unor forme contractuale

nepotrivite de către companiile de asigurări directe. La nivel mondial, această piaţă

de asigurări reprezintă mai puţin de 1% din piaţa de asigurări mondială110.

Participarea societăţilor Europei de Est pe pieţele mari de asigurări şi reasigurări este

redusă, astfel încât, încă o lungă perioadă de timp, ele nu pot deveni concurente 110 Ciurel, V., Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura ALLBECK, Bucureşti, 2000

91

serioase ai asigurătorilor existenţi. Perspectivele pieţei Europei de Est sunt bune, deşi

situaţia economică, inflaţia, afectează negativ dezvoltarea asigurărilor, în special a

celor de viaţă.

Vom analiza mai jos, gradul de penetrare al asigurărilor în PIB-ul mai multor

ţări din regiunea menţionată pe perioada ultimilor trei ani, şi evoluţia primelor de

asigurare,

Gradul de penetrare al asigurărilor în PIB., în perioada 2004-2006, pe ţări în Europa

Centrală şi de Est, se relevă în tabelul 5.7.

Tabelul nr. 5.7. Gradul de penetrare al asigurărilor în PIB., în perioada 2004-

2006, pe ţări în Europa Centrală şi de Est (%)

2004 2005 2006

ŢARA Asig.

de

viaţă

Asig.

non

viaţă

Total Asig.

de

viaţă

Asig.

non

viaţă

Total Asig.

de

viaţă

Asig.

non

viaţă

Total

POLONIA 1,17 1,90 3,07 1,31 1,84 3,16 1,48 1,88 3,36

CEHIA 1,63 2,53 4,15 1,53 2,45 3,98 1,54 2,46 4,00

UNGARIA 1,15 1,67 2,83 1,37 1,71 3,08 1,42 1,78 3,20

RUSIA 0,61 2,21 2,83 0,12 2,15 2,27 0,10 2,18 2,28

SLOVACIA 1,46 2,15 3,61 1,36 2,30 3,66 1,43 2,44 3,87

ROMÂNIA 0,35 1,15 1,51 0,32 1,21 1,53 0,33 1,29 1,62

LITUANIA 0,38 1,10 1,48 0,41 1,07 1,47 0,39 1,10 1,49

ESTONIA 0,58 0,71 2,29 0,77 1,61 2,40 0,83 1,68 2,51

BULGARIA 0,26 1,65 1,92 0,32 2,23 2,55 0,35 2,27 2,62

UCRAINA 0,05 4,77 4,82 0,08 2,95 3,02 0,10 3,22 3,32

SERBIA & M 0,16 2,04 2,20 0,19 2,04 2,23 0,21 2,08 2,29

SLOVENIA 1,65 3,96 5,61 1,69 3,96 5,65 1,74 3,98 5,72

CROAŢIA 0,76 2,44 3,20 0,84 2,41 3,25 0,97 2,42 3,39Sursa: Swissre.Sigma,, 2005,2006, 2007.

Ca o trăsătură specifică, se poate observa faptul că gradul de penetrare în PIB

al asigurărilor non viaţă este mai mare decît la asigurările de viaţă iar această

constantă se păstrează pe întreaga perioadă menţionată. În perioda analizată, exemplul

României, arată faptul că, deşi pe total gradul de penetrare a crescut, la asigurările de

viaţă au scăzut,

92

Evoluţia primelor de asigurare în perioada 2004-2006 în Europa Centrală şi de

Est (milioane USD), se relevă în tabelul nr.5.8.

Tabelul nr.5.8. Evoluţia primelor de asigurare în perioada 2004-2006 în Europa

Centrală şi de Est (milioane USD)

2004 2005 2006

ŢARA Asig. de

viaţă

Asig.

non

viaţă

Total Asig. de

viaţă

Asig.

non

viaţă

Total Asig. de

viaţă

Asig.

non

viaţă

Total

POLONIA 2.828 4.604 7.431 3.925 5.517 9.443 5.793 6.153 11.946

CEHIA 1.720 2.673 4.393 1.871 2.998 4.869 2.083 3.221 5.304

UNGARIA 1.179 1.708 2.887 1.492 1.871 3.363 1.936 1.853 3.789

RUSIA 3.544 12.809 16.351 904 16.618 17.521 571 20.932 21.503

SLOVACIA 603 885 1.488 631 1.069 1.700 704 1.116 1820

ROMÂNIA 251 818 1.068 318 1.192 1.510 405 1.638 2.043

LITUANIA 85 245 329 104 272 376 164 362 526

ESTONIA 64 188 252 101 214 315 124 251 375

BULGARIA 64 401 465 86 593 679 102 673 775

UCRAINA 29 2.894 2.924 63 2.405 2.468 89 2.649 2.738

SERBIA&M 34 444 478 45 476 521 57 517 574

SLOVENIA 531 1.278 1.809 576 1.348 1.924 678 1.486 2.164

CROAŢIA 260 838 1.098 323 928 1.250 373 1.030 1.403

ALTE ŢĂRI 37 659 699 52 821 874 230 819 1.049

TOTAL 11.229 30.444 41.673 10.491 36.322 46.813 13.309 42.700 56.009

Sursa: Swissre.Sigma, 2005,2006, 2007.

Creşterile cele mai semnificative le-au avut ţări ca Polonia, Rusia, România iar

Ucraina a scăzut, deşi trendul general a relevat creşterea pe întreg ansamblul ţărilor

din zona menţionată. De asemenea se poate observa o creştere mai mare a asigurărilor

de viaţă faţă de asigurările nonviaţă la majoritatea ţărilor.

B. Europa de Vest, la nivelul acestei pieţe activează una dintre cele mai prestigioase

instituţii care are preocupări în domeniul asigurărilor prin realizarea de rapoarte şi

studii, adică CEA (Comitetul European de Asigurări).111

CEA publică periodic diverse studii şi statistici care au ca scop informarea, în

acest domeniu, în contextul pieţei unice europene, în paralel cu fenomenul de

globalizare, tot mai puternic şi mai vizibil în ultimii ani. Se adaugă în mod firesc,

studierea implicaţiilor dezvoltării tehnologiei, a dereglementării şi a liberalizarii

comerţului european şi a celui mondial ca urmare a aplicării Acordului General pentru 111 CEA Annual Report 2006

93

Comerţul cu Servicii (GATT). Toate acestea au dus şi duc, în continuare, la

modificări ample în privinţa cadrului până nu demult obişnuit în care se desfăşurau

aceste activităţi. Asistăm la o globalizare şi la o ,,fuziune” a serviciilor financiare,

chiar la un management financiar global, percepute atât la nivelul companiilor, cât şi

la nivelul consumatorului. Conform ultimului raport CEA aşa cum se reflectă în

graficul din Figura nr.1.5., reiese că 8 ţări membre ale Uniunii Europeane deţin

aproximativ 84% din totalul pieţei de asigurări europene. Acestea sunt Marea

Britanie (deţine cel mai mare volum de prime încasate), Germania, Franţa, Italia,

Olanda, Spania, Elveţia şi Belgia.

Cât priveşte evoluţia primelor de asigurare acestea se prezintă în tabelul 5.9.

Tabelul nr. 5.9. Evoluţia primelor de asigurare în perioada 2004-2006, în Europa

de Vest (milioane USD)

2004 2005 2006

ŢARA

Asig.

de

viaţă

Asig.

non

viaţă

Total

Asig.

de

viaţă

Asig.

non

viaţă

Total

Asig.

de

viaţă

Asig.

non

viaţă

Total

M.BRITANIE 189.591 105.241 294.831 199.612 100.629 300.241 311.691 106.676 418.367

FRANŢA 128.813 65.811 194.624 154.058 68.162 222.220 177.902 73.262 251.164

ITALIA 82.083 46.728 128.811 91.740 47.453 139.194 89.576 49.103 138.679

GERMANIA 84.535 106.261 190.797 90.225 107.026 197.251 94.911 109.636 204.544

BELGIA 24.112 14.741 38.853 31.026 15.367 46.393 25.081 12.807 37.889

SPANIA 23.592 32.311 55.903 25.518 34.757 60.275 28.285 37.528 65.813

ELVEŢIA 24.067 17.939 42.006 22.747 18.330 41.077 23.363 18.395 41.758

SUEDIA 15.790 8.285 24.075 18.866 8.844 27.710 20.032 9.150 29.182

LUXEMBURG 8.203 1.333 9.535 12.071 1.456 13.527 14.585 1.895 16.480

ALTE ŢĂRI 102.548 74.527 177.076 112.983 80.237 193.219 155.160 125.843 281.003

TOTAL 683.334 473.117 1.156.511 758.846 482.261 1.241.107 940.586 544.295 1.484.881

Sursa: Swissre.Sigma,, 2005,2006, 2007.

Este evidentă poziţia de lider a M Britanii, în compania ţărilor din vest,

precum şi faptul că are şi cel mai dinamic ritm de creştere, faţă de ţări ca Elveţia a

cărui dezvoltare a fost negativă,în condiţiile dublării veniturilor pe total europa de

vest, datorită scăderii asigurărilor de viaţă, dar a creşterii ponderii cît şi absolut al

asigurărilor nonviaţă.

În acelaşi context este semnificativă densitatea asigurărilor pe piaţa din Europa

de Vest a asigurărilor (prezentat în tabelul 5.10.

94

Tabelul nr.5.10. Densitatea asigurărilor în perioada 2004-2006, pe ţări în Europa

de Vest

2004 2005 2006

ŢARA Asig.

de

viaţă

Asig.

non

viaţă

Total

Asig.

de

viaţă

Asig.

non

viaţă

Total

Asig.

de

viaţă

Asig.

non

viaţă

Total

M.BRITANIE 3.190,4 1.318,0 4.508,4 3.287,1 1.311,9 4.599,0 5.139,6 1.327,1 6.466,7

FRANŢA 2.150,2 1.057,7 3.207,9 2.474,6 1.093,9 3.568,5 2.922,5 1.152,9 4.075,4

ITALIA 1.417,2 800,7 2.217,9 1.449,8 814,1 2.263,9 1.492,8 809,5 2.302,2

GERMANIA 1.021,3 1.265,3 2.286,6 1.042,1 1.268,4 2.310,5 1.136,1 1.300,7 2.436,8

BELGIA 2.291,2 984,4 3.275,6 2.988,7 996,9 3.985,6 2.247,7 1.014,8 3.442,5

SPANIA 751,9 783,3 1.355,2 615,8 838,7 1.454,5 651,0 863,7 1.514,6

ELVEŢIA 3.275,1 2.441,2 5.716,4 3.078,1 2.480,3 5.558,4 3111,8 2.450,1 5.561,9

SUEDIA 1.764,3 925,7 2.690,0 2.105,2 986,8 3.092,1 2.214,6 1.011,6 3.226,2

LUXEMBURG 1.007,1 1.555,8 2.562,9 1.112,5 1.643,8 2.756,3 1.548,4 1.817,9 3.366,3

Sursa: Swissre.Sigma,, 2005,2006, 2007

Nivelul dezvoltării economice al ţării este principalul factor al mărimii şi

dimensiunii unei pieţe de asigurări. Acest nivel de dezvoltare diferit este pus în

evidenţă şi din simpla comparare a celor două categorii de ţări cuprinse în analiză,

dacă Polonia, cea mai puternic dezvoltată dintre ţările centrale şi de est, are la

asigurările de viaţă un nivel de 2.828 mil. USD în anul 2004 şi creşte pînă la 5.793

mil. USD în anul 2006, mai mult decît dublu, în M. Britanie, prima dintre ţările din

vestul europei, are la aceiaşi formă de asigurare unnivel de 189.591 mil USD în anul

2004, şi creşte pînă la un nivel de 311.676 mil USD în anul 2006. De aici petem trage

o concluzie interesantă la prima vedere, şi anume, faptu că deşi Polonia a avut un ritm

de creştere mai mare decît Marea Britanie, distanţa dintre ele s-a mărit, datorită bazei

de raportare total discrepantă.

95

Piaţa de asigurări a Europei de Vest sau a Uniunii Europene, deţine un loc

deosebit de important la nivel mondial luptându-se pentru supremaţie cu celelalte

două pieţe majore, SUA şi Japonia.

Sub aspectul volumului de prime, aşa cum reiese în figura 1.5., se disting 3

grupe de ţări:

În prima grupă sunt incluse Franţa, Germania şi Marea Britanie, care

reprezintă împreună 56% din totalul primelor încasate de ţările Uniunii Europene

foarte apropiate între ele.

Al doilea grup cuprinde 4 ţări, şi anume Italia, Olanda, Elveţia şi Spania, care

reprezintă împreună 25% din volumul primelor încasate de ţările membre ale UE,

fiecare având ponderi cuprinse între 11% şi 4%.

Celelalte ţări, a căror pondere în totalul volumului primelor de asigurare este de

19%, sunt incluse în cea de-a treia grupă.

112

Figura nr. 5.5 Ponderea primelor încasate de ţările membre UE în total piaţa comunitară

Ponderea primelor incasate de tarile membre UE în total piaţă comunitara

23%

17%

16%11%

5% 5%

4% 3%

16%

GB United Kingdom

DE Germany

FR France

IT Italy

NL The Netherlands

ES Spain

CH Switzerland

BE Belgium

Celelalte ţări aparţinand p eţei icomunitare din cadrul UE

La acest nivel suma totală de prime încasate în anul 2006 în primele 9 luni au

fost de 873. 574. mii EURO.

În figura nr.1.6. este prezentată ponderea asigurărilor încheiate la nivelul pieţei

comunitare în statele membre în funcţie de tipul de asigurare, adică asigurări de viaţă

112 Sursa: CEA annual report 2006

96

sau generale113. Se constată o pondere deosebit de mare la asigurările de viaţă în

Luxemburg, Finlanda Belgia, şi Suedia. În primele două state ponderea asigurărilor

de viaţă depăşeste 80% din totalul primelor de asigurare încasate. Letonia are cea mai

scăzută marjă de asigurări de viaţă, ponderea acestora fiind de numai 7% din totalul

asigurărilor.

În Marea Britanie care este liderul european în ceea ce priveşte primele

încasate, ponderea asigurărilor de viaţă faţă de cele generale, este ridicată, având o

proporţie de aproximativ 68% din totalul asigurărilor. Franţa este destul de aproape

de procentajul Marii Britanii cu 61%. Germania care ocupă locul doi în încasarile de

prime la nivelul UE are o piaţă destul de echilibrată, cu un procentaj de 53% în

asigurări generale şi 47% reprezentând asigurări de viaţă.

PONDEREA ASIGURĂRILOR PE PIAŢĂ UE în FUNCŢIE DE TIPUL LOR, ASIGURĂRI DE VIAŢĂ SAU GENERALE

Figura nr. 5.6. Ponderea asigurărilor pe piaţa UE în funcţie de tipul lor,

asigurări de viaţă sau generale

5.3.3.3. Piaţa de asigurare din America de Nord

Piaţa de asigurări din America de Nord are o dimensiune atât de mare, încât

nici o altă piaţă din lume nu poate rivaliza cu ea din acest motiv, fapt ce a dus la

dezvoltarea unei vaste şi foarte puternice reţele de reasigurare. Portofoliul intern,

0 FI 20 40 60 80

100 120

LU BE SE GB DK

FR IT

CH IE

CEA

PT NO

CVMT DE

PL

GR AT ES SK HU C TR ISLV Z EE HRSI

LT

VIAŢĂ GENERALE

97

deosebit de bogat a atras societăţi de asigurare şi reasigurare din exteriorul graniţelor

americane, către cea mai reprezentativă piaţă, cea din New York.

Pieţele Statelor Unite au fost pentru mult timp cele mai importante şi de

departe, pieţe mondiale de asigurare. Ele continuă să crească în volum, dar segmentul

ei din piaţă mondială se diminuiază continuu din cauza unui prea mare dinamism a

altor pieţe, mai ales a celor din Asia şi din Europa. Totuşi, contextul economic, social

şi politic al Statelor Unite este favorabil pentru desfaşurarea activităţii de asigurare:

Statul este mai puţin prezent în activitaţile economice, ceea ce favorizează

dezvoltarea pieţei asigurărilor;

Protecţia cetăţenilor pentru riscuri de oraş, boli accidente de muncă

permite dezvoltarea asigurărilor de viaţă;

Magistraţii, în particular juriile populare competente în materie civilă, şi

anumiţi legiuitori, au înţeles noţiunea de răspundere civilă a consecinţelor

extreme şi au acordat reclamanţilor despăgubiri extrem de ridicate.

Expansiunea internaţională a economiei americane şi marile ei concerne

multinaţionale au servit drept suport pentru implementarea câtorva grupuri de

asiguratori americani şi a principalilor agenţi în cea mai mare parte a pieţei

asigurărilor mondiale.

Considerată ca fiind cel mai bun exemplu de liberalism economic raspândit în

intreaga lume, Statele Unite, în ceea ce privesc asigurările sunt organizate în pieţe

extrem de reglementate şi de controlate.

Asigurările sunt domeniu care este de competenţa fiecăruia dintre cele

cincizeci de state federale şi dacă un operator doreşte să funcţioneze în întreaga ţară,

trebuie să se supună celor 50 de legislaţii diferite de cele ale Statului Federal, a

Districtului Columbia şi a Districtului Puerto Rico şi trebuie să obţină 51 de agreeri

separate pe lângă cele ale celor 50 de administraţii federale, plus cea a Districtului

Columbia şi eventual agreerea Districtului Puerto Rico114.

Distribuţia societăţilor de asigurare este realizată printr-o importantă reţea de

agenţi, de cele mai multe ori multicompanii care dispun de puteri mari de subscripţie

şi de gestiune. Segmentul lor de piaţă este aproape jumătate din piaţă. Asiguratorii

,,direcţi” muncesc prin intermediul agenţilor exclusivi ori prin vânzatori salariaţi. 114 Ecole Nationale d’Assurances de Paris - Manuel International de L’Assurance, Editura Economica,cap.17

98

Agenţii de asigurare au o parte crescândă din piaţă şi dobândesc o experienţă

internaţională recunoscută în serviciul întreprinderilor multinaţionale americane,

implantate în intreaga lume. Procesul de internaţionalizare a pieţei a fost încetinit de

importanţa şi mărimea portofoliului american, care era suficient pentru companiile de

reasigurare autohtone. Totuşi dorinţa de a desfăşura activităţi cu companii din alte ţări

s-a materializat prin preluarea de reasigurări de la companii de asigurări directe, prin

cedarea în reasigurare (in special pe piaţă Londrei la Lloyd’s), prin înfiinţarea de

birouri ale companiilor americane pe marile pieţe ale lumii şi prin întreţinerea

permanentă a legăturilor între brokerii americani şi cei de pe alte pieţe.

Piaţa canadiană

Piaţă canadiană ţine seama de piaţă americană (structuri federale întărite de

particularismul cultural al regiunii Quebec, organizaţie economică şi socială) şi de

piaţă britanică de unde sunt originari principalii asiguratori (preponderentă în

distribuţie, metode de subscriere inspirate din piaţa londoneză). Partea asiguratorilor

străini este în jur de 60% în asigurările de stricăciuni, şi ei provin îndeosebi din

Statele Unite, Marea Britanie, Ţările de Jos, Franţa şi Elveţia, dar în asigurările de

viaţă partea capitalului străin este limitată la o treime.115

5.3.3.4. Pieţele de asigurare din Asia

Cea mai reprezentativă piaţă de asigurări din această zonă a globului şi în

acelaşi timp şi cea mai interesantă este cea a Japoniei, pe care o regăsim în lupta

pentru supremaţia mondială împreună cu cea americană. Cele două pieţe sunt într-o

luptă acerbă în care doar piaţa comunitară are şanse să intre. Deşi mărimea şi

populaţia Japoniei sunt net inferioare celei a Statelor Unite, aici piaţa de asigurare şi

reasigurare generată probabil şi de intensitatea calamităţilor naturale a atins un volum

de prime şi o dezvoltare încât este considerată cea mai stabilă piaţă de asigurări la

nivel mondial.

Piaţa din Tokyo oferă cea mai mare capacitate de absorbţie a reasigurărilor.

Tot aici este singura piaţa din lume care încheie toate tipurile de tranzacţii. Pe această

piaţa activează două mari companii specializate, una pentru reasigurări generale non-

viaţă şi o alta mare companie pentru reasigurări de cutremure. Cu excepţia acestora,

toate companiile desfăşoară activităţi de asigurări directe şi reasigurări.

115 Scoala Nationala de Asigurari Paris - Manual de Asigurari Internationale, Ed.Economica cap.17

99

Pe această piaţă evoluţia numărului de societăţi nu a fost spectaculoasă în

ultimii 20 de ani, aceasta având o creştere minoră, atât în cazul asigurărilor de viaţă

cât şi în cazul celor generale.

Japonia este de departe prima piaţă din lume în asigurarea de viaţă. În privinţa

cifrelor totale de afaceri (asigurări de viaţă şi celelalte) cele ale Japoniei şi Statelor

Unite sunt destul de apropiate şi titlul de prima piaţă mondială revine când uneia când

alteia din cele două ţări în funcţie de evoluţia ratei de schimb între yen şi dolar.

Pieţele cele mai importante sunt deţinute de asigurarea de viaţă care reprezintă

o parte preponderentă a activităţii asiguratorilor în Japonia(80,1%), în Coreea (77,9%,

) în Taiwan (67,7%).

Referitor la pieţele internaţionale din ţările ce nu au ajuns la un nivel de

maturitate în asigurări, activitatea de asigurare şi reasigurare a căpătat, în ultimii ani,

amploare,în America Latină şi în Africa, dar datorită instabilităţii politice, aceste zone

sunt încă privite cu reticenţă. În aceste zone asigurările şi reasigurările internaţionale

au contribuit la dezvoltarea pieţelor naţionale.

Creşterea şi diversificarea activităţii economice şi, implicit, a schimburilor

internaţionale de valori au dus la crearea şi dezvoltarea unor pieţe active şi concurente

de asigurări şi reasigurări. Asigurările şi reasigurările sunt marcate de un grad ridicat

de eterogenitate determinat de existenţa unei mari diversităţi de tipuri şi categorii de

afaceri. Fiecare piaţă de asigurări şi reasigurări este individualizată prin preponderenţa

unor anumite tipuri de tranzacţii, prin existenţa unor anumite cutume, mod de

funcţionare, tranzacţionare, reguli. Tranzacţiile internaţionale cu asigurări sunt

puternic marcate de reglementările naţionale ale fiecarei ţări.

Din datele prezentate anterior reiese că cele mai importante pieţe de

asigurări şi reasigurări sunt: piaţă Uniunea Europeană, Asia şi Statele Unite. Aceste

trei pieţe au o participare apropiată ca pondere. Acest lucru este explicabil prin nivelul

ridicat al dezvoltării economice a acestora şi a gradului complex de interdependenţe

obiective ce există între creşterea economică în general, şi dezvoltarea asigurărilor în

special.116

116 Ciurel, V., - Asigurări şi Reasigurări: Abordari teoretice şi practici internaţionale Editura All Beck Bucureşti 2000 p.67

100

5.4. Piaţa asigurărilor din România în contextul internaţional şi prin

prisma integrării europene.

Integrarea României în Uniunea Europeană a determinat luarea unor măsuri

care să contribuie la respectarea angajamentelor asumate în cadrul negocierilor

pentru aderare, respectiv emiterea legislaţiei armonizate. În acest sens, Comisia de

Supraveghere a Asigurărilor în România a elaborat legi şi acte normative armonizate

cu cele din Uniunea Europeană.

Un exemplu de adaptare a legislaţiei româneşti îl reprezintă unele

amendamente aduse prin legea nr. 32/2000, privind activitatea de asigurare şi

supravegherea asigurărilor, este acela de a permite societăţilor de asigurare compozite

autorizate până la 31 decembrie 2005 să desfăşoare în continuare ambele categorii de

asigurări, dar cu separarea completă a managementului acestora. Această decizie a

fost luată având în vedere faptul că directivele europene lasă la latitudinea Statelor

membre varianta de separare (separare juridică sau doar a managementului) precum şi

argumentele suplimentare aduse de reprezentanţii pieţei în susţinerea unei astfel de

soluţii pentru România. Cerinţele de separare a celor două activităţi la nivelul

managementului se referă la:

- separarea conducerii – în vederea asigurării unei conduceri prudenţiale

pentru fiecare dintre cele două activităţidesfăşurată de asigurătorii cu

activitate compozită;

- organizarea şi conducerea evidenţei contabile şi operative separat

pentru cele două activităţi – toate veniturile în special primele încasate,

plăţile de la reasigurători.

Principala preocupare şi obligaţie în acelaşi timp, a pieţei româneşti de

asigurare este de a-şi alinia legislaţia la Directivele Europene mai precis a Consiliilor

privind asigurările şi controlului asigurărilor din cadrul Parlamentului European.

Redăm mai jos, cu titlu de exemplu, cîteva din Directivele Parlamentului European,

precum şi cîteva Decizii ale diverselor comisii din domeniul asigurărilor:

1. Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2002/83/CE din 5

noiembrie 2002 privind asigurarea directă de viaţă.

Prevederile directivei cuprind reglementări privind:

a) Iniţierea activităţii de asigurare de viaţă (principiul autorizării, domeniul

de aplicare a autorizării, condiţii pentru obţinerea autorizaţiei, program de

101

activităţi, acţionari şi asociaţi cu participaţii calificate, refuzul

autorizaţiei);

b) Condiţii care reglementează activitatea de asigurare (principii şi metode

de supraveghere financiară, norme privind provizioanele tehnice şi

reprezentarea acestora, norme privind marja de solvabilitate şi fondul de

garantare, dreptul contractual şi condiţiile de asigurare, societăţi în

dificultate sau într-o situaţie neregulamentară;

c) Dispoziţii privind dreptul de stabilire şi libertatea de a presta servicii;

d) Norme aplicabile agenţiilor sau sucursaleor stabilite în cadrul comunităţii

şi aparţinând societăţilor ale căror sedii sociale sunt stabilite în afara

comunităţii;

e) Norme aplicabile filialelor societăţilor mamă reglementate de legislaţia

unei ţări terţe şi achiziţionărilor de participări de către societăţile mamă în

cauză.

2. Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2002/92/CE din 9

decembrie

2002 privind intermedierea de asigurări.

Directiva stabileşte norme privind accesul la activităţile de intermediere de

asigurări şi reasigurări şi exercitarea acestora de către persone fizice şi juridice

stabilite care doresc să se stabilească într-un stat membru.

3. Directiva Comisiei 2003/564/CE a Consiliului privind controlul asigurării de

răspundere civilă auto.

Directiva reglementează acordul între birourile naţionale de asigurări ale

statelor membre ale Spaţiului Economic European şi ale altor state asociate privind

abţinerea de la controlul asigurărilor de răspndere civilă a vehiculelor care staţionează

în mod obişnuit pe teritoriul unui alt stat membru şi garantarea soluţionării

evenimentelor asigurate produse pe teritoriul său.

4. Directiva Comisiei 2004/6/CE din 5 noiembrie 2003 de instituire a

Comitetului european al inspectorilor pentru asigurări şi pensii ocupaţionale;

Decizia Comisiei nr. 2004/9/CE din 5 noiembrie 2003 de instituire a Comitetului

european pentru asigurări şi pensii ocupaţionale.

Comitetele au rolul de a oferi consiliere Comisiei în cazul proiectelor de

măsuri în aplicare care trebuie elaborate în sectorul asigurărilor, al reasigurărilor şi al

102

pensilor ocupaţionale, reprezentând un for de cooperare între autorităţile de control.

5. Directiva Comisiei 2004/332/CE din 2 aprilie 2004 privind aplicarea

Directivei 72/166/CE a Consiliului în ceea ce priveşte controlul asigurării de

răspundere civilă auto.

Directiva fixează termenii Convenţiei multilaterale între birourile naţionale de

asigurări ale statelor membre ale Spaţiului Economic Eurpean şi ale altor state

asociate.

Convenţia stabileşte modalităţile practice de eliminare a controlului asigurării

de răspundere civilă pentru autovehicule care staţionează în mod obişnuit pe teritoriul

acestor ţări.

Referitor la ultimele regrupări din piaţa românească de asigurări, cea mai

spectaculoasă mişcare este considerată schimbarea structurii acţionariatului la

ASIROM. Astfel acţionarul majoritar al ASIROM, a vândut pe Bursa Rasdaq 30,51%

din acţiuni austriecilor de la Vienna Insurance Group (VIG), pentru 146 milioane lei

(46,79 milioane euro). Acţionarul majoritar, d-l Ioan Nicolae deţinea, prin Interagro

anterior tranzacţiei 59% din acţiunile ASIROM şi 8,3% prin Rafinăria Astra Ploieşti.

În urma preluării acţiunilor ASIROM, care are o cotă de piaţă de 10,46%, Vienna

Insurance Group a ajuns pe primul loc pe piaţa asigurărilor. VIG este prezent în

România, direct sau indirect, în acţionariatul Omniasig, Omniasig Asigurări de Viaţă,

Unita şi Agras care împreună au o cotă de piaţă de 17%.

O altă mişcare interesantă este preluarea de către grupul bulgar Eurohold a

peste 75% din acţiunile Asitrans Asigurări, incluzând achiziţia de titluri, creşterea de

capital, precum şi pachetul majoritar al vânzării auto şi afaceri imobiliare şi are o

capitalizare curentă de 180 milioane de euro.

La începutul anului 2007 în luna martie, fondul ceh de investiţii PPF

Investments a ajuns să controleze peste 70% din acţiunile Ardaf Cluj-Napoca, după ce

a preluat, prin intermediul Sabile Limited din Cipru, un pachet de 56,19% din titluri

de la Ovidiu Tender pentru 35 milioanae de euro. Anterior PPF intrase în acţionariatul

Ardaf cumpărând acţiunile deţinute de avocatul Daniel Voicu pentru 7,3 milioane de

euro.

În plus, s-a parafat şi o schimbare importantă în acţionariatul unei alte

companii – Astra. Grupul austriac Uniqa si-a majorat participaţia la 50% plus o

103

acţiune, după ce a cumpărat 23% din acţiunile acestei firme de la fostul acţionar

majoritar, Nova Trade.

Preluarea ASIROM de către grupul austriac Vienna Insurance Group va da

peste cap toate calculele pe care şi le-au făcut asigurătorii de pe piaţa locală pentru

acest an.

În primul rând, pentru a face faţă concurenţei planurile vor trebui regândite

serios. După achiziţia celui de-al doilea jucător de pe piaţa asigurărilor, Vienna

Insurance Group devine cel mai agresiv competitor de pe piaţă.

Cele cinci companii pe care le deţin acum austriecii în portofoliu: Asirom,

Omniasig, Unita, Omniasig Life şi Agras aveau la sfârşitul anului 2006 o cotă de piaţă

cumulată de aproape 26%, afacerile grupului urmând să treacă în acest an de o

jumătate de miliard de euro. Vienna Insurance devine astfel primul jucător de pe piaţa

asigurărilor, depăşind la distanţă liderul ultimilor ani, compania Allianz-Ţiriac.

Austriecii vor controla aproape 40% din piaţa RCA şi Carte Verde, asigurări

pentru care se luptă majoritatea companiilor. Pe segmentul poliţelor Casco, grupul

controlează după preluarea ASIROM 27% din piaţă, potrivit raportului Comisiei de

Supraveghere a Asigurărilor pentru anul trecut. Noua achiziţie a austriecilor le va

majora semnificativ numărul de clienţi, ASIROM fiind una dintre cele mai cunoscute

companii de asigurări din România, mai ales în mediul rural.

Pe asigurări de incendiu şi calamităţi naturale, Vienna Insurance a luat o

treime din piaţă, iar din totalul poliţelor care acoperă daunele la proprietăţi – 25%.

Rămâne de văzut ce va spune Consiliul Concurenţei cu privire la achiziţiile

successive ale austriecilor, dacă acestea creează sau nu o concentrare de forţe pe piaţa

asigurărilor.

Vienna Insurance Group şi-a consolidat permanent cota de piaţă deţinută în

România. După ce a cumpărat Unita şi Agras, grupul a pus ochii pe unul dintre cei

mai mari jucători ai pieţei, Omniasig, pe care l-a preluat în 2005.

Cu achiziţia ASIROM, Vienna Insurance Group face istorie pe piaţa

românească, aceasta fiind cea mai mare tranzacţie a ultimilor ani din sectorul

asigurărilor.

Grupul a preluat 30% din Asirom pe Bursă de la omul de afaceri Ioan Niculae şi

intenţionează să mai cumpere pentru a deveni acţionar majoritar.

Analizînd în mod global, pe primul semestru al anului 2007, asiguratorii din

România au înregistrat o creştere nominală a primelor brute subscrise, pe segmentul

104

asigurări generale, de 30,6 % de la 2,267 miliarde lei la (708 mil. euro), cât au

înregistrat în primele luni din 2006. În ceea ce priveşte asigurările de viaţă, afacerile

societăţilor de asigurări au urcat într-un ritm puţin mai temperat, de 24,15%, de la

542,6 millioane de lei (170 mil. euro) în prima jumătate a lui 2006.

Companiile de asigurări de pe piaţa românească afişaseră în primul semestru

din 2006, o valoare cumulată a primelor brute subscrise de 2,81 miliarde lei (794

milioane de euro). « Din totalul primelor brute subscrise la nivelul pieţei de asigurări

în primul semestru din 2007, aproximativ 2,96 miliarde de lei (889 milioane de euro)

au reprezentat primele brute subscrise din asigurări generale, iar 673 milioane lei (202

milioane de euro) au rezultat din contractele încheiete pentru asigurări de viaţă », a

precizat pentru NewsIn, Dan Constantinescu, membru în cadrul Comisiei de

Supraveghere a Asigurărilor (CSA).

Companiile de asigurări din România au plătit indemnizaţii brute în valoare de

1,57 miliarde lei (471 milioane de euro) în primul semestru al acestui an, în creştere

cu 32,2% faţă de acelaşi interval din 2006, când valoarea indemnizaţiilor a fost la

1,187 miliarde lei.

Asigurărie generale au cea mai mare pondere în totalul indemnizaţiilor plătite,

de 1,48 miliarde lei (444 milioae euro), în creştere cu 32% faţă de aceeaşi perioadă

din 2006, când acestea erau de 1,12 miliarde lei. Indemnizaţiile brute plătite de

societăţile de asigurări în urma poliţelor de asigurări de viaţă s-au ridicat la 87,2

milioane de lei (26,2 milioane de euro), cu 31,27% mai mult faţă de acelaşi interval

din 2006.

În 2006 societăţile de asigurare au înregistrat o valoare a primelor brute

subscrise de 5,72 miliarde lei (1,67 miliarde euro), creştere cu 29,70% faţă de anul

anterior, ca urmare a majorării tarifelor de prime şi a creşterii numărului e contracte.

Din totalul primelor brute subscrise la nivelul pieţei de asigurări în 2006, aproximativ

4,59 miliarde lei (1,3 miliarde euro) au reprezentat primele brute subscrise din

asigurări generale, iar 1,13 miliarde lei (320,6 milioane de euro) au rezultat din

contracte încheiate pentru asigurări de viaţă, potrivit CSA. Asigurările generale au

continuat să deţină cea mai mare pondere în total prime brute subscrise, respectiv

80,1%, comparativ cu 2005, când aceasta era de 76,5%. Dezvoltarea mai

semnificativă a pieţei asigurărilor a început să se manifeste odată cu anul 1997 aşa

cum reiese din figura 5.7.

105

Figura 5.7. Evoluţia pieţei asigurărilor.

După cum reiese din Figura 5.7. cea mai spectaculoasă vreştere a avut loc între

anii 2003-2005 când aproape s-a triplat, după carre şi în anul 2006 şi în primul

semestru al anului 2007 acest trend crescător s-a păstrat.

Redăm mai în tabelul 5.11. de mai jos primele 10 societăţi de asigurare, de pe

piaţa asigurărilor din România clasificate după volumul primelor brute subscrise, în

primul trimestru al anului 2007.

106

Tabelul nr. 5.11. Companiile de asigurări în funcţie de primele totale subscrise în

trimestrul I 2007

LOC COMPANIA PRIME BRUTE SUBSCRISE (MIL. EURO)

COTA DE

PIAŢĂ 1 ALLIANZ-ŢIRIAC 97,85 16,07 2 BCR ASIGURĂRI 64,99 10,67 3 ASIROM 64,42 10,58 4 OMNIASIG 58,87 9,67 5 UNITA 45,00 7,39 6 ASIBAN 41,01 6,74 7 ASTRA-UNIQA 35,44 5,82 8 ING ASIGURĂRI DE VIAŢĂ 34,35 5,64 9 GENERALI 29,44 4,84

10 BT ASIGURĂRI 21,57 3,54 Sursa: www.1asig.ro

Uniqa a preluat controlul celei de-a şaptea companii de pe piaţa de asigurări

din România, care a trecut în 2006 de 1,6 miliarde de euro. Austriecii şi-au majorat

participaţia la Astra-Uniqa de la 27% la 50%, plus o acţiune prin achiziţia unui pachet

deţinut de Nova Trade, companie controlată de omul de afaceri Dan Adamescu.

Tranzacţia este estimată de surse de pe piaţă la mai mult de 10 milioane de euro.

Achiziţia făcută de Uniqa, ridică la 42% cota capitalului austriac în ansamblul

pieţei de asigurări. Nouă firme de asigurări au în spate acţionari austrieci, din care

cinci sunt plasate în topul celor mai mari zece jucători de profil. Piaţa de asigurări este

dominată, peste tot în lume, de jucătorii mari, cu forţă financiară. Faptul că în

România sunt prezente acum aproape toate marile grupuri internaţionale nu face decât

să integreze piaţa locală în circuitul European.

Conform reglementărilor care guvernează piaţa bursieră, grupul Uniqa va

realiza o ofertă obligatorie de preluare pentru diferenţa de titluri aflate în posesia

micilor acţionari. Uniqa a intrat în acţionariatul Astra în urmă cu doi ani, prin

preluarea unui pachet de 27% din titlurile companiei, valoarea tranzacţiei fiind de

aproximatv 10 milioane de euro.

Prezentăm în tabelul 5.12. primele zece societăţi, din piaţa românească a

asigurărilor la finele trimestrului întîi al anului 2007, cu menţiunea acţionarului

majoritar:

107

Tabelul nr. 5.12. Primele 10 companii de asigurare din România în trimestrul I

2007

Sursa: www.1asig.ro

LOC COMPANIA ACŢIONAR

MAJORITAR

PRIME

BRUTE

SUBSCRISE

(MIL. EURO)

1 ALLIANZ-ŢIRIAC Grupul Allianz -

Germania

97,85

2 BCR ASIGURĂRI Grupul Erste - Austria 64,99

3 ASIROM Grupul Interagro –

România

64,42

4 OMNIASIG Vienna Insurance Group -

Austria

58,87

5 UNITA Vienna Insurance Group -

Austria

45,00

6 ASIBAN Grupul Erste, prin BCR,

25%

41,01

7 ASTRA-UNIQA Grupul Uniqa – Austria 35,44

8 ING ASIGURĂRI DE

VIAŢĂ

Grupul ING - Oalnda 34,35

9 GENERALI Grupul Generali – Italia 29,44

10 BT ASIGURĂRI Grupul Financiar BT -

România

21,57

Remarcăm cu uşurinţă, prioritatea capitalului austriac, care domină piaţa

asigurărilor din România, prin cele trei societăţi: Vienna Insurance Group, Grupul

Erste şi Grupul Uniqa.

Considerăm faptul că piaţa românească a asigurărilor, aşa cum arată şi ultimile

schimbări din acţionariatul marilor companii româneşti, este foarte atractivă acum,

cînd încă nu a ajuns la maturitate, iar ritmul de creştere de la un an la altul este încă

intens.

