Date post: | 04-Aug-2015 |
Category: |
Documents |
Upload: | geanynaioana |
View: | 52 times |
Download: | 2 times |
U�IVERSITATEA “AL. I. CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE ECO�OMIE ŞI ADMI�ISTRAREA AFACERILOR
MASTER DE SPECIALIZARE:
SISTEME I�FORMAŢIO�ALE PE�TRU AFACERI
A�UL II
ECO�OMIE ŞI GLOBALIZARE Disciplină opţională
SUPORT DE CURS
Titular de disciplină,
Lect.univ.dr. LIVIU-GEORGE MAHA
IAŞI, 2011
2
CUPRI�S
1. GLOBALIZAREA VIEŢII ECO�OMICE................................................................................................. 4
2. TEORII ALE COMERŢULUI I�TER�AŢIO�AL. DIVIZIU�EA MO�DIALĂ A MU�CII.......... 10
2.1. TEORIA AVANTAJELOR ABSOLUTE – ADAM SMITH ................................................................................. 12 2.2. TEORIA COSTURILOR COMPARATIVE ....................................................................................................... 13 2.3. TEORIA VALORILOR INTERNAŢIONALE – J. ST. MILL............................................................................... 15 2.4. REFORMULAREA TEORIEI COSTURILOR COMPARATIVE ÎN TERMENII ....................................................... 17 COSTURILOR DE SUBSTITUŢIE ........................................................................................................................ 17 2.5. TEORIA DOTĂRII CU FACTORI DE PRODUCŢIE – TEOREMA HECKSHER-OHLIN.......................................... 18
3. COMERŢUL I�TER�AŢIO�AL – FLUX PRI�CIPAL AL CIRCUITULUI ECO�OMIC MO�DIAL ....................................................................................................................................................... 21
4. POLITICI COMERCIALE. I�STRUME�TELE POLITICII COMERCIALE TARIFARE ŞI �ETARIFARE................................................................................................................................................. 24
4.1. POLITICA COMERCIALĂ TARIFARĂ .......................................................................................................... 26 4.2. POLITICA COMERCIALĂ NETARIFARĂ ...................................................................................................... 28
4.2.1. Instrumente de limitare cantitativă directă a importurilor ............................................................ 29 4.2.2. Instrumente de limitare indirectă indirectă a importurilor prin mecanismul preţului................... 30 4.2.3. Barierele netarifare valutare şi financiar-bancare ........................................................................ 30 4.2.4. Măsuri şi reglementări restrictive de ordin administrativ şi tehnic ............................................... 31
5. POLITICA COMERCIALĂ PROMOŢIO�ALĂ.................................................................................... 33
6. REGLEME�TAREA MULTILATERALĂ A RELAŢIILOR ECO�OMICE I�TER�AŢIO�ALE35
6.1. ACORDUL GENERAL PENTRU TARIFE ŞI COMERŢ – GATT ...................................................... 35 6.2. ACORDUL GENERAL PENTRU COMERŢUL CU SERVICII – GATS ............................................ 39 6.3. ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A COMERŢULUI – WTO................................................................... 40 6.4. CONFERINŢA NAŢIUNILOR UNITE PENTRU COMERŢ ŞI DEZVOLTARE – UNCTAD................................. 42 6.5. FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL - FMI ................................................................................ 44 6.6. BANCA MONDIALĂ ........................................................................................................................... 46
6.6.1. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare - BIRD................................................. 46 6.6.2. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare - AID......................................................................... 48 6.6.3. Corporaţia Financiară Internaţională - CFI ................................................................................. 48 6.6.4. Agenţia de Garantare a Investiţiilor Multilaterale - MIGA ........................................................... 49 6.6.5. Centrul Internaţional de Soluţionare a Litigiilor privind Investiţiile - CISLI ................................ 49
7. TE�DI�ŢE Î� COMERŢUL I�TER�AŢIO�AL DI� PERIOADA POSTBELICĂ......................... 50
8. COMERŢUL I�TER�AŢIO�AL – REGIO�ALIZARE SAU GLOBALIZARE? ............................. 58
9. I�TEGRAREA ECO�OMICĂ.................................................................................................................. 66
9.1. STADII ALE PROCESULUI DE INTEGRARE ECONOMICĂ.............................................................................. 67 9.2. FACTORII DETERMINAŢI AI ARANJAMENTELOR PREFERENŢIALE ............................................................. 68 9.3. AVANTAJE ALE PROCESULUI DE INTEGRARE ECONOMICĂ ....................................................................... 71 9.4. EVOLUŢIA PROCESULUI DE INTEGRARE ECONOMICĂ............................................................................... 73 9.5. PROCESUL DE INTEGRARE ECONOMICĂ ÎN EUROPA ................................................................................. 80
10. TIPOLOGIA FORMELOR DE AFACERI I�TER�AŢIO�ALE....................................................... 86
11. I�TER�AŢIO�ALIZAREA FIRMEI.................................................................................................... 94
11.1. ALEGEREA METODEI DE INTRARE PE PIAŢA INTERNAŢIONALĂ .............................................................. 94 11.2. DECIZIA DE EXPORT .............................................................................................................................. 96 11.3. METODE DE EXPORT ........................................................................................................................... 100 11.4. MIX-UL DE MARKETING AL EXPORTURILOR ........................................................................................ 101 11.5. CLAUZELE INCOTERMS................................................................................................................... 103
12. SOCIETĂŢILE TRA�S�AŢIO�ALE ................................................................................................. 106
3
13. I�STRUME�TE ŞI MODALITĂŢI DE PLATĂ I�TER�AŢIO�ALE........................................... 109
13.1. INSTRUMENTE DE PLATĂ INTERNAŢIONALE ........................................................................................ 109 13.2. MODALITĂŢI ŞI ACORDURI DE PLATĂ INTERNAŢIONALE ..................................................................... 110
13.2.1. Acreditivul documentar .............................................................................................................. 111 13.2.2. Incasso-ul documentar ............................................................................................................... 112 13.2.3. Ordinul de plată ......................................................................................................................... 113 13.2.4. Scrisoarea de garanţie bancară ................................................................................................. 113
TESTE GRILĂ .............................................................................................................................................. 115
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................................... 124
4
1. GLOBALIZAREA VIEŢII ECO�OMICE
Schimburile comerciale au loc preponderent între firme din ţări diferite, entităţi
juridice independente, chiar dacă, în ultima perioadă, un rol semnificativ îl deţin fluxurile de
bunuri şi servicii din cadrul firmelor multinaţionale. Mediul tranzacţiilor economice, în
general, este format din reglementări, instituţii şi organizaţii care-şi dobândesc legitimitatea
prin tratativele dintre guvernele statelor-naţiune. În plus, politicile statelor influenţează
destul de mult dinamica şi distribuţia geografică a fluxurilor comerciale. Dreptul comerţului
internaţional şi uzanţele de afaceri sunt, într-o anumită măsură, determinate de sistemele
juridice naţionale şi practicile reprezentative de afaceri (de exemplu, sistemul continental-
european, cel anglo-saxon etc.).
Globalizarea poate fi considerată un proces de creştere a interdependenţelor
economice între ţări şi a integrării pieţelor mondiale. Cu alte cuvinte, globalizarea
economică este definită prin trăsătura ei esenţială – intensificarea mobilităţii internaţionale a
factorilor de producţie, a ideilor şi tehnologiilor.
În literatura de management, globalizarea este definită ca un proces complex,
multidimensional, care cuprinde, în proporţii diferite, regiuni şi ţări diferite şi determină
schimbări structurale ale firmelor, industriilor şi pieţelor în întreaga economie mondială.
Cel mai adesea, autorii din domeniu vorbesc de o dublă semnificaţie a globalizării:
globalizarea pieţelor (a fluxurilor comerciale şi financiare) şi globalizarea producţiei
(procese de producţie la nivel global).
Procesul de internaţionalizare implică simpla extindere a activităţilor economice
între statele-naţiune şi este, în esenţă, un proces cantitativ care determină creşterea ariei
geografice a activităţilor economice.
Procesul de globalizare este calitativ diferit de internaţionalizare. El cuprinde nu
doar expansiunea geografică a activităţilor economice peste graniţele naţionale, ci şi
integrarea funcţională a unor asemenea activităţi dispersate internaţional.
Evoluţia către o astfel de economie globală (economie mondială globalizată)
presupune creşterea ca importanţă a relaţiilor intra-regionale (integrarea economică
regională), a conexiunilor între firmele multinaţionale şi a relaţiilor intra-firmă, a fluxurilor
financiare şi valutare aproape independente de cadrul instituţional/reglementativ al statelor
5
etc. Dacă vechea economie mondială era caracterizată de relaţii internaţionale în care
principalul rol îl jucau fluxurile economice între state, economia mondială globalizată este
marcată de conexiuni şi reţele globale, precum sistemele informaţionale, procese de
producţie globale şi tranzacţii monetare pe întreg spaţiul economiei mondiale, independente
de sistemele economice naţionale.
Conceptul de economie globală nu este unul recent. Cu peste două decenii în urmă,
Peter Drucker vorbea de economia transnaţională, ca realitate diferită de economia
mondială. Spre deosebire de economia mondială în care unitatea esenţială este statul
naţional, economia transnaţională include patru unităţi importante: statele naţionale, formele
de integrare regională, corporaţiile transnaţionale şi economia mondială propriu-zisă, bazată
pe fluxuri informaţionale1.
Răspândirea în literatura de specialitate şi pătrunderea în limbajul comun a acestui
concept sunt de dată ceva mai recentă. Practic, odată cu noile tehnologii informaţionale şi
de comunicaţii (Internet, digitalizarea telecomunicaţiilor, transporturile containerizate etc.),
economia globală a devenit o sintagmă larg acceptată.
John Dunning defineşte economia globală în mod evolutiv, prin raportare la
dinamica producţiei internaţionale şi a politicilor guvernamentale în domeniul mobilităţii
internaţionale a capitalurilor, în special, al investiţiilor străine directe. Practic, economistul
britanic foloseşte propria sa teorie a afacerilor internaţionale (aşa-numita „paradigmă Oli”)
pentru a explica economia globală2. Pe baza acestei paradigme, Dunning identifică cinci
stadii de evoluţie a economiei globale, care, deşi nu reflectă în exclusivitate dezvoltarea
producţiei internaţionale, se suprapun în mare parte peste aceasta:
Stadiul Perioada Caracteristici generale Caracteristici ale afacerilor internaţionale
I Mijlocul sec. al XIX-lea – primul război mondial
• Revoluţie a producţiei şi metodelor organizaţionale; • Noi forme de transport şi energie; • Politici economice liberale; • Apariţia firmelor multi-produs şi multi-fabrică; • Avantajele de localizare se bazează doar pe dotarea cu resurse naturale a ţărilor.
• Avantajele de proprietate constau din active intangibile; • Organizarea activităţilor firmelor multinaţionale este monocentrică.
1 P. Drucker – Realităţile lumii de mâine, Ed. Teora, 1999 2 J. Dunning – Multinational Enterprises and the Global Economy, Addison-Wesley Publishing Company, 1993, p. 599-617
6
II Perioada interbelică • Politici economice keynesiene; • Protecţionism; • Colapsul pieţei internaţionale de capital; • Relaxarea politicilor anti-trust; • Avantaje de localizare conferite de dotarea cu factori naturali şi restricţii de import; • Creşterea rolului investiţiilor străine directe (ISD) în Canada şi Australia.
• Maturizarea firmelor multinaţionale americane şi europene; • Investiţii directe în căutarea de pieţe (defensive); • Majoritatea multinaţionalelor erau organizate ca „federaţii” de filiale şi afiliate străine; • Cîştigurile extrase, în principal, din avantaje de proprietate.
III 1945 – sfârşitul anilor ‘60 • Hegemonia tehnologică şi economică a SUA; • Consolidarea instituţiilor economice internaţionale (FMI, BM şi GATT); • Liberalizarea comerţului; • Creşterea cererii de materii prime şi alimente; • Creşterea ISD vest-europene; • Politicile keynesiene în vogă; • Creşterea comerţului intra-ramură; • Avantaje de localizare „create”: capital uman, tehnologie şi antreprenoriat.
• Creşterea importanţei tuturor drepturilor de proprietate, ca formă de avantaj competitiv; • Internalizarea devine un avantaj semnificativ; • Creşterea numărului de multinaţionale şi de filiale în străinătate; • Mutaţii în organizarea firmelor multinaţionale: de la mono şi etno-centric la policentric; • Emergenţa reţelelor de filiale strict controlate.
IV Sfârşitul anilor ’60 – mijlocul anilor ‘80
• Integrarea economică regională, în principal, în Europa; • Mutaţia politicilor macroeconomice ale ţărilor în dezvoltare de la substituirea importurilor la promovarea exporturilor; • Începutul liberalizării politicilor ISD ale ţărilor în dezvoltare.
• Orientarea firmelor multinaţionale către integrarea şi controlul activităţilor din străinătate; • Trecerea la organizarea geocentrică; • Dezvoltarea formelor alternative de afaceri internaţionale – accent pe formarea de filiale în proprietate integrală; • Aplicarea formelor de organizare eterogenă specifice industriilor şi firmelor multinaţionale; firmele europene şi japoneze investesc mult în SUA, care sunt cel mai mare receptor şi furnizor de ISD.
V Mijlocul anilor ’80 - prezent
• Noile tehnologii ale informaţiei şi comunicării; • Noi tehnologii de transport;
• Firmele multinaţionale accentuează rolul „capabilităţilor”; • Descentralizarea
7
• Biotehnologii şi noi materiale; • Progresul metodelor de organizare şi fabricaţie; • Liberalizarea pieţelor de capital; • Liberalizarea, dereglementarea şi privatizarea economiilor în dezvoltare; • Creşterea susţinută a comerţului internaţional; • Creşterea şi extinderea în ritm exponenţial a ISD; • Resursele naturale devin din ce în ce mai puţin importante; • Avantajele localizării sunt aproape în totalitate „create”.
organizării şi emergenţa stratehiilor „transnaţionalizate” – globalizare şi localizare; • Apariţia multinaţionalelor din ţările în dezvoltare; • Creşterea accelerată a numărului alianţelor startegice.
Globalizarea poate fi explicată prin următoarele caracteristici3:
- pieţe de capital dereglementate, cu posibilitatea de transfer rapid al capitalurilor;
- tehnologii ale informaţiei şi comunicaţiilor care fac posibile acţiunile la distanţă, în timp
real;
- pieţele financiare la termen foarte active şi dinamice, susţinute de noi forme ale
activelor financiare, ca opţiunile şi instrumentele derivate, care permit speculatorilor să
efectueze tranzacţii în orice monedă peste tot în lume unde există oportunităţi de câştig;
- mobilitate sporită şi răspândire geografică mai mare a investiţiilor directe;
- reacţii rapide şi intercondiţionate la evoluţiile pieţelor financiare şi valutare, pe care
operaţiunile se derulezaă non-stop, timp de 24 de ore;
- emergenţa reţelelor media globale, interconectate cu reţele de comunicare globale;
- mobilitate sporită, dar imperfectă, a resurselor umane în economia mondială;
- accelerarea schimbărilor tehnologice care determină creşterea numărului de achiziţii şi
fuziuni, dar şi competiţia mai intensă a firmelor.
Trăsătura definitorie fundamentală a economiei mondiale postbelice o constituie
intensificarea fără precedent a interdependenţelor economice dintre ţările lumii. Acest
proces a avut loc ca rezultat al dezvoltării forţelor de producţie şi al adâncirii diviziunii
mondiale a muncii, sub impulsul revoluţiei ştiinţifico-tehnice. Aceasta a generat un proces
de internaţionalizare a producţiei, într-o lume compusă din economii naţionale între care 3 M. Desai – Globalizaţion, 6either Ideology 6or Utopia, Centre for Study of Global Governance, London School of Economics, 2002
8
există mari inegalităţi sub aspectul nivelului de dezvoltare, al dimensiunii potenţialului
economic şi al puterii.
În condiţiile unor astfel de disparităţi, procesul global de adâncire a disparităţilor nu
trebuie înţeles ca un sistem universal de dependenţe reciproce şi egale. Din contra,
schimburile dintre ţări aparţinând unor categorii diferite nu reprezintă, de regulă, un sistem
echilibrat de relaţii normale de interdependenţă. De cele mai multe ori, interdependenţele
dintre ţările dezvoltate şi cele slab dezvoltate, dintre ţările mari şi ţările mici, dintre ţările
bogate şi cele sărace, îmbracă forme contradictorii; ele reprezintă pentru unele relaţii de
dominaţie, iar pentru celelalte relaţii de dependenţă4.
Dominaţia, aşa cum e definită de Fr. Perroux, constă în capacitatea unei ţări de a
exercita influenţe disimetrice şi ireversibile asupra partenerilor ei. Capacitatea de dominaţie
a unei economii naţionale depinde, în principal, de dimensiunea, natura activităţilor
economice care fac obiectul producţiei naţionale şi al specializării internaţionale şi de
capacitatea informaţională. Împreună, aceste elemente conferă o anumită forţă contractuală
sau putere de negociere. Reversul factorilor care generează capacitatea de dominaţie creează
premisele dependenţei.
