+ All Categories
Home > Documents > Economie si politici economice - an I, sem II - deca claudiu.pdf

Economie si politici economice - an I, sem II - deca claudiu.pdf

Date post: 29-Nov-2015
Category:
Upload: vlad-niculcea
View: 73 times
Download: 1 times
Share this document with a friend
Description:
economy
123
Universitatea OVIDIUS Constanţa Departamentul ID-IFR Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative ECONOMIE ŞI POLITICI ECONOMICE Caiet de Studiu Individual Specializarea Administraţie Publică Anul de studii I Semestrul II Titular disciplină: Lector univ. dr. Claudiu DECA 2010
Transcript

Universitatea OVIDIUS Constanţa Departamentul ID-IFR Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative

ECONOMIE ŞI POLITICI ECONOMICE

Caiet de Studiu Individual

Specializarea Administraţie Publică Anul de studii I

Semestrul II

Titular disciplină: Lector univ. dr. Claudiu DECA

2010

Cuprins

Economie şi politici economice

5

Economie şi politici economice

CUPRINS

Unitate de

învăţare 1 2 3 4 5

Titlul INTRODUCERE OBIECTUL ŞI METODA ANALIZEI ECONOMICE Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1 1.1 Obiectul analizei economice 1.2 Metoda analizei economice Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1 TEORIA CONSUMATORULUI Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 2 2.1 Teoria utilităţii marginale 2.2 Teoria curbelor de indiferenţă Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 2 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 2 PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 3 3.1 Piaţa şi rolul ei. Tipuri de piaţă. Interdependenţa pieţelor 3.2 Cererea. Legea cererii. Elasticitatea cererii. Cererea atipică Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 3 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 3 COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI. COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 4 4.1 Întreprinderea 4.2 Combinarea factorilor de producţie Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 4 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 4 COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 5 5.1 Conceptul de bun şi clasificarea bunurilor 5.2 Utilitatea bunurilor Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 5 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare

Pagina

8

10111113171717

18191923242424

25262627333434

35363638464748

495050515454

Cuprins

Economie şi politici economice

6

6 7 8 9

10

11

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 5 CONCURENŢA ŞI FORMAREA PREŢURILOR Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 6 6.1 Concurenţa: conţinut, forme, funcţii 6.2 Formarea preţurilor pe diverse tipuri de pieţe Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 6 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 6 PIAŢA CU CONCURENŢĂ IMPERFECTĂ Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 7 7.1 Piaţa cu concurenţă imperfectă şi preţurile 7.2 Intervenţia statului în domeniul preţurilor Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 7 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 7 COSTUL DE PRODUCŢIE (I) Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 8 8.1 Conţinutul costului. Delimitări conceptuale 8.2 Mărimea şi tipologia costului Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 8 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 8 COSTUL DE PRODUCŢIE (II) Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 9 9.1 Relaţia dintre costul mediu şi costul marginal 9.2 Minimizarea costului. Relaţia dintre cost şi productivitate Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 9 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 9 PIAŢA MUNCII ŞI SALARIUL Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 10 10.1 Piaţa muncii: conţinut, caracterizare 10.2 Cererea şi oferta de muncă 10.3 Salariul Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 10 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 10 PIAŢA MONETARĂ ŞI DE CREDIT Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 11 11.1 Banii şi sistemele monetare 11.2 Cererea şi oferta de bani. Echilibrul monetar Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 11 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 11

54

55565657616161

62636365666667

68696970737373

75767677787979

8081818284878788

89909092959595

Cuprins

Economie şi politici economice

7

12

13

14

SISTEMUL BANCAR Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 12 12.1 Creditul, dobânda şi băncile Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 12 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 12 PIAŢA CAPITALULUI Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 13 13.1 Specificul pieţei capitalului 13.2 Instituţiile pieţei capitalului. Bursa de valori Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 13 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 13 EXTERNALITĂŢI ŞI BUNURI PUBLICE Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 14 14.1 Eşecul pieţelor. Cauze şi consecinţe 14.2 Externalităţi. Caracterizare şi clasificare 14.3 Alte situaţii de eşec ale pieţei 14.4 Eşecurile pieţei şi teoria bunăstării Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 14 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 14 BIBLIOGRAFIE

969797

101101102

103104104107110110111

112113113115118120122122124

125

Introducere

Economie şi politici economice

8

Economie şi politici economice

INTRODUCERE

Stimate student, Încă de la început obiectivul cursului consta în dobâindirea de către studenţi a cunoştinţelor specifice disciplinei Economie şi politici economice: înţelegerea şi utilizarea limbajului pedagogic pentru predarea

lecţiilor de economie. înţelegerea procesului de formare a noţiunilor fundamentale de

economie şi a modalităţilor concrete de formare, consolidare şi utilizare a noţiunilor de catre student.

formarea capacităţii de operaţionalizare a obiectivelor cursuriilor de economie, respectând particularităţile conţinutului ştiinţific al disciplinei.

cunoaşterea principalelor metode de predare-învăţare şi aplicarea acestor metode în cadrul lecţiilor de economie.

Scopul unităţilor de învăţare Unităţile de învăţare selectate au fost astfel alese încât să ajute cursanţii să dobândească o serie de competenţe legate de activitatea economică, prin însuşirea unor noţiuni specifice: raritatea resurselor în raport cu nevoile, piaţa, cerea şi oferta, factorii de producţie, costul de producţie, piaţa muncii şi salariul, piaţa monetară, sistemul bancar. Dobândirea acestor cunostinţe permite înţelegerea sistemului economic. Lucrarea de verificare reprezintă o evaluare finală la sfârşitul fiecărei etape de învăţare, lucrare pe care o vei transmite prin e-mail la adresa ... pentru corectare şi eventualele comentarii. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele informaţii: numele acestei discipline (Economie şi politici economice), numărul lucrării de verificare (Lucrarea de verificare nr. …), numele/prenumele şi adresa de e-mail a dumneavoastră. Vă recomand să scrieţi clar răspunsurile la întrebări. Dacă este posibil utilizaţi un procesor de texte. Pentru comentariile profesorului, lăsaţi o distanţă de circa 5 cm între răspunsuri. Pentru securitatea lucrării vă recomand să vă scrieţi numele pe fiecare pagină.

Spor la învăţat şi succes!Lector univ. dr. Claudiu DECA

Obiectul şi metoda analizei economice

Economie şi politici economice

10

Unitate de învăţare Nr. 1

OBIECTUL ŞI METODA ANALIZEI ECONOMICE

Cuprins

Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1…………………………………………………….. 11

1.1 Obiectul analizei economice…………………………………………………….......... 11

1.2 Metoda analizei economice……………………………………………………........... 13

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1…………………………………………... 17

Răspunsuri şi comentarii la testele deautoevaluare…………………................................. 17

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1…………………………………...……………….. 17

Obiectul şi metoda analizei economice

Economie şi politici economice

11

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:

însuşirea de către studenţi a noţiunilor de bază din economie; înţelegerea conceptelor proprii sferelor Economiei politice; înţelegerea şi însuşirea conceptelor, proceselor, regularităţilor şi

restricţiilor pe care se sprijină activitatea economică.

1.1 Obiectul analizei economice 

Analiza

economică

Ca orice ştiinţă umană sau socială, economia politică abstrage din lumea reală un fenomen esenţial ale cărui consecinţe îi definesc obiectul. Obiectul economiei politice constă în studierea modului în care indivizii sau societăţile îşi utilizează resursele rare pentru a-şi satisface cerinţele. Demersul economistului poate fi pozitiv (să explice ceea ce este) sau normativ (să definească ceea ce trebuie să fie). Metoda raţionamentului economic constă în obiectivele urmărite de către decidenţi, în a identifica limitele şi în a stabili cum sunt luate deciziile. Un postulat esenţial ghidează această analiză: se presupune că indivizii sunt raţionali, adică, întotdeauna comportamentul lor este călăuzit de obţinerea maximului de satisfacţie. Odată precizate obiectivele şi limitele, economistul caută soluţiile “de echilibru”. Acest echilibru este definit fie la nivelul comportamentului individual, fie la nivelul fiecărei pieţe specifice (echilibrul parţial) fie, în sfârşit, simultan la nivelul tuturor pieţelor considerate (echilibrul general). Dacă punctul de vedere adoptat este acela al opţiunilor individuale şi al interacţiunilor lor cu pieţele, este vorba despre o analiză microeconomică; dacă punctul de vedere este acela al economiei naţionale şi al interacţiunilor dintre variabilele economiei globale, este vorba despre o analiză macroeconomică. Dacă sunt întrebaţi la întâmplare ne-economişti despre obiectul analizei economice, culegem cel mai adesea o listă de subiecte concrete de care se ocupă economistul: producţia, consumul, schimburile, moneda, creşterea economică, inflaţia, şomajul etc. Reacţia rapidă constă aici în izolarea, din fenomenele sociale care pot fi cercetate, a acelora care ar fi în mod specific economice şi ar da astfel un conţinut concret analizei economice. Filozofii sau economiştii înşişi nu au realizat mai mult decât omul de pe stradă, definind economia ca o ştiinţă a acumulării bogăţiilor sau a bunurilor. Aristotel, patru secole înainte de Iisus Hristos, defineşte ştiinţa economică drept “ştiinţa de a dobândi bogăţii”. Pentru Adam Smith, în 1776, economia politică caută cum “să procureze poporului un venit sau hrană din belşug”, cum “să furnizeze statului sau comunităţii un venit suficient pentru serviciul public”. În 1920, A. Marshall estimează că “economia politică sau economică (...) examinează partea din viaţa individuală şi socială care se referă în mod deosebit la achiziţionarea şi folosirea

Obiectul şi metoda analizei economice

Economie şi politici economice

12

Abordarea concretă şi limitele ei

Abordarea abstractă: raritatea şi opţiunile

obiectelor materiale necesare bunăstării”. Aceasta abordare concretă întâmpină limite serioase. Este cu totul arbitrar să decretăm că un fenomen este “economic”. Inflaţia, şomajul, consumul, prin mai multe aspecte, constituie în aceeaşi măsură fenomene politice, sociologice sau psihologice. Nu putem decortica fenomenele sociale pentru a extrage partea economică, partea politică, etc. Pe de altă parte, pretinsele “fenomene economice” fac obiectul studiului sociologilor, psihologilor, politologilor sau istoricilor. Ştiinţele umane şi sociale au acelaşi domeniu concret de studiu: cauzele şi consecinţele individuale sau colective ale comportamentelor umane. Specificul care le defineşte ca disciplină autonomă nu depinde de domeniul lor de studiu. Fiecare disciplină îşi propune un obiect abstract, izolând din realitate un fenomen esenţial, pe care îl preferă ca punct de pornire a problemelor ce vor fi analizate ulterior. Acest fenomen esenţial - puterea, de exemplu, pentru ştiinţa politică - este, pentru analiza economică, raritatea resurselor. Oamenii au multe cerinţe de satisfăcut, dar cea mai mare parte a resurselor de care dispun pentru aceasta sunt în cantitate limitată. Economia este ştiinţa opţiunilor devenite necesare datorită rarităţii resurselor. Virtuţile abundentei Abundenţa elimină orice problemă de opţiune în utilizarea resurselor. Dacă resursele sunt nelimitate, se va produce totul şi pentru toată lumea, până la satisfacerea nevoilor, nereprezentând importanţă cum. Pot exista “bunuri libere”, care sunt disponibile în abundenţă . De exemplu, aerul pe care îl respirăm este un bun liber, atâta timp cât nu există anumite dificultăţi pentru a găsi aer pur; utilizarea sa nu ridică nici o problemă deosebită şi nu apelează la nici o analiză anume; aerul nu este un bun economic. Îndată ce poluarea atmosferică atinge un anumit nivel, aerul pur devine rar; indivizii şi societăţile efectuează cheltuieli pentru a curăţa atmosfera sau a elimina poluarea; aerul redevine un bun economic. Raritatea impune optiuni Odată decisă producţia unui anumit bun, nu suntem indiferenţi faţă de metoda de producţie utilizată, deoarece timpul şi mijloacele de producţie sunt rare şi anumite metode consumă mijloace mai mult decât altele. Răspunsul la întrebările “ce să se producă, cum şi cât să se producă” constituie ceea ce economiştii numesc problema alocării resurselor. La problema alocării se adaugă aceea a repartizării resurselor. Raritatea impune costuri Necesitatea de a alege între utilizările alternative ale resurselor disponibile are drept consecinţă manifestarea costurilor. Toate resursele utilizate pentru producerea unui anumit bun (timp, materii prime, echipamente) nu mai sunt disponibile pentru producţia altui bun. În situaţia de raritate, orice activitate atrage după sine o renunţare: a alege ceva înseamnă a renunţa la satisfacţiile pe care le-ar fi putut procura toate celelalte opţiuni posibile. Orice activitate are un “cost de oportunitate”.

Obiectul şi metoda analizei economice

Economie şi politici economice

13

Costul de oportunitate al unei alegeri reprezintă satisfacţia pe care ar procura-o opţiunea care este cea mai bună posibil dintre toate celelalte opţiuni disponibile. Conceptul economic de cost este mai larg; el estimează o estimare subiectivă a oportunităţilor sacrificate, care nu cuprind, neapărat, numai banii cheltuiţi. O definiţie modernă a analizei economice Lionel Robbins, în 1935 a rezumat destul de bine obiectul analizei economice: Analiza economică studiază modul în care indivizii sau societatea folosesc resursele rare pentru întrebuinţări alternative, în vederea satisfacerii cerinţelor lor. Cea mai mare parte a economiştilor contemporani consideră astfel disciplina lor ca o teorie a comportamentelor umane determinate de grija de a împăca satisfacerea cerinţelor cu raritatea resurselor. In a doua jumătate a secolului XX s-a constatat extinderea preocupărilor economiştilor asupra aspectelor comportamentului uman; există astfel o analiză economică a căsătoriei, a criminalităţii, a politicii, a religiei...si chiar a periatului dinţilor. Orice subiect care implică opţiunea omului constituie de acum înainte un obiect potenţial al analizei economice; deci nu alegerea subiectului concret deosebeşte economia de celelalte ştiinţe umane şi sociale, ci metoda sa de analiză.

Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. Evoluţia vieţii şi activităţilor sociale imprimă nevoilor un caracter:

a) Static; b) Dinamic şi nelimitat; c) Eminamente subiectiv; d) General, limitat; e) Dominant obiectiv.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 17.

1.2 Metoda analizei economice 

Demersul ştiinţific în economie

Definiţia demersului ştiinţific

O teoremă este ştiinţifică atunci când ea poate fi respinsă, deci când este posibilă confruntarea ei cu faptele. Ipoteza este performantă (ea evidenţiază corect fenomenul studiat) şi este reţinută până ce o ipoteză mai bună vine să o înlocuiască. * Economia pozitivă Economia este o ştiinţă în măsura în care ea caută să urmeze demersul pe care tocmai l-am descris. În acest efort, ea se loveşte adesea de o dificultate majoră; ezitarea sau confuzia între o analiză pozitivă şi o analiză normativă. O analiză pozitivă explică de ce lucrurile şi comportamentele sunt ceea ce sunt, în timp ce analiza normativă caută să

Obiectul şi metoda analizei economice

Economie şi politici economice

14

Metoda de raţionament

definească ceea ce ele trebuie să fie. Economia pozitivă poate pune în aplicare un demers ştiinţific. Ea emite ipoteze în ceea ce priveşte comportamentele agenţilor economici; ea deduce consecinţele logice ale acestor ipoteze. Ea confruntă evoluţia observată în mod efectiv a acestor variabile cu previziuni teoretice. Începând cu sfârşitul secolului XIX, utilizarea din ce în ce mai mult a matematicii pentru a demonstra consecinţele ipotezelor a întărit coerenţa logică a teoriilor economice. Pe de alta parte, datorită dezvoltării teoretice şi practice a statisticii şi mijloacelor de calcul informatizate, ipotezele teoretice contemporane sunt aproape în mod sistematic supuse testelor empirice. * Economia normativă Economistul se mulţumeşte rar cu o explicaţie pozitivă. Economia, tratând despre comportamentele umane şi consecinţele lor colective, este în mod inevitabil politică. La ce bun serveşte buna cunoaştere a funcţionarii pieţei muncii dacă aceasta nu este utilizată pentru punerea în aplicare a unor politici eficace de luptă împotriva şomajului, de formare profesională, etc.? În nici o situaţie nu există o dezbatere teoretică în economie care să nu conducă la o dezbatere politică. Analiza normativă apare astfel ca o urmare logică a cunoaşterii pozitive. Numai analiza pozitivă poate recurge deplin la demersul ştiinţific. Omul de ştiinţă nu produce informaţie decât pe baza a ceea ce există. Dezbaterea asupra a ceea ce trebuie să fie depinde de obiectivele care sunt fixate societăţii şi de priorităţile stabilite între aceste obiective. Concret, ştiinţa economică poate explica cum se luptă împotriva inflaţiei sau împotriva şomajului; ea nu ne poate spune dacă trebuie să luptam, nici dacă trebuie să se dea prioritate unuia sau altuia dintre aceste obiective. Economistul poate foarte bine să-şi dea cu părerea asupra acestui arbitraj, dar această părere este o opinie subordonată unei judecăţi de valoare emise pe baza scopurilor urmărite de societate şi nu rezultatul unei analize ştiinţifice. * Raţionalitatea şi echilibrul individual Orice teorie economică modernă porneşte de la ipotezele asupra comportamentelor individuale. Aceste ipoteze reflectă postulatul fundamental care pune bazele viziunii economice a omului (homo economicus).Indivizii caută să utilizeze resursele rare pentru a-şi satisface cerinţele, dar ei nu o fac oricum; ei sunt raţionali. Raţionalitatea economică are semnificaţia faptului că indivizii caută maximul de satisfacţie şi că, prin urmare, ei valorifică întotdeauna o oportunitate ca să-şi îmbunătăţească situaţia. Pornind de la postulatul raţionalităţii, se identifică în continuare mijloacele de care dispun agenţii economici în vederea maximizării satisfacţiei lor (timp, venituri, factori de producţie, cunoştinţe, preţuri, etc.). Comportamentul uman este aşadar studiat ca fiind soluţionarea unei probleme de maximizare a unui obiectiv sub constrângere, ceea ce explică posibilitatea de recurgere intensivă la matematică pentru a demonstra sau

Obiectul şi metoda analizei economice

Economie şi politici economice

15

verifica raţionamentul. Soluţia problemei maximizării oferă ceea ce se numeşte echilibrul individual (echilibrul consumatorului, echilibrul producătorului...). Echilibrul reprezintă o astfel de situaţie în care nici o forţă nu se mai manifestă ca să modifice situaţia într-un sens sau altul. Coordonarea şi echilibrul pieţelor Care este mecanismul de coordonare care face ca milioane de consumatori şi sute de producători care nu se consultă în mod sistematic, să ia în final decizii corecte? Această problemă este cea a echilibrului pieţelor. O piaţă este un loc real (de exemplu Bursa) sau fictiv (de exemplu piaţa automobilului) în care se confruntă toate ofertele şi toate cererile unui bun sau ale unui serviciu.

Echilibrul contabil şi echilibrul economic Piaţa este un echilibru atunci când oferta este egală cu cererea şi nu mai există forţe care să acţioneze într-un sens sau altul, pentru a modifica oferta sau cererea. Din punct de vedere contabil, o piaţă este mereu în echilibru, în sensul că valoarea vânzărilor este în mod necesar egală cu cea a cumpărărilor. Din punct de vedere economic, nu există echilibru decât dacă operaţiunile efectiv realizate pe piaţă corespund planurilor agenţilor economici, adică ceea ce ei doreau să facă înainte ca schimburile să aibă loc.

Statica comparativă şi dinamică Studierea fluctuaţiilor de pe o piaţă foloseşte două tipuri de abordări: - abordarea statică comparativă care constă în a descrie care este noul echilibru pe care trebuie să-l atingă o piaţă în urma unei schimbări oarecare care afectează echilibrul iniţial. Se compară în acest caz două puncte de echilibru separate în timp, fără a se manifesta interes pentru procesul prin care piaţa a trecut de la un punct la altul. - abordarea dinamică, ce vizează dimpotrivă să explice mecanismul de ajustare al pieţei şi desfăşurarea lui în timp. Statica comparativă este justificată, dacă se consideră că termenele de ajustare ale pieţelor sunt suficient de scurte pentru a putea fi neglijate, sau dacă se vrea pur şi simplu să se descrie spre ce tind pieţele pe termen lung.

Echilibrul parţial şi echilibrul general Pieţele sunt interdependente şi lucrurile nu rămân niciodată egale pe de altă parte. Abordarea prin prisma echilibrului general ţine cont tocmai de toate interacţiunile dintre diferitele pieţe. Căutarea optimului Odată stabilite rezultatele analizei pozitive, şi anume soluţiile de echilibru, economistul îşi pune cel mai adesea o întrebare aflată la frontiera dintre analiza pozitivă şi analiza normativă: soluţiile spre care tind indivizii şi pieţele sunt cele mai eficace, sau măcar eficiente?

Obiectul şi metoda analizei economice

Economie şi politici economice

16

Dat fiind postulatul raţionalităţii, este natural să ne întrebăm dacă agenţii obţin în mod efectiv cel mai bun câştig din resursele disponibile. Pentru a face aceasta, economiştii au un criteriu de definire a eficienţei economice: optimul lui Vilfredo Pareto. O situaţie este optimă în accepţia lui Pareto dacă nu se mai poate îmbunătăţi satisfacerea unui individ fără a o reduce pe aceea a cel puţin unui alt individ. Abordarea “micro” şi “macro” economică Diferenţa dintre abordarea microeconomică şi abordarea macroeconomică este dată de deosebirea de puncte de vedere şi de prim-planul intereselor. Analiza microeconomică se consacră în principal explicării comportamentelor individuale şi a infracţiunii lor. Nivelul său de cercetare privilegiat este acela al întreprinderii şi al pieţei unui bun sau unui anumit serviciu. Analiza microeconomică modernă şi-a început adevărata ei dezvoltare la sfârşitul secolului al XIX-lea cu economişti neoclasici. Analiza macroeconomică acordă interes în principal studierii interacţiunilor dintre variabilele economice agregate la nivelul economiei naţionale . În esenţă, toate problemele economice sunt macoeconomice ( creştere economică, şomaj, inflaţie, repartiţie, dezvoltare, etc.). Dezvoltarea teoriei macroeconomice moderne provine în foarte mare măsură din lucrările lui John Maynard Keynes ( anii 1920 si 1930 ) şi din dezbaterile pe care ele le-au provocat. Cea mai mare parte a economiştilor contemporani sunt de acord a recunoaşte ca orice teorie macroeconomică serioasă este fondată, explicit sau implicit, pe o teorie microeconomică, adică pe ipoteze în ceea ce priveşte comportamentele individuale.

Test de autoevaluare 1.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. Ce urmăreşte abordarea “micro” şi “macro”? Răspunsul la test se găseşte la pagina 17.

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 1. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.

Obiectul şi metoda analizei economice

Economie şi politici economice

 

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1

1. Definiţi conceptul de abordare abstractă: raritatea şi opţiunile. 2. Economia pozitivă şi normativă.

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Răspuns 1.1 Dinamic şi nelimitat. Răspuns 1.2 Diferenţa dintre abordarea microeconomică şi abordarea macroeconomică este dată de deosebirea de puncte de vedere şi de prim-planul intereselor. Analiza microeconomică se consacră în principal explicării comportamentelor individuale şi a infracţiunii lor. Nivelul său de cercetare privilegiat este acela al întreprinderii şi al pieţei unui bun sau unui anumit serviciu. Analiza microeconomică modernă şi-a început adevărata ei dezvoltare la sfârşitul secolului al XIX-lea cu economişti neoclasici. Analiza macroeconomică acordă interes în principal studierii interacţiunilor dintre variabilele economice agregate la nivelul economiei naţionale . În esenţă, toate problemele economice sunt macoeconomice ( creştere economică, şomaj, inflaţie, repartiţie, dezvoltare, etc.). Dezvoltarea teoriei macroeconomice moderne provine în foarte mare măsură din lucrările lui John Maynard Keynes ( anii 1920 si 1930 ) şi din dezbaterile pe care ele le-au provocat.

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1

1. Basno Cezar –„Operaţiuni bancare; instrumente şi tehnici de plată”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

2. Basno Cezar, Nicolae Dardac, Constantin Floricel –„Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

3. Bojian, O. – Contabilitate generală, Ed. Eficient, Bucureşti, 2000 4. Bran Paul – “Relaţii valutar-financiare internaţionale”, ed. Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti, 1990 5. Nicoale T. – Contabilitate financiară, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2003

17

Teoria consumatorului

Economie şi politici economice

18

Unitate de învăţare Nr. 2

TEORIA CONSUMATORULUI

Cuprins

Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 2…………………………………………………….. 19

2.1 Teoria utilităţii marginale…………………………………………………….............. 19

2.2 Teoria curbelor de indiferenţă……………………………………………………....... 23

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 2…………………………………………... 24

Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………................................ 24

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 2……………………………………………………. 24

Teoria consumatorului

Economie şi politici economice

19

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 2

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 2 sunt:

aprofundarea notiunii de cosumator;

insusirea conceptului de utilitate marginala, totala;

prezentarea notiunii de:”curbe de indiferenta”.

2.1 Teoria utilităţii marginale

Teoria utilităţii marginale

Utilitatea totală

Utilitatea marginală

Acest capitol oferă un răspuns următoarei întrebări: cum decide un individ să-şi repartizeze bugetul sau între diferitele bunuri şi servicii disponibile? Stabilirea condiţiilor de echilibru ale consumatorului ne va permite să deducem legile evoluţiei cererii unui bun. Influenţaţi de filozofia utilitaristă, economiştii neoclasici de la sfârşitul secolului al XIX-lea (îndeosebi englezul Jevons, austriacul Menger şi francezul Walras) au dezvoltat o teorie în care individul raţional este presupus că urmăreşte obţinerea maximului de satisfacţie sau de “utilitate”. Se presupune mai întâi că individul este capabil să măsoare printr-un indice cantitativ precis utilitatea (folosul) pe care o obţine din consumarea unui bun. Această abordare “cardinală” a utilităţii conduce la un principiu care rămâne fundamental pentru analiza economică modernă: opţiunile individuale rezultă întotdeauna dintr-o egalizare marginală a costurilor şi avantajelor legate de diferitele posibilităţi care le sunt oferite. Cu toate acestea, la începutul sec. XX se abandonează abordarea “cardinală”. Teoria curbelor de indiferenţă, dezvoltată de italianul Vilfredo Pareto, adoptă o abordare “ordinală” în care individul nu mai măsoară nivelul utilităţii, ci este doar capabil să indice o ordine de preferinţă. Aceasta constituie un progres ştiinţific notabil, din două puncte de vedere: pe de o parte, este vorba despre o ipoteză mai simplă care explică aceleaşi fenomene ca şi precedenta; pe de altă parte, explicarea deciziilor individuale acordă pe viitor mai puţină importanţă preferinţelor agenţilor, imposibil de cuantificat în mod obiectiv, cât limitele lor care pot fi observate şi cuantificate (constrângerea bugetară în mod deosebit). Utilitatea totală (U) Utilitatea totală (U), a unui bun X oarecare, măsoară satisfacţia globală pe care individul o obţine din consumarea acestui bun. Nivelul lui U depinde de cantitatea bunului X. Altfel zis, U “este funcţie de” X, ceea ce se scrie:

U = U(X) În ce sens şi în ce ritm utilitatea evoluează când X creşte? Acest sens şi acest ritm de variaţie sunt măsurate prin utilitatea marginală. Utilitatea marginală (Um) a unui bun parţial divizibil Utilitatea marginală (Um), măsoară evoluţia unităţii totale “la margine”, adică pentru o variaţie foarte mică a cantităţii consumate.

Teoria consumatorului

Economie şi politici economice

20

Evoluţia utilităţii totale şi

a utilităţii marginale

Alegerea optimă a

consumatorului

Un bun este imperfect invizibil dacă există o unitate de măsură sub care este imposibil să se coboare (un individ nu poate utiliza nici o jumătate de automobil, nici 0,25 dintr-o pereche de ochelari: aceste bunuri sunt parţial divizibile). Utilitatea marginală a unui bun X imperfect divizibil reprezintă variaţia utilităţii totale determinată de o unitate suplimentară din acest bun.

Fie:UmXU

X

( unde simbolul semnifică “variaţia”).

În multe cazuri, această măsurare nu este decât o aproximare a lui Um. Într-adevăr, dacă bunul X este perfect divizibil, atunci oricare ar fi unitatea de măsura considerată, se poate mereu imagina o cantitate şi mai mică. Astfel, se măsoară consumul în grame, 1 gram nu reprezintă cu adevărat consumul “marginal” căci se poate imagina un consum de 0,5 grame. Dar dacă jumătatea de gram este considerată etalon, se poate totuşi imagina un consum de 0,25 grame şi aşa mai departe. În acest caz, o definiţie riguroasă a utilităţii marginale trebuie să ia în considerare evoluţia utilităţii totale care rezultă dintr-o variaţie extrem de mică a lui X. Utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil Utilitatea marginală a unui bun X perfect divizibil reprezintă variaţia utilităţii totale în raport cu o variaţie extrem de mică (“infinitezimală”) a cantităţii consumate. Numai conceptul matematic de “derivată” permite înţelegerea acestei definiţii. Într-adevăr, derivata acestei variabile oarecare y, care este funcţie de o altă variabilă x, măsoară cum variază y faţă de o variaţie a lui x care tinde spre 0. Dacă y = y(x) adică: dacă “y este funcţie de x”, se scrie derivata lui y în raport cu x, în doua feluri: y’(x) sau mai bine dy/dx. Astfel, din punct de vedere matematic, utilitatea marginală este derivata funcţiei de utilitate totală în raport cu X.