108

În concluzie, considerăm fatul că, în contextul continuării creşterii economice

precum şi a beneficiilor aduse de aderarea României la Uniunea Europeană, piaţa

asigurărilor din Romînia va continua ritmul ascendent înregistrat pe primul semestru a

anului 2007, şi în perioada imediat următoare.

109

Capitolul 6 Reasigurarări 6.1. Conceptul şi necesitatea reasigurării

6.2. Formele şi tehnicile reasigurării

6.2.1. Reasigurarea facultativă

6.2.2. Reasigurarea obligatorie

6.3. Pool-urile de reasigurare

6.1. Conceptul şi necesitatea reasigurării

Din punct de vedere istoric, primul indiciu cu privire la operaţiunile de

reasigurare este datat în anul 1370 şi se referă la o poliţă de asigurare maritimă.

Reasigurarea, a început să fie practicată şi în alte ramuri ale asigurării începând cu

secolul al XIX-lea, cum ar fi ramura incendiu şi ramura asigurărilor de viaţă, fiind

printre primele unde s-a practicat acest fel specific de asigurare. Primele societăţi de

reasigurare, s-au costituit tot la mijlocul sec. al XIX-lea, în Germania la Koln, în anul

1846 societatea „Kolnische Ruch” care a început să funcţioneze în anul 1851. În

Elvaţia s-a constituit în anul 1863 societatea „Swiss Reinsurance Company”, iar în

Regatul Unit al Marii Britanii, din anul1867, a început să funcţioneze „Reinsurance

Company Ltd.”

Reasigurarea a început să se dezvolte odată cu creşterea mare a ofertei de

asigurare, creând astfel o securizare a asiguratorilor direcţi, care le-a permis să se

angajeze mai hotărât în subscrierea marilor riscuri şi a încheierii mai multor contracte

de asigurare.

Dintre numeroasele definiţii date contractului de reasigurare, cea mai relevanta

apartine specialistului in materie, din secolul trecut Lord Mansfield, ce considera

contractul de reasigurare ca pe « o noua asigurare efectuata printr-o noua polita

pentru acelasi risc, care a fost initial asigurat, pentru a despagubi subscriitorul ca

110

urmare a subscrierilor anterioare, ambele polite sint in vigoare in acelasi timp117 ».

Astfel, există mai multe puncte de vedere cu privire la delimitarea relaţiilor care se

stabilesc între reasigurător şi reasigurat, ce diferă în funcţie de ramura de asigurare ,

fiecare dintre ele dorind să surprindă într-o măsură tot mai mare, structura şi

elementele definitorii ale acesteia, dar nici una nu a reuşit să fie considerată completă

şi finală.

Conceptual vorbind, această asigurare a asigurarii sau asigurarea

asigurătorului este un contract de asigurare, o convenţie între doua societăţi de

asigurare, în baza careia una acceptă să cedeze şi cealaltă să o reasigure potrivit

modalităţilor precizate în contract.

Reasigurarea derivă din necesitatea acoperirii unor risuri foarte mari, în raport

cu posibilităţiile unei singure societăţi de asigurare, care nu poate face faţă în

eventualitatea producerii evenimentului asigurat la plata despăgubirii. Astfel, s-a

impus ca o necesitate soluţia dispersării riscului, prin relaţii cu societăţi de asigurare şi

reasigurare sau cu societăţi de reasigurare.

Ca o particularitate a contractului de reasigurare, o reprezintă elementele de

extraneitate, deoarece părţile contractante, în majoritatea cazurilor sunt din ţări

diferite. De exemplu, în România această caracteristică reprezintă regula, deoarece

doar cu titlu de excepţie sau dat în reasigurare contracte din şi în ţară.

Trăsăturile comune ale contractului de reasigurare sunt următoare:

a) existenţa unui contract de reasigurare încheiat între asigurător şi reasigurător,

este condiţionată de existenţa unui contract de asigurare, care este încheiat între

asigurat şi asigurător;

b) ambele contracte, de asigurare şi reasigurare, trebuie să existe în acelşi timp,

adică contractul de reasigurare trebuie să aibă aceaşi durată de timp caşi contractul de

asigurare.

c) asiguratul iniţial, beneficiarul contractului de asigurare nu este parte şi nu are

nici o legătură cu contractul de reasigurare. Asigurătorul nu este obligat să

încunoştinţeze în vreun fel asiguratul despre contractul de reasigurare, nici despre

existenţa lui, nici despre clauzele lui contractuale. Astfel încât, dacă reasigurătorul dă

faliment, chiar şi atunci asigurătorul nu este exonerat de plata despăgubirii către

asigurat.

117 Ciumas,C Economia Asigurarilor, Edtura Casa Cartii de Stiinta, Cluj Napoca, 2003

111

d) în caz de apariţie a evenimentului asigurat, atât reasigurătorul cât şi asigurătorul

participă la despăgubire în mod proporţional cu primele de asigurare rspectiv

reasigurare pe care le-au încasat, fără însă a depăşi răspunderea care şi-a asumat-o

asigurătorul prin contractul de asigurare.

În practica internaţională, este următoarea procedură: dacă un contract de

reasigurare este unul de profit, adică nu sau înregistrat daune pe durat sa, atunci

societăţii de asigurare cedentă i se poate returna o cotă de primă de reasigurare,

deoarece se consideră ca un merit al său faptul că a ştiut să coordoneze afacerea cu

abilitate.

Din punct de vedere juridic, nu există condiţii obligatorii privind o anumită

forma şi conţinut al contractului de reasigurare, neexistând o formă standard a

contractului de reasigurare, el se încheie în funcţie de intersul reasigurătorului, natura

şi dimensiunea riscurilor şi nu în ultimul rând de domeniul în care se încheie afacerea.

Majoritatea covârşitoare a contractelor de reasigurare sunt încheiate în formă scrisă,

spre deosebire de contractele anumitor forme de asigurare unde în loc de contract se

foloseşte poliţa de asigurare emisă de asigurator şi care are acelaşi efect juridic.

Forma uzuală, este aceea a unui contract nestandardizat, cuprinzând diverse clauze în

funcţie de interesele părţilor şi specificului obiectului său.

Deşi nu există restricţii de formă şi conţinut, contractul de reasigurare are

anumite caracteristici specifice, şi anume:

- este un contract oneros, prin faptul că reasigurătorul acceptă riscul într-o proporţie

egală cu procentul de primă care este cedat de către asigurător, procent care se referă

şi la cota de despăgubire la care este ţinut de acest contract de reasigurare, să o

plătească asiguratului, în caz de apariţie a evenimentului asigurat.

- este un contract de incertitudine, ca oricare alt contract de asigurare, deoarece

nimeni nu poate să spună nimic despre producerea riscului şi deci nici cu privire la

rezultatul final al contractului, adică dacă este un profit sau o pierdere.

- are caracter consensual, deoarece are la bază acordul de voinţă al părţiilor asupra

tuturor elementelor contractuale.

- este un contract sinalacmatic, deoarece implică obligaţii reciproce şi interdependente

ale părţiilor contractante, adică obligaţii şi drepturi legate de plata primei de asigurare

şi de plata despăgubirii la apariţia sinistrului.

- la fel ca orice contract de asigurare şi contractul de reasigurare are o execuţie

succesivă, adică efectele lui nu se produc dintr-o dată, ci presupune o anumită

112

perioadă de timp în care reasigurătorul acordă protecţie societăţii de asigurare

cedentă, preluând astfel riscurile, în schimbul primei de reasigurare.

Ramura de reasigurări, a domeniului asigurări, îşi desfăşoară activitatea pe

baza unor principii ferme, care stau la baza întregii activităţi de asigurare şi care nu

sunt scrise explicit în nici un contract de asigurare, dar ele sau impus pe cale

cutumială de-a lungul timpului, şi sunt cunoscute de toate părţiile înţelegerii de

reasigurare şi respectate întocmai. Aceste principii, au în domeniul reasigurării

anumite particularităţi şi pot fi invocate oricâd de către părţi, în cazul unor litigii.

Aceste principii se referă la:

- obligativitatea existenţei unui interes asigurabil;

- baza relaţiei dintre părţi trebuie să fie cea mai bună credinţă;

- contractul de reasigurare trebuie să fie un contract de despăgubire;

- existenţa unui obiect al reasigurării, deja asigurat.

Interesul asigurabil reprezintă o condiţie de validitate a tuturor contractelor de

asigurare şi reasigurare. El este explicat astfel în Dicţionarul termenilor de asigurare

maritimă118: ”din punct de vedere juridic, niciunei persoane nu i se permite să

efectueze o asigurare dacă nu posedă un interes asigurabil într-o aventură, adică ea

trebuie să poată pierde ceva dacă proprietatea supusă riscului se pierde, suferă avarii

sau este reţinută sau poate pierde datorită întârzierii ei. Dacă o persoană ajută sau

înlesneşte încheierea unei asigurări în cazul în care nu există interes asigurabil,

aceasta este vinovată şi pedepsită.” Astfel putem spune că interesul asigurabil se

referă şi depinde de riscurile preluate, de obiectul asigurat şi de suma asigurată

respectiv valoarea maximă a despăgubirii.

Cea mai mare bună credinţă sau maxima bună credinţă, acest principiu general

este aplicat cu o mare stricteţe în domeniul reasigurării, datoriţă în primul rând al

specificului reasigurării. Specificul constă în faptul că, reasigurarea se desfăşoară pe

plan internaţional, fiind de cele mai multe ori ditanţe foarte mari între locul unde se

poate produce riscurile şi locul unde se află societatea de asigurare , iar aceasta din

urmă nici nu cunoaşte asiguraţii. În virtutea cestui principiu, informaţiile pe care şi le

oferă reciproc partenerii reasigurării, sunt luate ca atare şi considerate adevărate. În

cazul în care se constată anumite neadevăruri, partea vătămată poate cere despăgubiri

şi poate cere rezilierea contractului. Dacă în cazul unui contract de asigurare părţile

118 R.H.Brown, Dictionary of Marine Insurance Terms, Witherby&Co.Ltd., Great Britain, 1962.

113

sunt o societate de asigurare care este cunoscătoare a afacerii şi un asigurat care nu

cunoaşte în egală măsură normele şi principiile juridice ale asigurării, în cazul

reasigurării părţile contractante sunt experte, De aceea , în situaţii litigioase un

reasigurat nu se poate apăra dacă a transmis informaţii neadevărate sau incomplete în

faţa unui reasigurator, chiar dacă şi el la rândul lui a fost dezinformat de asiguratul

original. Totodată trebuie menţionat faptul că datoria de a se informa reciproc a

părţiilor unui contract de reasigurare, este necesară atât în faza de negociere cât şi în

faza de derulare a contractului.

Despăgubirea este parte integrantă a orcărui contract de reasigurare, chiar dacă

asigurarea originală nu reprezintă întotdeana un contract de despăgubire, ca în cazul

asigurărilor de viaţă şi reprezintă suma de bani plătibilă de reasigurător către

reasigurat, corespunzător cu condiţiile de reasigurare intervenite între părţi. În piaţă se

obijnuieşte ca reasiguratorul să plătească cu titlu de despăgubire, societatea de

asigurare cedentă cât mai repede şi numai după ce acesta a plătit la rândul său

despăgubirea asiguratului. Deasemenea, dacă răspunderea reasiguratului scade ca

urmare a exercitării cu succes a dreptului de subrogare, reasigurătorulare şi el, la

rândul lui, dreptul de a solicita reducerea corespunzătoare a răspunderii sale, drept

care este în mod expres stipulat în contract.

În cazul reasigurării, obiectul afacerii îl reprezintă răspunderea pe care aceste a

acceptat-o prin contract, cotractul de reasigurare fiind astfel un contract de asigurare a

răspunderii, dar, deoarece răspunderea depinde de existenţa unui obiect al asigurării,

valabilitatea reasigurării va depinde în acest fel de aceaşi condiţie, adică de existenşa

unui obiect al asigurării.

Functiile reasigurarii

Acestea sunt specifice şi au un conţinut complex în procesul de amplificare

apieţei asigurărilor, prin crearea unei stabilităţi economice internaţionale. Prinre cele

mai importante funcţii ale reasigurării, enumerăm:

Multiplicarea posibilitatiilor de subscriere. Reasigurarea apare atunci când un

asigurător, oricare ar fi marimea fondurilor proprii, a încasarilor, a tehnicilor sale, se

poate afla în faţa unor riscuri a căror consecinţe nu le poate acoperi în totalitate.

Pentru a satisface aceste cereri de acoperire care solicită cresterea mijloacelor proprii,

asigurătorul poate opta şi pentru o coasigurare, soluţie mai rar folosită, datorită

riscului ca asiguratul să intre în legatura cu alţi asigurători, concurenţii săi. Astfel,

114

reasigurarea ramâne soluţia optimă a problemei pusă în faţa asigurătorului de

conflictul dintre imperativele tehnice şi restricţiile comerciale. Putem concluziona

astfel, faptul că prin coasigurare se realizează o divizare orizontală a riscului, iar prin

reasigurare o divizare pe verticală, reuşind astfel o divizare doar a consecintelor

riscului nu şi a clientelei asigurătorului.

Mentinerea echilibrului financiar al asiguratorului. Reasigurarea, dincolo

de o reţinere fixată pe eveniment va limita posibilităţile de dezechilibru generate de

independenţa mai mult sau mai puţin strânsă între riscurile ce compun portofoliul de

asigurare a cedentei prin dispersia riscului, determinând creşterea capacităţii de

asigurare a societăţii.

Deasemenea, reasigurarea este cea care permite evitarea atât a riscului

determinat de probabilitatea statistică de producere a unui eveniment cât şi a riscului

determinat de evaluările legate de costul mediu al fiecarui eveniment. Astfel, facând

apel la reasigurare, asigurătorul realizează o omogenizare valorică, reuşind astfel să-şi

consolideze o poziţie competitivă pe piaţa pe care operează.

Dacă se presupune ca fiecare risc a fost tarifat corect, acestei omogenizări

valorice i se adaugă o omogenizare în natura, întrucit diferenţele între riscurile

aceleiaşi ramuri de asigurare sunt corectate prin variaţii, în cotele care le sunt aplicate.

Dar, omogenitatea în natura presupune o tarifare cât mai precisă, tinzând spre

perfecţiune, reprezentând astfel o variantă mai mult teoretică decât practică.

Ajută trezoreria asigurătorului (cedentei) Ca regulă generală, datorită

tehnicii de derulare a asigurării, intrarile de fonduri se efectuează într-un ritm mult

mai rapid decât ieşirile, în patrimoniul asigurătorului. Primele de asigurare se platesc

imediat. Daunele survin însa după un anumit timp, iar plata lor dupa un alt interval de

timp. Asigurătorul poate plasa astfel fondurile sale în scopul maximizarii veniturilor

sale financiare, astfel putem concluziona faptul că prin reasigurare se reduc nevoile de

trezorerie ale cedentei şi favorizează astfel politica sa de plasament. Partea

contributivă a reasigurătorului în fiecare daună reduce « ponderea » cedentei, în

condiţiile în care toate aceste prevederi au fost incluse în contractul de reasigurare.119

Funcţia de consultanţă a asigurărilor, se realizează prin faptul că, societăţilor

de asigurare, cedentelor, li se oferă prin intermediul reasigurării, accesul la anumite

119 Cistelecan, L., Cistelecan, R., Asigurari Comerciale, Editura Dimitrie Cantemir, Tirgu Mures, 1996.

115

servicii specifice şi speciale, cum ar fi comisariatele de avarii şi operaţiuni de brokeraj

în reasigurări.

6.2. Formele şi tehnicile reasigurării

Piaţa şi practica internaţională a determinat corelarea metodelor şi tehnicilor de

reasigurare cu formele de reasigurare, cu mărimea şi natura risculor asigurate precum

şi cu obiectul asigurării pentru încheierea contractului de reasigurare.

Contractul de reasigurare, având în vedere natura şi complexitatea riscurilor

cedate şi acceptate, fiinţează prin modalităţi variate de repartizare a riscurilor între

asigurător şi reasigurător, impunându-se mai multe forme de reasigurare.

Reasigurarea poate fi realizată în mai multe forme şi tipuri, cele mai importante

fiind prezentate mai jos, în tabelul nr. 6.1.

Tabelul 6.1. – Forme de reasigurare

Reasigurare Facultativă Obligatorie

Neproportională Proportională Nonproportională Excedent de

daună

Proportională -cotă parte -excedent de sumă asigurată -mixtă

Excedent de dauna

Oprire de dauna /

Excedent de dauna agregata

Cota parte

Excedent de sumă asigurată

Facultativ/ obligatorie

Per risc

Excedent de dauna agregata

Oprire de

daună / excedent

de daună

agregată

În materia de specialitate există mai multe analize şi studii care împart

metodele şi tehnicile de reasigurare în două mari categorii, şi anume proporţionale şi

neroporţionale. Metodele proporţionale de reasigurare au următoarele tehnici: cota

parte, excedente de sume asigurate mixte şi pe bază de pool, iar cele neproporţionale

au tehnici de excedent de daună şi de oprire de daună. Ambele metode atât cea

proporţională cât şi cea neproporţională, putând fi atât facultative cât şi obligatorii.

6.2.1. Reasigurarea facultativă

Aceasta, este considerată cea mai veche metodă de reasigurare care, deşi este

mai putin folosită decât reasigurarea obligatorie, este totuşi necesară şi utilă.

Caracteristicile principale ale acestei forme de reasigurare sunt:

- analizarea de către reasigurător a fiecarui risc care necesită un

plasament facultativ;

116

- informarea comletă a reasigurătorului cu toate materialele informative

despre riscul în cauză, de către asigurător ;

- decizia finală este fie acceptare partială sau integrală, fie de respingere.

În cazul unui risc ce urmează să fie reasigurat facultativ şi proportional este

necesară întocmirea unei note de acoperire de către cedent şi prezentată potenţialului

reasigurător, care, dacă o acceptă, o semnează şi mentionează imediat procentul

acceptat. În funcţie de mărimea daunelor, plăţiile între asigurător şi reasigurător se

fac, fie imediat după plata asiguratului, în cazul celor mari, fie printr-un decont lunar

sau trimestrial, în cazul celor mici.

Reasigurare proporţională, constă în repartizarea riscurilor între părţi, făcându-

se o împărţire proporţională a sumelor asigurate, în una din următoarele variante:

reasigurarea prin sistemul cotă-parte, prin sistemul excedentului de sumă asigurată

sau într-o variantă mixtă, care le cuprinde pe ambele.

Principalele caracteristici ale variantei cotă-parte, sunt următoarele:

- existenţa similitudinii de interes ale părţiilor faţă de încheierea afacerii şi faţă de

înregistrarea aceluiaşi nivel al indicatorului rata daunei atît la asigurător cât şi la

reasigurător;

- posibilitatea cedentului de a suscrie, riscuri ce depăşesc capacitatea financiară

proprie;

- este o reasigurare continuă, cu reânoire automată, dacă nu se notifică rezilierea la

termen;

- este folosită de obicei de societăţi de asigurare de mărime medie şi mică, fiind o

variantă benefică ambelor părţi, deoarece portofoliul reasigurătorului are în principiu

aceeaşi structură cu portofoliul de asigurări al asigurătorului, aceeaşi dispersie şi

difuzare a riscurilor.

Reasigurarea proporţională excedent de sumă asigurată, reasigurătorul

stabileşte anticipato sumă fixă cu care va participa la fiecare cesiune de reasigurare,

urmând ca diferenţa, adică excedentul, până la limita prevăzută în contract să se

difuzeze, prin cedare către reasigurători. Participarea fiecărui reasigurător la preluarea

excedentului de sumă asigurată, are loc în procentele dinainte stabilite.

Principalele trăsături ale variantei de reasigurare proporţională cu excedent de

sumă asigurată, sunt următoarele:

- capacitatea contractuală este structurată , în raport cu posibilităţiile de despăgubire;

117

- asigurătorul, procedând la selecţia riscurilor, poate opta la renunţarea la anumite

riscuri, chiar dacă va renunţa în favoarea reasigurătorilor, în condiţiile unei cote de

primă din asigurarea directă încasată, mai mare;

- modul de administrare este mai elaborat iar cheltuielile aferente sunt şi ele mai mari,

pentru ambele părţi.

Reasigurare proporţională mixtă, îmbină cele două forme de reasigurare de mai

sus, adică asiguratul reţine un procent din suma asigurată a contractelor de asigurare

individuale, iar diferenţa o cedează în reasigurare, în varianta cotă.parte, iar după

depăşirea limitei răspunderii, în varianta de reasigurare cotă-parte, toată diferenţa se

va ceda în reasigurare, în varianta de excedent de sumă asigurată. Putem afirma faptul

că, reasigurarea mixtă are două segvenţe şi anume: prima, în care se aplică tehnica

reasigurării în varianta cotă-parte şi care avantajează ambele părţi implicate şi a doua,

în care se aplică tehnica reasigurării în varianta excedent de sumă asigurată, pentru

acea parte din suma asigurată cedată în reasigurare, care nu a fost preluată de

reasigurător, în mod integral, în cadrul primei proceduri şi care, are unele dezavantaje

pentru reasiguratori.

Reasigurarea facultativă neproportională, s-a dezvoltat mai recent, pe masură

ce primele de asigurare au scazut foarte mult şi companiile de asigurare au considerat

că este mai bine să facă o selecţie facultativă pe baza excedentului de daună, în scopul

de a reţine cât mai mult posibil din prima de asigurare, limitându-şi în acelaşi timp

expunerea la risc. Mai mult, unii reasigurători, preferă acest tip de reasigurare,

deoarece îşi pot fixa primele de reasigurare cuvenite pentru sumele acceptate în

reasigurare indiferent de cuantumul primelor de asigurare. Principala problemă ce

poate apărea în acest caz, este aceea că potenţialul de daune al unui asigurător este

mai mare decât în cazul reasigurării proportionale.

6.2.2. Reasigurarea obligatorie

Această formă de reasigurare, s-a dezvoltat ca urmare a încercărilor de a găsi

modalitătţi de reasigurare mai eficiente, îmbracând mai multe forme.

Reasigurarea obligatorie proportională, este un contract, ce prevede faptul

că, reasigurătorul este obligat să accepte toate riscurile care cad sub incidenţa acestui

contract iar asigurătorul (cedentul), este obligat să le cedeze. Acest fel de a proceda

echivalează cu o protecţie automată, astfel încât, asigurătorul poate accepta orice

propunere de asigurare pe care doreşte să o accepte şi care se încadrează în limitele

118

contractului, iar reasigurătorul, nu va mai putea examina fiecare risc în parte şi nu are

posibilitatea de a respinge sau a evalua un risc, atât timp cât cade sub incidenţa

contractului - el fiind nevoit să accepte riscurile bune la fel ca şi pe cele mai mari.

Reasigurarea obligatorie neproportională, reprezintă o întelegere

cotractuală stabilită între un asigurător şi un reasigurător prin care reasigurătorul este

de acord să plătească toate daunele care depăşesc o anumită limită prestabilită, pentru

un anumit portofoliu de riscuri protejate. În reasigurările obligatorii, reasigurătorul

devine în întregime dependent de procedurile de subscriere folosite de asigurător.

Astfel, apare un nou concept şi anume acela de « subscriere a asiguratorului », în loc

de « subscriere a riscului ». Acest concept, relevă faptul că, metodele de management,

procedurile de subscriere şi experienţa anterioră a asigurătorului sunt mai importante

decât riscurile individuale ce trebuie să fie reasigurate.

Datorită importanţei acestui fel de reasigurare, menţionăm mai jos formele

cele mai importante care le îmbracă contractele de reasigurarea obligatorie:

reasigurarea cotă-parte,

reasigurarea excedent de sumă asigurată,

reasigurarea mixtă şi pool-urile de asigurare,

reasigurarea excedent de daună,

reasigurarea oprire de daună.

6.3. Pool-urile de reasigurare

Această formă de reasigurare se constituie, prin participarea cu capital a mai

multor societăţi, luând naştere o entitate de sine stătătoare care va avea ca obiect de

activitate, reasigurarea unei anumite părţi a riscurilor subscrise de către aceste

companii, iar uneori, în schimbul retrocedarii către companiile membre a părţii de risc

iniţial acceptate. Apariţia lor, s-a impus ca urmare a cerinţei de acoperire a unor

riscuri grele, mai puţin, sau deloc, cercetate din punct de vedere statistic, generatoare

de riscuri greu de estimat.

Un pool de reasigurare, poate avea ca activitate, reasigurarea anumitor riscuri

specifice sau a unor anumite afaceri dintr-o categorie special determinată, în funcţie

de convenţia dintre societăţile membre,120iar conducerea lui este exercitată alternativ

de una dintre societăţiile de asigurare membre sau de către o entitate juridică mixtă

120 Ciurel, V., ,,Asigurari si reasigurari: abordari teoretice si practice internationale, Editura ALL BECK, Bucuresti, 2000.

119

stabilită de comun acord, care ca sarcină principală, împărţirea reasigurărilor cedate

pool-ului între toţi membrii lui, în proporţii agreate de către aceştia sau proporţional

cu volumul afacerilor cedate.

Organizarea acestor aranjamente de tip pool, are la bază anumite avantaje

specifice, dintre care cele mai importante sunt:

societăţile membre ale pool-ului obţin o cotă parte ( uneori în plus şi o cotă de

excedent ) dintr-o gamă mai largă de afaceri, realizându-se astfel o dispersie

mai bună şi un echilibru al portofoliului lor;

uneori, un singur risc, constituit din blocuri mari de afaceri, poate fi mai uşor

absorbit în asigurarea existentă decât în cazul în care fiecare afacere ar fi

tratată separat;

pe pieţele de asigurări mai putin dezvoltate, unde se manifestă o instabilitate

semnificativă, pool-ul de reasigurare coordonează activitatea şi resursele de

asigurare pentru a face faţă cererii, aparând ca un reasigurător serios, şi

totodată, prin activitatea sa, ajută la fixarea cotelor de primă la un nivel

corespunzator riscului respectiv.

Reasigurările de tip pool, se pot administra în mai multe moduri, în funcţie în

funcţie de mai multe caracteristici. Din punct de vedere al modului de organizare şi

funcţionare a pool-lui, toţi membrii lui depun toată prima de asigurare sau numai o

parte a ei pentru o categorie specială de tranzacţii într-un fond comun şi împart

daunele totale în acelaşi proporţie sau într-o porporţie agreată de membrii.

Cheltuielile şi profiturile se împart în acelaşi mod.

Dacă una sau mai multe societăţi membre ai pool-lui acceptă riscuri pentru

asigurare în mod independent, acestea pot fi trecute în întregime pool-lui, iar o parte a

lor pot fi reţinute de către societăţile în cauză şi se transferă numai surplusul către

pool. Afacerila astfel primite de către pool, sunt împărţite şi retrocedate societăţilor

participante, fie fără reţinerea din partea pool-lui, fie după o reţinere stabilită conform

unor tabele de limite întocmite de pool în acest scop, sau pool-ul participăla afacerile

primite pe bază de cotă parte împreună cu societăţile membre. Compartimentele de

subscriere a societăţiilor de asigurare care compun pool-ul, cunosc foarte bine

capacitatea şi caracterul subscrierilor celorlalte societăţi membre.

Se poate constata cu uşurinţă, faptul că, aranjamentele de tip pool nu sunt

perfecte, ele au şi unele dezavantaje, în special de ordin economic, cum ar fi: nivelul

cheltuielilor mari şi nivelul cheltuielilor suplimentare implicate prin introducerea unei

120

faze intermediare în plus în procedura de reasigurae (evidenţele respective şi

personalul necesar), pericolul potenţial de acumulare de riscuri de natura apropiată,

determinata în principal, de resursele neuniforme ale unor membrii, vis-a-vis de astfel

de confruntări cu riscuri de acest tip.

Se poate afirma, din parcurgerea practicilor internaţionale a reasigurărilor,

faptul că, există o mare diversitate de forme şi metode de acoperiri pretabile oricaror

tipuri de riscuri, practic se poate afirma, că fiecare contract în parte reprezintă un caz

deosebit, care trebuie tratat şi analizat separat. Acest fapt este posibil, datorită

varietăţii infinite de situaţii cu care se pot confrunta societăţiile de asigurare şi de

reasigurare.

Principalii reasigurători, sunt cuprinşi în tablelul 6.2.:

Tabelul nr.6.2. Topul companiilor de reasigurare in anii 1996 şi 2007

Anul 1996121 Anul 2007122

Nr.

crt.

Gupul Prime de

reasigurare

nete subscrise

(milioane

USD)

Gupul Prime de

reasigurare

nete subscrise

(milioane

USD)

1. Munich Re Group 10.927,3 Munich Re 28.889,40

2. Swiss Re Group 8.648,5 Swiss Re 25.780,20

3. General & Cologne

Re Group 5.665,1

Berkshire

Hathaway Re 10.580,00

4. Lloyd’s 4.137,3 Hannover Re 10.125,90

5. Alliantz 3.944,7

GE Insurance

Solutions 8.173,00

6. Zurich Group 3.535,1 Lloyd's 7.653,10

7. Hannover Re Group 2.629,2 Allianz Re (1) 5.586,10

8. Gerling Global Re 2.292,0 Everest Re 4.531,50

9. Assicurazioni

Generali 2.225,5 XL Re 4.149,30

10. American Re 1.908,2 PartnerRe 3.852,70

121 World Insurance Report, S&P, Financial Times – 4 Septembrie 1998 122 World Insurance Report, S&P, Financial Times – 8 Martie 2008

121

Comform evoluţiei în decurs de zece ani, se poate observa o mare stabilitate a

primelor două locuri, precum şi o mai mare distanţă faţă de celelalte societăţi,

distanţă care s-a marit în ultimii unsprezece ani, determinând astfel o desprindere faţă

de ceilalţi competitori.

Deasemenea se poate consata faptul că, societatea Lloyd’s, a pierdut locul 4

ajungând pe locul 6, iar societatea Allianz Re, de pe locul 5 pe locul 7 având creşteri

relativ mici comparativ cu primele clasate.

6.4. Analiza principalilor reasigurători la nivel national

Reasigurarea, ca instrument de transfer al riscurilor unei societăţi de

asigurare către o altă societate de reasigurare, conduce la îmbunătăţirea situaţiei

financiare a cedentului prin reducerea riscurilor tehnice, diversifică şi omogenizează

portofoliul de asigurări şi creează capacitate suplimentară de asigurare.

Din datele prezentate mai sus, se poate concluziona că la indicatorul valoarea

primelor cedate în reasigurare a crescut în anul 2004 comparativ cu anul precedent cu

7,69% în termeni reali şi cu 18,79% în anul 2005 faţă de anul 2004.

La categoria asigurări generale au fost cedate în reasigurare în anul 2004

prime de asigurare în creştere reală faţă de 2003 cu 46,76% , iar în anul 2005, la

aceeaşi categorie de asigurări, valoarea primelor cedate în reasigurare a crescut cu

19,27% faţă de anul precedent.

La categoria asigurări de viaţă primele cedate in reasigurare au crescut în anul

2004 comparativ cu anul 2003 cu 46,76% în termeni reali şi cu 6,48% în anul 2005

faţă de anul precedent.

Analizând pe societăţi valoarea primelor cedate în reasigurare se observă că

cea mai mare valoare a primelor cedate în reasigurare o au societăţile cu capital

integreal sau majoritar străin. Ponderea cedării în reasigurare o au societăţile :UNITA,

ALLIANZ-ŢIRIAC, GENERALI, INTERAMERICAN, AIG LIFE.

Se poate interpreta faptul că, cedarea primelor de asigurare către reasigurători

străini de către unele societăţi din România, care practic sunt sucursale ale societăţilor

respective străine de asigurare, reprezintă un export mascat de capital ?

122

I. Principalii indicatori ai activităţii de reasigurare în anul 2003 (mii lei)

Indicator Asigurari de viata Asigurari generale Total (viata si

generale)

2002 2003 2002 2003 2002 2003

Prime brute

subscrise 439.498 619.932 1.475.037 2.053.884 1.914.534 2.673.816

Primiri in

reasigurare 0 0 24.599 32.141 24.599 32.141

Comisioane

plătite pentru

primiri în

reasigurare

0 0 3.963 2.068 3.963 2.068

Prime cedate

în

reasigurare

11.857 17.423 456.123 614.905 467.980 632.328

Comisioane

primite

pentru cedari

în

reasigurare

3.246 3.745 99.041 124.103 102.287 127.849

123

II. Situaţia privind primele brute subscrise şi primele brute subscrise cedate pentru

asigurările generale, în anul 2003

Nr.

Crt. Societatea

Prime

brute

subscrise

- mii lei

-

Prime

brute

subscrise

din

asigurări

directe

- mii lei -

Prime

brute

subscrise

din primiri

în

reasigurare

- mii lei -

Prime

cedate în

reasigurare

- mii lei -

Pondere

prime

cedate în

prime

brute

subscrise

-%-

1 ALLIANZ

TIRIAC 496.893 495.455 1.438 241.778 48,80 %

2 ASIROM 417.243 417.151 92 25.157 6,03 %

3 OMNIASIG 223.253 212.161 11.093 57.837 27,26 %

4 ASTRA 125.743 125.675 68 19.160 15,25 %

5 UNITA 119.462 119.462 0 29.517 24,71 %

6 ASIBAN 105.113 105.066 47 47.238 44,96 %

7 ARDAF 104.620 104.530 90 9.053 8,66 %

8 GENERALI 75.605 74.306 1.299 39.521 53,18 %

9 BCR

ASIGURARI 74.729 74.729 0 18.753 25,09 %

10 AIG ROMANIA 52.326 51.454 872 47.510 92,33 %

124

III. Situaţia privind primele brute subscrise şi primele brute subscrise cedate pentru

asigurările de viaţă, în anul 2003

Nr.

Crt. Societate

Prime

brute

subscrise

- mii lei

-

Prime

brute

subscrise

din

asigurari

directe

- mii lei

-

Prime

brute

subscrise

din primiri

în

reasigurare

- mii lei -

Prime

cedate în

reasigurare

- mii lei -

Pondere

prime

cedate în

prime

brute

subscrise

-%-

1 ING

NEDERLANDEN 272.069 272.069 0 381 0,14 %

2 ASIROM 79.336 79.336 0 0 0,00 %

3

OMNIASIG

ASIGURARI DE

VIATA

54.767 54.767 0 3.595 6,56 %

4 AIG LIFE 52.041 52.041 0 3.887 7,46 %

5 ASIBAN 38.550 38.550 0 723 1,88 %

6 AVIVA 22.763 22.763 0 88 0,39 %

7 INTERAMERICAN 19.751 19.751 0 2.525 12,78 %

8 ALLIANZ TIRIAC 17.729 17.729 0 328 1,85 %

9 UNITA 12.285 12.285 0 0 0,00 %

10 LUKOIL ASITO 11.464 11.464 0 71 0,62 %

125

I. Principalii indicatori ai activităţii de reasigurare, în anul 2004 ( mii lei)

Indicator Asigurari de

viata Asigurari generale Total (viata si generale)

2003 2004 2003 2004 2003 2004

Prime brute

subscrise

619.93

2

746.02

52.053.884 2.730.519 2.673.816 3.476.544

Primiri in

reasigurare 0 0 32.141 32.944 32.141 32.944

Comisioane

platite pentru

primiri in

reasigurare

0 0 2.068 1.596 2.068 1.596

Prime cedate

in reasigurare 17.423 27.947 614.905 716.344 632.328 744.291

Comisioane

primite pentru

cedari in

reasigurare

3.745 6.701 124.103 150.048 127.849 156.749

126

II. Situaţia privind primele brute subscrise şi primele brute subscrise cedate pentru

asigurările generale, în anul 2004

Nr.

Crt. Societatea

Prime

brute

subscrise

-mii lei -

Prime

brute

subscrise

din

asigurari

directe

- mii lei -

Prime

brute

subscrise

din primiri

în

reasigurare

- mii lei -

Prime

cedate în

reasigurare

- mii lei -

Pondere

prime

cedate în

prime

brute

subscrise

-%-

1 ALLIANZ

TIRIAC 685.997 685.404 593 207.109 30,19 %

2 ASIROM 427.068 426.986 82 39.555 9,26 %

3 OMNIASIG 312.210 299.147 13.063 61.743 19,78 %

4 ASTRA 192.793 192.793 0.2 18.716 9,71 %

5 ARDAF 174.983 174.698 285 19.504 11,15 %

6 UNITA 165.270 165.270 0 40.854 24,72 %

7 ASIBAN 144.766 144.697 68 55.999 38,68 %

8 BCR

ASIGURARI 125.193 125.193 0 56.302 44,97 %

9 GENERALI 86.727 85.632 1.095 58.686 67,67 %

10 AIG ROMANIA 66.603 64.965 1.638 60.958 91,52 %

127

III. Situaţia privind primele brute subscrise şi primele brute subscrise cedate pentru

asigurările de viaţă, în anul 2004

Nr.

crt.

Societatea Prime

brute

subscrise

- mii lei

-

Prime

brute

subscrise

din

asigurari

directe

- mii lei

-

Prime

brute

subscrise

din

primiri în

reasig.

- mii lei -

Prime

cedate

în

reasig.

- mii lei

-

Pondere

prime

cedate în

prime

brute

subscrise

-%-

1 ING ASIGURARI 302.897 302.897 0 602 0,20 %

2 ASIROM 89.001 89.001 0 0 0,00 %

3 AIG LIFE 75.874 75.874 0 6.571 8,66 %

4 OMNIASIG ASIG.

de VIATA

50.925 50.925 0 7.734 15,19 %

5 ALLIANZ TIRIAC 39.074 39.074 0 1.075 2,75 %

6 ASIBAN 37.529 37.529 0 615 1,64 %

7 AVIVA 33.893 33.893 0 265 0,78 %

8 INTERAMERICAN 20.448 20.448 0 2.312 11,31 %

9 GRAWE 20.026 20.026 0 1.292 6,45 %

10 BCR ASIGURARI 19.115 19.115 0 0 0,00 %

128

I. Principalii indicatori ai activităţii de reasigurare, în anul 2005 (mii lei)

Indicatori Asigurări de viaţă Asigurări generale Total (viaţă si

generale)

2004 2005 2004 2005 2004 2005

Prime brute

subscrise

746.0

25 1.037.995 2.730.519 3.379.170 3.476.544 4.417.166

Primiri in

reasigurare 0 6 32.944 32.173 32.944 32.179

Comisioane

platite pentru

primiri în

reasigurare

0 0 1.596 1.969 1.596 1.969

Prime cedate

în reasigurare

27.94

7 32.318 716.344 927.834 744.291 960.152

Comisioane

primite pentru

cedari în

reasigurare

6.701 11.054 150.048 200.209 156.749 211.264

129

II. Situaţia privind primele brute subscrise şi primele brute subscrise cedate pentru

asigurările generale, în anul 2005

Nr.

Crt.

Societatea Prime

brute

subscrise

- mii lei -

Prime

brute

subscrise

din

asigurari

directe

- mii lei -

Prime brute

subscrise

din primiri

în

reasigurare

- mii lei -

Prime

cedate în

reasigurare

- mii lei -

Pondere

prime

cedate în

prime

brute

subscrise

-%-

1 ALLIANZ

TIRIAC

801.678 801.526 152 319.475 39,85 %

2 ASIROM 491.001 490.860 141 37.516 7,64 %

3 OMNIASIG 421.608 406.775 14.832 62.254 14,77 %

4 ASIBAN 256.034 256.034 0 83.984 32,80 %

5 UNITA 238.765 238.765 0 69.677 29,18 %

6 ARDAF 227.738 226.989 748 9.384 4,12 %

7 BCR

ASIGURARI

219.234 219.237 0 90.901 41,46 %

8 ASTRA 167.590 167.492 98 12.619 7,53 %

9 GENERALI 109.878 108.846 1.032 64.905 59,07 %

10 BT

ASIGURARI

97.617 97.617 0 18.425 18,87 %

130

III. Situaţia privind primele brute subscrise şi primele brute subscrise cedate pentru

asigurările de viaţă, în anul 2005

Nr.

