CUPRINS

ARGUMENT 2

1. ECOSISTEME 3

1.1. GENERALITATI 3

1.2. STRUCTURA ECOSISTEMELOR (

BIOTOP, BIOCENOZA ) 4

1.3. CLASIFICAREA

ECOSISTEMELOR 12

2. ECOSISTEME NATURALE

ACVATICE 14

2.1. ECOSISTEME STATATOARE

( LACURI, BALTI, MLASTINI) 14

1

2.2. ECOSISTEME CURGATOARE

( RAU, PARAU ) 15

3. REZERVATIA BIOSFEREI DELTA

DUNARII 19

3.1. ASEZAREA GEOGRAFICA 20

3.2. FLORA SI FAUNA 22

3.3. PROTEJAREA DELTEI DUNARII

24

BIBLIOGRAFIE 25

2

ARGUMENT

Importanta temei este data de importanta

pastrarii ecosistemelor naturale in generar ,

dar cu atat mai mult a celor speciale cum este

Delta Dunarii.Fiind a doua delta ca marime din

Europa (dupa cea a fluviului Volga) si a

douazeci si treia din lume, Delta Dunarii

prezinta un interes cu totul deosebit din punct

de vedere stiintific, turistic si economic, prin

bogatia peisagistica si prin fauna sa.

Protejarea acestor teritorii ale deltei, a

unor specii de animale şi păsări a făcut ca aici

să se menţină în mare măsură echilibrul

natural. Cu toate acestea, viaţa în rezervaţie

3

este influienţată de orice modificare

importantă survenită în întregul sistem

ecologic deltaic.

Modificările, în sens negative, asupra

cadrului natural al deltei pot provoca şi

construcţiile, transporturile, agricultura şi chiar

turismul. În unele cazuri, aceste consecinţe

sunt rezultatul anumitor dificultăţi de ordin

ethnic, dar cel mai adesea se datoresc

nepăsării, indiferenţei sau comodităţii în

gândire. Dacă ne referim la turism,

consecinţele sale negativeasupra propriei

“substanţe de existenţă” se fac simţite în

forme variate: aruncarea resturilor menajere şi

a ambalajelor produselor de către turişti, la

întâmplare, distrugerea de puiet sau de

plante, instalarea de corturi şi pătrunderea cu

autoturismele în locuri neindicate, spălarea

4

acestora în gârlele, canalele şi lacurile din

deltă, suprasolicitarea unor locuri, cu efecte

dezastruoase pentru vegetaţie.

Ecosistemul acvatical Deltei Dunarii  are la

baza lantului trofic fitoplanctonul, numeroase

specii de alge brune, verzi si albastre si

zooplanctonul cu care se hrãnesc

organismele care trãiesc in mâl si pe fundul

apei(nevertebrate, moluste ca scoicile si melcii

precum si stridii în zona maritimã, o mare

varietate de viermi cum ar fi

lipitorile,cefalopodele, crustacee ca racii,

garizii, crabii). Un sector foarte important este

ocupat de vegetatia acvaticã a cãrei bazã este

stuful, constituit în plauri prin aglomerarea

rãdãcinilor plutitoare(rizomi). Plaurul constituie

elementul portant a celorlalte plante. Stuful

este o plantã perenã care acoperã 1500 de

5

kmp din suprafaþa Deltei si este exploatat

economic.

1. ECOSISTEME

1.1. GENERALITATI

EcosistemulEcosistemul reprezintã o unitate a

comunitãților de organisme de pe un teritoriu determinat, care se aflã în asemenea relație cu mediul, încât curentul de energie creeazã o anumitã structurã troficã, o diversitate de specii și un anumit circuit de substanțe în interiorul sistemului ; schimburi de substanþe între mediul biotic și abiotic.