Fie: Um = U’(X), sau mai bine Um = dU

dX

Principiul intensităţii descrescătoare a cerinţelor Cum evoluează nivelul de satisfacţie al individului când el consumă o cantitate crescătoare dintr-un bun? Este rezonabil să ne gândim că el depinde de intensitatea nevoii pe care consumatorul caută să o satisfacă: plăcerea este proporţională cu lipsa resimţită înainte de consumare. Analiza microeconomică reţine în cazul acesta o ipoteză simplă: intensitatea unei nevoi este descrescătoare pe măsură ce cantitatea consumată creşte. Dacă unui individ îi este sete, îi este mai puţină sete începând cu al doilea pahar, şi încă mai puţină sete începând cu al treilea pahar etc. Principiul utilităţii marginale descrescătoare

Teoria consumatorului

Economie şi politici economice

21

Influenţa şi limitele teoriei

utilităţii marginale

Dacă intensitatea cerinţei scade odată cu cantitatea consumată, satisfacţia obţinuta pentru fiecare unitate suplimentară este mai puţin importantă decât pentru precedenta. Al treilea pahar de apă procură mai puţină plăcere decât al doilea şi încă mai puţină decât primul. Atenţie! Asta nu înseamnă că satisfacţia globală se diminuează. Dacă individul continuă să bea, aceasta se datorează faptului că simte încă plăcerea de a o face. Utilitatea totală continuă deci să crească, dar din ce în ce mai lent. Altfel spus, utilitatea marginală se diminuează. Un individ raţional nu ar trebui să-şi continue consumul său dincolo de punctul de saturare a nevoilor. Apare deci ipoteza că utilitatea marginală este în mod normal descrescătoare, dar mereu pozitivă. Situaţia de abundenţă Individul raţional caută să-şi maximizeze utilitatea. Dacă bunurile sunt abundente, nimic nu-i limitează posibilitatea de consum. El nu suportă nici un cost, nu trebuie să consimtă la nici o renunţare pentru a-şi procura o oarecare cantitate dintr-un bun. În acest caz - din păcate puţin frecvent! - opţiunea optimă constă în a consuma bunul X până la punctul în care utilitatea totală este la maximul ei, adică până ce utilitatea marginală este nulă. Condiţia de echilibru a consumatorului este deci: UmX = 0. Situaţia de raritate, economia de troc Dacă în prezent bunurile sunt rare, individul trebuie să opteze între diferitele posibilităţi de consum. Într-o economie de troc, în care bunurile se schimbă direct între ele, a consuma un bun X înseamnă a renunţa la un bun Y sau la un bun Z care s-ar fi putut obţine în schimb. În acest caz, individul nu mai extinde consumarea din X până la un punct de saţietate. El trebuie să ţină cont de costul de oportunitate al acestui consum, adică de satisfacţiile pe care le-ar fi putut obţine ca urmare a renunţării la X. Să presupunem că nu există decât două bunuri substituibile X si Y. Individul îşi maximizează satisfacţia alegând o combinare (X,Y) astfel încât utilitatea marginală a celor două bunuri să fie egală. Într-adevăr, dacă UmX UmY, consumatorul îşi creşte utilitatea sa totală substituind o unitate de X cu o unitate de Y. El va continua această substituire atâta timp cât UmX UmY. Utilitatea marginală fiind o funcţie descrescătoare de cantitatea consumată, UmX se diminuează, în timp ce UmY creşte şi se atinge în final un punct de egalitate al unităţilor marginale. Dincolo de acest punct, UmX UmY şi va fi atunci raţional de a substitui Y cu X. Condiţia de echilibru a consumatorului este deci: UmX = UmY. Situaţia de raritate, economia monetară În cadrul unei economii monetare, bunurile nu se schimbă intre ele, ci în contra monedă. Problema consumatorului este deci de a repartiza un buget dat între X si Y. Nu mai este vorba de a şti dacă trebuie să se consume o unitate suplimentară de X sau Y, ci de a şti dacă trebuie să se cheltuiască o sumă suplimentară pentru un punct X sau un bun Y. Prin analogie cu raţionamentul precedent, se înţelege că optimul consumatorului este atins când utilitatea marginală a unui leu cheltuit pe

Teoria consumatorului

Economie şi politici economice

22

bunul X este egală cu utilitatea marginală a unui leu cheltuit pe bunul Y. Altfel spus, trebuie mereu să se egalizeze utilităţile marginale, dar de această dată ponderându-le prin preţurile bunurilor X şi Y (fie Px şi Py).

Condiţia de echilibru a consumatorului este deci: UmX

Px=

UmY

Py

Să observăm că divizând UmX prin preţul sau, se măsoară într-adevăr utilitatea marginală pe unitatea monetară cheltuită cu bunul X. Principiul calculului marginal Teoreticienii utilităţii marginale au avut meritul de a descoperi un principiu major al analizei microeconomice: orice decizie individuală rezultă dintr-o comparare şi dintr-o egalizare marginală a costurilor şi avantajelor care sunt legate de aceasta; într-adevăr, în acest moment este atins avantajul maxim. Soluţionarea problemei valorii Economiştii “clasici” din sec. YVIII şi XIX întâmpinau o mare dificultate în a pune de acord valoarea de întrebuinţare cu valoarea comercială. Valoarea de întrebuinţare, fundamentată pe utilitatea pe care o reprezintă un bun pentru cei ce îl utilizează, pare adeseori că este opusă valorii comerciale, adică valorii stabilite de piaţă. Această contradicţie este ilustrată prin paradoxul apei şi al diamantelor. Apa, care este indispensabilă oamenilor, nu valorează nimic, sau aproape nimic pe piaţă. Diamantele, care par mai puţin indispensabile decât apa, au în ceea ce le priveşte o valoare comercială foarte ridicată. Paradoxul vine din aceea că valoarea este fundamentată pe utilitatea totală a bunului, în timp ce comportamentele sunt ghidate de utilitatea marginală. Astfel, apa are fără nici o îndoiala o utilitate totală foarte mare, dar o utilitate marginală foarte mică, deoarece este abundentă. Indivizii nu sunt deci dispuşi să consimtă la sacrificii importante pentru a o obţine; în schimb, diamantul are desigur o utilitate totală mai mică decât aceea a apei, dar are o utilitate marginală mult mai ridicată, deoarece el este foarte rar. Suntem deci dispuşi la un sacrificiu (un preţ) mai ridicat pentru a-l obţine. Dacă se ia utilitatea marginală ca fundament al valorii, paradoxul dispare. O teorie nerealistă Limita nerealistă a acestei teorii este dată de definirea cardinală a utilităţii. Indivizii nu sunt capabili să măsoare cantitativ utilitatea. O abordare ordinală a utilităţii pare mai realistă: indivizii sunt capabili să compare şi să evalueze opţiunile oferite conform unei ordini de preferinţă; dar fără să atribuie fiecăreia un indice cantitativ precis. Desigur, lipsa de realitate a ipotezei nu este suficientă pentru a o descalifica în calitate de instrument ştiinţific de lucru, dar dacă se poate dezvolta o teorie la fel de performantă care porneşte de la o ipoteză mai simplă şi mai plauzibilă, aceasta constituie totuşi un progres ştiinţific. Un progres de această natură se va realiza cu teoria curbelor de indiferenţă, dezvoltată la începutul secolului XX de italianul Vilfredo Pareto.

Teoria consumatorului

Economie şi politici economice

23

 

Test de autoevaluare 2.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. 1. Are caracter pur subiectiv:

a) Aprecierea utilităţii economice; b) Determinerea utilităţii în general; c) Delimitarea bunurilor economice de cele libere; d) Evaluarea nevoilor; e) Clasificarea resurselor în primare şi derivate.

2. Utilitatea totală este maximă atunci când:

a) Utilitatea marginală este zero; b) Utilitatea marginală este maximă; c) Utilitatea marginală este negativă; d) Preţul unitar scade; e) În toate situaţiile de mai sus.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 24.

2.2 Teoria curbelor de indiferenţă

Ipotezele privind

preferinţele

Definirea şi proprietăţile curbelor de indiferenţă

Raţionalitatea şi forma curbelor de indiferenţă

Pentru ca un individ să fie în măsură să trieze opţiunile posibile şi să definească o ordine de preferinţă, nu este necesar să se presupună că el ştie să-şi măsoare utilitatea printr-un indice cantitativ. Este suficient ca două condiţii mai simple şi mai aproape de realitate să fie îndeplinite: - între două opţiuni A şi B, individul poate hotărî dacă îl preferă pe A (AB) sau dacă îl preferă pe B (BA), sau dacă este indiferent între cele două (A=B); - opţiunile sunt tranzitive, adică dacă AB şi dacă BC atunci AC. În aceste condiţii, se poate construi o funcţie de preferinţă care evoluează prin ordine de preferinţă toate combinaţiile posibile ale celor două bunuri. O curbă de indiferenţă reprezintă ansamblul combinaţiilor a două bunuri care procură consumatorului un nivel de utilitate identic. U este neschimbat când se deplasează de-a lungul unei curbe de indiferenţă. U creste când se trece de la o curbă la alta mai sus spre dreaptă. Pentru acelaşi individ, există o infinitate de curbe, fiecare corespunzând unui nivel de satisfacţie diferit. Ansamblul acestor curbe este numit “harta de indiferenţă”. Există atâtea hărţi de indiferenţă câţi indivizi sunt. Intersecţia dintre două curbe de indiferenţă este imposibilă. De ce curbele sunt descrescătoare? De-a lungul curbei, există o relaţie “inversă” sau “descrescătoare”, sau chiar “negativă” între Y şi X: dacă X creşte, Y se diminuează şi invers. De ce? Pentru că un individ raţional nu extinde niciodată consumul unui bun până la punctul în care utilitatea marginală devine negativă, deoarece atunci utilitatea sa totală se diminuează. Dacă utilitatea marginală este mereu pozitivă, diminuarea bunului Y reduce utilitatea

Teoria consumatorului

Economie şi politici economice

totală a individului.

Test de autoevaluare 2.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. Ce reprezintă curbele de indiferenţă? Răspunsul la test se găseşte la pagina 24.

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 2. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr. 2 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 2

Conceptul de utilitate marginală şi utilitate totală.

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Răspuns 2.1 1. Aprecierea utilitatii economice. 2. Utilitatea marginala este zero. Răspuns 2.2 O curbă de indiferenţă reprezintă ansamblul combinaţiilor a două bunuri care procură consumatorului un nivel de utilitate identic.

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 2

1. Basno Cezar –„Operaţiuni bancare; instrumente şi tehnici de plată”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

2. Basno Cezar, Nicolae Dardac, Constantin Floricel –„Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

3. Bran Paul – “Relaţii valutar-financiare internaţionale”, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990

24

Piaţa. Cererea şi oferta

Economie şi politici economice

25

Unitate de învăţare Nr. 3

PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA

Cuprins

Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 3…………………………………………………….. 26

3.1 Piaţa şi rolul ei. Tipuri de piaţă. Interdependenţa pieţelor…………………………… 26

3.2 Cererea. Legea cererii. Elasticitatea cererii. Cererea atipică…….......……………….. 27

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 3…………………………………………... 33

Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………................................ 34

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 3……………………………………………………. 34

Piaţa. Cererea şi oferta

Economie şi politici economice

26

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 3

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 3 sunt:

definirea conceptului de piaţă şi rolul acesteia; tipuri de piaţă, clasificare; cererea şi oferta; legea cererii şi legea ofertei; echilibrul pieţei.

3.1 Piaţa şi rolul ei. Tipuri de piaţă. Interdependenţa pieţelor  Piaţa şi rolul ei

Tipuri de piaţă

Piaţa se identifică cu locul public, acoperit sau sub cerul liber, unde se vând şi se cumpără mărfuri. În sens ştiinţific, piaţa exprimă relaţiile economice dintre oameni, dintre agenţii economici, ce se desfăşoară într-un anumit spaţiu, în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta de mărfuri, se formează preţurile, au loc negocieri şi acte de vânzare cumpărare, în condiţii de concurenţă. Piaţa exprimă relaţiile dintre agenţii economici – vânzători (ofertă) şi cumpărători (cerere) – în cadrul cărora unii oferă şi ceilalţi cumpără, creându-se astfel fluxurile de piaţă care sunt mijlocite de bani. Regulatorul pieţei este concurenţa, iar componentele fundamentale ale pieţei sunt: cererea, oferta, preţul şi concurenţa. Rolul pieţei este de a asigura contactul permanent dintre vânzători şi cumpărători, dintre ofertă şi cerere, punând în evidenţă concordanţa sau neconcordanţa dintre acestea. De asemeni, piaţa reglează activitatea economică prin informaţiile pe care le dă privind volumul, structura şi nivelul calitativ al cererii, determinând orientarea agenţilor economici în ceea ce priveşte investiţiile de capital, calitatea şi structura producţiei, schimbului şi consumului. Astfel, piaţa orientează alocarea şi folosirea eficientă a resurselor umane, materiale şi financiare. O condiţie esenţială de care depinde îndeplinirea rolului pieţei o constituie autonomia de decizie a agenţilor economici, libertatea lor economică. Aceasta constă în adaptarea rapidă a producţiei la cererea de bunuri materiale şi servicii şi, de asemeni, într-o mare mobilitate, fără îngrădiri birocratice din partea statului. Dar, relaţiilor de piaţă moderne şi eficiente nu trebuie să le lipsească intervenţia statului în economie. Rolul statului este de a contribui la funcţionarea eficientă a mecanismului pieţei, de a elabora o politică bugetară, fiscală, socială, de investiţii, monetară şi de credit etc. Clasificare Din punctul de vedere al obiectului tranzacţiei economice, de vânzare cumpărare, se disting: a) piaţa bunurilor de consum final (relaţiile de vânzare-cumpărare de

Piaţa. Cererea şi oferta

Economie şi politici economice

27

Interdependenţa pieţelor

obiecte şi servicii de consum personal); b) piaţa factorilor de producţie, care cuprinde:

- piaţa resurselor naturale; - piaţa muncii; - piaţa capitalului;

c) piaţa monetară; d) piaţa financiară, inclusiv bursa. Din punctul de vedere al extinderii teritoriale, există: a) piaţa locală; b) piaţa regională; c) piaţa naţională; d) piaţa mondială. Din punct de vedere al desfăşurării concurenţei, există: a) piaţa cu concurenţă perfectă sau pură; b) piaţa cu concurenţă imperfectă, care cuprinde:

- piaţa cu concurenţă monopolistică; - piaţa cu concurenţă de tip oligopol; - piaţa de tip monopol; - piaţa de tip monopson; - piaţa de tip oligopson etc.

Toate aceste tipuri de piaţă se influenţează reciproc, iar schimbările ce au loc în cadrul uneia se reflectă, direct sau indirect, în evoluţia altora sau în ansamblul relaţiilor de piaţă, formând un sistem de piaţă. Astfel, echilibrul economic parţial în cadrul fiecărei pieţe, condiţionează echilibrul general.

Test de autoevaluare 3.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. Definirea pieţei şi rolul ei Răspunsul la test se găseşte la pagina 34.

3.2 Cererea. Legea cererii. Elasticitatea cererii. Cererea atipică 

Cerere

Cererea de mărfuri reprezintă nevoile (trebuinţele) de bunuri şi servicii care se satisfac prin intermediul pieţei, adică prin vânzare cumpărare. Cererea are drept suport puterea de cumpărare a oamenilor, de aceea ea exprimă, în acelaşi timp, cantitatea de bunuri şi servicii cerute, la un momente dat, la preţurile existente, considerând date veniturile şi preferinţele consumatorilor. Dar nu se poate pune semnul egalităţii între cererea de mărfuri şi totalul veniturilor existente, într-o anumită perioadă. Cererea poate fi: a) individuală (din partea unui singur cumpărător la un bun economic sau la altul); b) totală (din partea tuturor cumpărătorilor la bunul sau serviciul

Piaţa. Cererea şi oferta

Economie şi politici economice

28

Legea cererii

respectiv); c) agregată sau globală (exprimă ansamblul cererii din partea tuturor cumpărătorilor şi la toate bunurile şi serviciile existente). Cererea are un caracter dinamic, factorii care o influenţează fiind: nevoile, venitul şi preţul. Nevoile oamenilor, inclusiv gusturile, preferinţele şi obiceiurile se schimbă de la o perioadă la alta, prin apariţia unora noi, prin restrângerea sau extinderea acestora, sub influenţa diferitor factori ca: progresul tehnic şi ştiinţific, dezvoltarea producţiei şi a societăţii etc., factori care determină schimbări în structura şi dimensiunea cererii. Veniturile populaţiei şi a agenţilor economici determină, de asemeni, fluctuaţia cererii, prin creşterea sau scăderea capacităţii acestora de cumpărare. În cazul bunurilor normale, există o relaţie directă între evoluţia veniturilor şi dinamica cererii: atunci când venitul creşte, se măreşte cererea şi invers. În cazul bunurilor denumite inferioare (pâine, cartofi etc.), raportul de influenţă este invers şi anume: majorarea venitului determină o reducere a cererii, atenţia cumpărătorilor îndreptându-se spre bunuri mai elevate. Preţul este un factor ce se află în raport invers proporţional faţă de cerere: când preţul creşte, cererea scade, deoarece la un venit dat posibilitatea de cumpărare scade şi invers. Astfel, cererea este o funcţie descrescătoare faţă de preţ. Legea cererii exprimă relaţia dintre cerere şi preţ, în cadrul căreia cererea evoluează în sens invers faţă de preţ.

Cazuri Preţul unitar

(mii lei) Cantitatea cerută

(kg)

A 10 18 B 8 20 C 6 24 D 4 30 E 2 40

Pe baza datelor din tabel, curba cererii se prezintă astfel:

Piaţa. Cererea şi oferta

Economie şi politici economice

29

Tipuri de cerere

Cererea de mărfuri nu este o mărime fixă. Elasticitatea cererii înseamnă sensibilitatea acesteia faţă de variaţia preţului sau a venitului. Intensitatea modificării cererii se măsoară prin coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ sau de venit. Coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ este, în principiu, negativ, deoarece atunci când preţul se măreşte, cererea se diminuează.

a)

0

0

0

01

0

01

P

PC

C

P

PPC

CC

Ecp

b) P%

C%Ecp

unde: Ecp – coeficientul de elasticitate a cererii funcţie de preţ; C1 – cererea din perioada curentă; C0 – cererea din perioada anterioară; P1 – preţul din perioada curentă; P1 – preţul din perioada anterioară; C – variaţia cererii pentru un produs; P – variaţia preţului pentru acel produs; %C – variaţia în procente a cererii; %P – variaţia în procente a preţului. În funcţie de elasticitatea cererii faţă de preţ, distingem: a) cerere inelastică – când variaţia cererii este mai mică decât variaţia

preţului 00 P

P

C

C

, iar Ecp < 1;

b) cerere perfect inelastică – total insensibilă la variaţiile de preţ: 0C

C

0

şi, deci, Ecp=0; În general, bunurile de primă necesitate pentru viaţa oamenilor au o cerere inelastică. c) cerere elastică – când variaţia cererii este mai accentuată decât variaţia

preţului: 00 P

P

C

C

, iar Ecp > 1;

d) cerere perfect elastică – atunci când, la un nivel al preţului dat, cererea

creşte continuu: Ecp , deci 0P

P

0

;

e) cerere cu elasticitate unitară – când variaţia cererii este egală cu cea a

preţului: 00 P

P

C

C

,iar Ecp = 1.

Cererea atipică exprimă excepţiile de la legea cererii, adică situaţiile când

Piaţa. Cererea şi oferta

Economie şi politici economice

30

Oferta

Legea ofertei

cererea de mărfuri evoluează în acelaşi timp cu preţul. Există mai multe situaţii: a) efectul Griffen – conform căruia scăderea preţurilor bunurilor inferioare este însoţită de diminuarea cererii la aceste bunuri şi deplasarea ei spre bunuri mai elevate; b) efectul de anticipare din partea consumatorilor – atunci când se anticipează o mărire a cererii, cererea pentru respectivele mărfuri va creşte şi, dacă se anticipează reduceri de preţuri, cererea scade; c) efectul de venit nul, la bunurile de lux foarte scumpe, care sunt accesibile numai unei anumite categorii de consumatori, cererea acestora rămânând constantă, indiferent de fluctuaţiile preţului; d) efectul de ostentaţie şi snobism; e) efectul de informare imperfectă – în mod normal, un preţ mai ridicat trebuie să indice o calitate mai bună a produsului, dar există situaţii când aceleaşi bunuri, de aceeaşi calitate, au preţuri diferite, iar cele mai scumpe dintre acestea sunt mai cerute pe piaţă; f) când este vorba de bunuri importante care nu au substituţi (înlocuitori), mărirea preţului lor, în general, nu atrage după sine o diminuare a cererii. Oferta. Legea ofertei. Elasticitatea ofertei Oferta reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii destinate vânzării, aflată pe piaţă, la un moment dat. Oferta poate fi: a) individuală – oferta dintr-un produs sau serviciu din partea unui producător sau unei unităţi economice; b) totală – întreaga cantitate a unui produs sau serviciu pe care producătorii o oferă spre vânzare; c) agregată (globală) – toate bunurile şi serviciile, din ţara respectivă, destinate pieţei, în toată diversitatea şi cantitatea lor, exprimate în bani. Oferta are un caracter dinamic, fiind influenţată de următorii factori: a) evoluţia cererii de bunuri şi servicii – care impune adaptări corespunzătoare în structura ofertei; b) disponibilitatea factorilor de producţie sau raritatea lor, randamentul economic; c) costul de producţie (de fapt, costul marginal); d) preţul de vânzare a mărfii; e) posibilitatea de stocare a bunurilor şi costul stocării etc. oferta este o funcţie crescătoare faţă de preţ, aflată în raport direct cu acesta, deoarece agenţii economici sunt interesaţi să ofere pe piaţă mai multe mărfuri când preţurile cresc. Legea ofertei exprimă relaţia dintre ofertă şi preţ, în cadrul căreia oferta evoluează în acelaşi timp cu preţul. Astfel, curba ofertei oglindeşte relaţia dintre preţuri şi cantităţile pe care consumatorii doresc să le cumpere. Curba ofertei este crescătoare, în concordanţă cu cele enunţate mai sus:

Piaţa. Cererea şi oferta

Economie şi politici economice

31

Elasticitatea ofertei

Tipuri de ofertă

Echilibrul pieţei

Elasticitatea ofertei în raport cu preţul înseamnă reacţia ofertei la modificările de preţuri, măsurându-se prin coeficientul de elasticitate:

a)

0

0

0

01

0

01

P

PQ

Q

P

PPQ

QQ

Ecp

b) P%

Q%Ecp

unde: Q – cantitatea oferită; P – preţul de vânzare; Q – modificarea cantităţii oferite; P – modificarea preţului de vânzare. În funcţie de modul cum oferta reacţionează la modificările de preţuri, se disting mai multe feluri de ofertă: a) oferta elastică – atunci când variaţia ofertei este mai mare decât variaţia

preţului: 00 P

P

Q

Q

, iar Eop > 1;

b) oferta cu elasticitatea unitară – atunci când variaţia ofertei este egală cu

variaţia preţului: 00 P

P

Q

Q

, iar Eop = 1;

c) oferta perfect elastică – există numai teoretic şi presupune, ca la un nivel dat al preţului, cantitatea oferită să crească continuu, tinzând spre

infinit. În acest caz, variaţia preţului este zero: 0P

P

0

, iar Eop ;

d) oferta inelastică – atunci când modificarea ofertei este mai mica decât

modificarea preţului: 00 P

P

Q

Q

, iar Eop < 1;

e) oferta perfect inelastică sau perfect rigidă – reflectă situaţia în care, la

orice variaţie a preţului, oferta rămâne neschimbată: 0Q

Q

0

, iar Eop = 0;

Echilibrul pieţei. Efectul variaţiilor ofertei şi cererii Echilibrul pieţei reflectă situaţia în care cantităţile oferite şi cele cerute suegale, la preţul pieţei, când vânzătorii şi cumpărătorii sunt satisfăcuţi; câncumpărătorii obţin cantităţile dorite şi ofertanţii îşi vând mărfurile.

Piaţa. Cererea şi oferta

Economie şi politici economice

32

Efectul variaţiei ofertei şi cererii

Atunci când se ia în calcul o singură piaţă a unui produs, avem de-a face cuechilibru parţial. Echilibrul general al pieţei presupune luarea în consideratuturor pieţelor, ţinând seama de interdependenţa lor. Situaţiei de echilibru al pieţei îi corespunde formarea cantităţii de echilibru (QE) şi a preţului de echilibru (Pe). De exemplu:

Cantitatea (mii tone) Cazuri

Preţul pe tonă

(u.m.) Cerută Oferită

Diferenţă între ofertă şi cerere

Presiune asupra

preţurilor A 10 18 36 +18 Scădere B 8 20 32 +12 Scădere C 6 24 24 Echilibru Neutră D 4 30 14 -16 Creştere E 2 40 7 -33 Creştere

Reprezentarea grafică:

Intersecţia celor două curbe indică punctul de echilibru (E) în care cererea este egală cu oferta, se formează preţul de echilibru (Pe) şi cantitatea de echilibru (QE). Efectul variaţiei ofertei şi cererii În cazul variaţiei ofertei, urmărim două situaţii: a) când cantitatea oferită scade (cererea este constantă) are loc creşterea preţului de echilibru; b) când cantitatea oferită creşte (cererea este constantă) are loc scăderea preţului de echilibru şi a cantităţii de echilibru. În cazul variaţiei cererii, urmărim, de asemeni, două situaţii: a) când cererea creşte (presupunem oferta ca fiind constantă), în condiţiile în care (presupunem) veniturile familiilor cresc, cantitatea cerută va creşte sensibil, ca şi cantitatea şi preţul de echilibru; b) când cererea se micşorează (oferta rămâne constantă) – are loc scăderea

Piaţa. Cererea şi oferta

Economie şi politici economice

33

cantităţii şi a preţului de echilibru. În realitatea economică, echilibrul pieţei se schimbă în condiţiile în care oferta şi cererea de mărfuri se pot modifica simultan în acelaşi sens sau în sensuri diferite, în aceeaşi proporţie sau în proporţii diferite. În cadrul relaţiei dintre preţ şi raportul cerere-ofertă trebuie luate în considerare nu numai dependenţa cererii şi ofertei de variaţiile de preţ, ci şi relaţia inversă, în sensul că raportul cerere-ofertă, la rându-i, determină preţul.

Test de autoevaluare 3.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. 1. Cererea pentru un bun este in relatie de sens opuc cu:

a) pretul unitar; b) pretul unitar al bunurilor asemanatoare; c) nivelul veniturilor; d) numarul de consumatori; e) conditiile naturale.

2. Cu cât pretul unei marfi este mai mic, cu atit mai atractiva devine ea pentru:

a) producatori; b) speculatori; c) cumparatori; d) agenti de schimb; e) importatori.

3. Dintre factorii economici si extraeconomici care influenteaza cererea pentru un bun, rolul determinant il are:

a) nivelul venitului; b) intensitatea nevoilor; c) nivelul pretului; d) preferintele consumatorilor; e) regimul politic.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 34.

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 3. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr. 3 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 3

Legea cererii şi legea ofertei.

Piaţa. Cererea şi oferta

Economie şi politici economice

 

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Răspuns 3.1 În sens ştiinţific, piaţa exprimă relaţiile economice dintre oameni, dintre agenţii economici, ce se desfăşoară într-un anumit spaţiu, în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta de mărfuri, se formează preţurile, au loc negocieri şi acte de vânzare cumpărare, în condiţii de concurenţă. Piaţa exprimă relaţiile dintre agenţii economici – vânzători (ofertă) şi cumpărători (cerere) – în cadrul cărora unii oferă şi ceilalţi cumpără, creându-se astfel fluxurile de piaţă care sunt mijlocite de bani. Rolul pieţei este de a asigura contactul permanent dintre vânzători şi cumpărători, dintre ofertă şi cerere, punând în evidenţă concordanţa sau neconcordanţa dintre acestea. De asemeni, piaţa reglează activitatea economică prin informaţiile pe care le dă privind volumul, structura şi nivelul calitativ al cererii, determinând orientarea agenţilor economici în ceea ce priveşte investiţiile de capital, calitatea şi structura producţiei, schimbului şi consumului. Astfel, piaţa orientează alocarea şi folosirea eficientă a resurselor umane, materiale şi financiare. Răspuns 3.2 1. Preţul unitar. 2. Cumpărători. 3. Nivelul preţului. 

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 3

1. Basno Cezar –„Operaţiuni bancare; instrumente şi tehnici de plată”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

2. Basno Cezar, Nicolae Dardac, Constantin Floricel –„Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

3. Bran Paul – “Relaţii valutar-financiare internaţionale”, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990

34

Comportamentul producătorului. Combinarea factorilor de producţie

Economie şi politici economice

35

Unitate de învăţare Nr. 4

COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI. COMBINAREA

FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Cuprins

Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 4…………………………………………………….. 36

4.1 Întreprinderea……………………………………………………..………………….. 36

4.2 Combinarea factorilor de producţie…………………………………………………... 38

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 4…………………………………………... 46

Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………................................ 47

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 4……………………………………………………. 48

Comportamentul producătorului. Combinarea factorilor de producţie

Economie şi politici economice

36

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 4

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 4 sunt:

Întreprinderea; noţiune şi clasificare;

factorii de producţie, combinarea celor trei factori: munca, natura, capitalul;

randamentul factorilor de producţie.

4.1 Întreprinderea

Întreprinderea

Clasificare

Întreprinderea se defineşte ca o entitate activă a sistemului economic, de natura unei organizaţii autonome, înzestrată cu resurse pe care le utilizează în scopul exercitării, în mod stabil şi structurat, a unei funcţiuni referitoare la producţie, servicii, schimb etc. Tipuri de întreprinderi După obiectivul urmărit în activitatea lor: a) întreprinderi cu scop lucrativ; b) întreprinderi cu scop non-lucrativ. După forma de proprietate se disting: a) întreprinderi private; b) întreprinderi publice; c) întreprinderi mixte. După regimul juridic de organizare şi funcţionare: a) regii; b) companii; c) diferite variante de societăţi comerciale. După dimensiunea lor (reflectată în numărul de personal, mărimea capitalului social şi a cifrei de afaceri) se disting: a) întreprinderi mari; b) întreprinderi mijlocii; c) întreprinderi mici. În teoria producătorului, întreprinderea are drept cadrul de combinare şi transformare a factorilor de producţie în rezultate finale. Astfel, ea se prezintă pe pieţele factorilor de producţie şi, conform obiectivelor sale; selectează şi atrage acei factori de producţie care îi permit să obţină bunurile şi/sau serviciile pe care intenţionează să le ofere pe piaţă consumatorilor. Gestionând autonom raportul dintre eforturi şi rezultate, întreprinderea acţionează pentru asigurarea supravieţuirii, profitabilităţii şi dezvoltării sale în contextul dinamic şi concurenţial al pieţei. Analizata agent economic producător ce urmăreşte ca scop principal obţinerea profitului, întreprinderea este numită firmă de afaceri.