Crt

.

Societatea Prime

brute

subscrise

- mii lei

-

Prime

brute

subscrise

din

asigurari

directe

- mii lei

-

Prime

brute

subscrise

din

primiri

în reasig.

- mii lei

-

Prime

cedate în

reasig.

- mii lei

-

Pondere

prime

cedate

în prime

brute

subscris

e

-%-

1 ING ASIG.DE VIATA 392.924 392.924 0 1.781 0,45 %

2 AIG LIFE 103.488 103.488 0 10.613 10,26 %

3 ASIBAN 88.171 88.171 0 2.003 2,27 %

4 ASIROM 82.564 82.564 0 0 0,00 %

5 BCR ASIGURARI 77.652 77.652 0 0 0,00 %

6 ALLIANZ TIRIAC 65.349 65.349 0 5.322 8,14 %

7 OMNIASIG VIATA 55.344 55.344 0 4.496 8,12 %

8 GRAWE 35.309 35.309 0 2.091 5,92 %

9 INTERAMERICAN 22.342 22.342 0 2.742 12,27 %

10 GENERALI 20.705 20.699 6 911 4,40 %

131

II. Situaţia privind primele brute subscrise şi primele cedate în reasigurare pentru

asigurările generale, în anul 2007

Tabelul nr. 4

Nr. Crt. Societatea

Prime brute

subscrise - mii lei -

Prime cedate în

reasigurare- mii lei -

Pondere prime

cedate în prime brute

subscrise -%-

1 ALLIANZ TIRIAC

1 137 609, 593 431,9 52,16

2 ASIROM 535 277,6 55 016,6 10,28

3

OMNIASIG VIENNA INSURANCE GROUP

883 919,8 64 530,8 7,30

4 ASTRA 367 207,4 27 750,5 157,56

5 UNITA VIENNA INSURANCE GROUP

474 166,7 146 408,3 30,88

6 ASIBAN 444 463,2 129 231,1 29,08

7 ARDAF 157 340,5 15 477,2 9,84

8 GENERALI 321 325,3 141 854,2 44,15

9 BCR ASIGURARI

559 976,3 194 799,3 34,79

10 AIG ROMANIA 96 597,8 84 333,3 87,30 În tabelul nr. 4, referitor sectorului asigurărilor generale, la data de 30 07 2007, 33 de societăţi de lei( reprezentând 29,38% din primele brute subscrise), în creştere reală faţă de anul 2006 cu 7,33%. În consecinţă ,gradul reţinerii proprii, raportat de asigurătorii autohtoni, la aceeaşi dată a fost de 70,62% din volumul asigurare au înregistrat un volum de prime cedate în reasigurare de 1 682 447 754 primelor brute subscrise pentru asigurări generale.

132

III. Situaţia privind primele brute subscrise şi primele brute subscrise cedate pentru asigurările

de viaţă, în anul 2007

Tabelul nr. 5

Nr. Crt. Societate

Prime brute

subscrise - mii lei -

Prime cedate in

reasigurare - mii lei -

Pondere prime

cedate in prime brute subscrise

-%- 1 ING 501 107,7 2 659,2 0,52 2 ASIROM 93 083,7 0 0,00 3 OMNIASIG VIATA 45 397,6 1 302,6 2,34 4 AIG LIFE 219 721,8 0 0,00 5 ASIBAN 11 697,2 2 297,2 1,95 6 AVIVA 83 227,6 2 791,8 3,35 7 INTERAMERICAN 32 703,5 121,3 0,32 8 ALLIANZ TIRIAC 96 820,1 1 788,9 1,75

9 BCR ASIGURARI DE VIATA 82 767,8 11 897 14,36

10 GENERALI 60 803,9 1 684,2 2,49

În tabelul de mai sus, am analizat sectorul asigurărilor de viaţă , în anul 2007,

care a înregistrat o valoare a primelor cedate în reasigurare de 42 440 900 lei în

creştere reală cu 41,51%faţă de anul 2006. Raportate la total prime brute subscrise din

asigurările de viaţă, primele cedate au reprezentat 2,93%. Astfel, gradul reţinerii

proprii a asigurătorilor, pentru asigurările de viaţă, a fost de 97,07%.

Se poate interpreta faptul că, cedarea primelor de asigurare către reasigurători străini

de către unele societăţi din România care practic sunt sucursale ale societăţilor străine de

asigurare reprezintă un export mascat de capital ?

133

Capitolul 7

ASIGURAREA ŞI REASIGURAREA MĂRFURILOR ÎN TIMPUL TRANSPORTULUI EXTERN

7.1. Obiectul asigurat

7.2. Subiecte ale asigurării

7.3. Răspunderea părţiilor în asigurare

7.4. Riscurile asigurate

7.5. Suma asigurată

7.6. Prima de asigurare

7.7. Constatarea, evaluarea şi despăgubirea pagubelor

Prima formă de asigurare în general şi de asigurare de transport în special, este

asigurarea maritimă. Apariţia ei, este explicată prin strânsa legătură între comerţ şi

navigaţia maritimă, şi expunerea mare a mărfurilor şi a vapoarelor la riscurile mării.

La început, propritarii navelor erau şi proprietarii mărfurilor şi drept urmare cu o

singură poliţă se putea acoperii atât marfa cât şi navele, interesul fiind acelaşi.

Asigurările şi reasigurările maritime, oferă compensaţie financiară pentru

avarierea, distrugerea sau pierderile survenite ca urmare a transporturilor de mărfuri

pe mare. Astfel, bunurile asigurabile sunt reprezentate de orice marfă sau alte bunuri

mobile expuse pericolelor mării

7.1. Obiectul asigurat.

Îl pot constitui mărfurile aflate în trafic internaţional, transport derulat în baza

unui contract de transport extern(conosament), de natura mijloacelor fixe, mobilier,

mărfuri generale, şi alte bunuri, toate precizate în condiţiile de asigurare ale acestei

forme de asigurare, existând mici deosebiri de la o societate de asigurare la alta.

Mărfurile preluate de transportator(sau cărăuş), pentru a fi transportate, se pot

asigura numai cu respectarea unor dispoziţii specifice şi legale privind transportul şi

recepţionarea acestora. Pe lângă bunurile asigurabile se includ în poliţele de asigurare

134

şi reasigurare şi toate veniturile şi cheltuielile făcute în avans şi care sunt în pericol ca

urmare a expunerii lor, ca urmare a transportului internaţional.

Se mai pot asigura şi orice răspundere faţă de o terţă parte, ce poate apărea

pentru proprietar sau altă persoană interesată sau responsabilă pentru proprietatea

asigurată.

Sunt exceptate de regulă : banii, hârtiile de valoare, documente sau registre,

manuscrise, pietre preţioase, etc. Desigur, ele pot fi transportate şi asigurate dar,

numai de la caz la caz, prin menţionarea şi acceptarea lor expresă.

7.2. Subiecte ale asigurării

Sunt persoanele juridice şi fizice care iniţiază operaţiunile de transport de

bunuri (cargo) pe de o parte, iar pe de altă parte societăţile de asigurare care au în

portofoliu operaţiuni de asigurare de transport extern. În ceea ce priveşte inişiatorii

operaţiunilor de transport extern, aceştia pot fi cei care vând marfa şi cei care cumpără

marfa, existând diferenţe în ceea ce priveşte termenele contractuale, ale locului când

începe şi se termină răspunderea aspra mărfii.

De exemplu definiţia contractului maritim pe care o găsim în legislaţia engleză,

care este valabilă şi astăzi, arată faptul că, un contract de asigurare maritimă

reprezintă înţelegerea dintre asigurat şi asigurător, prin care acesta din urmă se obligă

să îl despăgubească pe asigurat pentru pierderile suferite ca urmare a unei aventuri

maritime.

7.3. Răspunderea părţilor în asigurare

Elementele principale ale unui contract, adică obligaţiile şi drepturile sunt

cuprinse în paginile contractului, dar, sunt şi o multitudine de condiţii şi termene care

nu pot fi cuprinse în paginile contractului, din motive lesne de înţeles. Acestea, nu

sunt cuprinse în interiorul contractului, dar sunt reglementate conform legilor şi

uzanţelor comerciale. Uzanţele comerciale, sunt izvor de drept, întrucât nu contravin

legilor în vigoare şi întregesc contractele dintre părţi, având o importanţă deosbită

pentru uşurarea tratativelor şi accelerarea încheierii contractelor.

Pentru ca persoanele interesate să cunoască uzanţele practicate pe piaţă,

Camerele de Comerţ, asociaţiile profesionale, bursele, casele de asigurări şi alte

instituţii, publică culegeri de uzanţe precum şi interpretările lor.

135

Dintre cele mai importante uzanţe internaţionale, sunt cele care se referă la

condiţiile de livrare şi la plăţiile internaţionale. Pentru studiul nostru legat de asigurări

şi reasigurări, considerăm semnificativ cunoaşterea elementelor generale ale

condiţiilor de livrare. Condiţia de livrare înscrisă în contractul comercial, de transport

extern reprezintă locul şi timpul începerii răspunderii părţilor interesate în asigurarea

mărfii fiind fie vânzătorul, fie cumpărătorul.

Pentru a pune la dispoziţia comercianţilor un mijloc de interpretare uniformă a

termenilor specifici ai condiţiilor de livrare, Camera de Comerţ Internaţională

apublicat în anul 1936, o serie de reguli cu caracter internaţional, cunoscute sub

numele de „INCOTERMS 1936”, ( International Commercial Terms ), care a fost

revizuită şi actualizată de mai multe ori. La început au fost cuprinse 9 tipuri de

condiţii de livrare iar mai apoi au fost incluse încă 5.

Cele mai uzuale condiţii de livrare sunt: Ex works – franco fabrică, urmat de

numele localităţii producătorului; FOR –FOT – free on rail – free on truck, franco

vagon respectiv franco camion, urmat de denumirea staţiei de expediţie; FAS – free

alongside ship, franco de-a lungul vasului, urmat de denumirea portului de încărcare;

FOB – free on board, fraco la bord, urmat de numele portului de încărcare; C&F –

cost adn freight, cost şi navlu, urmat de denumirea portului de destinaţie; CIF – cost,

insurance, freight, cost, asigurare, navlu, urmat de denumirea portului de destinaţie;

Freight or carriage paid to....navlu sau porto plătit până la...urmat de punctul de

destinaţie. Mai sunt folosite şi condiţiile: Ex ship, Ex Quay, Delivered at frontier,

Delivered...duty paid, FOB Airport, Free carrier şi Freight, carriage and insurance

paid to...

După cum reiese din cele de mai sus, criteriul care stă la baza constituirii

clauzelor Incoterms, este întinderea răspunderii părţiilor contractante. Aceste clauze,

reprezintă doar condiţiile fundamentale de livrare, cunscându-se numeroase variante,

actualizări şi adaptări ale acestora. Dealtfel, Incoterms 1936, nu reprezintă singura

încercare de interpretare uniformă a uzanţelor internaţionale, referitoare la condiţiile

de livrare.

Pentru exemplificare vom analiza în continuare, elementele specifice ale două

dintre aceste condiţii de livrare.

Condiţia de livrare F.O.B. - free on board, fraco la bord, urmat de numele portului

de încărcare, presupune obligaţia vânzătorului:

136

1. de a livra marfa la bordul navei, angajate de cumpărător în portul de

încărcare convenit, la data sau la termenul convenit;

2. să avizeze cumpărătorul fără nici o întârziere că marfa a fost încărcată

la bordul navei;

3. să predea conosamentul;

4. să comunice datele necesare încheierii de către cumpărător a asigurării.

Vânzătorul poate prelua obilgaţia de a încheia asigurarea din dispoziţia

cumpărătorului, dar pe cheltuiala acestuia din urmă, lucru care nu schimbă cu nimic

specificul tranzacţiilor F.O.B.

În schimb, vânzătorul nu se eliberează de cheltuielile necesare asigurării

mărfurilor de la depozitul din punctul de expediere şi până la încărcarea mărfii la

bordul navei.

Cumpărătorul încheie contractul de asigurare pe perioada transportului

maritim începând din momentul în care mărfurile au trecut balustrada navei.

O derivaţie de la clauza F.O.B. este condiţia F.A.S. (Free alonge side of the

ship). Vânzătorul este obilgat să livreze mărfurile de-a lungul vasului în locul de

încărcare convenit, desemnat de cumpărător după uzanţa portului, la data sau în

termenul convenit şi de îndată ce marfa este în raza de acţiune a macaralelor să anunţe

cumpărătorul fără întârziere.

Diferenţa dintre condiţiile de livrare F.A.S. şi F.O.B. este dată de momentul

trecerii riscurilor asupra mărfii de la vânzător la cumpărător. Vânzătorul este degrevat

de răspundere în condiţia F.A.S. din momentul în care marfa a ajuns pe cheu în raza

de acţiune a macaralelor şi nu din momentul trecerii mărfurilor peste balustrada navei.

Altfel zis, cumpărătorul este obligat să manifeste interes pentru asigurare ceva

mai devreme decât în cazul F.O.B.

Condiţia de livrare C.I.F. - cost, insurance, freight, cost, asigurare, navlu, urmat de

denumirea portului de destinaţie.

Potrivit acestei clauze vânzătorul are obligaţia de a încheia două contracte

distincte: contractul de transport şi contractul de asigurare.

Prin această condiţie vânzătorul are sarcina:

• de a procura mijlocul de transport;

• de a suporta cheltuielile de ambalare;

• cheltuielile de încărcare;

137

• de a plăti taxa vamală de export;

• taxele şi impozitele legate de exportul mărfurilor;

• costul transportului;

• prima de asigurare pe timpul transportului.

• de a întocmi factura mărfurilor şi certificatul de origine al acestora;

• de a procura conosamentul;

• de a preda documentele de mai sus şi poliţa de asigurare

cumpărătorului.

În situaţiile în care poliţa de asigurare nu este disponibilă la momentul

prezentării documentelor va fi eliberat un certificat de asigurare (de către broker) în

numele asigurătorului dând purtătorului (expeditorului) aceleaşi drepturi ca şi cum ar

fi în posesia poliţei şi care reproduce dispoziţiile esenţiale ale acesteia din urmă.

A pune certificatul de asigurare pe acelaşi plan cu poliţa este tipic pentru piaţa

americană a asigurărilor pe când în ţările europene lucrurile nu stau le fel,

Din punct de vedere european importanţa juridică a celor două acte diferă

întrucât poliţa este eliberată de către asigurător pe când în baza certificatului de

asigurare cumpărătorul nu poate acţiona în justiţie nici măcar brokerul.

Acesta din urmă răspunde numai în faţa vânzătorului din ordinul căruia a

încheiat contractul de asigurare. Pe de altă parte brokerul are drept de gaj asupra

poliţei întocmite până la plata tuturor sumelor datorate de vânzătorul-asigurat.

Poliţa de asigurare poate fi încheiată de cumpărător, iar în acest caz vânzătorul

care a încasat preţul C.I.F. va returna cumpărătorului prima de asigurare. Marfa

trebuie asigurată de la livrarea ei din punctul de expediere şi până la depozitul

primitorului.

Dacă avaria totală sau parţială se realizează înainte de încărcare dreptul la

despăgubire revine vânzătorului. În cazul în care poliţa de asigurare a fost deja

transferată, asigurătorul va plăti despăgubirea cumpărătorului, reglementarea dintre

vânzător şi cumpărător nu-l priveşte pe asigurător.

Dacă marfa este deteriorată în timpul transportului cumpărătorul poate să

ceară despăgubire atât asigurătorului, în baza poliţei de asigurare , cât şi

transportatorului în baza conosamentului.

Această ultimă situaţie se întâlneşte la clauza C.I.P. – deviaţie a clauzei C.I.F.

(carriage and insurance paid to ...) în care riscurile de pierdere sau de degradare a

138

mărfii trec de la vânzător la cumpărător în momentul în care au fost predate în

custodia cărăuşului.

7.4. Riscurile asigurate

În asigurarea de transport extern, sunt cuprinse maoritatea riscurilor de la

asigurarea de bunuri, adică: incendiu, trăznet, explozie, furtună, grindină, uragan,

greutatea stratului de zăpadă sau gheaţă, contaminare de la alte produse transportate,

accidente( izbiri, ciocniri, loviri), acte de tâlhărie, spargeri, scurgeri, furtprecum şi

accidente din timpul încărcării şi descărcării mărfurilor.

Pentru o mai uşoară utilizare a „pachetelor de riscuri”, în activitatea de

transport extern acestea sunt organizate în trei condiţii principale de asigurare: „A”,

„B” şi respectiv „C”.

- Condiţia de asigurare „A” este condiţia cea mai cuprinzătoare. În baza ei sunt

acoperite „toate riscurile” de pierdere şi avarie a mărfurilor asigurate cu excepţia unor

riscuri prezentate separat

- Condiţia de asigurare „B” cuprinde condiţia „C” şi în plus pierderea sau avarierea

mărfurilor cauzate de:

• Avalanşe, inundaţii, cicloane, cutremur de pământ, erupţie vulcanică sau

trăsnet;

• Intrarea apei de mare, râu sau lac în mijlocul de transport, container; dauna

totală a unui colet pierdut sau căzut în timpul incărcării sau descărcării, pe

şi de pe mijlocul de transport;

• Prăbuşirea podurilor, clădirilor sau tunelurilor;

• Căderi de arbori, ruperi de diguri, baraje şi conducte de apă.

.

- Condiţia de asigurare „C” acoperă pierderea şi/sau avarierea mărfurilor cauzate

de:

• Incendiu sau explozie;

• Răsturnarea, deraierea, prăbuşirea mijlocului de transport, respectiv

eşuarea, scufundarea sau răsturnarea navei sau ambarcaţiunii;

• Coliziunea mijlocului de transport cu un obiect exterior, altul decât apa,

respectiv coliziunea, abordajul navei.

139

Excluderile sunt comune tuturor celor trei condiţii prezentate regrupate în trei

grupuri:

1. Riscuri generate de război. Pierderi, avarieri datorate conflictelor militare

produse de:

a. mine, torpile, bombe sau arme abandonate;

b. arestare, capturare, sechestrare, reţinere sau detenţie cu excepţia

pirateriei precum şi tentativele de a le face şi consecinţele acestora;

2. Riscuri generate de greve, de conflicte sociale;

3. Alte riscuri cum ar fi:

a. Viciul propriu sau natura bunului asigurat;

b. Ambalarea şi pregătirea insuficientă sau necorespunzătoare a bunului

asigurat;

c. Contaminarea radioactivă;

d. Utilizarea oricărei arme de război care foloseşte fisiunea şi/sau

fuziunea atomică, nucleară sau altă reacţie asemănătoare, ori altă forţă

sau obiect radioactiv;

e. Scurgerea ordinară, pierderea uzuală în greutate sau în volum, uzura

normală a bunului asigurat;

f. Întârzierea directă şi consecinţele sale chiar dacă se datorează unui risc

asigurat;

g. Insolvabilitatea sau neîndeplinirea obligaţiilor financiare de către

proprietari, navlositori, operatorii navei, etc.;

h. Starea de nenavigabilitate a navei;

i. Faptul ca nava sau containerul sunt inadecvate pentru transportul în

bune condiţii al bunului asigurat;

j. Dacă asiguratul sau prepuşii săi au luat cunoştinţă de nenavigabilitate

sau inadecvare în momentul încărcării bunului asigurat,

Dacă pentru primele două categorii de riscuri excluse din asigurarea de bază se

poate încheia o asigurare suplimentară pentru ultima nu există acoperire.

Deşi diferă ca sferă de cuprindere, condiţiile de asigurare „A”, „B” şi „C”

conţin şi acoperiri comune:

a) Cheltuielile şi contribuţile la avaria comună;

b) Cheltuieli de salvare suportate de asigurat;

140

c) Suma ce reprezintă proporţia răspunderii stabilite în baza clauzei

„culpă comună în caz de coliziune”,

dacă aceste clauze sunt prevăzute în contractul de transport respectiv

navlosire.

Pentru condiţiile de asigurare „B” şi „C” sau separat se pot practica şi

următoarele condiţii de asigurare:

„D”: Condiţia „riscuri de furt, jaf, nelivrare” şi

„F”: Condiţia „riscuri de depozitare”.

Condiţia riscuri de furt, jaf, nelivrare acoperă pierderea şi avaria la bunul

asigurat cauzată de riscurile menţionate pe colet întreg.

Condiţia riscuri de depozitare acoperă pierderea sau avarierea mărfii asigurate

cauzate de:

a) Incendiu, trăsnet, explozie, chiar dacă trăsnetul sau explozia nu au fost

urmate de incendiu;

b) Ploaie torenţială inclusiv efectele indirecte ale acesteia;

c) Grindină, inundaţie, furtună, uragan, cutremur de pământ;

d) Prăbuşiri, alunecări de teren;

e) Greutatea stratului de zăpadă sau de gheaţă;

f) Avalanşe de zăpadă şi căderea pe clădiri sau alte construcţii a unor corpuri;

g) Furt prin efracţie.

Existenţa mai multor condiţii de asigurare a mărfurilor corespunde solicitărilor

practice ale comerţului internaţional şi reprezintă răspunsul dat de asigurători

necesităţii de optimizare a relaţiei: natura mărfii / riscuri / cost al asigurării.

7.5. Suma asigurată

Valoarea asigurabilă reprezintă limita maximă a sumei asigurate, iar suma

asigurată constituie limita maximă a acoperirii prin asigurare.

Modul de determinare a valorii asigurabile este reglementat diferit pe ţări

potrivit normelor de asigurare în vigoare la data încheierii contractului.

1) In România, condiţiile privind asigurarea facultativă a bunurilor care fac

obiectul transportului extern precizează că suma asigurată este valoarea

indicată în contractul de asigurare şi poate fi formată din:

141

a) Valoarea bunului potrivit facturii, în cazul bunurilor care au valoare

comercială sau valoarea de piaţă a acestora la locul expedierii în

momentul încheierii asigurării;

b) Costul transportului;

c) Costul asigurării;

d) Alte costuri care sunt în legătură cu transportul bunului, în măsura în care

acestea nu sunt incluse în valoarea facturii;

e) Cheltuieli şi taxe vamale;

f) Supraasigurarea de 10% din valoarea bunului potrivit facturii dacă nu s-a

convenit altfel pentru acoperirea acelor cheltuieli care nu pot fi prevăzute

la încheierea asigurării.

2) În Marea Britanie, se consideră valoarea asigurabilă a mărfii: „valoarea

iniţială”: preţul mărfii în momentul încărcării la care se adaugă cheltuielile de

transport şi accesorii precum şi cheltuielile de asigurare.

3) În Germania, prin valoarea asigurabilă a mărfii se recunoaşte valoarea ei reală

în momentul producerii evenimentului asigurat.

4) În Franţa, se determină valoarea asigurabilă a mărfii ca preţ de cumpărare sau

în lipsa acestuia valoarea mărfii la locul şi la momentul încărcării majorată cu

suma cheltuielilor necesare pentru aducerea mărfii în punctul de destinaţie

precum şi suma profitului separat.

5) În SUA, se acordă prioritate determinării valorii asigurabile după preţul pieţei

în momentul începerii voiajului la locul de destinaţie considerând că „preţul

facturat” nu dă o imagine precisă privind cheltuielile reale suportate de

asigurat.

7.6. Prima de asigurare

Se stabileşte prin aplicarea cotelor tarifare de primă tarifară la valoarea

transportate, aprovizionate sau livrate, conform facturii şi contractului de transport,

fiind calculate pe transport sau pe fracţiuni de timp.

Nivelul cotelor tarifare diferă în raport de:

1. condiţia de acoperire;

2. natura mărfii şi felul ambalajului;

3. voiajul şi nava care execută voiajul;

4. reputaţia asiguratului respectiv a brokerului de asigurare;

142

5. conservarea efectelor subrogării;

6. starea conjuncturală a pieţei internaţionale de asigurare.

1. În ceea ce priveşte condiţia de acoperire, cea mai ieftină este condiţia „C”, mai

scumpă „B” şi cea mai scumpă condiţia „A” care este în acelaşi timp şi cea mai

cuprinzătoare, îndeosebi în varianta „extinsă” cu supliment de primă pentru

condiţiile adiţionale ce acoperă riscuri speciale, cum ar fi riscurile politice,

sociale, etc.

2. Natura mărfii şi felul ambalajului prezintă o importanţă deosebită în fixarea

primei. Tarifele sunt construite pe 4 mari grupe de mărfuri:

a. Mărfuri generale;

b. Cereale, leguminoase şi subprodusele lor;

c. Cherestea, placaj, panel, pal şi alte mărfuri similare;

d. Bunuri cu caracteristici deosebite: bumbac, cânepă, instrumente muzicale,

hârtie, ouă, piei crude sărate, produse inflamabile, fructe, filme, timbre,

monede, bancnote, ţiţei, autoturisme, mibilă, etc.

3. Legat de voiaj factorii cei mai importanţi cu influenţă directă asupra nivelului

primei sunt:

a. Durata;

b. Condiţiile concrete de navigaţie;

c. Variaţile de temperatură;

d. Condiţiile portuare.

a) Legat de durata voiajului operează pricipiul: „cu cât drumul este mai lung, cu

atât prima va fi mai mare”, deşi creşterea nu poate fi direct proporţională cu

distanţa. Unele voiaje presupun traversarea unor zone de navigaţie care

prezintă pericole mai mari decât marea liberă în general.

b) La aceasta se adaugă şi perioada anului în care se efectuează voiajul.

Diferenţierea se face pe două perioade ale anului:

1 aprilie – 30 septembrie (tarif mai redus)

1 octombrie – 31 martie (tarif mai ridicat)

c) Astfel spre exemplu voiajul în Atlanticul de Nord în „sezonul de iarnă”

prezintă riscuri incomparabil mai mari decât un voiaj pe la tropice.

La fel în cazul traversării unor strâmtori, canalele de navigaţie înguste unde apele

sunt agitate, vizibilitatea este mai redusă posibilitatea unui accident creşte.

143

Asigurătorul încearcă să stabilească o primă cât se poate de echitabilă.

d) Condiţiile de asigurare ale societăţilor noastre diferenţiază cotele tarifare pe 4

categorii de porturi astfel:

• Porturi la Marea Neagră, Marea Egee, Marea Adriatică şi porturi

europene ale Mării Mediterane;

• Porturi la Marea Roşie şi porturi neeuropene la Marea Mediterană;

• Porturi din Anglia şi porturi europene la Oceanul Atlantic şi Marea

Nordului până la Hamburg inclusiv;

• Alte porturi, prezentarea grupurilor făcându-se în ordinea

crescătoare a mărimii cotelor tarifare.

Cât priveşte condiţiile portuare se deosebesc:

Porturi foarte moderne şi respectiv

Porturi slab dotate din punct de vedere tehnic şi conduse după

principii şi uzanţe locale. Astfel asigurătorii fixează prime mai ridicate pentru

acestea din urmă întrucât „statisticile” riscurilor asigurabile (jaf, furt, nelivrare)

sunt nefavorabile.

• Legat de nava care efectuează voiajul este deosebit de

importantă clasa acesteia şi vechimea de serviciu.

Pentru navele cu vechime mare (spre exemplu ultima grupă „peste 36 ani”) şi cele

încadrate în clase inferioare primele de asigurare vor fi mai ridicate.

4. Reputaţia persoanei care prezintă cererea de asigurare constituie un alt factor

important care influenţează nivelul primei ca şi faptul că cererea de asigurare este

prezentată prin intermediul unui broker „bine cotat”.

5. În stabilirea nivelului primei asigurătorii au în vedere şi situaţiile în care există

posibilitatea subrogării în drepturile asiguratului faţă de terţele persoane vinovate

şi pot recupera de la aceştia şi parţial sumele cheltuite cu despăgubirea

asiguratului.

6. Starea conjuncturală a pieţei internaţionale a asigurărilor influenţează esenţial

nivelul primelor de asigurare. În perioadele de criză şi depresie economică

comerţul lâncezeşte cererea de asigurare scade sensibil, concurenţa dintre

asigurători se intensifică la maximum şi nivelul primelor scade substanţial.

7.6. Constatarea, evaluarea şi despăgubirea pagubelor

144

Acestea au loc într-un mod specific, în funcţie de felul transportului, dar ca

şi coordonate generale se încadrează în mecanismul asigurărilor de bunuri.

Constatarea pagubei are loc de obicei prin sesizarea organelor de poliţie

respectiv a organelor portuare şi a înştiinţării societăţiilor de asigurare, cu privire la

producerea evenimentului asigurat. La operaţiunile de constatare participă toate

părţiile interesate sau prepuşi ai acestora şi după caz şi cu martori, întocmindu-se cu

această ocazie un proces verbal de constatare.

Evaluarea pagubei are loc prin individualizarea mărfurilor dăunate,

prindiverse metode( cântărire, numărare etc.) şi evaluarea preţurilor lor la data

producerii evenimentului asigurat

Despăgubirea este de obicei egală cu mărfurile dăunate plus cheltuielile

aferente, dar nu mai mult decât suma asigurată. Plata despăgubirii se face în cadrul

unui termen precizat prin contractul de asigurare în funcţie de natura evenimentului

produs. Evenimentele asigurate sunt cuprinse în condiţiile de asigurare, unde

deasemenea sun cuprinse şi o serie de situaţii în care societăţile de asigurare nu acordă

despăgubiri, situaţii menţionate în mod expres în contract.

Durata asigurată variază în funcţie de tipul poliţei.

Poliţele cargo se împart în două categorii:

• poliţe individuale, care acoperă riscurile unei expediţii delimitate

strict în spaţiu şi timp;

• poliţe generale.

- Poliţele individuale cele mai răspândite sunt poliţele pe voiaj, care necesită

specificarea exactă a voiajului, respectiv a portului de încărcare şi a portului de

descărcare şi a celorlalte mijloace de transport, în cazul expediţiilor combinate.

În acest caz durata asigurării acoperă parcursul obişnuit al transportului plus

perioada de întârziere în afara controlului asiguratului: a devierii de curs123, a

descărcării forţate, transbordării, etc.

- Poliţe generale reprezintă pentru asigurat un „abonament de asigurare” în

cadrul căruia pot fi asigurate toate mărfurile sau numai anumite mărfuri,

exportate sau importate în decursul unei perioade de timp determinate.

Această perioadă variază între un an şi o lună. 123 Perioada în care cursul navei a fost schimbat din exercitarea dreptului acordat armatorilor sau navlositorilor în cadrul contractului de navlosire.

145

Avantajele acestor tipuri de poliţe sunt:

• Simplificarea formalităţilor de încheiere a asigurării;

• Creşterea operativităţii în derularea tranzacţiilor comerciale.

Poliţele generale pot fi:

1) poliţe flotante;

2) contracte de abonament;

3) poliţe globale.

1) Poliţa flotantă numită şi „de alimentare” este emisă pentru o valoare

asigurată care acoperă toate mărfurile supuse asigurării. Fiecare expediţie

trebuie declarată asigurătorului în timp util, iar valoarea ei este dedusă din

valoarea totală asigutară înscrisă în poliţa flotantă până la epuizarea

acesteia .

Prima este plătită în avanspentru suma asigurată totală şi nu pentru

fiecare expediţie în parte.

La epuizarea valorii globale asigurate poliţa flotantă va fi reînnoită.

2) Contractul de abonament este forma cea mai răspândită a poliţelor

generale. El se încheie pe o perioada de 12 luni. Asiguratul este obligat să

declare toate expediţiile care intră sub incidenţa lui, iar asigurătorul

acceptă aceste declaraţii ca veridice şi eliberează sub semnătură poliţe

individuale corespunzătoare, care în fapt sunt certificate de asigurare.

3) Poliţele globale sunt destinate acoperirii expediţiilor la purtător. În cazul

lor nu se practică o limitare a valorii globale pentru ansamblul

expediţiilor. Declaraţile privind expediţiile acoperite prin poliţa globală

se fac în general o dată pe an. Prima se fixează ca o sumă forfetară, care

se revizuieşte, în principiu o dată cu fiecare reînnoire în funcţie de cifra

de afaceri şi sumele plătite cu titlu de despăgubire în cursul exerciţiului

anterior.

Nu se eliberează certificate de asigurare şi sunt mai puţin folosite în

traficul internaţional.

146

Capitolul 8

ASIGURAREA DE ASISTENŢĂ MEDICALĂ – DE CĂLĂTORIE

8.1. Subiecţii asigurării

8.2. Obiectul asigurării

8.3. Riscurile asumate

147

8.4. Întinderea teritorială

8.5. Suma asigurată

8.6. Prima de asigurare

8.7. Mecanismul derulării şi finalizarea asigurării

8.1. Subiecţii asigurării.

Asiguratul, este persoana fizică menţionată în poliţa de asigurare având

rezidenţă în România, asigurătorul, este societatea de asigurare care are în portofoliul

de asigurări această formă.

În această formă de asigurare există posibilitatea apariţiei şi a unei a treia părţi

care se referă la beneficiarul poliţei de asigurare, adică, persoana fizică căreia

asigurătorul, în virtutea contractului urmează să-i plătească indemnizaţia în cazul

producerii unui eveniment asigurat care a dus la decesul asiguratului.

8.2. Obiectul asigurării constă în acoperirea cheltuielilor ocazionate de asistenţa

medicală acordată în străinătate în caz de:

- Îmbolnăvire subită şi imprevizibilă a asiguratului; Prin îmbolnăvire se înţelege

declanşarea în cursul duratei asigurate a unei boli care împiedică continuarea normală

a călătoriei necesitând asistenţă medicală, lucru constatat şi confirmat de o autoritate

medicală competentă. (Autoritatea medicală reprezintă orice persoană posesoare a

unei diplome medicale, autorizată să practice profesia de medic. Nu se admite ca, în

relaţia cu persoana asigutată să acţioneze în calitate de medic persoana asigutată

însăşi, soţul/soţia acesteia, orice rudă a persoanei asigurate sau o persoană care

însoţeşte asiguratul în timpul călătoriei.)

- Accidentul, este evenimentul subit, exterior corpului omenesc produs fără

voinţa asiguratului şi care are drept consecinţă deteriorarea stării de sănătate,

spitalizarea sau decesul acestuia.

- Decesul, ca urmare a îmbolnăvirii subite şi imprevizibile sau a unui accident.

De ce „subită” şi de ce „imprevizibilă”? Pentru că în contractul de asigurare

supus analizei, îmbolnăvirea este acoperită numai dacă nu este legată de o manifestare

preexistentă a unei boli cunoscute sau malformaţie pentru care s-au făcut tratamente

prescrise de medic.

148

8.3. Riscuri asigurate

Prin poliţa de asigurare, asigurătorul acoperă contravaloarea prestaţiilor

medicale de urgenţă şi a altor prestaţii într-o limită de sumă asigurată.

Sunt acoperite cheltuieli implicate de acordarea în regim de urgenţă a

următoarelor servicii de asistenţă medicală:

a) Transport cu ambulanţa

b) Consultaţie şi diagnosticare;

c) Tratament şi medicaţie;

d) Intervenţie chirurgicală, inclusiv anestezie şi utilizarea sălii de

operaţie;

e) Diagnostic radiografic, radioterapie, terapie termică sau fototerapie

şi alte proceduri recomandate de medicul curant;

f) Tratamentul staţionar în condiţii de spitalizare, dacă acesta:

1. are loc într-o instituţie specializată în ţara respectivă,

instituţie cu statut de spital;

2. se face sub directa supraveghere a medicului;

3. se desfăşoară conform metodelor medicale ştiinţifice

recunoscute şi autorizate;

4. se realizează în spitalul cel mai apropiat de locul producerii

evenimentului asigurat şi care poate acorda asistenţa

medicală necesară

g) transfer la clinici de specialitate în baza recomandărilor medicale şi

cu acordul centralei companiei de asistenţă de urgenţă;

h) tratamente stomatologice efectuate exclusiv pentru îndepărtarea

durerilor acute.

În caz de îmbolnăvire subită şi imprevizibilă a asiguratului, asigurătorul acoperă şi

următoarele cheltuieli

a) cheltuielile privind transportul asiguratului bolnav din străinătate în

România la cea mai apropiată unitate medicală de domiciliul

asiguratului care poate să-i acorde asistenţă medicală;

b) cheltuieli privind transportul unui însoţitor al asiguratului bolnav,

dacă necesitatea însoţirii este stabilită de medicul care a tratat

asiguratul;

149

c) cheltuieli de tratament pe timp de 2 săptămâni după expirarea

asigurării în cazul în care medicul curant a stabilit că nu a fost

posibilă efectuarea călătoriei de întoarcere în România a

asiguratului bolnav.

În caz de deces, prin poliţa de asigurare sunt acoperite şi următoarele

cheltuieli:

a) cheltuielile necesare transportului corpului neînsufleţit al

asiguratului în localitatea de domiciliu;

b) cheltuieli de îmbălsămare;

c) sicriu, funeralii şi înhumare.

Asigurătorul nu acordă acoperire pentru:

- boli cronice şi urmările acestor boli existente sau cunoscute de către asigurat la data

încheierii şi/sau intrării în vigoare a contractului de asigurare, chiar dacă acestea nu au

fost tratate;

- bolile şi urmările acestora pentru care asiguratul s-a aflat în tratament în ultimele 6

luni înainte de începerea asigurării;

- orice cheltuieli legate de tratamentul cancerului, SIDA, boli venerice;

- orice îmbolnăviri sau accidente provocate de război sau participarea activă a

asiguratului la mişcări sociale, demonstraţii, greve sau rezultate din orice acte de

terorism;

- îmbolnăviri şi urmări ale accidentelor nucleare, radiaţii sau substanţe conţinând

izotopi radioactivi, a poluării sau contaminării din orice cauză;

- boli sau urmările actelor provocate intenţionat de asigurat, inclusiv automutilarea,

sinuciderea sau consecinţele tentativei de sinucidere;

- îmbonăviri sau accidente ca urmare a comiterii unor infracţiuni, consumului de

alcool sau intoxicaţie cu alcool, droguri, medicamente;

- tratament psihiatric sau psihoterapeutic;

- accidente sau îmbolnăviri cauzate de practicarea activităţilor: sportive, în regim

profesionist sau semi profesionist în timpul antrenamentelor şi a participării la

competiţii; artistice inclusiv în cadrul repetiţiilor şi periculoase ca : acrobaţii,

scufundări, escaladări, lucrări subterane, manipularea focurilor de artificii sau a

metrialelor explozive, etc.;

- îndepărtarea sau corectarea unor defecte corporale, anomalii sau intervenţii de

chirurgie plastică dacă nu sunt impuse de urmările unui accident;

150

- cheltuielile efectuate în perioada de convalescentă, pentru refacere, fizioterapie,

tratamente estetice, dietetice, homeopate, de acupunctură;

- cura de odihnă sau de recuperare în staţiuni de odihnă sau balneoclimaterice,

sanatorii sau instituţii similare, fie în ţară fie în străinătate;

- tratament efectuat de rude ale asiguratului;

- cheltuielile medicale legate de graviditate, naştere sau întreruperea voluntară a

sarcinii şi urmările acestora;

- procurarea de echipamente medicale ajutătoare (proteze, ochelari, lentile de contact,

scaune cu rotile);

- efectuarea de intervenţii stomatologice costând în implanturi, coroane, proteze;

- diagnostice şi tratamente efectuate sau prescrise în România;

8.4. Întinderea teritorială

Acordarea de asistenţă se poate face printr-un preststor de servicii în

străinătate şi reţeaua sa, care , pentru majoritatea societăţilor de asigurare din

România este CORIS. În poliţa de asigurare sunt înscrise toate adresele şi telefoanele

firmei prestatoare, Coris, din ţările care urmează să fie vizitate, astfel încât asiguratul

să poată lua legătura în timp util.