Ecosistemul sau sistemul ecologic reprezintă ceea ce ecologii numesc unitatea organizatorică elementară a biosferei. În principiu, atunci când spunem ecosistem, înţelegem de fapt un sistem deschis, cu o alcătuire complexă conferită de cele două subsisteme majore din care

6

acesta este alcătuit, şi anume biotopul (mediul fizico-chimic abiotic) şi biocenoza (totalitatea vieţuitoarelor, comunitatea de plante, animale, microorganisme care au ca suport un anumit biotop). Principala caracteristică a ecosistemului este aceea că la nivelul acesteia se realizează producţia biologică.

Termenul de ecosistem a fost introdus în 1935 de ecologul britanic Sir Arthur George Tansley, care a descris sistemele naturale ca o continuă interacţiune dintre componenta vie şi nevie a acestora.

În general, tot ce existã în lumea înconjurãtoare poate fi numit „obiect” sau „sistem”. Aceste noțiuni nu sunt identice. Obiectul existã, ca atare, cu toate caracteristicile și comportãrile sale. Cu alte cuvinte, prin „o biect” înțelegem orice lucruri sau fenomene reale: minerale, plante, animale, o ameni, mașini, procese, forme de organizare, produse, programe de activitãți etc. „Sistemul” însã prezintã doar un „model” sau reprezentare abstractã, care permite o definire sub formã de relații logice, expresii grafice sau ecuații matematice. Prin „sistem” înțelegem un ansamblu

7

organizat de entitãți, ale cãror conexiuni reciproce sunt constituite din relații, ce condiționeazã prin acțiuni eficiente sau potențiale.

Ecosistemul acvatic este un ecosistem al cărui biotop este strâns legat de mediul acvatic. Aceste ecosisteme pot fi de diferite mărimi, de la mări până la iazuri mici. Ecosistemele acvatice sunt clasificate în: ecosisteme acvatice cu apă dulce

(lacuri, iazuri); ecosisteme acvatice cu apă sărată (mări).

Biocenoza acestor ecosisteme este una acvatică.

Mediul acvatic se caracterizează prin o serie de factori specifici: Cantitate de oxigen mică; Presiunea mare a apei; Temperatura joasă; Luminozitate mică.Ecosistemul are 4 zone: Zona de mal; Zona litorală; Zona pelagică; Zona bentonică.

8

 Ecosistemele acvatice ocupa cea mai mare parte a Pamantului (mai mult de 2/3 din suprafata planetei) si prezinta cea mai mare diversitate de forme si compozitie.

  In cadrul acestor ecosisteme biotopul este reprezentat de apa, care poate fi "dulce" (salinitate scazuta < 1,5g %) sau "sarata" (salinitate ridicata > 2,5g %). Acest mediu de viata 434k1024e se poate prezenta sub mai multe forme: rauri, fluvii, lacuri, mari si oceane. Acestea corespund unor categorii specifice de ecosisteme acvatice.

   In cadrul acestui biotop se dezvolta biocenoze care au caractere generale comune dar si multe elemente specifice legate in special de componenta speciilor de plante si animale.

1.2. STRUCTURA ECOSISTEMELOR ( BIOTOP, BIOCENOZA )

Structura ecosistemuluiEcosistemul este unitatea de bază,

structurală şi funcţională a biosferei şi cuprinde:

9

· Biotopul, componenta nevie, reprezentată de totalitatea factorilor abiotici(fără viaţă);· Biocenoza, componenta vie, reprezentată de totalitatea populaţiilor ce ocupă acelaşi habitat.

Orice biocenozã este dinamicã, cu elemente schimbãtoare, cu modificãri permanente în starea și activitatea vitalã a membrilor ei și în raportur ile dintre populații. Aceste modificãri pot fi ciclice și ascendente. Toatã comunitatea de procese de formare și de dezvoltare a biocenozelor trece succesiv prin diferite faze seriale, de la cele mai “tinere” pânã la cele “mature”, și poartã denumirea de “succesiune ecologicã”. Modificãrile ciclice ale comunitãþilor reflectã periodicitatea condițiilor externe zilnice, sezoniere și multianuale, și manifestarea ritmurilor endogene ale organismelor. Activitațile biocenozei modificã biotopul.