Comportamentul producătorului. Combinarea factorilor de producţie

Economie şi politici economice

37

Firma clasică

Firma managerială

Regii autonome

Societăţi

Modalităţile de gestionare şi funcţionare a firmelor de afaceri din economia de afaceri au făcut obiectul unor abordări teoretice care marchează evoluţia istorică de la firma clasică (antreprenorială) la firma managerială. Firma clasică presupune existenţa unei persoane cu o poziţie centrală, proprietarul, patronul sau antreprenorul, care îşi investeşte capital în speranţa unui profit cât mai mare, asumându-şi funcţia de conducere şi gestionare a propriei afaceri. Obiectivul firmei este maximizarea profitului, perceput ca o recompensă pentru asumarea liberei iniţiative şi a riscului aferent participării la viaţa economic. Firma managerială a marcat separarea managerului faţă de proprietate prin profesionalizarea actului conducerii; puterea decizională este împărţită în firmă, iar structura organizatorică reprezintă elementul esenţial al sistemului de conducere. Acesta determină într-o proporţie însemnată modul de utilizare a resurselor (umane, materiale şi financiare), nivelul cheltuielilor şi al profitului. Cea mai reprezentativă firmă managerială este societatea pe acţiuni. Cea mai mare parte a firmelor din sectorul afacerilor o reprezintă societăţile comerciale. În delimitarea formelor concrete de existenţă a societăţilor comerciale este necesar a ţine seama de: a) natura răspunderii pe care şi-o asumă subiecţii proprietăţii în raport cu obligaţiile firmei, ceea ce duce la existenţa a două tipuri, şi anume: - societate cu răspundere limitată – subiecţii nu sunt angajaţi, în caz de pierderi sau prejudicii, decât în măsura aportului lor la capitalul firmei; - societate cu răspundere nelimitată – în baza căreia subiecţii angajează averea lor personală în caz de insolvabilitate a firmei, de producere a unor pierderi; b) raportul dintre drepturile şi obligaţiile subiecţilor, pe de o parte, şi ale firmei ca persoană juridică, pe de altă parte. Se disting: - societăţile de persoane – aportul subiecţilor ia forma de părţi sociale şi este netransmisibil; - societăţile de capitaluri, al căror capital nu poate coborî sub o anumită limită, iar aportul subiecţilor ia forma subscrierii de titluri de valoare şi, deci, este transmisibil. În România, potrivit prevederilor legislaţiei, firmele se împart în două categorii principale: regii autonome şi societăţi comerciale. Regiile autonome se organizează şi funcţionează, în principal, în ramurile strategice ale economiei naţionale: industria de armament, energetică, exploatarea minelor şi gazelor naturale. Regia autonomă, după cum este precizat în lege, este proprietara bunurilor din patrimoniul său, trebuind ca prin activităţile desfăşurate, bazate pe gestiunea economică şi autonomia financiară, să-şi acopere integral cheltuielile şi să obţină profit. Societăţile comerciale îmbracă următoarele forme:

Comportamentul producătorului. Combinarea factorilor de producţie

Economie şi politici economice

38

comerciale - societatea în nume colectiv – ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor; - societatea în comandită simplă – obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei; comanditarii răspund numai până în limita aportului lor; - societatea în comandită pe acţiuni – al cărei capital este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei; comanditarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor; - societatea pe acţiuni – obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social; asociaţii sunt obligaţi la plată numai în limita acţiunilor lor; - societatea cu răspundere limitată – obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social; asociaţii sunt obligaţi numai la plata părţilor sociale.

Test de autoevaluare 4.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. 1. Cite tipuri de întreprinderi cunoasteţi? 2. Care sunt formele pe care le îimbracă societăţile comerciale? Răspunsul la test se găseşte la pagina 47.

4.2 Combinarea factorilor de producţie

Factorii de producţie

Activitatea de producţie poate fi privită ca un ansamblu de operaţii de utilizare şi transformare a factorilor de producţie în vederea atingerii funcţiei obiective a producătorului: maximizarea profitului în condiţiile minimizării eforturilor. Resursele economice atrase în circuitul economic, aflate în mişcare ca fluxuri, constituie factorii de producţie. La producerea bunurilor participă trei factori (J.B. Say – “Tratat de

Comportamentul producătorului. Combinarea factorilor de producţie

Economie şi politici economice

39

Munca

Natura

Capitalul

economie politică”): munca, natura şi capitalul. Munca şi natura sunt factori primari sau originari, deoarece ei reprezintă punctul de plecare al activităţii economice, iar capitalul este factor derivat, deoarece rezultă din interacţiune primilor doi factori. A. Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndreptăţită spre un anumit scop, în cadrul căreia sunt puse în mişcare aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele ce îl definesc pe om, consumul de energie fizică şi intelectuală. Munca este un factor activ şi determinant al producţiei, care antrenează ceilalţi factori în vederea obţinerea de bunuri şi servicii. În abordarea factorului muncă, prezintă interes următoarele categorii demografice: populaţia totală, populaţia aptă de muncă; populaţia activă; populaţia ocupată. Caracteristici generale în evoluţia factorului muncă: 1. Tendinţa generală a sporirii populaţiei active. 2. Modificarea structurii populaţiei ocupate pe ramuri şi sectoare de activitate; are loc o sporire a ponderii populaţiei în sectorul terţiar, în cel cuaternar, în timp ce în sectorul primar se înregistrează o scădere. 3. Sporirea calităţii resurselor de muncă în corelaţie cu nivelul de dezvoltare economică, perfecţionarea pregătirii profesionale. B. Factorul natural constituie atât substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei, cât şi forţa motrice virtuală necesară pentru dezvoltarea producţiei de bunuri materiale şi servicii. ământul ocupă un loc important printre factorii naturali; el are o însemnătate decisivă pentru agricultură, silvicultură, pentru întreaga activitate umană, căreia îi oferă suport de existenţă şi loc de desfăşurare. În sens restrâns, pământul se identifică cu fondul funciar (t erenuri arabile, păşuni, fâneţe, vii, terenuri forestiere etc.). Pentru viaţa economică a societăţii prezintă interes şi dimensiunea şi calitatea suprafeţei ce revine în medie pe locuitor. Alături de pământ, factorul natural cuprinde: resursele de apă şi resursele naturale. C. Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activităţi anterioare, utilizate în producerea de bunuri şi servicii destinate realizării ca mărfuri pe piaţă în scopul obţinerii unui profit. Capitalul tehnic este format din maşini, utilaje, echipamente, instalaţii clădiri, construcţii, mijloace de transport, animale de muncă şi de reproducţie, materii prime, materiale, semifabricate. În sens juridic, capitalul are o bază mai largă, fiind constituit din toate elementele pozitive ale patrimoniului întreprinderii (bunuri, bani, creanţe etc.); este capitalul lucrativ în planul repartizării veniturilor.

Comportamentul producătorului. Combinarea factorilor de producţie

Economie şi politici economice

40

Uzura fizică

Uzura morală

Capitalul tehnic este compus din două elemente: a) capitalul fix – acea parte a capitalului care participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte la intervale mai mari de timp; b) capitalul circulant (materii prime, materiale, combustibil, semifabricate, obiecte aflate în procesul de asamblare sau prelucrare) - care se consumă integral într-un ciclu de fabricaţie şi se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie. Capitalul fix constituie componenta activă şi cea mai activă şi mai dinamică a avuţiei naţionale, el cuprinzând: maşini, utilaje, echipament, clădiri, mijloace de transport, animale de muncă şi de reproducţie, plantaţii etc. Diminuarea treptată a calităţilor tehnice şi economice ale capitalului fix se numeşte uzură. Aceasta se poate manifesta sub două forme: a) uzura fizică – deprecierea treptată a maşinilor, echipamentelor etc. ca urmare a folosirii lor în activitatea economică sau a acţiunii factorilor naturali; b) uzura morală – determinată de progresul tehnic, care favorizează fabricarea unor maşini şi utilaje noi cu performanţe superioare celor aflate în funcţiune sau reduce preţul la care poate fi cumpărat un echipament echivalent. Coeficienţii uzurii capitalului: a) coeficientul uzurii capitalului (raport între uzura capitalului fix şi capitalul fix); b) coeficientul intrărilor sau punerii în funcţiune a capitalului fix (raport între intrările sau ieşirile de capital fix şi stocul de capital fix la valoarea iniţială). Pentru recuperarea pierderilor provenite din uzura capitalului fix se foloseşte amortizarea. Pe seama sumei astfel recuperate se constituie fondul de amortizare pe care întreprinzătorii îl folosesc pentru reparaţii, ameliorări sau investiţii. In funcţie de sursa de finanţare, investiţiile sunt: a) investiţii nete – finanţate din venit şi folosite pentru formarea de noi bunuri de capital sau pentru modernizarea celor existente; b) investiţii brute – finanţate din venit şi din fondul de amortizare. Celor trei factori de producţie li se poate adăuga al patrulea – întreprinderea sau antreprenoriatul, care constituie acţiunea de organizare a celorlalţi factori de producţie de către întreprinzător. Acesta decide ce bunuri să producă, ce cantităţi; el îşi asumă riscurile producţiei, care necesită costuri înainte de a aduce venituri din vânzarea produselor obţinute. Un rol deosebit de important în succesul întreprinderii îl are pregătirea managerială a întreprinzătorului. Pe lângă factorii de producţie mai există şi neofactorii: progresul tehnici, inovaţia, resursele informaţionale; aceştia nu pot fi separaţi de factorii “clasici” deoarece ei acţionează prin intermediul şi împreună cu aceştia, îmbunătăţindu-le substanţial performanţele.

Comportamentul producătorului. Combinarea factorilor de producţie

Economie şi politici economice

41

Combinarea factorilor de

producţie

Premisele combinării

factorilor de producţie

Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a factorilor de producţie privit atât sub aspect cantitativ, cât şi din perspectivă structural-cantitativă, atât din punct de vedere tehnic cât şi economic. Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este specifică fiecărui proces de producţie; obţinerea unui bun presupune, de exemplu, unirea factorului muncă cu elemente de capital tehnic specifice domeniului respectiv. Din punct de vedere economic, combinarea factorilor de producţie înseamnă concretizarea ei în obiectivul minimizării costurilor de producţie şi, respectiv, al maximizării profitului. Combinarea factorilor de producţie are o determinare multiplă, fiind influenţată în mod semnificativ de caracterul limitat al resurselor productive. Ca urmare, se adoptă acea combinare care asigură eficienţa economică maxim posibilă, în condiţiile date. În combinarea factorilor de producţie, întreprinzătorul porneşte de la următoarele premise: a) caracterul limitat al factorilor supuşi combinării; b) caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu specificul activităţii; c) conjunctura pieţelor factorilor de producţie. Divizibilitatea reflectă posibilitatea factorului de producţie de a se împărţi în unităţi simple, în subunităţi omogene fără a fi afectată calitatea factorului de producţie. Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu mai multe unităţi din alt factor de producţie. Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale factorilor de producţie ce participă la producerea unui anumit bun economic. Substituibilitatea este definită ca posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un factor de producţie printr-o cantitate determinată dintr-un alt factor în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei. Funcţia de producţie poate exprima limitele producţiei, relaţia dintre intrări şi ieşiri, dintre producţia scontată de a se obţine dintr-un bun (pentru a satisface cerinţele pieţei) şi cantităţile din diferiţi factori de pr , unde a, b, c … sunt factorii de producţie utilizaţi. Cel mai adesea, funcţia de producţie se prezintă ca o relaţie a doi factori, capitalul şi munca: . Când unul din factori se anulează şi producţia este egală cu zero.

)c,b,f(a,Q

Q L) f(K,

În procesul de producţie, combinarea factorilor se poate realiza în moduri diferite: a) asocierea unui factor fix (constant) cu altul variabil (funcţia de producţie cu un singur factor variabil) şi b) combinarea de cantităţi

Comportamentul producătorului. Combinarea factorilor de producţie

Economie şi politici economice

42

Substituirea factorilor de

producţie

Randamentul, productivitatea

folosirii factorilor de

producţie

diferite din ambii factori (funcţia de producţie cu doi factori variabili). Există diferite tipuri de substituire a factorilor de producţie: a) substituirea în proporţii fixe (complementarea factorilor) - factorii de producţie sunt complementari şi nu este posibilă substituirea lor, vor fi utilizaţi în proporţii fixe. b) substituirea perfectă - factorii vor fi substituiţi în proporţii egale (creşterea cu o unitate a unui factor va corespunde scăderii cu o unitate a celuilalt factor). c) substituirea imperfectă - factorii vor fi substituiţi în proporţii inegale (un factor va creşte cu mai mult sau mai puţin de o unitate în condiţiile scăderii cu o unitate a celuilalt factor). Pentru aprecierea alegerii făcute se vor folosi indicatori ca: a) Productivitatea marginală a factorilor de producţie reprezintă producţia suplimentară (Q) ce se poate obţine în condiţiile utilizării unei unităţi suplimentare dintr-un factor de producţie (K).

K

QPMa

b) Rata marginală de substituire a doi factori (RMS) reprezintă cantitatea suplimentară dintr-un factor necesară pentru a compensa reducerea cu o unitate a celuilalt factor, astfel încât producţia să se menţină constantă.

x

yRMS

; dx

dyRMS ,

semnul arată că unul dintre factori creşte şi celălalt scade. Rata marginală de substituire a factorilor de producţie se exprimă, deci, prin raportul derivatelor celor doi f c) Elasticitatea substituirii exprimă măsura în care poate fi menţinută producţia când un factor este înlocuit cu un altul sau se modifică utilizarea (creşterea sau descreşterea) unui factor în raport cu altul. Elasticitatea substituirii (es) exprimă modificarea producţiei în raport cu modificarea factorului de producţie:

X

XQ

Q

es

, unde Q – producţia şi X – factorul de producţie.

Productivitatea se defineşte ca raport între cantitatea de bogăţie produsă şi cantitatea de resurse absorbite în cursul ei. Într-un sens mai restrâns, eficienţa combinării factorilor de producţie orientată spre obţinerea maximului de efecte utile cu minimum de eforturi (resurse) se numeşte productivitate. Modalităţi de abordare a productivităţii După maniera de măsurare a rezultatelor: - productivitatea fizică – care măsoară randamentele în natură ale utilizării factorilor de producţie, fiind exprimată în unităţi fizice (naturale sau natural convenţionale);

Comportamentul producătorului. Combinarea factorilor de producţie

Economie şi politici economice

43

Productivitatea muncii

- productivitatea (măsurată) valorică – care permite măsurarea în termeni financiari monetari a eficienţei (este larg utilizată în gestiunea întreprinderilor moderne). Pe lângă acestea mai menţionăm: - productivitatea brută – care apreciază ansamblul producţiei în raport de factorul (factorii) ce este (sunt) utilizaţi. - productivitatea netă – care are în vedere eliminarea din producţia finală a valorii achiziţiilor exterioare şi a costului utilizării capitalului instalat (amortismentele) pentru a încerca să autonomizeze ceea ce este direct dependent de efortul productiv al firmei. În literatura de specialitate, productivitatea este abordată, în special, pe două tipuri consacrate: - productivitatea globală – care surprinde efectele combinării tuturor factorilor de producţie, măsurând performanţa şi eficienţa de ansamblu a acestora; - productivitatea parţială a fiecărui factor de producţie, care exprimă producţia obţinută prin utilizarea fiecărui factor de producţie consumat (muncă, capital etc.). Productivitatea parţială exprimă eficacitatea cu care este folosit un factor de producţie şi se măsoară ca o mărime medie. Productivitatea medie (Wi) a unui factor de producţie este expresia raportului dintre mărimea producţiei (Q) şi cantitatea (Xi) utilizată din factorul respectiv:

ii X

QW , unde i este un indicator folosit pentru factorii de producţie.

Acest indicator exprimă, deci, câte unităţi (fizice sau valorice) de efect util (producţie) revine la o unitate (fizică sau valorică) de efort (factor de producţie). Productivitatea marginală (Wm) reprezintă sporul de producţie care se obţine prin utilizarea unei unităţi suplimentare din factorul i, ceilalţi factori rămânând constanţi.

iim dX

dQ

X

QW

Productivitatea muncii exprimă eficienţa cu care este consumată munca. Ea poate fi înţeleasă şi ca forţă productivă a muncii, sub forma capacităţii (posibilităţii) forţei de muncă de a crea, într-o perioadă de timp, un anumit volum de bunuri şi de a presta anumite servicii. Mărimea productivităţii muncii se măsoară fie prin cantitatea şi calitatea bunurilor obţinute cu o unitate de muncă, fie prin cheltuiala ce revine pe o unitate de bun economic. Raportul dintre producţie şi factorul muncă (L) sau dintre muncă şi producţie măsoară productivitatea medie a muncii (WL).

Comportamentul producătorului. Combinarea factorilor de producţie

Economie şi politici economice

44

Randamentul capitalului

L

QWL ;

Q

LWL

Productivitatea marginală a muncii (WmL) reprezintă suplimentul de producţie obţinut ca urmare a utilizării unei cantităţi suplimentare de muncă, în condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi.

L

QWmL

,

sau ca derivată parţială a funcţiei de producţie în raport cu factorul

muncă: dL

dQw mL .

În practica economică, se folosesc diferite modalităţi de exprimare a producţiei şi a cheltuielilor de muncă, astfel că producţia se exprimă în unităţi naturale, natural convenţionale şi valorice, iar cheltuielile de muncă se pot exprima în unităţi de timp sau număr de salariaţi, ceea ce înseamnă că măsurarea productivităţii muncii se face în unităţi fizice (naturale), natural-convenţionale şi valorice. Productivitatea fizică a muncii, deşi reflectă gradul de eficienţă a muncii, are o aplicabilitate limitată, deoarece poate fi folosită numai pentru întreprinderi cu producţii omogene. Productivitatea fizică a muncii, deşi reflectă gradul de eficienţă a muncii, are o aplicabilitate limitată, deoarece poate fi folosită numai pentru întreprinderi cu producţii omogene. În condiţiile producerii unor bunuri materiale cu caracteristici diferite, dar de acelaşi tip, pentru calculul productivităţii muncii se foloseşte metoda unităţilor natural0-convenţionale, care asigură condiţii unitare de măsurare pentru toate produsele de acelaşi tip. Productivitatea muncii trebuie înţeleasă ca o sinteză a folosirii factorilor de producţie. Ea depinde nu numai de cuantumul muncii, ci şi de calitatea ei, de mărimea capitalului utilizat etc., fiind expresia cea mai cuprinzătoare a complexităţii procesului de producţie. Acesta exprimă eficienţa cu care este utilizat factorul capital. Potrivit relaţiei efort/efect, randamentul capitalului se prezintă sub forma coeficientului capitalului şi exprimă necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi de producţie.

Coeficientul mediu al capitalului : Q

Kk .

Coeficientul marginal al capitalului: Q

Kk m

. Acesta exprimă sporul de

capital necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie, în condiţiile în care ceilalţi factori rămân constanţi.

Comportamentul producătorului. Combinarea factorilor de producţie

Economie şi politici economice

45

Creşterea productivităţii

Productivitatea medie a capitalului: K

QWK . Se poate deduce că

WK=1/K, deci inversul coeficientului mediu al capitalului.

Productivitatea marginală a capitalului: K

QWmK

. Se poate deduce că

WK=1/K, deci inversul coeficientului marginal al capitalului. Se mai poate calcula şi randamentul viitor al capitalului, ca raport între sporul de producţie şi capital (Q/K). Acesta se apreciază pe baza sporului de venituri scontate a se obţine de către întreprinzător de pe urmă acestui capital de-a lungul duratei sale de funcţionare. Randamentul capitalului, sub toate formele lui, se poate calcula la nivel naţional, la nivelul unui sector sau unei ramuri de activitate şi la nivel macroeconomic. Analizele pentru factorul capital sunt utilizate în special pentru capitalul fix, de a cărui evoluţie cantitativă, structurală şi cantitativă, depinde, într-o măsură importantă, dezvoltarea economică. Creşterea productivităţii reprezintă procesul prin care acelaşi volum de muncă se caracterizează printr-o masă mai mare de bunuri şi servicii sau invers, aceeaşi masă de bunuri se realizează cu un volum mai mic de muncă; ea are un caracter legic. Aceasta presupune o schimbare în factorii de producţie, în modul de combinare a lor şi, deci, în modul de desfăşurare a procesului de muncă, o cantitate dată de muncă dobândind forţa de a produce o cantitate mai mare de bunuri. Pe fondul unei tendinţe de creştere a productivităţii muncii, apar situaţii specifice de scădere a acesteia, în condiţiile existenţei unor disfuncţionalităţi în economie: şomaj, inflaţie, evoluţia ciclică etc. Productivitatea este influenţată de diferiţi factori: - factori naturali: condiţiile de climă, fertilitate, bogăţia unui zăcământ etc.; - factori tehnici: nivelul de ştiinţă şi tehnică, tehnologie, investiţii etc.; - factorii economici: nivelul de organizare a producţiei, a muncii, calificarea salariaţilor etc.; - factori sociali: condiţiile de muncă, cointeresarea materială a salariaţilor; factori psihologici: climatul relaţiilor de muncă, al vieţii de familie, gradul de satisfacere a unor nevoi sociale; -- factori structurali ; - factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia mondială: tipurile de specializare tehnică şi economică, capacitatea de performanţă şi competitivitatea produselor pe piaţa mondială etc. Există diferite modalităţi prin care, acţionând în sensul factorilor, se poate obţine o creştere a productivităţii muncii. Progresul ştiinţific determină o creştet a capitalului tehnic, a resurselor materiale şi energetice. De asemeni, prin creşterea calificării, aceeaşi cantitate de muncă dobândeşte capacitatea de a prelua un volum mai mare de materii prime sau de a

Comportamentul producătorului. Combinarea factorilor de producţie

Economie şi politici economice

46

utiliza un volum sporit de capital fix şi, în consecinţă, de a produce mai multe bunuri (se amplifică stocul de capital uman). Asupra productivităţii influenţează direct şi revoluţia managerială, prin care se urmăreşte perfecţionarea organizării şi conducerii activităţii economice, folosirea mai intensa a timpului de lucru, a capacităţilor de producţie. Efectele economice şi sociale ale creşterii productivităţii: economisirea factorilor de producţie; reducerea costului de producţie; creşterea producţiei, a competitivităţii bunurilor obţinute; creşterea profiturilor, a salariului real; economisirea timpului de muncă şi creşterea timpului liber etc.

Test de autoevaluare 4.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. Definiti factorii de productie. Exemplificati premisele combinarii factorilor de productie. Răspunsul la test se găseşte la pagina 47.

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 4. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr. 4 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 4

1. Combinarea factorilor de productie.

Comportamentul producătorului. Combinarea factorilor de producţie

Economie şi politici economice

47

 

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Răspuns 4.1 1. Firma clasică presupune existenţa unei persoane cu o poziţie centrală, proprietarul, patronul sau antreprenorul, care îşi investeşte capital în speranţa unui profit cât mai mare, asumându-şi funcţia de conducere şi gestionare a propriei afaceri. Obiectivul firmei este maximizarea profitului, perceput ca o recompensă pentru asumarea liberei iniţiative şi a riscului aferent participării la viaţa economic. Firma managerială a marcat separarea managerului faţă de proprietate prin profesionalizarea actului conducerii; puterea decizională este împărţită în firmă, iar structura organizatorică reprezintă elementul esenţial al sistemului de conducere. Acesta determină într-o proporţie însemnată modul de utilizare a resurselor (umane, materiale şi financiare), nivelul cheltuielilor şi al profitului. Cea mai reprezentativă firmă managerială este societatea pe acţiuni. 2. Societăţile comerciale îmbracă următoarele forme: - societatea în nume colectiv – ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor; - societatea în comandită simplă – obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei; comanditarii răspund numai până în limita aportului lor; - societatea în comandită pe acţiuni – al cărei capital este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei; comanditarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor; - societatea pe acţiuni – obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social; asociaţii sunt obligaţi la plată numai în limita acţiunilor lor; - societatea cu răspundere limitată – obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social; asociaţii sunt obligaţi numai la plata părţilor sociale. Răspuns 4.2 Resursele economice atrase în circuitul economic, aflate în mişcare ca fluxuri, constituie factorii de producţie. La producerea bunurilor participă trei factori (J.B. Say – “Tratat de economie politică”): munca, natura şi capitalul. Munca şi natura sunt factori primari sau originari, deoarece ei reprezintă punctul de plecare al activităţii economice, iar capitalul este factor derivat, deoarece rezultă din interacţiune primilor doi factori. Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a factorilor de producţie privit atât sub aspect cantitativ, cât şi din perspectivă structural-cantitativă, atât din punct de vedere tehnic cât şi economic. Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este specifică fiecărui proces de producţie; obţinerea unui bun presupune, de exemplu, unirea factorului muncă cu elemente de capital tehnic specifice domeniului respectiv. Din punct de vedere economic, combinarea factorilor de producţie înseamnă concretizarea ei în obiectivul minimizării costurilor de producţie şi, respectiv, al maximizării profitului.

Comportamentul producătorului. Combinarea factorilor de producţie

Economie şi politici economice

 

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 4

1. Basno Cezar –„Operaţiuni bancare; instrumente şi tehnici de plată”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

2. Basno Cezar, Nicolae Dardac, Constantin Floricel –„Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

3. Bran Paul – “Relaţii valutar-financiare internaţionale”, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990

48

Comportamentul consumatorului

Economie şi politici economice

49

Unitate de învăţare Nr. 5

COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI

Cuprins

Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 5…………………………………………………...... 50

5.1 Conceptul de bun şi clasificarea bunurilor………………………………………….... 50

5.2 Utilitatea bunurilor...……………………………………………………..…………... 51

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 5…………………………………………... 54

Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………................................ 54

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 5……………………………………………………. 54

Comportamentul consumatorului

Economie şi politici economice

50

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 5

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 5 sunt:

conceptul de bun, clasificarea bunurilor; optimul consumatorului.

5.1 Conceptul de bun şi clasificarea bunurilor Conceptul de

bun

Clasificarea bunurilor

După cum se ştie, existenţa umană este condiţionată de consumul unor elemente din natură, transformate sau nu, denumite bunuri datorită contribuţiei lor pozitive la asigurarea existenţei umane. După provenienţă: a) bunuri libere – acele elemente care provin direct din natură, iar accesul la ele este liber (aerul, apa, energia şi lumina solară, energia eoliană etc.); b) bunuri economice – acele elemente care sunt produse prin efortul omului, necesitând prelucrare; obţinerea lor are la bază desfăşurarea unei activităţi economice. Acest tip de bunuri are un caracter limitat, sunt rare, ele existând doar în măsura în care sunt produse prin activitatea umană. În consecinţă, accesul la bunurile economice are la bază schimbul. Majoritatea bunurilor intră în consum prin intermediul schimbului (vânzare-cumpărare), fiind denumite mărfuri. O caracteristică importantă a bunurilor economice este materialitatea/imaterialitatea acestora. Se poate constata că nu toate rezultatele activităţii umane, care contribuie la bunăstarea omenirii, au un caracter palpabil ( de ex. Vizionarea unui film ). Din acest motiv, ştiinţa economică diferenţiază bunurile de servicii, acestea din urmă indicând bunurile intangibile. Dar teoria economică nu insistă mult asupra acestor aspecte, prin bun economic înţelegându-se atât bunurile materiale cât şi serviciile. În funcţie de destinaţie, bunurile se clasifică în: a) bunuri de consum (satisfactori) – destinate consumului indivizilor; b) bunuri de producţie (prodfactori) – destinate producţiei.

Test de autoevaluare 5.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. Definiţi conceptul de bun şi clasificarea lui. Răspunsul la test se găseşte la pagina 54.

Comportamentul consumatorului

Economie şi politici economice

51

 

5.2 Utilitatea bunurilor

Utilitatea

Capacitatea de consum

Utilitatea economică

Teoria utilităţii cardinale

Utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie-dorinţă, capacitate dată de proprietăţile, însuşirile şi caracteristicile bunului respectiv. Capacitatea de consum a indivizilor este limitată, în raport cu o anumită perioadă de timp, rezultând astfel diminuarea dorinţei de consum pe măsură ce sunt consumate doze succesive dintr-un bun. Se trece astfel, de la definirea tehnică a utilităţii la definirea economică propriu-zisă. Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care o resimte un individ ca urmare a consumului unei cantităţi determinate dintr-un bun, în anumite condiţii spatio-temporale.

Pentru evidenţierea cât mai clară a acestei afirmaţii se poate lua următorul exemplu. După cum se poate observa din tabel, utilitatea fiecărei unităţi consumate dintr-un bun este descrescătoare, în timp ce utilitatea totală creşte cu un spor descrescător. Pe măsură ce consumul este continuat, această creştere aplatizează se aplatizează, curba utilităţii totale ajungând la maxim.