În general, angrenarea în diviziunea internaţională a muncii implică pentru statele
naţionale un anumit grad de dependenţă faţă de exterior. În literatura de specialitate, acesta
este estimat prin coeficienţii de comerţ exterior – exprimă ponderea exporturilor (E),
respectiv a importurilor (I) în produsul naţional brut (PNB):
100×=P6B
ECe
100×=P6B
ICi
Nivelul acestor coeficienţi variază în funcţie de potenţialul economic şi nivelul de
dezvoltare a fiecărei ţări. Datele statistice denotă:
- o pondere scăzută a exporturilor şi importurilor în PNB pentru ţările dezvoltate şi
în curs de dezvoltare care dispun de un potenţial ridicat (SUA, China, Japonia etc.);
- coeficienţi de comerţ exterior ridicaţi pentru ţările dezvoltate şi în curs de
dezvoltare cu un potenţial mic şi mijlociu;
4 I. Ignat, S. Pralea – Economie mondială, Ed. Synposion, Iaşi, 1994, p. 20-21
9
- pentru ţările cu un potenţial similar, coeficienţii sunt cu atât mai ridicaţi, cu cât
nivelul lor de dezvoltare este mai înalt.
În economia mondială contemporană, cele mai semnificative cazuri de dependenţă
sunt: dependenţa comercială şi tehnologică a majorităţii ţărilor în curs de dezvoltare faţă de
cele industriale avansate, dependenţa financiară a statelor independente, dependenţa
alimentară a ţărilor sărace aşezate în zonele aride ale Globului, dependenţa ţărilor
nedeţinătoare de hidrocarburi, dependenţa faţă de anumite surse de materii prime naturale
etc.
10
2. TEORII ALE COMERŢULUI I�TER�AŢIO�AL. DIVIZIU�EA MO�DIALĂ A MU�CII
Conceptul de diviziune mondială a muncii exprimă relaţiile ce se stabilesc între
economiile naţionale cu privire la distribuirea activităţilor economice între ele şi arată
modul de înserare, poziţia şi locul fiecărei ţări şi grup de ţări în economia mondială.
Diviziunea mondială a muncii se concretizează în ansamblul tipurilor şi formelor de
specializare a ţărilor lumii în anumite sectoare, ramuri şi subramuri de activitate, în scopul
valorificării pe piaţa externă a resurselor de care dispun. Ea înregistrează permanente
mutaţii sub influenţa a numeroşi factori economici, ştiinţifico-tehnici, politici, demografici,
instituţionali etc.
Asemenea factori au determinat o continuă diversificare a tipurilor şi formelor de
specializare internaţională şi a naturii complementarităţilor care subzistă la baza lor. În
prezent, pot fi distinse cinci tipuri de specializare internaţională, şi anume:
- specializarea intersectorială – bazată, iniţial, pe complementaritatea dintre sectorul
industrial şi cel agricol;
- specializarea interramuri (echipamente – bunuri industriale de consum);
- specializarea intraramuri (bunuri industriale de consum – bunuri industriale de consum,
echipamente - echipamente);
- specializarea organologică;
- specializarea tehnologică.
***
Primele încercări de analiză teoretică a comerţului exterior au fost întreprinse de
reprezentanţii curentului de gândire mercantilist: William Stafford şi Thomas Mun în
Anglia, Colbert şi Antoine de Montchrestien în Franţa, Ivan Tihonovici Posoşkov în Rusia
etc. Valoarea teoretică a concluziilor lor este limitată de circumscrierea demersului analitic
doar în sfera circulaţiei5.
5 Pralea, S. (coord.), Maha, L., Bălţătescu, S. – Teoria comerţului internaţional, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2006
11
În consecinţă, investigaţiile lor rămân la nivelul superficial al căilor de îmbogăţire a
naţiunii prin schimburile comerciale externe.
Se ştie că pentru mercantilişti, metalele preţioase, înseosebi aurul şi argintul,
reprezintă personificarea universală a bogăţiei. Aurul este “nervul războiului” şi “substitutul
nevoilor tuturor oamenilor” (A. de Monchrestien), iar “bogăţia nu constă în a avea mai mult
aur sau mai mulţi bani, ci în a avea mai mulţi decât restul lumii sau decât vecinii“6.
Animaţi de un asemenea scop, ei nu vedeau altă posibilitate de mărire a stocului de
aur, în afara extracţiei, decât comerţul exterior. Potrivit concepţiei mercantiliste,
specificitatea comerţului exterior constă tocmai în faptul că, spre deosebire de circulaţia
internă a mărfurilor care nu măreşte cantitatea de aur şi de bani, excedentul exporturilor faţă
de importuri poate servi acestei cauze. În acord cu aceasta, recomandările lor de politică
comercială sunt orientate spre maximizarea exporturilor şi limitarea importurilor.
Semnificativ este faptul că, deşi inconsistentă, mentalitatea “mercantilistă” a primatului
exporturilor faţă de importuri răzbate până în zilele noastre.
În concluzie, încercările de analiză teoretică ale mercantiliştilor au fost orientate doar
spre avantajele pe care comerţul exterior le generează şi măsurile de politică comercială
adecvate pentru însuşirea lor.
***
Limitele abordării mercantiliste au fost bine sesizate de către economiştii clasici
(mai ales Adam Smith şi David Ricardo), care, spre deosebire de înaintaşi, şi-au plasat
analiza nu numai în domeniul circulaţiei, ci, în primul rând, în sfera producţiei. Spre
deosebire de mercantilişti, ei caută posibilitatea măririi gradului de bunăstare, nu într-un
sold activ permanent al balanţei comerciale, ci în structura producţiei ţărilor participante la
schimb.
Astfel, abordarea teoretică a comerţului exterior în opera clasicilor capătă noi
obiective: pe de o parte, se încearcă definirea criteriilor de fundamentare a specializării
internaţionale, iar, pe de altă parte, se urmăreşte identificarea cauzelor, dezvăluirea
specificităţii şi explicarea avantajelor generate de comerţul exterior.
Definind sfera de cuprindere a obiectului analizei teoretice a schimburilor comerciale
externe, economiştii clasici se înscriu ca adevăraţii fondatori ai teoriei comerţului
internaţional. Principalele componente ale teoriei clasice a comerţului internaţional sunt:
6 citat după Marcy G., Economie internationale, PUF, Paris, 1976, p.12
12
- teoria avantajelor absolute, elaborată de Adam Smith (1723-1790);
- teoria costurilor comparative, iniţiată de Robert Torrens (1780-1864) şi desăvârşită de
David Ricardo (1772-1823);
- teoria valorilor internaţionale, al cărei autor este John Stuart Mill (1806-1873).
2.1. Teoria avantajelor absolute7 – Adam Smith
A. Smith, în lucrarea Avuţia naţiunilor8, formulează teza ce avea să rămână cunoscută
în literatura economică drept “teoria avantajelor absolute”. Potrivit acesteia, avantajele
obţinute prin schimburile comerciale cu străinătatea decurg din diferenţele dintre costurile
absolute înregistrate în producţia aceleiaşi mărfi în ţări diferite. Diferenţele respective se
materializează în avantaje absolute şi sunt considerate drept singura cauză a comerţului
dintre ţări.
Smith, în calitate de economist al perioadei manufacturiere, în care Anglia se
confrunta cu problema cuceririi pieţelor, simte nevoia să ofere un criteriu de orientare a
structurii exporturilor britanice. În acest sens, pe lângă valoarea explicativă, el învesteşte
criteriul avantajelor absolute şi cu valoare normativă (proiectivă, de recomandare). Astfel,
pentru o ţară, apare recomanadabilă specializarea internaţională în producţia acelor bunuri
pentru care dispune de avantaje absolute faţă de străinătate, respectiv de costuri absolute
mai mici. Ele vor fi exportate în schimbul importurilor care n-ar putea fi produse în interior
decât cu costuri absolute mai mari decât în străinătate.
Pentru exemplificare, facem apel la binecunoscutul model ipotetic clasic, care ia în
consideraţie două ţări: Anglia şi Portugalia, respectiv două mărfuri: vinul şi stofa:
Marfa Ţara
Vin Stofă
Anglia 200 ore 100 ore Portugalia 100 ore 200 ore
Se presupune că Anglia produce vinul cu un cost de 200 ore de muncă, iar stofa cu
100 ore. La rândul ei, Portugalia poate produce aceeaşi cantitate de vin cu 100 ore de muncă
şi aceeaşi cantitate de stofă cu 200 de ore muncă.
7 Pralea, S. (coord.), Maha, L., Bălţătescu, S. – Teoria comerţului internaţional, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2006 8 Smith, A., Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. I şi II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1965
13
În baza recomandărilor lui Smith, Portugalia se va specializa în producţia de vin, pe
care îl produce cu cost absolut mai mic, iar Anglia, din acelaşi motiv, în producţia de stofă.
Procedându-se astfel, la nivel internaţional, cantitatea produsă din fiecare marfă va
creşte, iar comerţul exterior va permite celor două ţări partenere să-şi sporească bunăstarea.
Explicaţia oferită de Smith ar părea verosimilă în situaţia pe care el o ia în
consideraţie, adică atunci când o ţară dispune de avantaje absolute la unele marfuri şi de
dezavantaje absolute la altele, iar partenerii săi sunt într-o situaţie inversă.
Dar, chiar într-o asemenea situaţie, generalizarea apare discutabilă. Ne referim la
situaţia în care o ţară dispune de superioritate absolută faţă de străinătate la producţia unor
mărfuri inferioare sub aspectul gradului de prelucrare. Chiar dacă nivelul costurilor absolute
este mai mic, specializarea internaţională în asemnea produse ar atrage pierderi sub aspectul
gradului de valorificare a factorilor de producţie. Ţara în cauză ar putea fi mai avantajată
specializându-se şi exportând produse superior prelucrate, chiar dacă nivelul costurilor
interne este mai mare decât în străinătate. În baza acestei observaţii, valabilitatea
explicaţiilor formulte de Smith apare strict limitată la cazul când superioritatea absolută faţă
de străinătate pentru unele produse este dublată de superioritatea absolută faţă de celelalte
bunuri autohtone.
Insuficienţa teoriei lui Smith apare mult mai evidentă în situaţia invocată de D.
Ricardo: diferenţele sub aspectul costurilor absolute nu permit nici o explicaţie şi nu oferă
nici un criteriu de orientare a specializării şi schimburilor internaţionale atunci când o ţară
dispune de avantaje absolute faţă de străinătate în producţia tuturor mărfurilor.
2.2. Teoria costurilor comparative9
Sesizând principala insuficienţă a concepţiei lui Smith şi preluând o serie de teze
formulate de Robert Torrens, D. Ricardo, în lucrarea sa Despre principiile economiei
politice şi impunerii10, definitivează teoria costurilor comparative. În accepţiunea
ricardiană, cauza schimburilor comerciale internaţionale nu constă în diferenţele de cost
absolut, ci în diferenţele dintre costurile comparative pentru acelaşi produs, în ţări diferite.
Pentru a-şi expune concepţia, Ricardo formulează faimosul său exemplu în termenii
următori: “Anglia ar putea fi în aşa fel condiţionată de împrejurări, încât pentru a produce
9 Pralea, S. (coord.), Maha, L., Bălţătescu, S. – Teoria comerţului internaţional, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2006 10 Vezi Ricardo, D., Opere alese, vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1959
14
stofe să necesite munca a 100 de oameni timp de un an, iar dacă ar încerca să obţină vinul,
s-ar putea să aibă nevoia de munca a 120 de oameni pe aceeaşi perioadă de timp. De aceea,
Anglia va găsi că este în interesul ei să importe vin şi să-l cumpere prin exportul de stofă.
Pentru producţia vinului în Portugalia s-ar putea cere doar munca a 80 de oameni timp de un
an; iar pentru a produce stofa în aceeaşi ţară s-ar putea cere munca a 90 de oameni pe
aceeaşi perioadă de timp. Ar fi, prin urmare, avantajos pentru ea să exporte vin în schimbul
stofei. Acest schimb s-ar putea face chiar dacă marfa importată de Portugalia ar putea fi
produsă de ea cu mai puţină muncă decât în Anglia. Deşi ar putea să facă stofa cu munca a
90 de oameni, ea ar importa-o dintr-o ţară în care se cere munca a 100 de oameni pentru a o
produce…”11.
Din textul de mai sus rezultă că, asemenea lui Smith, Ricardo îşi dezvoltă
raţionamentul pe baza unui model ipotetic care ia în consideraţie două ţări şi două produse.
Însă, ipotezele lui Ricardo privind costurile exprimate în muncă pentru fiecare produs,
diferă de cele presupuse de Smith. Ele vizează situaţia în care o ţară dispune de superioritate
absolută în producţia tuturor bunurilor, iar partenerul ei de schimb, de inferioritate absolută
generală.
Concret, se consideră că:
• Anglia poate produce vinul cu 120 ore de muncă (sau cu munca a 120 de lucrători)
şi stofa cu 100 de ore;
• Portugalia poate obţine aceleaşi cantităţi de vin cu 80 de ore de muncă şi de postav
cu 90 de ore de muncă.
Marfa Ţara
Vin Stofă
Anglia 120 100 Portugalia 80 90
Într-o astfel de situaţie, conform postulatelor lui Smith, schimburile comerciale dintre
cele două ţări nu ar avea nici o motivaţie.
Pentru a soluţiona un asemenea caz, Ricardo formulează un nou criteriu de
specializare, potrivit căruia fiecare ţară este avantajată, dacă se specializează şi exportă
acele produse pentru care dispune de cea mai mare superioritate comparativă sau, la
limită, de cea mai mică inferioritate comparativă. Conform acestui principiu, consacrat
în literatură sub denumirea de “criteriul costurilor comparative”, explicaţia de esenţă a
11 Ibidem, p.127
15
diviziunii muncii şi a schimburilor comerciale internaţionale rezidă în diferenţele dintre ţări
sub aspectul costurilor comparative.
2.3. Teoria valorilor internaţionale12 – J. St. Mill
După cum am arătat, prin întreaga sa teorie, Ricardo acreditează ideea că diviziunea
internaţională a muncii, fondată pe principiul costurilor comparative în condiţiile liberului
schimb, avantajează întreaga lume, ca şi fiecare ţară în parte.
Totuşi, în exemplul său, presupune că vinul produs de 80 de portughezi se schimbă pe
stofa produsă de 100 de englezi, fără a se preocupa de modul de repartiţie între parteneri a
avantajului ce decurge din participarea la comerţul internaţional (adică de repartiţia
câştigului de 30 de ore sau de munca a 30 de lucrători între cele două ţări).
Această problemă a fost preluată de J.St.Mill prin “teoria valorilor internaţionale”
dezvoltată în capitolul al XVIII-lea al lucrării sale Principii de economie politică13. Potrivit
continuatorului lui Ricardo, pentru ca cele două ţări să nu piardă, este necesar ca raportul de
schimb internaţional să se situeze între limitele valorilor de schimb naţionale ale fiecăruia
din cele două bunuri comercializate.
Ca şi Ricardo, Mill consideră că în condiţii de autarhie, pe plan intern, raportul de
schimb între mărfuri, se stabileşte după regula: “muncă egală contra muncă egală.” Adică o
marfă produsă într-un anumit număr de ore sau de un anumit număr de lucrători se schimbă
pe o cantitate din altă marfă, obţinută cu acelaşi număr de ore de muncă sau de acelaşi
număr de lucrători.
Dar însuşi Ricardo constată că “aceeaşi regulă care reglementează valoarea relativă a
mărfurilor într-o ţară nu reglementează şi valoarea relativă a mărfurilor schimbate între
două sau mai multe ţări”14. Ca urmare, “Anglia ar da produsul a 100 de oameni, pentru
produsul muncii a 80”15.
Rezultă că în cazul exemplului ricardian, în condiţii de autarhie rapoartele de schimb
ar fi:
o Pentru Portugalia: 1 unitate de vin=8/9 unităţi de stofă
o Pentru Anglia: 1 unitate de vin=12/10 unităţi de stofă
12 Pralea, S. (coord.), Maha, L., Bălţătescu, S. – Teoria comerţului internaţional, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2006 13 Vezi Todosia, M., Doctrine economice contemporane, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985, p.139 14 Ricardo, D., Op.cit., p.126 15 Idem, p.127
16
Acestea sunt limitele între care, potrivit opiniei lui Mill, pot varia rapoartele
internaţionale de schimb.
Presupunând că în relaţiile dintre cele două ţări s-ar adopta raportul de schimb al
Portugaliei în condiţii de autarhie, adică 1 unitate de vin=0,89 unităţi de stofă, avanatajul ar
reveni în exclusivitate Angliei. Comparativ cu situaţia de autarhie, când în Anglia pentru o
unitate de vin se plăteau 1,2 unităti de stofă, prin importul vinului, fiecare unitate din acestă
marfă va fi plătită cu 0,89 unităţi de stofă. Deci, Anglia economiseşte 0,31 unităţi din marfa
dată ca monedă de schimb (stofa). În cazul practicării acestui nivel al raportului de schimb,
Portugalia se va afla exact în aceeaşi situaţie ca în condiţii de autarhie, fără a pierde sau
câştiga ceva.
Un raţionament similar conduce la concluzia că, dacă pe plan internaţional s-ar
impune raportul de schimb al Angliei (1 unitate de vin = 1,2 unităţi de stofă), avantajul ar
reveni, în exclusivitate, Portugaliei.
În realitate, probabilitatea este mult mai mare ca raportul de schimb să se stabilească
între aceste limite. Ca urmare, fiecare partener îşi va însuşi o parte mai mare sau mai mică
din câştigul generat de comerţul exterior. În cazul raportului de schimb propus de Ricardo
(1 unitate de vin=1 unitate de stofă), faţă de autarhie, Anglia economiseşte 0,2 unităţi de
stofă, iar Portugalia obţine un excedent de 0,11 unităţi de stofă.