În funcţie de ţările tranzitate sau de destinaţie declarate de asigurat, asigurarea se

poate încheia într-una din variantele următoare:

Varianta I.

Poliţă tip A, cuprinde ţările limitrofe României : Ucraina, Serbia – Muntenegru,

Moldova;

Poliţă tip B, cuprinde ţările din spaţiul Schangen şi tranzitarea uneia din ţările

menţionate în poliţa de tip A

Poliţă tip C, cuprinde toate ţările lumii cu excepţia ţărilor menţionate în ploiţa de tip

A;

Poliţă tip business, se referă la eventualitatea ca asiguratul să călătorească în scop de

afaceri sau în calitate de şofer profesionist în oricare din ţările lumii.

Varianta II.

Poliţă de tip A, pentru spaţiul Schangen împreună cu celelalte ţări din UE;

Poliţă de tip B, pentru alte ţări din Europa;

Poliţă de tip C, pentru ţările din afara Europei, exceptând SUA;

Poliţă de tip D, pentru SUA.

151

Varianta III.

Poliţă de tip A, pentru toate ţările cu excepţia statelor din spaţiul Schengen, al

Canadei, SUA, Japoniei;

Poliţă de tipB, pentru toate ţările, cu excepţia statelor din spaţiul Schengen;

Statele din spaţiul Schengen sunt următoarele : Belgia, Franţa, Olanda,

Spania, Germania, Portugalia, Luxemburg, Italia, Grecia, Austria, Danemarca,

Suedia, Finlanda, Islanda, Norvegia şi noile state membre: Polonia, România,

Ungaria, Bulgaria, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Croaţia, Estonia, Letonia şi

Lituania.

Asigurarea este valabilă numai în afara teritoriului României.

8.5. Suma asigurată

Suma asigurată în poliţa de asigurare reprezintă limita maximă a răspunderii

asigurătorului şi ea variază în funcţie de: plan/aria geografică acoperită şi de dorinţa

asiguratului, exceptând anumite destinaţii unde ţările respective pretind o anumită

sumă asigurată minimă.

Suma asigurată minimă este de obicei de 5000 euro, puând fi şi de 10000 euro şi

de 30000 euro; aceste sume reprezintă opţiunile standard, fiind societăţi care numai pe

acestea le folosesc, dar sunt societăţi care pot oferii şi poliţe mai valoroase având

totodată şi prime corespunzătoare.

8.6. Prima de asigurare

Se stabileşte diferenţiat funcţie de:

• Ţara de destinaţie şi/sau tranzit;

• Perioada asigurată;

• Vîrsta asigurătorului;

• Suma asigurată;

• Scopul deplasării (turism, activităţi profesionale în baza unui contract

de muncă, competiţii sportive oficiale, etc.)

Prima de asigurare se plăteşte integral asigurătorului sau agentului autorizat de

acesta la încheierea contractului de asigurare, în numerar sau prin transfer bancar.

Asigurarea se poate încheia şi este valabilă:

152

a) Pentru o perioadă de la 15 zile până la o perioadă de 1 an

de zile, când este valabilă pentru toate călătoriili afectuate

în decursul acesteia;

b) Pentru tranzitele efectuate în cadrul perioadei asigurate,

indiferent de numărul acestora;

8.7. Mecanismul derulării şi finalizării asigurării

Contractul de asigurare se încheie înainte de începerea călătoriei.

Asigurările încheiate după începerea călătoriei în străinătate sunt nule,

asigurătorul fiind exonerat de orice obligaţie de plată în cazul producerii riscului

asigurat.

Protecţia prin asigurare începe, după acceptarea cererii, achitarea integrală

a primei de asigurare, conform datei de începere înscrisă în poliţă şi este valabilă

evenimentelor petrecute numai în ţara (ţările) menţionate în aceasta.

Începutul şi încetarea răspunderii asigurătorului începe la data precizată în

contract, dar numai din momentul părăsirii teritoriului României.

Asigurarea încetează:

a. La ora 24 a datei înscrisă în contractul de asigurare;

b. În caz de anulare / reziliere / denunţare.

- dacă asiguratul nu obţine viza de plecare în străinătate sau prezintă

dovezi cu privire la neefectuarea călătoriei, contractul de asigurare se

anulează. El are dreptul la rambursarea primei de asigurare mai puţin

cheltuielile de gestiune a contractului în baza unei solicitări scrise

înaintate asigurătorului.

Poliţa de asigurare se reziliază dacă se constată că:

• Declaraţia făcută la încheierea asigurării este neadevărată,

asiguratul este de rea credinţă;

• Solicitările pentru indemnizare sunt frauduloase sau în mod

intenţionat exagerate.

Prima de asigurare nu se mai restituie, rezilierea operând de la data

comunicării acesteia prin notificare asiguratului.

- orice parte poate denunţa poliţa cu condiţia unei notificări prealabile

transmise prin poştă, sub forma unei scrisori de confirmare cu primire,

poliţa urmând să-şi înceteze efectele în termen de 10 zile de la data

153

comunicării acesteia celeilalte părţi. Prima de asigurare aferentă

perioadei anterioare denunţării se reţine de către asigurător şi este un

fapt justificat, asiguratului restituindu-se diferenţa mai puţin

cheltuielile făcute de asigurător.

Obligaţiile asiguratului sunt următoarele:

1) Înainte de producerea evenimentului asigurat:

• Să informeze corect şi complet asigurătorul asupra stării sănătăţii sale şi a

riscurilor la care se expune în timpul călătoriei în străinătate, prin

completarea corespunzătoare a documentului: Cerere pentru încheierea

unei asigurări de asistenţă medicală pentru călătorii în străinătate124;

• Pe timpul derulării contractului de asigurare să aducă la cunoştinţa

asigurătorului orice modificare survenită în starea sa de sănătate.

2) După producerea evenimentului asigurat:

• Să anunţe imediat centrala companiei de asistenţă de urgenţă pentru a

informa despre situaţia sa medicală, contractul de asigurare solicitând

instrucţiuni. Dacă asiguratul este în imposibilitate să anunţe centrala

înainte de contactarea medicului să îndeplinească această obligaţie

personal de îndată ce îi va fi posibil sau prin intermediul medicului curant.

• Să comunice asigurătorului toate informaţiile pe care le cunoaşte privind

producerea evenimentului asigurat şi să pună la dispoziţia asigurătorului

orice document pe cale îl deţine în legătură cu acesta;

• Să împuternicească pe medicii curanţi să furnizeze asigurătorului toate

datele privind tratamentul medical acordat.

Plata indemnizaţiaei de asigurare, se stabileşte pe baza cheltuielilor

ocazionate de spitalizarea asiguratului, tratament ambulatoriu, cheltuieli cu

medicamentele, transportul asiguratului bolnav sau de repatriere a asiguratului bolnav

sau a corpului neînsufleţit al acestuia.

- În cazul în care asiguratul a anunţat compania / organizaţia de asistenţă medicală

prevăzută în poliţă, costurile tratamentelor medicale (mai puţin tratamentul

124 Poate să facă parte integrantă din contractul de asigurare.

154

ambulatoriu si medicamentele) se suportă de aceasta în numele şi în contul

asigurătorului.

- Asigurătorul va rambursa asiguratului costul convorbirilor telefonice sau

transmisiei prin fax / telex / telegramă în baza confirmării acestora de către

compania de asistenţă medicală125.

- În cazul în care asiguratul nu a înştiinţat compania de asistenţă şi a efectuat el

însuşi cheltuieli medicale este obligat să justifice asigurătorului motivele

nerespectării acestei obligaţii. Asigurătorul este în drept să analizeze temeinicia

justificărilor prezentate de asigurat şi să stabilească dreptul la indemnizaţie.

Cererea de indemnizare va fi însoţită de documente care trebuie să prezinte

următoarele cerinţe:

• Actele medicale şi documentele de justificare a plăţilor efectuate

trebuie prezentate în formă originală, iar din conţinutul lor să rezulte:

Unitatea medicală; Perioada de acordare a asistenţei medicale; Numele asiguratului;

Diagnosticul; Tratamentul efectuat;Medicamentele prescrise; precum şi dovada plăţii

acestora (chitanţe, facturi, alte documente de plată);

• În cazul unui tratament stomatologic se vor prezenta adeverinţele

medicale din care să rezulte dintele tratat şi tratamentul aplicat;

• Cererile privind rambursarea cheltuielilor de transport ale bolnavului

şi după caz ale însoţitorului vor fi susţinute cu documente referitoare

la transportul efectuat;

• Cererile privind rambursarea cheltuielilor de transport al corpului

neînsufleţit al asiguratului vor fi susţinute cu certificatul de deces cu

indicarea cauzei decesului, precum şi documentele privind costul

transportului efectuat;

a) Actele prezentate de asigurat redactate într-o limbă străină vor fi

traduse în limba română, la cererea şi pe cheltuiala asigurătorului;

b) Actele medicale eliberate de rude ale asiguratului nu constituie dovezi

pe baza cărora să se stabilească drepturi de indemnizaţie;

2) Cheltuielile medicale ce urmează a fi rambursate se calculează prin

transformarea în lei a cheltuielilor electuate în valută la cursul interbencar al

zilei în care asiguratul a efectuat cheltuielile126. 125 În confoermitate cu condiţiilor unor asigurători sub restricţia: „în România, în lei, în limita unei convorbiri / transmisii / de maximum 5 minute”.

155

3) Pretenţiile asiguratului / beneficiarului trebuie prezentate asigurătorului în

termen de 30 de zile de la terminarea tratamentului sau transportului la

domiciliul stabil ssu în caz de deces, după transportarea corpului neînsufleţit

sau după înmormântare.

4) Asigurătorul este scutit de obligaţia de plată în cazul nerespectării de către

asigurat a uneia dintre prevederile 1 – 7.

5) Prin plata indemnizaţiei se sting orice pretenţii ale asiguratului faţă de

asigurător în legătură cu evenimentul asigurat.

6) Dreptul de a primi indemnizaţie în baza contractului de asigurare nu poate fi

cesionat şi nici transferat de asigurat.

7) În limita despăgubirilor plătite, asigurătorul este subrogat în drepturile

deţinătorului poliţei sau asiguratului contra celor răspunzători de prejuducierea

asiguratului.

8) Orice litigiu în legătură cu aplicarea poliţei de asigurare se rezolvă pe cale

amiabilă sau în cazul în care acest lucru nu este posibil, de către instanţele de

judecată competente din România127.

De obicei nu sunt cuprinse în polite standard următoarele cheltuieli ale asiguratului:

„Asigurarea nu acoperă cheltuieli privind serviciile de asistenţă, inclusiv

repatriere, ca urmare a survenirii unui accident vascular cerebral, acordate

după expirarea termenului de 14 zile de la producerea accidentului”.

„Asiguratul trebuie să declare dacă a încheiat alte contracte de asigurare

pentru aceleaşi riscuri acoperite de prezenta poliţă”.

„În baza poliţei de asigurare, asigurătorul va plăti despăgubiri, dacă, pe

lângă dovada existenţei acesteia, vor fi prezentate documente justificative

cu privire la cheltuielile efectuate în legătură cu:

• Atratament ambulatoriu – 1,5% din total suma asigurată;

• Spitalizarea – 65% din total suma asigurată;

• Transportul efectuat de serviciile de urgenţă – 7% din total

suma asigurată;

126 a) A cursului zilei comunicat de Banca Naţională a României (BNR) la data întocmirii dererii de asigurare; b) la cursul BNR al zilei în care a survenit evenimentul asigurat 127 potrivit reglementărilor unor asigurători; „aflate în raza teritorială în care se găseşte sediul central al asigurătorului”.

156

• Transport la domiciliu – 4% din total suma asigurată;

• Transportul corpului neînsufleţit şi înmormântarea – 22,5% din

total suma asigurată.

„Documentele în baza cărora se face plata despăgubirilor, devin

proprietatea asigurătorului.

Asigurătorul poate pretinde asiguratului ca documentele justificative cu privire

la cheltuielile efectuate, emise într-o limbă străină, să fie însoţite de o

traducere corespunzătoare, făcută pe cheltuiala asiguratului. Dacă totuşi actele

emise în limba străină au fost predate asigurătorului, neînsoţite de traducere,

iar asigurătorul face pe cheltuiala lui traducerea, costul traducerii va fi scăzut

din despăgubirea cuvenită”.

„Asiguratul înţelege şi acceptă faptul că, la îndeplinirea obligaţiilor ce

decurg din contract, societatea de asigurre şi compania de asistenţă

medicală se supun legilor şi reglementărilor administrative şi sanitare

valabile în ţara în care survine evenimentul asigurat. Serviciile medicale

garantate se acordă numai pe teritoriul tării unde a survenit urgenţa

medicală”.

„Prezenta asigurare dă dreptul la indemnizarea numai pe cheltuielile care

nu sunt acoperite prin efectul altor asigurări, şi numai dacă indemnizarea

nu este contrară unor reglementări legale în vigoare la data producerii

evenimentului asigurat”.

„În cazul denunţării sau rezilierii poliţei, prevederile acesteia se aplică

pentru toate cazurile de daună survenite înainte de denunţarea sau

rezilierea, până la lichidarea definitivă a acestora”.

157

Capitolul 9

ASIGURAREA ŞI REASIGURAREA RISCURILOR

FINANCIARE ŞI POLITICE

9.1. Conţinut şi elemente introductive

9.2. Asigurarea riscurilor financiare

9.3. Asigurarea creditelor

9.4. Alternative la asigurarea creditelor

Această formă specifică de asigurare, a riscurilor financiare şi politice, poate fi

considerată a face parte din categoria asigurărilor de bunuri, fiind o asigurare care a

apărut ca urmare a dezvoltării relaţiilor economice şi financiare, care se derulează

între bănci şi partenerii contractelor economice şi comerciale şi mai ales cu privire la

obligaţiile debitorilor şi creditorilor legate de termenele scadenţelor.

Riscurile sunt inevitabile, când vorbim de diverse tranzacţii comerciale

realizate între părţiile unui contract economic, bazate pe credite bancare sau

comerciale. Aceste riscuri sunt cu atât mai mari cu cât aceste tranzacţii comerciale se

formează pe relaţia import-export, adică au aspect internaşional, fapt datorat unor

aspecte legate de : distanţele mari şi foarte mari dintre parteneri, folosirea mai multor

unităţi monetare, valutare, reglementăriilor diferitelor ţări de origine ale partenerilor şi

nu în ultimul rând de însuficienta informare cu privire la bonitatea unui partener

străin.

9.1. Conţinut şi elemente introductive

158

Această formă de asigurare poate fi considerată ca făcând parte din categoria

asigurărilor de bunuri, existând în cadrul relaţiilor financiare, care apar pe piaţa

economică şi comercială, internă şi externă.

Legăturile economice şi comrciale dintre agenţii economici implică adesea

decontarea prin virament, cec, acreditiv ori pe seama creditului.

Fiecare furnizor este interesat să-şi amplifice vânzările şi de aceea livrează

mărfuri şi în condiţiile acceptării unui decalaj la plata acestora, plata amânată sau

eşalonată, acordând astfel clientului un credit comercial.

Acest fapt afectează însă resursele financiare ale furnizorului, care într-o atare

situaţie poate recurge la credite bancare.

Acest fapt afectează însă resursele financiare ale furnizorului, care într-o atare

situaţie poate recurge la credite bancare. Când furnizorul nu acordă credit din resurse

proprii sau prin finanţare bancară, atunci cumpărartorul este cel care apelează la

credit bancar pentru a achita datoria faţa de furnizor.

Creditul exprimă o relaţie bănească între o persoană fizică sau juridică numită

creditor, care acordă un împrumut în bani sau care vinde mărfuri sau servicii pe

datorie (cu plata amânată temporar) şi o altă persoană fizică numită debitor, care

primeşte împrumutul sau cumpără pe datorie.

Aşadar avem ca forme ale creditului:

- creditul bancar – împrumutul dat de către bănci, sub fomă de bani persoanelor

juridice sau fizice;

- creditul comercial: creditul – furnizor desemnează o amânare la plată acordată de

furnizorul de mărfuri sau servicii clienţilor, în baza contractului comercial încheiat

între ei. Creditul – furnizor se acordă, de regulă pe perioade scurte de timp. În cazul

acestui tip de credit, plăţile contractante - furnizorul şi cumpărătorul – întocmesc un

singur contract - cel comercial, în care sunt incluse toate informaţiile relevante:

cantitate preţ unitar, valoare, termene şi modalităţi de plată etc.128

Riscurile financiare şi politice, pot fi structurate în mai multe categorii de riscuri,

care au loc în timpul derulării tranzacţiilor comerciale, riscurile fiind inevitabile, ele

sunt evident mai mari în tranzacţiile externe decât în cele interne, constând în general

fie livrări cu întârziere, fie cu lipsuri calitative şi cantitative 128 Dan Anghel Constantinescu şi colab., Asigurări şi Reasigurări, vol 21, Ed, All Bren, Bucureşti,1999, pag.173.

159

Riscul financiar reprezintă prejudiciul potenţial la care sunt expuse interesele

şi activitatea în tranzacţiile comerciale de vânzare – cumpărare, execuţie de lucrări,

prestări de servicii.

Riscurile financiare care pot interveni în tranzacţii sunt:

- Riscul comercial se poate manifesta atât în tranzacţiile interne cât şi externe şi

constă în deteriorarea situaţiei financiare a cumpărătorului astfel încât acesta ajunge în

imposibilitatea de a plăti furnizorului suma datorată la scadenţă.

- Riscuri de forţă majoră, generate de calamităţi naturale constau în

manifestarea unor fenomene naturale, cutremur, inundaţie, alunecare de teren,

furtună, ciclon, erupţie vulcanică, etc., care pun cupărătorul în imposibiltatea de plată

faţă de furnizor.

- Riscuri politice, constau în evenimentele sociale, independente de voinţa şi

solvabilitatea cumpărătorului care îl împiedică sa-şi onoreze obligaţia de plată către

furnizor, sau creditorul său, adică război, revoluţie,greve, război civil, etc.

- Riscuri de schimb valutar, care se referă la riscul monetar, riscul creşterii

costului de fabricaţie al produsului – obiect al exportului, riscul fluctuării ratei

dobânzii.

Protecţia împotriva unor asemenea riscuri implică diverse soluţii, între care

putem menţiona: suportarea de către stat a unei părţi din dobânda mărită, stabilizarea

dobânzii bancare externe prin intervenţia băncii naţionale, precum şi încheierea unor

asigurări de credite. Procedurile de intervenţie a statului în economie pentru

asigurarea riscurilor financiare şi politice sunt foarte variate; fie printr-o colaborare

între sectorul privat şi stat, fie prin asigurări încheiate în acest sens, cu o anumită cotă

de garanţie din partea statului.

Dacă în Germania, riscurile financiare şi politice se acoperă printr-o asigurare

combinată atât din partea statului cât şi din partea unei companii private de asigurări,

în Anglia, statul s-a substituit complet sectorului privat şi asigură direct

responsabilitatea şi gestiunea riscurilor

9.2. Asigurarea riscurilor financiare

Această formă de asigurare comlexă se manifestă atât în relaţiile economice

interne cât şi internaţionale şi se disting următoarele categorii mari de produse de

asigurare:

160

1. Asigurarea creditelor – formă de asigurare destinată să protejeze pe

bancheri pentru sumele împrumutate clienţilor şi pe comercianţi şi

producători împotriva daunelor financiare rezultate din insolvabilitatea

cumpărătorilor care au achiziţionat bunuri pe credit, aceasta poate fi

asigurarea creditelor de pe piaţa internă şi asigurarea creditelor de pe

piaţa externă.

2. Asigurarea de garanţii (de cauţiuni) prin care asigurătorul se alătură

debitorului (asiguratului) pentru a garanta faţă de creditor îndeplinirea faţă

de asigurat a obligaţiilor contractuale.

3. Asigurarea de fidelitate oferă asiguratului protecţie împotriva unor pagube

generate de încrederea acordată personalului angajat care administrează

activele firmei.

Deoarece activitatea de creditare este, prin excelenţă, o activitate de risc,

pentru evitarea sau atenuarea acestuia, banca, furnizorul, vânzătorul, locatorul-

creditorul, în general apelează la soluţii ca:

- acoperirea creditului cu garanţii129, băncile, spre exemplu cer clienţilor în cazul

garanţiilor materiale să asigure bunurile respective pe perioada de creditare cu

cesionarea de către societatea de asigurare a dreptului de despăgubire în favoarea sa.

- încheierea de asigurări de credit specifice.

9.3. Asigurarea creditelor

Asigurarea creditelor interne, este în funcţie de legislaţiile naţionale şi

uzanţele fiecărei ţări, putându-se aplica atât pentru o tranzacţie cât şi pentru un grup

de afaceri. În ţara noastră înainte de 1989, s-au practicat numai credite de export şi

numai după această perioadă asigurările de creditau luat o amploare mai mare.

Pentru încheierea une astfel de poliţe, asiguratorul are nevoie de mai multe

informaţii legate de comportamentul agentului economic cu privire la : volumul

încasărilor, valoarea debitelor, recuperarea debitelor, structura şi bonitatea

cumpărătorilor, limita de creditare şi estimările cu privire la tranzacţiile viitoare pe o

anumită perioadă de timp. Asiguratorul, în general îşi ia ca măsură de prevedere

129 Garanţiile se structurează în două mari categorii:

Garanţii personale – constau în angajamentul pe care alţi debitori şi-l iau să plătească datoria în caz de neplată a debitorului principal. Forma cea mai utilizată este cauţiunea.

Garanţii reale – constau în „afectarea specială a ubui bun material (mobil sau imobil) pentru garantarea obligaţiei. Formele cele mai folosite sunt gajul şi ipoteca.

161

despăgubirea limitată cu franşiză, neacoperind astfel în totalitate paguba prin

intermadiul despăgubirii.

Asigurarea creditelor interne, presupune din partea asigurătorului o

administrare relativ simplă şi trebuie să ţină seama de costuri reduse ale administrării

polişelor, de evitarea antiselecţiei printr-o analiză de caz, deoarece sunt oferite spre

asigurare toate contractele de credit şi nu doar cel cu risc redus şi bineânţeles

verificarea bonităţii şi solvabilităţii clienţilor lor.

Asigurarea creditelor în ţara noastră, nu sunt foarte răspândite, apar numai

când sunt impuse de creditori, respectiv bănci şi furnizori.

Plecând de la schema relaţiilor de creditare comercială (1/3) şi de asigurare

(2/4) redate în figura alăturată130:

1 - Livrare de bunuri / Prestare de servicii + Credit Comercial

2 - Prima de asigurare;

3 - Plata bunurilor şi serviciilor;

4 - Despăgubiri;

Vânzător 3

1

4 2

Asigurător de credite

Cumpărător

Din punct de vedere istoric, se poate aprecia faptul că, primele încercări de

asigurare a creditelor s-au făcut în Franţa, începând cu anul 1850, dar totuşi prima

societate specializată de asigurarea creditului a fost constituită în America începând

cu anul 1893, şi anume: International Credit Insurance Association.

Asigurarea creditelor de export, reprezintă una din formele principale de

asigurare a riscurilor financiare, corelându-se cu mecanismul formelor pe care le

130 Ciumaş, C., Asigurări generale, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007

162

îmbracă operaţiunile de creditare la export: credit furnizor, credit cumpărător şi

credite din resurse publice.

Conform cerinţelor acordurilor OCDE şi recomandărilor Uniunii de la Berna,

contractele externe pe termen mediu şi lung trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:

- 15% din valoarea contractului trebuie plătită în avans până în momentul livrării (de

obicei 5% la intrarea în vigoare a contractului şi restul de 10% la livrare) astfel încât

vînzarea pe credit nu poate depăşi 85%;

- Partea de 85%, reprezentând vânzarea pe credit, să fie rambursabilă în tranşe egale

semianuale începând cel târziu 6 luni de la livrare;

- Perioada de credit să fie corelată cu natura bunurilor (de exemplu pentru bunurile cu

capital perioada maximă este în general de 5 ani, dar pentru proiecte de dimensiuni

mari poate fi acceptată şi o perioadă de credit de până la 10 ani);

- Perioada de credit să fie corelată cu valoarea tranzacţiei (de exemplu valoarea unui

credit până la 3 ani să fie minimum 75.000 USD, a unui credit până la 4 ani să fie

minimum 150.000 USD, a unui credit până la 5 ani să fie minimun 300.000 USD);

- Costurile nu pot depăşi valoarea avansului.

Regulile prezentate nu sunt alpicabile echipamentelor militare şi produselor

agricole.

Pentru nave, avioane, centrale electrice, centrale nucleare sunt prevăzute

condiţii speciale, care, de asemenea, trebuie avute în vedere la analiza contractelor ce

urmează a fi asigurate.

În practica internaţională, se folosesc două feluri de poliţe, în funcţie de aria

de folosinţă, respectiv a ariei de tranzacţionare, având durata de un 12 luni adică

360 de zile, astfel:

- poliţa globală de asigurare pentru ţările membre OCDE. Acoperă întreaga cifră de

afaceri a exportatorilor împotriva riscurilor comerciale de neplată;

- poliţa globală de asigurare pentru celelalte ţări. Acoperă întreaga cifră de afaceri a

exportatorilor atât împotriva riscurilor comerciale cât şi a riscului de ţară, riscul de

ţară este preluat în numele şi pe contul statului, iar decizia aparţine CIGCCE.

Asiguraţii sunt persoane fizice şi juridice române, care desfăşoară activităţi

de comerţ exterior.

Suma asigurată este de regulă într-un procent de 85% din valoarea

contractului, sumă care se despăgubeşte şi în caz de daună totală.

163

Riscurile pentru care se încheie astfel de poliţe, se pot grupa în trei categori

şi anume: riscuri comerciale, riscuri politice şi de forţă majoră.

Riscuri comerciale, sunt atunci când intervine una din cauzele de mai jos:

• faliment;

• orice măsură de executare silită asupra proprietăţii

debitorului care nu a condus la plata integrală în favoarea

asiguratului a sumelor facturate;

• executarea unei hotărâri judecătoreşti de omologare a

concordatului131 încheiat între debitori şi creditorii săi;

• concordat fără procedura judiciară cu toţi creditorii sau cu

majoritatea acestora;

• suspendarea sau moratoriul oficial132 asupra plăţilor datorate

de către debitor;

• alte hotărâri similare în conformitate cu sistemul legal în

ţara debitorului.

Mai există cu titlu de excepţie şi piloţe pentru risculde neplata prelungită,

situaţie în care debitorul sau garantul său nu a efectuat plata la 6 luni de la scadenţa

stabilită iniţial, din alte cauze decât cele asimilate riscurilor politice.

Riscuri politice:

1. dificultăţi şi întârzieri (mai mari de 180 de zile) în transferul banilor

din ţara cumpărătorului ca urmare a unui moratoriu general, privitor la

datoria externă, declarat de guvernul din ţara cumpărătorului sau de

guvernul unei terţe ţări, prin intermediul căreia plata trebuie efectuată;

2. orice alte acţiuni ale guvernelor străine care împiedică îndeplinirea

contractului de export sau determină întârzieri în transferul banilor;

3. război, război civil, revoluţii şi alte evenimente asimilate, în afara

României, ce împiedică îndeplinirea contractului de export;

4. toate riscurile privind cumpărătorii publici;

131 Înţelegere încheiată între un comerciant care nu-şi poate plăti datoriile şi creditorii săi, pentru a obţine o amânare sau o reducere a plăţilor. 132 Amânare a datoriilor scadente stabilite prin lege pentru un anumit timp sau pentru perioada existenţei unor împrejurări speciale.

164

5. toate pierderile rezultând din imposibilitatea de a institui proceduri

legale în ţara cumpărătorului datorită lipsei sau proastei funcţionări a

sistemului legal sau judiciar în ţara în cauză;

6. retragerea sau nereînnoirea licenţei de export sau impunerea unor

restricţii la export după data realizării riscului.

Forţa majoră:

neplata datorată:

• unor evenimente de tipul catastrofelor naturale (de exemplu: inundaţii,

cutremure, cicloane, erupţii vulcanice, etc.);

• altor evenimente asimilate forţei majore133.

Sunt excluse de la asigurare:

• situaţiile de forţă majoră apărute pe teritoriul României;

• situaţii datorate contractului general sau producătorului de produse cu

ciclu lung de fabricaţie, furnizorilor sau subcontractanţilor acestuia

(defecte de calitate, nelivrări la termen, etc.);

• situaţiile care nu sunt definite ca forţă majoră în contractul extern.

III. Asigurarea riscurilor politice sau comerciale se face în funcţie de tipul

cumpărătorului, public sau privat.

Cumpărătorii publici sunt acele entităţi care nu pot fi declarate falimentare:

o Administraţiile de stat sau teritoriale;

o Municipalităţile;

o Instituţiile publice, etc.

Sunt asimilate în această categorie instituţiile private ale căror angajamente

sunt garantate de un organism public sau societăţi comerciale cu capital majoritar de

stat.

Cumpărătorii privaţi sunt consideraţi acele societăţi comerciale care pot fi

declarate falite în caz de insolvabilitate şi pot fi urmărite de instanţele de drept comun.

Pentru astfel de cumpărători se face distincţia între riscul comercial şi cel politic.

IV. Prima de asigurare variază în funcţie de:

• Durata asigurată (postlivrare şi/sau prelivrare);

133 Epidemii, orice formă de violenţă în societate

165

• Statutul cumpărătorului (public sau privat);

• De ţara acestuia;

• De modalitatea de plată;

• Procentul asigurat.

IV. Valuta în care este încheiat contractul extern trebuie să fie o valută

convertibilă cotată de Banca Naţională a României. În anumite cazuri

CIGCCE poate accepta şi contracte de export încheiate în moneda locală a

ţării cumpărătorului extern.

VII. Procedura de emitere a poliţei de asigurare.

a) În prima fază este necesară completarea cererii tip de asigurare de către

solicitant cu date exacte referitoare la condiţiile contractului, partenerul

extern, băncile implicate, garanţiile prevăzute în contract.

b) După completarea şi depunerea cererii de asigurare la Secretariatul

CIGCCE cu sediul la Eximbank procedura presupune parcurgerea a trei

etape cu posibilitatea excluderii celei de a doua, aceasta fiind, de fapt, o

opţiune a exportatorului:

1. acceptarea cererii de asigurare de către CIGCCE din punct de vedere

al încadrării tranzacţiei respective în politica economică a guvernului

(funcţie de ramură, produs, piaţă de desfacere, etc.). Rezultatul acestei

prime etape de analiză va fi comunicat solicitantului în termen de 3 zile

de la acceptarea CIGCCE. În cazul în care CIGCCE acceptă

asigurarea, Eximbank va proceda la analiza tranzacţiei din punct de

vedere al riscurilor implicate.

2. emiterea promisiunii de asigurare, se face în situaţia în care contractul

nu a fost încă semnat, dar condiţiile stipulate de acesta alături de

ceilalţi factori de risc) sunt acceptabile pentru încheierea asigurării.

Promisiunea de asigurare reprezintă obligaţia Eximbank de a emite, în

numele şi contul statului, poliţa de asigurare la data semnării contractului

dacă se păstrează toate condiţiile iniţiale.

166

3. emiterea poliţei de asigurare în baza hotărârii CIGCCE. Poliţa de

asigurare va cuprinde:

• Condiţiile generale de asigurare (în funcţie de tipul poliţei);

• Lista Condiţiilor Specifice (cu elemente particulare ale

tranzacţiei).

La emiterea poliţei de asigurare, orice alt document eliberat mai înainte, drept

confirmare a acceptării asigurării îşi pierde valabilitatea.

Asigurarea pentru prelivrare acoperă riscurile exportatorului în perioada de

fabricaţie a produselor care fac obiectul livrării către cumpărătorul extern protejând

asiguratul de la momentul semnării contractului de export până la momentul

transferului de proprietate aşa cum este stabilit prin acel contract.

Riscurile existente în această perioadă sunt legate de:

a) Întreruperea contractului din motive neimputabile exportatorului;

b) Rezilierea contractului de către partenerul extern, în condiţiile în care

asiguratul a efectuat deja cheltuieli cu achiziţionarea de materii prime şi

materiale şi chiar a început fabricarea produselor contractate.

Prin poliţa de prelivrare, asigurătorul despăgubeşte asiguratul de pierderea

inregistrată de acesta, în proporţia prevăzută în contractul de asigurare.

Asigurarea pentru postlivrare acoperă riscurile din momentul transferului

dreptului de proprietate – care este, de regulă, data livrării – până la rambursarea

creditului. Riscul acoperit este cel de neîncasare a creanţei de la partenerul extern, în

valuta convenită, risc denumit risc de credit.

9.4. Alternative la asigurarea de credite.

Serviciile bancare de factoring şi scrisorile de garanţie bancară sunt

substitutele tradiţionale la asigurarea creditului.

I Factoringul este un serviciu financiar prin intermediul căruia o

societate vinde sau transferă titlurile creanţelor sale unei societăţi

de factoring în schimbul plăţii imediate în numerar.

167

Factorul nu s-ar putea îndrepta împotriva furnizorului în caz de neplată

şi va fi nevoit să înceteze procedurile de încasare dacă creanţele au fost

cedate fără recurs.

Cumpărătorii (debitorii) avuţi în vedere sunt avizaţi asupra faptului că,

creanţele lor au fost vândute unei societăţi de factoring şi că trebuie să-

şi onoreze obligaţiile faţă de aceasta din urmă.

Avantajele factoring-ului pentru o societate sunt:

- ea obţine bani imediat şi nu aşteaptă ca, clientul sau

societatea de asigurare să procedeze la plată, la scadenţă

şi astfel,

- există posibilitatea de a da curs unor noi comenzi.

Micile intreprinderi care nu au decât puţine soluţii în materie de

finanţare şi care adesea nu au decât capacităţi limitate de creditare,

recurg la factoring sau cer clienţilor scrisori de garanţie bancară, în

timp ce soluţiile de asigurare sunt mai puţin atrăgătoare.

Pentru ca factoringul să fie un substitut al asigurării de credit

societăţile de factoring transferă, în general riscul de credit comercial

unui asigurător de credite. Societăţile care acordă o mare importanţă

relaţiilor lor cu clienţii preferă fără îndoială să-şi procure o acoperire

de asigurare mai degrabă decât de a ceda creanţele lor societăţii de

factoring

II O scrisoare de garanţie bancară este un acord emis de către o

bancă pentru a garanta plata cambiei (tratei) clientului pentru o

anumită sumă şi pe o perioadă dată.

Ea se substituie creditului bancar şi elimină riscul pentru furnizor.

Furnizorul este cel ce-i cere o astfel de scrisoare şi cumpărătorul este

cel care o procură. Dacă cumpărătorul se găseşte în imposibilitatea de a

plăti, banca cea care a emis scrisoarea de garanţie va fi obligată să

reglementeze situaţia cu furnizorul.

Scrisoarea de garanţie bancară se referă la tranzacţii individuale şi este

supusă unui ansamblu de reguli fixe, în particular când este vorba de

export, caz în care sunt implicate cel puţin două bănci.

168

III În schimb, fără a se solicita cumpărătorului nici garanţie şi nici

scrisoare de garanţie asigurarea creditului poate permite creşterea

vânzărilor, în particular pe pieţe foarte concurenţiale.

Cumpărătorilor nu le place să recurgă la scrisoarea de garanţie întrucât

îngreunează costurile tranzacţiei şi diminuează capacitatea lor de a se împrumuta la

bănci dat fiind faptul „suma sa” este luată în consideraţie în calculul angajamentelor.

169

Capitolul 10

ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ -

CARTE VERDE

10.1. Coordonate istorico – juridice

10.2. Asigurarea de răspundere civilă – Carte Verde

10.2.1. Elemente tehnice

10.2.2. Clauze contractuale

10.1. Coordonate istorico - juridice

Răspunderea civilă în general împreună cu cea mai răspândită formă a sa –

răspunderea civilă auto, reprezintă o formă specifică a răspunderii juridice,

fundamentată pe obligaţia celui care a păgubitpe un terţ de a repara prejudiciul

produs. Legislaţia diferită privind răspunderea civilă auto existentă în ţările europene

170

europene şi din acest motiv greutatea de circulaţie a autovehiculelor în afara graniţelor

ţării de origine a impus găsirea de soluţii pentru depăşirea acestui impediment.

În anul 1947, Subcomisia Transporturilor Rutiere a Comisiei Economice

pentru Europa de pe lângă Organizaţia Naţiunilor Unite a elaborat un sistem potrivit

căruia se acceptă în ţara vizitată asigurarea încheiată la organizaţiile de asigurări din

ţara de origine, asigurare considerată potrivit legii din ţara vizitată asigurare

obligatorie.

S-a creat un „organ al organizaţiilor de asigurări din ţara respectivă, sub

numele de „ Birou al ....” ca cu următoarele funcţii:

1. reprezintă societăţile de asigurare din ţară sau în relaţiile cu „Birourile” din

alte ţări;

2. ia măsuri şi supraveghează aplicarea de către societăţile de asigurare a

obligaţiilor ce le revin din participarea la acest sistem.

Aceste „birouri” s-au constituit în 1949 într-o organizaţie internaţională „Consiliul

Birourilor Asigurătorilor de Autovehicule” cu sediul la Londra, care a elaborat

textul unei Conveţiei Inter Birouri (relaţii bilaterale) denumite „Uniform

Agreement”, precum şi forma documentului de asigurare Carte Verde (denumit

astfel după culoarea acestuia). Convenţia a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1953.

Consiliul Birourilor are următoarele atribuţii:

a) Să ia toate măsurile sau iniţiativele necesare pentru a asigura îndeplinirea

integrală a Recomandărilor adoptate de Grupul principal de lucru în anul

1949 şi a oricăror alte recomandări sau rezoluţii care le-au modificat

ulterior;

b) Să menţină o legătură ce Grupul principal de lucru sau cu oricare alt

organism referitor la problemele sau iniţiativele care ar putea avea tangenţă

cu funcţionarea sistemului Cartea Verde şi să trateze problemele ridicate

de acele organisme;

c) Să se asigure că membrii se conformează întru totul Convenţiei Tip Inter

Birouri.

Biroul unei ţări situate pe teritoriul european al sistemului Carte Verde are

statut de membru al sistemului Carte Verde cu drepturi depline. Biroul unei

ţări situate în afara teritoriul european al sistemului Carte Verde are statut de

membru afiliat.

Fiecare membru este obligat:

171

- Să se conformeze Convenţiei Tip Inter Birouri pe care a semnat-o cu

ceilalţi membrii şi tuturor deciziilor luate conform statutului;

- Să susţină interesele sistemului Carte Verde şi

- Să contribuie la finanţarea secretariatului.

- Membrilor care nu-şi îndeplinesc obligaţiile statutare li se aplică

sancţiuni care pot fi : sancţiuni băneşti, suspendarea temporară a calităţii de

membru şi suprimarea calităţii de membru.

Adunarea Generală este compusă din Birourile admise ca membri ai Consiliului.

Comitetul de Direcţie este un organ executiv al Consiliului. Atribuţiile Adunării

Generale, ale Comitetului de Direcţie, Secretarului General precum şi a altor organe

sunt stabilite prin statutul Consiliului.

Scopul sistemului, cunoscut în mod comun ca „Sistemul Carte Verde” a fost

acela de a facilita circulaţia internaţională a autovehiculelor prin permiterea

asigurării riscurilor de răspundere civilă ce decurg din folosirea acestora, pentru a

îndeplini criterile impuse de ţările vizitate şi în cazul în care se produc accidente, să

garanteze despăgubirea părţilor prejuduciate în conformitate cu legislaţia naţională şi

regulamentele acelei ţări.