În definirea unei măsuri pentru utilitate există două orientări importante: teoria utilităţii cardinale şi teoria utilităţii ordinale. Ipotezele de bază ale acestei teorii sunt: a) consumatorul este capabil să măsoare utilitatea printr-un număr; b) utilităţile individuale rezultate din consumul unor cantităţi consecutive dintr-un bun nu sunt constante;

Cantitatea de apă consumată Utilitatea

corespunzătoare Utilitatea cumulată

(totală) I litru (pentru băut) 13 13 II litru (pentru gătit) 9 22

III litru (pentru spălat) 7 29 IV litru (pentru udat gazonul) 6 35 V litru (pentru spălat maşina) 5 40

Comportamentul consumatorului

Economie şi politici economice

52

Optimul consumato-

rului Curba de

indiferenţă

c) consumatorul poate alege între bunuri, în funcţie de utilităţile acestora. Dintre rezultatele cele mai notabile ale acestei teorii, care a pus bazele abordării moderne ale comportamentului consumatorului pot fi amintite: - - legea lui Gossen (a utilităţii marginale descrescătoare): suplimentul de utilitate furnizat de cantităţi crescânde dintr-un bun se va diminua până la a deveni nul în punctul de saţietate; - formalizarea consistentă a comportamentului consumatorului, pe baza căreia se va dezvolta cea mai mare parte a teoriei deciziei; - fundamentarea construcţiei curbei cererii; - modelele stochastice privind atitudinea faţă de risc. Foarte multe aplicaţii econometrice au la bază acest principiu, dar există o inconsistenţă logică în ipotezele teoriei utilităţii cardinale - a observat Vilfredo Pareto, care demonstrează că această măsură cardinală poate avea consecinţe absurde. A spune că utilitatea unei cantităţi dintr-un bun este 4, iar a altei cantităţi dintr-un alt bun 8, este ca şi cu ai spune că, dacă mănânci o felie de pepene, simţi o satisfacţie de două ori mai mare decât dacă mănânci un măr, ceea ce este, evident, absurd. Există şi alte obstacole ce apar în calea acestui mod de a aborda utilitatea: utilitatea monedei, inconsistenţa spaţiului vectorial, probleme econometrice în estimarea efectivă a unor funcţii de utilitate. Bazele acestei teorii au fost puse de Vilfredo Pareto, care consideră că nici nu este necesară măsurarea precisă a utilităţii şi că este suficientă o ordonare a utilităţii. Orice consumator va dori să obţină maximum de satisfacţie posibil consumului unor bunuri economice, astfel că el va folosi o combinaţie de bunuri pentru atingerea scopului urmărit. Optimul consumatorului propune o asemenea combinaţie de bunuri şi servicii în consum, în care, în limita veniturilor de care dispune şi a preţurilor existente, să-i asigure maximum de satisfacţie. Alternativele de abordare a optimului consumatorului sunt: 1. Maximizarea satisfacţiei la un buget dat – în acest caz, consumatorul îşi propune să cheltuiască tot bugetul, dar să atingă maximum de satisfacţie; 2. Minimizarea bugetului, care furnizează o anumită utilitate. Consumatorul ştie precis ce doreşte, dar caută să minimizeze bugetul cu care poate obţine obiectivul fixat. Utilitatea marginală (Um) reprezintă sporul de utilitate totală furnizat de consumul unei unităţi suplimentare dintr-un bun. Relaţiile de calcul ale utilităţii marginale sunt următoarele:

x

UUm

pentru cazul discret;

x

UUm

pentru cazul continuu.

Comportamentul consumatorului

Economie şi politici economice

53

Modificări în condiţiile de

optim

y

UUm

;

y

UUm

Rata marginală de substituţie (RMSy/x) a produsului y cu x este cantitatea din produsul x care este necesară pentru a înlocui o unitate din produsul y, astfel încât unitatea totală să fie constantă.

y

xRMS X/Y

a. modificări în volumul resurselor Creşterea bugetului consumatorului determină o deplasare a dreptei bugetului spre dreapta, pe când o reducere a bugetului implică o deplasare a dreptei bugetului în sens invers. Locul geometric al punctelor de optim din deplasarea spre dreapta a restricţiei bugetare se numeşte calea de expansiune a consumului.

b. Modificarea preţurilor produselor de consum: ieftinirea unui produs în raport cu celălalt atrage după sine substituirea produsului devenit. Cuvinte cheie: utilitate, optimul consumatorului, curba de indiferenta

Test de autoevaluare 5.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. Raspundeti cu Adevarat sau Fals 1. Bunurile libere sunt acele utilitati de care omul beneficiaza in mod gratuit. 2. Prin consumare aceeasi cantitate de apa aduce omului aceeasi satisfactie. 3. In categoria bunurilor economice sunt cuprinse bunurile materiale si serviciile. 4. Spre deosebire de bunurile libere, bunurile economice sunt nelimitate. Răspunsul la test se găseşte la pagina 54.

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 5. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

Comportamentul consumatorului

Economie şi politici economice

această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr. 5 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 5

1. Bunuri libere si bunuri economice. 2. Optimul consumatorului. Curba de indiferenta.

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Răspuns 5.1 După cum se ştie, existenţa umană este condiţionată de consumul unor elemente din natură, transformate sau nu, denumite bunuri datorită contribuţiei lor pozitive la asigurarea existenţei umane. Clasificarea bunurilor: După provenienţă: a) bunuri libere – acele elemente care provin direct din natură, iar accesul la ele este liber (aerul, apa, energia şi lumina solară, energia eoliană etc.); b) bunuri economice – acele elemente care sunt produse prin efortul omului, necesitând prelucrare; obţinerea lor are la bază desfăşurarea unei activităţi economice. Acest tip de bunuri are un caracter limitat, sunt rare, ele existând doar în măsura în care sunt produse prin activitatea umană. În consecinţă, accesul la bunurile economice are la bază schimbul. Răspuns 5.2 1. Adevarat; 2. Fals; 3. Adevarat; 4. Fals.

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 5

1. Basno Cezar –„Operaţiuni bancare; instrumente şi tehnici de plată”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

2. Basno Cezar, Nicolae Dardac, Constantin Floricel –„Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

3. Bran Paul – “Relaţii valutar-financiare internaţionale”, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990

54

Concurenţa şi formarea preţurilor

Economie şi politici economice

55

Unitate de învăţare Nr. 6

CONCURENŢA ŞI FORMAREA PREŢURILOR

Cuprins

Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 6…………………………………………………….. 56

6.1 Concurenţa: conţinut, forme, funcţii…………………………………………………. 56

6.2 Formarea preţurilor pe diverse tipuri de pieţe………………………………………... 57

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 6…………………………………………... 61

Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………................................ 61

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 6……………………………………………………. 61

Concurenţa şi formarea preţurilor

Economie şi politici economice

56

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 6

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 6 sunt:

înţelegerea conceptului de concurenţă; aprofundarea mecanismului de formare a preţului pe piaţă; trăsăturile pieţei cu concurenţă perfectă.

6.1 Concurenţa: conţinut, forme, funcţii 

Concurenţa

Rolul concurenţei

Concurenţa reprezintă o confruntare deschisă între agenţii economici pentru realizarea unei poziţii cât mai avantajoase pe piaţă, corespunzătoare intereselor proprii. Intensitatea concurenţei depinde în orice moment de apropierea ori depărtarea dintre cerere şi ofertă (sunt excluse situaţiile de monopol şi monopson). Când cantitatea de bunuri de un fel anume, cerută şi oferită, se află în echilibru, concurenţa are o intensitate relativ joasă, astfel că fiecare participant la schimb poate să vândă sau să cumpere ceea ce doreşte la un preţ convenabil, iar pericolul înlăturării din “arenă” a unor întreprinzători este relativ redus. Dacă oferta depăşeşte sensibil cererea, raportul va fi în favoarea cumpărătorilor, de aici tendinţa fiecărui ofertant de a-şi câştiga clientela în defavoarea celorlalţi. Agenţii economici concurenţi pot proveni sau nu din aceeaşi ramură de producţie care fabrică un anumit bun. Există astfel două cazuri: a) competiţia dintre agenţii care produc bunuri substituibile (bunuri diferite care pot satisface una şi aceeaşi trebuinţă); b) competiţia dintre agenţii care produc bunuri răspunzând unor trebuinţe diferite. Aceasta se iveşte atunci când resursele productive ale societăţii nu sunt bine distribuite între ramuri, când în unele ramuri există deficit de bunuri, iar în altele surplus. Apare, deci, un proces de migrare a unei părţi din capital către ramurile aflate în dificultate, proces care modifică mediul concurenţial în ambele ramuri. Concurenţa evidenţiată mai sus este denumită adesea concurenţă intersectorială. Capacitatea de a produce mai ieftin şi a vinde mai ieftin pentru a învinge rivalii stimulează inovaţia, obligă întreprinderile să realizeze produse noi, să folosească tehnici noi de fabricaţie, să ridice nivelul de calificare a personalului, să organizeze mai bine producţia şi munca. Concurenţa transformă, astfel, progresul într-o condiţie de existenţă, de a fi sau a nu fi. Dată fiind inegalitatea dintre întreprinderi în ceea ce priveşte eficacitatea, concurenţa realizează o selecţie a producătorilor, eliminând pe cei slabi.

Concurenţa şi formarea preţurilor

Economie şi politici economice

57

O altă caracteristică a concurenţei este că tinde să aşeze în echilibru ramurile de producţie, cererea şi oferta, să transmită de la producători la consumatori o parte din valoarea suplimentară creată prin sporirea productivităţii muncii. De asemeni, concurenţa asigură consumatorilor libertatea de alegere a bunurilor şi serviciilor şi de satisfacere la un nivel superior a trebuinţelor. Dar, concurenţa are şi efecte negative. O parte din acestea sunt: încercarea multor întreprinderi de a reduce costurile prin micşorarea salariilor şi a unor cheltuieli necesare protejării naturii; crearea unor produse de calitate îndoielnică etc. Pentru ca efectele concurenţei să fie predominant benefice, trebuie ca statele să elimine atât “surplusul” de concurenţă cât şi “insuficienţa” acesteia. Statul promovează în acest sens trei categorii de măsuri: a) Măsuri de elaborare a regulilor jocului, a normelor de drept pe baza cărora se desfăşoară activitatea economică în genere şi concurenţa; b) Măsuri, tot de ordin juridic, îndreptate împotriva piedicilor care se aşează în calea concurenţei, a abuzurilor monopolurilor; c) Măsuri de limitare a excesului de concurenţă (mai ales când pe aceeaşi piaţă se întâlnesc agenţi economici străini şi autohtoni).

Test de autoevaluare 6.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. Principalul mecanism de alocare a resurselor limitate pe domeniile unde se produc bunurile economice este:

a) guvernul; b) concurenta; c) piata; d) bursa de valori; e) programarea economica.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 61.

6.2 Formarea preţurilor pe diverse tipuri de pieţe 

Preţul

Preţul este expresia bănească a valorii mărfii sau suma de bani care se plăteşte pentru a dobândi o unitate dintr-un bun economic. În condiţii normale de activitate, preţul este superior costului mediu de producţie, pentru recuperarea cheltuielilor şi obţinerea de profit. Factorii care influenţează preţul sunt: cheltuielile efectuate de întreprinderi pe unitate de produs; calitatea bunurilor; raportul dintre cerere şi ofertă; modul de servire a cumpărătorilor, de prezentare şi ambalare a bunurilor; eficienţa reclamei; durata şi calitatea asistenţei tehnice prestate după vânzare; durata livrării (pentru unele produse create la comandă); puterea de cumpărare a banilor etc. Nivelul preţului unui bun depinde şi de tipul pieţei pe care el se vinde, de măsura în care concurenţa este liberă sau limitată, de obstacolele artificiale sau naturale.

Concurenţa şi formarea preţurilor

Economie şi politici economice

58

Piaţa cu concurenţă

perfectă

Preţul

În general, concurenţa poate fi perfectă sau imperfectă si se subdivide şi în concurenţă loială şi neloială. Piaţa cu concurenţă perfectă constituie un model teoretic, un ideal de funcţionare a pieţei. Această piaţă exclude intervenţia statului în formarea preţurilor, ca şi impunerea lor de către un singur vânzător sau cumpărător. Caracteristici: a) Atomicitatea agenţilor economici presupune un număr de vânzători şi cumpărători, având putere economică mică în raport cu capacitatea totală de producţie a ramurii, precum şi apropierea sensibil dimensiunilor unităţilor economice. Oferta şi cererea pieţei se difuzează într-o mulţime însemnată de parteneri relativ egali. b) Omogenitatea produsului implică o calitate identica a mărfii de un gen anume, livrată pe o piaţă anume, de către toţi vânzătorii. Ca urmare, cumpărătorii sunt indiferenţi faţă de unitatea care vinde, clientela neputându-se grupa între furnizori, după criteriul calităţii, al performanţelor mărfii; concurenţa are un câmp liber de manifestare. c) Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie şi a bunurilor de consum (sau libera intrare şi ieşire de piaţă). d) Transparenţa perfectă a pieţei echivalează cu posibilitatea genţilor economici de a avea la dispoziţie informaţiile necesare şi suficiente privind calitatea bunurilor fabricate, a tehnicilor utilizabile în producţia tuturor mărfurilor, a locurilor de aprovizionare cu factori de producţie, a preţurilor de vânzare, a salariilor etc. Preţul de echilibru se formează prin suveranitatea pieţei, prin confruntarea deschisă a cererii cu oferta. Preţul astfel format se impune ca “un dat exterior” pentru oricare vânzător sau cumpărător. Mecanismul de formare a preţului de echilibru presupune mişcarea deopotrivă a preţului şi cantităţii de mărfuri cerute şi oferite, realizată firesc în decursul unui interval de timp mai mare ori mai mic, dependent, între altele, de natura bunului, de durata în care el se creează şi se trimite pe piaţă. Preţul de echilibru este teoretic, deoarece, în realitate, el nu este prezent, sau se iveşte cu totul întâmplător, fiind de scurtă durată; dar există împrejurări în care preţul de piaţă efectiv este apropiat de preţul de echilibru, gravitând în jurul acestuia. În viaţa economică, cererea şi oferta, precum şi raporturile dintre ele sunt în continuă mişcare; ca efect, asistăm la schimbările preţului de echilibru: a) Cererea creşte sau scade, iar oferta şi ceilalţi factori de influenţă ai preţului rămân constanţi; corespunzător, preţul creşte ori scade:

Concurenţa şi formarea preţurilor

Economie şi politici economice

59

b) Oferta creşte sau scade, iar cererea şi ceilalţi factori de influenţă ai preţului rămân constanţi; corespunzător, preţul creşte ori scade:

c) Cererea şi oferta cresc, dar în ritmuri inegale. Corespunzător, preţul creşte dacă cererea creşte mai mult decât oferta şi scade dacă cererea creşte mai puţin decât oferta:

d) Cererea şi oferta scad, dar în ritmuri inegale. Corespunzător, preţul creşte, dacă cererea scade mai puţin decât oferta, şi scade, dacă cererea scade mai mult decât oferta:

Concurenţa şi formarea preţurilor

Economie şi politici economice

60

Funcţiile preţului

Optimizarea producţiei

Cazurile c şi d se reduc la cazurile a şi b. când cererea creşte mai mult decât oferta ori scade mai puţin decât aceasta, situaţiile sunt echivalente cu cazul în care cererea creşte şi oferta este constantă. De aceea, preţul creşte. Când cererea creşte mai puţin decât oferta, sau scade mai mult decât oferta, situaţiile sunt echivalente cu cazul în care cererea este constantă, iar oferta creşte. De aceea, preţul scade. Modificarea preţului de echilibru nu este numai un rezultat al mişcării independente a relaţiei dintre cerere şi ofertă, ci şi al schimbărilor intervenite în costurile de producţie. a) Funcţia de informare (sau semnalizare) privind modul în are resursele societăţii au fost alocate ori distribuite pe diverse sfere de activitate, producătoare de bunuri materiale şi servicii. Preţul scoate în evidenţă, deci, repartizarea resurselor conform nevoii sociale de bunuri şi servicii. b) Funcţia de realocare sau redistribuire a resurselor societăţii, pe diverse sfere de activitate, în vederea suprimării anomaliilor, a dezechilibrelor existente în acest plan. Inclusiv pe pieţele cu concurenţă perfectă, mişcarea preţurilor reglează producţia, dar această reglare nu este perfectă, echilibrul pieţelor ne fiind permanent. În perioada scurtă, în care capitalul este o mărime invariabilă, întreprinderea determină capacitatea optimă de producţie (sau producţia optimă) schimbând doar volumul factorului muncă; ea urmăreşte maximizarea profitului atât prin minimizarea costurilor, cât şi prin dimensionarea optimă a capacităţii de producţie. Starea de echilibru a întreprinderii, pe termen scurt, presupune acelaşi volum al producţiei obţinute şi vândute, la care costul marginal full (care include profitul normal) să fie egal cu preţul pieţei. În aceste caz se impune următoarea relaţie:

Costul marginal full = Preţul pieţei = Încasarea marginală = Venitul marginal

Pe termen lung, când toţi factorii de producţie sunt variabili, întreprinderea poate adopta mai multe alternative de combinare a capitalului şi muncii. Pentru a-şi maximiza profitul, întreprinderea alege acea alternativă care îi permite să creeze bunurile cu cel mai mic cost mediu posibil şi întruneşte premisele realizării profitului maxim, respectiv a stării de echilibru în condiţiile în care: Preţul = Costul marginal = CM. Întrucât CM = costul marginal la nivelul minim al CM, rezultă că, pe termen lung, în condiţii de concurenţă perfectă, firma obţine doar profit normal.

Concurenţa şi formarea preţurilor

Economie şi politici economice

 

Test de autoevaluare 6.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. Dintre factorii economici si extraeconomici care influenteaza cererea pentru un bun, rolul determinant il are:

a) nivelul venitului; b) intensitatea nevoilor; c) nivelul pretului; d) preferintele consumatorilor; e) regimul politic.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 61.

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 6. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr. 6 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 6

Trăsăturile pieţei cu concurenţă perfectă.

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Răspuns 6.1 Piaţa. Răspuns 6.2 Nivelul preţului.

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 6

1. Basno Cezar –„Operaţiuni bancare; instrumente şi tehnici de plată”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

2. Basno Cezar, Nicolae Dardac, Constantin Floricel –„Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001Bran Paul – “Relaţii valutar-financiare internaţionale”, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990

3. Brotac Leonida, Pencea Radu, Stoian Ion – „Tehnici de comerţ internaţional”, Ed. Jeco Trading, Bucureşti, 1992

4. Demetrescu P.I. –„Executarea cambială”, Ed. Naţională Ciornei, Bucureşti, 1934

5. Demetrescu P.I. –„Noua lege asupra cambiei şi biletului la ordin”, Ed. Naţională Ciornei, Bucureşti, 1934

6. Diaconescu Mariana –“Bănci. Sisteme de plăţi. Riscuri.”, ed. Economică, Bucureşti, 1999

7. George Marin, Puiu Alexandru – „Dicţionar de relaţii economice internaţionale”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti, 1993

61

Piaţa cu concurenţă imperfectă

Economie şi politici economice

62

Unitate de învăţare Nr. 7

PIAŢA CU CONCURENŢĂ IMPERFECTĂ

Cuprins

Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 7…………………………………………………….. 63

7.1 Piaţa cu concurenţă imperfectă şi preţurile…………………………………………...  63

7.2 Intervenţia statului în domeniul preţurilor……………………………………………. 65

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 7…………………………………………... 66

Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………................................ 66

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 7……………………………………………………. 67

Piaţa cu concurenţă imperfectă

Economie şi politici economice

63

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 7

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 7 sunt:

trăsăturile pieţei cu concurenţă imperfectă; formele de manifestare a pieţei cu concurenţă imperfectă; mecanismul de formare a preţului; rolul statului îin domeniul preţurilor.

7.1 Piaţa cu concurenţă imperfectă şi preţurile 

Monopol

Piaţa cu concurenţă imperfectă este un ansamblu de pieţe care au unele trăsături comune, dar se şi deosebesc între ele. Sunt incluse aici: piaţa monopolistă, duopolistă, oligopolistă, monopolistică, piaţa de tip monopson şi piaţa reglementată de stat. PIAŢA MONOPOLISTĂ este opusul categoric al pieţei cu concurenţă perfectă. Ea include mai multe situaţii posibile: Monopolul, ca firmă unică producătoare într-o ramură Piaţa este caracterizată de faptul că o singură întreprindere fabrică şi vinde întreaga cantitate de bunuri de un gen anume, oferta ei fiind egală cu oferta pieţei. Cumpărătorii bunului sunt în număr mare, cererea purtând atributul atomicităţii. Monopolul, ca firmă unică, are posibilitatea de a hotărî independent şi volumul producţiei pe care îl fabrică şi preţul de vânzare a bunului. Posedă astfel capacitatea de a evita, într-un anumit grad, perturbările de pe piaţa liberă (oscilaţia frecventă a cererii şi ofertei, a preţului de vânzare). De regulă, monopolul stabileşte un preţ ridicat, superior celui format în ipoteza concurenţei perfecte şi obţine un plus de profit în fiecare moment. El sustrage, în acest fel, de la cumpărătorii produselor lui o parte din valoarea care le aparţine, fără contra-prestaţie efectivă. Monopolul prin alianţă poate să apară atunci când oferta unui bun este realizată de câteva întreprinderi mari care încheie convenţii privind producţia pe care au obligaţia să o creeze fiecare în parte (cotele de producţie), preţul de vânzare unic şi pieţele pe care întreprinderile au dreptul să furnizeze. Monopolul întemeiat pe calitatea unui produs industrial apare atunci când într-o ramură există mai multe întreprinderi de talii diferite, care nu pot încheia convenţii între ele, iar una dintre întreprinderi produce un produs de calitate deosebită pe care celelalte nu îl pot realiza. Această întreprindere are posibilitatea să stabilească atât cantitatea de produse, cât şi preţul de vânzare. Astfel, în pofida multitudinii de întreprinderi, furnizorul produsului cu însuşiri deosebite are poziţie de monopol şi îşi adjudecă un profit cu acelaşi nume.

Piaţa cu concurenţă imperfectă

Economie şi politici economice

64

Întreprinderea

duopolistă

Piaţa oligopolistă

PIAŢA DUOPOLISTĂ se caracterizează prin prezenţa într-o ramură a două întreprinderi mari; ele pot fi sau nu de aceeaşi talie şi pot produce bunuri omogene ori neomogene. Aceste întreprinderi furnizează întreaga producţie a ramurii, iar numărul cumpărătorilor este foarte mare. Întreprinderile duopoliste iau decizii referitoare atât la cantitatea de bunuri produsă, cât şi la preţ. Teoretic, există trei cazuri ale reacţiilor sau comportamentului firmelor: ambele firme sunt agresive; una dintre firme este agresivă, iar cealaltă pacifistă; ambele firme sunt pacifiste. Atunci când ambele firme sunt agresive, ele pot adopta fie o politică de reducere a preţului, fie o politică de creştere a ofertei în vederea lărgirii pieţei. În cazul primei, se poate ajunge în situaţia în care întreprinderea mai puţin eficace să înregistreze pierderi (preţul să scadă sub cost) şi să fie absorbită de cea de a doua. Indiferent ce politică se adoptă, piaţa şi producătorii se află în dezechilibru. Când una dintre firme este agresivă, iar cealaltă pacifistă apare relaţia specifică dintre dominant şi dominat. Dacă se renunţă la războiul preţurilor, când unitatea agresivă sporeşte producţia, cea pacifistă acceptă “de bună voie” să o reducă. Presupunând cererea constantă, pentru un anumit interval de timp, piaţa va fi în echilibru, căci oferta nu se modifică, iar cererea câştigată de unul dintre parteneri egalează cererea pierdută de celălalt. Echilibrul pieţei este dublat, însă, de o distribuire inegală a masei profitului, realizat la scara ramurii. Când ambele întreprinderi sunt pacifiste (renunţând la arma preţului), acestea îşi stabilesc producţia la un nivel care să le asigure maximizarea profitului. Astfel, piaţa poate evidenţia dacă s-au produs sau nu atâtea mărfuri câte se cereau. Dacă s-au produs mai puţine, cele două întreprinderi vor spori treptat producţia, până când piaţa se echilibrează şi invers. Piaţa oligopolistă presupune existenţa unui număr relativ mic de întreprinderi (cel puţin trei), care livrează întreaga cantitate de mărfuri şi un număr mare de cumpărători. Si între pieţele oligopoliste problema o constituie împărţirea pieţei între producători în încercarea de a-şi apropia o parte cât mai însemnată de clientelă pentru creşterea cifrei de afaceri şi a profiturilor. În stabilirea preţului director, firma dominantă ţine seama de propria ofertă, dar şi de oferta celorlalte firme, iar dacă ea creează imensa majoritate a ofertei preţul director se apropie de preţul de monopol. PIAŢA MONOPOLISTICĂ se poate numi şi piaţa cu concurenţă cvasi perfectă. Ea se distinge prin existenţa, într-o ramură, a unui număr mare

Piaţa cu concurenţă imperfectă

Economie şi politici economice

65

Întreprinderea monopolistică

Întreprinderea cu preţ

monopson

de producători de talie relativ mică şi apropiată şi prin diferenţierea produselor. Ultima caracteristică permite întreprinderilor să fixeze cuplul calitate-preţ, ca şi în cazul oligopolului. Pentru întreprinderea monopolistică, nivelul optim al producţiei apare în punctul egalităţii dintre venitul marginal şi costul marginal, ceea ce presupune şi un nivel mai ridicat al preţului de vânzare, în raport cu costul mediu minim. Pe scurt, maximizarea profitului impune relaţiile:

Vm=Cm, iar P>CM minim PIAŢA TIP MONOPSON este opusul celei monopoliste, caracterizându-se prin existenţa unui singur cumpărător, într-o zona economică, şi a numeroşi vânzători ai bunului fabricat, la scara ţării. Întreprinderea cu preţ de monopson poate să se aprovizioneze la preţuri avantajoase şi cu forţă de muncă, dacă în zona ei de activitate lipsesc alte ramuri industriale care să ofere locuri de muncă. Când există două astfel de unităţi cumpărătoare, într-o zonă oarecare, într-o ramură dată, există duopson, iar dacă există trei sau mai multe – oligopson.

Test de autoevaluare 7.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. Când piaţa unui bun se caracterizează prin existenţă unui singur vânzător şi un singur cumpărător, ea se numeşte:

a) piaţă perfect egală; b) piaţă de monopol bilateral; c) piaţă de monopson; d) piaţă de monopol; e) piaţă cu concurenţă loială.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 66.

7.2 Intervenţia statului în domeniul preţurilor 

Măsuri de control

Preţuri maxime

Statul fixează preţuri la unele bunuri materiale şi servicii furnizate de agenţii economici, publici sau privaţi, cu scopul de a proteja unele categorii de producători sau populaţia în totalitatea sa. El ia măsuri de control al unor preţuri, al dobânzii şi salariilor, în perioade de inflaţie ori recesiune, pentru redresarea situaţiei economice, reducerea şomajului şi a capacităţilor de producţie neutilizate. A. Fixarea de preţuri maxime, în perioade critice, vizează mărfuri care se adresează trebuinţelor fundamentale ale populaţiei (produse alimentare strict necesare, energie etc.), preţuri inferioare preţului de echilibru. Această acţiune poate atrage după ea următoarele consecinţe: - producţia bunurilor vândute la preţuri stabilite de stat nu poate să crească, iar oferta nu revine la o stare normală; - apariţia unei pieţe subterane, ilicite, alături de piaţa oficială;

Piaţa cu concurenţă imperfectă

Economie şi politici economice

66

Garantarea preţurilor

- apariţia unui surplus însemnat de cerere care nu se poate absorbi prin preţ (acesta fiind fix), admiţând că volumul mărfii ce se cumpără nu este normat. B. Garantarea preţurilor la unele produse agricole sau a veniturilor agricultorilor. Instabilitatea producţiei agricole, deşi se limitează o dată cu progresul ştiinţei şi tehnicii, modifică veniturile anuale ale agricultorilor, capacitatea lor de finanţare a producţiei şi înrăutăţeşte nefavorabil cursul activităţii agricole şi industriale viitoare, precum şi consumul populaţiei. Preţul garantat de stat poate avea şi o consecinţă nedorită: apariţia de suprastocuri, antrenată de investiţiile consistente făcute de agricultori, în vederea sporirii producţiei şi a veniturilor viitoare. Pentru a frâna acest fenomen, preţul garantat se aplică nu la întreaga producţie, ci la o fracţiune a ei.

Test de autoevaluare 7.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. Cum intervine statul în cazul preţurilor pentru bunurile de consum? Răspunsul la test se găseşte la pagina 66.

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 7. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr. 7 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 7

1. Enumerati formele pietei cu concurenta imperfecta. 2. Garantarea preturilor de catre stat.

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Răspuns 7.1 Piaţa de monopol bilateral. Răspuns 7.2 Fixarea de preţuri maxime, în perioade critice, vizează mărfuri care se adresează trebuinţelor fundamentale ale populaţiei (produse alimentare strict necesare, energie etc.), preţuri inferioare preţului de echilibru. Această acţiune poate atrage după ea următoarele consecinţe: - producţia bunurilor vândute la preţuri stabilite de stat nu poate să

Piaţa cu concurenţă imperfectă

Economie şi politici economice

crească, iar oferta nu revine la o stare normală; - apariţia unei pieţe subterane, ilicite, alături de piaţa oficială; - apariţia unui surplus însemnat de cerere care nu se poate absorbi prin preţ (acesta fiind fix), admiţând că volumul mărfii ce se cumpără nu este normat.

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 7

1. Basno Cezar –„Operaţiuni bancare; instrumente şi tehnici de plată”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

2. Basno Cezar, Nicolae Dardac, Constantin Floricel –„Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

3. Bran Paul – “Relaţii valutar-financiare internaţionale”, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990

4. Brotac Leonida, Pencea Radu, Stoian Ion – „Tehnici de comerţ internaţional”, Ed. Jeco Trading, Bucureşti, 1992

5. Demetrescu P.I. –„Executarea cambială”, Ed. Naţională Ciornei, Bucureşti, 1934

6. Demetrescu P.I. –„Noua lege asupra cambiei şi biletului la ordin”, Ed. Naţională Ciornei, Bucureşti, 1934

7. Diaconescu Mariana –“Bănci. Sisteme de plăţi. Riscuri.”, ed. Economică, Bucureşti, 1999

8. George Marin, Puiu Alexandru – „Dicţionar de relaţii economice internaţionale”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti, 1993

67

Costul de producţie (I)

Economie şi politici economice

68

Unitate de învăţare Nr. 8

COSTUL DE PRODUCŢIE (I)

Cuprins

Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 8…………………………………………………….. 69

8.1 Conţinutul costului. Delimitări conceptuale………………………………………….. 69

8.2 Mărimea şi tipologia costului……………………………………………………........ 70

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 8…………………………………………... 73

Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………................................ 73

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 8……………………………………………………. 73

Costul de producţie (I)

Economie şi politici economice

69

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 8

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 8 sunt:

prezentarea conceptului de cost; clasificarea costurilor; importanţa costului.