Pentru speciile, care au fost produse, condițiile de viațã au devenit improprii și ele treptat dispar. În locul lor apar alte specii, pentru care condițiile de existențã sunt mai potrivite. Modificãrile acestea decurg dupã anumite legitãți, de regulã, cu o fazã de stabilitate și duratã mare, așa-numita fazã de

10

maturitate sau faza de climax. Astfel, succesiunea ecologicã este un proces, care decurge la nivelul întregii biocenoze și practic permanent are sensul diversificãrii structurii ei. Începându-se cu cheltuieli mari de energie, ea tinde spre o economisire tot mai mare a energiei și spre o micșorare a entropiei. Pe tot parcursul succesiunii, biomasa, producția biologicã și gradul de organizare sunt în creștere.

Menționând faptul cã echilibrul ecosistemului depinde de foarte mulți factori biotici și abiotici, trebuie de recunoscut cã cel mai important este fluxul de energie, care îl traverseazã. Intensitatea fluxului depinde de cantitatea de energie luminoasã absorbitã și transformatã în formã utilizabilã de cãtre producãtori. Acest conținut inițial de energie determinã existența tuturor organismelor biocenozei. Aspectele principale, ce caracterizeazã evoluția ecosistemelor, includ o listã extrem de mare, dintre care pot fi menșio nate varietatea speciilor, aria ocupatã de organisme, biomasa totalã, diversitat ea bio chimicã , organizarea spațialã , lanțurile trofice , specializarea nișelor , ciclurile biologice,

11

criteriul de selecție în realizarea producției, schimburile reciproce între organisme și mediu etc.

Biotopul

Conceptul de biotop defineşte acel subsistem fundamental al ecosistemului care înglobează toţi factorii externi de natură abiotică ce afectează organismele vii. Cu alte cuvinte, biotopul este substratul, mediul fizico-chimic pe care sau în care populaţiile componente ale biocenozei, comunităţile de plante, animale şi microorganisme trăiesc, se dezvoltă şi se reproduc.

Cele mai multe specii sunt supuse presiunii mediului abiotic, cel puţin în anumite zone geografice ale arealului lor prin acţiunea factorilor mediului abiotic, cum sunt climatul, umiditatea (existenţa apei), lumina, substanţele nutritive ale solului etc.

Biotopul reprezinta totalitatea elementelor fara viata. Termenul de biotop dat de Dahl în anul 1908, indică locul de viaţă a unei biocenoze şi este reprezentat prin totalitatea factorilor abiotici dintr-un ecosistem. Cu alte cuvinte, biotopul reprezintă partea nevie dintr-

12

un ecosistem, reprezentând mediul fizici şi chimic al comunităţilor. Biotopul reprezintă un sistem abiotic sau abiogen, format dintr-un complex de factori ecologici prezenţi pe o anumită unitate de suprafaţă terestră sau subterană care asigură mijloacele materiale necesare biocenozei. Biotopul este analizat din prisma următorilor factori: climatici, geografici (orografici), edafici, mecanici, chimici. Totalitatea acestor factori sunt cuprinşi în categoria factorilor abiotici şi sunt specifici pentru anumite zone de longitudine, altitudine şi relief. De aemenea, aceştia influenţează caracteristicile biotopurilor şi tipurile de biocenoze care se instalează.

Biotopul (gr. bios = viaţă; topos = loc) reprezintă cea mai mică unitate geografică a biosferei sau a unui habitat, care poate fi delimitată şi care este caracterizat prin biota sa proprie. Biotopul este arealul caracterizat printr-o uniformitate a factorilor ecologici în care îşi duc viaţa diferite specii de plante şi animale care alcătuiesc o biocenoză. Elementele componente ale biotopului sunt: litosfera, hidrosfera şi atmosfera. Biotopul este deci constituit din componente anorganice: substratul geologic reprezentat de roci cu o

13

anumită structură mineralogică şi compoziţie chimică, apă, atmosferă şi energie radiantă generată de Soare, care formează ceea ce se numeşte mediul abiotic.