Astfel, unele state, pentru a facilita mai mult traficul rutier internaţional, au

renunţat la verificarea Cărţilor Verzi la trecerea frontierei lor, în baza acordurilor

semnate între Birourile lor, în esenţă bazându-se pe înmatricularea vehiculelor. Prin

directiva sa din 24 aprilie 1972134 Consiliul Comunităţilor Europene a propus

Birourilor statelor membre să încheie astfel de acorduri; acest acord, cunoscut sub

denumirea de Acordul suplimentar interbirouri, a fost semnat în 16 octombrie 1972.

Acordurile următoare, bazate pe acelaşi principiu, au permis Birourilor altor

ţări să devină membre; şi aceste acorduri au fost adunate într-un singur document

semnat în 15 martie 1991 şi denumit Acordul Multilateral de Garanţie. Avînd în

vedere că este de dorit să se încorporeze intr-un singur document toate prevederile ce

guvernează relaţiile dintre Birouri, Consiliul Birourilor. La Adunarea Generală care a

avut loc la Rethymno (Creta) în data de 30 mai 2002 a adoptat Regulamentul General

al Sistemului Carte Verde135.

134 Directiva Consiliului din 24 aprilie 1972 (72/166/ECC) referitor la armonizarea legilor statelor cu privire la asigurarea de răspundere civilă ce decurge din utilizarea autovehiculelor şi la introducerea obligativităţii de asigurare pentru o astfel de răspundere. 135 Regulamentul General este o convenţie bilaterală semnate între Birourile Naţionale publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene în 31.07.2003 şi care a intrat în vigoare la 1 iulie 2003.

172

În România, fosta întreprindere monopolistă de stat ADAS a aderat la sistemul

Carte Verde în temeiul autorizării ce i s-a dat în acest sens prin HCM136 nr. 354 din 5

iunie 1964. În ianuarie 1965, Biroul Naţional Român a fost admis ca membru aderent

al Consiliului de la Londra, fiind invitat să încheie Convenţii Tip Inter Birouri cu

celelalte birouri naţionale.

Potrivit Ordinului nr. 8 din 2 octombrie 2002 pentru punerea în aplicare a

Normelor privind măsurile prudenţiale pentru precticarea asigurării de răspundere

civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule în afara

teritoriului României (Carte Verde)137 BAAR138 îndeplineşte următoarele funcţii:

1. mandatează, dintre asigurătorii autorizaţi de Comisia de Supraveghere a

Asigurărilor să practice asigurările obligatorii de răspundere civilă pentru

pagube produse prin accidente de autovehicule, pe cei care vor putea

elibera documente internaţionale de asigurare Carte Verde, în baza

prevederilor legale în vigoare, potrivit criteriilor stabilite de Adunarea

Generală a BAAR şi avizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;

2. emite documente internaţionale de asigurare Carte Verde şi le distribuie

membilor săi;

3. stabileşte nivelul minim al tarifelor de prime şi limita maximă a

cheltuielilor de achiziţionare pentru asigurarea Carte Verde, cu avizul

prealabil al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor;

4. urmăreşte modul de respectare a prevederilor privind drepturile şi

obligaţiile stipulate în Convenţiile Tip Inter Birouri Carte Verde;

5. reprezintă membrii BAAR în relaţiile interne şi cu străinătatea privind

asigurarea de răspundere civilă a autovehiculelor Carte Verde, inclusiv în

cadrul Colsiliului Birourilor;

6. incheie, semnează şi denunţă convenţii bilaterale cu celelalte birouri

naţionale din ţările care au aderat la Convenţia Internaţională Carte Verde

sau convenţii cu birourile naţionale de compensaţie care nu au aderat la

această convenţie, dar care emit documente de asigurare similare;

136 Hotărârea Consiliului de Miniştrii. 137 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 740 din 2 octombrie 2002. 138 Biroul constituit cu avizul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (art. 1, alin. (2)).

173

7. instrumentează şi lichidează, direct sau prin corespondent, daunele cauzate

prin accidente de autovehicule produse pe teritoriul României, în

conformitate cu prevederile Convenţiei Tip Inter Birouri Carte Verde;

8. reprezintă în faţa autorităţilor şi instanţelor de judecată din România, direct

sau prin corespondent nominalizat, societăţile străine de asigurare emitente

de documente internaţionale Carte Verde, în vederea apărării drepturilor şi

intereselor acestora;

9. poate revoca mandatul de membru BAAR pentru asigurătorii care încalcă

prevederile legale din domeniu şi actele proprii;

10. stabileşte şi aplică sancţiuni pentru nerespectarea prevederilor

convenţiilor Tip Inter Birouri Carte Verde şi a reglementărilor interne

BAAR, cu informarea prealabilă a Comisiei de Supraveghere a

Asigurărilor.

Membrii BAAR

Pot deveni membrii cu drepturi depline ai BAAR societăţile de asigurare şi

societăţile de asigurare – reasigurare constituite în România şi care realizează

asigurări de autovehicule, asigurări de răspundere civilă pentru pagube cauzate prin

accidente de autovehicule şi asigurări de accidente auto.

Pot deveni membrii asociaţi ai BAAR societăţilecomerciale/agenţiile care au

ca principal obiect de activitate prestarea de servicii în domeniul asigurărilor de

autovehicule. Ei nu au drept la vot.

Membrii BAAR au următoarele drepturi şi obligaţii:

I. Să participe la Adunările Generale ale BAAR exprimîndu-şi liber

opinia în legătură cu problemele supuse dezbaterilor. Fiecare membru

BAAR poate fi reprezentat în Adunarea Generală de

Preşedintele/direcutorul General sau de altă persoană din conducerea

societăţii pe bază de împuternicire scrisă.

II.

A) să respecte prevederile statutului promovând îndeplinirea obiectivelor

BAAR;

B) să plătească în termen cotizaţiile stabilite de Adunarea Generală pentru

acoperirea cheltuielilor de funcţionare a BAAR, inclusiv cotizaţia anuală la

Consiliul Birourilor Asigurătorilor de la Londra şi să sprijine prin toate

174

mijloacele realizarea obiectivelor prevăzute în planul de activitate al

acesteia;

C) să pună la dispoziţia BAAR datele şi informaţiile solicitate de aceasta,

necesare îndeplinirii obiectivelor sale, cu condiţia ca, în acest mod, să nu

se afecteze interesele de afaceri ale membrilor respectivi;

D) să informeze BAAR despre problemele de care iau cunoştinţă sau măsurile

pe care la intreprind având legătură cu interesele comune ale membrilor

BAAR.

Caliatea de membru al BAAR încetează numai în cazul în care societatea:

1. nu mai practică activităţi de asigurare de genul celor care fac

obiectul statutului său;

2. în mod sistematic nu îşi achtă obligaţiile privind plata cotizaţiilor;

3. nu îsi respectă în mod repetat obligaţiile privind plata despăgubirilor

în favoarea birourilor naţionale sau ale membrilor acestora;

4. nu respectă prevederile regulamentului de funcţionare al BAAR;

5. membrii se pot retrage oricând din BAAR, cu un preaviz de cel

puţin 3 luni înainte de sfârşitul anului calendaristic

Încetarea valităţii de membru şi excluderea din BAAR se face de către

Adunarea Generală la propunerea Comitetului de Direcţie.

BAAR informează periodic Comisia de Supraveghere a Asigurărilor cu privire

la eliberarea / retragerea mandatelor, aplicarea de sancţiuni, reclamaţiile şi sesizările

primite din partea altor birouri naţionale şi fraude depistate.

10.2. Asigurarea de răspundere civilă - Cartea Verde

10.2.1. Elementele tehnice

1.Subiecţii asigurării, sunt cei tradiţionali, adică asigurătorul şi asiguratul precum şi

beneficiarul poliţei de asigurare sau păgubitul asiguratului

Asigurătorul – societăţi de asigurare din România afiliate la Biroul

Asigurătorilor de Autovehicule din România : ABC Asigurări Reasigurări S.A.,

Alliantz – Ţiriac Asigurări S.A., Ardaf S.A., Asiban S.A., Asigurarea Românească S.A.

– ASIROM, Asitrans S.A., Astra S.A., BCR Asigurări S.A., BT Asigurări Transilvania

175

S.A., Carpatica Asig S.A., Generali Asigurări S.A., Interamerican România

Insurance Company S.A., Omniasig S.A., OTP Garancia Asigurări S.A., Unita S.A.

Asiguratul – peroană fizică sau juridică, care intenţionează să călătorească în

afara teritoriului României cu un autovehicul înmatriculat în România şi care a

contractat o asigurare de răspundere civilă auto cu valabilitate în afara teritoriului

României.

Beneficiarul sau păgubitul – persoana fizică sau juridică care a suferit un

prejuduciu ca urmare a unui accident de autovehicul, vinovat fiind conducătorul

autovehicululuicare se presupune că are poliţă da asigurare Carte Verde.

2. Obiectul asigurat:

Răspunderea civilă auto în afara teritoriului României pentru autovehiculele

menţionate expres în poliţa de asigurare înmatriculate în România.

3. Riscuri asigurate

În principal, se acordă despăgubiri pentru:

a) Sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlul de

despăgubire şi cheltuielile de judecată pentru prejudicii de care răsounde în

baza legii civile din ţările menţionate expres în documentul internaţional

Carte Verde faţă de terţe persoane păgubite ca urmare a vătămării

corporale sau decesului, precum şi avarierii ori distrugerii unur bunuri

printr-un accident produs de autovehiculul asigurat;

b) Cheluielile făcute de asigurat în procesul civil, dacă a fost obligat la

despăgubire (cheltuieli pentru onorariul de avocat, taxe judiciare,

cheltuielile de expertiză şi cheltuielile de transport ale asiguratului, toate

dovedite cu acte).

Despăgubirile se acordă pentru pagubele ca urmare a avarierii ori distrugerii

bunurilor care se aflau în afara autovehiculului asigurat care a produs

accidentul şi a vătămării corporale sau decesului terţelor persoane.

Nu se acordă despăgubiri în următoarele cazuri:

• Amenzile de orice fel şi cheltuielile penale, la care ar fi obligat asiguratul,

precum şi cheltuielile de executare a hotărârilor privind plata

despăgubirilor;

176

• Sumele pe care asiguratul ar trebui să le plătească drept despăgubiri

conducătorului autovehiculului care a produs accidentul;

• Sumele pe care conducătorului autovehiculului care a produs accidentul

este obligat să le plătească asiguratului;

• Cheltuielile făcute în procesul penal de asigurat sau de conducătorul

autovehiculului răspunzător de producerea pagubei, chiar dacă odată cu

acţiunea penală s-a soluţionat şi latura civilă;

• Partea din despăgubire care depăşeşte limitele şi condiţiile stabilita prin

legea de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse

prin accidente de autovehicule în vigoare la data accidentului în ţara în

care acesta s-a produs;

• Cazurile care nu intră sub incidenţa legii de asigurare obligatorie de

răspundere civilă pentru pagupe produse prin accidente de autovehicule în

vigoare la data accidentului în ţara în care acesta s-a produs;

• Pagube produse ca urmare a deţinerii, operării, întreţinerii sau folosirii

oricărui vehicul pentru transportul unor produse periculoase:

Explozibili puternici cum ar fi: niro-glicerina, dinamita sau alte

asemenea substanţe explozibile;

Petrolul, benzina sau motorina în vrac (pagubele produse ca urmare a

transportului de carburanţi cu cisterne/vehicule specializate proiectate,

construite şi destinate unor astfel de transporturi nu sunt excluse);

Gaze sau amestecuri de gaze în stare lichidă, comprimată sau gazoasă;

• Pagube produse ca urmare a războiului, războiului civil, grevelor,

revoltelor, mişcărilor populare, actelor de terorism;

• Pagubele produse de vehicule ale forţelor armate, altele decât cele folosite

pentru transportul personalului militar neînarmat;

• Piederi sau daune produse bunurilor transportate sau tractate cu

autovehiculul asigurat, inclusiv în baza unui raport contractual (răspunderea

transportatorului în calitate de cărăuş);

• Pagubele produse de vehicule comerciale folosite în aeroporturi sau

câmpuri de zbor;

• Pagube cauzate ca urmare a unor concursuri (inclusiv curse), raliuri, probe

pentru curse şi teste de anduranţă;

177

• Pagubele produse de inatalaţii, echipamente sau utilaje de construcţii care

nu se află pe drumuri publice;

• Pagubele produse de vehicule ce nu sunt destinate să circule pe drumuri

publice;

• Pagube produse de către (semi)remorca atunci când aceasta este tractată de

un autovehicul tractor neasigurat la acelaşi asigurător.

4. Prima de asigurare

Primele de asigurare sunt variabile pe grupe de ţări, tipuri de autovehicule şi

durata asigurată. Ele sunt exprimate în valută, putând fi achitate în valută sau în lei, la

cursul oficial al Băncii Naţionale a României din ziua plăţii.

Primele de asigurare se pot achita fie anticipat şi integral pentru întreaga

perioadă asigurată. În cazul poliţelor de asigurare cu valabilitate de 1 an primele se

pot plăti şi în rate, din care prima rată se plăteşte anticipat înainte de intrarea în

vigoare a poliţei, iar următoarele, anterior datei scadente menţionate expres în poliţa

de asigurare. Poliţa se reziliază automat la data scadentă a ultimei rate de prime

neachitată la termen.

În cazurile în care se achită rate, documentul internaţional Carte Verde se emite

pentru fiecare perioadă aferentă ratelor de primă achitate.

Tabelul nr. 8.2 Tarif de prime minimale pentru Carte Verde valabile în ţările: Albania,

Bosnia-Herţegovina, Belarus, Iran, Israel, Macedonia, Maroc, Tunisia şi Turcia.

Prima de asigurare (USD) pentru un autovehiculul pe perioada de:

Tip

autovehicul 15

zile

20

zile

1

lună

2

luni

3

luni

4

luni

5

luni

6

luni

7

luni

8

luni

9

luni

10

luni

11

luni

12

luni

1.

autoturisme,

autoturisme

de teren

60 80 100 170 250 320 385 455 530 595 650 700 755 810

2.

autocamioane,

autofurgonete,

autodube şi

alte

autovehicule

178

destinate

transportului

de bunuri, a

căror masă

totală maximă

autorizată

este:

a) pâna la 3,5

tone, inclusiv;

70 90 120 225 325 420 510 600 690 775 850 925 1000 1065

b) între 3,5 şi

7,5 tone

(inclusiv 7,5

tone)

110 150 200 375 540 700 855 1005 1150 1290 1425 1555 1680 1800

c) peste 7,5

tone

170 230 320 610 900 1150 1440 1670 1875 2060 2220 2360 2475 2590

3.

autovehicule

destinate

transportului

de persoane,

putând

transporta

regulamentar,

pe scaun

inclusiv

conducătorul

auto:

a) intre 10-17

pers.

60 80 100 180 260 340 420 500 590 675 760 875 930 1025

b) între 18-40

pers.

210 260 340 630 920 1180 1445 1700 1940 2180 2390 2600 2780 2970

c) peste 40

pers.

260 315 395 715 1020 1310 1600 1870 2110 2340 2560 2770 2970 3150

4.

autotractoare

(cu şa şi

semiremorci

ori cu

remorci)

205 270 360 625 885 1105 1345 1585 1825 2065 2265 2465 2665 2800

5. motocicluri 35 50 60 110 160 215 265 315 360 410 455 495 535 575

179

cu sau fără

ataş

6. tractoare

rutiere

60 80 105 175 250 280 340 450 515 585 640 695 750 805

Pentru autovehiculele prevăzute la poziţia 4., prima de asigurare se împarte astfel:

• 70% din prima de asigurare din tabel reprezintă prima de asigurare

pentru autotractor (cap tractor);

• 30% din prima de asigurare din tabel reprezintă prima de asigurare

pentru semiremorcile şi remorcile tractate.

5. Suma asigurată

Asigurarea se încheie fără stabilirea unor sume asigurate. În caz de daună

produsă terţilor se acordă despăgubiri în conformitate cu legislaţia cere reglementează

răspunderea civilă a autovehiculelor din ţara unde s-a produs evenimentul asigurat139.

6. Durata asigurării.

Asigurarea se poate încheia pe minimum 15 zile, pe 20 zile, pe o lună, sau pe

mai multe luni, pe un an precum şi perioade de cîte un an.

7. Teritoriul asigurat.

Asigurarea este valabilă numai în afara teritoriului României, numai în ţările

membre ale Sistemului Carte Verde ale căror iniţiale prevăzute în documentul Carte

Verde sunt nebarate: Albania (AL), Andora (AND), Austria (A), Belgia (B), Belarus

(BY), Bosnia – Herţegovina (BIH), Bulgaria (BG), Croaţia (HR), Cipru (CY), Cehia

(CZ), Danemarca (DK), Elveţia (CH), Estonia (EST), Finlanda (FIN), Franţa (F),

Germania (D), Grecia (GR), Islanda (IS), Iran (IR), Irlanda (IRL), Israel (IL), Italia

(I), Letonia (LV), Lituania (LT), Luxemburg (L), Macedonia (MK), Malta (M),

Maroc (MA), Marea Britanie (GB), Moldova (MD), Olanda (NL), Norvegia (N),

Polonia (PL), Portugalia (P), Serbia şi Muntenegru (SCG), Slovacia (SK), Slovenia

(SLO), Spania (E), Suedia (S), Tunisia (TU), Turcia (TR), Ucraina (UA), Ungaria

(H).

139 Despăgubirile se acordă în condiţiile şi în limitele stabilite prin legea care reglementează asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule în vigoare la data accidentului în ţara în care s-a produs accidentul.

180

Concluzii :

1. Cartea Verde anexată la poliţa RCA se utilizează în situaţiile în care se fac

deplasări cu autovehiculul înscris în poliţa Carte Verde în:

Toate statele membre ale Uniunii Europene: Austria, Belgia,

Bulgaria, Cehia, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa,

Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg,

Malta, Marea Britanie, Olanda, Plonia, Portugalia, Slovacia,

Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria;

Ţările care au aderat la Asociaţia Europeană a Liberului Schimb:

Elveţia, Islanda, Norvegia, Liechtenstein;

Andora şi Croaţia, ca ultime ţări semnatare ale Acordului

Multilateral de Garantare;

După 01.01.2007, Bulgaria;

Statele cuprinse în sistemul Carte Verde mai puţin statele anulate

prin barare.

2. Răspunderea asigurătorului, prevăzută în documentele Carte Verde eliberate

pentru Cipru, este limitată la aria geografică a acestuia, care este sub controlul

Guvernului Republicii Cipru.

3. Răspunderea asigurătorului, prevăzută în documentele Carte Verde eliberate

pentru Statele Unite ale Serbiei & Muntenegru, este limitată la aria geografică, care

este sub contrulul Consiliului Miniştrilor al Statelor Unite ale Serbiei & Muntenegru.

4. Numai pentru persoanele care vizitează Marea Britanie şi Irlanda de Nord este

solicitată semnătura altor persoane care pot folosi autovehiculul.

10.2.2. Clauzele contractuale

1. Încheierea contractului.

Poliţa se încheie în baza unei cereri formulate în scris de asigurat prin completarea

chestionarului care împreună cu toate celelalte declaraţii scrise ale asiguratului, fac

parte integrantă din poliţă. Concomitent cu emiterea acestei poliţe de asigurare,

asigurătorul va elibera pentru fiecare autovehicul asigurat documentul Carte Verde

181

denumită astfel, după culoarea imprimatului. Asigurarea este valabilă exclusiv pentru

autovehiculele şi riscurile specificate în aceste documente.

În raporturile internaţionale, documentul Carte Verde este singurul care atestă

valabilitatea teritorială a asigurării şi perioada de valabilitate a acoperirii prin

asigurare.

2. Intrarea în vigoare a răspunderii asigurătorului.

Asigurarea intră în vigoare la datele specificate în poliţa de asigurare şi

documentul internaţional Carte Verde. Răspunderea societăţii de asigurare începe din

momentul ieşirii autovehiculului de pe teritoriul României, dar nu înainte de plata

primei de asigurare. Ea încetează în momentul reintrării acestuia pe teritoriul

României, dar nu mai târziu de ora 24 a ultimei zile de valabilitate înscrise în

documentul Carte Verde eliberat în baza poliţei de asigurre.

Poliţa este valabilă numai însoţită de documentul internaţional Carte Verde

eliberat în baza ei.

3. Obligaţiile părţilor.

a) Obligaţiile asigurătorului.

Asigurătorul se obligă în schimbul primelor de asigurare încasate pentru această

poliţă la producerea evenimentului asigurat să despăgubească terţele persoane

păgubite din ţara respectivă, ca urmare a culpei şoferului autovehiculului asigurat.

Pretenţiile care pot fi emise faţă de societatea de asigurări pentru despăgubiri se

sting după 2 ani de zile de la data producerii accidentului.

b) Obligaţiile asiguratului:

b 1) până la producerea evenimentului asigurat

1. să verifice corectitudinea datelor înscrise de către asigurător în poliţa şi în

documentele internaţionale de asigurare Carte Verde.

să nu facă nici o modificare şi nici să altereze în vreun mod poliţa sau

documentele internaţionale de asigurare Carte Verde.

b 2) în caz de producere a riscului asigurat:

1. să ia în funcţie de împrejurări măsuri pentru limitarea pagubelor;

2. să înştiinţeze imediat organele de cercetare, cele mai apropiate de locul

producerii accidentului cerând întocmirea actelor cu privire la cauzele,

împrejurările producerii accidentului, la pagubele provocate şi la vinovaţii de

producerea accidentului;

182

3. să înştiinţeze neîntârziat Biroul Asigurărilor de Autovehicule prevăzut pe

verso documentului internaţional Carte Verde din ţara unde s-a produs

accidentul.

4. să comunice asigurătorului140, în scris, pretenţiile formulate de cei păgubiţi

şi să pună la dispoziţia acestuia orice acte primite în legătură cu accidentul;

5. să pună la dispoziţia asigurătorului, în termen de maxim 4 zile lucrătoare de

la sosirea în ţară, dar nu mai târziu de 15 zile de data producerii accidentului,

declaraţia conducătorului autovehiculului asigurat, a eventualilor martori şi

actele primite în legătură cu accidentul (de la poliţie, pompieri, procuratură,

etc.);

6. să se apere în proces ţinând seama şi de eventualele indicaţii scrise ale

asigurătorului.

Asigurătorul va recupera despăgubirile plătite terţilor de la asigurat, de la

conducătorul autovehiculului, prepus al asiguratului, dacă acesta îi sunt

imputabile următoarele:

a. Accidentul a fost produs cu intenţie;

b. Accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate

de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca

infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au

produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni

săvârşite cu intenţie;

c. Accidentul a fost produs în timpul încercării de sustragere a

autorului, de la urmărire, în urma săvârşirii cu intenţie a unei

infracţiuni;

d. Persoana răspunzătoare de producerea daunei a condus

autovehiculul fără consimţământul asiguratului;

e. Autovehiculul condus de asigurat, persoană fizică nu avea certificat

de înmatriculare valabil sau altă autorizaţie de circulaţie valabilă;

f. Autovehiculul, în momentul producerii unui accident este condus

sau acţionat de asigurat, fără să posede permis de conducere valabil

pentru categoria respectivă de autovehicule sau permisul de

conducere este retras, anulat, reţinut pentru anulare sau suspendat; 140 Potivit condiţiilor de asigurare Alliantz Tiriac în termen de maximum 4 zile lucrătoare de la data accidentului.

183

g. Persoana care conducea autovehiculul şi a produs accidentul avea

în sânge o îmbibaţie alcoolică care depăşeşte limita legală sau era

în stare de ebrietate ori se afla sub influenţa băuturilor alcoolice;

h. Persoana care conducea autovehiculul şi a produs accidentul s-a

sustras de la recoltarea probelor biologice necesare stabilirii

alcoolemiei ori a părăsit locul accidentului, în situaţii în care acest

fapt nu este permis potrivit dispoziţiilor legale;

i. Asiguratul nu a luat măsurile necesare, uzuale pentru limitarea

pagubei, numai pentru partea din pagubă care s-a mărit;

j. Pagube produse prin accidente sau incendii ca urmare a unor

defecţiuni tehnice ale autovehiculului, dacă revizia tehnică nu era

efectuată;

k. Documentul internaţional Carte Verde emis pentru autovehiculul

implicat în accident a fost falsificat, facându-se uz de acesta;

l. În orice altă situaţie în care se constată comiterea unor infracţiuni

sancţionate ca atare de legile în vigoare.

Despagubirile plătite în valuta liber convenabilă de asigurător se recuperează

în aceeaşi valută sau în lei, la cursul de schimb în vigoare la data recuperării.

Asiguratul răspunde faţă de asigurător pentru prejudiciile aduse prin acte care

ar împiedica exercitarea dreptului de regres împotriva terţelor persoane răspunzătoare

de producerea daunei ori de mărirea acesteia pentru partea de daune care s-a mărit .

Dacă asiguratul renunţă la drepturile sale de despăgubire faţă de terţii

răspunzători, dă descărcare sau face o tranzacţi, etc., despăgubirea ce s-ar cuveni

asiguratului se va reduce în mod corespunzător cu prejudiciul rezultat din aceasta

pentru dreptul de regres. Dacă plata a fost deja efectuată, asiguratul este obligat să

înapoieze despăgubirea.

Asiguratul şi asigurătorul pot aduce de comun acord modificări la

poliţa de asigurare şi o pot rezilia oricând în cursul valabilităţii acesteia, modificările

sau rezilierea intând în vigoare de la data convenită în scirs între părţi. În cazul

denunţării sau rezilierii poliţei, revederile acestei se vor aplica tuturor cazurilor de

daună survenite inainte de denunţare sau reziliere, până la lichidarea definitivă a

acestora, Primele de asigurare încasate pentru perioada rămasă până la expirarea

poliţei se restituie dacă nu s-au plătit despăgubiri pe perioada de asigurare.

184

Asigurătorul emite un supliment la poliţa iniţială, care face parte din aceasta şi

dacă este cazul emite un alt document internaţional Carte Verde, anulându-l pe cel

iniţial.

Respectarea întocmai a obilgaţiilor ce-i revin asiguratului precum şi

corectitudinea declaraţiilor şi răspunsurilor din chestionar sunt o condiţie ce precede

orice răspundere a asigurătorului.

4. Constatarea daunelor şi plata despăgubirilor.

Figura 10.1. Schema relaţiilor ce se stabilesc în cadrul sistemului de asigurare

Carte Verde

185

Arbitri numiţi

Corespondent (mandatar)

Birou emitent plătitor

1 1 13

Birou gestionar

13

1210

92 6

Membru

5 3

Terţul prejudiciat

8

10

4

7

Asigurat

9, 11

Consiliul Birourilor

1. Relaţii ce se stabilesc între Consiliul Birourilor Asigurătorilor de

Autovehicule, cu sediul la Londra, din 2006 la Bruxel şi Birourile constituite

în fiecare ţară ce a aderat la sistemul de asigurare Carte Verde.

2. Emiterea şi furnizarea certificatelor de asigurare către membrii Biroului

constituit la nivelul unei ţari care a aderat la sistem;

3. Distribuirea certificatelor de asigurare ce atestă existenţa asigurării şi emiterea

poliţei de asigurare, ce atestă acoperirea răspunderii şi distribuirea lor către

clienţii societăţii (asiguraţi);

4. Producerea evenimentului asigurat din greşeala sau din vina asiguratului;

5. Înştiinţarea societăţii de asigurare asupra producerii evenimentului;

6. Înştiinţarea Biroului emitent asupra producerii evenimentului;

7. Înştiinţarea Biroului gestionar asupra producerii evenimentului;

186

8. Investigarea circumstanţelor producerii accidentului;

9. Informarea Biroului emitent ori a membrului acestuia asupra producerii

riscului asigurat, iar ulterior asupra modului de soluţionare a pagubei;

10. Autorizarea dată unui mandatar al Biroului gestionar ori corespondent al

Biroului emitent în vederea gestionării pagubei;

11. Înştiinţarea privind acoperirea pagubei;

12. Regularizarea despăgubirii;

13. Soluţionarea divergenţelor dintre Birouri de către arbitrii numiţi de Consiliul

Birourilor.

În fiecare stat care a aderat la sistemul Carte Verde societăţile care se ocupă de

asiguratea de răspundere civilă înfiinţează în comun un Birou. Acest Birou, în

calitatea sa de membru al Consiliului Birourilor Asigurătorilor de Autovehicule

are un dublu rol: de Birou emitent şi de Birou gestionar

În caliatate de Birou emitent (sau Birou plătitor) emite şi furnizează certificate

de asigurare membrilor săi (societăţi de asigurare ce fac parte din Biroul

Respectiv), pentru a fi completate de către aceştia şi eliberate asiguraţilor lor,

conform articolului 4 din Convenţie. Tot aici se prevede posibilitatea ca membrii

unui Birou să poată distribui, cu acordul Broului, certificate de asigurare pentru

asiguraţii lor din orice ţară în care sunt stabiliţi şi unde nu există Birou sau unde

este nevoie să se asigure asistenţe automibiliştilor în tranzit.

O persoană fizică sau juridică devine asigurat în momentul în care devine

titulară a unui certificat de asigurare Carte Verde şi aceasta intră în vigoare. Odată

cu contractarea asigurării, pe lângă certificatul de asigurare se emite şi o poliţă de

asigurare, eliberată de asigurător unui asigutar, ce atestă acoperirea ce rezultă din

folosirea unui autovehicul în afara graniţelor naţionale. Aşadar, certificatul de

asigurare exprimă dovada existenţei asigurării, iar poliţa de asigurare acoperirea

răspunderii.

Articolul 7 din Regulamentul Sistemului Carte Verde prevede:

Fiecare birou va fi responsabil pentru tipărirea Carţilor Verzi sau va

autoriza membrii săi să le tipărească.

Fiecare Birou va autoriza membrii săi să elibereze Carţi Verzi

asiguraţilor lor numai pentru vehicule înmatriculate în oricare din

ţările pentru care are competenţă;

187

Orice membru poate fi autorizat de către Biroul său să elibereze Cărţi

Verzi asiguraţilor săi în orice ţară în care nu există un Birou cu

condiţia că acel membru să fie stabilit în acea ţară. Acastă opinie este

limitată la vehiculele înmatriculate în ţara respectiva;

Toate Cărţile Verzi se consideră a fi valabile pentru cel puţin 15 zile de

la data intrării în vigoare. În cazul în care o Carte Verde este eliberată

pentru o perioadă mai mică, Biroul care a autorizat eliberarea Cărţilor

Verzi va garanta faţă de Birourile din ţările pentru care este valabilă

Cartea Verde acoperirea pentru o perioadă de 15 zile de la începerea

valabilităţii sale;

Dacă un acord esmnat între două Birouri este rezliat toate Carţile Verzi

eliberate în numele său pentru utilizare pe teritoriile lor vor fi nule şi

fără valoare îndată ce rezilierea devine efectivă;

Dacă un acord este reziliat sau suspendat, perioada de valabilitate a

Cărţilor Verzi eliberate în numele Birourilor interesate pentru

utilizarea pe teritoriile lor, va fi determinată de Consiliul Birourilor.

Potrivit art. 8 din acelaşi Regulament: „orice solicitare de confirmare a

valabilităţii a unei Carţi Verzi identificate trimisă prin fax sau e-mail unui Birou de

către Biroul ţării în care s-a produs accidentul sau de către oricare alt agent numit în

acest scop, va primi un răspuns definitiv în termen de 3 luni de la cerere. În cazul în

care nu se primeşte un răspuns, atunci la expirarea acestei perioade, Cartea Verde va

fi considerată a fi valabilă”.

Caracteristica fundamentală a cărţii internaţionale de asigurae pentru

autovehicule o constituie faptul că la trecerea frontierei, Carte Verde procură o

asigurare de răspundere civilă în condiţiile prevăzute de legislaţia privind asigurarea

obligatorie din ţara unde se află autovehiculul.

Articolul 5 din Convenţie respectiv art. 9 din Regulamentul General al

Sistemului Carte Verde prevede ca fiecare Birou să convină că toate certificatele de

asigurare eliberate sub autorizaţia sa, pentru a fi folosite în ţara celeilalte părţi cu care

semnează Convenţia tip, chiar dacă erau false, eliberate neautorizat sau modificate

ilegal, să fie considerate certificate de asigurare valabile, conform legislaţiei din ţara

respectivă. Cu toate acestea, garanţia Biroului nu se va aplica acolo, unde Cartea

Verde se referă la un vehicul care nu este înmatriculat legal în ţara acelui Birou.

188

Pe lângă faptul că acţionează ca „Birou emitent”, fiecare membru al

Consiliului Birourilor Asigurărilor de Autovehicule acţionează şi ca „Birou

gestionar”, pe această bază el răspunzând în ţara sa proprie pentru gestionarea şi

regularizarea daunelor în conformitate cu prevederile Convenţiei şi legislaţiei sale

naţionale (art. 3, lit. h).

Biroul gestionar este, astfel abilitat ca în momentul în care este înştiinţat de

producerea unui accident în care este implicat un asigurat să procedeze la investigarea

circumstanţelor producerii accidentului în scopul gestionării cazului. Apoi acesta

trebuie să informeze imediat Biroul plătitor sau membrul acestui Birou care a eliberat

certificatul de asigurare de toate pagubele. Orice omisiune de a face acest lucru nu va

fi totuşi reţinută împotriva lui.

În vederea regularizării pagubelor, Biroul gestionar va acţiona conform

legislaţiei, dispoziţiilor legale din ţara sa, care implică plata despăgubirii. În vederea

gestionării pagubei el poate abilita un mandatar al său în acest sens, fiind însă

răspunzător pentru acţiunile acestuia şi fiind obligat să înştiinţeze Biroul emitent

pentru a primi consimţământul acestuia. Nerespectarea acestei prevederi poate

determina Biroul emitent să nu-i ramburseze decât o parte din valoarea ce i se

cuvenea: ”un Birou nu poate din proprie iniţiativă sau fără consimţământul scris al

asigurătorului sau al Biroului plătitor să încredinţeze rezolvarea cererii de despăgubire

unui agent care este interesat din punct de vedere financiar în acea reclamaţie în

virtutea vreunei obligaţii contractuale. Dacă el va încredinţa reclamaţia, fără a avea un

astfel de consimţământ, dreptul său de recuperare va fi limitat la jumătate din suma

recuperabilă în caz contrar, Biroul gestionar este autorizat să lichideze orice cerere de

despăgubire pe cale amiabilă sau să accepte primirea oricărui act procesual juduciar

sau extrajuduciar ce poate implica plata despăgubirilor.

Toate cererile de despăgubire vor fi gestionate de către Birou, cu autonomie

deplină, în conformitate cu prevederile legale şi reglementare aplicabile în ţara

producerii accidentului cu privire la răspundere, despăgubirea părţilor vătămate şi

asigurarea obligatorie, în cel mai avantajos mod pentru asigurătorul care a eliberat

Cartea Verde sau poliţa de asigurare, sau dacă este cazul în folosul Biroului interesat.

Biroul va avea competenţă exclusivă în toate problemele de interpretare a legii

aplicabile în ţara în care s-a produs accidentul (chiar şi atunci când se referă la

prevederile legale ce se aplică în altă ţară) şi în plata daunei. Respectând ultima

189

prevedere, Biroul, la cererea expresă, va informa asigurătorul sau Biroul interesat

înainte de a lua hotărârea definitivă141.

Articolul 7 din Convenţie prevede recomandarea ca înainte de a lua o decizie

finală Biroul gestionar să consulte Biroul plătitor privind acoperirea pagubei, iar în

cazul în care poliţa de asigurare prevede posibilitatea plăţii unei despăgubiri peste

limita prevăzută de legislaţia ţării în care se produce accidentul, trebuie să primească

acordul partenerului său pentru plata acestei despăgubiri. Nu se cere consimţământul

asigurătorului dacă legea aplicabilă impune Biroului obligaţia de a lua în

considerare garanţiile contractuale ce depăşesc astfel de limite şi condiţii prevăzute

de legea asigurării obligatorii de răspundere civilă faţă de terţi ce decurge din

utilizarea autovehiculelor din ţara în care s-a produs accidentul142.

Există situaţii când Biroul plătitor poate să solicite Biroului gestionar să lase

gestiunea accidentului în care este implicat un asigurat al său în seama unui

corespondent specificat, un membru anume al Biroului gestionar, o organizaţie din

ţara Biroului gestionar specializată în domeniu. Excepţie constituie Birourile ţărilor

din afara Europei pentru accidente produse în afara Europei care nu pot să facă

asemenea solicitări, în calitate de Birouri plătitoare.

a) Fiecare Birou va stabili condiţiile în care va acorda, va refuza sau va retrage

nominalizarea sa pentru corespondenţi stabiliţi în ţara pentru care are

competenţă. Cu toate acestea, nominalizarea va fi acordată automat atunci

când va fi cerută în numele unui membru al unui alt Birou pentru orice unitate

a acestui membru stabilită în ţara Biroului care a primit cererea, cu condiţia ca

această unitate să fie autorizată să practice asigurarea de răspundere civilă

auto.

b) Birourile din statele membre ale Comunităţii Econimice Europene se obligă,

ca atunci când primesc o astfel de solicitare, să nominalizeze în calitate de

corespondenţi în ţara lor reprezentanţii pentru reclamaţii deja numiţi de

asigurătorii celorlalte state membre conform Directivei 200/26/EEC. Această

aprobare nu poate fi retrasă atâta vreme cât corespondentul respectiv işi

păstrează calitatea de reprezentant pentru reclamaţii conform Directivei

amintite numai dacă nu încalcă în mod serios obligaţiile sale. 141 Articolul 3, 3.4 din Regulamentul General al Sistemului Carte Verde 142 Articolul 3, 3.5 din Regulamentul General al Sistemului Carte Verde

190

c) Numai un Birou va avea autoritatea, la cererea unuia din membrii săi, de a

trimite unui alt Birou o cerere pentru nominalizarea unui corespondent stabilit

în ţara acelui Birou. Această solicitare va fi trimisă prin fax sau e-mail şi

susţinută cu dovada că acel corespondent propus acceptă nominalizarea cerută.

Biroul interesat va acorda sau va refuza nominalizarea cerută în termen de 3

luni de la data primirii solicitării şi va aduce la cunoştinţa Biroului care a făcut

cererea, precum şi corespondentului interesat hotărârea sa şi data de la care

aceasta va intra în vigoare. În cazul în care în termenul stabilit nu se primeşte

nici un răspuns, se va considera că cererea a fost acceptată şi că nominalizarea

va intra în vigoare la expirarea acelei perioade.

d) Când un Birou este informat că unul dintre membrii săi decide să renunţe la un

corespondent, el va înştiinţa imediat Biroul care l-a nominalizat, iar acesta va

avea libertatea de a stabili data de la care nominalizarea va înceta.

Atunci când un Birou care a solicitat nominalizarea unui corespondent hotărăşte

să revoce aprobarea sau când este informat că un corespondent doreşte să i se

retragă nominalizarea, el va informa imediat Biroul care a trimis solicitarea pentru

nominalizarea corespondentului.

e) Corespondentul va gestiona toate cererile de despăgubire în conformitate cu

prevederile legale sau cu reglementările aplicabile în ţara în care s-a produs

accidentul cu privire la răspundere, despăgubirea părţilor vătămate şi la

asigurarea auto obligatorie, în numele Biroului care l-a nominalizat şi în

numele asigurătorului care a cerut nominalizarea sa. Cererile de despăgubire

sunt cele făcute ca urmare a accidentelor produse în acea ţară şi care implică

vehicule asigurate de asigurătorul care a cerut nominalizarea.

f) Biroul care îşi dă acordul său faţă de un corespondent îl recunoaşte ca fiind

competent în exclusivitate să gestioneze şi să lichideze daunele în numele

Biroului şi pe socoteala asigurătorului care a cerut nominalizarea lui. Biroul va

informa părţile vătămate despre această competenţă şi va trimite

corespondentului orice avizări legate de astfel de daune. Totuşi, poate oricând

şi fără nici obligaţie de a-şi justifica decizia, să preia gestionarea şi plata unei

daune de la corespondent.

g) Dacă, din orice motiv, Biroul care a dat nominalizarea este solicitat să

despăgubească vreuna din părţile vătămate în locul corespondentului, el va

191

recupera direct de la Biroul prin care a fost trimisă solicitarea pentru

nominalizare.