8.1 Conţinutul costului. Delimitări conceptuale 

Costul de producţie

Costul contabil

Costul economic

Costul implicit

Costul de oportunitate

Costul de producţie reprezintă, în formă bănească, totalitatea cheltuielilor efectuate şi suportate de către agenţii economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi servicii. Din această definiţie se desprind următoarele concluzii: 1. costul de producţie trebuie înţeles drept expresie bănească a consumului de factori – material şi uman - , atât în domeniul bunurilor materiale – industrie, agricultură, construcţii, silvicultură etc. - , cât şi în sfera serviciilor – transport, telecomunicaţii, sănătate, educaţie etc.; 2. costul cuprinde tot ceea ce înseamnă cheltuială pentru producerea propriu-zisă a bunurilor, precum şi pentru desfacerea lor; 3. exprimarea în bani a tuturor cheltuielilor, independent de mărimea, importanţa şi specificul lor, permite aducerea la un numitor comun a consumurilor de factori de producţie diferiţi şi, pe această bază, devin posibile măsurarea şi compararea lor. Costul contabil reprezintă, în bani, cheltuielile efectiv suportate de către întreprindere, care rezultă din evidenţa contabilă a acesteia. Costul economic este un concept mai larg decât costul contabil; pe lângă acesta, el cuprinde şi acel consum de resurse care nu presupune plăţi efective evidenţiate sub formă de cheltuieli, spre exemplu: consumul de muncă al proprietarului firmei gospodăriei agricole, magazinului, atelierului etc. Costul economic include costul contabil şi costul implicit. Costul implicit este o noţiune care indică cheltuielile efectuate de către întreprinderile înregistrate în costurile efectiv plătite (însuşi costul contabil). Costul implicit reflectă acel consum de resurse ale agentului economic neinclus, costul sacrificiului în costul efectiv plătit de către acesta (acele cheltuieli de forţă de muncă proprie a proprietarului unităţii economice respective, care nu se înregistrează sub forma salariului ce i s-ar cuveni, ca parte a costurilor; chiria ce s-ar cuveni folosirii propriilor clădiri, dobânda ce s-ar cuveni folosirii capitalului propriu). Costul de oportunitate reprezintă valoarea celei mai bune şanse sacrificate, costul sacrificiului sau costul renunţării în procesul de alegere a variantei optime de alocare a resurselor.

Costul de producţie (I)

Economie şi politici economice

70

Importanţa

costului

Costul constituie un instrument economic extrem de util în fundamentarea şi adoptarea deciziilor privind alocarea resurselor, volumul şi structura producţiei, inovarea tehnologică etc. Atunci când efectele sau rezultatele variantelor de proiect sunt egale, criteriul de alegere a variantei optime îl constituie nivelul cel mai scăzut al costului. De asemeni, prezintă interes nu numai costul de producţie, dar şi costul de distribuţie, costul muncii, informaţiei, timpului, educaţiei etc. Costul se analizează şi se urmăreşte în condiţiile în care se accentuează interdependenţele dintre ramuri şi subramuri, dintre agenţii economici, încât ceea ce într-un loc constituie preţ de vânzare al produselor respective, într-altul reprezintă costul factorilor de producţie. Funcţionarea şi dezvoltarea activităţii pe principiul eficienţă iau în considerare relaţia dintre cost şi preţul de vânzare la fiecare bun economic, relaţie ca de la parte la întreg.

prCP ; prPC , unde: C – costul; P – costul de vânzare; pr – profitul.

Test de autoevaluare 8.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. Ce reprezintă costul de producţie? Răspunsul la test se găseşte la pagina 73.

8.2 Mărimea şi tipologia costului 

Mărimea costului

Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru producerea şi desfacerea de bunuri economice, la un moment dat. În general este vorba despre cheltuielile de producţie şi cele salariale, corespunzătoare consumului de resurse materiale şi de forţă de muncă (cheltuieli de materii prime, materii auxiliare, combustibil, piese de schimb, energie, amortizarea capitalului fix, salarii, cheltuieli de reparaţii, de întreţinere, de iluminat, încălzit, de administraţie, de depozitare, vânzare, chirii, dobânzi, cheltuieli cu caracter accidental – amenzi, penalizări plătite etc.). Mărimea costului poate fi calculată: a) pe unitatea de produs; b) pe întreaga producţie omogenă;

Costul de producţie (I)

Economie şi politici economice

71

Costul global

Costul fix

Costul variabil

Costul total

c) pe ansamblul producţiei eterogene. Mărimea costului de producţie este diferită, după cum urmează: a) de la un produs la altul, în funcţie de specificul fiecăruia, de consumul de factori pe care îl solicită; b) la unul şi acelaşi produs, însă de la un producător la altul, în dependenţă de înzestrarea cu factori şi de nivelul eficienţei; c) la unul şi acelaşi producător, însă de la o perioadă la alta, în dependenţă de modificările în dotarea tehnică, în nivelul de calificare a lucrătorilor, în organizare şi conducere etc. Tipuri de cost A. Costul global reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie dat, dintr-un bun. Costul global poate fi: a) structural, pe termen scurt, divizat în cost fix şi cost variabil şi b) pe ansamblu, adică drept cost global total, ca sumă a tuturor cheltuielilor suportate de către întreprindere. 1. Costul fix (CF) reflecta acele cheltuieli ale întreprinderii care, pe termen scurt, sunt independente de volumul producţiei obţinute: amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului administrativ, cheltuieli de întreţinere, iluminat, încălzit, dobânzi etc. Când volumul producţiei se schimbă, costul fix nu afectează variaţia costului global şi nici costul marginal, pe termen scurt. Pe termen lung, însă, costul fix devine variabil, el fiind o funcţie crescătoare a capacităţii de producţie, care se poate modifica datorită investiţiilor. 2. Costul variabil (CV) exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică în funcţie de volumul producţiei; sunt incluse aici: cheltuieli cu materii prime, materiale, combustibil, energie, salariile directe etc. Costul variabil este o funcţie crescătoare faţă de producţie (Q): când randamentul este crescător, costul variabil se măreşte o dată cu producţia, însă mai puţin decât proporţional şi invers. 3. Costul total (CT) reprezintă suma costurilor fix şi variabil.

CVCFCT Costul total mai poate fi determinat: - ca produs între costul total mediu (CTM) şi producţie (Q):

; QCTMCT - ca produs între producţie şi costul marginal (Cmg), când acesta din urmă este egal cu costul total mediu: QCmgCT , când Cmg=CTM. Pe termen scurt, variaţia costului total este determinată numai de evoluţia costului variabil, diferenţa fiind aceea că în timp ce costul variabil porneşte, în mod necesar de la zero, dacă producţia este zero, costul total porneşte de la nivelul costului fix, care nu este afectat de producţia zero.

Costul de producţie (I)

Economie şi politici economice

72

Costul mediu

Costul mediu fix

Costul mediu variabil

Costul mediu total

Costul marginal

B. Costul mediu (CM) sau costul unitar exprimă costurile globale pe unitatea de produs (sau de rezultat). 1. Costul mediu fix (CMF) reprezintă costul fix pe unitatea de produs:

Q

CFCMF .

2. Costul mediu variabil (CMV) sau costul variabil pe unitatea de produs

se determină astfel: Q

CMVCMV .

3. Costul mediu total (CMT) exprimă costul global total pe unitatea de

produs şi se determină prin relaţia: Q

CTCMT sau

. CMVCMFCMT C. Costul marginal (Cmg) exprimă sporul de cost total (CT) necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie. Costul marginal măsoară variaţia costului total pentru o variaţie infinit de mică a cantităţii de produse.

Q

CTCmg

şi, deoarece, pe termen scurt, variaţia costului total este

identică cu variaţia costului variabil, rezultă că: Q

CVCmg

.

Costul marginal este independent de costul fix, care, la rânu-i, este independent de volumul producţiei.

Test de autoevaluare 8.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. 1. În cadrul costului variabil nu sunt incluse cheltuielile cu:

a) material; b) combustibil; c) salarii directe ale lucratorilor din productie; d) salariile personalului administrativ; e) energia.

2. În categoria cheltuielilior materiale de productie (C) nu sunt incluse cheltuielile cu

a) combustibilul; b) amortizarea capitalului fix; c) depozitarea; d) chiriile; e) reparatiile.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 73.

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 8.

Costul de producţie (I)

Economie şi politici economice

73

Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr. 8 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 8

1. Care este importanta costului? 2. Tipologia costului?

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Răspuns 8.1 Costul de producţie reprezintă, în formă bănească, totalitatea cheltuielilor efectuate şi suportate de către agenţii economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi servicii. costul de producţie trebuie înţeles drept expresie bănească a consumului de factori – material şi uman - , atât în domeniul bunurilor materiale – industrie, agricultură, construcţii, silvicultură etc., cât şi în sfera serviciilor – transport, telecomunicaţii, sănătate, educaţie etc.; costul cuprinde tot ceea ce înseamnă cheltuială pentru producerea propriu-zisă a bunurilor, precum şi pentru desfacerea lor; exprimarea în bani a tuturor cheltuielilor, independent de mărimea, importanţa şi specificul lor, permite aducerea la un numitor comun a consumurilor de factori de producţie diferiţi şi, pe această bază, devin posibile măsurarea şi compararea lor. Costul constituie un instrument economic extrem de util în fundamentarea şi adoptarea deciziilor privind alocarea resurselor, volumul şi structura producţiei, inovarea tehnologică etc. Atunci când efectele sau rezultatele variantelor de proiect sunt egale, criteriul de alegere a variantei optime îl constituie nivelul cel mai scăzut al costului. Răspuns 8.2 1. salariile personalului administrative. 2. chiriile.

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 8

1. Basno Cezar –„Operaţiuni bancare; instrumente şi tehnici de plată”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

2. Basno Cezar, Nicolae Dardac, Constantin Floricel –„Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

3. Bran Paul – “Relaţii valutar-financiare internaţionale”, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990

4. Brotac Leonida, Pencea Radu, Stoian Ion – „Tehnici de comerţ internaţional”, Ed. Jeco Trading, Bucureşti, 1992

5. Demetrescu P.I. –„Executarea cambială”, Ed. Naţională Ciornei,

Costul de producţie (I)

Economie şi politici economice

74

Bucureşti, 1934 6. Demetrescu P.I. –„Noua lege asupra cambiei şi biletului la ordin”, Ed.

Naţională Ciornei, Bucureşti, 1934 7. Diaconescu Mariana –“Bănci. Sisteme de plăţi. Riscuri.”, ed.

Economică, Bucureşti, 1999 8. George Marin, Puiu Alexandru – „Dicţionar de relaţii economice

internaţionale”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti, 1993

Costul de producţie (II)

Economie şi politici economice

75

Unitate de învăţare Nr. 9

COSTUL DE PRODUCŢIE (II)

Cuprins

Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 9………………………………………………….. 76

9.1 Relaţia dintre costul mediu şi costul marginal……………………………………... 76

9.2 Minimizarea costului. Relaţia dintre cost şi productivitate………………………... 77

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 9………………………………………... 78

Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………............................. 79

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 9………………………………………………….. 79

Costul de producţie (II)

Economie şi politici economice

76

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 9

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 9 sunt:

conceptul de cost, cost mediu, marginal si produvtivitate si relatia dintre acestea;

optimul producatorului; pragul de rentabilitate.

9.1 Relaţia dintre costul mediu şi costul marginal

Evoluţia costului mediu

Minimizarea costului

Factorii de care depinde evoluţia costului mediu sunt: a) consumul de factori de producţie pe unitatea de produs (consumul de resurse materiale şi de forţă de muncă), care se micşorează în condiţiile perfecţionării echipamentelor yehnice de producţie şi tehnologiilor de fabricaţie, ridicării nivelului de calificare; b) nivelul productivităţii; c) preţul factorilor de producţie utilizaţi. În primul rând, limitele resurselor de materii prime şi energie, ale resurselor economice în general, acţionează restrictiv asupra activităţii economice, presupunând realizarea unui cost minim fără a afecta calitatea, fiabilitatea şi performanţa în practica economică. În al doilea rând, minimizarea costului are un rol determinant în maximizarea profitului, deoarece, la un nivel dat al preţului de vânzare, diminuarea costului atrage după sine maximizarea profitului. Relaţia dintre costul de producţie şi preţul competitiv, are, de asemenea, o mare însemnătate. Obţinerea de profit depinde de capacitatea producătorului de a fabrica bunuri de calitate superioară a un cost mai redus, pe care să le vândă la preţuri competitive. În al treilea rând, costul de producţie influenţează oferta de bunuri. De fapt, costurile marginale influenţează oferta, deoarece călăuzesc reacţiile la deciziile producătorilor. În al patrulea rând, comprimarea costurilor pe unitatea de produs în interiorul ţării constituie unul din factorii principali de care depind competitivitatea produselor şi realizarea unor schimburi economice eficiente pe piaţa internaţională. Deci, un dezavantaj de cost riscă să se transforme într-un recul de competitivitate. Minimizarea costurilor depinde îndeosebi de creşterea productivităţii factorilor de producţie Relaţia dintre cost şi productivitate: la un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu (CM) şi costul marginal (Cmg) se află în raport invers proporţional faţă de productivitate. a) creşterii productivităţii marginale îi corespunde scăderea costului

Costul de producţie (II)

Economie şi politici economice

77

Relaţia dintre costul mediu si costul marginal

marginal, iar scăderii productivităţii marginale îi corespunde creşterea costului marginal; creşterii productivităţii medii îi corespunde scăderea costului mediu, iar scăderii productivităţii medii îi corespunde creşterea costului mediu; b) nivelului minim al costului mediu îi corespunde nivelul maxim al productivităţii medii, iar nivelului minim al costului marginal îi corespunde nivelul maxim al productivităţii marginale. Costul mediu total este dependent de costul marginal: a) costul mediu total este descrescător atunci când costul marginal se micşorează mai accentuat, fiindu-i inferior; b) costul mediu total este descrescător atunci când costul marginal creşte mai accentuat, fiindu-i superior; c) costul marginal este egal cu costul mediu total atunci când acesta din urmă este la nivel minim. Pe termen lung, costul mediu total şi costul marginal sunt egale şi constante atunci când, la un nivel dat al preţurilor factorilor de producţie, costul total sporeşte în aceeaşi proporţie cu producţia.

Test de autoevaluare 9.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. Care sunt factorii de care depinde evoluţia costului mediu? Răspunsul la test se găseşte la pagina 79.

9.2 Minimizarea costului. Relaţia dintre cost şi productivitate

Reducerea costului

Optimul producătorului

Pragul de rentabilitate

Reducerea costului de producţie implică, din partea producătorului, raţionalitate în orientarea şi mobilizarea eforturilor, spirit de competiţie, cunoaştere bazată pe calcul economic. Optimul producătorului constituie un criteriu de comportament, de conducere ştiinţifică, conform căruia producătorul urmăreşte ca, la un cost de producţie total dat, să maximizeze producţia obţinută, adică să producă cât mai mult posibil (ţinând seama de cererea existentă). Iar atunci când nu este necesară creşterea ofertei de bunuri, starea de optim al producătorului sau de gestiune optimală presupune ca un volum de producţie dat să se obţină cu costuri minime. În ceea ce priveşte volumul producţiei, din multitudinea variantelor posibile, întreprinzătorul trebuie să aleagă acel volum al producţiei care, în condiţiile date, maximizează profitul. Pragul de rentabilitate indică volumul de producţie sau cifra de afaceri de la care, pornind, producătorul poate să obţină profit. În acest punct, încasările totale (It) ale întreprinderii sunt egale cu costul total, iar profitul este nul. Astfel, pragul de rentabilitate poate fi exprimat prin relaţia:

Costul de producţie (II)

Economie şi politici economice

78

Reducerea costuilui

CTIt , iar . 0pr Acesta nu se poate menţine pe termen lung fără ca întreprinderea respectivă să nu fie nevoită să iasă din afaceri, pragul de rentabilitate fiind un concept pe termen scurt. Elemente esenţiale în activitatea de reducere a costului Producătorii au în vedere următoarele: a. îşi aleg procesul de producţie cel mai eficient, nu numai din punct de vedere tehnic, cât şi economic şi ecologic; b. urmăresc să cumpere factori de producţie, pe cât posibil, la preţurile cele mai mici, fără neglija calitatea, şi să reducă costurile de funcţionare a lor; c. micşorarea consumului de factori de producţie pe unitatea de produs rezultat, prin mărimea randamentului lor; d. asigurarea reducerii costurilor în toate fazele muncii; e. realizarea obiectivelor stabilite, ţinând seama de resursele disponibile; f. identificarea produselor care generează consumuri energetice mari şi a produselor care aduc pierderi. Micşorarea costurilor necesită ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor, perfecţionarea echipamentelor tehnice de producţie, a tehnologiilor de fabricaţie, activităţii de gestiune, conducere şi administrare, creşterea productivităţii etc.

Test de autoevaluare 9.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. Care sunt elemente esenţiale în activitatea de reducere a costului? Răspunsul la test se găseşte la pagina 79.

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 9. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr. 9 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 9

Minimizarea costului.

Costul de producţie (II)

Economie şi politici economice

 

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Răspuns 9.1 Factorii de care depinde evoluţia costului mediu sunt: a) consumul de factori de producţie pe unitatea de produs (consumul de resurse materiale şi de forţă de muncă), care se micşorează în condiţiile perfecţionării echipamentelor yehnice de producţie şi tehnologiilor de fabricaţie, ridicării nivelului de calificare; b) nivelul productivităţii; c) preţul factorilor de producţie utilizaţi. Răspuns 9.2 Elemente esenţiale în activitatea de reducere a costului. Producătorii au în vedere următoarele: a. îşi aleg procesul de producţie cel mai eficient, nu numai din punct de vedere tehnic, cât şi economic şi ecologic; b. urmăresc să cumpere factori de producţie, pe cât posibil, la preţurile cele mai mici, fără neglija calitatea, şi să reducă costurile de funcţionare a lor; c. micşorarea consumului de factori de producţie pe unitatea de produs rezultat, prin mărimea randamentului lor; d. asigurarea reducerii costurilor în toate fazele muncii; e. realizarea obiectivelor stabilite, ţinând seama de resursele disponibile; f. identificarea produselor care generează consumuri energetice mari şi a produselor care aduc pierderi. Micşorarea costurilor necesită ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor, perfecţionarea echipamentelor tehnice de producţie, a tehnologiilor de fabricaţie, activităţii de gestiune, conducere şi administrare, creşterea productivităţii etc.

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 9

1. Basno Cezar –„Operaţiuni bancare; instrumente şi tehnici de plată”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

2. Basno Cezar, Nicolae Dardac, Constantin Floricel –„Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

3. Bran Paul – “Relaţii valutar-financiare internaţionale”, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990

4. Brotac Leonida, Pencea Radu, Stoian Ion – „Tehnici de comerţ internaţional”, Ed. Jeco Trading, Bucureşti, 1992

5. Demetrescu P.I. –„Executarea cambială”, Ed. Naţională Ciornei, Bucureşti, 1934

6. Demetrescu P.I. –„Noua lege asupra cambiei şi biletului la ordin”, Ed. Naţională Ciornei, Bucureşti, 1934

7. Diaconescu Mariana –“Bănci. Sisteme de plăţi. Riscuri.”, ed. Economică, Bucureşti, 1999

8. George Marin, Puiu Alexandru – „Dicţionar de relaţii economice internaţionale”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti, 1993

79

Piaţa muncii şi salariul

Economie şi politici economice

80

Unitate de învăţare Nr. 10

PIAŢA MUNCII ŞI SALARIUL

Cuprins

Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 10…………………………………………………… 81

10.1 Piaţa muncii: conţinut, caracterizare…………………………………………………  81

10.2 Cererea şi oferta de muncă……………………………………………………...........  82

10.3 Salariul……………………………………………………......................................... 84

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 10…………………………………………. 87

Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………................................. 87

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 10…………………………………………………… 88

Piaţa muncii şi salariul

Economie şi politici economice

81

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 10

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 10 sunt:

abordarea conceptului de piaţă a muncii şi a rolului ei în alocarea resurselor de muncă;

explicarea mecanismului specific de funcţionare a acestei pieţe, a raportului cerere – ofertă de forţă de muncă;

analiza salariului (forma specială de preţ), a nivelului şi dinamicii acestuia.

10.1 Piaţa muncii: conţinut, caracterizare 

Piaţa muncii

Particularităţi

În economia de piaţă, alocarea resurselor de muncă sau a forţei de muncă se realizează prin intermediul pieţei muncii. Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în cadrul căruia se confruntă cererea de muncă cu oferta de muncă, au loc negocieri privind angajarea salarială. Tranzacţiile între posesorii de capital şi cei ai forţei de muncă au loc pe baza principiilor economice de piaţă şi a unor reglementări juridice specifice cu referire la comportamentul celor doi parteneri: cumpărătorul şi vânzătorul de forţă de muncă. Pe această piaţă un rol important revine sindicatelor, ca reprezentanţi ai purtătorilor de forţă de muncă, la nivel macroeconomic şi microeconomic. Negocierile între cei doi parteneri vizează realizarea echilibrului de interese, în condiţiile existenţei pe piaţa muncii a unui anumit raport între cererea şi oferta de muncă. Piaţa muncii se află în strânsă interdependenţă cu fluxurile de pe celelalte pieţe (bunurilor şi serviciilor, capitalului, monetară, valutară). Piaţa bunurilor şi serviciilor dă semnale cu privire la nevoia de factor de producţie muncă. La rândul ei, piaţa muncii influenţează piaţa bunurilor şi serviciilor, deoarece veniturile obţinute ca urmare a unui grad mai mare de ocupare a forţei de muncă stimulează cererea şi, în consecinţă, oferta de bunuri economice. Faptul că salariul deţine o pondere importantă ( 75 – 90 % ) în totalul venitului unei economii naţionale constituie un factor de influenţă asupra derulării fluxurilor de pe celelalte pieţe. Piaţa muncii are o serie de particularităţi ce decurg din specificul “obiectului” tranzacţiilor: Este mai complexă, mai organizată şi reglementată; Preţul specific – salariul – se formează atât pe baza raportului cerere – ofertă de muncă, cât şi a negocierilor purtate între sindicate şi patronat, iar în unele situaţii – pentru detensionarea stării conflictuale - intervine şi guvernul; Este o piaţă contractuală, datorită modului specific de formare a preţului – salariul; Are un grad ridicat de rigiditate, datorită specificului ofertei de muncă ce înglobează în sine laturi de ordin economic şi psihosociale; intrarea pe această piaţă a ofertei de muncă pentru ocuparea unui loc de muncă este

Piaţa muncii şi salariul

Economie şi politici economice

82

Funcţii

un act economic, dar şi de justiţie socială; Este o piaţă cu concurenţă imperfectă. Toate aceste particularităţi îi conferă pieţei muncii un caracter specific în distribuirea şi utilizarea eficientă, în activităţile economico-sociale, a factorului de producţie muncă. Piaţa muncii, cuprinsă în ansamblul pieţei naţionale, îndeplineşte următoarele funcţii specifice: 4 Alocarea resurselor de muncă, a forţei de muncă pe ramuri, subramuri, domenii de activitate, zone geografice, meserii, în dependenţă de volumul şi structura cererii de muncă existente, la un moment dat; 4 Furnizează informaţii cu privire la cererea şi oferta de muncă, la apariţia unui excedent sau deficit de ofertă de muncă, la nivelul salariului; 4 Instituţiile pieţei muncii estimează tendinţele de evoluţie a cererii şi ofertei de muncă pe termen mediu şi lung; 4 Stimulează mobilitatea profesională şi teritorială a forţei de muncă cu ajutorul unor pârghii economico-financiare; 4 Prin propriile mecanisme, asigură protecţie economică şi socială şomerilor, pe o perioadă delimitată. Toate aceste funcţii ale pieţei muncii au un rol important în ocuparea, orientarea, mobilitatea forţei de muncă, în asigurarea unui venit, pe durată limitată, celor ce sunt şomeri.

Test de autoevaluare 10.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. Care sunt particularitatile pietei muncii? Răspunsul la test se găseşte la pagina 87.

10.2 Cererea şi oferta de muncă 

Cererea de muncă

Factorii de care depinde cererea

de muncă

Cererea de muncă este necesarul de muncă din partea agenţilor economici, la un moment dat, care se satisface prin intermediul pieţei muncii, prin relaţiile de angajare salarială. Ea se exprimă prin oferta de locuri de muncă din partea agenţilor economici. Cererea de muncă este o mărime dinamică atât în ceea ce priveşte nivelul, cât şi structura sa. Factorii de care depinde cererea de muncă: Demografici;

Piaţa muncii şi salariul

Economie şi politici economice

83

Oferta de muncă

Caracteristici ale cererii şi

ofertei de muncă

Sociali; Economici; Psihologici. Oferta de muncă este acea parte a populaţiei apte de muncă ce doreşte angajare salarială. Populaţia disponibilă activă corespunde ofertei de muncă, şi aceasta nu include acea parte a populaţiei apte de muncă reprezentate de persoanele casnice, elevi, studenţi, militari în termen şi alte categorii care nu doresc să devină salariaţi. Disponibilităţile de forţă de muncă au ca sursă principală populaţia unei ţări. În funcţie de nivelul natalităţii, populaţia poate să crească sau să scadă, ceea ce va influenţa dimensiunea viitoare a ofertei de muncă. Dezvoltarea economică poate avea şi ea un impact important asupra dinamicii populaţiei. Relaţia dezvoltare economică-demografică trebuie abordată multidimensional. În funcţie de condiţiile dintr-o ţară şi perioada dată, ea poate influenţa în sensul creşterii sau scăderii numărului populaţiei. Delimitări privind structura populaţiei: - Populaţia totală se compune din populaţia inactivă şi populaţia activă; - Populaţia inactivă este acea parte din populaţia totală care nu caută loc de muncă; - Populaţia disponibilă activă este formată din persoanele ocupate care exercită o activitate remunerată şi din cele care caută un loc de muncă. Această categorie formează oferta de muncă. Cererea şi oferta de pe piaţa muncii prezintă o serie de caracteristici: - Spre deosebire de alte pieţe, cererea şi oferta de pe piaţa muncii nu sunt omogene, în special datorită segmentării accentuate a acestei pieţe. În consecinţă, atât cererea, cât şi oferta de muncă nu sunt substituibile decât în foarte mică măsură şi nu imediat. Acest aspect diminuează în foarte mare măsură starea concurenţei; - Cererea de muncă, pe termen scurt este rigidă, practic invariabilă, deoarece crearea de noi locuri de muncă este realizabilă numai ca urmare a unui proces de investiţie; - Oferta de muncă se formează şi ea într-un timp îndelungat, având în vedere timpul necesar pentru ca o persoană să devină aptă pentru munca cerută (atât sub aspectul vârstei, cât şi sub aspectul pregătirii pentru dobândirea calificării corespunzătoare); - Corelarea relativ întârziată a ofertei de muncă faţă de modificările ce apar în cererea de muncă. Mobilitatea redusă a ofertei de muncă este, în primul rând, de ordin psihologic. Posesorii factorului de producţie muncă se decid cu dificultate să-şi schimbe profesia, să se deplaseze într-o altă localitate fiind, de regulă, puternic ataşaţi mediului lor social – economic. - Reacţia individuală a ofertanţilor de muncă este foarte variată în funcţie de vârstă, sex, stare civilă, sănătate, psihologie; - Oferta de muncă se caracterizează prin rigiditate, deoarece pentru ofertantul de muncă, câştigul de pe urma ei este condiţia fundamentală de

Piaţa muncii şi salariul

Economie şi politici economice

84

existenţă atât pentru el, cât şi pentru familia lui; - Dacă cererea de muncă, în esenţă, e formată pe principii economice, fiind o cerere derivată din evoluţia celorlalte componente ale activităţii economice, oferta de muncă se formează în mai mică măsură pe principii economice, ea fiind foarte puternic influenţată de acţiunea factorilor extraeconomici, deoarece purtătorul ei este omul.

Test de autoevaluare 10.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. 1. Pe piata munci in prima faza a acesteia, atunci cind se intilnesc oferta si cerea de munca:

a) Are loc intilnirea cererii cu oferta in termini reali; b) Se delimeteaza programul de munca; c) Se stabileste numarul orelor suplimentare care vor fi efectuate de

catre salariat; d) Se contureaza principiile care actioneaza la stabilirea salariilor; e) Se dimensioneaz cerea ca volum si structura in mod exact.

2. Oferta de pe piata muncii este formata din:

a) Numarul populatiei apte de munca si aflate in cautarea unui loc de munca salariat

b) Numarul somerilor c) Numarul populatiei apte de munca(si in virsta de munca) d) Numarul celor care au depus cereri de incadrare ca salariati la

diferiti agenti economici e) Numarul populatiei apte de munca, indiferent ca lucreaza sau este

in cautarea unui loc de munca, in conditii salariale. Răspunsul la test se găseşte la pagina 87.