Structura biotopului Biotopul cuprinde totalitatea factoriolor abiotici, factori care exercită o acţiune de selecţie a speciilor care urmează să compună biocenoza, oferindu-le şanse diferite de supravieţuire.

Biotopul cuprinde totalitatea factorilor abiotici sau factorilor ecologici:

- tipul de sol, textura şi componentele minerale ale solului;

- tipul de apă: stătătoare, curgătoare, dulce, sărată;

- factorii geografici: poziţia geografică pe glob, altitudinea, expoziţia geografică;

- factorii mecanici: vântul, mişcarea apei, curenţii oceanici, valurile, fluxul şi refluxul, cutremurele, erupţiile vulcanice; - factorii fizici: temperatura, umiditatea, lumina, focul;

- factorii chimici: azotul, oxigenul, dioxidul de carbon, pH-ul, salinitatea, substanţele minerale din sol.

Factorii geografici

14

Factorii geografici au un rol foarte important în caracterizarea biotopului unui ecosistem. Influenţa lor asupra organismelor dintr-un ecosistem este indirectă prin imprimarea unor trăsături particulare ale factorilor ecologici (lumină, temperatură, umiditate).

Poziţia geografică pe glob – latitudinea şi longitudinea unui ecosistem vor indica integrarea acestuia într-o anumită zonă climatică, care prezintă anumite caracteristici ale factorilor ecologici. Altitudinea reprezintă un factor ecologic important în distribuţia organismelor în diverse ecosisteme din aceeaşi zonă climatică. Odată cu creşterea altitudinii scad temperatura şi presiunea atmosferică, iar vântul, luminozitatea şi umiditatea se intensifică. Expoziţia geografică are influenţă asupra vieţii din cadrul ecosistemului respectiv datorită cantităţii de lumină. Factorii care sunt influenţaţi de expoziţia geografică sunt factorii mecanici (curenţii de aer) care împreună şi cu alţi factori ecologici pot determina modificări în cadrul populaţiilor şi biocenozelor.

Factorii mecanici

15

Vântul deplasează aerul datorită diferenţelor de temperatură între zonele de presiune înaltă şi joasă şi determină numeroase efecte asupra organismelor, mai ales în regiunile unde suflă în permanenţă şi pe direcţie dominantă. Din punct de vedere ecologic, curenţii de aer pot fi grupaţi în două categorii: vânturi cu caracter neperiodic (furtuni, uragane); vânturi cu caracter de regim (constante – alizeele, sau periodice – Crivăţul), prin acţiunea lor pot determina eroziunea solului. Eroziunea eoliană este mai accentuată în zonele de stepă şi pustiu, în zonele unde textura solului este de natură nisipoasă sau formată din aluviuni.

Mişcarea apei stătătoare (bălţi, lacuri, mări şi oceane) se datorează curenţilor orizontali, verticali, ascendenţi şi descendenţi, valurilor, oscilaţiilor de nivel etc. Mişcarea apelor curgătoare este determinată de gradul de înclinare a pantei. Datorită acţiunii sale mecanice intervenită între forţa de curgere a apei şi substrat sunt desprinse şi transportate o serie de materiale care sunt depuse la mal sau la vărsare.

Factorii fizici

16

Temperatura are un rol limitativ pentru structura populaţiilor unei biocenoze datorită variaţiilor ce apar pe parcursul unui an. În cazul în care limita inferioară sau superioară a temperaturii de toleranţă a unei specii este depăşită, specia poate fi eliminată, chiar dacă ceilalţi factori abiotici au o comportare normală. Temperatura atmosferică condiţionează în mare măsură existenţa organismelor terestre, acţionând asupra repartiţiei lor pe suprafaţa globului.