I. Biroul gestionar purtând denumirea de „Birou de asistenţă” realizează

gestionarea şi regularizarea pagubelor în numele membrului care a emis

certificatul de asigurare, condiţiile lichidării unei asemenea daune fiind

supuse aprobării acestui membru (art. 10 din Convenţie)

II. Corespondentul este liber să convină cu asigurătorul care a solicitat

nominalizarea sa, condiţiile de rambursare a sumelor plătite părţilor

vătămate şi metoda de calcul a taxelor de gestiune. Totuşi cele convenite

nu vor fi obligatorii pentru nici un Birou. Dacă un corespondent nu poate

obţine rambursarea plăţilor pe care le-a făcut în avans în numele

asigurătorului care a solicitat nominalizarea sa, el va recupera sume

respectivă de la Biroul al cărui membru este asigurătorul în cauză.

Când un Birou, sau agentul pe care l-a numit, a lichidat toate pretenţile de

despăgubire făcute ca urmare a aceluiaşi accident, va trimite, într-o perioadă de

maximum un an de la data ultimei plăţi făcute în favoarea unei părţi vătămate,

prin fax sau e-mail, către membrul Biroului care a eliberat Cartea Verde sau poliţa

de asigurare sau, dacă este cazul, către Biroul interesat, o cerere pentru rambursare

specificând următoarele:

a) Sumele plătite ca despăgubire părţilor vătămate fie ca plată pe cale

amiabilă, fie ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti;

b) Sumele plătite pentru servicii externe în gestionarea şi lichidarea fiecărei

pretenţii de despăgubire şi toate costurile speciale ce au fost suportate

pentru o acţiune judiciară care ar fi fost plătite, în circumstanţe similare, de

orice asigurător înfiinţat în ţara în care s-a produs accidentul;

c) O taxă de gestionare pentru a acoperi toate celelalte cheltuieli calculate

conform regulilor aprobate de Consiliul Birourilor.

Când cererile de despăgubire ce decurg din acelaşi accident sunt lichidate fără

a se plăti nici o despăgubire, se pot pretinde:

• Sumele plătite pentru servicii externe în gestionarea şi lichidarea

fiecărei pretenţii de despăgubire şi toate costurile speciale ce au

fost suportate pentru a acţiune juduciară care ar fi fost plătite, în

192

circumstanţe similare, de orice asigurător înfiinţat în ţara în care s-

a produs accidentul;

• O taxă minimă de gestiune fixată de Consiliul Birourilor.

Cererea de rambursare va specifica că sumele datorate sunt plătibile în ţara şi

în moneda naţională a beneficiarului, fără taxe, în termen de 2 luni de la data cererii

şi că, expirarea acestei perioade, se vor aplica de plin drept penalităţi de întârziere de

12 % pe an la suma datorată calculate de la data cererii până la data primirii remiterii

de către banca beneficiarului.

Cererea de rambursare mai poate să specifice şi că sumele exprimate în

moneda naţională sunt plătibile în Euro, la rata de schimb oficială din ţara Biroului

solicitant valabilă la data cererii.

Cererile de rambursare nu vor incluse, în nici o circumstanţă în:

- Plăţi pentru amenzi,

- Cauţiuni,

- Sau alte penalităţi financiare impuse asiguratului care nu sunt

acoperite prin legea asigurării obligatorii de răspundere civilă faţă

de terţi ce decurge din utilizarea vehiculelor din ţara producerii

accidentului.

Se vor trimite la cerere, dar fără a întârzia rambursarea, documente

justificative, inclusiv dovada obiectivă că despăgubirea datorată părţii

vătămate a fost plătită. Acolo unde nu a fost prezentată nici o cerere de

despăgubire dintr-un accident, nu poate fi pretinsă nici o taxă de gestiune143.

Eventualele litigii apărute între părţi se vor rezolva pe cale amiabilă, în caz

contrar litigiul va fi rezolvat de forul competent în autoritatea căruia se găseşte sediul

legal al asigurătorului sau de către Comisia de Arbitraj.

Decizile arbitrilor vor fi definitive şi obligatorii pentru birouri, consiliul

Birourilor va stabili taxele pentru arbitri şi costurile reclamate. Responsabilitatea

pentru numirea arbitrilor revine preşedintelui Consiliului de Nominalizare limba

engleză şi franceză.

Fiecare birou garantează că membrii săi vor rambursa orice sumă cerută de

către Biroul ţării în care s-a produs accidentul sau de către agentul pe care l-a numit în

143 Articolul 5, 5.7 din Regulamentul General al Sistemului Carte Verde

193

acest scop. Dacă un membru nu face plata cerută în termen de 2 luni, Biroul de care

aparţine acest membru va face el însuţi rambursarea, după primirea unei chemări în

garanţie făcută de Biroul ţării în care s-a produs accidentul sau de agentul care a fost

numit în acest scop.

Biroul garant va face plata într-o lună de zile. La expirarea acestui

termen, se vor datora de plin drept penalităţi de întârziere 12% pe an la suma datorată

calculate de la data cererii de chemare în garanţie şi până la data primirii remiterii de

către banca beneficiarului.

Chemarea în garanţie va fi făcută prin fax sau e-mail într-o perioadă de 12 luni

de la data trimiterii cererii de rambursare. La expirarea acestei perioade fără a fără a

prejudicia vreo penalitate de întârziere pentru care poate fi răspunzător,

responsabilitatea Biroului garant va fi limitată la suma cerută de membrul său plus

penalităţile de întârziere de 12 luni calculată la o rată a penalităţii de 12% pe an.

Nu va fi admisibilă nici o cerere de chemare în garanţie dacă aceasta va fi

făcută mai târziu de 2 ani după trimiterea cererii de rambursare.

I. Cât priveşte BAAR, el are obligaţia de a menţine fondul comun Carte

Verde, destinat garantării:

a) rambursării către birourile gestionare din străinătate a sumelor plătite

de acestea cu titlul de despăgubiri pentru pagube produse de asiguraţii de

răspundere civilă Carte Verde ai societăţilor de asigurare membre BAAR;

b) şi în calitate de birou gestionar naţional, de a plăti sumele datorate

către terţe persoane păgubite, în România ;

c) deconturilor corespondenţilor nominalizaţi, neonorate în termen de 2

luni de către societăţile de asigurare din străinătate, respectiv de birourile

emitente care au eliberat documentele de asigurare Carte Verde.

II. Fondul comun Carte Verde s-a păstrat la o bancă autorizată de Banca

Naţională a României.

III. El dispunea de următoarele resurse financiare:

a) Contribuţia iniţială144 a asigurătorilor emitenţi de documente

internaţionale Carte Verde;

b) Contribuţii lunare şi speciale ale asigurătorilor emitenţi de documente

internaţionale Carte Verde. 144 Contribuţia iniţială nu poate fi mai mică de 1,5% din volumul total de prime încasate la poliţa Carte Verde în anul 2001 de către fiecare societate membră a BAAR,

194

Contribuţia lunară procentuală, nu poate fi mai mică de 6% din total volum

lunar de prime brute încasate pentru poliţe Carte Verde încheiate în perioada

de raportare de către fiecare societate membră BAAR.

În cazul în care resursele Fondului Comun Carte Verde sunt insuficiente

pentru garantarea rambursării către birourile gestionare din străinătate a sumelor

plătite de acestea cu titlul de despăgubiri pentru pagube produse de asiguraţii de

răspundere civilă Carte Verde ai societăţilor membre BAAR poate dispune plata către

societăţile membre a unei contribuţii speciale cu titlul de garanţie, în funcţie de

necesităţi, stabilind cuantumul efectiv, precum şi termenul de plată a acesteia.

BAAR recuperează de la asigurătorii emitenţi de documente internaţionale

Carte Verde sumele plătite din fond în numele şi pentru contul acestora, iar la

propunerea Consiliului director, Adunarea generală a BAAR poate stabili împotriva

respectivilor asigurători:

- Suspendarea temporară a mandatului privind dreptul de a elibera

documente de asigurare internaţională Carte Verde, perioada în care

societăţii în cauză îi este interzis să încheie asigurări Carte Verde direct

sau prin intermediari;

- Excluderea din BAAR şi retragerea mandatului privind dreptul de a elibera

documente de asigurare internaţională Carte Verde .

Sumele recuperate vor reîntregii Fondul Comun Carte Verde.

Dicţionar:

„Accident” înseamnă orice eveniment care cauzeauă pagubă sau vătămare ce pot

cădea sub acopeririea asigurării obligatorii de răspundere civilă faţă de terţi ce

decurge din utilizarea autovehiculelor, conform legii în care se produce;

„Asigurat” înseamnă o persoană a cărei răspundere civilă este acoperită printr-o

poliţă de asigurare la care se referă un certificat de asigurare valabil;

„Asigurător” înseamnă orice societate autorizată să practice asigurarea obligatorie de

răspundere civilă faţă de terţi ce decurge din utilizarea autovehiculelor;

„Birou” înseamnă o organizaţie înfiinţată de asigurători şi recunoscută de guvernul

ţării sale ca organizaţie ce îndeplineşte cerinţele şi dispoziţiile specificate în

Recomandările de la Geneva;

„Birou gestionar” înseamnă biroul (şi/sau un Membru al acestui birou care

achiziţionează sub autoritatea sa) care este responsabil, în propria sa ţară, de

195

gestionarea şi lichidarea daunelor, conform dispoziţiilor acestei convenţii şi a legii

sale naţionale;

„Birou naţional al asigurătorilor” organizaţie profesională care este membră a

Consiliului Birourilor şi care a fost constituită conform Recomandărilor nr. 5 în ţara în

care este stabilit;

„Birou plătitor” înseamnă biroul (şi/sau un Membru al acestui birou)sub autoritatea

căruia a fost eliberat un Certificat de asigurare şi care este responsabil pentru

îndeplinirea obligaţiilor faţă de Biroul gestionar;

„Birou de servicii – Birou de asistenţă” înseamnă biroul care este autorizat să

gestioneze şi să lichideze o pretenţie de despăgubire în conformitate cu dispoziţiile

Convenţiei interbirouri;

„Carte Verde” înseamnă certificatul internaţional de asigurarea auto care este

conform cu oricare dintre modelele aprobate de către Consiliul Birourilor;

„Cerere de despăgubire (reclamaţie)” înseamnă orice reclamaţie sau mai multe

reclamaţii prezentate de o parte vătămată în urma aceluiaşi accident;

„Certificatul de asigurare” înseamnă Cartea Internaţională de Asigurare a

Autovehiculelur (Carte Verde) în modelul sau unele din modelele aprobate de către

Consiliul Birourilor;

„Consiliul Birourilor” înseamnă organizaţia de care trebuie să aparţină toate

Birourile şi care este responsabilă pentru administrarea şi activitatea sistemului de

asigurare internaţională auto de răspundere civilă (cunoscut sub denumirea de

„Sistemul Carte Verde”);

„Corespondent” înseamnă orice asigurător sau altă persoană numită de unul sau mai

mulţi asigurători, cu aprobarea Biroului ţării în care persoana este stabilită, pentru a

gestiona şi a lichida cererile de despăgubire făcute în urma accidentelor care s-au

produs în acea ţară şi care implică vehicule pentru care asigurătorul sau asigurătorii în

cauză au eliberat o poliţă de asigurare;

„Membru” înseamnă orice asigurător care este membru al unui Birou;

„Partea vătămată” înseamnă orice persoană îndreptăţită să pretindă despăgubire

pentru orice pierdere (pagubă) sau vătămare cauzată de un vehicul;

„Poliţă de asigurare” înseamnă un contract de asigurare obligatorie eliberat de un

membru, ce acoperă răspunderea civilă ce decurge din utilizarea unui vehicul;

„Pretenţia de despăgubire (reclamaţie)” înseamnă una sau mai multe pretenţii de

despăgubire ca urmare a unui accident, împotriva asiguratului, sau a asigurătorului

196

sau împotriva Biroului de gestionare, răspunderea pentru care se cere să fie acoperit

prin asigurare după legea ţării în care accidentul s-a produs şi sub rezerva condiţiilor

şi limitărilor conţinute în poliţa de asigurare şi ca acestea să fie cele permise prin

această lege;

„Vehicul” înseamnă orice autovehicul desemnat pentru călătorie terestră şi propulsat

prin putere mecanică, dar care nu merge pe şine, precum şi orice remorcă, cuplată sau

nu, dar numai acolo unde autovehiculul sau remorca face obiectul asigurării

obligatorii în ţara în care este folosită.

Capitolul 11 Managementul riscului în asigurări

11.1. Elemente generale ale conceptului de risc 11.2. Asigurarea – alternativă a protecţiei de risc 11.2.1. Argumente şi fundamente ale protecţiei de risc prin asigurări 11.2.2. Concepte de riscuri în arealul asigurării 11.3. Riscul pe forme de asigurări 11.3.1. Riscul în asigurările generale 11.3.2. Riscul în asigurările de bunuri 11.3.3. Riscul în asigurările de persoane 11.3.4. Riscul în asigurările de viaţă 11.3.5. Riscul în asigurările de răspundere civilă 11.3.6. Exceptarea unor riscuri 11.4. Gestiunea şi managementul riscurilor în asigurări 11.4.1. Indentificarea şi analiza riscurilor 11.4.2. Controlul riscurilor 11.4.3. Prevenirea şi reducerea riscurilor 11.5. Caracterul dinamic al raportului risc – asigurare 11.6. Concluzii Riscul este o componentă universală a existenţei umane. 145

Problematica riscului şi incertitudinii a preocupat atât pe specialişti cât şi pe practicieni şi desigur pe oamenii de rând de-a lungul timpului. Desi, specialiştii nu au căzut de acord asupra unei definiţii universale, există elemente comune în toate definiţiile: nedeterminarea (incertitudinea) şi pierderea.

Noţiunea de eveniment incert este implicită în toate definiţiile riscului: rezultatul trebuie să fie pus sub semnul întrbării. Când se spune că există risc, atunci trebuie să existe cel puţin două rezultate posibile. Dacă ştim cu certitudine că se va produce o pierdere, atunci nu există risc. 146

145 Emmett J. Vaughan, Therese M. Vaughan-Essentials of risk management and Inssurance, ediţia a II 2001 p. 4 146 Emmett J. Vaughan, Therese M. Vaughan-op. cit p. 5

197

11. 1. Elemente generale ale conceptul de risc

Termenul de risc este definit în diverse moduri ca: şansa pierderii, posibilitatea pierderii, incertitudini, dispersia actuală faţă de rezultatele aşteptate sau probabilitatea unui rezultat diferit faţă de cel aşteptat. Definiţia riscului precizează că riscul este o situaţie a lumii reale în care există o expunere de adversitate. Mai exact riscul este definit astfel: Riscul este o situaţie în care există posibilitatea unei deviaţii, adverse faţă de un rezultat care este aşteptat sau sperat. 147 Se poate observa în primul rând că în această definiţie riscul este o situaţie a lumii reale, este o combinaţie de circumstanţe din mediul înconjurător. Se observă, de asemenea, că în această combinaţie a circumstanţelor există posibilitatea pierderii. Când se spune că un eveniment este posibil, se înţelege că el are o probabilitate între 0 şi 1. Nu este nici imposibil, dar nici cert. De asemenea se observă că nu există cerinţa ca posibilitatea să fie măsurată, ci numai să existe. Indiferent că suntem sau nu capabili să determinăm gradul de risc, probabilitatea rezultatului advers trebuie să fie între 0 şi 1. Evenimentul nedorit este descris ca o ,,deviaţie adversă faţă de un rezultat dorit care este aşteptat sau sperat’’. Referirea la un rezultat dorit care este fie aşteptat, fie sperat presupune atât expunerea individuală la pierdere cât şi pe cea colectivă. Individul speră că adversitatea nu se va produce, dar este posibilitatea ca această speranţă să nu se îndeplinească. De regulă riscul şi incertitudinea erau privite în comparaţtie cu certitudinea. Siguranţa în mai bine era asociată cu certitudinea, iar previziunea de înrăutăţire a unei situaţii date, cu riscul sau incertitudinea unei schimbări de atitudine, de timp, de mentalitate148. O apreciere generală evidenţiază faptul că dezvoltarea socială şi creşterea economică au marcat în timp evoluţii ascendente, prioritar sub incidenţa riscurilor şi a incertitudinii şi doar secvenţial sub incidenţa certitudinii. În domeniul financiar cea mai potrivită abordare a riscului este cea de eveniment viitor şi probabil, a cărui producere ar putea provoca anumite pierderi. Economia clasică, şi în particular Schumpeter, a plasat noţiunea de risc în centrul analizelor sale, dar a limitat totdeauna definiţia sa la riscul de antrprenor. Astfel, s-a putut evidenţia că toate noile forme de risc care caracterizează societăţile industriale avansate (poluarea, catastrofele legate de obiectele produse de om, vulnerabilitatea sistemelor complexe), devin din ce în ce mai mult elemente constitutive ale riscului de antreprenor şi că pe de altă parte, bunurile sunt economice sau materiale fiind direct afectate. Înca de la începutul civilizaţiei, oamenii au înfruntat posibilitatea pierderii. Între timp multe din riscurile ce i-au ameninţat pe strămoşii noştri, au dispărut, acestea fiind înlocuite de noi riscuri ce însoţesc progresul tehnologic. Multe dintre riscurile ce ameninţă o organizaţie în prezent erau necunoscute generaţiei precedente. Unele din aceste riscuri se datorează schimbărilor din mediu legislativ. Ele includ răspunderea potenţială pentru o mulţime de noi infracţiuni: Infracţiuni ecologice, violenţa la locul de muncă etc. Alte riscuri ce au însoţit apariţia erei tehnologiei informaţionale rezultă din problemele specifice calculatoarelor, scurgerea de informaţii confidenţiale şi fraudele efectuate cu ajutorul calculatoarelor. Cotidianele contemporane indică ameninţarea 147 Emmett J. Vaughan, Therese M. Vaughan-op. cit p. 8 148 Gheorghe Negoescu, Risc şi incertitudini în economia contemporană, Editura Alter-Ego Cristian. Galaţi, 1995, p.5

198

simultană a primejdiilor moderne şi a celor vechi-calamităţile naturale. Primejdiile caracteristice erei nucleare au fost dovedite de incidentul din anul 1979 de la instalaţia nucleară din insula Three Mile din Pennsylvania şi de accidentul de la centrala Chernobyl al Uniunii Sovietice din aprilie 1987.

Pagubele provocate de calamităţile naturale sunt evidenţiate de Uraganul lui Andrew cu daune foarte mari, de inundaţiile de proporţii biblice ce au distrus Vestul Mijlociu al Statelor Unite în 1993 şi de cutrmurele din California şi Kobi, Japonia din 1993 şi 1994.Pagube foarte mari au fost provocate de tsunami în decembrie 2004, când o mare parte din ţările din sud-estul Asiei au suferit pierderi de vieţi omeneşti şi pagube materiale deosebite.S.U.A. a suferit de asmenea deosebite pagube materiale şi de vieţi omeneşti ca urmate a unor uragane puternice ca spre exemplu Katrina şi uraganul Rita. Dacă unele pierderi sunt mai puţin spectaculoase, este doar pentru faptul că ele afectează un singur individ sau o singură organizaţie. Dar pentru partea care suferă pierderea, ea este tot la fel de devastatoare. Alternative ale tratării riscului Dacă riscurile au fost identificate şi evaluate, următorul pas este alegerea tehnicilor care ar trebui folosite ca alternativă pentru a trata fiecare risc. Aceasta implică probleme de luare a deciziilor, şi mai precis care decizie trebuie luată pentru tratarea unui anume risc. Alegerea alternativei presupune abordarea unei strategii care are ca finalitate optimul decizional pentru tratarea riscului. Pentru alegerea alternativei unui risc s-au folosit numeroase strategii care s-au dovedit unele mai productive decât altele. Literatura teoriei deciziilor sugerează că există trei categorii de situaţii care implică luarea deciziilor, bazându-se pe cunoaşterea pe care cel care ia decizii o are în legătură cu posibilele rezultate. Prima este luarea deciziilor cu certitudine, care defineşte situaţia în care rezultatul fiecărei alegeri este cunoscut . A doua este luarea deciziilor cu riscuri, în care rezultatul este nesigur, dar sunt disponibile estimări de probabilitate pentru diferite rezultate. In final, luarea deciziilor cu incertitudine înseamnă ca probabilitatea de cunoaştere a fiecărui rezultat este necunoscută.149

Tratarea riscurilor implică analiza unor alternative şi luarea decziilor de management al riscului. Scopul urmărit îl constituie argumentarea celei mai bune decizii. S-au sugerat variate strategii pentru această fază a mecanismului managerial de risc, între care: folosirea unei funcţii de utilitate marginală(reală sau ipotetică), drept bază pentru luarea unor decizii legate de risc;folosirea unei analize cost-beneficii în procedurile adoptate pentru reducerea pierderilor, mai precis în optimizarea raportului dintre reţinere şi transfer al riscului, prin achiziţionarea unei poliţe de asigurare. Factori generatori de risc În esenţă factorii generatori de risc se clasifică astfel: - forţele naturii; - omul luat ca individ dar şi ca grup sau societate ; - dezvoltarea ştiinţifică-tehnologică. Concret riscurile pot fi:

- independente de om, precum calamităţile naturale, seceta, uraganele, cicloanele, inundaţiile, cutremure de pământ, îngheţul, grindina, incendiile,

149 Emmett j. Vaughan, Therese M. Vaughan-Op. cit. p. 68

199

alunecările, surpările, prăbuşirile de teren, erupţiile vulcanice, ploile torenţiale, avalanşe de zăpadă, etc. - dependente de om, legate de comportamentul omului şi de activitatea sa : 1. acte ca: neglijenţă, superficialitatea, iresponsabilitatea, pot să provoace sau să favorizeze înregistrarea de accidente grave, incendii, explozii, electrocutări, arsuri, etc.; 2. săvârşirea de acţiuni delictuale: furt, spargere, jaf, crime, etc. 3. pe coordonata economică, generatoare de crize, şomaj, inflaţie, greve, conflicte sociale etc. - Cercetările ştiinţifice au luat o amploare deosebită. Efortul de cercetare se amplifică tot mai mult, pe multiple planuri: număr de persoane implicate în cercetare, angrenajul bazei materiale utilizate în activitatea de cercetare, efortul financiar şi valutar solicitat, în continuă sporire de la un an la altul. Desigur, prin rezultatele sale, ştiinţa, cercetarea ştiinţifică pune la dispoziţia societăţii, şi indirect individului, noi pârghii şi elemente de progres tehnic şi tehnologic care favorizează existenţa şi dezvoltarea individuală şi social-umană, iar pe un plan mai larg, contribuie la creşterea economică.150 Nu se poate ignora însă faptul că cercetările ştiinţifice, amplificând procesul de cunoaştere într-un domeniu sau altul, generează o serie de riscuri, vizând realizarea cercetării şi efectele sale. Aceste riscuri sunt: accidentele, îmbolnăvirile, explozia unor instalaţii şi componente ale acestora, poluarea mediului etc. Tehnologiile sunt într-o evoluţie continuă. Complexitatea lor este în creştere. Procesele de retehnologizare impuse de tranziţia la economia de piaţă, în ţara noastră, complică şi mai mult situaţia, menţinând o serie de riscuri şi generând altele noi. Între acestea reţinem: avariile accidentale, incendiile, accidentele şi altele.

Economia în general, economia unităţilor economice în special sunt factori generatori de risc, în oricare dintre momentele procesului reproducţiei sociale producţia, repartiţia, schimbul şi consumul. Sistemul de riscuri în asigurări Sistemul de riscuri în societate şi în economie evidenţiază complexitatea manifestării diferitelor grupe de riscuri, dupa cum urmează: 1. Riscurile generale151 sau comune atestă ideea că, în fapt, omul se află sub influenţa unor pericole variate, care pot fi generate de forţele naturii, de folosirea tehnicii sau de anumiţi factori sociali şi economici.

Forţele naturii pot declanşa calamităţi cu puternice efecte distructive între care: grindina, ploile torenţiale, inundaţiile, seceta, îngheţul, cutremurele de pămînt, incendiile, trăsnetul alunecările de teren, prăbuşiri etc. Asemenea efecte distructive afectează bunurile, şi după caz, oamenii. Dar, o serie de cauze naturale stau la baza deceselor, bolilor, sau îmbătrînirii oamenilor ori afectează culturile agricole şi starea de sănătate a animalelor. Dintre calamităţile naturale foarte păgubitoare şi cu o arie largă de răspândire pe glob, putem cita: seceta, uraganele, inundaţiile, cutremurele de pământ, incendiile şi accidentele. - Seceta loveşte zone importante ale continentului Africii, vestul şi centrul S.U.A., o parte din America de Sud, importante regiuni ale Chinei, Mongoliei,

150 Lazăr Cistelecan-Asigurări, curs, Universitatea ,, Petru Maior’’, Târgu-Mureş p. 53 151 Lazăr Cistelecan-Op.cit. p. 49

200

Indiei, iar în ţara noastră sunt afectate judeţele din Dobrogea estul Moldovei, Muntenia şi Oltenia.

Efectele secetei sunt drastice, constând în diminuarea sau compromiterea recoltelor în zonele calamitate, creşterea mortalităţii animalelor şi implicit îmbolnăvirea populaţiei în special copii. - Inundaţiile se produc, de regulă, primăvara în regiunile temperate şi reci, ca urmare a topirii zăpezii, şi vara în regiunile cu climat tropical sau musonic. Ele pot avea ca efect ieşirea râurilor din matcă şi revărsarea lor, distrugerea digurilor sau barajelor, afectarea şoselelor, a căilor ferate, a culturilor agricole, a locuinţelor şi chiar a unor localităţi întregi. - Cutrmurele de pământ se produc se produc în număr de peste 100 de mii anual, pe întreg glob pământesc, dintre care cele mai multe nu pot fi percepute în mod nemijlocit de oameni şi acestea nu au efecte distructive. Totuşi, unele dintre ele consituie fenomene dintre cele mai temute, având urmări dezastruoase, prin pierderile umane şi pagubele materiale pe care le provoacă. Cutremurele de prăbuşire şi cele vulcanice sunt violente, dar afectează zone restrânse. In schimb, cutremurele tectonice sunt cele mai importante prin aria de acţiune şi efectele distructive. - Incendiile au constituit, de-a lungul timpului, pericole care au produs mari pagube materiale şi au curmat adesea vieţi omeneşti. Cauzele au fost, dar sunt şi astăzi, diverse, trăsnete, scurtcircuite electrice, neglijenţe, acţiuni criminale, având ca efecte pagube materiale şi de vieţi omeneşti, uneori incalculabile şi de neânlocuit.

- Accidentele sunt evenimente aleatorii care periclitează viaţa, sănătatea şi integritatea corporală a oamenilor, aflaţi în diverse locuri şi ipostaze-la domiciliul acestora, la locul de muncă, în deplasarea lor către diverse locuri şi scopuri. Există o gamă variată de accidente: profesionale sau de muncă, de transport, de trafic rutier etc. Este de remarcat faptul că cele mai multe accidente de muncă se produc în ramurile prelucrătoare şi extractive, apoi în agricultură, în silvicultură, pescuit etc. Ştiinţa şi tehnica în dezvoltarea lor pot asigura nu numai creşterea producţiei sau amplificarea unor activităţi dar, în anumite cazuri, pot genera accidente şi avarii afectând funcţionalitatea unor maşini şi instalaţii sau viaţa oamenilor. Omul prin activitatea sa economică, socială ori prin comportamentul său pe plan social, poate uneori să genereze riscuri pentru semenii săi . O serie de factori social-economici, dintre care fac parte crizele, şomajul, conjuncturile econmice nefavorabile şi altele, pot genera efecte negative asupra existenţei social-umane. 2. Riscul de ţară are un conţinut complex a cărui determinare presupune luarea în considerare a trei grupe de indicatori analitici, de creditare şi de piaţă, cum ar fi: fluxul de informţii, gradul de îndatorare, rata de acreditare, riscul politic de neplată, datoria externă, accesul la finanţare externă pe temen scurt şi lung, accesul la pieţele externe etc.). 152 Riscul de ţară reflectă gradul de performanţă economică şi de stabilitate politică a unei ţări. 3. Riscul în operţiuni cu devize are câmp de manifestare în sfera relaţiilor de comerţ exterior, de import şi export vizând mărfurile, prestaţiile de servicii externe şi lucrările executate în străinătate. Riscul poate fi generat de operaţiile de translare şi moneda naţională, a indicatorilor filialei, sucursalei sau agenţiei, din străinătate

152 Lazăr Cistelecan-Op. cit. p. 50,I.Văcărel, F.Bercea, Asigurări şi reasigurări, Editura Markeret&Expert, Bucureşti, 1993, p.17 şi următoarele

201

evidenţiaţi în valută străină. Riscul apare atunci când din operaţia de translare rezultă, pentru societate, pierderi. 4. Riscul economic se referă într-o primă instanţă la impactul evoluţiei cursului valutar asupra profitului pe termen lung al societăţii exportatoare. Într-o altă ipoteză riscul economic poate avea câmp de manifestare şi în tranzacţiile interne pe termen lung, cu preţuri dinainte stabilite, deci fix. 5. Riscul contractual reflectă măsura în care riscul şi incertitudinea se impun a fi abordate în contextul unui raport de corelaţie între fenomenele naturale, fenomene economice şi sociale, fenomene juridice. Formele de manifestare ale riscului contractual sunt variate (fiind generate de neexecutarea de către una din părţi, a obligaţiilor contractuale din cauză de forţă majoră). 6. Riscul de faliment însoţeşte orice activitate economică şi se caracterizează prin ,,incapacitatea societăţii de a se adapta în timp, şi la cel mai mic cost, la variaţia condiţiilor de mediu’’. În esenţă riscul de faliment este o formă a riscului economic, impunându-se o analiză a lui din două puncte de vedere: a) al societăţii falimentare, cu intenţia de a prezerva şi într-o oarecare măsură de a salva patrimoniul, în interesul acţionarilor ; b) al creditelor, participanţi la masa falimentară, care urmăresc, în limita creanţelor acceptate, îndestularea, existând însă riscul neândestulării unora. 7. Riscul de investiţii constituie un fapt ce nu poate fi ignorat. O investiţie pe termen lung înseamnă o cheltuială de fonduri financiare şi mijloce materiale, sigură, pentru un viitor ce conţine elemente de incertitudine. În domeniul investiţiilor riscul apare, în principiu, în ipostaze variate ca: risc de proiect, generat de evenimente care periclitează realizarea la termen, calitativ sau ca volum al obiectivului, riscul nerealizării speranţei matematice de profit generat de investiţie; riscul de senzitivitate a proiectului de investiţii, la modificarea factorilor de influienţă în procesul exploatării obiectivului economic. Structura sistemului de riscuri nu este imuabilă. Între timp, multe din riscurile care i-au ameninţat pe strămoşii noştri, au dispărut, acestea fiind înlocuite de noi riscuri ce însoţesc progresul tehnologic. Multe din riscurile care ameninţă o societate în prezent erau necunoscute generaţiei precedente. Unele din aceste riscuri se datorează schimbărilor din mediu legislativ. ele includ răspunderea potenţială pentru o mulţime de noi infracţiuni: infracţiuni ecologice, hărţuirea sexuală şi violenţa la locul de muncă. Alte riscuri care au însoţit apariţia erei tehnologiei informaţionale rezultă din problemele specifice calculatoarelor, scurgerea de informaţii confidenţiale şi fraudele efectuate cu ajutorul calculatoarelor. Bandiţii şi piraţii care ameninţau în trecut comercianţii sunt înlocuiţi cu ,,hackerii’’care comit acte de vandalism şi jaf electronic. Primejdiile caracteristice erei nucleare au fost dovedite de incidentul din anul 1979 de la instalaţia nucleară din insula Three Mile din Pennsylvania şi de accidentul de la centrala Chernobyl al U.R.S.S. din aprilie 1997.153 Pagubele provocate de calamităţile naturale sunt evidenţiate de Uraganul lui Andrew, de inundaţiile de mari proporţii din 1993 din S.U.A., cutrmurele de pământ din California şi Kobi, Japonia din 1993 şi 1994, tsunami din dec. 2004 care a produs mari pagube Thailandei şi altor ţări învecinate, uraganele ,, Katrina’’ şi ,,Rita’’ de date foarte recente. Bombardarea Centrului de comerţ internaţional din 1993, a celor două turnuri,, Gemenii’’ din S.U.A. din septembrie 2001 sunt dovezi că nu numai natura este cea care poate cauza moarte şi distrugere ci şi oamenii.

153 Emmett J. Vaughan, Therese M. Vaughan-op. cit. p. 14

202

11. 2. Asigurarea –alternativă a protecţiei de risc

Aversiunea vis a vis de risc, căutarea unei mai mari securităţi pare să constituie o caracteristică cvasiuniversală a comportamentelor umane. Aproape toate societăţile cunoscute au dezvoltat instrumente, norme, instituţii răspunzând acestei nevoi. Mecanismele specifice de gestiune ale riscului sunt în mod evident nenumărate şi variate în funcţie de epocă, cultură, de clasele sociale. Aceste mecanisme pot fi grupate în patru categorii. În prima categorie putem clasa acţiunile de prevenire şi precauţie . A doua categorie de acţiuni o constituie întrajutorarea riscurilor. Din a treia categorie de acţiuni fac parte cele care se caracterizează prin partajul riscurilor, iar din a patra categorie fac parte acţiunile de transfer al riscului între agenţi.154

Prevenirea este considerată adesea, o formă evidentă de autoasigurare. Modalitatea cea mai evidentă de a evita urmările riscului este de a alege dintre deciziile posibile cele care sunt mai puţin periculoase. Educaţia joacă în cadru acestui subiect un rol primordial. Dar, cel mai adesea prudenţa este o caracteristică de comportament. De fapt ideea de autoasigurare regrupează un ansamblu disparat de comportamente care prezintă două caracteristici comune:unele rezultă dintr-o situaţie de incertitudini şi au ca obiect reducerea riscului, şi în mod invers anumite comportamente calificate în mod obişnuit ,,prudente,, pretind mai mult decât simpla riscofobie.

Întrajutorarea riscului sau mutualizarea . Accidentul este forma cea mai apropiată a riscului suportat de fiecare dintre noi. Dacă ne gândim la întâmplările neprevăzute din viaţa cotidiană coliziunile automobilelor, furtuni, catastrofe naturale şi multe alte întâmplări acestea afectează nivelul nostru actual şi viitor de viaţă. Întrajutorarea constă în a regrupa un număr mare de riscuri independente în interiorul unei structuri comune. Gestiunea colectivă a riscurilor desface constrângerile la nivel individual şi permite individului să ia parte la ocazii interesante fără a fi temători la imperative de risc minimal. Dimpotrivă, absenţa acoperirii împotriva anumitor riscuri, sau costul excesiv al acesteia, poate frâna individul în participarea lui la diverse acţiuni. Partajul riscurilor sau repartiţia riscului. Anumite riscuri sunt prin natura lor de importanţă majoră. Catastrofele naturale sunt un exemplu tipic. O furtună, un cutremur, o erupţie vulcanică pot distruge totalitatea imobilelor dintr-o anumită zonă producând astfel pagube foarte mari. În faţa unui risc de acest fel, soluţia se găseşte în repartiţia riscului. soluţia se găseşte în repartizarea riscurilor unui număr mare de agenţi astfel încât fiecare să suprte o mică parte din risc. În zilele noastre, acoperirea marilor riscuri prin societăţi de asigurare reia, sub forme sigure, specifice, moştenirea navigatorilor italieni. În general, riscurile cele mai mari, diverse catastrofe, sunt acoperite de pool-uri, acestea cuprinzând mai mulţi asigurători. Pierderile mari suferite ca urmare a unor dezastre sunt în general acoperite de asigurători, care la rândul lor, peste un anumit nivel al costurilor sunt desdăunaţi de societăţile de reasigurare. Transferul riscului între agenţi. O ultimă soluţie constă în transferul riscului între agenţi într-o manieră mutual avantajoasă. Subscriera unui contact de asigurare pe lângă o companie de asigurare este un exemplu cunoscut şi o situaţie des ptacticată.

154 Pierre-Andre Chiappori –Risque et Assurance Editura Dominos p. 15

203

Din punct de vedere al individului asigurarea poate fi definită ca fiind un sistem economic prin care individul înlocuieşte un mic cost sigur, prima, cu o pierdere financiară mare, nesigură, care ar exista în cazul în care asigurarea nu ar fi încheiată155. Funcţia de bază a asigurării este de a crea un echivalent de risc, care este siguranţa. Asigurarea nu diminuiază incertitudinea personală, chiar dacă evenimentul se întâmplă, dar reduce probabilitatea pierderii financiare conectată cu evenimentul. Din punct de vedere al individului, achiziţionarea unei asigurări elimină nesiguranţa în ceea ce priveşte pierderea financiară. Indiferent, dacă riscul pentru care s-a încheiat asigurarea nu a produs nici un eveniment neplăcut, prima de asigurare nu se restituie. Dar, deşi riscul nu s-a produs în perioada de scadenţă a poliţei, persoana asigurată primeşte în schimbul primei de asigurare promisiunea despăgubirii dacă prejudiciul are loc. Pe lângă eliminarea riscului la nivelul individului prin transfer, mecanismul asigurării reduce riscul pentru societate ca un întreg. Riscul societăţii de asigurări nu este numai o însumare a riscurilor transferate de fiecare individ. Societatea de asigurări este capabilă să facă ceea ce persoanele nu pot şi aceasta este de a prezice în limite destul de amănunţite suma pentru pierderile care vor apărea. Din punct de vedere social, asigurarea reprezintă un instrument economic pentru reducerea şi eliminarea riscului prin procedeul de a combina un număr suficient de expuneri omogene într-un grup pentru a face ca pierderile să devină anticipabile pentru grupul respectiv ca întreg. 156 Din punct de vedere teoretic este posibil să fie asigurate toate variantele de pierderi, dar unele dintre ele nu pot fi asigurate la un preţ rezonabil. Din considerente practice, asigurătorii nu pot accepta toate riscurile pe care unele persoane sau firme vor să le transfere asupra lor. Pentru ca un risc să fie asigurat trebuie să îndeplinească patru trăsături ,,ideale “, redate mai jos:

a) Trebuie să existe un număr suficient de mare de expunere omogene pentru ca pierdeile să fie anticipabile în mod rezonabil. Un mare număr de unităţi măreşte operarea unui plan de asigurare prin estimarea mai exactă a viitoarelor pierderi.

b) Pierderea produsă de către risc trbuie să fie măsurabilă. Atunci când există o pierdere aceasta trebuie să fie corect dimensionată.

c) Pierderea trebuie să fie întâmplătoare sau accidentală. Pierderea trebuie să fie dincolo de posibilitatea de control a asiguratului.

d) Pierderea nu trebuie să fie catastrofală. Principiile asigurării se bazează pe noţiunea de pierderi cotate, ideea de bază constă în faptul că numai un procent mic va fi la un anumit timp afectat de risc.