10.3 Salariul

Salariul

Importanţa şi rolul salariului

Formă de venit

Salariul reprezintă preţul la care se face tranzacţia pentru exercitarea factorului de producţie muncă, în condiţiile economiei de piaţă. Este o categorie specifică acestui sistem economic, fiind considerat ca venit ce revine factorului muncă datorită participării nemijlocite, alături de factorul de producţie capital, la activitatea economică. Importanţa şi rolul complex al salariului într-o societate bazată pe economia de piaţă pot fi sesizate numai dacă se are în vedere că salariul, pe de o parte, este o formă de venit, iar pe de altă parte este un element de cost de producţie. Ca venit, salariul are o importanţă foarte mare pentru marea majoritate a populaţiei unei ţări şi reprezintă o sumă cu o pondere însemnată în produsul şi venitul naţional, ceea ce îi conferă o semnificaţie deosebită în stabilirea echilibrului economic general, în determinarea corelaţiilor dintre venit şi consum, economii şi investiţii, cerere agregată şi ofertă agregată. Salariul este, în primul rând, o formă de venit personal, deci este nemijlocit legat de nevoile, dorinţele, aspiraţiile fiecărui salariat. Din

Piaţa muncii şi salariul

Economie şi politici economice

85

Cost pentru firmă

Determinarea mărimii

salariului

Salariul nominal

acest considerent, în managementul firmelor el este folosit ca mijloc de stimulare a salariaţilor în direcţia perfecţionării şi afirmării, un mijloc de incitare la muncă a populaţiei apte şi disponibile pentru aceasta. Din punctul de vedere al firmei salariul este un cost, de regulă cu o pondere însemnată în costul total al produsului sau al serviciului. În consecinţă, în managementul firmei se va urmări ca acest cost să fie cât mai eficient, ceea ce are o importanţă deosebită în stabilirea mărimii lui. Dacă ţinem seama că salariul este în acelaşi timp şi venit şi cost, se poate observa că el este nu numai o categorie economică importantă, dar şi un mijloc deosebit de eficace de intervenţie în mecanismul economic prin activitatea sindicală, prin managementul firmelor şi prin managementul guvernamental. Determinarea mărimii salariului este în funcţie de cele două aspecte analizate: venit şi cost. Privit ca venit, salariul va reflecta tendinţa de creştere nelimitată în funcţie de trebuinţele salariaţilor susţinute de organizaţiile sindicale. Privit sub aspectul costului, adică din punctul de vedere al firmei, reprezentată de manageri şi patronat, tendinţa este de reducere pe cât posibil a acestui cost. Cele două tendinţe se confruntă în negocierile amintite. În cadrul acestor negocieri se impune raţionalitatea economică de care, în mod obiectiv, datorită regulilor economiei de piaţă, trebuie să ţină seama atât firma, cât şi salariaţii şi reprezentanţii lor. Criteriul economic în determinarea mărimii salariului este raportul dintre productivitatea factorului de producţie muncă şi costul suportat de firmă pentru acest factor. Niciodată o firmă nu va putea accepta să plătească un salariu mai mare decât producţia ce o realizează de pe urma costului respectiv. De acest lucru trebuie să ţină seama atât cel ce oferă munca, cât şi cel ce are nevoie de ea. Mărimea şi dinamica salariului depind în foarte mare măsură de factorii economici. Asupra lor îşi exercită influenţa şi alţi factori extraeconomici (modalitatea organizării în sindicate a salariaţilor şi capacitatea liderilor sindicali de a dialoga pe baze ştiinţifice, deci cu argumente care să asigure câştig de cauză în cerinţele susţinute în faţa patronatului şi a autorităţilor, precum şi legislaţia referitoare la mişcarea grevistă şi, în general, revendicativă, din fiecare ţară). Aprofundarea substanţei salariului şi a folosirii lui ca instrument în reglarea activităţii economice la toate nivelele impune cunoaşterea tipologiei salariului. În teoria şi practica economică se folosesc următoarele tipuri de salarii: nominal, real, colectiv, social. Salariul nominal este constituit din suma de bani care i se cuvine salariatului pentru munca prestată. Acest salariu poate fi reprezentat sub formă de salariu brut, adică de suma de bani din care nu s-a scăzut impozitul pe venit şi salariul net, respectiv suma încasată după plata

Piaţa muncii şi salariul

Economie şi politici economice

86

Salariul real

impozitului. Obţinerea salariului nominal este asigurată prin folosirea mai multor forme de salarizare. Cele mai răspândite sunt: salarizarea în regie şi salarizarea în acord. Salarizarea în regie condiţionează obţinerea salariului în funcţie de timpul lucrat: ore – muncă, zile, săptămână, lună. De regulă, această formă de salarizare se foloseşte în acele situaţii în care nu se poate stabili o legătură directă între munca prestată şi rezultatele obţinute. Fiecare salariat în regie are precizate obligaţiile ce-i revin, obţinerea integrală a salariului fiind condiţionată de îndeplinirea tuturor acestor obligaţii. Salarizarea în acord se stabileşte sub forma produsului dintre operaţiile, activităţile, produsele, normele executate şi tariful pentru o unitate. Această formă stabileşte o legătură directă între efortul depus, rezultatul obţinut şi salariul nominal acordat. Acordul poate fi individual, colectiv, simplu şi progresiv. Acordul colectiv se stabileşte pentru o echipă sau formaţiune de lucru; în cel progresiv se stabileşte un tarif care creşte progresiv pentru rezultatele obţinute peste normă. Această normă nu se recomandă în acele activităţi care necesită o atenţie deosebită din partea lucrătorului (prelucrarea metalelor preţioase, manipularea materialelor periculoase), întrucât în astfel de activităţi, goana pentru câştig, prin executarea a cât mai multe piese şi operaţii, ar putea fi în detrimentul calităţii, ar determina risipa de materie primă sau ar provoca accidente de muncă nedorite. În cuprinderea salariului nominal trebuie incluse şi alte venituri nominale ale salariaţilor, cum sunt salariul colectiv şi cel social. Salariul colectiv este atribuit global tuturor salariaţilor unei firme, când rezultatele ei sunt deosebit de pozitive. El îmbracă forma de prime – gratificaţii, sau a celui de al “treisprezecelea salariu”. Veniturile nominale ale salariaţilor pot fi sporite şi datorită “salariului social”, prin veniturile care provin de la buget sub forma alocaţiei pentru copii sau alte forme de ajutor social, venituri care nu sunt corelate cu rezultatele activităţii salariaţilor. Salariul real este definit de cantitatea şi calitatea de bunuri şi servicii pe care un salariat le poate procura în schimbul salariului nominal. Din definiţie rezultă că salariul real este direct proporţional cu mărimea celui nominal şi invers proporţional cu dinamica preţurilor. Mărimea şi variaţia salariului real exercită o influenţă foarte mare asupra ofertei de muncă, pentru că un salariu real considerat satisfăcător pentru cel ce îşi oferă munca, va reduce această ofertă, iar un salariu real insuficient va determina pe ceilalţi membri ai familiei să caute de lucru în vederea asigurării unei surse suplimentare de câştig. Întreaga problematică legată de piaţa muncii, de cererea şi oferta de muncă, de stabilirea salariului este în mare măsură dependentă de echilibrul dintre cererea şi oferta de bunuri şi servicii într-o economie şi

Piaţa muncii şi salariul

Economie şi politici economice

87

este determinată de factorul economic. Totodată, însă, nu pot fi subestimaţi nici ceilalţi factori extraeconomici, care în foarte mare măsură determină particularităţile acestei pieţe.

Test de autoevaluare 10.3 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. Ce reprezinta salariul si care este importanta acestuia? Răspunsul la test se găseşte la pagina 87.

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 10. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr. 10 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 10

Particularităţile şi funcţiile pieţei muncii.

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Răspuns 10.1 Piaţa muncii are o serie de particularităţi ce decurg din specificul “obiectului” tranzacţiilor: Este mai complexă, mai organizată şi reglementată; Preţul specific – salariul – se formează atât pe baza raportului cerere –

ofertă de muncă, cât şi a negocierilor purtate între sindicate şi patronat, iar în unele situaţii – pentru detensionarea stării conflictuale - intervine şi guvernul;

Este o piaţă contractuală, datorită modului specific de formare a preţului – salariul;

Are un grad ridicat de rigiditate, datorită specificului ofertei de muncă ce înglobează în sine laturi de ordin economic şi psihosociale; intrarea pe această piaţă a ofertei de muncă pentru ocuparea unui loc de muncă este un act economic, dar şi de justiţie socială;

Piaţa muncii şi salariul

Economie şi politici economice

Este o piaţă cu concurenţă imperfectă. Toate aceste particularităţi îi conferă pieţei muncii un caracter specific în distribuirea şi utilizarea eficientă, în activităţile economico-sociale, a factorului de producţie muncă. Răspuns 10.2 1. Se contureaza principiile care actioneaza la stabilirea salariilor 2. Numarul populatiei apte de munca, indiferent ca lucreaza sau este in cautarea unui loc de munca, in conditii salariale. Răspuns 10.3 Salariul reprezintă preţul la care se face tranzacţia pentru exercitarea factorului de producţie muncă, în condiţiile economiei de piaţă. Este o categorie specifică acestui sistem economic, fiind considerat ca venit ce revine factorului muncă datorită participării nemijlocite, alături de factorul de producţie capital, la activitatea economică. Importanţa şi rolul complex al salariului într-o societate bazată pe economia de piaţă pot fi sesizate numai dacă se are în vedere că salariul, pe de o parte, este o formă de venit, iar pe de altă parte este un element de cost de producţie. Ca venit, salariul are o importanţă foarte mare pentru marea majoritate a populaţiei unei ţări şi reprezintă o sumă cu o pondere însemnată în produsul şi venitul naţional, ceea ce îi conferă o semnificaţie deosebită în stabilirea echilibrului economic general, în determinarea corelaţiilor dintre venit şi consum, economii şi investiţii, cerere agregată şi ofertă agregată.

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 10

1. Basno Cezar –„Operaţiuni bancare; instrumente şi tehnici de plată”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

2. Basno Cezar, Nicolae Dardac, Constantin Floricel –„Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

3. Bran Paul – “Relaţii valutar-financiare internaţionale”, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990

4. Brotac Leonida, Pencea Radu, Stoian Ion – „Tehnici de comerţ internaţional”, Ed. Jeco Trading, Bucureşti, 1992

5. Demetrescu P.I. –„Executarea cambială”, Ed. Naţională Ciornei, Bucureşti, 1934

6. Demetrescu P.I. –„Noua lege asupra cambiei şi biletului la ordin”, Ed. Naţională Ciornei, Bucureşti, 1934

7. Diaconescu Mariana –“Bănci. Sisteme de plăţi. Riscuri.”, ed. Economică, Bucureşti, 1999

8. George Marin, Puiu Alexandru – „Dicţionar de relaţii economice internaţionale”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti, 1993

88

Piaţa monetară şi de credit

Economie şi politici economice

89

Unitate de învăţare Nr. 11

PIAŢA MONETARĂ ŞI DE CREDIT

Cuprins

Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 11…………………………………………………… 90

11.1 Banii şi sistemele monetare…………………………………………………….........  90

11.2 Cererea şi oferta de bani. Echilibrul monetar……………………………………….. 92

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 11…………………………………………. 95

Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………................................ 95

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 11…………………………………………………... 95

Piaţa monetară şi de credit

Economie şi politici economice

90

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 11

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 11 sunt:

prezentarea conceptului de moneda si convertibilitatea monedei; functiile banilor; echilibrul monetar.

11.1 Banii şi sistemele monetare 

Banii

Funcţile banilor

În teoria economică întâlnim mai multe definiţii referitoare la bani. Fondatorii acestei teorii, respectiv clasicii şi în continuare şi marxiştii consideră că banii sunt rezultatul dezvoltării schimbului, devenind cel mai înalt produs al activităţii economice. Banii sunt o marfă care îndeplineşte rolul de echivalent general, adică de însuşirea de a fi schimbat oricând pe o altă marfă şi totodată orice produs are posibilitatea să se transforme în bani. În decursul folosirii lor, s-au conturat mai multe funcţii pe care banii le îndeplinesc atât în activitatea economică, cât şi în cea socială. În primul rând, se detaşează funcţia de exprimare a valorii produselor şi serviciilor, funcţie care se concretizează în noţiunea de preţ. Şcoala clasică menţionează explicit că preţul este expresia bănească a valorii mărfurilor. Dacă presupunem că un bun are o valoare echivalentă cu 10 gr. aur, iar o unitate monetară conţine o cantitate de aur de 0,2 grame, valoarea produsului va fi reprezentată prin raportarea a 10 gr. Aur la 0,2 gr. Aur, ceea ce va însemna că preţul bunului este de 50 unităţi monetare. O altă funcţie importantă a banilor este aceea de mijlocitor al schimbului, respectiv al circulaţiei bunurilor. Schimbul, dintr-un raport direct produs contra produs, prin apariţia banilor se scindează în două operaţiuni: vânzarea, când produsul se transformă în bani, şi cumpărarea, când banii se transformă în alte produse. Această funcţie a constituit şi constituie şi în prezent un impuls pentru dezvoltarea comerţului, pentru afirmarea ofertei şi a cererii pe piaţa generală a bunurilor şi serviciilor. Printre funcţiile importante ale banilor se înscrie şi cea de mijloc de plată, respectiv de achitare a unei obligaţii fie faţă de o persoană fizică, fie juridică, sau autorităţii. Banii îndeplinesc şi funcţia de economisire, respectiv aceea de acumulare a puterii de cumpărare a unui bun sau serviciu mai costisitor (care poate deveni şi capital), sau ca mijloc de prevedere. În acest context mai poate fi menţionat şi faptul că posesia de bani se constituie în simbol al bunăstării, al bogăţiei.

Piaţa monetară şi de credit

Economie şi politici economice

91

Relaţii băneşti

Convertibilitatea

Generalizarea funcţiei banilor permite să se afirme că, prin intermediul lor, se asigură evaluarea bunurilor şi serviciilor exprimate prin formula tertium comparationes şi mijlocirea schimburilor tertium permutationes. Complexitatea relaţiilor băneşti a făcut necesară constituirea de sisteme monetare. Prin sistem monetar se înţelege ansamblul normelor legale şi a instituţiilor care reglementează, organizează şi supraveghează relaţiile băneşti într-un stat. Se impune observaţia că până în prezent, un sistem monetar era considerat a fi eminamente naţional, iar monedele folosite, un simbol al independenţei naţionale, al forţei economice şi politice a unei naţiuni, a unui stat. Extinderea raporturilor internaţionale şi în special a celor economice, a impus depăşirea restricţiilor determinate de sistemele economice naţionale şi, în consecinţă, au existat propuneri şi încercări pentru crearea unui sistem monetar internaţional. Cea mai cunoscută încercare în acest sens a fost cea de după cel de al doilea război mondial, instituită prin convenţia de la Bretton Woods (1944), concretizată în sistemul aur-devize (gold exchange standard), sistem prin care o monedă naţională, respectiv dolarul SUA şi în subsidiar lira sterlină engleză căpătau puterea de circulaţie internaţională ca şi aurul. Sistemul presupune o stabilitate deplină acestor metode. Lira sterlină a ieşit foarte repede din sistem datorită slăbiciunii economiei engleze postbelice, iar dolarul SUA s-a menţinut până la prima devalorizare. În prezent, deşi nu există un sistem monetar constituit pe plan internaţional, în virtutea inerţiei, se folosesc în acest scop monedele statelor celor mai puternice din punct de vedere economic şi , în primul rând, tot dolarul american. În acest context, apare ca deosebit de temerară crearea Uniunii Economice şi Monetare Europene, care prin tratatul de la Maastricht (1993) prevede continuarea eforturilor prevăzute încă în tratatul de la Roma (1957) şi a succesului cunoscut de Comunitatea Economică Europeană (CEE sau Piaţa Comună). După experienţa benefică a folosirii lui European Currency Unit (ECU), care este o monedă comună de cont (scripturală) a ţărilor comunitare, se prevede trecerea la moneda europeană unică efectivă şi renunţarea de către toate ţările membre, la moneda lor naţională. În prezent, în practica economică este foarte răspândită folosirea banilor scripturali, respectiv a unor semne monetare invizibile prin care se îndeplinesc mai multe funcţii ale banilor, cum ar fi cea de tezaurizare, de efectuare a tranzacţiilor economice, cea de mijloc de plată. Este vorba de sumele băneşti cuprinse în conturile bancare ale agenţilor economici, care se virează dintr-un cont în altul, în funcţie de operaţiunea sau obligaţia pe care titularul unui cont o efectuează în interesul unui alt titular de cont. Sumele respective circulă, dintr-un cont în altul, în funcţie de operaţiunile efective, fără ca aceşti bani să îmbrace o formă materială (metal, hârtie). Mari influenţe asupra economiei ţării sunt produse de convertibilitatea monedei. Noţiunea de convertibilitate semnifică însuşirea unei monede

Piaţa monetară şi de credit

Economie şi politici economice

92

de a putea fi schimbată în altă monedă, în mod liber, prin vânzare-cumpărare, pe piaţa valutară. Produsele şi serviciile interne se află în concurenţă directă cu produsele similare din alte ţări, ceea ce poate avea efecte negative sau pozitive, în funcţie de gradul de competitivitate fizică şi economică a produselor autohtone, cu cele de pe piaţa mondială; Impune o foarte mare mobilitate economică în întreaga activitate economică determinată de necesitatea restructurării permanente şi rapide a sectoarelor şi segmentelor economiei naţionale faţă de cerinţele mondiale; Preţurile interne se apropie până la identificare cu cele internaţionale, ceea ce permite constatarea exactă a eficienţei raporturilor economice externe de ansamblu, pe sectoare de activitate şi grupe de produse: Oferă un avantaj din punct de vedere financiar, în sensul că, în condiţii de convertibilitate, moneda naţională poate fi utilizată pentru acoperirea unor dezechilibre, dar vremelnic şi în anumite limite. Toate acestea evidenţiază complexitatea problematicii şi a cerinţelor pe care trebuie să le îndeplinească o economie şi o monedă naţională, în vederea trecerii la convertibilitate. În mod special, trebuie avut în vedere că trecerea monedei naţionale la convertibilitate este condiţionată de o activitate economică dezvoltată, care să asigure, pe deplin, cerinţele pieţei interne şi totodată să ofere produse şi servicii competitive pe piaţa externă (sub aspectul calităţii, al gradului de tehnicitate, al consumului de factori de producţie pe unitatea de produs, al costului, etc.). Trecerea la convertibilitate a monedei naţionale impune şi existenţa unei rezerve valutare care să permită oricând intervenţia pe piaţa valutară în vederea susţinerii monedei naţionale şi asigurarea unui curs de schimb constant, respectiv fluctuant în anumite limite.

Test de autoevaluare 11.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. Primele forme de bani indeplineau doua functii principale. Identificati-le:

a) Mijloc de masura(etalon) pentru celalte bunuri; b) Mijloc de plata; c) Mijloc de schimb; d) Mijloc de rezerva si economisire; e) Simbol al avutiei care conferea detinatarilor forta si putere

economica. Răspunsul la test se găseşte la pagina 95.

11.2 Cererea şi oferta de bani. Echilibrul monetar 

Cererea de monedă

Cererea de monedă este determinată de toate operaţiunile financiare (băneşti) care necesită moneda sub formă fizică şi scripturală. Se mai poate spune că cererea de monedă exprimă necesarul de bani pentru îndeplinirea acelor funcţii care presupun bani efectivi.

Piaţa monetară şi de credit

Economie şi politici economice

93

Oferta de bani

Echilibrul monetar

Masa monetară

Oferta de bani este asigurată de emisia de monedă de către instituţia financiară împuternicită (Banca Centrală), de acordare de credite de către alte instituţii (băncile comerciale în primul rând) şi de atragerea economiilor în circuitul financiar-economic. Raportul dintre cererea şi oferta de bani determină „preţul” lor, respectiv dobânda. Ea se plăteşte pentru banii oferiţi prin sistemul de credit şi atragerea de economii. Cererea sporită de bani va face ca dobânda să crească şi invers, să scadă, când este un surplus de bani faţă de cerere. Echilibrul monetar este determinat de starea de pe celelalte pieţe (în special de pe piaţa bunurilor şi serviciilor şi a capitalului) şi exprimat prin existenţa unei mase monetare de bani lichizi şi scripturali, corespunzătoare nevoilor reale ale activităţii economico-financiare la un moment dat. Masa monetară necesară pentru asigurarea unei circulaţii monetare echilibrate, deci normale, se determină pe baza următoarelor relaţii:

M = pQ – C + S – P V

În această formulă: M = masa monetară; pQ = suma tranzacţiilor economice; C = valoarea bunurilor şi serviciilor vândute pe credit; S = plăţile ajunse la scadenţă şi alte plăţi; P = plăţile care se achită prin compensaţie; v = viteza de circulaţie a unei unităţi monetare. În esenţă, această formulă se reduce la raportul:

M =Σ (pQ) v

ceea ce reprezintă echilibrul monetar care se corelează cu cel economic. Apare, astfel, o problematică complexă privind raportul biunivoc dintre cantitatea de bani în circulaţie (masa monetară) şi activitatea economico-socială. Echilibrul monetar se impune ca o problemă majoră de cercetare economică, sub formularea:

MV = PT în care: M = masa monetară; V = viteza de circulaţie; P = preţurile; T = tranzacţiile economice. Formula reprezintă dezvoltarea teoriei cererii de bani în termenii ecuaţiei schimburilor, cunoscută sub denumirea „varianta tranzacţională”. În varianta economică modernă această variantă a fost dezvoltată, concretizându-se în „teoria cantitativă a banilor reformulată” a lui M. Friedman cunoscută şi sub denumirea de „monetarism”. Din raporturile prezentate se poate deduce un element deosebit de important atât pentru echilibrul monetar, cât şi pentru cel economic: puterea de cumpărare a unităţii monetare (Pc). Această putere va fi direct proporţională cu activitatea economică şi invers proporţională cu masa monetară, ceea ce poate fi prezentat prin formulele:

Piaţa monetară şi de credit

Economie şi politici economice

94

Pc = Σ(pQ) sau Pc = PT Mv MV

În situaţia când activitatea economică creşte, iar masa monetară rămâne constantă sau creşte într-o proporţie mai mică, puterea de cumpărare a unităţii băneşti creşte, iar preţurile se reduc. Este o situaţie benefică pentru creşterea salariului real şi în general al bunăstării. Dacă însă masa monetară sporeşte, iar activitatea economică stagnează sau regresează, puterea de cumpărare a unei unităţi monetare scade, iar preţurile, în mod inevitabil, cresc. Acest fenomen duce la deprecierea monetară. Deprecierea monedei rezultă din dereglarea raportului dintre cererea şi oferta de bani, oferta depăşind cererea reală de monedă, ceea ce se concretizează într-o creştere mai rapidă a masei monetare în raport cu dezvoltarea activităţii economice. În consecinţă preţul mediu pe economie este determinată de raporturile:

PM = Mv sau Pm = Mv Σ(p*Q) PT

Cauzele care pot provoca o creştere mai rapidă a masei monetare şi dereglarea raportului dintre cererea şi oferta de bani, de regulă, sunt:

Deficitul bugetar; Creditul bancar; Excedentul balanţei de plăţi; intrarea în circulaţia monetară a banilor care anterior erau ţinuţi

în rezervă sub formă de economii de posesorii lor, intrare determinată de frica deprecierii; Dezechilibrul de pe piaţa monetară nu trebuie confundat cu inflaţia, deşi are contingente strânse cu acest fenomen. Inflaţia, în concepţia modernă este un fenomen complex, o formă de manifestare a dezechilibrului macroeconomic determinat de mai multe cauze.

Test de autoevaluare 11.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. Care sunt cauzele care conduc la o crestere mai accentuata a masei monetare? Răspunsul la test se găseşte la pagina 95

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 11. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr. 11 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.

Piaţa monetară şi de credit

Economie şi politici economice

 

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 11

Convertibilitatea.

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Răspuns 11.1 1. Mijloc de masura(etalon) pentru celalte bunuri. 2. Mijloc de schimb. Răspuns 11.2 - Deficitul bugetar; - Creditul bancar; - Excedentul balanţei de plăţi.

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 11

1. Basno Cezar –„Operaţiuni bancare; instrumente şi tehnici de plată”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

2. Basno Cezar, Nicolae Dardac, Constantin Floricel –„Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

3. Bran Paul – “Relaţii valutar-financiare internaţionale”, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990

4. Brotac Leonida, Pencea Radu, Stoian Ion – „Tehnici de comerţ internaţional”, Ed. Jeco Trading, Bucureşti, 1992

5. Demetrescu P.I. –„Executarea cambială”, Ed. Naţională Ciornei, Bucureşti, 1934

6. Demetrescu P.I. –„Noua lege asupra cambiei şi biletului la ordin”, Ed. Naţională Ciornei, Bucureşti, 1934

7. Diaconescu Mariana –“Bănci. Sisteme de plăţi. Riscuri.”, ed. Economică, Bucureşti, 1999

8. George Marin, Puiu Alexandru – „Dicţionar de relaţii economice internaţionale”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti, 1993

95

Sistemul bancar

Economie şi politici economice

96

Unitate de învăţare Nr. 12

SISTEMUL BANCAR

Cuprins

Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 12…………………………………………………… 97

12.1 Creditul, dobânda şi băncile……………………………………………………........ 97

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 12…………………………………………. 101

Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………................................ 101

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 12…………………………………………………... 102

Sistemul bancar

Economie şi politici economice

97

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 12

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 12 sunt:

conceptul de credit; dobânda simplă şi compusă; Banca Naţională a României.

12.1 Creditul, dobânda şi băncile 

Creditul

Creditul bancar

Funcţiile creditului

bancar

Creditul are o implicaţie foarte importantă în funcţionarea pieţei monetare şi odată cu aceasta a economiei de piaţă. Noţiunea de credit are mai multe înţelesuri: a. Creditul a apărut din cele mai vechi timpuri sub forma negustoriei cu bani, respectiv a împrumutului de bani pentru care la restituire se percepe o sumă mai mare decât cea împrumutată, ceea ce este cunoscut sub denumirea de camătă sau zărăfie. b. Creditul mai înseamnă şi vânzarea unui produs, care însă se plăteşte la o dată ulterioară şi într-o formă convenită, ceea ce în mod curent se numeşte vânzare pe credit, respectiv credit comercial. În prezent, cea mai răspândită formă credit este creditul bancar, destinat în principiu finanţării unei activităţi economice. Creditul bancar poate fi clasificat din mai multe puncte de vedere:

Din punct de vedere al obiectului: De producţie; De consum; De export.

Din punct de vedere al termenului: Pe termen scurt (până la un an); Pe termen mijlociu (între 1-5 ani); Pe termen lung (peste 5 ani).

Din punct de vedere al calităţii debitorului (cel ce acordă creditul se numeşte creditor, iar beneficiarul de credit – debitor):

Privat; Public.

În economia de piaţă creditul bancar îndeplineşte o funcţie dublă. Pe de o parte, aceea de absorbţie a disponibilităţilor băneşti aflate la agenţii economici (populaţie, firme autorităţi), ceea ce este totodată şi o formă de plasament a economiilor, iar pe de altă parte, aceea de distribuire a acestor disponibilităţi, îndreptându-le spre agenţii economici care au nevoie de bani pentru finanţarea activităţii lor. Funcţia de creditare este îndeplinită de instituţii specializate: bănci, case de depuneri sau economii, societăţi de asigurare. Acordarea de credit se face cu foarte mare discernământ, ea cuprinzând obligaţii atât din partea debitorului, cât şi a creditorului.

Sistemul bancar

Economie şi politici economice

98

Dobânda

Pentru acordarea creditului se impune verificarea temeinică a raţionalităţii folosirii lui de către debitor, se solicită garanţii materiale din partea acestuia, precum şi angajamentul ferm de restituire a creditului la scadenţă şi plata dobânzii corespunzătoare. Angajamentele creditării sunt cuprinse în documente speciale cum sunt: poliţa sau cambia (când debitorul este un agent economic) şi titlul public (când debitorul este statul). Creditul se acordă deci, fie pentru lărgirea activităţii economice ca sursă suplimentară de investiţie, fie pentru depăşirea unor greutăţi temporare ale firmei. Are întotdeauna o destinaţie precisă şi nu se acordă fără perspectivă. Pe măsura consolidării şi dezvoltării economiei de piaţă, după 1850 şi în condiţiile economiei contemporane, creditul bancar a devenit o parte componentă, fundamentală a vieţii economice, deoarece el îndeplineşte funcţia de multiplicator al activităţii economice (mobilizează resursele băneşti disponibile şi dispersate şi le pune la dispoziţia întreprinzătorilor activizându-le, iar pe de altă parte stimulează activitatea economică prin sporirea puterii de cumpărare, ceea ce amplifică cererea, deci şi consumul şi producţia). Creditul este strâns legat de o altă noţiune economică şi financiară: de dobândă. Dobânda este suma cuvenită pe care debitorul o plăteşte (preţul) pentru banii primiţi sub formă de credit). Sursa dobânzii este o parte din profitul pe care debitorul îl realizează prin sporirea capitalului cu ajutorul creditului. Mărimea dobânzii variază, în primul rând, în funcţie de cererea şi oferta de credit, care este în fond un segment al pieţei monetare, respectiv al cererii şi ofertei de bani pe această piaţă. Mărimea dobânzii se exprimă (procentual) prin rata dobânzii, adică prin dobânda cuvenită pentru un credit de 100 de unităţi băneşti pe timp de un an. Prin intermediul ratei dobânzii se calculează dobânda totală ce revine unei sume acordate sub formă de credit pe timp de un an. În acest scop se foloseşte formula dobânzii simple:

D = c * d’* t în care D = dobânda, c = creditul, d’ = rata dobânzii, t = timpul = 1 an. Dacă un credit se acordă pe mai mulţi ani, dobânda anuală se capitalizează, respectiv se adaugă anual la creditul acordat iniţial. În această situaţie, pentru calcularea sumei totale pe care debitorul o datorează creditului la expirarea termenului prevăzut, se foloseşte formula dobânzii compuse:

Sn = C (1 + d’)n în care: Sn = suma totală pe care debitorul o va plăti creditorului după n ani; C = creditul acordat; d’ = rata dobânzii; n = timpul în ani pentru care s-a acordat creditul. Băncile şi celelalte instituţii de credit se află nu numai în poziţia de

Sistemul bancar

Economie şi politici economice

99

Funcţiile unei bănci centrale

creditor, dar şi în cea de debitor. Toţi deponenţii la bănci creditează instituţiile respective cu sumele încredinţate pentru care primesc o dobândă. La rândul lor, băncile când acordă credite încasează o dobândă de la debitorii lor. Dobânzile încasate de bănci sunt mai mari decât cele plătite. Din această diferenţă băncile realizează un profit, care devine un profit net, după ce se scad cheltuielile pe care le fac cu salarii, chirie, întreţinere, etc. Pe lângă această regulă a diferenţelor de dobânzi, băncile trebuie să respecte şi o altă regulă „de aur”, referitoare la respectarea unei anumite corespondenţe între durata creditelor acordate şi termenele pentru care se fac depunerile, corespondenţa care trebuie să asigure existenţa depozitului (stocului) bancar, ceea ce garantează în permanenţă solvabilitatea băncilor. Instituţiile cele mai importante ale sistemelor monetare şi implicit a ale pieţei monetare sunt băncile. Băncile, aflate fie în proprietate publică, fie privată, efectuează operaţiuni şi îndeplinesc funcţii fără de care o economie de piaţă nu poate exista şi prospera. Aceste instituţii alcătuiesc un sistem bancar din care fac parte: banca centrală, băncile comerciale ( de depozit ) şi băncile de afaceri. Banca centrală se situează în fruntea sistemului bancar în toate statele lumii şi adesea poartă denumirea de bancă naţională, sau a ţării respective (Banca Angliei). În ţara noastră, banca centrală este Banca Naţională a României. Principalele funcţii sau atribuţii ale unei bănci centrale sunt următoarele:

Emiterea de bancnote, care deşi sunt semne ale creditului, ies din circulaţia economică propriu-zisă şi intră în circulaţia generală ca mijloc de plată legal;

Concentrarea rezervelor băneşti ale băncilor comerciale şi acordarea de credite pentru aceste bănci pentru care încasează taxa de scont (dobânda practicată în cazul acestor raporturi);

Influenţarea directă şi indirectă a volumului şi a costului creditului în ţara respectivă. Este vorba, în primul rând, de mărimea dobânzii care se va percepe la creditele acordate de băncile comerciale;

Acordarea de împrumuturi statului şi păstrarea tezaurului de stat; Băncile comerciale ( de depozit) sunt considerate a fi verigi de bază ale sistemului bancar prin seria de funcţii specifice ce le îndeplinesc:

Atragerea de mijloace băneşti temporar disponibile ale clienţilor ( persoane fizice, firme, instituţii, autorităţi) în conturile deschise în acest scop şi asigurarea mişcărilor în fiecare cont;

Efectuarea de viramente între conturile clienţilor băncii şi de transferuri în conturile deschise la alte bănci din ţară şi străinătate;

Acordarea de credite, emiterea instrumentelor de credit şi efectuarea de tranzacţii cu asemenea instrumente;

Sistemul bancar

Economie şi politici economice

100

Băncile de afaceri

Atribuţiile sistemului

bancar

Vânzarea şi cumpărarea de valută şi efectuarea diferitelor operaţiuni valutare. Băncile de afaceri reprezintă o entitate relativ nouă în sistemul bancar (apar pentru prima oară în SUA după 1933). „Afacerile de bancă” au în vedere operaţiuni de investiţii, atât prin intermedierea (consilierea) plasării optime a capitalurilor clienţilor, cât şi prin administrarea capitalului propriu şi efectuarea de emisiuni de valori mobiliare proprii (certificate de investitor, carnete cu unităţi de investiţii etc.). Atribuţiile sistemului bancar, şi în special ale băncilor comerciale se exercită printr-o serie de operaţiuni. Schematic, operaţiunile bancare se grupează în:

Operaţiuni pasive Depunerile în conturile curente; Depuneri de economii;

Operaţiuni active Acordarea de credite; Scontarea de cambii, warante; Operaţii accesorii (depozite în custodie, servicii de casă); Alte servicii (consultanţă, arbitraje, etc.).