Umiditatea este factorul abiotic indispensabil unui ecosistem. Apa este solventul substanţelor minerale din rocile scoarţei biotopului şi reprezintă calea de migraţie a elementelor biogene din rocile litosferei în materia vie a ecosistemului şi invers. La nivel planetar apa reprezintă unul din învelişurile Pământului (hidrosfera) ocupând 70% din suprafaţa sa.

În funcţie de necesarul de apă organismele sunt grupate în patru categorii:

organisme xerofile – sunt întâlnite în zone aride, cu un deficit permanent sau temporar de umiditate, atât în sol cât şi în aer;

17

organisme mezofile – ocupă biotopuri cu umiditate moderată suportând variaţii mari ale umidităţii;

organisme higrofile – sunt prezente în locuri cu umiditate excesivă şi suportă variaţii mici de umiditate;

organisme hidrofile – trăiesc numai în apă.Umiditatea aerului reprezintă cantitatea de

apă existentă la un moment dat în atmosferă sub formă de vapori şi poate fi exprimată ca umiditate absolută, care reprezintă cantitatea în grame de vapori de pe unitatea de volum de aer (g/m3).Umiditatea relativă reprezintă cantitatea de vapori existentă în aer faţă de cantitatea de vapori de saturaţie, în condiţii date de temperatură şi presiune maximă a vaporilor de apă existenţi în atmosferă la o temperatură dată.

Lumina influenţează organismele prin trei aspecte: durată, intensitate şi lungime de undă. În funcţie de cantitatea de lumină tolerată, organismele sunt grupare în trei categorii: organisme fotofile, mezofotofile, fotofobe.

18

Focul ca factor ecologic influenţează structura, dinamica şi succesiunea biocenozelor afectate.

Factorii chimiciAzotul reprezintă 78,44% din gazele

prezente în atmosferă. Pătrunderea sa încomponentele biocenozei se realizează numai după ce a fost fixat de anumite microorganisme fixatoare de azot din genul Rhizobium, precum şi prin metabolizarea unor compuşi organici şi anorganici de către plante şi animale.

Oxigenul reprezintă 21% din gazele prezente în atmosferă. În funcţie de capacitatea organismelor de a folosi în respiraţie oxigen molecular liber sau inclus în substanţe organice acestea sunt grupate în aerobe (majoritatea plantelor şi animalelor pluricelulare şi unele monocelulare) şi anaerobe (unele microorganisme).

Dioxidul de carbon reprezintă 0,03% din volumul aerului atmosferic. Acest gaz este de 35 de ori mai solubil în apă decât oxigenul, atingând cele mai ridicate concentraţii în apele sărate.

pH-ul sau concentraţia ionilor de hidrogen influenţează dezvoltarea organismelor, care

19

de-a lungul evoluţiei s-au adaptat la diversele valori de pH. Cu toate că pH-ul reprezintă un factor chimic important al mediilor de viaţă acvatice şi terestre, fluctuaţiile sale nu sunt considerate direct implicate în delimitarea arealului speciilor şi deci în determinarea structurii biocenozelor naturale (Mohan şi colab., 1993).

Salinitatea (S‰) reprezintă gradul de concentrare în săruri a bazinelor acvatice. În funcţie de gradul de toleranţă al organismelor la diferite concentraţii ale salinităţii acestea au fost grupate în două categorii:stenohaline –suportă variaţii mici ale salinităţii; eurihaline – suportă variaţii mari ale salinităţii.În funcţie de gradul de concentraţie în săruri apele sunt clasificate astfel:ape dulci; ape salmastre; ape marine.

Substanţele minerale din sol sunt reprezentate de sărurile dizolvate, numite şi săruri biogene, care pot fi grupate astfel: macroelemente – P, N, K, S, Ca, Mg, Fe; microelemente – B, Cl, Co, Zn, Cu, Mn.

Biotopul acvatic

20

Apa, ca substanţă chimică, este desigur un factor al biotopului extrem de important cu drastice efecte limitative asupra activităţii biocenozelor. Dar apa este ea însăşi un mediu de viaţă pentru un imens număr de organisme, cu biotopuri specifice care determină funcţionarea unor ecosisteme specifice extrem de complexe, ecosistemele acvatice.