În general, consideră Mill, mărimea acestei părţi, respectiv, nivelul raportului de
schimb depinde de intensitatea cererii străine pentru bunurile fiecărei ţări.
***
Dintre contribuţiile şcolii neoclasice la dezvoltarea teoriei comerţului internaţional,
pot fi reţinute două variante ale teoriei costurilor comparative:
- teoria costurilor de oportunitate/substituţie;
- teoria dotării cu factori de producţie (modelul H-O-S).
17
2.4. Reformularea teoriei costurilor comparative în termenii
costurilor de substituţie16
Reformularea teoriei clasice a comertului internaţional în termenii costurilor de
oportunitate sau de substituţie a fost iniţiată de Alfred Marshall şi dezvoltată de Gottfried
Haberler17. O sinteză reuşită a contribuţiei lor este realizată de G. Marcy, în lucrarea
Economie internationale18.
Însă, este de precizat că, permiţând formalizarea matematică şi analiza în termeni mai
riguroşi, reformularea în termenii costurilor de substituţie este preluată în majoritatea
tratatelor consacrate de relaţii economice internaţionale19.
Alfred Marshall preia ipoteza clasică a asimilării naţiunii cu agentul economic şi îi
atribuie, ca şi acestuia din urmă, propria scară de opţiuni de combinaţii de factori de
producţie şi de preferinţe de consum. El elimină din teoria comerţului internaţional teoria
valorii – muncă şi conduce analiza ofertei şi cererii de exporturi şi importuri în termenii
raţionamentului marginalist. Alături de curbele de indiferenţă ale producţiei şi consumului,
Marshall defineşte şi introduce în teoria comerţului internaţional curba ofertei – cererii
reciproce. Cu acest instrumentar, dezvoltă un model de analiză a comerţului dintre două ţări
în condiţiile costurilor de producţie constante şi ale specializării complete.
G. Haberler lărgeşte câmpul investigaţiilor prin abandonarea ipotezei costurilor de
producţie constante şi a specializării complete. El consideră fiecare naţiune ca un complex
de factori care, prin diversa lor combinare, permit producţia diferitelor mărfuri. Dintre
acestea, unele pot implica costuri constante, altele costuri crescânde sau descrescânde. Este
vorba, bineînţeles, nu de costurile clasice exprimate în consum de muncă, ci de costurile de
oportunitate sau de substituţie.
Pentru definirea lor, avem in vedere că, din punct de vedere al unei singure ţări, în
condiţiile deplinei utilizări, producţia unui bun nu poate fi lărgită decât în detrimentul altuia.
Cu alte cuvinte, obţinerea unei cantităti adiţionale dintr-un produs va avea drept cost
de substituţie sau de oportunitate cantitatea din cea de-a doua marfă, la producţia
căreia va trebui să se renunţe.
16 Pralea, S. (coord.), Maha, L., Bălţătescu, S. – Teoria comerţului internaţional, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2006 17 Haberler, G., The Theory of International Trade, William Hodge and Co. Ltd., London, 1936. 18 Vezi: Marcy, G., Economie Internationale, PUF, Paris, p. 94-170. 19 Vezi: Kindleberger Ch., International Economics, 1968, p. 96-114; Lindert P., ş.a., Economie
internationale, Economica, Paris, 1981, p. 17-67; Meade G., A Geometry of International Trade, Londres, 1952; Barne R., Economie politique, PUF, Paris, 1965, p. 600-603; Hebler R., International Trade – Theorie
and Empirical Evidence, Prentice – Hall Inc., New Jersey, 1972, p. 29-50 etc.
18
2.5. Teoria dotării cu factori de producţie – teorema Hecksher-Ohlin20
Teoria dotării cu factori de producţie este cea de-a doua variantă neoclasică a
modelului costurilor comparative, pe care îşi propune să-l explice şi să-l dezvolte.
Paternitatea acestei teorii revine economistului suedez Eli Heckscher, prin articolul intitulat
“The effect of foreign trade on the distribution of income”, publicat în 1919, în Ekonomisk
Tidskrift (vol. XXI, p. 497-512), rămas necunoscut până în anul 195021.
După reluarea tezelor lui Heckscher, de către conaţionalul său, Bertil Ohlin, în
cunoscuta lucrare Interregional and International Trade, în literatură se vorbeşte de
teorema Heckscher-Ohlin.
Obiectivele formulate explicit de către autori22 au fost:
1. de a construi o teorie a comerţului internaţional compatibilă cu teoria
interdependenţei reciproce a preţurilor, aşa cum a fost ea dezvoltată de Walras, Menger,
Jevons, Marshall, Clark, Fischer, Pareto şi Cassel (deci, independentă de teoria clasică a
valorii-muncă);
2. de a demonstra că diviziunea internaţională a muncii se explică prin diferenţele în
ce priveşte dotarea cu factori de producţie a fiecărei ţări;
3. de a analiza influenţa comerţului internaţional asupra preţului factorilor de
producţie
Consecvenţi acestor obiective, reprezentanţii şcolii suedeze elimină teoria valorii-
muncă din teoria comerţului internaţional şi conduc raţionamentul în termenii preţurilor
exprimate în monedă.
Preţurile sunt considerate identice cu costurile de producţie. Acestea, la rândul lor, se
compun din preţurile factorilor utilizaţi la producţia bunurilor respective.
Dacă două ţări au aceeaşi dotare cu factori (în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate)
şi utilizează o tehnică de producţie identică, atunci costurile de producţie şi implicit,
costurile comparative vor fi aceleaşi.
Pentru ca să existe diferenţe între costurile comparative, Heckscher consideră că sunt
necesare două condiţii:
20 Pralea, S. (coord.), Maha, L., Bălţătescu, S. – Teoria comerţului internaţional, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2006 21 Tradus din suedeză de S. Laursen, acest articol a fost inserat în lucrarea lui Howard S.E. şi Metzler L.A., Readings in the Theory of International Trade, American Economic Association, Philadelphia, 1950, p.272-300 22 Ohlin, B., Interregional and International Trade, Oxford University Press, London, 1967, p.IX
19
1. dotarea proporţională cu factori să difere de la o ţară la alta;
2. să difere proporţia factorilor utilizaţi în producţia fiecărui bun.23
La rândul său, Ohlin, bazându-se pe aceeaşi identitate între costurile de producţie şi
preţurile mărfurilor, consideră că acestea din urmă depind de raportul dintre cerere şi ofertă.
Cererea de bunuri depinde de nevoile şi preferinţele consumatorilor, precum şi de
veniturile indivizilor.
La rândul ei, oferta de mărfuri este condiţionată de oferta de factori şi de condiţiile
fizice ale producţiei, adică de funcţiile de producţie.
Deoarece factorii de producţie sunt presupuşi de aceeaşi calitate, funcţiile de
producţie sunt identice pentru acelaşi produs. Ca urmare, diferenţele dintre
preţurile/costurile relative se datorează fie condiţiilor cererii de mărfuri, fie diferenţelor sub
aspectul ofertei de factori de producţie.
Considerând că, de regulă, diferenţele privind cererea au o influenţă mai mică decât
cele care se referă la oferta de factori, Ohlin ajunge şi el la concluzia că factorul determinant
al diferenţelor dintre preţurile relative generatoare de comerţ exterior îl constituie dotarea
diferită cu factori de producţie a fiecărei ţări.
Pe scurt, fiecare ţară are interes să producă bunurile care încorporează în
proporţie mare factorul relativ abundent şi ieftin şi să importe bunurile a căror
producţie necesită cantităţi mari de factor rar şi scump24.
În această perspectivă, comerţul exterior apare ca un schimb de factori abundenţi
contra factorilor rari.
În concepţia reprezentanţilor şcolii suedeze, libera circulaţie a mărfurilor
compensează parţial imobilitatea factorilor de producţie. Totodată, ea tinde să egalizeze
preţurile absolute şi relative ale factorilor, adică tinde să egalizeze salariile, rata dobânzii şi
renta funciară.
Mecanismul explicativ al tendinţei de egalizare este simplu: pentru satisfacerea cererii
suplimentare de export creşte cererea de factor relativ abundent şi ieftin şi, în consecinţă,
preţul acestuia urcă, iar importurile măresc, de fapt, oferta de factor rar şi scump, aşa încât
preţul acestuia va avea tendinţă de scădere.
*
23 Howard, S.E., Readings in the Theory of International Trade, American Economic Association, Philadelphia, 1950, p.277-278 24 Ohlin, B., Op.cit., p.7
20
Noţiunea de noua teorie a comerţului internaţional desemnează de fapt o suită de
teze şi teorii, care contestă anumite aspecte ale teoriei tradiţionale şi formulează noi
elemente de răspuns la problemele fundamentale ale analizei teoretice a schimburilor
internaţionale. Noua teorie nu reprezintă un corp unitar şi nu infirmă teoria tradiţională.
Suita de teorii care formulează noi explicaţii la problemele esenţiale propuse de teoria
tradiţională, referitoare la determinanţii comerţului internaţional şi efectele politicilor
comerciale, se înscriu drept completări şi alternative ale tezelor teoreticienilor clasici şi
neoclasici25:
- teoreticienii ofertei aduc în discuţie faptul că diferenţele în dotarea cu factori de producţie
nu constituie singura sursă a avantajelor comparative; în condiţiile economiei moderne,
diferenţele în ceea ce priveşte stocul de cunoştinţe tehnice şi organizatorice, diferenţele în
calitatea muncii, nivelul productivităţii etc. au o importanţă decisivă;
- Paradoxul lui Leontieff: numeroase verificări empirice ale modelului H-O-S au pus în
discuţie ipoteza omogenităţii factorilor de producţie. Conform teoriei dotării cu factori de
producţie, SUA ar fi trebui să exporte bunuri intensive în capital şi care încorporează puţină
muncă. Totuşi, pe baza datelor statistice, Leontieff ajunge la concluzia că SUA participă la
diviziunea mondială a muncii bazându-se pe o specializare caracterizată de produse care
conţin relativ mai multă muncă decât capital. Paradoxul este explicat prin productivitatea
mai mare a muncitorilor americani faţă de cei străini, datorită, mai ales, educaţiei,
calificării, eficacităţii antreprenorilor, spiritului de iniţiativă, organizării întreprinderii etc.
- controverse asupra ipotezei identităţii funcţiilor de producţie (tehnologiilor):
realitatea ne arată că pluralismul tehnologic caracterizează producţia aceluiaşi bun în ţări
diferite.
- o altă ipoteză de bază a noii teorii a comerţului internaţional este concurenţa imperfetă
(diferenţele de dimensiune generatoare de economii de scară, efectele de distorsionare a
concurenţei prin politicile guvernamentale şi diferenţele sociale şi culturale).
- abandonarea caracterului static al analizei şi dinamizarea teoriei comerţului
internaţional (studiul variaţiei avantajelor comparative generate de modificările în
dimensiunea, structura şi calitatea dotării cu factori, respectiv: acumularea capitalului,
creşterea populaţiei, creşterea productivităţii, perfecţionarea tehnologiei etc.).
25 Pralea, S. (coord.), Maha, L., Bălţătescu, S. – Teoria comerţului internaţional, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2006
21
3. COMERŢUL I�TER�AŢIO�AL – FLUX PRI�CIPAL AL CIRCUITULUI ECO�OMIC MO�DIAL
Bunurile materiale şi serviciile rezultate din activităţile care constituie obiectul
specializării internaţionale sunt destinate atât satisfacerii nevoilor interne, cât şi
schimburilor între economiile naţionale.
Ansamblul raporturilor ce se stabilesc între agenţii economici aparţinând diferitelor
ţări, generate de schimburile, tranzacţiile şi transferurile cu caracter economic realizate
între economiile naţionale, formează sistemul relaţiilor economice internaţionale.
Acest sistem cuprinde26:
- relaţiile comerciale internaţionale generate de schimburile de mărfuri corporale sau
necorporale (schimb de cunoştinţe ştiinţifico-tehnice, de servicii de turism, transport,
asigurări, servicii bancare, tehnice etc.);
- relaţiile financiar-valutare, care exprimă totalitatea raporturilor generate de
mişcările internaţionale ale fondurilor băneşti ocazionate de operaţiunile comerciale,
necomerciale şi financiare, realizate în valută, între agenţii economici - persoane fizice sau
juridice, aparţinând unor state diferite;
- relaţiile de cooperare economică internaţională, care exprimă raporturile
contractuale de conlucrare dintre parteneri din ţări diferite având ca obiect realizarea în
comun a unor activităţi din domeniile producţiei, cercetării ştiinţifice, dezvoltării
tehnologice, comercializării sau financiar-valutare.
Amplificarea şi diversificarea specializării internaţionale, progresele în domeniile
transporturilor, comunicaţiilor şi informaticii au stimulat şi facilitat considerabil relaţiile
economice dintre ţări. Sub influenţa acestor factori, obiectul acestor relaţii s-a diversificat,
şi, prin repetabilitate, aceste schimburi au dobândit caracterul de flux.
6oţiunea de flux economic internaţional desemnează forma concretă de realizare a
schimburilor reciproce de activităţi, care depăşesc caracterul sporadic în relaţiile dintre
parteneri din ţări diferite.
Orice flux economic internaţional se defineşte prin următoarele elemente27:
26 Spiridon Pralea – Politici şi reglementări în comerţul internaţional, Ed. Fundaţiei Academice “Gh. Zane”, Iaşi, 1999, p. 9-10 27 Spiridon Pralea – Op. cit., p. 11
22
- obiectul schimbului – valori materiale, băneşti şi spirituale sau activităţi terţiare şi de
cooperare;
- orientarea geografică;
- o anumită frecvenţă, valoare, volum şi importanţă.
Totalitatea fluxurilor de valori materiale şi băneşti, de rezultate ale creaţiei
ştiinţifico-tehnice şi ale activităţilor prestatoare de servicii care fac obiectul schimbului
reciproc de activităţi dintre economiile naţionale, privite în strânsa lor împletire şi
intercondiţionare, alcătuiesc circuitul economic mondial.
Din punct de vedere al naturii fizice a obiectului, fluxurile componente ale
circuitului economic mondial pot fi:
- fluxuri comerciale: fluxuri de mărfuri corporale şi fluxuri de mărfuri
necorporale/comerţ invizibil (fluxurile de tehnologie sub forma licenţierii, brevetelor de
invenţie, a operaţiunilor de know-how, consulting-engineering etc; fluxurile de prestări de
servicii etc.);
- fluxuri de cooperare economică internaţională;
- fluxuri financiar-valutare.
Caracteristicile circuitului economic mondial28:
- caracterul obiectiv – fiecare ţară, indiferent de mărime sau aşezare geografică, resimte
necesitatea participării la circuitul economic mondial pentru lărgirea pieţei de aprovizionare
şi desfacere, plasamente sau surse de capitaluri şi tehnologii etc.;
- caracterul concret istoric – se referă la faptul că formele şi mecanismele de derulare a
fluxurilor componente diferă, ca esenţă sau mod de manifestare, de la o perioadă la alta;
- accelerarea vitezei de evoluţie – este atestată de ritmurile rapide de creştere a
fluxurilor comerciale;
- diversificarea tot mai mare a fluxurilor componente şi, în cadrul acestora,
accentuarea diversificării conţinutului lor;
- adâncirea interdependenţelor dintre fluxurile componente – fluxurile de mărfuri
antrenează nu numai pe cele valutare, ci şi relaţiile de cooperare, fluxurile de cunoştinţe
tehnico-ştiinţifice etc.
Mutaţii în compoziţia comerţului mondial:
- reducerea substanţială a ponderii produselor de bază în exporturile mondiale (de la 56%
în 1950 la 29% în ultimii ani);
28 Idem, p. 12-14
23
- creşterea ponderii produselor manufacturate în exporturile mondiale (de la 43% în 1950
la 71% în ultimii ani):
- diversificarea gamei produselor ce fac obiectul comerţului internaţional şi creşterea
ponderii ramurilor de vârf în schimburile internaţionale de produse manufacturate;
- creşterea ponderii fluxurilor comerţului invizibil în ansamblul comerţului internaţional,
de la 5% la începutul secolului al XX-lea la circa 25% în prezent.
24
4. POLITICI COMERCIALE. I�STRUME�TELE POLITICII COMERCIALE TARIFARE ŞI �ETARIFARE
În sens larg, conceptul de politică comercială ar reprezenta intervenţia statului
pentru reglementarea activităţii de comerţ interior şi exterior. Dat fiind faptul că pe plan
intern această intervenţie este mai redusă ca importanţă, în literatura şi practica de
specialitate acest concept a fost circumscris domeniului comerţului exterior. Astfel, politica
comercială vizează promovarea şi realizarea intereselor comerciale ale unui stat în raport cu
străinătatea, într-un anumit context internaţional, determinat de starea economiei mondiale
într-o perioadă dată. Ea se înscrie ca o componentă principală a politicii economice a unui
stat, fiind considerată o latură a funcţiei externe a statului şi un atribut al suveranităţii
naţionale. Tariful vamal al unei ţări, ca şi moneda naţională constituie un simbol al
suveraniăţii statului respectiv.
Realităţile contemporane impun, însă, o nuanţare a acestor abordări, în sensul luării
în consideraţie şi a practicilor comerciale ale marilor firme multinaţionale, a reglementărilor
comerciale promovate de organizaţiile internaţionale (GATT, OMC, UNCTAD etc.), a
procesului de integrare economică la nivelul diferitelor spaţii geografice (UE, NAFTA,
MERCOSUR etc.)