Simpla trecere în revistă a complexităţii sistemului bancar, a atribuţiilor ce revin diferitelor categorii de bănci şi a operaţiunilor ce le efectuează este edificatoare pentru evidenţierea locului şi rolului său în funcţionarea pieţei monetare şi prin ea, în funcţionarea întregului sistem al economiei de piaţă.

Test de autoevaluare 12.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. 1. Ce reprezinta creditul? 2. Ce reprezinta dobinda si cite forme de dobinda cunoasteti? 3. Ce cuprind operatiunile active dar operatiunile pasive ale unei banci? Răspunsul la test se găseşte la pagina 101.

Sistemul bancar

Economie şi politici economice

101

 

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 12. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr. 12 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 12

Funcţiile unei bănci centrale.

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Răspuns 12.1 1. Creditul are o implicaţie foarte importantă în funcţionarea pieţei monetare şi odată cu aceasta a economiei de piaţă. Noţiunea de credit are mai multe înţelesuri: Creditul a apărut din cele mai vechi timpuri sub forma negustoriei cu bani, respectiv a împrumutului de bani pentru care la restituire se percepe o sumă mai mare decât cea împrumutată, ceea ce este cunoscut sub denumirea de camătă sau zărăfie. Creditul mai înseamnă şi vânzarea unui produs, care însă se plăteşte la o dată ulterioară şi într-o formă convenită, ceea ce în mod curent se numeşte vânzare pe credit, respectiv credit comercial. 2. Dobânda este suma cuvenită pe care debitorul o plăteşte (preţul) pentru banii primiţi sub formă de credit). Mărimea dobânzii se exprimă (procentual) prin rata dobânzii, adică prin dobânda cuvenită pentru un credit de 100 de unităţi băneşti pe timp de un an. Prin intermediul ratei dobânzii se calculează dobânda totală ce revine unei sume acordate sub formă de credit pe timp de un an. În acest scop se foloseşte formula dobânzii simple:

D = c * d’* t În care D = dobânda, c = creditul, d’ = rata dobânzii, t = timpul = 1 an. Dacă un credit se acordă pe mai mulţi ani, dobânda anuală se capitalizează, respectiv se adaugă anual la creditul acordat iniţial. În această situaţie, pentru calcularea sumei totale pe care debitorul o datorează creditului la expirarea termenului prevăzut, se foloseşte formula dobânzii compuse:

Sn = C (1 + d’)n În care: Sn = suma totală pe care debitorul o va plăti creditorului după n ani; C = creditul acordat; d’ = rata dobânzii; n = timpul în ani pentru care s-a acordat creditul. 3. Operaţiuni pasive cuprind:

- Depunerile în conturile curente;

Sistemul bancar

Economie şi politici economice

- Depuneri de economii; Operaţiuni active cuprind:

- Acordarea de credite; - Scontarea de cambii, warante; - Operaţii accesorii (depozite în custodie, servicii de casă); - Alte servicii (consultanţă, arbitraje, etc.).

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 12

1. Basno Cezar –„Operaţiuni bancare; instrumente şi tehnici de plată”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

2. Basno Cezar, Nicolae Dardac, Constantin Floricel –„Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

3. Bran Paul – “Relaţii valutar-financiare internaţionale”, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990

4. Brotac Leonida, Pencea Radu, Stoian Ion – „Tehnici de comerţ internaţional”, Ed. Jeco Trading, Bucureşti, 1992

5. Demetrescu P.I. –„Executarea cambială”, Ed. Naţională Ciornei, Bucureşti, 1934

6. Demetrescu P.I. –„Noua lege asupra cambiei şi biletului la ordin”, Ed. Naţională Ciornei, Bucureşti, 1934

7. Diaconescu Mariana –“Bănci. Sisteme de plăţi. Riscuri.”, ed. Economică, Bucureşti, 1999

8. George Marin, Puiu Alexandru – „Dicţionar de relaţii economice internaţionale”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti, 1993

102

Piaţa capitalului

Economie şi politici economice

103

Unitate de învăţare Nr. 13

PIAŢA CAPITALULUI

Cuprins

Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 13…………………………………………………… 104

13.1 Specificul pieţei capitalului……………………………………………………......... 104

13.2 Instituţiile pieţei capitalului. Bursa de valori……………………………………….. 107

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 13…………………………………………. 110

Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………................................ 110

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 13…………………………………………………... 111

Piaţa capitalului

Economie şi politici economice

104

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 13

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 13 sunt:

conceptul piata de capital; conceptul de : actiune, obligatiuni, dividend; piata primara si piata secundara; bursa de valori.

13.1 Specificul pieţei capitalului  Piaţa capitalului

Active

Surse de finanţare

Specificul acestei pieţe trebuie văzut în particularităţi pe care i le imprimă obiectul ei, respectiv capitalul. Pornind de la definiţia factorului de producţie capital (bunuri provenite din muncă şi folosite pentru producerea altor bunuri şi servicii – adică bunuri de producţie) s-ar putea presupune că piaţa capitalului se referă la vânzarea-cumpărarea de bunuri de producţie. Parţial această presupunere este corectă, în special sub aspectul trecerii banilor din sfera circulaţiei în cea a capitalului. În rest nu poate fi omis că şi bunurile destinate producţiei se vând şi se cumpără, ca toate bunurile, pe piaţa generală a bunurilor şi serviciilor. Pe piaţa capitalului circulă active financiare. Prin noţiunea de active, în terminologia economică, sunt cuprinse bunurile care au capacitatea să genereze venituri în viitor. Activele pot îmbrăca forma fizică şi pe cea financiară. Forma fizică a activelor este reprezentată, în special, de bunurile de producţie (la care se adaugă şi bunurile de consum de folosinţă îndelungată). În forma financiară a activelor sunt cuprinse: Depozitele monetare; Hârtiile de valoare pe termen scurt (plasamente pe o perioadă mai mică de un an) şi termen lung (plasamente pe o perioadă ce depăşeşte un an). Piaţa capitalului asigură: Atragerea disponibilităţilor băneşti în activitatea economică; Mişcarea capitalului agenţilor economici din acelaşi domeniu de activitate sau trecerea lui dintr-un sector în altul prin intermediul hârtiilor de valoare, prin vânzarea şi cumpărarea lor. Prin piaţa capitalului se asigură finanţarea suplimentară a activităţii economice, respectiv a capitalului, motiv pentru care este denumită şi piaţa financiară. Sursele de finanţare a unei activităţi economice pot fi: Surse proprii (interne) – provin din activităţile anterioare (profit reinvestit, amortizarea capitalului fix). Pentru iniţierea unei activităţi economice sursa proprie poate fi constituită şi din economiile personale, moştenire, etc.; Surse atrase (externe) – provin din afara întreprinderii, de la terţi. La

Piaţa capitalului

Economie şi politici economice

105

Acţiunile

rândul lor, pot fi: - Surse directe – provenite din emiterea şi vânzarea de hârtii de valoare (în special acţiuni şi obligaţiuni); - Surse indirecte – se realizează prin intermediul creditelor mijlocite de instituţiile financiare specializate şi prin valorificarea activelor financiare constituite sub forma depozitelor monetare. Izvorul acestor resurse externe îl constituie economiile realizate de populaţie, de agenţii economici şi de autorităţi (centrale şi locale). Economiile sunt reprezentate de sumele de bani din venituri care rămân nefolosite după ce s-a asigurat consumul. Aceste sume pot fi reţinute de către posesorii lor sub formă de lichiditate, opţiune care nu aduce nici un venit şi este deci neeconomică, sau pot fi plasate (direct sau indirect) în activităţi economice, banii transferându-se în active financiare. Interesul de a transforma banii în active financiare trebuie privit nu numai prin prisma agentului economic, care pe această cale îşi poate spori capitalul, ci şi prin avantajul deţinătorului de economii. Plasarea banilor în activităţi economice se poate realiza pe mai multe căi: prin investirea într-o afacere pe cont propriu, cumpărarea de bunuri imobiliare (terenuri, clădiri), achiziţionarea de acţiuni şi obligaţiuni, depozitarea la o bancă sau casă de economii. Fiecare din aceste forme are avantaje şi dezavantaje. Pentru un posesor de bani plasamentul ideal este acela care conferă o siguranţă deplină a banilor, respectiv riscul plasării este egal cu zero, o rentabilitate înaltă şi posibilitatea de a dispune de bani în caz de nevoie. Piaţa capitalului are o importanţă deosebită şi în asigurarea mişcării capitalului de la un posesor la altul prin vânzarea şi cumpărarea titlurilor (hârtiilor) de valoare. Din punct de vedere fizic, capitalul, în cea mai mare parte, este fixat în bunuri de producţie imobile, ceea ce face practic imposibilă mişcarea lor parţială prin vânzare şi cumpărare, cu atât mai mult cu cât aceste bunuri sunt în proprietatea unor asociaţi constituiţi în societăţi comerciale. Mişcarea capitalului poate fi asigurată prin valori mobiliare, aceasta constituind unul din marile avantaje pe care l-a adus crearea titlurilor de valoare, pe lângă acela de a atrage disponibilităţile băneşti în sfera capitalului. Cele mai importante titluri sau hârtii de valoare, care circulă pe piaţa capitalului şi constituie părţi componente ale acestei pieţe, sunt: 4 Acţiunile. Sunt titluri de valoare pe termen lung ce au valabilitate atâta timp cât există societatea (firma) care le-a emis. Ele atestă că posesorul lor participă cu suma înscrisă pe acţiune la capitalul firmei, deci are dreptul să primească, proporţional cu participarea la capital, o parte din profitul pe care îl obţine firma =dividend. Dividendul este un venit variabil în funcţie de mărimea profitului total şi de cota de participare la capital înscrisă sub formă de valoare nominală pe acţiune. Acţiunile circulă prin vânzare-cumpărare pe o piaţă specială la un preţ, denumit curs, stabilit în funcţie de cererea şi oferta din respectivele acţiuni. Cursul,

Piaţa capitalului

Economie şi politici economice

106

Obligaţiunile

Ipoteca

Cambii, warante, cecuri

Formele pieţei de capital

de regulă, nu coincide cu valoarea nominală înscrisă pe acţiune. El variază, în primul rând, în funcţie de rezultatele economice, prezente şi de perspectivă ale societăţii emitente, ceea ce şi determină gradul de solicitare a respectivelor acţiuni pe piaţă. În funcţie de numărul şi valoarea acţiunilor, posesorului lor i se conferă şi dreptul de a participa la luarea deciziilor referitoare la activitatea firmei. 4 Obligaţiunile. Sunt hârtii de valoare emise de autorităţile centrale (stat) sau locale şi de societăţile comerciale (firme). Ele reprezintă o formă de împrumut. Creditorul este posesorul obligaţiunii, iar debitorul, emitentul ei. Emitentul ei se obligă ca până la un anumit termen (scadenţă) să răscumpere obligaţiunea şi să plătească posesorului ei, la anumite intervale, o dobândă înscrisă pe obligaţiune. Spre deosebire de acţiune, obligaţiunea asigură un venit fix. Cursul obligaţiunilor pe piaţă poate varia în funcţie de evoluţia ratei dobânzii pe piaţa creditului. 4 Ipoteca. Este titlul de valoare care atestă că o persoană fizică sau juridică a primit de la o bancă specializată o sumă de bani pentru continuarea ori relansarea afacerilor, sau în alte scopuri, în schimbul garantării sumei respective cu o valoare imobiliară (clădire, teren). Cel ce se împrumută pe această cale se obligă să achite suma împrumutată până la o anumită dată scadentă. Dacă la acea dată suma nu este restituită, valoarea imobiliară trece în proprietatea celui care deţine ipoteca. Pentru a recupera sumele împrumutate înainte de scadenţă băncile emitente de ipoteci le vând celor care doresc să-şi plaseze disponibilităţile băneşti în astfel de afaceri, la un preţ mai mic decât suma înscrisă în ele. Cumpărătorul ipotecii câştigă diferenţa la răscumpărarea ei şi eventual poate deveni proprietarul valorii imobiliare ipotecate. 4 Cambii, warante, cecuri. În concluzie, piaţa capitalului are ca obiect vânzarea şi cumpărarea hârtiilor de valoare, cu predilecţie a acţiunilor şi obligaţiunilor, prin care se asigură transformarea banilor din economii în capital şi mişcarea capitalului de la un posesor la altul, precum şi posibilitatea revenirii oricând a banilor din sfera capitalului în cea a circulaţiei monetare. Piaţa capitalului îmbracă două forme de existenţă: I Piaţa primară. Se referă la momentul emiterii şi lansării pe piaţă a acţiunilor prin vânzarea lor. Această piaţă atrage toţi subiecţii vieţii economice care sunt dispuşi să-şi plaseze surplusul din venitul lor: menajele, firmele, instituţiile financiar-bancare, societăţile de asigurări; II Piaţa secundară. Cuprinde mişcarea prin vânzare şi cumpărare a valorilor mobiliare existente pe piaţă, respectiv a valorilor care au fost emise anterior şi aflate în circulaţie. Această piaţă este reprezentată de bursa de valori.

Test de autoevaluare 13.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. 1. Pe piata financiara (capitalurilor) se efectueaza tranzactii cu:

a) Moneda; b) Actiuni; c) Bunuri fungibile; d) Active financiare(titluri de valoare); e) Valute.

Piaţa capitalului

Economie şi politici economice

107

2. Pe piata finaciara primara, tranzactiile se efectueaza in principal prin intermediul:

a) Bancilor; b) Agentilor de schimb; c) Bursei de valori; d) Agentiilor de publicitate; e) Caselor de schimb.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 110.

13.2 Instituţiile pieţei capitalului. Bursa de valori 

Comisia

hârtiilor de valoare

Instituţia de brokeraj

Instituţiile fundamentale ale pieţei capitalului sunt: 1. Comisia hârtiilor de valoare. Este o instituţie care reprezintă o formă de implicare indirectă a autorităţilor în piaţa capitalurilor, în particular, şi în economia de piaţă, în general. Pentru a evita riscul lansării unor hârtii de valoare fără acoperire, în toate ţările cu o economie de piaţă avansată se constituie o instituţie centrală pentru atestarea acestor valori mobiliare, constituindu-se astfel într-un fel de garant al lor şi al felului în care se fac tranzacţiile cu aceste valori. Natura acestei modalităţi de a fi garant reiese din atribuţiile cu care este investită Comisia hârtiilor de valoare şi care, în acest fel, se constituie la începutul funcţionării pieţei de capital. În România această instituţie s-a constituit în 1994 şi poartă denumirea de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM). Comisia hârtiilor de valoare îndeplineşte următoarele funcţii:

- Înregistrează hârtiile de valoare ce se emit pe piaţa primară şi confirmă prospectele de emisie de astfel de hârtii către firme;

- Atestă instituţiile de brokeraj (de mijlocitori) prin confirmarea persoanelor care pot îndeplini funcţia de broker, precum şi a “caselor”, respectiv a societăţilor de brokeraj;

- Asigură corectitudinea funcţionării societăţilor de brokeraj prin urmărirea continuă a activităţii acestor instituţii;

- Aprobă, împreună cu alte organisme guvernamentale, funcţionarea burselor de valori (piaţa secundară a capitalului) care, la rândul lor, reprezintă o instituţie deosebit de importantă a acestei pieţe;

- Controlează activitatea burselor de valori în vederea prevenirii încercărilor de a introduce pe această piaţă a unor hârtii de valoare dubioase şi asigurării corectitudinii în stabilirea cursului şi a tranzacţiilor ce se derulează. 2. Instituţia de brokeraj. Este considerată a fi instituţia pivot a pieţei capitalului, deoarece numai prin ea se face legătura între piaţa primară şi cea secundară, şi între cumpărătorii şi vânzătorii de pe piaţa secundară. Instituţia de brokeraj funcţionează pe următoarele nivele: Pe primul nivel se situează brokerul (agentul de bursă) – persoană

Piaţa capitalului

Economie şi politici economice

108

Bursa de valori

fizică cu rol de mijlocitor în circulaţia hârtiilor de valoare, inclusiv introducerea de noi titluri pe piaţa capitalului; La al doilea nivel se situează casa de brokeraj – sediul în care brokerul intră în contact cu clienţii săi, primeşte ordinele privind cumpărarea şi vânzarea de acţiuni, pe baza cărora acţionează apoi la bursa de valori. În România această instituţie se numeşte Societate de Valori Mobiliare (SVM), iar brokerii – agenţi de bursă. Funcţiile instituţiei de brokeraj: � Introduce noi titluri de valoare pe piaţa primară a capitalului; � Efectuează tranzacţii pe piaţa secundară a capitalului prin intermediul brokerilor care acţionează în numele şi pe baza dispoziţiilor primite de la posesorii titlurilor de valoare; � Efectuează tranzacţii pe cont propriu (dealing), atunci când casele de brokeraj operează cu titluri aflate în proprietatea lor. În această situaţie, în unele ţări, brokerul poartă denumirea de jobber; � Gestionează portofoliul de hârtii de valoare ale clienţilor şi la cerere păstrează în custodie aceste valori; � Acordă consultaţii celor ce doresc să-şi plaseze disponibilităţile băneşti în titluri de valoare. 3. Bursa de valori (în România reînfiinţată în 1995) asigură circulaţia titlurilor de valoare emise de cele mai importante societăţi comerciale şi autorităţi guvernamentale şi locale. Ea se confundă cu piaţa secundară a capitalului. Economia de piaţă cunoaşte trei categorii de burse: bursa de mărfuri, bursa de valori şi bursa valutară. În prezent sunt operante primele două, deoarece tranzacţiile cu valute au fost preluate, aproape în întregime, de către bănci. Bursa este o organizaţie înfiinţată pe bază de lege şi supravegheată de organele statale, care are ca scop încheierea de tranzacţii, fără prezentarea, predarea şi plata concomitentă a obiectului tranzacţiei, care se efectuează prin intermediari (brokeri sau agenţi de bursă).

- Ca formă de organizare, sunt societăţi comerciale, de regulă pe acţiuni;

- Pot fi în proprietate: privată, publică sau mixtă;

- Funcţionează după norme extrem de riguroase;

- Organismul de conducere operativă este Consiliul de conducere al bursei (împuternicit de toţi acţionarii să reglementeze întreaga funcţionare a acestei organizaţii şi să stabilească regulamentul general de admitere şi radiere a titlurilor care se licitează la bursă);

- Sunt astfel organizate încât să asigure siguranţa afacerilor, secretul operaţiunilor, rigoare în ceea ce priveşte informaţiile asupra afacerilor, corectitudine;

- Părţile constitutive importante ale incintei bursei: ringul, panoul de afişare, mijloacele de telecomunicaţii; în incinta bursei sunt admise persoanele autorizate: conducătorul (şeful) licitaţiei, agenţii de bursă şi

Piaţa capitalului

Economie şi politici economice

109

Operaţiuni la bursele de valori

Piaţa OTC sau extrabursieră

curierii. Într-o anumită zonă, delimitată bine, este admis şi publicul, care poate asista, dar nu şi participa, la licitaţii;

- Tranzacţiile se fac pe bază de licitaţie, în urma căreia se stabileşte preţul, respectiv cursul, la fiecare grupă de acţiuni, valabil până la următoarea licitaţie. Operaţiuni efectuate la bursele de valori: Operaţiunea “la vedere” – presupune că tranzacţia se efectuează în ziua în care s-a stabilit cotaţia; Operaţiunea “la termen” – înseamnă că tranzacţia iniţiată la un anumit moment dat (T0), la cotaţia din ziua respectivă, se realizează în fapt la o altă dată convenită (T1). În acest interval de timp cursul titlurilor de valoare care constituie obiectul tranzacţiei poate să crească sau să scadă. Indiferent de acest lucru, plata tranzacţiei se va face la cursul din T0. Raţiunea operaţiunilor “la termen” este următoarea: vânzătorul este convins că peste un anumit timp cursul titlurilor pe care le posedă va scădea, şi din acest considerent speră ca prin vânzarea “la termen” să câştige, căci la T1 el va obţine cursul cel mai ridicat, care era valabil în T0. Cumpărătorul raţionează invers. După informaţiile pe care le deţine este convins că preţul titlurilor pe care vrea să le achiziţioneze va creşte şi, în consecinţă, peste un anumit timp, când va intra în posesia lor, va plăti un curs inferior. Raţiunea se reduce deci la faptul că vânzătorul speră că la titlurile lui cursul va scădea, pe când cumpărătorul este convins că acest curs va creşte. Ambii, prin efectuarea operaţiunilor “la termen” speră să câştige. În realitate poate câştiga numai unul singur, în funcţie de evoluţia reală a cursului. Astfel de operaţiuni permit şi efectuarea de speculaţii specific bursiere, prin cumpărarea şi vânzarea la termen a titlurilor de valoare. 4. Piaţa OTC sau extrabursieră. Asigură circulaţia hârtiilor de valoare care nu sunt cotate la bursa de valori. Denumirea de piaţă OTC provine de la Over the Counter Market. În România, această piaţă a fost înfiinţată în 1996. Piaţa extrabursieră din ţara noastră este organizată după modelul celei din SUA, fiind alcătuită din mai multe componente:

- Piaţa RASDAQ;

- Asociaţia naţională a societăţilor de valori mobiliare (ANSVM);

- Registrul român al acţiunilor. Toate aceste componente sunt legate între ele printr-o reţea informatică şi împreună cu Bursa de Valori alcătuiesc sistemul prin care circulă titlurile de valoare în ţara noastră. În cadrul pieţei extrabursiere un loc special revine pieţei RASDAQ care, în general, funcţionează după principiile bursei de valori, obiectul tranzacţiilor fiind hârtiile de valoare, în special acţiunile, care nu sunt tranzacţionate pe piaţa bursieră. Denumirea acestei pieţe este alcătuită din iniţialele din limba engleză: Romanian Association Securitys Dealears Automatic Quantification, ceea ce în traducere liberă înseamnă Asociaţia

Piaţa capitalului

Economie şi politici economice

110

română a negociatorilor de titluri de proprietate valorificate (cuantificate) în sistem automat. În SUA această piaţă poartă denumirea de NASDAQ, în care N provine de la Naţional.

Test de autoevaluare 13.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. 1. Ce este Bursa de valori? 2. Care sunt operatiunile ce se efectueaza pe piata bursiera? Răspunsul la test se găseşte la pagina 110.

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 13. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr. 13 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 13

Instituţiile fundamentale ale pieţei capitalului.

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Răspuns 13.1 1. Active financiare(titluri de valoare) 2. Bancilor. Răspuns 13.2 1. Bursa de valori (în România reînfiinţată în 1995) asigură circulaţia titlurilor de valoare emise de cele mai importante societăţi comerciale şi autorităţi guvernamentale şi locale. Ea se confundă cu piaţa secundară a capitalului. Economia de piaţă cunoaşte trei categorii de burse: bursa de mărfuri, bursa de valori şi bursa valutară. În prezent sunt operante primele două, deoarece tranzacţiile cu valute au fost preluate, aproape în întregime, de către bănci. Bursa este o organizaţie înfiinţată pe bază de lege şi supravegheată de organele statale, care are ca scop încheierea de tranzacţii, fără prezentarea, predarea şi plata concomitentă a obiectului tranzacţiei, care se efectuează prin intermediari (brokeri sau agenţi de bursă). 2. Operaţiunea “la vedere” presupune că tranzacţia se efectuează în ziua în care s-a stabilit cotaţia.

Piaţa capitalului

Economie şi politici economice

111

de valoare.

Operaţiunea “la termen” înseamnă că tranzacţia iniţiată la un anumit moment dat (T0), la cotaţia din ziua respectivă, se realizează în fapt la o altă dată convenită (T1). În acest interval de timp cursul titlurilor de valoare care constituie obiectul tranzacţiei poate să crească sau să scadă. Indiferent de acest lucru, plata tranzacţiei se va face la cursul din T0. Raţiunea operaţiunilor “la termen” este următoarea: vânzătorul este convins că peste un anumit timp cursul titlurilor pe care le posedă va scădea, şi din acest considerent speră ca prin vânzarea “la termen” să câştige, căci la T1 el va obţine cursul cel mai ridicat, care era valabil în T0. Cumpărătorul raţionează invers. După informaţiile pe care le deţine este convins că preţul titlurilor pe care vrea să le achiziţioneze va creşte şi, în consecinţă, peste un anumit timp, când va intra în posesia lor, va plăti un curs inferior. Raţiunea se reduce deci la faptul că vânzătorul speră că la titlurile lui cursul va scădea, pe când cumpărătorul este convins că acest curs va creşte. Ambii, prin efectuarea operaţiunilor “la termen” speră să câştige. În realitate poate câştiga numai unul singur, în funcţie de evoluţia reală a cursului. Astfel de operaţiuni permit şi efectuarea de speculaţii specific bursiere, prin cumpărarea şi vânzarea la termen a titlurilor

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 13

1. Basno Cezar –„Operaţiuni bancare; instrumente şi tehnici de plată”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

2. Basno Cezar, Nicolae Dardac, Constantin Floricel –„Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

3. Bran Paul – “Relaţii valutar-financiare internaţionale”, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990

4. Brotac Leonida, Pencea Radu, Stoian Ion – „Tehnici de comerţ internaţional”, Ed. Jeco Trading, Bucureşti, 1992

5. Demetrescu P.I. –„Executarea cambială”, Ed. Naţională Ciornei, Bucureşti, 1934

6. Demetrescu P.I. –„Noua lege asupra cambiei şi biletului la ordin”, Ed. Naţională Ciornei, Bucureşti, 1934

7. Diaconescu Mariana –“Bănci. Sisteme de plăţi. Riscuri.”, ed. Economică, Bucureşti, 1999

8. George Marin, Puiu Alexandru – „Dicţionar de relaţii economice internaţionale”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti, 1993

Externalităţi şi bunuri publice

Economie şi politici economice

112

Unitate de învăţare Nr. 14

EXTERNALITĂŢI ŞI BUNURI PUBLICE

Cuprins

Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 14…………………………………………………… 113

14.1 Eşecul pieţelor. Cauze şi consecinţe………………………………………………… 113

14.2 Externalităţi. Caracterizare şi clasificare……………………………………………. 115

14.3 Alte situaţii de eşec ale pieţei……………………………………………………....... 118

14.4 Eşecurile pieţei şi teoria bunăstării………………………………………………….. 120

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 14…………………………………………. 122

Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………................................ 122

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 14…………………………………………………... 124

Externalităţi şi bunuri publice

Economie şi politici economice

113

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 14

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 14 sunt:

eşecul pieţei; externalităţi;

eşecurile pieţei şi teoria bunăstării.