Mai mult, ponderea biotopurilor acvatice (peste 70% din suprafaţa totală a Pămîntului) precum şi calităţile specifice apei ca substanţă chimică, determină importanţa globală a acesteia în climatul planetar.

Pentru a reliefa imensitatea unor bazine acvatice, tabelele 3 şi 4 prezintă câteva caraceristici morfometrice ale oceanelor şi celor mai importante mări, precum şi cele mai lungi cursuri de apă cele mai mari lacuri ale planetei.

Asupra biotopurilor acvatice acţionează desigur o serie de factori abiotici care influenţează şi biotopurile terestre, având în acest context importanţă diferită, dar şi factori specifici mediului acvatic. Din punct de vedere ecologic (dar nu numai din acest punct de

21

vedere), dinamica oceanelor este deosebit de interesantă.

Datorită acţiunii vânturilor predominante şi rotaţiei Pământului ce determină acţiunea forţei Coriolis, iau naştere curenţii oceanici de suprafaţă. Deoarece vânturile de Nord - Est şi Sud – Vest sunt predominante, acestea determină apariţia curenţilor ecuatoriali de suprafaţă, care se manifestă de ambele părţi ale Ecuatorului. Aceştia sunt deviaţi către latitudini superioare atunci când întâlnesc ţărmurile estice ale Asiei şi Americii.

Rezultatul acestui mecanism este formarea în Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific a două imense celule de apă, cu circulaţie de suprafaţă ce au tendinţa de a transporta energia termică acumulată spre latitudini mai mari, în zonele vestice ale oceanelor. Ca efect, apele mai reci din zonele nordice coboară spre latitudini mai mici în zonele estice ale oceanelor.

Temperatura şi salinitatea influenţează densitatea apei şi orice proces care modifică aceşti doi parametri influenţează în mod indirect densitatea. Spre exemplu, procesul de evaporaţie a apei din zonele geografice calde determină creşterea salinităţii acesteia,

22

măreşte densitatea apei şi o face mai grea decât masele de apă adiacente, ceea ce imprimă o mişcare descendentă a acestei "ape grele".

Un proces cu un rezultat asemănător are loc în zonele reci ale oceanelor şi mărilor datorită îngheţului. Formarea unor imense cantităţi de gheaţă conduce la creşterea salinităţii apei şi deci la creşterea densităţii acesteia. Un astfel de fenomen are loc în Marea Weddell (Antarctica) şi se pare că o mare parte a apei de adâncime a oceanelor este rezultatul acestui proces.

În zona nordică a Atlanticului, apa rece cu densitate mai ridicată coboară formând apa de adâncime care se deplasează spre sud. Aceste mase de apă sunt mai puţin dense decât apele sudice de adâncime.

Spre deosebire de curenţii de suprafaţă care pot avea viteze de deplasare de peste 0,5 m/sec. până la 2,5 m/sec. (Curentul Golfului), curenţii de profunzime sunt mult mai lenţi, viteza lor fiind cuprinsă între 0,02 şi 0,1 m/sec.

Un tip diferit de circulaţie a apelor oceanice de adâncime este reprezentat de fenomenul de upwelling. Este o deplasare pe

23

verticala a maselor de apă determinată de acţiunea vântului care deplasează masele de apă mai calde din zonele platformei continentale, acestea fiind înlocuite de mase de apă de adâncime, mai reci.

Circulaţia pe verticală a maselor de apă oceanice este foarte importantă pentru biocenozele marine şi oceanice deoarece în acest mod apele de profunzime, bogate în substanţe biogene sunt aduse spre zonele fotice unde se amestecă cu apele de suprafaţă şi creează condiţii favorabile creşterii productivităţii biologice a acestor ape.

Zonele în care se produce fenomenul de upwelling sunt recunoscute pentru abundenţa resurselor pescăreşti (coastele vestice ale Africii, vestul Americii de Sud etc.).