Politica comercială ar putea fi definită ca totalitatea măsurilor şi acţiunilor
întreprinse de stat, prin intermediul organismelor guvernamentale cu mijloace şi
instrumente specifice, concepute în optica anumitor idei şi doctrine economice, politice şi
sociale, pentru reglementarea relaţiilor comerciale externe, în scopul maximizării
avantajelor obţinute din specializarea internaţională şi comerţul exterior29.
Principalul obiectiv pe termen lung al politicii comerciale îl constituie optimizarea
participării ţării la diviziunea mondială a muncii. Pe termen mediu şi scurt, sunt
urmărite şi obiective mult mai concrete, cum ar fi30:
- dezvoltarea producţiei naţionale în diferite ramuri de activitate, prin protecţie faţă de
concurenţa externă;
- creşterea gradului de utilizare a forţei de muncă şi, în general, a factorilor de producţie;
- îmbunătăţirea structurii fizice şi geografice a comerţului exterior; 29 Spiridon Pralea – Op. cit., p. 100 30Idem, p. 100-101
25
- stabilitatea schimburilor comerciale externe;
- îmbunătăţirea raportului de schimb;
- echilibrarea balanţei comerciale şi a balanţei de plăţi;
- achitarea datoriei externe;
- procurarea de venituri pentru bugetul de stat;
- protecţia veniturilor anumitor categorii sociale.
În concordanţă cu aceste obiective, politica comercială îndeplineşte două funcţii
principale:
- funcţia de protejare a economiei naţionale;
- funcţia de promovare a relaţiilor comerciale externe.
Gama măsurilor şi instrumentelor de politică comercială este deosebit de variată,
statele recurgând la combinarea unor elemente de natură diversă cum sunt cele de ordin
economic, juridic, vamal, fiscal, valutar, administrativ, fito-sanitar, tehnic, ecologic etc.
După natura şi efectele măsurilor şi instrumentelor utilizate, politicile comerciale
pot fi:
- tarifare – au o acţiune indirectă, de influenţare de către stat şi nu de determinare
expresă a volumului şi structurii activităţii economice de comerţ exterior;
- netarifare – se bazează pe instrumente cu acţiune directă de dimensionare, de exemplu,
a cantităţilor şi proporţiilor fluxurilor comerciale;
- promoţionale – vizează stimularea exporturilor31.
Unele instrumente se aplică cu ocazia sau se referă la momentul trecerii mărfurilor
peste frontiera vamală, în timp ce altele acţionează în celelalte etape ale încheierii şi
derulării tranzacţiilor, pe parcurs intern sau extern. Măsurile şi instrumentele care
acţionează asupra fluxurilor comerciale în momentul trecerii frontierei vamale constituie
obiect al politicii vamale, aceasta fiind principala componentă a politicii comerciale a unui
stat.
Politica vamală cuprinde ansamblul instrumentelor, măsurilor şi dispoziţiilor legale
care reglementează intrarea şi ieşirea mărfurilor în şi din ţară.
Regimul vamal constă în totalitatea dispoziţiilor legale privind taxele şi celelalte
instrumente vamale şi formalităţile de aplicare a lor. El este instituit printr-o serie de acte
normative, dintre care cele mai importante sunt: Codul vamal, Regulamentul vamal (care
detaliază prevederile codului), Tariful vamal şi convenţiile vamale la care a aderat statul
respectiv. Cadrul instituţional prin intermediul căruia sunt executate atribuţiile vamale este
31 Spiridon Pralea – Op. cit., p. 103-104
26
alcătuit, în principal, din Administraţia vamală, coordonată de Direcţia Generală a Vămilor,
care, de regulă, are ca for tutelar Ministerul Finanţelor sau, mai rar, Ministerul, respectiv,
Departamentul Comerţului Exterior.
Spaţiul geografic pe care se aplică acelaşi regim vamal poartă numele de teritoriu
vamal. În principiu, teritoriul vamal coincide cu teritoriul naţional. El este mai redus decât
teritoriul naţional în situaţiile în care statele respective instituie în anumite regiuni porturi
franco, antrepozite vamale sau zone de comerţ liber. Când un stat aderă la o uniune vamală
sau la o zonă de liber schimb, teritoriul vamal este mai extins decât cel naţional, însumând
suprafaţa tuturor statelor membre.
4.1. Politica comercială tarifară
Principalele instrumente de politică comercială tarifară sunt taxele vamale şi tariful
vamal32. Prin intermediul lor statul creează un anumit cadru pentru tranzacţiile comerciale
internaţionale, stimulând sau restricţionând desfăşurarea lor, dar lăsând la latitudinea
importatorilor şi exportatorilor decizia de vânzare-cumpărare.
Taxa vamală reprezintă un impozit indirect (taxă fiscală indirectă) prelevat asupra
mărfurilor care trec frontiera vamală.
După natura fluxurilor la care se aplică, taxele vamale pot fi:
- taxe de export – au o arie de aplicabilitate mai restrânsă, deoarece statele sunt
interesate, de cele mai multe ori, de promovarea exporturilor; când sunt aplicate, totuşi, ele
se referă la materii prime sau la produse simplu transformate (vizând încurajarea industriilor
naţionale de prelucrare) sau la produsele deficitare (pentru a nu afecta consumul intern);
- taxe de tranzit – au şi ele o importanţă redusă, deoarece fluxurile de tranzit oferă
avantajul utilizării căilor şi a mijloacelor de transport şi a unor substanţiale încasări din
servicii prestate (întreţinere, depozitare, transbordare etc.);
- taxe de import – au cea mai mare pondere în totalul taxelor vamale.
După modul în care sunt stabilite, taxele vamale pot fi:
- taxe vamale autonome – au un caracter necontractual, fiind stabilite în mod unilateral
de autorităţile guvernamentale ale statului care le aplică, independent de partenerii
32 Idem, p. 106
27
comerciali vizaţi (sunt instituite pentru produse care provin din ţări cu care nu s-a încheiat
nici o convenţie comercială);
- taxe vamale convenţionale – au un caracter contractual, fiind stabilite pe bază de
acorduri sau convenţii comerciale bi sau multilaterale (de exemplu, clauza naţiunii celei mai
favorizate); au un nivel mult mai redus faţă de cele autonome, situându-se, de regulă, sub
10%;
- taxe vamale preferenţiale – reprezintă o derogare de la clauza naţiunii celei mai
favorizate şi au nivelul cel mai redus (de exemplu, se aplică în cazul comerţului UE cu ţările
asociate);
- taxe vamale de retorsiune – sunt instituite ca răspuns faţă de ţările care practică
politica de dumping, de susţinere a exporturilor prin subvenţii sau de discriminare a
importurilor (cele mai frecvente sunt taxele antidumping şi taxele compensatorii).
După modul de aplicare şi percepere, taxele vamale pot fi:
- taxe vamale ad-valorem – sunt cele mai frecvente şi sunt percepute ca procent din
valoarea mărfurilor importate (de exemplu, 15% din preţul produsului importat); valoarea în
vamă a mărfurilor importate este stabilită, de obicei, pornind de la preţul de tranzacţie al
acestora, înscris în contract, în factură şi în documentele de transport;
- taxe vamale specifice – se stabilesc şi sunt plătite ca o prelevare bănească pe fiecare
unitate de volum fizic din mărfurile importate (de exemplu, 1.000 RON/tonă); sunt
practicate de un număr redus de ţări (Elveţia), reduc risul preţurilor de facturare artificiale,
dar sunt şi insensibile faţă de oscilaţia preţurilor;
- taxe vamale mixte – presupun aplicarea unei taxe ad-valorem peste o taxă specifică; ele
corectează astfel dezavantajul diminuării efectului protecţionist al taxei specifice odată cu
scumpirea mărfurilor din import (SUA, Austria etc.)
Tariful vamal este actul normativ, adoptat de forul legiuitor, prin care se
înregistrează şi clasifică mărfurile ce pot face obiectul tranzacţiilor de comerţ exterior şi
taxele vamale prelevate asupra lor. În partea introductivă, tariful vamal cuprinde textul legii
pe baza căreia se aplică şi anumite explicaţii privind modul de utilizare a lui. În continuare,
în nomenclatorul vamal, mărfurile sunt grupate pe poziţii şi subpoziţii, după anumite
criterii, cum sunt: criteriul alfabetic, al originii (vegetale, animale sau minerale) mărfurilor,
al gradului de pelucrare (materii prime, semifabricate şi produse finite) sau un criteriu
combinat.
Corespunzător fiecărei categorii de mărfuri sunt precizate taxele aplicabile asupra
lor la trecerea frontierei. Un număr mic de state (India, China, Brazilia, Pakistan, Malaezia
28
etc.) au înscrise în tarifele lor atât taxe de import, cât şi de export. De regulă, tarifele vamale
cuprind numai taxe de import, grupate pe una sau mai multe coloane. După numărul de
coloane, tarifele vamale pot fi33:
- tarife vamale simple – cuprind o singură coloană de taxe aplicabile importurilor,
indiferent de provenienţă (Argenitna, Brazilia, Mexic, Panama, Arabia Saudită, Malaezia,
Tunisia, Etiopia);
- tarife vamale compuse – cuprind două sau mai multe coloane de taxe vamale,
diferenţiate pe mărfuri şi ţări de provenienţă; cele mai întâlnite sunt cele cu trei coloane (una
cuprinde taxele vamale autonome, una pentru cele convenţionale şi una pentru cele
preferenţiale).
4.2. Politica comercială netarifară
Barierele netarifare cuprind o mare varietate de măsuri şi instrumente de natură
diferită, aplicate în afara tarifului vamal, în scopul distorsionării volumului, structurii sau
orientării geografice a fluxurilor de comerţ exterior34. Cel mai frecvent, ele vizează
limitarea importurilor, având fie o acţiune directă, de limitare cantitativă, fie una indirectă,
creând un cadru comercial restrictiv.
Instrumentele de politică comercială netarifară ar putea fi clasificate după natura lor
în următoarele grupe35:
- instrumente de limitare directă a cantităţilor importate;
- instrumente de limitare indirectă a volumului importurilor, prin mecanismul preţului;
- bariere netarifare valutare şi financiar-bancare;
- măsuri şi reglementări restrictive de ordin administrativ şi tehnic.
33 Spiridon Pralea – Politici şi reglementări în comerţul internaţional, Ed. Fundaţiei Academice “Gh. Zane”, Iaşi, 1999, p. 120 34 A. Ghibuţiu – Politici comerciale în relaţiile economice internaţionale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti., 1984, p. 107-127 35 Spiridon Pralea – Op. cit., p. 123-124
29
4.2.1. Instrumente de limitare cantitativă directă a importurilor36:
- Embargoul – reprezintă, din punct de vedere comercial, ansamblul de măsuri aplicate
de un stat pentru interzicerea importului de mărfuri (şi capitaluri) dintr-o ţară sau a
exporturilor sale, spre o anumită ţară; în caz de conflict, aceste măsuri pot fi însoţite şi de
oprirea ieşirii din porturi a navelor ţării vizate şi/sau sechestrarea tuturor bunurilor sale
aflate pe teritoriul naţional al ţării care instituie embargoul;
- Interdicţiile sau prohibiţiile la import – sunt instrumente cu caracter radical, care
interzic total sau parţial, pe durată nelimitată sau, temporar, importul unor mărfuri din alte
sau din anumite ţări; ele pot fi practicate din motive economice (de protecţie a unor ramuri
economice, de echilibrare a balanţei de plăţi) sau politice;
- Contingentarea importurilor – constă în limitarea fermă şi, adesea, diferenţiată pe ţări,
a cantităţii sau valorii importurilor unor mărfuri pentru o anumită perioadă de timp, de
regulă, un an; contingentele pot fi globale (instituie plafoane pentru anumite mărfuri
indiferent de ţara de origine) şi bilaterale/individuale (stabilesc limite cantitative sau
valorice numai pentru anumite ţări şi sunt înscrise, de obicei, în acordurile comerciale
încheiate de statele respective);
- Licenţele de import – însoţesc restricţia impusă de contingentare, îmbrăcând forma
unor autorizaţii, eliberate de autorităţile centrale, care conferă dreptul importatorului de a
achiziţiona de pe una sau mai multe pieţe externe, într-o perioadă dată de timp, o anumită
marfă, specificată cantitativ sau valoric; licenţele pot fi automate (nu au scop restrictiv,
acordându-se necondiţionat, la cerere şi au doar un scop administrativ şi statistic) şi
neautomate (se acordă pe baza unor anumite criterii şi cuprind o serie de restricţii);
- Restricţiile „voluntare” la export – constau într-un angajament al exportatorului de a-
şi limita exporturile sale, la anumite limite convenite, situate mult sub nivelul posibil al
importului, în condiţii normale; exportatorii acceptă aceste limitări pentru a evita instituirea
de taxe autonome, cu acţiune mai restrictivă şi de mai lungă durată;
- Acordurile sectoriale de comercializare ordonată – se încheie cu participarea
deschisă şi oficială a guvernelor şi cuprind, pe lângă limitarea volumului importurilor, şi
prevederi privind preţurile, clauzele de salvgardare etc. („Aranjamentul Multifibre” a stat la
baza comerţului internaţional cu textile în ultimele decenii).
36 Idem, p. 124-124
30
4.2.2. Instrumente de limitare indirectă indirectă a importurilor prin mecanismul
preţului37:
- Prelevările variabile – constau în aplicarea unor taxe care acoperă ca mărime
diferenţele dintre preţurile interne şi cele externe, la anumite produse sau grupe de produse;
spre deosebire de taxele vamale, nivelul acestor prelevări diferă de la o perioadă la alta, în
funcţie de evoluţia decalajului de preţuri (de exemplu, politica agricolă a Uniunii Europene
presupune protejarea producţiei comunitare prin practicarea unor astfel de prelevări în cazul
produselor agricole);
- Preţurile minime sau maxime de import – distorsionează volumul valoric al
importurilor efectuate, prin condiţionarea încadrării într-un anumit plafon al preţului
produselor achiziţionate din exterior; preţurile minime de import se aplică la mărfurile
pentru care preţurile interne sunt mai ridicate decât cele mondiale; preţurile maxime de
import reprezintă plafoane peste care importurile nu sunt admise, aplicându-se pentru
contracarea strategiei unilaterale de ridicare a preţului de către exportator, mai ales atunci
când acesta se bucură de o situaţie de cvasi-monopol pe o piaţă;
- Impozitele şi alte taxe fiscale – deşi prevederile GATT şi convenţiile dintre state cu
privire la evitarea dublei impuneri susţin că mărfurile din import trebuie supuse la acelaşi
regim fiscal ca şi cele indigene, pot apărea discriminări, ca urmare a diferenţelor dintre
sistemele naţionale de impunere, a sistemului complicat şi diversificat de taxe fiscale
practicate, a bazelor diferite de impunere fiscală etc.
4.2.3. Barierele netarifare valutare şi financiar-bancare38:
- Restricţiile valutare limitează importul prin plafonarea sau interzicerea completă a
acordării sumei de valută pentru efectuarea plăţilor;
- Controlul plăţilor în valută se poate realiza prin numeroase măsuri ca: obligativitatea
obţinerii autorizaţiilor prealabile pentru efectuarea plăţilor în valută, verificarea preţului de
import şi a volumului valoric al importului pentru a evita depunerea valutei necheltuite la
băncile străine, limitarea sau interzicerea exportului de capital sau a plăţilor pentru dobânzi,
dividende etc.;
37 Spiridon Pralea – Op. cit., p. 127-137 38Idem, p. 138-139
31
- Devalorizarea monedei naţionale generează un puternic efect restricţionist asupra
importurilor, prin scumpirea acestora în monedă naţională;
- Diferenţierea cursurilor de schimb constituie un important instrument de discriminare
a importurilor pe categorii de produse, operaţiuni şi ţări partenere; acordarea valutei pentru
achitarea importurilor la un curs de schimb mai mare (devalorizat) atrage scumpirea
mărfurilor respective în monedă naţională;
- Depozitele prealabile la import presupun obligativitatea agentului economic
importator de a depune, de regulă cu şase luni înaintea efectuării operaţiunii, a unei cote-
părţi din valoarea importurilor, în valută, la dispoziţia statului, în contul organelor vamale;
nefiind purtătoare de dobândă, aceste depozite determină apariţia de pierderi care trebuie
recuperate prin creşterea preţului pe piaţa internă;
- Discriminările în regimul acordării creditelor de import prin plafonarea acestora,
practicarea unor dobânzi şi scheme de plată dezavantajoase etc.