14.1 Eşecul pieţelor. Cauze şi consecinţe 

Eşecul pieţei

Dificultatea individualizării

dreptului de proprietate

Analiza conceptului “eşecul pieţelor” presupune trecerea de la abordarea prioritar pozitivă a fenomenelor microeconomice şi a mecanismului pieţei la abordarea prioritar normativă a fenomenelor şi proceselor ce se manifestă la nivel microeconomic. Abordarea normativă a problemelor microeconomice are ca principal scop evaluarea performanţei sociale a mecanismului economic, evidenţierea modului în care rezultatele obţinute răspund opţiunilor sau preferinţelor consumatorului şi măsurarea costurilor şi a şanselor sacrificate ale producătorilor. Ea pune în relief modul în care economia funcţionează, precum şi anumite cerinţe sau norme de comportament necesare. Principala problemă cu care se confruntă piaţa concurenţială este imposibilitatea alocării eficiente a resurselor, întrucât “mâna invizibilă” nu poate asigura concomitent o alocare raţională şi o valorificare maximă a acestora. Eşecul pieţelor înseamnă imperfecţiuni ale pieţelor, concretizate în situaţiile de valorificare incompletă a resurselor existente, în eficienţă redusă şi dezechilibre. Din această cauză este necesară intervenţia autorităţii publice care să corecteze situaţiile de eşec şi să favorizeze funcţionarea eficientă a mecanismelor pieţei. Întrucât piaţa poate fi privită şi ca o instituţie în care se schimbă bunuri, respectiv obiectul proprietăţii, precum şi dreptul de control privind utilizarea acestor bunuri, rezultă că, de regulă, situaţiile de eşec al pieţelor sunt determinate atât de factori care ţin de drepturile de proprietate, cât şi de condiţiile de control şi de costurile de tranzacţionare. Cauzele eşecului pieţei: a) Dificultatea individualizării dreptului de proprietate Dificultatea individualizării dreptului de proprietate este legală, în principal, de consecinţele excluziunii imperfecte şi de limitele obiective şi subiective ce pot să apară în legătură cu transferul bunurilor sau al controlului asupra acestora. Excluziunea imperfectă se manifestă, mai ales, atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun economic nu aparţine unui singur subiect

Externalităţi şi bunuri publice

Economie şi politici economice

114

Existenţa unor costuri

tranzacţionale semnificative

economic, ci este deţinut de către un grup de persoane fizice sau chiar juridice. Spre exemplu, un drum public care aparţine unei colectivităţi, fiind destinat spre utilizare tuturor deţinătorilor de vehicule, este greu să fie trecut sub controlul exclusiv al unui singur subiect economic, întrucât acesta trebuie să obţină acordul fiecărui membru al grupului de utilizatori potenţiali. Dificultatea încheierii acestor acorduri explică problemele ce pot apare, în practică, în legătură cu individualizarea drepturilor de control asupra utilizării oricărui bun deţinut de colectivităţi mai mari sau mai mici. Un alt aspect al excluziunii imperfecte constă în dificultatea garantării apărării drepturilor atribuite legal, fapt ce frânează luarea unor măsuri pentru înlăturarea şi sancţionarea celor ce caută şi reuşesc să utilizeze ilegal un anume bun ce nu le aparţine, acţiune prin care se perturbă manifestarea deplină şi liberă a drepturilor obţinute pe cale legală. Ansamblul măsurilor pentru prevenirea, identificarea şi sancţionarea faptelor de utilizare ilegală de către alte persoane a unui bun necesită efectuarea unor cheltuieli care sunt denumite costuri de excluziune. Nivelul şi dinamica acestor costuri depind, în principal, de gradul de dificultate al obţinerii unei excluziuni perfecte. Aceasta presupune că nivelul costurilor de excluziune este cu atât mai ridicat, cu cât dificultatea excluziunii este mai semnificativă şi mai greu de depăşit. Gradul redus de transferabilitate al unor bunuri se concretizează în faptul că limitarea drepturilor legale de vânzare a acestora îi împiedică pe proprietari să încheie contractele sau tranzacţiile cele mai avantajoase, în primul rând, prin aceea că îi obligă pe cumpărători să-şi asume anumite riscuri. Din această cauză, cumpărătorul este mai puţin atras şi este obligat să-şi ia anumite măsuri de siguranţă şi, ca atare, oferă mai puţin şi solicită garanţii şi facilităţi suplimentare din partea vânzătorului. Cu cât gradul de transferabilitate este mai redus, cu atât tranzacţia efectuată necesită mai multe informaţii şi clauze contractuale asiguratorii pentru cumpărător. Toate acestea sporesc costurile informaţionale şi tranzacţionale pe care trebuie să le suporte vânzătorul ai care reprezintă tot atâtea frâne importante în derularea rapidă a schimburilor şi în asigurarea unei alocări eficiente a resurselor prin intermediul pieţelor libere. Aceste piedici, în manifestarea liberă şi deplină a dreptului de vânzare a unui bun aflat în proprietate, sunt mai evidente în cazul vânzării pământului, ca şi a altor bunuri la care se impune o limitare, sau un control al preţurilor. Asemenea îngrădiri se materializează în diminuarea gradului de transferabilitate a drepturilor de proprietate şi de utilizare a bunurilor respective. Se poate conchide că atât excluziunea imperfectă, cât şi gradul redus de transferabilitate al unor bunuri şi al utilizării acestora nu permit o valorificare a oportunităţilor de schimb şi reprezintă situaţii tipice de eşec al pieţelor. b) Existenţa unor costuri tranzacţionale semnificative

Externalităţi şi bunuri publice

Economie şi politici economice

115

Eşecul unor negocieri de

schimb reciproc avantajos

În condiţiile economiei contemporane, un schimb avantajos necesită informaţii pertinente şi operative pe baza efectuării unor studii de piaţă complexe. Pentru a putea realiza schimburile dorite, atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul trebuie să efectueze importante cheltuieli pentru căutarea şi cunoaşterea partenerilor, pentru înţelegerea comportamentului şi performanţelor acestora, pentru testarea şi evidenţierea calităţii mărfurilor ce fac obiectul schimbului, cât şi pentru negocierea unor clauze contractuale cât mai avantajoase. Toate aceste costuri şi eforturi sporesc semnificativ în condiţiile diversificării schimburilor şi accentuării competiţiei de piaţă. Sporirea costurilor tranzacţionale şi informaţionale se constituie într-o frână importantă în desfăşurarea operativă a schimburilor şi în efectuarea unor afaceri reciproc avantajoase, conducând la situaţii de eşec al pieţelor. c) Eşecul unor negocieri de schimb reciproc avantajos Exprimă faptul că nu s-a ajuns la un acord convenabil ambilor parteneri. În orice tranzacţie, fiecare participant urmăreşte, prin condiţiile şi clauzele incluse în acord, să-şi atingă propriile obiective şi să obţină pentru sine cât mai multe avantaje; aceasta presupune şi unele concesii şi renunţări reciproce. Dacă în urma negocierilor nu se ajunge la o “înţelegere mutuală”, eşecul are drept principală consecinţă frânarea sau blocarea derulării anumitor schimburi, generând pierderi de eficienţă, risipă de resurse şi degradări ale mecanismelor pieţei. Dintre cazurile cele mai frecvente de eşec al pieţelor: externalităţile, bunurile publice, bunurile de merit şi bunurile de nemerit, precum şi orice formă de monopol.

Test de autoevaluare 14.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. Care sunt cauzele care au condus la esecul pietei? Enumerati-le. Răspunsul la test se găseşte la pagina 122.

14.2 Externalităţi. Caracterizare şi clasificare 

Externalităţi

Externalităţile reprezintă consecinţe sau efecte care afectează viaţa şi activitatea oamenilor, inclusiv mediul natural. Ele se concretizează în costuri sau beneficii care, deşi se produc, nu sunt evidenţiate în cheltuielile şi rezultatele obţinute de către agenţii economici. Efectele respective sunt suportate şi de alte persoane sau grupuri decât cele care le produc. Externalităţile sunt generate de către acele activităţi care induc sau provoacă efecte răspândite asupra altor grupuri sau persoane decât cele care le produc sau le consumă.

Externalităţi şi bunuri publice

Economie şi politici economice

116

Caracteristici ale

externalităţilor

Cost social

Costul privat

Beneficiul social

Beneficiul privat

Externalităţile apar în situaţiile în care preţurile pieţei nu reflectă integral nici costurile, nici beneficiile asociate producţiei sau consumului. Astfel, externalităţile reprezintă acea parte a costurilor şi beneficiilor asociate unei terţe părţi, ce pot avea un caracter extern în raport cu partenerii de bază. Principale caracteristici ale externalităţilor: a) Derivă din activitatea altor agenţi economici decât cei care le suportă costurile directe; b) Efectele, fiind induse, nu sunt înregistrate în mod direct pe pieţe şi, ca atare, nu influenţează echilibrul concurenţial; De regulă, în cazul externalităţilor, producţia sau consumul unui bun de către un agent economic schimbă corelaţiile dintre costurile sau beneficiile private, pe de o parte, şi costurile sau beneficiile sociale, pe de altă parte. Externalităţile apar, în principal, datorită faptului că drepturile de proprietate asupra unor resurse sunt fie insuficient protejate, fie incomplet definite. Dintre resursele vitale, aerul este o resursă fără proprietar. Din această cauză, poluarea este cazul cel mai evident de externalitate. Spre exemplu, agenţii economici pot utiliza gratuit aerul pentru că acesta nu are proprietar şi îl pot polua pentru că nu este suficient protejat. Mai mult chiar, agenţii economici care utilizează aerul curat şi produc poluare compensează persoanele afectate de poluarea aerului. Astfel, în cazul unei firme producătoare de oţel, costul aferent utilizării aerului curat rămâne extern producţiei de oţel, nefiind încorporat în preţul acestuia. Pentru a înţelege mai bine conţinutul şi formele de manifestare ale externalităţilor sunt necesare prezentarea şi difuzarea a două perechi de concepte: I. Cost social şi cost privat Costul social exprimă ansamblul cheltuielilor şi şanselor sacrificate, concretizate în costurile suportate de membrii comunităţii în urma organizării şi desfăşurării unei anumite activităţi. Costul privat exprimă numai cheltuielile suportate direct de unităţile implicate în organizarea şi desfăşurarea acestei activităţi. II. Beneficiu social şi beneficiu privat Beneficiul social include, în expresie valorică, toate utilităţile de care beneficiază membrii unei comunităţi ca urmare a organizării şi desfăşurării unei activităţi economice. Beneficiul privat include numai venitul obţinut direct de unităţile implicate în organizarea şi desfăşurarea activităţii. Clasificarea externalităţilor: În funcţie de efectele incluse, externalităţile pot fi: externalităţi pozitive (efecte benefice) şi externalităţi negative (efecte malefice).

Externalităţi şi bunuri publice

Economie şi politici economice

117

Externalităţilor pozitive

Externalităţile negative

Internalizarea externalităţilor

negative

În cazul externalităţilor pozitive, beneficiile private sunt mai mici decât beneficiile sociale, acestea din urmă incluzând şi beneficiile externe ce revin unor terţe persoane. Acest tip de externalităţi se concretizează în niveluri de producţie şi de consum sub cele corespunzătoare alocării eficiente a resurselor. Externalităţile negative se caracterizează prin aceea că nivelul costurilor private este mai redus decât al celor sociale, care includ şi costurile externe suportate de terţi. În această situaţie, nivelul producţiei şi cel al consumului sunt mai mari decât cele corespunzătoare alocării eficiente a resurselor. Întrucât efectele malefice ale externalităţii negative sunt greu de suportat, soluţia radicală a rezolvării situaţiei este internalizarea acestora. Aceasta constă în includerea costurilor externe în preţul pieţei; ea presupune ca producătorii să fie constrânşi să ridice costul marginal privat la nivelul costului marginal social. Pentru aceasta este necesar să fie create instituţii şi pârghii adecvate, precum şi să se adopte reguli de conduită prin care producătorul efectelor negative să fie determinat să trateze costurile sociale ca şi cum ar fi costuri private. Dacă avem în vedere poluarea, este necesar ca în costurile de producţie să fie incluse obligatoriu şi costurile ecologice, neincluderea urmând să fie penalizată. În practică, internalizarea externalităţilor negative nu este uşor de realizat datorită dificultăţilor ce apar în legătură cu măsurarea costurilor externe. Astfel, dacă există posibilitatea măsurării şi urmăririi directe a efectelor poluării, atunci corectarea externalităţii se poate face printr-un impozit sau o taxă asupra emisiunii de agenţi poluanţi şi, respectiv, prin acordarea de subvenţii celor care suportă efecte negative. În acest sens, un rol deosebit revine intervenţiei corectoare a guvernelor pe pieţele libere. Aplicarea impozitelor şi a subvenţiilor presupune un set de măsuri, cum ar fi: Aplicarea de taxe şi amenzi producătorilor de externalităţi negative; Acordarea de subvenţii şi facilităţi agenţilor economici care produc externalităţi pozitive; Stabilirea de impozite şi taxe care să aducă costurile private la nivelul celor sociale; Punerea producătorului de externalitate negativă în postura de receptor al unui asemenea efect. Externalităţile negative, la fel ca şi alte situaţii de eşec al pieţelor, pot reprezenta tot atâtea argumente pentru intervenţia guvernamentală în calitate de monitor şi corector al efectelor negative. Există, însă, şi situaţii în care intervenţia guvernamentală poate fi evitată şi ele se referă, în primul rând, la cazul în care numărul agenţilor economici ce determină sau sunt afectaţi de o anumită externalitate este relativ redus.

Externalităţi şi bunuri publice

Economie şi politici economice

118

 

Test de autoevaluare 14.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. 1. Ce sunt externalitatile? 2. Ce reprezinta cost privat si social? 3. Ce reprezinta beneficiu privat si social? Răspunsul la test se găseşte la pagina 122.

14.3 Alte situaţii de eşec ale pieţei  Bunuri publice

Nonexcluziunea

Nonrivalitatea

Natura specială a bunurilor publice constă în faptul că acestea sunt unice şi egale pentru utilizatori, în sensul că fiecare individ poate beneficia de ele. Aceste bunuri sunt destinate consumului colectiv: şosele, autostrăzi, iluminatul public, apărarea naţională, programele TV şi radio, apele râurilor, canalele de navigaţie, etc. Bunurile publice pure au două trăsături fundamentale: (a) Nonexcluziunea Este generată de indivizibilitatea cererii pentru bunurile publice şi presupune că nici o persoană nu poate fi eliminată sau exclusă din sfera consumatorilor potenţiali ai bunurilor publice. Aceasta înseamnă că un bun public este nonconcurent în comun, în sensul că nu este mai puţin disponibil pentru o persoană din cauză că aceasta nu ar fi dorit sau nu ar fi contribuit la crearea bunului respectiv. Un exemplu privind nonexcluziunea îl constituie iluminatul străzilor. Astfel, dacă o stradă este iluminată, lămpile instalate luminează în egală măsură pentru orice trecător, indiferent de statut sau comportament. Important este ca străzile să fie iluminate şi să asigure confortul pentru toţi trecătorii. Nonexcluziunea exprimă posibilitatea ca oricine să beneficieze de un bun public fără ca prin aceasta să fie afectată capacitatea altcuiva de a face acelaşi lucru. (b) Nonrivalitatea Înseamnă lipsa de rivalitate între utilizatori şi este generată de indivizibilitatea ofertei de bunuri publice; ea presupune că, după ce bunul a fost produs, pentru orice consumator adiţional, costul marginal este nul. Aceasta înseamnă că suplimentarea beneficiarilor bunului public nu afectează negativ volumul utilităţilor faţă de beneficiarii iniţiali. Manifestarea nonrivalităţii poate fi ilustrată luând drept exemplu lărgirea sferei de cuprindere, respectiv, de transmisie, a posturilor publice de televiziune. Astfel, chiar dacă instalarea sau modernizarea unui releu de

Externalităţi şi bunuri publice

Economie şi politici economice

119

Sistemul de piaţă liberă

transmisie a fost efectuată la cererea unei singure persoane influente, de efectele acestui bun public vor beneficia, fără discriminare, toate persoanele aflate în zona sa de cuprindere. În cazul bunurilor publice, indivizibilitatea reprezintă unul dintre elementele esenţiale pentru înţelegerea eşecului pieţelor. În aceste condiţii, nonexcluziunea şi nonrivalitatea sunt perfecte în măsura în care indivizibilitatea cererii şi, respectiv, cea a ofertei sunt, la rândul lor, perfecte. Prin comparaţie, la polul opus bunurilor publice pure se află bunurile private pure, cărora nu le sunt proprii în nici un fel cele două trăsături. În realitatea economică contemporană, între cele două extreme coexistă bunurile publice şi bunurile private ce se diferenţiază în raport cu preponderenţa caracteristicilor enunţate. Utilizarea majorităţii bunurilor publice (drumuri, parcuri, biblioteci, etc.) conduce, în anumite momente sau situaţii, la o interferenţă a trăsăturilor celor două categorii de bunuri, ceea ce face ca trăsăturile de nonexcluziune şi nonrivalitate să-şi piardă relevanţa într-o măsură mai mult sau mai puţin semnificativă. Astfel, pot apare situaţii, îndeosebi în cazul activităţilor economice pentru care costurile parţiale sunt relativ ridicate, când indivizibilitatea, respectiv divizibilitatea, este parţială. Aceasta face ca nivelul costului parţial să devină nesemnificativ, întrucât costul marginal este doar unitar şi doar variabil. Aceste situaţii se manifestă cu preponderenţă în domenii ca: producţia de energie electrică şi gaze naturale, transportul în comun, telecomunicaţii, etc., întrucât în aceste activităţi indivizibilitatea nu este suficientă pentru a determina dacă bunurile respective sunt sau nu bunuri publice, iar în unele ţări sunt create sau administrate de firme private. Diferenţierea dintre bunurile publice şi cele private are o importanţă deosebită şi pentru delimitarea sectorului public al economiei. Situaţiile ce pot apare din perspectiva delimitării sectorului public se concretizează în: a) Sectorul public nonpiaţă, ce cuprinde sfera administraţiei publice centrale şi locale; b) Sectorul public de piaţă, ce reuneşte unităţile economice cu patrimoniul public. Sistemul de piaţă liberă este ineficient în a oferi bunuri publice, pentru că decizia privind alocarea de resurse pentru obţinerea acestor bunuri se ia, de regulă, în afara mecanismelor pieţei. În aceste condiţii, pentru acele activităţi ale căror bunuri sunt destinate consumului colectiv, calculaţia preţului şi luarea deciziilor vor conduce economic spre corectarea, pe de o parte, a costurilor private cu costurile sociale, şi, pe de altă parte, a beneficiilor private cu beneficiile sociale. O soluţie a acestei probleme a fost găsită în ţările dezvoltate economic, unde producerea unor bunuri publice se află în grija unor firme private, care le produc în baza unor contracte cu guvernul sau administraţiile locale care suportă preţul acestora.

Externalităţi şi bunuri publice

Economie şi politici economice

120

 

Test de autoevaluare 14.3 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. Care sunt principalele trasaturi ale bunurilor publice? Răspunsul la test se găseşte la pagina 122.

14.4 Eşecurile pieţei şi teoria bunăstării 

Alocare optimă a resurselor

De avantajele economiei moderne de piaţă beneficiază doar cei care reuşesc să se adapteze exigenţelor acesteia. Dar mecanismele concurenţiale duc şi la excluderea sau limitarea accesului unora de la binefacerile sau bunurile existente pe piaţă. Pornind de la această realitate, s-a dezvoltat şi teoria economică a bunăstării, ce are drept premise o serie de judecăţi de valoare care încearcă să pună de acord sau să coreleze eficienţa economică şi echitatea socială. Conceptul alocare optimă a resurselor în raport cu eficienţa şi echitatea îşi are sorgintea, în principal, în modul de abordare a “bunăstării” de către V. Pareto. Potrivit lui V. Pareto, alocarea optimă a resurselor presupune că: 1. Fiecare individ este cel mai bun jucător al propriei bunăstări; 2. Bunăstarea socială se defineşte numai prin intermediul bunăstării individuale; 3. Bunăstarea indivizilor nu poate fi comparată. În atare condiţii, mecanismul convenţional de formare şi evoluţie a preţurilor bazat doar pe criterii şi cerinţe ale eficienţei trebuie să fie completat cu criterii şi cerinţe legate de echitatea socială, ceea ce presupune intervenţia guvernamentală pentru o mai bună funcţionare a pieţelor. Raporturile dintre eficienţă şi echitate, dintre bunurile economice şi valorile sociale nu pot fi armonizate în mod automat doar pe bazele concurenţei, fiind necesară crearea unor instituţii şi instrumente adecvate care să garanteze şi să sprijine funcţionarea acestor mecanisme.

Externalităţi şi bunuri publice

Economie şi politici economice

121

Teoria economică

contemporană

Abordarea normativă

Asigurarea funcţionării eficiente şi echitabile a

pieţelor

În teoria economică contemporană, aspectele legate de realitatea microeconomică sunt privite, într-o măsură tot mai mare, din cel puţin două unghiuri de vedere, în funcţie de scopul sau obiectivul urmărit. Dacă se pun pe prim plan cerinţele şi criteriile microeconomiei pozitive, ale eficienţei economice, se evidenţiază modul în care funcţionează economia, prin prisma asigurării competitivităţii; dacă se urmăresc cu prioritate cerinţele şi criteriile microeconomiei normative, ale echităţii sociale, se relevă modul cum ar trebui să funcţioneze economia pentru a asigura bunăstarea. Teoria şi practica economică contemporană se îmbogăţesc prin confruntarea de idei dintre doctrinele liberale şi cele social-democrate. Potrivit orientărilor liberale, un anumit nivel de inegalitate şi de polarizare a avuţiilor este preţul inevitabil plătit de societate pentru asigurarea unei creşteri economice eficiente pe baza iniţiativei private. La rândul lor, orientările social-democrate, recunoscând rolul iniţiativei private şi al asumării riscului în asigurarea unei economii competitive, raţionale, apreciază că distribuţia veniturilor trebuie să urmărească şi satisfacerea diferitelor nevoi aflate în continuă creştere şi diversificare, fiind necesară corectarea, în acest sens, a mecanismelor pieţei concurenţiale. În acest context capătă relevanţă argumentele aduse de adepţii teoriilor legate dirijismul economic, care au la bază corelaţiile esenţiale dintre competitivitate şi bunăstare. Abordarea normativă, printr-un set de reguli şi judecăţi de valoare, a diferitelor aspecte privind eşecurile pieţei, evidenţiază faptul că “mâna invizibilă” duce şi la alocări insuficiente sau neraţionale, care, la rândul lor, reprezintă premisa unor pierderi de bunăstare. Toate acestea conduc la existenţa unor categorii defavorizate sau marginalizate, a căror situaţie poate fi ameliorată numai prin intervenţia guvernamentală, de corectare a situaţiilor de eşec al pieţelor. În teoriile economice privind bunăstarea se susţine că societatea trebuie să intervină, prin instituţii şi instrumente specifice, pentru a corecta consecinţele negative ale externalităţilor şi a corobora diferitele categorii de interese. Societatea trebuie să intervină pentru a decide căile şi modalităţile de asigurare a unei oferte de bunuri publice corespunzătoare şi de stimulare a iniţiativei private şi în acest domeniu, diminuând astfel pierderile sociale determinate de alocare ineficientă şi inechitabilă a resurselor. Asigurarea funcţionării eficiente şi echitabile a pieţelor reprezintă una dintre cele mai complicate şi controversate probleme cu care se confruntă economia contemporană. Adepţii teoriei moderne a bunăstării abordează într-o viziune optimistă eficacitatea alegerii publice şi a intervenţiei statului, subliniind avantajele ajustării sau corectării efectelor negative ale eşecurilor pieţei. Dimpotrivă, susţinătorii teoriilor de orientare liberală insistă asupra neajunsurilor sau dificultăţilor procesului privind opţiunea publică, relevând eşecurile statului în asigurarea bunei funcţionări a mecanismelor pieţei.

Externalităţi şi bunuri publice

Economie şi politici economice

122

În ultimă instanţă, se poate aprecia că, pentru buna funcţionare a mecanismelor pieţei, sunt necesare atât asigurarea libertăţii de acţiune a întreprinzătorilor, cât şi găsirea pârghiilor adecvate prin care intervenţia corectoare a statului să diminueze efectele negative ale eşecurilor pieţei şi să realizeze un echilibru raţional între eficienţa economică şi justiţia socială.

Test de autoevaluare 14.4 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. Ce presupune alocarea optimă a resurselor, conform lui V. Pareto? Răspunsul la test se găseşte la pagina 122.

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 14. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr. 14 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 14

Principale caracteristici ale externalităţilor.

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Răspuns 14.1 a) Dificultatea individualizării dreptului de proprietate; b) Existenţa unor costuri tranzacţionale semnificative; c) Eşecul unor negocieri de schimb reciproc avantajos. Răspuns 14.2 1. Externalităţile reprezintă consecinţe sau efecte care afectează viaţa şi activitatea oamenilor, inclusiv mediul natural. Ele se concretizează în costuri sau beneficii care, deşi se produc, nu sunt evidenţiate în cheltuielile şi rezultatele obţinute de către agenţii economici. Efectele respective sunt suportate şi de alte persoane sau grupuri decât cele care le produc. 2. Costul social exprimă ansamblul cheltuielilor şi şanselor sacrificate, concretizate în costurile suportate de membrii comunităţii în urma organizării şi desfăşurării unei anumite activităţi. Costul privat exprimă numai cheltuielile suportate direct de unităţile

Externalităţi şi bunuri publice

Economie şi politici economice

123

implicate în organizarea şi desfăşurarea acestei activităţi. 3. Beneficiul social include, în expresie valorică, toate utilităţile de care beneficiază membrii unei comunităţi ca urmare a organizării şi desfăşurării unei activităţi economice. Beneficiul privat include numai venitul obţinut direct de unităţile implicate în organizarea şi desfăşurarea activităţii. Răspuns 14.3 Nonexcluziunea. Este generată de indivizibilitatea cererii pentru bunurile publice şi presupune că nici o persoană nu poate fi eliminată sau exclusă din sfera consumatorilor potenţiali ai bunurilor publice. Aceasta înseamnă că un bun public este nonconcurent în comun, în sensul că nu este mai puţin disponibil pentru o persoană din cauză că aceasta nu ar fi dorit sau nu ar fi contribuit la crearea bunului respectiv. Un exemplu privind nonexcluziunea îl constituie iluminatul străzilor. Astfel, dacă o stradă este iluminată, lămpile instalate luminează în egală măsură pentru orice trecător, indiferent de statut sau comportament. Important este ca străzile să fie iluminate şi să asigure confortul pentru toţi trecătorii. Nonexcluziunea exprimă posibilitatea ca oricine să beneficieze de un bun public fără ca prin aceasta să fie afectată capacitatea altcuiva de a face acelaşi lucru. Nonrivalitatea. Înseamnă lipsa de rivalitate între utilizatori şi este generată de indivizibilitatea ofertei de bunuri publice; ea presupune că, după ce bunul a fost produs, pentru orice consumator adiţional, costul marginal este nul. Aceasta înseamnă că suplimentarea beneficiarilor bunului public nu afectează negativ volumul utilităţilor faţă de beneficiarii iniţiali. Manifestarea nonrivalităţii poate fi ilustrată luând drept exemplu lărgirea sferei de cuprindere, respectiv, de transmisie, a posturilor publice de televiziune. Astfel, chiar dacă instalarea sau modernizarea unui releu de transmisie a fost efectuată la cererea unei singure persoane influente, de efectele acestui bun public vor beneficia, fără discriminare, toate persoanele aflate în zona sa de cuprindere. În cazul bunurilor publice, indivizibilitatea reprezintă unul dintre elementele esenţiale pentru înţelegerea eşecului pieţelor. În aceste condiţii, nonexcluziunea şi nonrivalitatea sunt perfecte în măsura în care indivizibilitatea cererii şi, respectiv, cea a ofertei sunt, la rândul lor, perfecte. Prin comparaţie, la polul opus bunurilor publice pure se află bunurile private pure, cărora nu le sunt proprii în nici un fel cele două trăsături. În realitatea economică contemporană, între cele două extreme coexistă bunurile publice şi bunurile private ce se diferenţiază în raport cu preponderenţa caracteristicilor enunţate. Răspuns 14.4 Conceptul alocare optimă a resurselor în raport cu eficienţa şi echitatea îşi are sorgintea, în principal, în modul de abordare a “bunăstării” de către V. Pareto. Potrivit lui V. Pareto, alocarea optimă a resurselor presupune că: - Fiecare individ este cel mai bun jucător al propriei bunăstări; - Bunăstarea socială se defineşte numai prin intermediul bunăstării

Externalităţi şi bunuri publice

Economie şi politici economice

individuale; - Bunăstarea indivizilor nu poate fi comparată.

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 14

1. Basno Cezar –„Operaţiuni bancare; instrumente şi tehnici de plată”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

2. Basno Cezar, Nicolae Dardac, Constantin Floricel –„Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

3. Bran Paul – “Relaţii valutar-financiare internaţionale”, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990

4. Brotac Leonida, Pencea Radu, Stoian Ion – „Tehnici de comerţ internaţional”, Ed. Jeco Trading, Bucureşti, 1992

5. Demetrescu P.I. –„Executarea cambială”, Ed. Naţională Ciornei, Bucureşti, 1934

6. Demetrescu P.I. –„Noua lege asupra cambiei şi biletului la ordin”, Ed. Naţională Ciornei, Bucureşti, 1934

7. Diaconescu Mariana –“Bănci. Sisteme de plăţi. Riscuri.”, ed. Economică, Bucureşti, 1999

8. George Marin, Puiu Alexandru – „Dicţionar de relaţii economice internaţionale”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti, 1993

124

Bibliografie

Economie şi politici economice

125

Economie şi politici economice

BIBLIOGRAFIE 1. Basno Cezar –„Operaţiuni bancare; instrumente şi tehnici de plată”, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 2001 2. Basno Cezar, Nicolae Dardac, Constantin Floricel –„Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti, 2001 3. Bran Paul – “Relaţii valutar-financiare internaţionale”, ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1990 4. Brotac Leonida, Pencea Radu, Stoian Ion – „Tehnici de comerţ internaţional”, Ed. Jeco

Trading, Bucureşti, 1992 5. Demetrescu P.I. –„Executarea cambială”, Ed. Naţională Ciornei, Bucureşti, 1934 6. Demetrescu P.I. –„Noua lege asupra cambiei şi biletului la ordin”, Ed. Naţională Ciornei,

Bucureşti, 1934 7. Diaconescu Mariana –“Bănci. Sisteme de plăţi. Riscuri.”, ed. Economică, Bucureşti, 1999 8. Dr. Puiu Alexandru –„Tehnici de negociere, contractare şi derulare a operaţiunilor în

afacerile economice internaţionale”, Editor: Tribuna economică, Bucureşti, 1996 9. George Marin, Puiu Alexandru – „Dicţionar de relaţii economice internaţionale”, Ed.

Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti, 1993 10. Imireanu A. Gheorghe –„Tehnica şi practica operaţiunilor bancare”, Editor Tribuna

economică, Bucureşti, 1995 11. Ionescu, Demetrescu, Georgescu –„Noua lege asupra cambiei”, Bucureşti, 1934 12. Luminiţa Roxin –„Gestiunea riscurilor bancare” 13. Mazilu Dumitru –„Dreptul comerţului internaţional” –partea specială, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2001 14. M. Opriţescu –„Monedă şi credit”, Ed. Universitaria, Craiova, 1998 15. Negruş Mariana –„Mijloace şi modalităţi de plată internaţionale”, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1986 16. Popescu Stere –„Riscul economic şi financiar-bancar”, Editor: Tribuna economică,

Bucureşti, 1997 17. Turcu Ion –„Operaţiuni şi contracte bancare”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995 18. *** -„Cambia, biletul la ordin şi CEC-ul – efecte de comerţ în relaţiile de plăţi interne şi

externe”, Editor: Tribuna economică- Buletin economic şi legislativ, Bucureşti, 1995; 19. *** -Codul comercial 20. *** -„Economia de piaţă – instituţii şi mecanisme”, editat de Tribuna economică în

colecţia: „Legislaţie economică”, Bucureşti, 1992 21. *** -Legea nr. 58 / 1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, publicată în M. Of . nr. 100

din 1.02.1934 , cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 11/ 4 august 1993 22. *** -„Legislaţie cambială: cambia, biletul la ordin, cecul”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

1996 23. *** -„Reglementări privind cambia şi biletul la ordin”, elaborate de Banca Naţională a

României în 1994 24. *** -„Reglementări privind cărţile de plată în lei şi valută”, elaborate de Bancpost SA,

Bucureşti, 1997 25. *** -„Reglementări privind CEC-ul”, elaborate de Banca Naţională a României, Bucureşti,

1994


Recommended