O formă diferită de deplasare a maselor de apă oceanice o reprezintă mareele. Marea este de fapt o ridicare şi coborâre a masei de apă, sesizată ca o modificare periodică a nivelului apei, datorată atracţiei gravitaţionale exercitate de Lună şi Soare asupra Pământului. Aceste oscilaţii de nivel sunt sesizabile atât în oceane cât şi în mările deschise şi în golfuri.

24

Mareele lunare (provocate de atracţia gravitaţională a Lunii) sunt mai puternice decât cele solare datorită faptului că Luna este mai aproape de Pământ. Datorită faptului că forţa gravitaţională descreşte odată cu creşterea distanţei, Luna exercită o mai mare forţă de atracţie asupra acelei părţi a Pământului situată mai aproape şi o forţă mai slabă asupra părţii opuse. Se produc astfel o maree directă pe faţa Pământului expusă Lunii şi o maree opusă, pe cealaltă faţă. Aceste ridicări ale nivelului apei rămân aliniate pe direcţia Lunii în timpul rotaţiei diurne a Pământului, astfel că atunci când masele mai înalte de apă întâlnesc mase continentale sau insule, creşterea nivelului apei devine sesizabilă. Fenomenul este denumit maree înaltă sau flux.

Ridicarea şi scăderea pe verticală a nivelului apei datorate atracţiei gravitaţionale a Lunii şi Soarelui sunt însoţite de diverse mişcări orizontale ale maselor de apă cunoscute sub denumirea de curenţi mareici care sunt foarte diferiţi de curenţii normali ai oceanelor.

Mareele determină existenţa unor ecosisteme speciale situate dea lungul

25

ţărmurilor în care mişcarea ciclică a apei determinată de curenţii mareici aduce de-a lungul plajelor cantităţi importante de nutrienţi ceea ce determină existenţa unor biocenoze specifice în componenţa cărora intră specii cu adaptări speciale pentru viaţa în astfel de condiţii.

Un fenomen oceanic dar şi atmosferic de o importanţă deosebită este aşa numitul El Niño, fenomen ce se produce în Oceanul Pacific atunci când temperatura este neobişnuit de ridicată, de-a lungul coastelor unor ţări cum sunt Ecuador şi Peru, cauzând ample perturbaţii climatice. Numele El Niño a fost iniţial dat curentului cald de sud care apare în zonă anual în luna decembrie, dar actualmente este folosit numai pentru a desemna fenomenul extrem de intens şi persistent care se petrece la intervale de timp de 3-7 ani şi afectează climatul global pentru mai mult de un an. El Niño ( spaniolă: băiatul) determină perturbarea climatului atunci când suprafaţa oceanului din zona tropicală sud-estică a Pacificului creşte neobişnuit de mult.

Efectele ecologice ale acestui fenomen sunt uneori extrem de severe, afectând diverse populaţii acvatice, precum şi

26

numeroase ecosisteme terestre. Se consideră că fenomenele El Niño ce au început să se manifeste în anii 1982 şi 1997 au fost unele dintre cele mai severe prin efectele lor asupra unor largi zone geografice, influenţând evident pentru o perioadă de timp chiar condiţiile climatice globale.

Regimul apelor continentale este determinat în mare măsură de climat şi mai ales de regimul precipitaţiilor indus de acesta, care determină caracteristicile de bază ale biotopului şi deci ale ecosistemului. Modificarea sezonieră a nivelului apelor curgătoare are o importanţă remarcabilă asupra multor categorii de ecosisteme. Un exemplu, îl constituie biotopurile adiacente cursurilor de apă ale căror biocenoze suportă consecinţele inundaţiilor periodice cu implicaţii majore în structura populaţiilor piscicole şi a altor componente ale ecosistemului.