4.2.4. Măsuri şi reglementări restrictive de ordin administrativ şi tehnic39:
- Activitatea statului ca agent economic poate fi de natură să limiteze importurile, prin
practici variate, începând cu acordarea comenzilor guvernamentale cu prioritate
producătorilor naţionali şi până la exercitarea monopolului de stat asupra comerţului
exterior cu anumite produse;
- Procedeele arbitrare de determinare a valorii vamale – cu toate eforturile depuse în
cadrul GATT pentru reglemntarea uniformă a determinării valorii în vamă pe baza
preţurilor CIF (Cost Insurance Freight) înscrise în factură, numeroase state practică alte
procedee care permit supraevaluarea vamală şi, respectiv, majorarea impunerii fiscale;
- Detalierea excesivă a nomenclatorului vamal poate crea posibilitatea încadrării
arbitrare a mărfurilor în tariful vamal;
- Formalităţile complicate la import obstrucţionează derularea normală a achiziţiilor din
exterior, prin formularistica comercială, vamală şi consulară sofisticată şi, adesea, inutilă,
prin formalităţile vamale complexe şi îndelungate de control, carantină etc.;
- Propaganda comercială în favoarea produselor autohtone prin campanii susţinute de
orientare a cererii interne spre produsele indigene („buy American goods”, „buy British
goods” etc.);
39 Spiridon Pralea – Op. cit., p. 140-143
32
- Barierele netarifare de ordin tehnic rezultă din caracterul excesiv de sever, complicat
şi, mai ales, lipsit de transparenţă al normelor tehnice şi de calitate (atunci când ele se abat
de la normele şi standardele internaţionale), al normelor de ambalare, marcare şi etichetare
(afectează mai ales ţările în curs de dezvoltare care nu beneficiază de mijloacele tehnice şi
financiare necesare pentru a răspunde cerinţelor ridicate ce caracterizează la acest capitol
piaţa ţărilor dezvoltate), al normelor de protecţie a mediului înconjurător (apar cheltuieli
suplimentare pentru producători în sensul respectării anumitor parametrii legaţi de protecţia
mediului) şi al normelor sanitare şi fito-sanitare (se aplică mai ales în cazul importurilor de
produse alimentare, de medicamente, produse chimice, animale vii, seminţe, fructe, legume)
etc.
33
5. POLITICA COMERCIALĂ PROMOŢIO�ALĂ
Politica promoţională cuprinde ansamblul instrumentelor şi a măsurilor cu caracter
macroeconomic, aplicate de stat pentru încurajarea producţiei de export şi facilitarea
pătrunderii, menţinerii şi dezvoltării poziţiei pe pieţele externe, în scopul maximizării
încasărilor din export.
Mecanismul naţional de dezvoltare a exporturilor reuneşte „ansamblul
instrumentelor economice specifice cu caracter tactic, utilizate atât la nivel microeconomic,
cât şi la nivel macroeconomic în scopul creşterii şi diversificării volumului exporturilor, în
strânsă concordanţă cu obiectivele strategice urmărite”40.
Gama instrumentelor şi măsurilor de politică promoţională este destul de variată.
După natura efectelor pe care le generează, putem distinge41:
- măsuri şi instrumente de stimulare a exporturilor care vizează cointeresarea
producătorilor şi, respectiv, a exportatorilor în creşterea volumului livrărilor lor pe piaţa
internaţională, în general, sau pe anumite pieţe externe, precum şi ridicarea nivelului lor de
competitivitate;
- măsuri şi instrumente de promovare a exporturilor care vizează facilitarea pătrunderii pe
pieţele externe şi crearea printre clienţii externi efectivi sau potenţiali a unei imagini
favorabile asupra produselor şi firmelor de export.
După natura lor şi modul în care sunt administrate de către stat, putem distinge:
- măsuri şi instrumente de stimulare de natură financiar-bancară: creditele utilizate
pentru stimularea exporturilor (credite pentru prefinanţarea, postfinanţarea exporturilor sau
credite de export propriu-zise), condiţii avantajoase de creditare (perioadă de rambursare,
costul creditului, rata dobânzii etc.), nivelul taxei de scont etc.;
- mecanisme de stimulare valutare – cel mai elocvent exemplu îl constituie
devalorizarea monedei naţionale sau practicarea de cursuri de schimb diferenţiate;
- concesii în ceea ce priveşte regimul fiscal: degrevarea de impozite directe (reducerea,
exonerarea sau rambursarea impozitului pe venitul firmei exportatoare, proporţional cu
volumul exporturilor), exonerarea mărfurilor exportate de impozitele indirecte pe consum
40 A. Constantinescu – Mecanisme de stimulare a exporturilor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 53-54 41 Spiridon Pralea – Op. cit., p. 147
34
(de genul TVA etc.), certificatele de credit pentru impozit (presupun acordarea de credite
exportatorilor pentru achitarea impozitelor, proporţional cu valoarea exporturilor),
reducerea, scutirea sau rambursarea de impozite şi taxe vamale pentru materiile prime,
materialele şi echipamentele importate în vederea realizării producţiei de export (admisia
temporară, sistemul draw-back); aceste facilităţi fiscale se acordă, de obicei, diferenţiat, în
funcţie de anumite criterii, cum ar fi: natura mărfii, procentul exporturilor în valoarea totală
a cifrei de afaceri, vârsta firmei, numărul de locuri de muncă nou create, gradul de acoperire
a producţiei prin contracte ferme de export, costul acţiunilor de promovare a exporturilor
întreprinse pe piaţa externă, ritmul de creştere a exporturilor etc.;
- măsuri de stimulare de ordin comercial general – cea mai importantă este crearea de
antrepozite vamale, de zone libere şi porturi franco, la care se adaugă şi: încheierea de
acorduri comerciale şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică bilaterale sau
multilaterale, convenirea acordării prin aceste înţelegeri a clauzei naţiunii celei mai
favorizate şi a clauzei regimului naţional, participarea şi adoptarea de poziţii principiale în
cadrul organizaţiilor şi aranjamentelor internaţionale multilaterale, sprijinirea reprezentării
comerciale în străinătate prin organizarea de reprezentanţe şi agenţii comerciale şi prin
consilierii şi ataşaţii comerciali permanenţi din cadrul ambasadelor, încurajarea participării
la târguri şi expoziţii internaţionale, crearea de institute de cercetare, de oficii de informare
şi documentare, birouri de consultanţă, pregătirea şi perfecţionarea specialiştilor din
domeniul comerţului exterior, crearea şi menţinerea unei imagini favorabile a ţării pe arena
internaţională;
- stimulentele bugetare – subvenţii şi prime de export42; subvenţiile sunt destinate
acoperirii unei părţi din costurile de producţie, astfel sporindu-se nivelul de competitivitate
(sub raportul preţului) al produselor autohtone.
42 Spiridon Pralea – Politici şi reglementări în comerţul internaţional, Ed. Fundaţiei Academice “Gh. Zane”, Iaşi, 1999, p. 148-163
35
6. REGLEME�TAREA MULTILATERALĂ A RELAŢIILOR ECO�OMICE I�TER�AŢIO�ALE
În perioada postbelică, intensificarea raporturilor dintre ţări, globalizarea şi
caracterul tot mai complex al problemelor economiei mondiale au generat puternice presiuni
spre instituţionalizarea şi reglementarea multilaterală a relaţiilor economice internaţionale.
Ca rezultat, în prezent, cadrul instituţional internaţional cuprinde circa 350 de organizaţii
guvernamentale şi peste 3000 neguvernamentale, marea majoritate de profil economic.
Organizaţia economică internaţională este o formă de realizare a colaborării
economice dintre ţări într-un domeniu bine definit, având un cadru instituţional permanent,
constituit pe baza unui acord, care statuează principiile, procedurile de lucru, organele şi
funcţiile lor, în vederea atingerii obiectivelor propuse43.
6.1. ACORDUL GE�ERAL PE�TRU TARIFE ŞI COMERŢ – GATT
În perioada imediat postbelică, coordonarea eforturilor statelor pentru liberalizarea şi
normalizarea comerţului internaţional nu putea fi realizată în afara unui cadru instituţional
multilateral, cu caracter permanent. Astfel, Statele Unite propun în 1945 instituirea unei
Organizaţii Internaţionale a Comerţului. Propunerea a fost preluată de Consiliul Economic
şi Social al ONU, care a convocat în acest scop trei conferinţe succesive: la Londra
(octombrie 1946), la Geneva (august 1947) şi la Havana (noiembrie 1947 – martie 1948).
Carta de la Havana nu a putut intra în vigoare deoarece chiar SUA, deşi iniţiatoarea
proiectului, nu a ratificat documentul.
În aceste condiţii, tratatul de comerţ multilateral conceput cu caracter provizoriu,
semnat la 30 octombrie 1947 la Geneva, intitulat General Agreement on Tariffs and Trade –
GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ) a continuat să funcţioneze. Adoptat ca un
acord în formă simplificată, el nu presupunea ratificarea de către ţările semnatare.
43 Spiridon Pralea – Op. cit., p. 177
36
La început, GATT a avut un caracter restrâns atât ca participare (semnatarii iniţiali
au fost doar 23 de state ce deţineau 85% din comerţul mondial), cât şi ca problematică
(erau vizate în principal concesiile tarifare în domenii de interes pentru ţările dezvoltate).
GATT nu a rămas însă un simplu tratat de comerţ. El a devenit ulterior statutul unui
organism instituţional cu aceeaşi denumire, cu o structură organizatorică proprie, care, deşi
conceput cu caracter de provizorat, avea să dureze 46 de ani.
Structura organizatorică a GATT44:
- Sesiunea părţilor contractante – forul cel mai înalt, cu întrunire anuală;
- Consiliul reprezentanţilor – cu rol de conducere şi îndrumare a organelor subsidiare
între sesiunile anuale;
- Comitetele şi grupele de lucru specializate – desfăşurau activitate curentă în domenii
ca: buget, finanţare, concesii tarifare, balaţe de plăţi, evaluare vamală, comerţul de stat,
obstacolele tehnice, autorizaţii de import, etc.;
- Secretariatul GATT – cu funcţii administrative şi condus de un director general;
- Începând din 1964, structura organizatorică a fost completată cu Centrul de comerţ
internaţional, care din 1968, s-a transformat în Centrul comun de comerţ internaţional
GATT-U�CTAD.
Principiile esenţiale pe care s-a bazat de la început activitatea GATT vizează:
- nediscriminarea;
- reciprocitatea;
- liberalizarea prin reducerea taxelor vamale şi prohibirea barierelor netarifare;
- multilateralizarea schimburilor comerciale internaţionale.
Principalele instrumente de aplicare a nediscriminării şi reciprocităţii sunt:
- clauza naţiunii celei mai favorizate (CNCF) – presupune acordarea de către statul
donator celui beneficiar a tuturor facilităţilor comerciale convenite în favoarea oricărei terţe
ţări;
- clauza regimului naţional – părţile contractante sunt obligate să aplice produselor
importate din teritoriile celorlalţi membri tratamentul naţional în materie de impozite şi
reglementări interne.
Alte reguli esenţiale statuate la baza activităţii GATT se referă la:
- practicarea consultărilor între ţările semnatare pentru evitarea prejudicierii intereselor
lor;
44 M. Petrescu ş.a. – GATT – cadru multilateral pentru promovarea comerţului internaţional, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 20-23
37
- eliminarea sau limitarea subvenţiilor la export în relaţiile reciproce dintre membrii
contractanţi;
- adoptarea deciziei de către părţile contractante prin consens general; numai în absenţa
consensului general sau la cererea expresă a uneia din părţi deciziile sunt supuse votului,
fiecare ţară dispunând de un singur vot;
- practicarea protecţiei numai pe baza tarifului vamal;
- reducerea generală şi progresivă a taxelor vamale.
Alte elemente cheie ale sistemului comercial multilateral al GATT au fost:
- clauza de salvgardare – permite unei părţi să recurgă la măsuri de urgenţă pentru
protecţia împotriva unor importuri cauzatoare de prejudicii grave producătorilor naţionali;
- excepţiile – fac posibilă neaplicarea de către una sau mai multe dintre părţi a unor reguli
GATT din motive ca: suveranitatea naţională, etica şi morala publică, securitatea internă şi
internaţională;
- derogările de la reglementările GATT – de exemplu, posibilitatea de a înfiinţa uniuni
vamale sau alte forme de integrare economică.
Activitatea în cadrul GATT s-a desfăşurat sub forma rundelor de negocieri:
- Geneva (1947)
- Annecy, Franţa (1950-1951)
- Torquay, Anglia (1950)
- Geneva (1956)
- Geneva, Runda Dillon (1960-1961)
- Geneva, Runda Kennedy (1963-1967)
- Geneva, Runda Tokyo (1973-1979)
- Geneva, Runda Uruguay (1986-1993)
Luând în consideraţie obiectivele principale ale tratativelor, istoria GATT poate fi
împărţită în două etape45:
- etapa negocierilor comerciale tarifare (primele şase runde), la care au participat
numai părţile interesate, iar concesiile acordate s-au bazat pe principiul reciprocităţii;
fiecare ţară angaja negocieri pentru un anumit produs, cu prioritate cu principalul partener
furnizor;
- etapa negocierilor comerciale multilaterale (rundele Tokyo şi Uruguay).
Odată cu deschiderea Rundei Tokyo, negocierile GATT au intrat într-o nouă etapă.
Ele şi-au lărgit sfera, atât ca număr de participanţi (99 de state), cât şi ca problematică (a
45 Spiridon Pralea – Op. cit., p. 189
38
vizat atât problemele comerţului cu produse industriale, cât şi ale celui cu produse agricole,
a urmărit atenuarea obstacolelor tarifare, dar şi a celor netarifare etc.). Pe plan tarifar s-au
convenit importante reduceri sau chiar eliminări de taxe, situate ca medie între 30% pentru
produsele semifabricate, 33% pentru cele finite şi 52% pentru materii prime. Rezultatele
negocierilor netarifare s-au concretizat în revizuirea Codului antidumping şi adoptarea a
zece noi acorduri (coduri de conduită) care vizau atenuarea obstacolelor în calea comerţului
internaţional: Acordul privind obstacolele tehnice, Acordul privind normele sanitare şi
fitosanitare, Acordul privind achiziţiile guvernamentale, Acordul privind subvenţiile şi
taxele compensatorii, Acordul privind evaluarea în vamă, Acordul privind licenţele de
import etc.
Ca problematică, Runda Uruguay s-a înscris pe linia negocierilor comerciale
multilaterale, dar, prin obiective, poate fi considerată ca fiind cea mai ambiţioasă, vastă şi
complexă negociere din cei 46 de ani de existenţă a GATT. �egocierile tarifare s-au
desfăşurat după o metodă combinată care a reunit metoda produs cu produs (practicată în
primele şase runde), metoda liniară (constând în convenirea unui procent de reducere
aplicabil tuturor poziţiilor tarifare din grupă) şi metoda bazată pe formula de armonizare
(care implică o reducere mai substanţială a crestelor vamale). Sintetic, s-a obţinut o
reducere medie de circa 40% a taxelor vamale, concretizată în:
- reducerea apropiată de media de 40% a taxelor vamale la produsele industriale
importate de ţările dezvoltate;
- reduceri mai substanţiale ale crestelor tarifare pentru produsele sensibile;
- eliminarea taxelor mai mici de 5% (nivel care nu acoperă nici costul perceperii lor) – s-a
ajuns astfel ca 44% din totalul produselor să beneficieze de taxă vamală zero;
O contribuţie importantă la creşterea gradului de liberalizare tarifară au avut-o
înţelegerile plurilaterale dintre SUA, UE, Canada şi Japonia, prin care s-au convenit o serie
de reduceri de taxe vamale, care, prin mecanismul clauzei naţiunii celei mai favorizate, s-au
transmis şi asupra celorlalte state.
Pe plan netarifar, negocierile multilaterale s-au concretizat în:
- tarificarea unor măsuri – vizează în mod deosebit restricţiile cantitative şi taxele
paratarifare şi presupune cuantificarea şi includerea lor sub formă de taxe în tarifele vamale,
pentru a conferi o mai mare stabilitate şi transparenţă regimurilor de import;
- revizuirea unor coduri de conduită adoptate în Runda Tokyo (acordurile referitoare
la: măsurile antidumping, obstacolele tehnice, cele sanitare, licenţele de import, evaluarea în
vamă şi achiziţiile guvernamentale);
39
- adoptarea de noi coduri de conduită (Acordul privind inspecţia înainte de expediţie,
Acordul privind regulile de origine);
- anumite reduceri sectoriale ale protecţionismului netarifar (textile şi îmbrăcăminte,
agricultură, drepturi de proprietate intelectuală etc.).
6.2. ACORDUL GE�ERAL PE�TRU COMERŢUL CU SERVICII – GATS
Adoptarea Acordului General privind Comerţul cu Servicii, abreviat GATS (General
Agreement on Trade in Services) a venit ca o consecinţă firească a ponderii importante, de
peste 25%, pe care serviciile o dobândiseră în totalul schimburilor comerciale
internaţionale. Menirea lui era de a elimina vidul juridic din domeniu, prin instaurarea unui
cadru multilateral de principii, reguli şi discipline unanim acceptate şi respectate.
Acordul este aplicabil serviciilor inetrnaţionale din toate sectoarele, cu excepţia
celor „furnizate în exercitarea puterii guvernamentale”46 (adică sunt exceptate acele servicii
care nu sunt prestate pe o bază comercială şi nici în concurenţă cu unul sau mai mulţi
furnizori de servicii).
La baza GATS au fost aplicate principiile deja consacrate în cadrul GATT:
acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate, aplicarea tratamentului naţional şi
asigurarea transparenţei legilor şi reglementărilor47. În sectoarele vizate, părţile nu vor
aplica:
- limitări ale numărului de furnizori de servicii sub formă de contingente numerice sau
desemnarea unor furnizori exclusivi etc.;
- limitări privind valoarea totală a tranzacţiilor;
- limitări privind numărul total de operaţii de servicii;
- limitări ale numărului de persoane fizice angajate;
- măsuri care restrâng sau prescriu tipurile specifice de întreprinderi prestatoare de
servicii;
- limitări privind cota de participare a capitalului străin48.
46 Actul final cuprinzând rezultatele Rundei Uruguay, Ministerul Comerţului, Bucureşti, 1994, p. 655 47 Spiridon Pralea – Op. cit., p. 226 48 Actul final cuprinzând rezultatele Rundei Uruguay, Ministerul Comerţului, Bucureşti, 1994, p. 667
40
6.3. ORGA�IZAŢIA MO�DIALĂ A COMERŢULUI – WTO
Runda Uruguay s-a încheiat prin Actul final adoptat la Conferinţa Ministerială a
Comitetului de Negocieri Comerciale întrunită la Marrakesh, Maroc, la 15 aprilie 1994.