Administrarea riscului prin asigurare este, în consecinţă, o activitate subscrisă sferei serviciilor, pe piaţa specifică acestui tip de serviciu operaţiunile de vânzare – cumpărare având caracter curent. 11. 2. 1. Argumente şi fundamente ale protecţiei de risc prin asigurări În viaţa oamenilor, indiferent câtă grijă ar exista, nu se pot evita unele evenimente legate de integritatea fizică a unor persoane, protejarea bunurilor sau succesul în anumite acţiuni întrprinse. Se pot produce unele evenimente negative care implică traume psihice şi pierderi financiare semnificative. Cu toate aceste riscuri,

155 Emmett J. Vaughan, Therese M. Vaughan-op. cit. p. 42 156 Emmett J. Vaughan, Therese M. Vaughan-Op. cit. p. 44

204

oamenii doresc să se bucure de propriile lor locuinţe, să conducă maşini, să zboare cu avionul, să navigheze, fără a se teme de potenţialele probleme, care pot apărea. Rolul asigurării este acela de a oferi oamenilor securitate, acela de a-i ajuta pe cei câţiva care suferă o pagubă sau care sunt implicaţi în accident. 157 Asigurarea este un mijloc de a acoperi o parte a riscurilor cu care se confruntă persoanele sau firmele în activitatea lor de zi cu zi sau în cea de afaceri. Prin urmare există riscuri comerciale şi riscuri personale. Riscurile comerciale includ riscuri precum incendii, furturi sau răspundere legală. Fiecare persoană se poate confrunta cu riscuri personale, în situaţia în care bunurile sale sunt distruse, sau devine răspunzător legal în urma unor acţiuni neglijente. Prin urmare, asigurarea are rolul de a acoperi consecinţele financiare ale unor evenimente nedorite de către persoane sau organizaţii, a căror cauză este denumită risc. Asigurătorii nu acceptă riscurile speculative care pot conduce la câştiguri financiare. Riscurile asigurabile caracterizează acei asiguraţi care pot suferi pierderi. Asigurarea compensează financiar efectele unui eveniment nefavorabil. Fondurile pentru compensarea financiară a asiguratului sunt create de asigurător din primele plătite de persoanele sau organizaţiile care au cumpărat asigurări. În schimbul primelor alocate acestor fonduri, asigurătorul acceptă riscul unor despăgubiri semnificativ de mari, în cazul în care deţinătorul poliţei va suferi un prejudiciu. Astfel, se poate afirma că asigurarea reprezintă o metodă de transfer al riscului, iar asigurătorii sunt aceea care îşi asumă riscul. 158 Fiecare deţinător de poliţă trebuie să contribuie la fond în mod proporţional cu probabilitatea de risc, precum şi cu valoarea probabilă a efectelor acestuia. Premizele esenţiale ale asigurărilor sunt: existenţa riscului, existenţa comunităţii de risc şi mutualitatea în suportarea pagubelor. Existenţa riscului este neîndoielnică. În cazul în care avem un risc comun pentru mai mulţi subiecţi aceştia se pot constitui în comunităţi de risc, pentru că persoanele fizice sau juridice acţionează pentru apărarea intereselor comune. Comunitatea se formează în mod spontan, prin simpla participare la constituirea fondului de asigurare la dispoziţia unei organizaţii specializate. Membrii comunităţii de risc, asiguraţii, consimt să contribuie la suportarea în comun la pagubele pe care le va produce anumie fenomene, tocmai din cauză că fiecare este expus, cu o anumită probabilitate, riscului. Asigurarea oferă, avantajul că membrii comunităţii‚afectaţi de producerea riscului asigurat, primesc de la fondul de asigurare, cu titlu de despăgubire, sume care pot depăşi de câteva ori cuantumul contribuţiei acestora la fondul respectiv. Fondul de asigurare constituit din primele plătite de asiguraţi capătă o formă bănească. Chiar dacă unele societăţi de asigurare din străinătate practică despăgubirile sub formă de prestaţie în natură, ca spre exemplu organizarea funerariilor în cazul asigurărilor de deces, acordarea de asistenţă medicală în cazul asigurărilor medicale sau de accidente, fondurile constituite de acestea au tot expresie bănească, numai că în loc ca indemnizaţia de asigurare să fie înmânată sub formă de numerar beneficiarului sau unui terţ, ea se foloseşte de organizaţia de asigurare pentru suportarea cheltuielilor afernte prestaţiei în natură, la care s-a angajat prin contract. Cei intersaţi apelează la serviciile oferite de asigurare dacă prima pe care ar trebui să o achite este suficient de redusă, comparativ cu mărimea pagubelor pe care

157 Dan Anghel Constantinescu-Asigurări şi reasigurări Editura tehnică Bucureşti 1998 p. 11 158 Emmett J. Vaughan, Therese M. Vaughan, op. cit. p. 51

205

ar trebui să le suporte dacă s-ar produce evenimentul respectiv. În cazul în care prima este prea ridicată, asigurarea îşi pierde atractivitatea pentru poteţialii clienţi. 11. 2. 2. Concepte de riscuri în arealul asigurărilor Apariţia distribuţiei sau transferul riscului a fost determinată de anumite circumstanţe. Domeniile în care s-a impus distribuţia riscului ca o necesitate sunt: navigaţia, agricultura, comeţul, întrajutorarea membrilor unei comunităţi şi acoperirea cheltuielilor de înmormântare. Transportul şi navigaţia Când bunurile sunt transferate dintr-un loc în altul, creşte probabilitatea apariţiei riscului. Deoarece pe timpul transportului pe ape pot surveni unele evenimente generatoare de pagube, pentru comercianţi, s-a impus la început redistribuirea mărfurilor pe mai multe nave, astfel încât paguba prin scufundarea unei nave să fie cât mai mică. Ulterior riscul de daună a fost transferat în schimbul achitării unei prime, separat de cheltuielile implicate de transport. Deşi reprezentau tranzacţii individuale, aceste activităţi erau atât de înrudite, încât deseori erau încheiate în momente şi locuri apropiate. În unele oraşe s-a creat o tradiţie în domeniul asigurărilor, astfel încât acestea aveau reputaţia unor pieţe active. Primele contracte de asigurare pentru activitatea de transport s-au încheiat în Italia, apoi ca urmare a dezvoltării economice aceste centre s-au mutat în nord-vestul Europei.159 Agricultura Este un bun exemplu de activitate umană ce implică riscuri. Recoltele sunt supuse intemperiilor şi acţiunii paraziţilor. Pentru a diminua aceste riscuri agricultorii au folosit ca metodă de distribuţie a riscului la început, metoda împărţirii terenurilor în loturi mai mici cu amplasarea acestora în diverse locuri. Ulterior, agricultorii au utilizat de asigurarea recoltelor atât la stadiul de cultură cât şi pe timpul comercializării acestora ca metodă de distribuţie a riscului. O formă incipientă de asigurare de viaţă au practicat primele Asociaţii de înmormântare, al căror scop era acela de a acoperi cheltuielile de înmormântare a membrilor grupului. Acest cost ar fi fost mare dacă ar fi fost suportat numai de familiile membrilor decedaţi. Împărţit la membrii contribuabili acest cost a devenit minor.

Traficul internaţional aerian a evoluat spectaculos în ultimii ani, navele aeriene şi aeroporturile moderne atrăgând mulţi oameni impresionaţi de rapiditatea şi eleganţa călătoriilor aeriene. Astfel riscul de catastrofă aeriană sau pierdere totală s-au dezvoltat apreciabil. Evenimentele de natură politică şi economică stimulează schimbări considerabile în domeniul evaluării riscului.

De mare importanţă pentru societatea actuală sunt prevenirea şi diminuarea pagubelor produse de riscuri la bunuri, a căror producere poate duce la pierderi materiale directe, atât pentru construcţii cât şi pentru bunurile aflate în acestea şi la pierderi indirecte, consecinţa celor imediate, care de multe ori produc pierderi incalculabile. Riscuri ca incendiu, trăsnet, explozie, cădere de corpuri pe clădiri, cutremur, inundaţie, furtună, grindină, pagube materiale produse de greve şi tulburări civile, pagube materiale produse de furt prin efracţie şi acte de tâlhărie şi altele sunt cele mai frecvente întâlnite în viaţa de zi cu zi. Ca urmare, foarte multe societăţi de asigurare pun sub protecţia asigurărilor, construcţii şi bunuri pentru riscurile menţionate mai sus.

159 Dan Anghel Constantinescu. Asigurări şi Reasigurări, Editura tehnică, Bucureşti1998p. 25

206

De asemenea bunurile destinate transportului intern şi uneori extern, autovehiculele, sunt supuse şi ele unor riscuri ca: avarii accidentale produse ca urmare a ciocnirii, lovirii sau izbirii cu alte vehicule sau cu orice alte corpuri mobile sau imobile, aflate în afară sau în interiorul autovehiculului, răsturnării, derapării, zgârierii, căderii în prăpastie sau apă, căderii pe autovehicule a unor corpuri, incendiu, trăsnet, explozie, ploaie torenţială, grindină, inundaţie, furtună, cutremur de pământ, prăbuşire sau alunecare de teren, greutatea stratului de zăpadă sau gheaţă şi altele. 160

Activitatea comercială este, prin definiţie, supusă unor riscuri variate. În fiecare an, zeci şi sute de companii din toată lumea dau faliment rămânând cu mari datorii faţă de parteneri. De multe ori motivul îl reprezintă insolvabilitatea cumpărătorilor lor, care face imposibilă recuperarea sumelor investite.

Pe de altă parte, dacă în trecut se putea vorbi de afaceri iniţiate sau derulate cu capital propriu, în prezent acest lucru este foarte greu. Persoanele fizice, companiile şi chiar ţările apelează la credite, derulând tranzacţii sau investiţii folosind credite.

Deşi creditul înseamnă în primul rând încredere, este totuşi necesară o protecţie a creditorilor pentru riscul de a nu recupera sumele date cu împrumut. Frecvenţa riscului de pierderi financiare a impus apariţia de asigurări ale riscurilor financiare, pentru acoperirea piederilor de bani ale creditorilor.

Din punct de vedere al tehnicii asigurării, riscul este caracterizat prin probabilitatea de producere a evenimentului respectiv şi prin volumul acestuia. Riscul poate constitui element al unei asigurări numai dacă îndeplineşte anumite condiţii juridice, tehnice şi economice, condiţii care stau la baza unui risc asigurabil, după cum urmează:

a. Riscul trebuie să fie posibil, întrucât în caz contrar, asigurarea este lipsită de interes economic, deci inutilă.

b. Riscul trebuie să fie real şi să prezinte un grad de periculozitate pentru asigurat.

c. Riscul trebuie să aibe caracter incert, deci să se producă întâmplător, adică factorii implicaţi în asigurare să nu poată cunoaşte şi influienţa producerii lui, în timp şi spaţiu. Tocmai de aceea în tehnica asigurărilor facultative s-a instituit o perioadă de carenţă, respectiv o perioadă de siguranţă care cuprinde un număr de zile bine precizat, de la încheierea asigurării până la data începerii răspunderii asigurătorului pentru producerea riscului asigurat. Excepţia se referă la riscul de deces care deşi constituie un eveniment sigur, producerea lui in cazul fiecărei persoane în parte, este incertă .

d. Riscul trebuie să fie independent de voinţa asiguratului. Deci pericolul de distrugere a bunurilor, de sacrificare a animalelor nu trebuie să vină din partea asiguratului.

e. Riscul trebuie să prezinte extensie teritorială cât mai mare fapt care permite constituirea mai facilă a fondului de asigurare şi practicarea unor prime de asigurare mai mici.

f. O condiţie impusă pentru cuprinderea în asigurare a unui risc o constituie caracterul licit al raţiunii de a promova perfectarea unui contract de asigurare.161

160 Violeta Ciurel-Asigurări şi reasigurări-Abordări teoretice şi practici internaţionale Ed. All Beck 2000, p. 311 161 Lazăr Cistelecan –Op. cit. p55

207

Un eveniment asigurat prin poliţa de asigurare de bunuri trebuie să includă un risc acoperit. Analiza acestui element propriu unui eveniment asigurat necesită înţelegerea conceptului de riscuri specificate, a termenului,, toate riscurile”, a conceptului de diferenţe de condiţii (DIC) sau al altor termene asociate. Conceptul,, riscuri specificate’’. Riscul reprezintă cauza producerii unei pagube. Când o poliţă enumeră sau numeşte pericolele pe care le asigură, se consideră că utilizează metoda riscurilor specificate. De exemplu o poliţă cu riscuri specificate poate menţiona focul, fulgerul, explozia, vântul, inundaţia, fumul, coliziunea cu aparate de zbor sau vehicule sau alte pericole care sunt identificate prin nume sau descrise în amănunt. Simpla enumerare a pericolelor nu înseamnă că poliţa intenţionează să acopere orice pagubă asociată uneia sau mai multor pericole. Dimpotrivă, excluderile poliţelor limitează fără excepţie acoperirea prin restrângerea semnificaţiei unor riscuri sau a tuturor riscurilor. 162 Anumite pericole primesc o definiţie foarte precisă. Altele sunt menţionate în mod simplu, caz în care interpretarea finală cade în sarcina tribunalului. Metoda pericolelor specificate are efectul de a atribui asiguratului sarcina de a dovedi . Pentru a obţine o despăgubire, asiguratul trebuie să dovedească că paguba este rezultatul unui risc acoperit. Dacă asiguratul nu poate să furnizeze o astfel de dovadă, asiguratul nu este obligat în mod legal la plata pagubei. În cele mai multe cazuri acest lucru nu se pune în discuţie, deoarece cauza pagubei este evidentă. În altele, totuşi, este foarte dificil de a dovedi cauza pagubei, dacă partea care are sarcina de a dovedi nu reuşeşte să o facă. Conceptul,, toate riscurile’’. Asigurarea,, toate riscurile’’este descrisă ca o acoperire contra tuturor pericolelor, cu excepţia celor care sunt în mod special excluse. Această caracterizare este simplistă şi inexactă. Diferite poliţe acoperă toate riscurile de daună fizică sau toate riscurile de daună directă, fără ca diferenţele dintre ele să fie evidente. Expresia ,,toate riscurile’’ este des folosită în limbajul asigurătorilor pentru a descrie cea mai largă formă de protecţie contra pierderii sau avarierii bunurilor. Conceptul,, diferenţe între condiţii’’. Termenul de diferenţe între condiţii se referă la conceptul utilizat în anumite poliţe care acoperă doar acele pericole care nu sunt acoperite prin alte poliţă. O poliţă DIC poate exclude toate acele pericole care se găsesc în mod obişnuit în poliţa de asigurare de bunuri, ca de exemplu focul, furtuna coliziunea cu vehicule sau aparate de zbor, explozia şi altele. Ceea ce rămâne este o acoperire pentru diferenţa dintre riscurile asigurate de poliţa ,,toate riscurile’’şi pericolele excluse. Printre alte lucruri, această diferenţă poate include acoperirea contra pagubei sau a deteriorării cauzate de cutremur, inundaţie, contaminare, prăbuşire. Poliţa de asigurare pentru procesarea electronică a datelor este o altă formă de protecţie care se bazează pe conceptul ,,difernţe între condiţii’’. Prin contractul de închiriere obişnuit, laboratorul răspunde pentru producerea anumitor pagube cauzate de anumite pericole. Dacă se utilizează metoda ,,diferenţe între condiţii’’, poliţa de asigurare pentru procesarea electronică a datelor aparţinând chiriaşului prevede acoperirea doar a acelor pagube ce nu sunt prevăzute în contract. 11. 3. Riscul pe forme de asigurări 11.3.1. Riscul în asigurările generale

162Dan Anghel Constantinescu- Asigurări şi Reasigurări, Editura tehnică, Bucureşti 1998, p100

208

În asigurările generale se practică asigurări personale şi asigurări comerciale. În asigurările personale se oferă protecţie multor riscuri de bunuri şi răspundere, la care este expusă o gospodărie, iar în cadru asigurărilor comerciale se oferă protecţie unor riscuri la care sunt expuşi agenţii economicişi alte organizaţii. Asigurările personale privesc protecţia gospodăriei sau gospodăriilor unei familii în care regăsim asigurarea locuinţei şi a anexelor acestora, asigurarea bunurilor din locuinţă, pentru riscuri multiple ca spre exemplu furtuni, uragane, inundaţii, cutremure, alunecări de teren, incendii, avarii accidentale la instalaţiile electrice şi sanitare şi multe alte riscuri, funcţie de forma de asigurare pentru care optează asiguratul. De asemenea asigurările personale privind gospodăriile asiguraţilor includ şi riscul de răspundere civilă ca urmare a vătămării corporale a unei terţe persoane, sau avariei unui bun aparţinând altei persoane, pentru care asiguratul este considerat răspunzător. Dintre riscurile acoperite frecvent de asigurători cele mai semnificative sunt acelea care rezultă din dreptul de proprietate, de păstrare sau folosinţă a unui automobil. Unele sunt riscuri care se adresează bunurilor, cum este reducerea probabilă a valorii unui automobil, ca urmare a coliziunii cu un alt automobil sau obiect. Altele sunt riscuri de răspundere civilă, ca de exemplu posibilitatea vătămării corporale a pietonilor sau pasagerilor aflaţi în alte autovehicule sau posibilitatea avarierii unei alte maşini într-un accident. În cadrul asigurărilor personale întâlnim uneori, mai rar, acoperirea riscurilor la care este supusă o ambarcaţiune. Ambarcaţiunile reprezintă o investiţie considerabilă, a cărei valoare poate fi redusă prin pagube materiale sau distrugere. Ambarcaţiunile, respectiv motoarele, echipamentul şi mobilierul pot fi pierdute, deteriorate sau distruse de pericolele de pe uscat, la fel ca şi de aşa zisele pericole ale mării. Asigurări pentru agenţi economici şi organizaţii . Acestea privesc o gamă largă de riscuri multe dintre ele putând fi asigurate. Agenţii economici se confruntă, în general, cu riscuri care fac obiectul asigurărilor de bunuri sau de răspundere civilă. Dintre riscurile asigurate putem reţine incendiu, fulgerul, explozia, ploi torenţiale, alunecări de teren, ciocniri, loviri, izbiri, cu diverse obiectesau autovehicole etc. De asemenea agenţii economici pot încheia asigurări pentru riscul pierderii de venit în cazul producerii unui eveniment cauzat de riscuri asigurate. De exemplu, producerea unui incendiu cauzează pagube materiale pentru eliminarea cărora asiguratul, agent economic îşi întrerupe activitatea o perioadă de timp, funcţie de mărimea pagubelor suferite. Asigurarea pierderii de venit acoperă astfel de pierderi, cauzate de întreruperea temporară a activităţii. Alte riscuri cauzatoare de pagube sunt infracţiunile, delicte comise de persoane din afară, furt, jaf şi altele sau delicte comise de angajaţi, ca spre exemplu incorectitudinea angajatului . Agenţii economici şi alte organizaţii se confruntă cu riscuri de răspundere civilă sprcifice activităţilor derulate. Alte riscuri de răspundere civilă pot interveni în contractele sau angajamentele aflate în derulare. Unii specialişti ca spre exemplu medicii, chirurgi, stomatologi, farmacişti şi alte cadre medicale, contabilii, arhitecţii, juriştii se confruntă, în desfăşurarea activităţii lor, cu riscuri mari de răspundere profesională. Asigurările de răspundere profesională acoperă răspunderea profesională impusă asiguraţilor datorită actelor, erorilor sau omisiunilor în exercitarea profesiunii lor. 11.3.2. Riscul în asigurările de bunuri

209

Asigurarea joacă un rol important în protejarea bunurilor, mobile şi imobile, de care cineva dispune. Persoana asigurată trebuie să aibe un interes patrimonial cu privire la bunul asigurat. De asemenea, persoana asigurată trebuie să aibe interes asigurabil. O persoană are interes asigurabil dacă producerea unui eveniment asigurabil poate cauza o pierdere financiară sau un prejudiciu. În cazul asigurării de bunuri, prin interes asigurabil se înţelege valoarea pecuniară a bunului, expusă pierderii, sau valoarea patrimonială ce poate fi pierdută de asigurat sau beneficiar, ca urmare a producerii evenimentului asigurat, urmare acţiunii unui risc.163 În asigurările de bunuri există o clasificare a riscurilor în : - Riscuri civile, asociate clădirilor care servesc ca locuinţe şi birouri, şi bunurile aflate în acestea. - Riscuri comerciale şi industriale asociate clădirilor care servesc ca unităţi de producţie şi comercializare a bunurilor aflate în acestea. De asemenea riscurile se mai pot clasifica şi în: - riscuri financiare; - riscuri nonfinanciare. Riscurile financiare implică relaţia dintre un individ sau o societate şi un bun sau un venit aşteptat care poate fi pierdut sau prejudiciat. Persoana care nu deţine ceva de valoare şi care nu urmăreşte îmbunătăţirea acestei situaţii nu înfruntă riscuri financiare. Riscurile pot fi: -risc static

-risc dinamic Riscurile dinamice sunt acelea care se datoresc schimbărilor din economie. Schimbările din economie referitoare la nivelul preţurilor, gusturile consumatorilor, veniturilor şi productivităţii sau tehnologiei pot cauta pierderi financiare agenţilor economici. Riscurile statice implică acele pierderi care ar avea loc chiar dacă nu ar exista schimbări în economie.

Riscurile se pot împărţi şi în: - riscuri fundamentale; - riscuri particulare. Riscurile fundamentale implică pierderi care sunt neimputabile, impersonale, în ceea ce priveşte originea şi consecinţa. Ele sunt riscuri colective, cauzate în cea mai mare parte de fenomene economice, sociale şi politice. aceste riscuri afectează mari segmente sau chiar toată populaţia. Şomajul, războiul, inflaţia, cutremurele şi inundaţiile sunt riscuri fundamentale. Riscurile particulare implică pierderi cauzate de evenimente individuale care sunt resimţite mai degrabă de indivizi decât de întreaga colectivitate. Incendierea unei case sau jaful unei bănci sunt riscuri particulare. Riscurile se pot împărţi şi în: -riscul pur;

-riscul speculativ.

Riscul pur este folosit pentru a desemna acele situaţii care include doar şansa pirderii sau inexistenţa ei. Unul din cele mai bune exemple ale riscului pur este

163 Marinică Dobrin, Paul Tănăsescu-Teoria şi practica asigurărilor, Editura economică 2002, p. 62

210

posibilitatea pierderii proprietăţii. O persoană care cumpără automobile, de exemplu, imediat este ameninţat de posibilitatea ca ceva să strice sau să distrugă autoturismul. Riscul speculativ descrie o situaţie în care există o posibilitate de prejudiciu, dar, de asemenea, şi o posibilitate de câştig. Jocul de noroc este un bun exemplu de risc speculativ164.

În general, societăţile de asigurări acordă despăgubiri în caz de pierdere sau avariere a bunurilor asigurate produse de: incendiu, trăsnet, explozie, ploaie torenţială, grindină, inundaţie, furtună, uragan, cutremur de pământ, prăbuşire sau alunecare de teren, greutatea stratului de zăpadă sau de gheaţă etc. Pentru clădiri sau construcţii se mai acordă despăgubiri şi :

- în cazul în care datorită iminenţei unui incendiu, a unor inundaţii, prăbuşiri sau alunecări de teren, a fost necesară demolarea sau demontarea clădirii asigurate sau mutarea ei în alt loc. - în cazul în care, ca urmare a unei inundaţii, prăbuşiri sau alunecări de teren, a devenit imposibilă folosirea unei clădiri şi este necesară demontarea sau mutarea acesteia din loc. - pentru cheltuielile reclamate de curăţirea locului unde s-a produs paguba.

Pentru alte bunuri decât clădirile, se mai acordă despăgubiri şi pentru pentru pagubele produse ca urmare a:

- carbonizării şi topirii acestora. - avariilor accidentale produse de instalaţii de gaz, apă, canal sau încălzire centrală - demolării, demontăriisau mutării în alt loc a clădirii în care se află bunurile asigurate, sau a unor clădiri învecinate, în cazul iminenţei unui incendiu, inundaţii, prăbuşiri sau alunecări de teren. - pierderii sau dispariţiei bunurilor asigurate.

Unele societăţi de asigurare oferă asigurări pentru bunuri şi în cazul riscului de avarii accidentale. În astfel de asigurări se acoperă riscuri, cum ar fi ruperi sau deformări în timpul funcţionării, ciocniri sau izbiri cu alte corpuri, explozie, lipsa apei din cazane sau recipiente, acţiunea curentului electric şi altele asemenea. În ceea ce priveşte furtul prin efracţie sau tâlhărie, unele societăţi de asigurare le tratează ca riscuri de sine stătătoare, altele le asigură în mod complementar prin plata unei prime corespunzătore, în timp ce altele le refuză. 11.3.3. Riscul în asigurările de persoane Asigurarea de persoane oferă soluţii pentru problemele financiare cauzate de moarte sau de accident. În asigurările de persoane, riscul reprezintă acel eveniment legat de persoana fizică a asiguratului a cărui producere poate duce la vătămarea corporală, îmbolnăvirea, decesul sau supravieţuirea acesteia. 165 Riscul poate fi determinat de pericol sau de hazard. De exemplu, la asigurările de sănătate putem întâlni : - Hazarduri naturale sau clasice. Orice slăbiciune fizică a unui om sănătos asociată cu un mediu viciat poate determina o îmbolnăvire. - Hazarduri morale. Acestea trebuie înţelese ca tendinţe ale oamenilor de a consuma produse ce pot favoriza apariţia unor boli. 166 Asigurările de persoane reprezintă o măsură de prevedere şi, în acelaşi timp, de economisire, pentru persoanele fizice şi pentru familiile lor, ce are rolul de a diminua 164 Emmett J. Vaughan, Therese M. Vaughan-Op. cit. , p. 14 165 Dan Anghel Constantinescu-Op. cit. , p. 205 166 Cristina Ciumaş-Economia asigurărilor-Ediţia a II-a 2003 p. 179

211

efectele financiare ale pierderii totale sau parţiale a capacităţii de muncă datorate apariţiei unei boli sau unor accidente, atingerii unei anumite limite de vârstă, decesului. Sumele asigurate sau indemnizaţiile care se acordă în asigurarea de persoane suplimentează sumele oferite de asigurările sociale şi asistenţă socială, permiţând asiguratului sau familiei acestuia să depăşească situaţiile de criză şi să-şi continuie stilul de viaţă obişnuit. Contrar asigurărilor de bunuri şi răspundere civilă, unde valoarea indemnizaţiilor nu poate depăşi cuantumul pagubei produse, în asigurările de persoane principiul despăgubirii nu se aplică, viaţa şi sănătatea oamenilor neputând fi evaluate în bani. În asigurările de persoane, riscul asigurat este un eveniment viitor posibil, dar incert, la care sunt expuse viaţa ori integritatea fizică a inei persoane. Incertitudinea se referă la posibilitatea producerii evenimentului, de exemplu un accident, sau numai la momentul survenirii sale, de exemplu, decesul, care este un fapt inevitabil, dar care nu se cunoaşte când se va produce. Astfel, putem spune că, în asigurările de deces, riscul asigurat nu este reprezentat de decesul asiguratului, ci de durata incertă a vieţii persoanei asigurate. Înainte de iniţierea procedurilor de încheiere a contractului, riscul trebuie determinat cu precizie, căci numai astfel asigurătorul poate aprecia posibilitatea acoperirii riscului şi, în caz afirmativ, cuantumul primei. Pentru a obţine toate datele necesare în legătură cu riscul, asiguratul trebuie să răspundă în scris, la întrbările cu privire la împrejurările esenţiale referitoare la risc formulate de asigurător în cererea de asigurare. Ca obligaţie suplimentară a asiguratului în legătură cu riscul asigurat, legislaţia prevede că, dacă împrejurările esenţiale privind riscul se modifică în cursul executării contractului, asiguratul trebuie să comunice schimbarea, în scris, asigurătorului. 167 Pentru a fi acoperit, riscul trebuie să fie independent de fapta intenţionată a asiguratului, a beneficiarului sau a prepuşilor acestuia. Asigurările de persoane se pot clasifica în funcţie de riscul asigurat, fapt ce permite reliefarea caracterului specific al riscului, în :168 Asigurări de supravieţuire. Asiguratul intră în posesia sumei asigurate numai în cazul în care este în viaţă la expirarea contractului. Dacă însă acesta a decedat înainte de expirarea termenului de valabilitate a contractului, asigurătorul este eliberat de angajamentul luat prin contract şi nu mai are nici o obligaţie faţă de moştenitorii asiguratului. La acest tip de asigurare riscul este supravieţuirea la expirarea contractului. Asigurări de viaţă variabilă . Asigurarea de viaţă variabilă cu prime de asigurare fixe se caracterizează prin aceea că nivelul primelor de asigurare este constant, iar componenta de capital se dezvoltă astfel încât devin posibile chiar unele împrumuturi. Ideea de bază a asigurării de viaţă variabile este aceea că se pot obţine beneficii suplimentare printr-o serie de investiţii favorabile, acest surplus de beneficii contrabalansând influienţa inflaţiei de-a lungul anilor asupra sumei asigurate. În acest caz riscul investiţiei este plasat asupra proprietarului poliţei de asigurare. Asigurarea de viaţă universală . Deşi nu are o istorie foarte lungă, asigurarea de viaţă universală a reuşit să se impună pe piaţa produselor de asigurare, datorită avantajelor pe care le are. O parte din riscul de deces şi o parte din riscul investiţional este transferat posesorului poliţei de asigurare, dar societatea de asigurări este cea care va decide cum vor fi investiţi banii şi cea care garantează o rată minimă de rentabilitate. 167 Dan Anghel Constantinescu-Op. cit. p. 215 168 Dan A. Constantinescu, Marinică Dobrin, Paul Tănăsescu –Asigurări şi Reasigurări, Ed. bucureşti 1999, p. 211

212

Asigurările de deces. Acest tip de asigurare protejează asiguratul împotriva riscului de deces. Această asigurare asigură riscul de deces indiferent de data la care survine acesta. Cele două asigurări de viaţă-de supravieţuire şi de deces-acoperă fiecare în parte câte un singur risc, creând astfel impresia că una din părţi este totdeauna pierdantă. În realitate, supravieţuirea şi decesul constituie riscuri alternative, nu se pot produce niciodată simultan. Asigurările mixte de viaţă. Această formă de asigurare acoperă ambele riscuri prin intermediul unui singur contract, astfel încât asiguraţii au câştig de cauză în ambele situaţii: în cazul decesului asiguratului, beneficiarii asigurării intră în posesia sumei asigurate pentru deces, iar în caz de supravieţuire, asiguratul încasează personal suma asigurată prevăzută în contract. Asigurările de accidente. Asigurările de accidente urmăreşte protejarea persoanelor fizice de consecinţele nefaste ale unor evenimente neprevăzute care le poate afecta viaţa, integrtatea corporală sau capacitatea de muncă. Persoanele accidentate vor primi cu titlu de indemnizaţie o sumă pentru acoperirea cheltuielilor de îngrijire medicală, refacere şi compensare a pierderii de venit. Asigurarea de boală. Asigurarea de boală are drept obiectiv protejarea persoanelor care au suferit o incapacitate temporară de muncă determinată de boală. Asigurările de sănătate sunt o altă componentă a asigurărilor de persoane. Rolul acestor asigurări este deosebit de important şi anume acoperirea totală sau parţială a cheltuielilor cu ocrotirea sănătăţii, diferenţa fiind suportată de stat sau de individ, după caz. Aceste asigurări pot fi contractate numai în mod facultativ, fie individual, fie în grup ţinându-se seama de managementul riscurilor legate de sănătate. Asigurarea de sănătate permanentă. Acest tip de asigurare urmăreşte să elimine sărăcia, adesea asociată cu o incapacitate de muncă de durată, provocată de un accident sau o boală. 11.3.4. Riscul în asigurările de viaţă Sunt asigurări care înglobează riscuri legate de viaţa persoanei asigurate. Asigurările de viaţă sunt de mai multe tipuri funcţie de riscurile pe care le suportă. În general asigurările de viaţă oferă acoperire pentru riscul de deces, pentru riscul de supraveţuire şi pentru riscuri de accidente ale asiguratului. În cazul asigurărilor de deces asiguratul este protejat împotriva riscului de deces. Decesul este un eveniment viitor şi sigur, dar incert ca dată, fapt ce permite asigurătorilor elaborarea unor diverse forme de asigurare care să satisfacă cele mai diferite preferinţe. Această asigurare acoperă riscul de deces indiferent de data la care survine acesta. Pentru a beneficia de o asemenea protecţie, asiguratul se angajează să plătească prime toată viaţa, existând posibilitatea ca plata primelor să se realizeze până la o anumită dată stabilită de asigurat, cum ar fi de exemplu ieşirea la pensie etc. În cazul asigurărilor de supravieţuire, asigurătorul se obligă să plătească asiguratului suma asigurată, cu condiţia ca acesta să fie în viaţă la sfârşitul perioadei pentru care s-a încheiat asigurarea. În perioada de valabilitate a asigurării, asiguratul, plătind primele datorate, acumulează o sumă de bani la dispoziţia asigurătorului, sumă de care poate dispune la expirarea contractului. Asiguratul intră în posesia sumei asigurate numai dacă la sfârşitul perioadei stipulate în contract este în viaţă. Dacă însă acesta a decedat anterior expirării perioadei de valabilitate a contractului, asigurătorul este eliberat de angajamentul asumat prin contract şi nu mai are nici o obligaţie faţă de moştenitorii asiguratului. Primele de asigurare plătite de asigurat pe parcursul valabilităţii contractului, rămân de drept asigurătorului, după decesul prematur al asiguratului.

213

Asigurările de accidente. Înprezent, percepţia riscurilor pe care societatea trebuie să le înfrunte s-a transformat profund. O serie de riscuri apar mai întâi ca fiind insezizabile sau foarte greu perceptibile, aşa cum a fost cazul riscului de poluare, al sângelui contaminat. Ca reacţie la asemenea fenomene, lumea contemporană a evoluat, de la una a prevenirii către o lume a prevenirii şi precauţiei, cu un accent din ce în ce mai mare către componenta de precauţie.169 Precauţia oamenilor se concretizează în luarea unor măsuri de protecţie, una dintre ele fiind contractarea de asigurări de accidente. Asigurarea de accidente urmăreşte protejarea persoanelor fizice de consecinţele nefaste ale unor evenimente neprevăzute care le poate afecta viaţa, integritatea corporală sau capacitatea de muncă. Persoanele accidentate vor primi cu titlu de indemnizaţie o sumă pentru acoperirea cheltuielilor de îngrijire medicală, refacere şi compensare a pierderii de venit. În caz de invaliditate permanentă, asigurătorul datorează asiguratului întreaga sumă asigurată sau o parte din aceasta, în funcţie de gradul de invaliditate dobândit în urma accidentului suferit. La expirarea contractului, asiguratorul poate să accepte reînnoirea acestuia pentru o nouă perioadă, sau să o refuze, dacă persoana accidentată a suferit un grad ridicat de invaliditate, care i-a redus total sau parţial capacitatea de muncă. Accidentele cuprinse în asigurare sunt următoarele elemente subite, provenite din afară şi fără voinţa asiguratului, ca spre exemplu: explozia, prăbuşirea de teren, lovirea, înţeparea, tăierea şi altele asemenea, căderea, alunecarea, atacul din partea altei persoane sau a unui animal, trăsnetul, acţiunea curentului electric, arsura, degerarea, intoxicarea subită, asfixierea din cauze subite, cele produse ca urmare a circulaţiei mijloacelor de transport, de funcţionarea sau folosirea maşinilor, aparatelor, instrumentelor, sculelor sau armelor.170 11.3.5. Riscul în asigurările de răspundere civilă Asigurările de răspundere civilă s-au constituit ca o a treia ramură în cadrul sistemului asigurărilor alături de asigurările de bunuri şi de persoane. Asigurarea de răspundere civilă are un rol economic, acela de a proteja patrimoniul asiguratului, dar are şi un însemnat rol social, acela că persoanele care au suferit prejudicii să fie despăgubite.171 Riscul în asigurările de răspundere civilă, îl constituie răspunderea persoanei vinovate pentru fapta comisă şi pentru prejudiciu cauzat din culpa sa. În asigurarea obligatorie de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţele persoane păgubite şi cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil. Spre deosebire de asigurările de persoane şi de bunuri unde culpa asiguratului în producerea riscului asigurat duce la decăderea acestuia din dreptul de a fi despăgubit şi-n unele cazuri la rezilierea contractului, la asigurările de răspundere civilă culpa asiguratului este o condiţie de bază în angajarea răspunderii civile şi drept urmare a plăţii despăgubirii datorate terţilor păgubiţi. Asigurătorul acoperă prejudiciile produse de asigurat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a). asiguratul a săvârţit o faptă care contravine normelor legale, spre exemplu producerea unui accident de către conducătorul unui autovehicul prin nerespectarea regulilor de circulaţie;

169 Nicolae Constantin Lungu - Asigurări de Viaţă şi modernizarea acestora, Editura Sedcom Libris, Iaşi 2000 170 Dan Anghel Constantinescu –Asigurări şi Reasigurări, Culegere de probleme şi studii de caz . Bucureşti 1999, p.211 171 Cristina Ciumaş-Economia Asigurărilor, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003, p. 191

214

b) trebuie dovedită existenţa unui prejudiciu, a unei pagube produse de asigurat unei terţe persoane; c) se impune existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului şi prejudiciul adus terţei persoane păgubite; d) este necesar să se poată constata culpa, vinovăţia asiguratului care a săvârşit fapta ilicită. Dacă una din condiţiile arătată mai sus nu este îndeplinită, înseamnă că de fapt nu sunt îndeplinite toate elementele ce definesc răspunderea civilă iar pagubele rezultate nu pot fi acoperite prin asigurare. Convenţia între asiguraţi, persoanele păgubite şi asigurători are caracter total, necondiţionat, definitiv şi atinge toate pretenţiile decurgând din pagubele care erau sau puteau fi cunoscute la data rezilierii convanţiei între părţi. În cazul în care nu s-a realizat convenţia şi despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, asigurătorul va acorda despăgubiri fără a mai fi necesară încuviinţarea asiguratului, în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitivă şi investită cu formula executorie. Nu constituie risc şi nu se acordă despăgubiri pentru pretenţiile formulate de terţe persoane faţă de asigurat ca urmare a neexecutării de către acesta a unor obligaţii neexistente, şi nici în cazul în care prejudiciul a fost provocat cu intenţie sau din neglijenţa gravă de către asigurat. 11. 3. 6. Exceptarea unor riscuri Sfera riscurilor este vastă şi se amplifică în mod continuu. Multe riscuri sunt reţinute de către purtătorii de risc şi sunt acoperite din rezervele şi resursele acestora. O parte din riscuri sunt asigurabile şi deci transferabile asigurătorilor. dar şi asigurătorii se află sub incidenţa riscurilor. Ca urmare, aceştia selectează chiar şi riscurile asigurabile. Aşa se explică exceptarea unor riscuri. Stipulaţiile legale prevăd că nu se datorează despăgubiri dacă evenimentul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat şi/sau de beneficiar, ori de către un membru din conducerea persoanei juridice asigurate172. Dacă nu se prevede astfel în condiţiile de asigurare, această regulă se aplică şi în cazul în care evenimentul asigurat a fost produs cu intenţie de către: - persoane fizice majore care în mod statornic locuiesc şi gospodăresc împreună cu asiguratul sau beneficiarul; - prepuşii asiguratului sau ai beneficiarului. În materia asigurărilor, spre deosebire de dreptul comun, culpa atrage decăderea asiguratului din beneficiul indemnizării numai dacă este expres precizată în condiţiile de asigurare. De exemplu:

1. Condiţiile de asigurare contra incendiului consideră cazuri de culpă care atrag exonerarea asigurătorului de la plata despăgubirii, folosirea focului deschis, a unei surse de lumină cu flacără deschisă în încăperi în care sunt depozitate sau manipulate produse inflamabile sau uşor inflamabile. De asemenea sunt excluse evenimente ca spre exemplu:război, invazie sau acţiunea unui duşman extern, război civil revoluţie, rebeliune, insurecţie, confiscare, expropriere, naţionalizare, rechiziţionare, sechestrare, distrugere sau avriere din ordinul unei autorităţi publice sau guvern, catastrofe, precum explozii atomice, radiaţii, poluare, contaminare.