Apele curgătoare pot modifica morfologia unor biotopuri prin capacitatea lor de a eroda, transporta şi depune diverse componente ale solului, substanţe minerale, materie organică, precum şi material biologic. Efectul pe termen lung al unei astfel de acţiuni se poate materializa chiar prin "construcţia" unor noi

27

biotopuri. Apariţia şi continua modificare a deltelor şi lagunelor este rezultatul unor astfel de acţiuni. Delta Dunării este un exemplu tipic al rezultatului acţiunii de transport realizate de fluviul Dunărea.

Debitul mediu de aluviuni în suspensie la Dunării, măsurat în zona Ceatalul Izmail este de 2200 Kg/secundă. La această valoare se adaugă cantitatea de aluviuni târâte de 1,5% din totalul aluviunilor în suspensie şi determină ca totalul cantităţii de aluviuni transportată să se cifreze la o valoare medie de aproximativ 65 milioane tone anual.

Cele mai mari formaţiuni deltaice din lume sunt deltele combinate ale fluviilor Gange şi Brahmaputra în India, Delta Nilului în Egipt şi delta fluviului Mississippi în S.U.A.

Amploarea acestui fenomen de transport asigurat de apele curgătoare este mult mai mare în cazul unor bazine hidrografice mai mari. Spre exemplu, fluviul Amazon "cară" anual peste un miliard de tone de aluviuni. De altfel, această capacitate de transport a apelor curgătoare alimentează importante zone oceanice şi maritime cu substanţe biogene ce determină productivitatea primară a acestora.

28

Cantitatea totală de substanţe minerale aportată astfel este estimată la aproximativ 2,5 miliarde tone/an.

Apele curgătoare au un rol important şi în ceea ce priveşte antrenarea şi transportul unor organisme vii ceea ce conduce la modificarea temporară a structurii biocenozelor acvatice. Spre exemplu, în şenalul Dunării pot fi întâlnite în anumite perioade ale anului populaţii de acvatice atipice pentru acest biotop cum sunt diverse specii de fitoplancton şi zooplancton şi chiar specii de peşti care nu sunt în mod normal reofile. Ele sunt antrenate în perioadele de viitură din bălţile şi japşele adiacente.

Biocenoza

Biocenoza repezinta totalitatea organismelor ce traiesc intr-un biotop. Biocenoza este impartita in zoocenoza, phytocenoza si microbiocenoza.

Biocenoza este componenta vie a ecosistemului şi din punct de vedere sistematic, ea este un sistem deschis, supraindividual, cu autoreglare proprie. Intre

29

biocenoză şi biotop au loc schimburi permanente de materie, energie şi informaţie.

Conceptul de biocenoză este lansat în literatura de specialitate de Mobius (1877) ca urmare a studiilor asupra unor asociaţii de organisme acvatice bentale şi a relaţiilor acestora cu mediul. Biocenoza este interpretată ca o anumită comunitate de organisme (plante şi animale) care îşi desfăşoară activitatea pe un anumit areal (mediu) la care sunt adaptate şi între care există relaţii speciale, care conferă comunităţii o coeziune sistemică. Acest fapt permite sistemului biologic astfel alcătuit să funcţioneze ca un întreg capabil să se modifice în funcţie de variaţia condiţiilor de mediu şi modificarea structurii sale ca urmare a acţiunii diverşilor factori ecologici.

În general, o biocenoză este formată din populaţii de plante şi animale ce aparţin unor specii diverse, care au în comun faptul că ocupă un anumit areal geografic (au un biotop comun) şi sunt interdependente din punct de vedere funcţional.

Structura biocenozei

30

Pentru a înţelege modul în care funcţionează o biocenoză este necesară cunoaşterea componentelor şi modul în care este structurată biocenoza atât din punct de vedere calitativ cât şi sub aspect cantitativ. Elementele capabile să caracterizeze structura biocenozei sunt:

speciile (populaţiile) din componenţa biocenozei;

distribuţia spaţială a populaţiilor; dinamica elementelor structurale; importanţa diverselor grupe de organisme

sub aspect funcţional.

În scopul descrierii structurii biocenozei se utilizează o serie de indici capabili să confere o imagine c

31

32