Statele participante au hotărât eliminarea situaţiei de provizorat a organismului instituţional
(GATT) prin crearea Organizaţiei Mondiale a Comerţului – WTO (World Trade
Organization). Acordul de creare a WTO era conceput ca un cadru contractual unic care
integrează şi celelalte înţelegeri convenite în cadrul Rundei Uruguay49. Ea era menită să
asigure reglementarea multilaterală a relaţiilor comerciale dintre parteneri, creând condiţii
previzibile de desăşurare a schimburilor şi să promoveze în continuare negocierile pentru
liberalizarea şi multilateralizarea comerţului.
În concordanţă cu acest obiectiv, funcţiile conferite în mod expres WTO se referă,
în principal, la:
- asigurarea unui forum pentru negocieri interguvernamentale privind relaţiile comerciale
multilaterale;
- asigurarea cadrului pentru aplicarea rezultatelor negocierilor;
- administrarea mecanismului de coordonare a politicilor comerciale;
- administrarea şi facilitarea implementării acordurilor GATT – 1947 şi GATT – 1994,
precum şi a noilor acorduri convenite în Runda Uruguay;
- supravegherea aplicării regulilor de reglementare a diferendelor;
- promovarea coperării cât mai strânse cu FMI şi BIRD pentru asigurarea coerenţei
politicii globale.
Structura organizatorică a WTO (intrată în funcţiune la 1 ianuarie 1995) cuprinde:
- Conferinţa ministerială
- Consiliul general
- Consiliul GATT pentru comerţul cu mărfuri
- Consiliul GATT pentru comerţul cu servicii
- Consiliul GATT pentru drepturile de proprietate intelectuală conexe scimburilor
comerciale;
- Grupul de arbitrare a diferendelor (Dispute Settlement Body)
49 UNCTAD – Trade and Development Report, 1994, U.N. Publications, New York and Geneva, 1994, p. 123
41
- Grupul de examinare a politicilor comerciale (Trade Policy Review Body)
- Comitetul pentru buget, finanţe şi administraţie (Commitee ob Budget, Finance and
Administration)
- Comitetul pentru comerţ şi dezvoltare (Commitee on Trade and Development)
- Comitetul asupra restricţiilor balanţelor de plăţi (Commitee on Balance of Payments
Restrictions)
- Secretariatul WTO
Conţinutul noilor acorduri cu vechiul GATT rezultă din tabelul următor:
Tabelul nr. 1 - Structura acordurilor OMC
Pincipii de bază Sectoare sau probleme nou incluse GATT - agricultură;
- reglementări de sănătate pentru produsele agricole (SPS);
- standarde tehnice (TBT); - măsuri privind investiţiile; - metode anti-dumping; - metode de evaluare în vamă; - inspecţia înainte de expedierea mărfurilor; - reguli de origine; - licenţele de import; - măsuri compensatorii şi subvenţiile; - clauzele de salvgardare.
GATS (General Agreement on Trade in Services)
- mişcarea persoanelor; - transportul aerian; - serviciile financiare; - telecomunicaţiile; - transportul maritim;
TRIPS (The Agreement on Trade – Related Aspects of Intelectual Property Rights)
- copyright; - mărci de fabricaţie inclusiv mărci de
servicii; - indicaţii geografice; - proiecte industriale; - patente; - informaţii confidenţiale, inclusiv secrete
comerciale; Mecanismul de soluţionare a disputelor - proceduri quasi–automate de soluţionare a
litigiilor, bazate pe reguli generale.
Adepţii liberalizării multilaterale şi ai ”guvernanţei globale” consideră că OMC
reprezintă în sine un progres considerabil faţă de GATT, deoarece toate dezavantajele unei
organizaţii informale au fost eliminate.
42
Dezavantaje GATT Avantaje OMC
Instituţie ad-hoc şi provizorie. Textul GATT nu
a fost ratificat de parlamentele ţărilor membre.
Organizaţie permanentă şi acorduri
internaţionale permanente. Bază legală
puternică.
Participanţii la sistemul multilateral erau ”părţi
contractuale”.
Participanţii sunt membrii cu drepturi depline.
GATT a adresat doar comerţul cu produse
industriale.
OMC acoperă toate tranzacţiile comerciale,
inclusiv serviciile şi proprietatea intelectuală.
Mecanismul de soluţionare a disputelor era
ineficient şi greoi.
Este quasi-automat şi eficace.
Într-un anumit sens, OMC este mai aproape de ordinea liberală a comerţului
internaţional, bazată pe reguli generale şi abstracte decât era GATT – un compromis între
puterea politică şi reguli.
6.4. Conferinţa �aţiunilor Unite Pentru Comerţ şi Dezvoltare – U�CTAD
Iniţiativa creării acestei organizaţii aparţine ONU, care, prin Hotărârea Adunării
Generale din decembrie 1962, a decis convocarea unei conferinţe pentru comerţ şi
dezvoltare, care a şi avut loc în primăvara anului 1964. La recomandarea ei, Adunarea
Generală a ONU a adoptat la 30 decembrie 1964 Rezoluţia prin care s-a instituţionalizat
Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare – UNCTAD (United 6ations
Conference for Trade and Development), ca instituţie specializată, neautonomă a ONU, cu
peste 160 de membrii. Structura organizatorică era formată din: Conferinţa UNCTAD,
Consiliul pentru Comerţ şi Dezvoltare, Organele subsidiare ale Consiliului, Secretariatul
UNCTAD etc.
Prncipalele direcţii ale reformei sistemului comercial internaţional promovate de
UNCTAD vizează50:
- aşezarea comerţului internaţional pe baze şi principii noi;
- restructurarea comerţului cu produse de bază;
50 Nicolae Sută – A şaptea reuniune ministerială a “Grupului celor 77” şi a opta sesiune U6CTAD (februrie 1992 – Cartagena), ASE, Bucureşti, 1993, p. 100-101
43
- restructurarea comerţului cu produse manufacturate;
- impulsionarea relaţiilor comerciale dintre ţările cu sisteme şi niveluri de dezvoltare
diferite şi a schimburilor reciproce dintre ţările în curs de dezvoltare;
- reglementarea comerţului invizibil (îndeosebi a transporturilor maritime, finanţării
schimburilor comerciale, asigurărilor etc.), a transferului de tehnologie, a fluxurilor de
ajutor pentru dezvoltare etc.
Dezbaterile din cadrul UNCTAD s-au concretizat în adoptarea Cartei drepturilor şi
îndatoririlor economice ale statelor, potrivit căreia, relaţiile economice şi politice dintre
state vor fi guvernate de următoarele principii51:
- suveranitate, integritate teritorială şi independenţă politică a statelor;
- egalitate suverană a statelor;
- neagresiune;
- neintervenţie;
- avantaj reciproc şi echitabil;
- coexistenţă paşnică;
- egalitate în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele;
- reglementare pe cale paşnică a diferendelor;
- reparare a injustiţiilor impuse prin forţă şi care lipsesc o naţiune de mijloacele necesare
pentru dezvoltarea sa normală;
- îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale;
- respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
- obligaţia statelor de nu urmări să-şi asigure hegemonia şi sfere de influenţă;
- promovarea justiţiei sociale şi internaţionale;
- cooperarea internaţională pentru dezvoltare;
- acces liber la mare şi de la mare pentru ţările fără litoral, cu respectarea principiilor de
mai sus.
Dintre realizările UNCTAD, putem aminti52:
- recunoaşterea problemelor ţărilor în curs de dezvoltare (accesul pe pieţe, obţinerea de
preţuri echitabile şi remuneratorii, obstacolele în calea exporturilor etc.);
- recunoaşterea necesităţii unui tratament preferenţial pentru ţările în curs de dezvoltare;
- adoptarea Sistemului Generalizat de Preferinţe – SGP (aplicat din 1971) şi, ulterior, a
Acordului privind Sistemul global de preferinţe comerciale (SGPC) – 1986.
51 Nicolae Sută – Curs de comerţ internaţional şi politici comerciale, Ed. ALL; Bucureşti, 1994, p. 270 52 Spiridon Pralea – Op. cit., p. 246-247
44
Sistemul Generalizat de Preferinţe – SGP
Sistemul presupune acordarea de către statele dezvoltate în calitate de donatoare a
unor preferinţe nereciproce şi nediscriminatorii, sub forma scutirilor parţiale sau totale de
taxe vamale pentru exporturile de produse semifinite şi manufacturate provenind din ţările
în curs de dezvoltare, în calitate de beneficiare. Donatoare de preferinţe generalizate au
devenit toate ţările dezvoltate (CEE, Japonia, Norvegia, Finlanda, Suedia, Noua Zeelandă,
Elveţia, Austria, Canada, SUA, URSS etc.). Lista beneficiarilor a cuprins ţările „Grupului
celor 77” (care era compus din majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare şi o parte a celor
socialiste – inclusiv România), la care s-au adăugat de-a lungul timpului şi altele.
6.5. FO�DUL MO�ETAR I�TER�AŢIO�AL - FMI
Fondul Monetar Internaţional este o organizaţie internaţională din cadrul Naţiunilor
Unite creată în urma Conferinţei monetare şi financiare din anul 1944 de la Bretton Woods,
SUA, cu scopul facilitării cooperării valutar-financiare dintre ţările membre. Ea a fost
înfiinţată oficial pe 27 decembrie 1945, când 29 de ţări au semnat şi ratificat acordul de la
Bretton Woods, şi a început să funcţioneze la 1 martie 1947.
Obiectivele FMI53:
- promovarea cooperării internaţionale prin intermediul unei instituţii care oferă
mecanisme de consultare şi de influenţă în relaţiile valutar-financiare internaţionale;
- susţinerea expansiunii şi creşterii echilibrate a comerţului internaţional, dezvoltarea
ramurilor productive din ţările membre şi ocuparea forţei de muncă;
- promovarea stabilităţii cursului de schimb şi evitarea deprecierii monedelor în scopuri
competitive;
- facilitarea realizării unui sistem multilateral de plăţi privind tranzacţiile curente dintre
ţările membre;
- asigurarea accesului ţărilor membre la resursele FMI, în scopul eliminării deficitelor din
balanţele de plăţi;
- sprijinirea statelor membre în reducerea dezechilibrelor balanţelor de plăţi.
53 Articles of Agreement, International Monetary Fund, Washington D.C., 1985, p. 2
45
Ţările membre ale FMI au următoarele drepturi54:
- dreptul de a efectua tranzacţii şi operaţii cu Fondul;
- dreptul de a cumpăra sume în valute liber utilizabile sau în DST în schimbul unor sume
echivalente în monedă naţională, în vederea echilibrării balanţei de plăţi;
- dreptul de a participa la luarea deciziilor în cadrul FMI;
- dreptul de a primi alocaţii de DST;
- dreptul de a adera la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.
Resursele FMI se grupează în:
- resurse ordinare/obişnuite – cotele de participare ale ţărilor membre în valută, în DST
şi monedă naţională; ea se stabileşte pe baza unei formule matematice care ia în calcul
produsul naţional brut, rezervele de aur şi dolari SUA, valoarea medie a importurilor şi
variaţia exporturilor;
- resurse împrumutate – acestea proveneau, la început, de obicei de la Grupul celor 10
ţări industriale (SUA, Germania, Japonia, Marea Britanie, Franţa, Italia, Canada, Olanda,
Belgia, Suedia şi, din 1964, Elveţia – G11) pe baza Aranjamentelor Generale de Împrumut;
ulterior, prin noile acorduri de împrumut, FMI a încheiat convenţii cu 25 de ţări membre şi
bănci centrale pentru a mobiliza resursele financiare necesare.
Politici de finanţare:
- politica tranşei de rezervă – fiecare ţară dispune de o tranşă din care poate efectua
trageri destinate acoperirii deficitului balanţei de plăţi fără a avea nevoie de acceptul FMI şi
fără a fi necesară implementarea unor politici economice;
- politica tranşelor de credit – împărţite în tranşe, acestea se acordă doar pe măsură ce
statul respectiv elaborează şi aplică programe de reajustare economică;
- aranjamentele stand-by – reprezintă înţelegeri prin care ţările membre au dreptul de a
cumpăra o sumă într-o anumită valută de la FMI, în cursul unei perioade date, dacă respectă
criteriile şi condiţiile stabilite;
- facilitatea de finanţare extinsă (Extended Fund Facility – EFF) – se acordă ţărilor
membre ale căror economii înregistrează dezechilibre structurale în producţie, comerţ,
distorsiuni în nivelul preţurilor şi al costurilor;
- politica accesului lărgit (Extended Access Policy, 1981-1992) – acorda asistenţă
financiară ţărilor membre peste tranşele superioare ale aranjamentelor stand-by;
54 Gheorghe Voinea – Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2003, p. 242
46
- facilitatea finanţării suplimentare – resursele disponibile ale ţărilor cu excedente erau
redistribuite ţărilor membre la care necesarul de finanţare depăşea sumele de care beneficiau
prin celelalte politici de finanţare.
Facilităţi speciale de finanţare:
- facilitatea finanţării compensatorii şi contingentate – asigura asistenţă financiară
ţărilor cu dezechilibre generate de reducerea încasărilor din exportul de bunuri şi servicii;
- facilitatea finanţării stocurilor tampon – urmărea diminuarea influenţei variaţiei
preţurilor unor produse de pe pieţele internaţionale asupra situaţiei financiare a unor ţări
membre;
- facilitatea de tansformare sistemică – urmărea sprijinirea ţărilor din Europa Centrală
şi de Răsărit care înregistrează deficite ale balanţei de plăţi din cauza unor transformări
profunde din comerţul internaţional, a trecerii la o economie de piaţă etc.
Facilităţi de finanţare destinate ţărilor cu PIB/locuitor redus:
- facilitatea de ajustare structurală;
- facilitatea de ajustare structurală extinsă;
- fondul ESAF;
- iniţiativa pentru ţările sărace foarte îndatorate55.
6.6. BA�CA MO�DIALĂ
Grupul Băncii Mondiale este format din:
- Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD)
- Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID)
- Corporaţia Financiară Internaţională (CFI)
- Agenţia de Garantare a Investiţiilor Multilaterale (MIGA)
- Centrul Internaţional de Soluţionare a Litigiilor privind Investiţiile (CISLI)
6.6.1. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare - BIRD
Obiectivele BIRD56:
55 Gheorghe Voinea – Op. cit., p. 261-272 56 Idem, p. 275-276
47
- sprijinirea reconstrucţiei şi dezvoltării economiei statelor membre prin investiţii de
capitaluri în scopuri productiv, inclusiv reconstrucţia economiilor distruse de război,
reconversia ramurilor productive la nevoile de pace şi încurajarea dezvoltării ramurilor
productive în ţările mai puţin dezvoltate;
- promovarea investiţiilor străine private pe calea acordării de garanţii sau a participării la
credite şi alte investiţii ale sectorului privat;
- susţinerea creşterii echilibrate pe termen lung a comerţului internaţional şi menţinerea
echilibrului balanţei de plăţi prin încurajarea investiţiilor internaţionale;
- coordonarea împrumuturilor acordate sau garantate de bancă cu împrumuturi din alte
surse, în vederea realizării cu prioritate a proiectelor de dezvoltare urgente şi eficiente în
ţările membre;
- sprijinirea tranziţiei statelor de la economia de război la economia de pace.
Capitalul propriu al BIRD provine din contribuţiile statelor membre. Capitalul iniţial
a fost de 10 miliarde dolari SUA, împărţit în 100.000 de acţiuni, în valoare de 100.000 USD
fiecare, disponibile pentru subscriere membrilor57. Ulterior, capitalul băncii a fost majorat
prin decizia statelor membre. Astfel, peste 40% din capital provine de la şapte ţări
dezvoltate (SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie, Franţa, Canada şi Italia). Capitalul de
pe pieţele financiare internaţionale se mobilizează prin emisiunea şi vânzarea obligaţiunilor
şi prin credite bancare. Resursele BIRD provin şi din veniturile realizate din plasamente,
împrumuturi, dobânzi şi comisioane.
BIRD acordă împrumuturi pe termen lung în vederea realizării unor programe de
dezvoltare economică în ţările membre, care sunt garantate de guvern. Acestea au sporit de
la 1.130 milioane USD în 1967 la 221.823 milioane USD în 1999. În acelaşi timp, s-a
înregistrat o creştere a numărului proiectelor, ca urmare a implicării BIRD în realizarea unor
programe de dezvoltare în ţările membre şi în tranziţia la economia de piaţă58.
Acordul de împrumut dintre o ţară membră şi BIRD cuprinde: condiţiile generale,
împrumutul, execuţia proiectului, clauze financiare, data intrării în vigoare, reprezentantul
împrumutului, tragerea sumelor din împrumut, iar în anexă se reflectă descrierea
proiectului, achiziţionarea de servicii de consultanţă şi programul de implementare. BIRD
susţine prin creditele acordate diverse sectoare din economiile ţărilor membre: agricultura,
politicile economice, electricitate, mediu, finanţe, petrol şi gaze, populaţie, sănătate,
57 BIRD – Articles of Agreement, art. II, sect. 2 58 Gheorghe Voinea – Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2003, p. 281
48
alimentaţie, managementul sectorului public, protecţia socială, telecomunicaţii, transporturi,
dezvoltare urbană etc59.