172 Cristina Ciumaş-Op. cit. -p. 70

215

2. Tasarea terenului de fundaţie, formarea de crăpături în terenul fundaţiei sau la terenul din vecinătatea clădirii, datorită variaţiei de volum a terenului ca urmare a contracţiei, îngheţului, umflării sau dezgheţului.

3. La asigurarea bunurilor nu se acordă despăgubiri în caz de război, invazie, acţiune a unui duşman extern, război civil, revoltă, revoluţie, insurecţie, grevă, grevă patronală, tulburări civile, reacţii nucleare, radiaţii nucleare, contaminare radioactivă, confiscare, conspiraţie, rechiziţionare, distrugere sau avariere din ordinul oricărui guvern de drept sau de fapt sau de orice autoritate politică, încetarea totală sau parţială a lucrului.

4. La asigurarea bunurilor în timpul transportului terestru se consideră culpa asiguratului de a fi încărcat în acelaşi mijloc de transport împreună cu bunurile asigurate unele materiale inflamabile, lichide acide sau materiale toxice, dacă pagubele produse bunurilor au provenit din cauza acestui mod de încărcare.

5. În asigurarea autovehiculelor pentru furt, asiguratul se află în culpă dacă în timpul cât autovehiculul nu este folosit, conducătorul îl părăseşte lăsând cheia în contactul de la bord şi portierele neîncuiate.

6. În asigurarea autovehiculelor, asiguratul se află în culpă dacă a condus autovehiculul fără permis de conducere, în stare de ebrietate etc.

7. Culpa asiguratului; Aşadar, exonerarea asigurătorului are loc atunci când există o legătură cauzală între fapta asiguratului şi producerea riscului asigurat. Riscul, fiind un eveniment incert, posibil şi viitor poate afecta bunurile, capacitatea de muncă a oamenilor, sănătatea şi viaţa acestora. Factorii de risc pot îmbrăca aspect fizic când se referă la caracteristicile fizice a bunului asigurat, calitatea bunului la data expunerii la risc şi poate avea şi aspect moral atunci când se referă la cultură, tradiţii, atitudini de răzbunare înclinaţii pentru furt şi altele. Asigurătorii îşi creează o bază de date proprii ca urmare a multiplelor analize pe care le efectuează, în vederea selectării pe de o parte a riscurilor pe care le pot transferaîn responsabilitatea lor, funcţie de criterii bine stabilite ca spre exemplu frecvenţa riscurilor, amplitudinea fenomenelor cauzatoare de pagube, amplasarea teritorială a bunurilor şi persoanelor pentru care preiau riscurilşe în asigurare, iar pe de altă parte rezultatele analizelor efectuate sunt necesare pentru stabilirea nivelului primei de asigurare. 11. 4. Gestiunea şi managementul riscului în asigurări

Gestiunea riscului poate fi definită ca orice acţiune conştientă care reduce frecvenţa, mărimea sau caracterul imprevizibil al pierderilor datorate unui accident. Controlul riscului are rolul de a conserva resursele unei organizaţii sau ale societăţii în ansamblu. Se previn astfel pierderile, se reduce mărimea acestora şi se diminuiază perioada lor de refacere. Diferitele persoane sau elemente ale unei proprietăţi, precum şi organizaţiile protejate prin intermediul controlului riscului, sunt avantajate, deoarece ele rămân neatinse şi procesul de producţie se poate desfăşura normal

Formele de protecţie a oamenilor şi a bunurilor împotriva acţiunii forţelor distructive ale naturii şi a accidentelor constau în evitarea şi prevenirea riscurilor, limitarea pagubelor generate de riscuri, crearea unor rezerve pentru acoperirea pagubelor şi preluarea riscurilor de către un terţ.

Prevenirea sau evitarea riscurilor, a celor asigurabile în special, presupune o bună organizare a patrimoniului unităţilor economice, asigurarea pazei şi integrităţii

216

bunurilor, crearea condiţiilor de siguranţă în funcţionarea instalaţiilor şi echipamentelor tehnice, realizarea unor acţiuni zoo-veterinare, promovarea unor măsuri de asigurare a sănătăţii publice şi desigur a unor condiţii de creştere a loialităţii fiecărui angajat faţă de economia şi interesele firmei.

11. 4. 1. Identificarea şi analiza riscurilor, componentă a gestiunii riscurilor Problematica riscului în general, şi a riscului în asigurări în special, este complexă. În acest context, în prim plan, se pune problema identificării riscurilor. Rezolvarea revine prioritar deţinătorilor de bunuri şi avere, persoane fizice şi juridice, în calitate de proprietari. Identificarea expunerii la risc este similară căutării unor obiecte care au fost rătăcite sau ascunse. În general este expusă riscului proprietatea alcătuită din bunuri mobile şi imobile. O clasificare a categoriilor de bunuri este următoarea:

Bunuri imobile : terenuri; clădiri; alte structuri;

Bunuri mobile: maşini şi echipamente care includ:

echipamente de procesare a datelor; vehicule; altele.

mobilier pentru clădiri industriale şi administrative; bunuri circulante:

conturi în bancă; materii prime, materiale de inventar; timbre; lichidităţi.

În fond, managerii societăţilor comerciale şi regiilor publice sunt răspunzători de gestiunea acestora. În această idee precizările Legii 31/1990 sunt clare: ,,administratorii trebuie să ia toate măsurile pentru funcţionarea normală a societăţii şi gospodărirea patrimoniului acestora în condiţii profitabile’’. Acest fapt implică organizarea constructivă şi funcţională a societăţii de aşa manieră încât să poată fi identificaţi, pe cât posibil, factorii de risc-incendii, avarii accidentale, furturi, alunecare de teren, coleziune, cutremur, ploaie, grindină, poluare, eroare umană, secetă, suprasarcină electrică, explozie, transport, vandalism, temperaturi extreme, etc, . Sub acest aspect, identificarea oricăror riscuri ce planează asupra activităţii economice, a bunurilor etc. constituie în acelaşi timp obligaţia fiecărui angajat în parte.

Pe de altă parte, societăţile de asigurare sunt interesate în identificarea riscurilor, pentru necesităţi de analiză statică şi atragere a unora dintre ele în asigurare.

Analiza riscurilor are un caracter obiectiv. Din punct de vedere al asiguraţilor analiza riscurilor constituie argument pentru a lua măsuri de protecţie a bunurilor şi averii, ca şi pentru a promova diferite forme de asigurare. Din punct de vedere al societăţilor de asigurare analiza riscurilor, în timp şi spaţiu, poate servi atragerii în asigurare a unor riscuri, stabilirii primelor de asigurare şi, nu în ultimul rând, promovării unor acţiuni pentru realzarea unor asigurări eficiente cu costuri cât mai mici.

217

11. 4. 2. Controlul riscurilor-pârghie managerială Controlul riscului poate fi definit ca orice acţiune conştientă care reduce

frecvenţa, mărimea sau caracterul imprevizibil al pierderilor datorate unui accident. Definiţia controlului riscului prezintă trei aspecte importante.

În primul rând, controlul riscului se concentreză asupra daunelor şi nu asupra sumelor de bani plătite pentru refacere.

În al doilea rând, efectul unei anumite tehnici de control al riscului poate fi măsurat numai din perspectiva unei entităţi determinate. Spre exemplu, pietonii sunt supuşi accidentării de către automobile, iar şoferii sunt expuşi răspunderii în cazul unor asemenea accidente.

Un al treilea aspect important al definiţiei controlului riscului este acela că o anumită măsură de control realzează un control efectiv numai pentru un anumit tip de risc. 173

Controlul riscului are rolul de a conserva resursele unei societăţi în ansamblu. Se previn astfel pierderile, se reduce mărimea acestora şi se diminuează perioada lor de refacere. Diferitele persoane sau elemente ale unei proprietăţi, precum şi organizaţiile protrjate prin intermediul controlului riscului, sunt avantajate, deoarece ele rămân neatinse şi procesul de producţie se poate desfăşura normal. În caz de avarii, acesta poate fi repus în funcţiune într-o perioadă scurtă de timp. Controlul riscului poate fi uneori supraapreciat, caz în care cheltuielile cu aplicarea măsurilor de siguranţă, raportate la reducerea numărului de accidente sau a severităţii acestora, se pot dovedi nejustificate. Foarte adesea societatea este constrânsă la adoptarea unei anumite politici în domeniul în domeniul controlului riscului, deoarece statul obligă, uneori, la luarea unor măsuri de siguranţă, cum ar fi protejarea angajaţilor împotriva accidentelor, sau protejarea mediului împotriva poluării. 174

Definit pe larg, controlul riscului constă în acele tehnici care sunt în măsură să minimalizeze, prin costuri minime, riscurile la care este expusă o companie. Aceste tehnici include evitarea riscului şi diferite abordări privind riscul din perspectiva prevenirii pierderilor şi a controlului eforturilor.175

Evitarea riscului Din punct de vedere tehnic, evitarea se face atunci când se iau decizii care fac

ca riscul posibil să nu se transforme în risc real. Evitarea riscului ar trebui să se ia în evidenţă atunci când s-ar putea întâmpla dezastre catastrofale şi atunci când riscul nu poate fi minimalizat sau transferat. Deşi evitarea este necesară uneori, aceasta e mai degrabă o metodă negativă. Dacă această metodă se utilizează prea mult atunci firma nu-şi poate desfăşura activitatea.

Reducerea riscului Metoda constă în reducerea posibilităţii de existenţă a riscului, sau reducerea

gravităţii pierderilor care au loc. Pentru a se deosebi le putem numi,, prevenirea pierderilor’’şi,, controlul pierderilor’’. Prima se axează pe prevenirea existenţei pirderilor, iar cele care ţin de controlul pirderii se referă la reducerea nivelului de severitate al pierderii.

Finanţarea riscului

173 Dan Anghel Constantinescu, Marinică Dobrin, Radu Odiaţiu Stănel Niţă-Op. cit. p. 12. 174 Dan Anghel Constantinescu, Marinică Dobrin, Radu Odiaţiu, Stănel Niţă-Managementul riscului în asigurări Bucureşti 1999 p. 11 175 Emmett J. Vaughan, Therese M. Vaughan-Op. cit. p. 23

218

Constă în tehnicile menite să garanteze existenţa resurselor financiare necesare acoperirii pierderilor care deja au avut loc. De fapt, toate riscurile posibile care nu pot fi reduse sau evitate trebuie, prin definiţie să fie transferate sau reţinute. Deseori aceste metode pot fi combinate, astfel o parte a pierderii se reţine şi alta se transferă.

Împărţirea riscului Această metodă constă în împărţirea riscului, adică atunci când există un

aranjament între parteneri pentru a împărţi riscul. Această metodă este văzută ca o metodă specială de transfer sau reţinere a riscului. E o metodă de transfer pentru că riscul unui individ se transferă asupra unui grup de indivizi, şi este o metodă de reţinere deoarece riscurile unui număr de persoane sunt reţinute colectiv. Apariţia unei pierderi datorate unui anumit risc este imposibilă, atunci când riscul respectiv este evitat.

Specialiştii în managementul riscului reduc la zero probabilitatea de a suferi o pierdere, atunci când ei elimină sau decid să nu desfăşore o anumită activitate. Practicată în mod adecvat, evitarea riscului este singura tehnică de management al riscului, necesară şi suficientă. O expunere evitată în totalitate nu necesită pe mai departe măsuri de control sau de finanţare a riscului.

Multe societăţi au un manager care este responsabil cu programul de siguranţă al societăţii, sub toate aspectele. Unele pot avea un departament cu atribuţii în siguranţă, iar altele ar putea avea un program de protejare a proprietăţii. În funcţie de natura şi scopul operaţiunilor desfăşurate de societate, eforturile de control a riscului pot implica multe sau toate din următoarele:

Siguranţa angajaţilor Controlul şomajului Controlul intern –necinstea angajaţilor Securitatea computerzată Expunerile în timpul tranzitului Expunerile proprietăţii-pierderi directe Expunerile proprietăţii-pierderi indirecte Obligativitatea controlului riscului Siguranţa vehiculelor motorizate Antiterorism Planificarea dezastrelor176

Această expunere succintă a controlului riscurilor indică încercarea de descriere a măsurilor specifice de control a riscului, care ar putea fi o parte a efortului de management a riscului. Chiar dacă conducătorul societăţii nu are responsabilităţi directe în efortul de control al riscului, are totuşi o responsabilitate implicită de monitorizare a eficienţei eforturilor de control a riscului. 11. 4. 3. Prevenirea şi reducerea (acoperirea) riscurilor - aspecte ale managementului riscurilor Prevenirea presupune orice măsură care reduce frecvenţa riscurilor fără a afecta în mod necesar mărimea daunelor. Ea diferă de evitarea riscului deoarece nu elimină în totalitate probabilitatea de a înregistra pierderi.

176 Emmett J. Vaughan, Therese M. Vaughan Essentials of Risk Management and Insurance Ediţia a 11p. 86

219

Prevenirea riscului reduce frecvenţa acestora fără a afecta în mod necesar mărimea daunelor. Prevenirea riscului se diferenţiază de evitarea riscului, deoarece nu îl elimină în totalitate şi este distinctă de reducerea riscurilor deoarece aceasta se concentrează pe diminuarea mărimii daunelor, nu pe diminuarea probabilităţii sau a frcvenţei de producere a acesteia.

Prevenirea riscurilor, a celor asigurabile în special, presupune o bună organizare a patrimoniului unităţilor economice, asigurarea pazei şi integrităţii bunurilor, crearea condiţiilor de siguranţă în funcţionarea instalaţiilor şi echipamentelor tehnice, promovarea unor măsuri de asigurare a sănătăţii publice şi desigur a unor condiţii de creştere a loialităţii fiecărui angajat faţă de economia şi interesele firmei.

Prevenirea riscului de incendiu impune respectarea reglementărilor legale privind proiectarea şi realizarea construcţiilor, amplasarea lor conform normelor de evitare a incendiilor.

Prevenirea inundaţiilor a impus şi va impune, în continuare, ample lucrări de regularzare a unor râuri, îndiguiri, de creare a unor baraje de acumulări cu funcţii multiple.

Riscurile rutiere, în creştere, pot şi trebuie să fie prevenite prin măsuri care vizează îmbunătăţirea parametrilor de funcţionare a autovehiculelor prin creşterea capacităţii de frânare a autovehiculelor, creşterea calităţii pneurilor, refacerea drumurilor şi modernizarea lor, iluminatul drumurilor pe timp de noapte şi altele.

Reducerea riscurilor se referă la diminuarea mărimii acestora. Prin măsurile de reducere a riscurilor se are în vedere diminuarea mărimii acestora. Se întâlnesc două mari categorii de măsuri cu privire la reducerea riscurilor care includ măsuri pre şi postpierdere.

11.5. Caracterul dinamic al raportului risc-asigurare Evoluţia pieţei concurenţiale, accelerarea privatizării, fluctuaţia preţurilor şi inflaţia galopantă au determinat conducerea societăţii să înmtreprindă an de an o serie de măsuri care au vizat cuprinderea în asigurare a unor bunuri şi riscuri noi, introducerea unor noi forme de asigurare, îmbunătăţirea condiţiilor de asigurare şi a tarifelor practicate. Astfel, au fost lansate pe piaţă produse care au venit în întâmpinarea solicitărilor agenţilor economici, precum asigurarea facultativă a managerului pentru cazuri de accidente, care se pot întâmpla în timpul desfăşurării activităţii de servici la locul de muncă sau în timpul deplasării în interesul serviciului, în delegaţii sau la şi de la domiciliul managerului la locul de muncă. O altă formă de asigurare impusă de noile condiţii economice este asigurarea facultativă de construcţii-montaj şi a răspunderii constructorului privind riscurile de accidente ale salariaţilor în timpul actvităţilor desfăşurate precum şi riscul răspunderii constructorului pentru construcţia propriu-zisă privind respectarea proiectelor şi a termenelor de execuţie. Legat de activitatea agricolă s-a impus cuprinderea în asigurare a culturilor agricole şi a rodului viilor, asigurarea culturilor de legume şi asgurarea pomilor fructiferi privind unele riscuri legate de fenomene naturale cauzatoare de pagube. În cazul asigurărilor de răspundere civilă generală au fost puse sub protecţia asigurărilor riscuri legate de activitatea notarilor publici, a avocaţilor, a brokerilor asigurări, a contabililor autorizaţi şi experţi contabili, a medicililor şi a personalului medical acreditat precum şi a altor categorii socio-profesionale a căror activitate în desfăşurare poate provoca daune .

220

De asemenea, ca urmare a cererilor crescânde de acordare de credite de către sistemul bancar atât cetăţenilor cât şi unor societăţi, s-a impus crearea unor convenţii pentru asigurarea garanţiilor la credite comerciale pentru clădiri, bunuri, echipamente tehnologice, electronice, viaţă, precum şi la credite ipotecare sau la procurarea de autoturisme şi a bunurilor de consum. Portofoliul de asigurări cu caracteristici ale protecţiei de risc la S.C.Alianz-Ţiriac Tabelul nr.1

Caracteristici ale protecţiei de risc Nr. crt.

Clasa-Produsul Omogene Cu

suplim.Cu

compl. Buchet Secv.

1 Asigurări - de prot. şi invest. de viaţă – de prot. şi econom. - de prot. şi planif.

x x x

x x x

2 Asigurarea START x x x 3 Accidente de persoane x 4 Asig. de accid. a cond. auto şi a

pers. transp. x

5 Asigurarea facultativă a autovehiculelor CASCO

x x

6 Clădiri x x x x 7 Asigurarea complexă a

gospodăriilor x x x

8 Asdigurări agricole x x 9 Asig. de R. C. ptr. pagube auto x x 10 Asig. de R. C. a producător. x 11 Asig. de R. C. a prestatorului de

servicii x

12 Asig. de R.C. a proprietarului spaţiului comercial

x

13 Asig. de R.C. a unit. turistice şi hoteliere

x

14 Asig. de R.C. a soc. de alim publică

x

15 Asig de R. C. a unit. de service auto

x

16 Asig. de R.C. a saloanelor de igienă şi frumuseţe

x

17 Asig. de R.C. a chiriaşului faţă de proprietar

x

18 Asig. de R.C. a societ. de transport călători, turişti

x

19 Asig. de R.C. a societ. specializ x

221

în transp. de bani 20 Asig. de R.C. a agentului ec.

faţă de angajaţi x

21 Asig. de R.C. profesională decurgând din practica med.

x

22 Asig. de R. C. prof. a farmac. x 23 Asig. de R. C. a avocaţilor x 24 Asig. De R. C. a notarilor x 25 Asig. de R.C. prof. a exp.

contab. şi a contab aut, a eval. şi exp. tehnici memb. ANEVAR

x

26 Asig. de R.C. prof. a arhit. şi ing. construcţii

x

27 Asig. de RC. prof. a cadrelor did. şi pedagogilor

x

28 Asig. de R. C. prof. a medicilor veterinari

x

29 Asig. de R.C. prof. ptr. agenţii de turism

x

30 Asig. de R.C. prof. op. arhivă electron. de garanţii reale imobiliare

x

31 Asig. de R.C. a transp. în calit. de cărăuş ptr mf. transp.

x

32 Asig. de R. C. a transp. in calit. de cărăuş ptr. mf. transp. cu autov. pe terit. României

x

33 Asig. de R.C. oblig. ptr. pagube prod. terţilorpri accid. de autov.

x x

34 Asig. de R. C. ptr. pagube prod. terţilor prin accid. de autov. excedent peste limitele răsp. la asig. obligatorie

x

222

Portofoliul de asigurări cu caracteristici ale protecţiei de risc la S.C.UNITA S.A. Tabelul nr.2

Caracteristici ale protecţiei de risc Nr. crt.

Clasa-Produsul Omogene Cu

suplim. Cu Compl.

Buchet Secv.

I Asigurări de viaţă x x x x x Asig. mixtă de viaţă cu acumulare de

capital UNITA DECENIUM x

1 Asig. de viaţă cu prot. simplă/extinsă x x 2 Asig. de pensie viageră cu acumulare de

capital x

3 Asig. de viaţă cu trageri la sorţi-SUCCES x 4 Asig. de viaţă cu protecţie Variabilă-

PUŞCULIŢA x

5 Asig. de viaţă ptr beneficii De credite bancare

x

II Asigurări de persoane altele decât cele de viaţă

x

6 Asig de accidente x 7 Asig. de accid ptr. călători în transp. urban x 8 Asig. de accid. ptr. cond. aut. şi pers. din

int. autov. x x

9 Asig med. ptr. călătoriiîn străinătate x x 10 Asig. de asist. med. de urgenţă ptr.

cetăţenii str. pe terit. României x

III Asigurări generale-non viaţă 11 Asig. de avariişi furt a auto CASCO x x 12 Asig. bunurilor ptr. daune prod. în timpul

transp. Maritim şi terestru CARGO x x

13 Asig. Completa a Locuinţelor x x 14 Asigurarea clădirilor şi a construcţiilor x x x 15 Asig. Bunurilor mobile. x 16 Asig. Bunurilor casabile x 17 Asig. De avarii la maşini, utilaje şi instal. x 18 Asig. Lucr. de constr. Montaj şi a răsp.

Constructorului x x x

19 Asig. Oblig. De R. C. A. x 20 Asig. De R.C.A. cu valab. în afara terit. x

223

României 21 Asig. De R. C. A transp. Auto în calit de

cărăuş ptr mf. Transportate-C. M. R. x x

22 Asig. De R. C. Profesională. x 23 Asig. De R.C. generală x 24 Asig. Fac. Tip,, Buchet’’ptr. transp. în

regim internaţ. x

25 Asig. priv. ramb. chelt. de repatriere şi a

sumelor achitate de turist în cazul insolv. sau a falim. firmei de turism

x

26 Asig. cred. în cazul cedării în leasing a autovehicul.

x

Portofoliul de asigurări cu caracteristici ale protecţiei de risc la S.C.ARDAF S.A. Tabelul nr.3

Caracteristici ale protecţiei de risc Nr. crt.

Clasa-produsul Omogene Cu

suplim.Cu

compl Buchet Secv.

I Asigurări de viaţă 1 Pensii private x 2 Căminul Life x x 3 Capital x 4 Succesor credit x 5 Hora x 6 Zestre x II Asigurări non-viaţă 7 Asig. de sănătate x 8 Avarii x x x 9 Clădiri şi conţinut x x 10 Asig. de accidente x 11 Riscuri financiare x x 12 Răspundere civilă x 13 Carte verde x 14 CMR x 15 Lucr. constr. montaj x x x 16 Transport mărfuri x x 17 Animale şi culturi x x

224

Portofoliul de asigurări cu caracteristici ale protecţiei de risc la S. C. GENERALI ASIGURĂRI Tabelul nr.4

Caracteristici ale protecţiei de risc Nr. crt.

Clasa-Produsul Omogene Cu

suplim.Cu

compl. Buchet Secv.

I Asigurări de viaţă 1 Generali Practic Plus x 2 Generali Clasic Plus x 3 Orizont x x 4 Majorat x 5 Focus Plus x x 6 Asig. de viaţă şi accid. cu

ramb. primelor x

7 Employee Benefits x II Asigurări generale 8 Eurocasa x x 9 CASCO x x x 10 Asist Plus x 11 Medic Gold x 12 Asigurarea agricolă x x 13 Asig de călăt. în străinăt. x x 14 Asigurări generale ptr.

pers. juridice x x x

Portofoliul de asigurări cu caracteristici ale protecţiei de risc la S. C. B.C. R. ASIGURĂRI Tabelul nr.5 Nr. Clasa-Produsul Caracteristici ale protecţiei de risc

225

crt Omogene Cu suplim

Cu compl.

Buchet Secv.

I Persoane fizice 1 Asigurarea de avarii şi furt a

autovehiculelor x x x x

2 Asigurarea clădirilor şi a bunurilor x x x 3 Asigurarea medicală ptr.

călătoriile în străinătate x

4 Asig. pe term. limitat de deces x 5 Asig. supl. de invalid. perman.

din accident x

II Persone juridice 6 Asig. de avarii şi furt a autov. x x 7 Asig. banilor şi val. din seifuri x 8 Asig. clădirilor şi a bunurilor x x 9 Asig. echip. electron. , bunurilor

pe timpul transp. (CARGO) x x

10 Asg. de avarii accid. la maşini, utilaje şi instal.

x

11 Asig. accidente persoane x x 12 Asig. lucr. de constr. -montaj x x 13 Asig. de R. C: profesională a: x - medicilor x - avocaţilor x - notarilor publici x - executorilor bancari x - exp. contabili şi contab. autor. x - managerilor x - proiectanţilor x 14 Asig. de R:C. a pretat. de serv. - unitate de service auto x - unit. hoteliere şi turistice x - tranportatorii-ptr. pag. prod.

călăt. prin accid. de transp. x

15 - transportatorii în calit. de cărăuş x 16 Asig. de R. C. a producătorului x 17 Asig. de pierderi financiare

datorate întreruperii act. x

Referitor la structura portofoliului de asigurare a societăţilor de asigurare

prezentate mai sus, putem afirma faptul că, datorită gamei diversificate de asigurări şi implicit a riscurilor selectate şi preluate de acestea, dar şi ca urmare a desfăşurării unei activităţi corecte de dimensionare a pagubelor produse de aceste riscuri, în anul 2007, societăţile de asigurare a căror portofolii au fost prezentate s-au situat în primele 10 societăţi de asigurare din punct de vedere al volumului primelor de asigurare brute subscrise cât şi ca urmare a rezultatelor financiare obţinute la finele anului.177

177 Institutul Naţional de Statistică al României-Raportul Comisiei de Supraveghere pentru anul 2004

226

Redăm mai jos caracteristicile protecţiei de risc la cele 6 societăţi de

asigurare: Tabelul nr. 6

Caracteristici ale protecţiei de risc Societatea Omogene Cu supliment. Cu

complem. Buchet Secvenţial

ASIROM 60 19 17 3 35 Alianz-Ţiriac 35 6 4 3 2 UNITA 28 9 3 3 - ARDAF 16 5 4 1 - GENERALI ASIGURĂRI

14 3 6 - -

BCR ASIGURĂRI

25 6 3 - 2

În tabelul nr.7 se poate observa implicarea celor mai mari companii de asigurare în preluarea riscurilor la asigurările de bunuri: Riscurile asigurărilor de bunuri Tabelul nr. 7 Compania Asig

. pt. clăd.

Asig. maş, inst. util. echip.

Asig. ap. electron.

Asig. loc.

Asig. bun. din loc

Asig. mărfuri

Asigban. şi altor val.

Asig de pierdere a prof.

Asirom da da da da da da da da AIG Life Romania nu nu nu nu nu nu nu nu Alianz-Ţiriac da da da da da da da da Unita da da da da da da nu nu Generali Asigurări da da da da da da da da BCR Asigurări da da da da da da da da Ardaf da da da da da da da da Asirag da da da da da da da nu Nederlanden nu nu nu nu nu nu nu nu După cum se observă în tabelul nr.7 sunt societăţi de asigurare cu o puternică amprentă selectivă în preluarea riscului.

227

11. 6. Concluzii Riscul nu are caracter permanent şi nu apare în acelaşi loc. Frecvenţa apariţiei riscurilor foloseşte la definirea unui orizont de aşteptare pentru producerea unui risc viitor. Societăţile de asigurare sunt interesate permanent de evoluţia economică, socială şi de anumite fenomene ale naturii, generatoare a noi categorii de riscuri şi de adoptare a unor forme de asigurare cu cuprinderea acestora în sistemul de protecţie pe care-l oferă. Aşa cum am arătat în prezentul capitol, managementul riscului se defineşte ca fiind un ansamblu de măsuri, pârghii şi tehnici de identificare, control, analiză, prevenire şi reducere a riscurilor. Înfăptuirea unui asemenea ansamblu de măsuri, pârghii şi tehnici referitoare la riscuri implică evident societăţile de asigurare, societăţile antreprenoriale, şi în mod specific, persoanele. Pornind de la responsabilităţile managerilor societăţilor comerciale şi regiilor publice cu privire la gestionarea cu eficienţă a întregii activităţi economice, precum şi a deţinătorilor de bunuri şi avere, se impune luarea unor măsuri şi abordarea unor thnici astfel încât să poată fi identificaţi factorii de risc cauzatori de pagube materiale. Identificarea riscurilor cu care se poate confrunta conducerea unei societăţi pe parcursul derulării activităţii sale constituie obligaţie pentru fiecare angajat în parte. Pe de altă parte, societăţile de asigurare sunt implicate în procesul de identificare al riscurilor în vederea analizării acestora şi efectuarea unor oferte reciproc avantajoase atât persoanelor fizice deţinătoare de bunuri, persoanelor juridice, dar şi lor înşile. Cu privire la încadrarea temporară, măsurile de control ale riscului sunt clasificate în funcţie de momentul aplicării lor: dacă sunt aplicate înainte de accident, la momentul accidentului sau dup[ accident. Măsurile de control a riscului pre-eveniment ţintesc prevenirea riscului şi incud un spectru larg de măsuri de protecţie şi de proceduri gândite pentru a evita apariţia unor accidente. Măsurile simultane cu evenimentul sunt menite să minimalizeze pierderile şi avariile când accidentul nu a putut fi prevenit, iar măsurile de control post-eveniment se concentrează pe minimalizarea pagubelor care rezultă din apariţia unei pierderi. În această categorie sunt incluse măsuri de salvare care sunt menite să minimalizeze prejudiciile. Managementul riscului în asigurări ţine seamă de toate cele trei faze de apariţie a riscului şi ia măsuri de protecţie prin asigurare numai în cazurile care sunt îndeplinite condiţiile de protecţie iar expunerea la risc este relativ minimă. După cum se cunoaşte apariţia riscurlor are două mari cauze. Pe de o parte forţele naturii generatoare de riscuri foarte diverse şi imprevizibile ca mărime, iar pe de altă parte forţele umane fie ca interes individual deosebit, fie ca urmare a progresului tehnic. Analizate cu minuţiozitate, atât ca frcvenţă de apariţie cât şi ca dimensiune a pagubelor produse de aceste riscuri, societăţile de asigurare au pus sub protrcţia asigurărilor o paletă foarte diversificată de bunuri, de oameni, atât în calitate de salariaţi supuşi unor riscuri de accidente la locul de muncă, de salariaţi implicaţi în factorii decizonali posibili cauzatori de daune financiare, sau de simpli

228

cetăţeni proprietari ai averilor personale. De asemenea, societăţile de asigurare, preiau de la cetăţeni răspunderile financiare ale acestora pentru prejudicii produse altor persoane fie sub forma unor pagube materiale fie prin acte decizionale mai puţin inspirate cauzatoare de prejudicii financiare sau chiar cauzatoare de afecţiuni fizice şi psihice.

Societăţile de asigurare practică un management al riscului care să asigure un echilibru optim al veniturilor din prime cu valoarea totală a indemnizaţiilor de despăgubire, deoarece cotaţiile de prime se stabilesc pe baza riscurilor medii şi nu a riscurilor de vârf. În acest fel se evită o concentrare a cererii de asigurare în zona riscurilor cu probabilitate crescută de manifestare, deci nefavorabile pentru asigurător. Dat fiind efortul istoric susţinut al asigurătorilor în prevenirea şi controlul pierderilor, nu este surprinzător că societăţile de asigurare rămân una din cele mai intens folosite surse de de asistenţă în prevenirea şi controlul pagubelor. În unele domenii de asigurare, inspecţiile de risc efectuate de asigurători sunt atât de apreciate încât oferă mare siguranţă şi încrederea viitorilor asiguraţi. Asigurătorii conduc activitatea de control a pagubelor atât pentru propriile interese, cât şi ca un serviciu pentru asiguraţi. calitatea managementului în asigurări este obţinerea unor profituri, prin reducerea mărimii pagubelor ca urmare a luării unor măsuri adecvate momentului producerii riscului, sau a prevenirilor acestora, sau a limitării lor. La fel de important este ca un specialist în controlul pagubelor al asigurătorului poate uneori să planifice modalităţi de îmbunătăţire a experienţei pierderilor la un grad care să permită asigurătorului să iasă în avantaj la un contract care altfel ar fi inacceptabil. Deşi asigurarea reprezintă doar una dintre tehnicile disponibile pentru a acţiona în legătură cu riscurile cu care se confruntă individul sau firma, multe dintre deciziile de management a riscului aleg asigurarea. De aceea, este necesară precizarea unor principii a managementului riscului la cumpărarea asigurării. În general, se comit greşeli la cumpărarea asigurării, în sensul că se poate cumpăra prea mult sau se poate cumpăra prea puţin. Prima, care este potenţial mai costisitoare, constă în cumpărarea protecţiei pentru pierderi pentru care ar fi mai ieftină asumarea. Pe de altă parte, se poate pune sub protecţia asigurării, riscuri mici şi neesenţiale, care pot lăsa individul sau firma expuse la pierderi financiare imposibile de suportat. Cu toate că majoritatea firmelor şi a indivizilor investesc mult în oferirea unui program de asigurări adecvat, riscurile critice sunt uneori ignorate, lăsând goluri în tiparul general de protecţie, în timp ce riscuri lipsite de importanţă sunt asigurate, cheltuindu-se cu primele de asigurare sume care ar fi putut fi utilizate în alt scop.

229

Bibliografie

1. Aubert Jean-luc, L’assurance-vie et les assurances de personnes, Presses Univesitaires de France, 1982.

2. Cistelecan L., Cistelecan Rodica, Asigurări comerciale, Editura Dimitrie Cantemir, Tg. Mures, 1996.

3. Cistelecan L., Implicaţii ale globalizării în asigurări, Revista Finanţe Bănci Asigurări, nr.1 din ianuarie 2002.

4. Cistelecan L., Bobos Eugenia, Piaţa asigurărilor în SUA (III), Revista Finanţe Bănci Asigurări, nr.9, din luna septembrie 2003.

5. Cistelecan L., Bancasigurare, realităţi şi perspective, Revista Finanţe Bănci Asigurări, nr.10, din luna octombrie 2004.

6. Cistelecan L., Bancasigurare, în lume, Revista Finanţe Bănci Asigurări, nr.11-12, din lunile noiembrie-decembrie 2004.

7. Ciurel Violeta, Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura ALLBECK, Bucuresti, 2000.

8. Ciumas Cristina, Asigurările internaţionale – arhitectura şi problematica la debutul mileniului III, Editura INTELCREDO, Deva, 2001.

230

9. Constantinescu D. A., Mariana Minculescu, Liliana Radoi - Sisteme informaţionale în asigurari – Bucureşti 1998.

10. Dan Anghel Constantinescu-Asigurări şi reasigurări Editura tehnică Bucureşti 1998.

11. Dan Anghel Constantinescu –Asigurări şi Reasigurări, Culegere de probleme şi studii de caz, . Bucureşti 1999.

12. Dan Anghel Constantinescu, Marinică Dobrin, Radu Odiaţiu, Stănel Niţu –Managementul riscului în asigurări Ed. Bucureşti 1999.

13. Dan Anghel Constantinescu, Marinică Dobrin-Op. cit.

14. Emmett J. Vaughan, Therese M. Vaughan –Essentials of risk management and insurance, Ediţia a II 2001.

15. Negoescu Gh. , Risc şi incertitudini în economia contemporană, Editura Alter-Ego Cristian. Galaţi, 1995.

16. Pierre-Andre Chiappori –Risque et Assurance Editura Dominos.

17. Ramniceanu I. - Asigurarile de Stat in Republica Socialista Romania, Editura DACIA 1984.

18. Văcărel I., Bercea F., Asigurări şi reasigurări, Editura Markeret& Expert, Bucureşti, 1993.

19. Legea privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comercialedin domeniul asigurărilor, nr.47 din 16 iunie 1991, publicată in Monitorul Oficial al României nr.151, Partea I, din 19 iulie 1991.

20. Legea privind asigurările şi reasigurările în România, nr.136 din 29 decembrie 1995, publicată in Monitorul Oficial al României nr.303, Partea 1, din 30 decembrie 1995.

21. Legea societăţilor de asigurare şi supravegherea asigurărilor nr.32, publicată în Monitorul Oficial, nr.148, Partea I, din 12 decembrie 2002.

22. Legea nr. 32/2000 a societăţilor de asigurare si supravegherea asigurărilor publicată în Monitorul Oficial nr.148 din 10 aprilie 2000.

23. Legea nr. 76/2003, penrtru modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor. Publicata în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 193 din 26 martie 2003.

24. Legea 381, asigurări agricole.

25. Decretul 345 din 19 august 1949 pentru înfiinţarea Societăţii unice generale de asigurări Sovieto-Română pe acţiuni, Publicată în Buletinul Oficial nr.54 din 20 august 1949. Emitent: Marea Adunare Naţională.

231

26. Decretul nr.470 din 20 decembrie 1971 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, privind organizarea şi funcţionarea Administraţiei Asigurărilor de Stat, publicat în Monitorul Oficial nr.161, din 28 decembrie 1971.

27. Decretul nr.471 din 20 decembrie 1971 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, publicat în Monitorul Oficial nr.161, din 28 decembrie 1971.

28. Hotărârea Guvernului României privind înfiinţarea unor societăţi comerciale pe acţiuni în domeniul asigurărilor, nr. 1279/1990 din 8 decembrie 1990, publicată in Monitorul Oficial al României nr.145 din 17 dec.1990.

29. Hotărârea Guvernului României privind atribuţiile Oficiului de supraveghere a activităţii de asigurare şi reasigurare, nr.574 din 23 august 1991, publicată in Monitorul Oficial al României nr.182, Partea I, din 11 septembrie 1991.

30. Ordinul nr 3108/2003 pentru modificarea şi completarea Normelor privind informaţiile şi documentele cerute pentru autorizarea brokerilor de asigurare, puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 4/2001.

31. Ordinul nr. 3106/2003 pentru modificarea şi completarea Normelor privind limita minimă a capitalului social vărsat, respectiv a fondului de rezervă liberă vărsat al asigurărilor, puse în aplicare prin Ordinul nr. 6/2002.

32. Ordinul nr. 3101/2003 pentru punerea în aplicare a Normelor privind registrul asigurărilor şi brokerilor de asiguarare.

33. Normele nr.1/2001 privind cuantumul şi termenul de plată a taxei de funcţionare datorate de asiguratori şi de brokeri de asigurare; publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.394 din 18 iulie 2001.

34. Normele nr.2/2001 privind informaţiile şi documentele cerute pentru autorizarea asiguratorilorşi criteriile pentru aprobarea acţionarilor semnificativi şi a persoanelor semnificative ale asiguratorilor, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.501 din 24 august 2001. Normele au fost modificate prin Ordinul Preşedintelui CSA nr.4/2001, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.43 din 22 ianuarie 2002.

35. Normele nr.3/2001 privind clasele de asigurări care pot fi practicate de scocietăţile de asigurare; publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.501 din 24 august 2001.

36. Normele privind informaţiile şi documentele cerute pentru autorizarea brokerilor de asigurare, puse în aplicare prin Ordinul Preşedintelui CSA nr.4/2001 şi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.556 din 6 septembrie 2001.

37. CEEA annual report.

232

233

38. The Life Insurance Association of Japan, The Marine and Fire Insurance Association of Japan, Incorporated and Okurazimukyokai.

39. Administratia Asigurărilor de Stat din România - Materiale teoretice pentru învăţământul profesional în asigurări, ediţia II-a, Bucuresti, noiembrie 1970.

40. Statistica societăţilor anonime din România, vol XXI, 1939.

41. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor din România, Raport pe anii 2001-2003, Bucureşti.

42. Raportul Comisiei Naţionale de Statistică, la data de 01 iulie 2000;

43. Comisia de Supraveghere a Asigurarilor- Evoluţia pieţei de asigurari.

44. Alte surse de pe internet.