6.6.2. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare - AID
AID a fost înfiinţată în 1960, ca agenţie interguvernamentală, de către ţări dezvoltate
şi în curs de dezvoltare, în vederea creditării în condiţii avantajoase a ţărilor mai puţin
dezvoltate din punct de vedere economic. Resursele financiare ale AID sunt constituite din:
subscripţiile iniţiale ale membrilor, subvenţii periodice furnizate de ţările membre
dezvoltate, contribuţii speciale sau voluntare, transfer de venituri nete de la BIRD, venituri
din activitatea Agenţiei.
Creditele acordate de către AID au termene mari de rambursare, nu sunt purtătoare
de dobânzi, dar pentru sumele acordate se percep comisioane. Se urmăresc în prezent o serie
de obiective prioritare: sprijinirea luptei împotriva sărăciei prin ameliorarea serviciilor
sanitare, lărgirea posibilităţilor de educare şi formare etc.; protecţia mediului înconjurător
prin gestiunea resurselor forestiere, eficienţa utilizării şi conservării energiei; susţinerea
politicilor macroeconomice şi sectoriale prin credite destinate producţiei, infrastructurii,
investiţiilor.
6.6.3. Corporaţia Financiară Internaţională - CFI
CFI şi-a început activitatea în 1956 cu scopul de a promova dezvoltarea economică
prin încurajarea extinderii întreprinderilor private în ţările membre, îndeosebi în zonele mai
puţin dezvoltate, fără garanţii guvernamentale. Acţionează în următoarele direcţii60:
- acordă sprijin în vederea finanţării dezvoltării întreprinderilor particulare prin investiţii
fără garantarea rambursării de către guvern şi în cazul în care nu este disponibil capitalul
privat;
- stimulează investiţiile proprii, participarea capitalului străin şi promovarea competiţiei
în economia naţională;
- acordă asistenţă tehnică în fundamentarea planurilor de afaceri, identificarea pieţelor
produselor şi mobilizarea fondurilor necesare invstiţiilor în sectorul privat;
59 The World Bank – Annual Report, 2001, p. 27 60 Gheorghe Voinea – Op. cit., p. 289
49
- sprijină procesul de privatizare, prin investiţii şi asistenţă tehnică, şi urmăreşte impactul
acesteia asupra economiei ţărilor membre şi asupra mediului.
6.6.4. Agenţia de Garantare a Investiţiilor Multilaterale - MIGA
Agenţia de Garantare a Investiţiilor Multilaterale a fost înfiinţată în anul 1988 cu
scopul promovării investiţiilor de capital străin, a completării programelor naţionale şi
regionale de garantare a investiţiilor, a atenuării riscurilor necomerciale, a impulsionării
fluxurilor de capital către ţările în curs de dezvoltare şi a extinderii cooperării
internaţionale61. Astfel, în principal Agenţia emite garanţii, inclusiv coasigurare şi
reasigurare contra riscurilor necomerciale (riscul de transfer de valută, exproprierea şi
măsurile similare, război şi tulburări civile etc.) privind investiţiile într-o ţară membră, care
vin din alte ţări membre62.
6.6.5. Centrul Internaţional de Soluţionare a Litigiilor privind Investiţiile - CISLI
Centrul Internaţional de Soluţionare a Litigiilor privind Investiţiile oferă facilităţi
pentru soluţionarea, prin acord sau arbitraj, a litigiilor privind investiţiile care apar între
ţările membre şi reprezentanţi ai altor ţări membre, pe baza Convenţiei asupra rezolvării
disputelor privind investiţiile (1966)63.
61 Legea nr. 43/1992 pentru ratificarea Convenţiei de Constituire a Agenţiei Multilaterale de Garantare a Investiţiilor, Monitorul Oficial, nr. 43/14.05.1992 62 Gheorghe Voinea – Op. cit., p. 291-294 63 Idem, p. 294
50
7. TE�DI�ŢE Î� COMERŢUL I�TER�AŢIO�AL DI� PERIOADA POSTBELICĂ
Evoluţia schimburilor comerciale internaţionale
Începutul de secol al XX-lea părea să prefigureze un progres ireversibil pe calea
schimburilor comerciale libere, prin integrarea în economia mondială a multor naţiuni din
afara Occidentului. Semnarea a numeroase tratate bilaterale de comerţ, bazate pe clauza
naţiunii celei mai favorizate, au permis instituirea unui regim de liber-schimb. Barierele
netarifare (contingentele, licenţele de import şi export, interdicţiile etc.) nu erau mai deloc
folosite.
Primul război mondial a creat condiţiile unei intensificări a politicilor protecţioniste:
probleme economice şi financiare în cazul noilor state din Europa Centrală şi de Est, mişcări
naţionaliste în Asia şi America Latină, deficite publice şi inflaţie în majoritatea ţărilor
occidentale. Marea criză din anii ’30 a accentuat protecţionismul agricol al ţărilor
industriale şi protecţionismul industrial al ţărilor agrare; politicile deflaţioniste, urmate de
devalorizări succesive au adâncit efectele depresiunii, cu efecte dramatice asupra multor ţări
exportatoare de produse agricole şi materii prime. Perioada de după primul război mondial
este marcată de o diminuare evidentă a fluxurilor comerciale şi de capital de pe piaţa
mondială, mai ales, ca urmare a războaielor tarifare şi a măsurilor protecţioniste de natură
netarifară.
Intervenţia statului, practicată pe scară largă în anii ’20, nu aduce o relansare a
comerţului mondial şi nici o reluare a creşterii economice, ci prelungeşte stagnarea,
întăreşte naţionalismul economic, prin exacerbarea protecţionismului64. Realitatea
demonstrează că tocmai ţările în dezvoltare, care au liberalizat comerţul exterior şi
schimburile valutare, au dereglementat pieţele interne, au privatizat întreprinderile
industriale şi au stimulat afacerile prin rate moderate ale impozitelor şi contribuţiilor
sociale, s-au bucurat de o creştere economică solidă şi de stabilitate socială. Rata de creştere
economică a ţărilor care au optat pentru deschidere spre piaţa mondială a fost dublă
comparativ cu cea a ţărilor adepte ale protecţionismului. De asemenea, gradul de inechitate
64 Hayek, Friederich A. – Drumul către servitute, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993
51
socială, proporţia sărăciei, corupţia şi ineficienţa serviciilor publice sunt mult mai mari în
ţările protecţioniste decât în cele integrate în economia mondială65.
Unii consideră că globalizarea şi comerţul liber sunt cauze ale diminuării veniturilor
reale ale angajaţilor slab calificaţi, disoluţia clasei de mijloc şi creşterea şomajului în ţările
dezvoltate. În realitate, nu globalizarea şi diminuarea competitivităţii internaţionale
provoacă fenomene sociale negative, ci reglementările economice, politicile sociale
costisitoare şi rigidităţile pieţei muncii.
Cadrul instituţional postbelic, întemeiat pe GATT, a fost denumit după formula
sistemul multilateral de comercializare mondială sau sistemul comerţului mondial. În
esenţă, acesta are la bază conceptele de avantaj comparativ şi competiţie liberă pe pieţele
internaţionale, concepte constitutive ale doctrinei liberului-schimb. Cu toate acestea,
sistemul mondial de comercializare a funcţionat ca un compromis între interesele politice
ale statelor şi interesele economice ale comercianţilor. Din acest melanj între protecţionism
şi liber-schimb, a rezultat o liberalizare graduală a fluxurilor comerciale, uneori cu sincope,
în care ţările participante la schimburi, dar mai ales cele membre GATT, au aplicat bariere
tarifare şi netarifare.
Negocierile desfăşurate în cadrul rundei Uruguay şi înfiinţarea Organizaţiei
Mondiale a Comerţului păreau să dea câştig de cauză tranzacţiilor comerciale pretutindeni
în lume, să accelereze aşa-numitul proces de globalizare comercială66. În realitate, însă, au
fost realizate progrese pe calea liberalizării schimburilor comerciale, dar ponderea lor nu
relevă existenţa pieţelor libere globale. Evoluţiile din ultimul timp în starea de spirit a
opiniei publice, în discursul politic, în viziunea şi activitatea unor organizaţii internaţionale
şi chiar în dezbaterea academică nu corespund acestei tendinţe de liberalizare.
Majoritatea studiilor care vizează economia mondială din perioada postbelică
prezintă comerţul internaţional ca fiind dominat de viziunea liberală67. Valoarea comerţului
internaţional a crescut în perioada 1950-2000 de peste 19 ori, cu o rată medie anuală de
circa 8%. Ritmul de creştere este impresionant, ţinând cont de faptul că reprezintă dublul
ritmului de evoluţie al PIB-ului mondial. Exceptând anii 1974-1985, în întreaga perioadă
comerţul internaţional a înregistrat creşteri ridicate, schimbări structurale şi mutaţii ale
distribuţiei geografice. Ponderea ţărilor dezvoltate a crescut de la 18% în 1960 la circa 30%
în 2000.
65 Lukas, A. – WTO Report Card III. Globalization and Developing Countries, Center for Trade Policy, CATO Institute, June 20, 2000, p.21 66 Hill, Ch.W.L. – International Business, McGrow-Hill, 2000, p. 325 67 Gilpin, Robert – The Political Economy of International Relations, Princeton University Press, 1987, p. 121
52
Tabel 7 – Creşterea anuală a volumului exporturilor şi producţiei mondiale
(1960-2001)
Specificare 1960-1969 1970-1979 1980-1985 1985-1990 1991-2001 1. Exporturile mondiale de produse Totale 8,5 5,5 2,0 6,0 5,5 Agricole 4,0 3,0 1,0 2,0 3,5 Miniere 6,5 2,5 -2,5 5,0 3,5 Manufacturate 10,5 7,5 4,5 6,5 6,0 2. Producţia mondială Totală 6,0 4,0 1,5 3,0 2,0 Agricolă 2,5 2,5 3,0 2,0 2,0 Minieră 5,0 3,5 -2,5 3,0 1,5 Manufacturată 7,5 4,5 2,5 3,5 2,5 3. Raportul ratelor de creştere (exporturi/producţie) Totale 1,4 1,4 1,3 2,0 2,75 Agricole 1,6 1,2 0,3 1,0 1,75 Miniere 1,3 0,7 1,0 1,7 2,34 Manufacturate 1,4 1,7 1,8 1,9 2,40
Sursa: World Trade Report 2003; Grimwade, Nigel – International Trade, Routledge, London, 2000
Se poate observa că raportul între creşterea exportului mondial şi cea a producţiei
mondiale pentru perioada 1950-2001 este de aproximativ 1,6, iar pentru perioada 1991-2001
de 2,75, fapt care denotă o creştere fără precedent a fluxurilor comerciale internaţionale.
În prezent, sub aspectul orientării geografice, circuitul economic mondial se prezintă
ca un ansamblu de curente de schimburi, dintre diferite state, grupe de ţări sau zone
geografice. Dintre acestea cele mai bine conturate în prezent sunt68:
- fluxurile schimburilor reciproce dintre ţările aparţinând aceleiaşi grupe, comunităţii
economice sau zone geografice (schimburile dintre ţările UE, NAFTA, fluxurile
transatlantice, transpacifice, dintre ţările Europei centrale şi de Răsărit etc.);
- fluxurile de schimb dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, numite fluxuri
Nord-Sud;
- fluxurile de schimb dintre ţările europei Centrale şi de Răsărit şi cele dezvoltate
- fluxurile de schimb dintre ţările Europei Centrale şi de Răsărit şi cele în curs de
dezvoltare.
68 Spiridon Pralea – Op. cit., p.32
53
Gradul de deschidere a pieţelor
Pe ansamblul economiei mondiale, gradul de deschidere comercială (măsurat ca
raport între exporturi plus importuri şi PIB cumulat) a crescut de la 22% în 1950, la peste
35% în 199869.
Tabel 8 – Ponderea comerţului internaţional în PIB (1928 – 2001)
Regiunea 1928 1938 1948 1958 1968 1979 1990 2001 Europa de Vest 33 24 35 33 34 48 46 59 Europa de Est 30 25 25 25 40 40 41 56 America de Nord 10 8 11 9 10 19 19 24 America Latină 45 30 30 30 21 27 29 43 Asia 32 27 25 26 21 27 29 43 Africa 60 50 50 58 37 56 53 48 Orientul Mijlociu 60 50 50 46 38 48 49 - Total mondial 24 19 22 22 22 35 34 44
Sursa: World Trade Report, 2003; World Development Indicators, 2003
Sub aspectul dinamicii, deceniile postbelice au demonstrat o amplificare fără
precedent a volumului fizic şi valoric al comerţului mondial. După anul 1950, pe parcursul a
patru decenii exporturile mondiale au crescut de aproape 50 de ori, depăşind cifra de 3000
miliarde dolari70.
Cele mai integrate regiuni din punct de vedere comercial sunt Europa de Vest şi
Asia, cu o pondere a comerţului intra-regional de 67,5% şi, respectiv, 49,7%. Mai mult,
comerţul intra-regional al Europei de Vest (în care UE reprezintă peste 95%) reprezintă
peste 30% din comerţul mondial cu produse. Proximitatea geografică şi alţi factori
importanţi (apropierea culturală, circumstanţele istorice, complementaritatea economiilor
etc.)determină orientarea preponderentă a comerţului zonelor limitrofe către regiunile
nucleu: Europa de Est exportă peste 55% din produse în Europa de Vest, America Latină
exportă peste 60% din produse în America de Nord etc.
Imaginea creată ar fi falsă, dacă ne-am opri doar asupra acestor date. Comparându-
le, însă, cu cele din 1913, se poate constata că nici gradul deschidere sau intensitate
comercială şi nici ratele de creştere a fluxurilor comerciale nu diferă semnificativ, pe
69 Grimwade, N. – International Trade, Second Edition, Routledge London, 2001, p. 212 70 H. de Bernoist – Conjuncture Economique au premier semestre 1990, Journal Officiel de la Republique Francaise, Paris, 1990, p. 34, în Spiridon Pralea – Politici şi reglementăriîn comerţul internaţional, Ed. Fundaţiei Academice “Gh. Zane”, Iaşi, 1999, p. 14
54
regiuni sau pe întreaga economie mondială. Este de remarcat faptul că gradul de intensitate
comercială al economiei mondiale din 1913 a fost recuperat abia la începutul anilor ’9071.
Tabel 9 – Exportul de produse al ţărilor dezvoltate
Anii Specificare 1890 1913 1929 1928 1950 1970 1992
Ţări dezv. occidentale 11,7 12,9 9,8 6,2 7,8 10,2 14,3 SUA 6,7 6,4 5,0 3,7 3,8 4,0 7,5 Europa de Vest 14,9 18,3 18,3 7,1 13,4 17,4 21,7 CEE – 12 - - - - 12,9 16,7 21,1 Japonia 5,1 12,6 13,6 13,0 6,8 9,7 8,8
Sursa: Bairoch, P. – Globalisation. Myths and Realities. One century of external trade and foreign investment, în Boyer,
Robert and Drache, Daniel (eds.) – States against Markets. The limits of globalisation, Routledge, London, 1997, p. 179
Prin urmare, globalizarea comercială este mai puţin importantă, iar datele privind
creşterea schimburilor comerciale internaţionale nu atestă neapărat existenţa unei ordini
economice liberale în perioada postbelică. Deşi sistemul multilateral de comerţ internaţional
creat prin intermediul GATT este considerat o expresie a liberalismului comercial, el nu
ilustrează decât parţial acest aspect. Doar 40% din articolele sale cuprind referiri la
tratamentul nediscriminatoriu al partenerilor comerciali, restul fiind stipulări pentru
tratamentul diferenţiat şi special sau aplicarea de exceptări. Forţând nota, se poate spune că
liberul schimb a fost consacrat ca excepţie în comerţul internaţional postbelic.
Dinamica schimburilor comerciale internaţionale
Cronologic, principalele tendinţe care au marcat dinamica comerţului internaţional
sunt:
- creşterea relativ înaltă, de durată şi progresivă a comerţului mondial, până în anul 1974;
pentru exporturile mondiale ritmurile medii de creştere au fost de 6,5 ori în perioada 1950-
1960 şi 9,2% în 1960-197072;
- mişcările neregulate ale ritmurilor după izbucnirea crizei energetice, în perioada 1975-
1985; pe fondul fenomenelor de recesiune şi stagnare, creşterile spectaculoase (de peste
25% în 1978-1979) alternează cu ritmuri scăzute şi chiar negative (-1,3% în 1981, -7,1% în
1982, -1,6% în 1983) ale evoluţiei comerţului mondial;
- reluarea creşterii în ritmuri mai susţinute începând cu anul 1986.
71 Işan, Vasile – Op. cit., p. 228 72 *** - Handbook of international Trade and Development Statistics, United Nations, 1984
55
Pot fi sintetizate şi o serie de tendinţe referitoare la dinamica comerţului mondial în
ceea ce priveşte participarea diferitelor ţări şi grupe de ţări la dinamica comerţului mondial:
- dinamica accentuată a comerţului internaţional al ţărilor industriale avansate, îndeosebi
al Japoniei şi al ţărilor vest-europene; mai totdeauna, comerţul dintre ţările dezvoltate a
reprezentat mai mult de jumătate din totalul mondial73;
- expansiunea exporturilor şi importurilor ţărilor bogate în petrol, mai ales în perioada
“boom”-urilor petroliere;
- creşterea rapidă, în deceniile opt şi nouă, a comerţului exterior al noilor ţări
industrializate;
- perturbarea evoluţiei comerţului exterior al ţărilor Europei Centrale şi de Est, resimţită
după 1983, şi agravată după 1990, concretizată în ritmuri negative sau inferioare mediei
mondiale;
- ritmuri de creştere inferioare mediei mondiale pentru grupul ţărilor cel mai puţin
dezvoltate pentru aproape întreaga perioadă, din 1950 până în prezent.
Se poate observa cu uşurinţă că în perioada 1950-1970, valoarea comerţului
internaţional a crescut în proporţie de 80% pe seama sporirii cantităţilor comercializate;
între 1971 şi 1980, scumpirea mărfurilor a fost factorul care a contribuit cu peste 70% la
creşterea volumului valoric al comerţului mondial. După 1981, influenţa factorului
cantitativ devine din nou preponderentă, ridicându-se la un nivel de circa 85%.
Sub aspectul compoziţiei, pot fi observate următoarele mutaţii74 survenite în
structura comerţului mondial pe grupe de mărfuri:
- reducerea substanţială a ponderii produselor de bază în exporturile mondiale, de la
56% în 1950 la 24,4% în 199275. Această tendinţă a fost întreruptă, pentru scurt timp, de
creşterea ponderii combustibililor ca urmare a şocurilor petroliere. Însă, după fiecare
moment critic, tendinţa s-a restabilit. Explicaţia acestui fenomen este legată de efectele
progresului tehnic asupra cererii de materii prime. Pentru produsele care încorporează un
nivel mai înalt de tehnologie, ponderea materiilor prime în costul de producţie este foarte
mică, între 1 şi 3%. De asemenea, apariţia noilor materiale de substituire (superpolimerii,
fibrele optice, ceramica industrială, materialele compozite etc.), cu caracteristici tehnice
superioare şi preţuri mai scăzute, a dus la scăderea cererii mondiale pentru anumite categorii
de materii prime naturale.
73 Neme, Colette – Economie internationale. Fondements et politiques, Litec, 1996, p. 11-12 74 Spiridon Pralea – Op. cit., p. 16-18 75 Neme, Colette – Op. cit., Litec, 1996, p. 26
56
- creşterea ponderii produselor manufacturate în exporturile mondiale, de la 43% în
1950, la 73% în 1992; această tendinţă a fost favorizată de: accentuarea deplasării la scară
mondială a ramurilor industriale mari consumatoare de materii prime (siderurgie, construcţii
navale etc.) către ţările abundente în factori de acest fel, de gradul înalt de internaţionalizare
a producţiei din ramurile de vârf (construcţii auto, aeronautică, informatică etc.) care
antrenează livrări reciproce de subansambluri pentru crearea produselor complexe şi de
creşterea producţiei de înlocuitori sintetici şi a altor materiale de substituire; este de
remarcat şi efectul multiplicării schimburilor intrafirmă în cazul companiilor multinaţionale.
- diversificarea gamei produselor ce fac obiectul comerţului internaţional şi creşterea
ponderii ramurilor de vârf în schimburile internaţionale de produse manufacturate,
concretizată, mai ales în cazul ţărilor industriale avansate, prin ritmul rapid de reînnoire a
producţiei de export şi creşterea ramurilor de vârf în structura acesteia. Spre deosebire de
produsele intensive în muncă şi capital, produsele din domeniile electronicii,
telecomunicaţiilor, industriei aero-spaţiale, automatizării, aparaturii optice etc. se
caracterizează printr-o intensitate ridicată a cunoştinţelor ştiinţifice. Piaţa acestor produse
tinde să devină mai importantă decât piaţa produselor tradiţionale, progrese deosebite fiind
înregistrate de ţările recent industrializate din America Latină, din Asia de Sud-Est, de ţările
petroliere şi de alte ţări în curs de dezvoltare, mai avansate din punctul de vedere al
industrializării.
- creşterea ponderii fluxurilor comerţului invizibil în ansamblul comerţului
internaţional, de la 5% la începutul secolului al XX-lea, la circa 20% în prezent. Tendinţa
este specifică mai ales ţărilor industriale avansate, fiind explicată prin locul din ce în ce mai
important pe care l-au căpătat activităţile terţiare şi producţia de cunoştinţe ştiinţifice şi
tehnologii noi. Dintotdeauna, o pondere importantă în exporturile lor au avut-o
transporturile, asigurările, serviciile bancare şi financiare. În ultimele decenii, o mare
amploare au luat-o turismul internaţional, prestările externe de servicii, asistenţa în
construcţii şi arhitectură, comunicaţiile, prelucrarea de date, consultanţa etc. Se poate vorbi
şi de o integrare la nivel mondial şi a pieţelor de servicii. Totuşi, în timp ce pe ansamblul
economiei mondiale, în 2001, exporturile de bunuri reprezentau peste 18% din PIB-ul
mondial şi 24% din producţia mondială de bunuri, exporturile de servicii comerciale se
situau doar la un nivel de 4,15% din PIB şi circa 7% din producţia de servicii76.
Dimensiunea globalizării nu este aceeaşi ca şi în cazul bunurilor materiale. Totuşi, fluxurile
comerţului invizibil au căpătat continuitate şi stabilitate, mai ales în cadrul relaţiilor
76 Işan, Vasile – Op. cit., p. 230-231
57
reciproce dintre ţările avansate, precum şi în raporturile acestora cu ţările terţe. Pe primele
locuri se află: SUA, Marea Britanie, Franţa şi Germania, urmate de Italia, Japonia, Olanda şi
Belgia. Circa două treimi din comerţul internaţional cu brevete şi licenţe şi patru cincimi din
cel cu servicii în general se derulează între ţările industriale avansate77.
Nu poate fi negat progresul realizat în liberalizarea schimburilor comerciale prin
intermediul GATT, prin diminuarea substanţială a nivelului taxelor vamale aplicate
importurilor de produse manufacturate şi prin restrângerea la minimum a folosirii barierelor
netarifare. Totuşi, sistemul negocierilor multilaterale, prin reciprocitatea care-i stă la bază –
concesii acordate pentru inputuri din ţările partenere în schimbul beneficiilor obţinute
pentru exporturi pe piaţa lor, porneşte de la o premisa mercantilistă că importurile sunt
negative pentru o economie, în timp ce exporturile sunt benefice. Cu alte cuvinte, o ţară ar
trebui să importe cât mai puţin şi să exporte cât mai mult.
Se poate spune că, în cea mai mare parte a economiei postbelice, ordinea economică
internaţională liberală a coexistat cu sisteme economice interne dominate de statul
providenţial în ţările dezvoltate şi de doctrina dirijistă a dezvoltării în ţările din lumea a
treia.
77 Spiridon Pralea – Op. cit., p. 18
58
8. COMERŢUL I�TER�AŢIO�AL – REGIO�ALIZARE SAU
GLOBALIZARE?
Analiza repartiţiei geografice a comerţului mondial pe principalele grupe de ţări
pentru perioada de după 1950, pe parcursul a patru decenii, evidenţiază o serie de tendinţe,
precum78:
- preponderenţa ţărilor avansate, care, spre sfârşitul perioadei reprezentau circa 70%
din exporturile şi importurile mondiale. Considerat pe grupe de produse, ele deţineau o
pondere mai mare (78,7%) la comerţul cu produse manufacturate, în timp ce ponderea, deşi
mai mică (49,1%) în comerţul cu produse de bază, le situa pe aceeaşi poziţie fruntaşă.
- o pondere mică şi în scădere (de la 30,8% la 19%) pentru ţările în curs de
dezvoltare. Tendinţele de redresare înregistrate după 1972 – în special pe baza celor
datorate ascensiunii ţărilor exportatoare de petrol – a fost anihilată de reducerea preţului
ţiţeiului. De asemenea, creşterile spectaculoase ale ţărilor cu industrializare rapidă au fost
absorbite de deteriorarea poziţiei ţărilor cu nivel scăzut de dezvoltare în schimburile
internaţionale.
- o pondere redusă de circa 8-10% a ţărilor din Centrul şi Estul Europei, pe parcursul
întregii perioade postbelice, fapt aflat în discordanţă cu procentul deţinut de 35% din
producţia industrială mondială. Poziţia acestora se deteriorează şi mai semnificativ după
1990, odată cu demararea amplului proces de restructurare economică şi tranziţie către o
economie de piaţă.
Din punct de vedere al orientării geografice a principalelor curente de schimb, la
nivelul începutului anilor ’90, reţeaua comerţului mondial era compusă din următoarele
fluxuri79:
- fluxurile schimburilor comerciale reciproce ale ţărilor industriale avansate – 55%;
- fluxul comercial Nord-Sud – 26%;
78 Pralea, Spiridon – Op.cit., pag. 18-19 79 Sută, Nicolae – Comerţ internaţional şi politici comerciale, Ed. ALL, Bucureşti, 1997, pag. 50-57
59
- comerţul dintre ţările Europei Centrale şi de Răsărit şi cele dezvoltate – 9,8%; ulterior
transformărilor politice din 1989, aceste ţări se orientează preponderent către comerţul cu
Uniunea Europeană;
- fluxul Sud-Sud – 5%;
- fluxul schimburilor comerciale reciproce ale ţărilor Europei Centrale şi de Răsărit –
4,2%.
Orientarea geografică a principalelor curente de schimb şi ponderea diferitelor state
în comerţul internaţional atestă polarizarea acestuia în jurul ţărilor industriale avansate.
Acestea constituie principalul client şi furnizor, atât pentru ele însele, cât şi pentru ţările în
curs de dezvoltare. Regionalizarea descrie creşterea integrării societale în cadrul unei
regiuni şi procesul nedirecţionat de interacţiuni economice şi sociale stabilite între state sau
regiuni situate în acelaşi spaţiu geografic.80
Datele statistice prezentate de OECD demonstrează clar că, în ciuda ratelor mari de
creştere a volumului, există un nivel redus de deschidere a ţărilor către exterior, atât în cazul
ţărilor dezvoltate, cât şi a celor în curs de dezvoltare. În anii ’90, exporturile şi importurile
ţărilor OECD cu UE reprezentau circa 12% din PIB cumulat, cu 1% mai mult decât în 1980,
şi dublu faţă de 1960. Totuşi, nivelul este unul scăzut, ceea ce ne poate face să credem că
ţările dezvoltate au rămas relativ închise, dezvoltând relaţii cu precădere între ele.
Orientarea fluxurilor comerciale ale acestor ţări este predominant regională şi către
partenerii dezvoltaţi din zonă. Putem remarca faptul că doar 4% din PIB-ul ţărilor OECD
reprezintă valoarea comerţului cu ţări din afara organizaţiei.
Aceeaşi tendinţă se manifestă şi în cazul celorlalte ţări sau zone integrate
economice: Uniunea Europeană, SUA şi, mai ales, Japonia. Aceasta din urmă importă mai
puţin din ţările OECD şi din SUA faţă de perioada anterioară, în timp ce comerţul Uniunii
Europene este orientat cu precădere către ţările membre (peste 65%).
Tabelul nr. 8.1 – Structura geografică a comerţului OECD (procent din PIB nominal)
Sursa importurilor Destinaţia exporturilor Sursa / Destinaţia
1962 1972 1982 1992 1996 1999 1962 1972 1982 1992 1996 1999 OECD 6,14 8,10 10,52 11,48 12,56 12,96 5,89 7,98 10,17 11,28 12,63 13,02 - UE 3,56 4,87 6,07 6,75 7,06 7,03 3,56 4,79 6,29 6,90 7,23 7,21 - SUA 1,22 1,26 1,63 1,71 2,03 2,13 0,86 1,38 1,65 1,88 2,30 2,72 - alţii 1,35 1,97 2,82 3,01 3,47 3,81 1,48 1,82 2,23 2,50 3,11 3,09 Non-OECD
2,33 2,32 4,53 3,38 4,21 4,02 2,29 2,19 4,08 3,23 4,15 3,36
OECD
AsiaSE China
0,22 0,36 0,92 1,31 1,81 1,93 0,25 0,38 0,80 1,21 1,66 1,41
80 Walter, Wyatt Andrew – Regionalism, Globalization and World Economic Order, în Regionalism in World Politics, Edited by Louise Fawcett & Andrew Hurrel, Oxford University Press, 1995, pag. 74, preluat din Mihalea Luţas – Op. cit., pag. 45
60
OPEC 0,66 0,81 2,13 0,82 0,79 0,63 0,33 0,41 1,41 0,60 0,50 0,40 OECD 1,86 3,55 5,09 6,02 7,18 7,50 2,29 3,01 4,35 5,32 5,95 5,49 - UE 0,71 1,18 1,50 1,68 1,93 2,12 0,99 1,16 1,75 1,79 1,73 1,64 - alţii 1,14 2,37 3,60 4,34 5,25 5,38 1,30 1,86 2,61 3,53 4,22 3,86 Non-OECD
1,02 1,06 2,63 2,80 3,52 3,57 1,51 1,11 2,37 2,10 2,48 1,99
AsiaSE China
0,11 0,29 0,82 1,52 2,02 2,09 0,09 0,18 0,56 0,87 1,09 0,30
SUA
OPEC 0,26 0,22 0,99 0,55 0,60 0,44 0,18 0,23 0,72 0,36 0,32 0,22 OECD 5,42 4,15 4,72 3,38 3,90 3,59 4,18 5,59 6,68 5,54 4,97 5,85 - UE 0,89 0,72 0,79 0,91 1,08 0,99 0,98 1,40 1,82 1,80 1,37 1,73 - SUA 2,97 1,92 2,22 1,42 1,74 1,54 2,32 2,95 3,35 2,60 2,46 2,94 - alţii 1,56 1,50 1,70 1,05 1,09 1,07 0,88 1,24 1,51 1,14 1,14 1,17 Non-OECD
3,83 3,56 7,36 2,89 3,70 3,55 3,89 3,82 6,03 3,59 3,97 3,80
AsiaSE China
0,94 0,99 2,41 1,51 2,23 2,03 1,52 1,55 2,34 2,44 2,97 2,81
Japonia
OPEC 1,12 1,50 4,45 1,05 1,03 0,94 0,52 0,61 2,00 0,51 0,38 0,31 OECD 11,07 13,42 17,93 18,09 19,10 20,50 10,35 13,47 17,05 17,40 20,15 21,61 - UE 7,57 10,19 13,19 13,75 14,31 15,03 7,44 10,16 13,31 13,81 15,35 16,18 - SUA 1,75 1,43 2,04 1,55 1,77 2,07 1,04 1,36 1,55 1,34 1,68 2,25 - alţii 1,75 1,80 2,70 2,78 3,02 3,40 1,87 1,95 2,19 2,24 3,12 3,18 Non-OECD
4,16 3,68 6,18 3,53 4,00 4,39 3,35 3,04 5,46 3,30 4,19 3,97
AsiaSE China
0,27 0,29 0,57 1,00 1,33 1,58 0,28 0,25 0,51 0,71 1,16 0,91
UE
OPEC 1,20 1,38 2,82 0,74 0,67 0,59 0,55 0,60 2,07 0,73 0,62 0,56
Sursa: OECD, 1998
Aşa cum relevă datele din tabelul nr. 8.1, cea mai mare parte a exporturilor statelor
analizate se îndreaptă către ţări care, geografic, se află în apropiere. Astfel, SUA face
comerţ în principal cu Canada, Japonia cu Statele Unite, China şi Taiwanul cu Hong-Kong-
ul etc. Ţările membre ale Uniunii Europene exportă în aceeaşi zonă, comerţul intra-
comunitar crescând cu rate de 2-6% în perioada de după 1985. Faptul este cu atât mai
important, cu cât ponderea acestuia în comerţul mondial a crescut de la 13,5% în 1960 la
24,5% în 1994, în timp ce comerţul cu ţările extra-comunitare a scăzut de la 20,5% în 1960
la 15% în 199481.
Tabelul nr. 8.2 – Exporturile/Importurile UE ca procent din PIB
An 1960 1985 1990 1995 2007 UE – 12 6,0 14,4 8,7 - - UE - 15 - - - 8,9 - UE-27 - - - - 26,4 Sursa: Comisia Europeană
Pe ansamblul perioadei 1960-2000, comerţul intra-comunitar a crescut cu peste
1200% în termeni reali, cu un ritm mediu anual de creştere de 6,7%, comparativ cu o
81 Dent, C. – The European Economy. The Global Context, Routledge, London, 1997, pag. 169
61
creştere de doar 730% în ceea ce priveşte comerţul cu restul lumii82. Printre factorii cei mai
importanţi identificaţi drept determinanţi, se numără: creşterea venitului naţional,
dezarmarea tarifară promovată în cadrul GATT şi similaritatea privind nivelul de venit între
statele membre ale UE83. Nu pot fi neglijate efectele procesului de integrare comercială,
baza construcţiei europene, precum şi măsurile leegate de consolidarea unei pieţe unice la
nivelul continentului european.
Tendinţa prezentă în cazul Uniunii Europene de concentrare a importurilor şi
exporturilor către celelalte ţări europene este confirmată şi de evoluţiile din cadrul celorlalte
blocuri regionale, aşa cum reiese din tabelul următor:
Tabelul nr. 8.3 – Ponderea comerţului intra-regional în comerţul total
1962 1994 Asia de Est - 11 33 50 Europa – 32 65 73 UE – 12 49 58 UE – 15 56 64 AELS – 6 22 12 Emisfera Vestica – 34 48 50 MERCOSUR – 4 6 19 �AFTA – 3 36 43 Africa - 48 4 3
Sursa: Frankel, J. – Regional Trading Blocks in the World Economic System, Washington, DC, Institute for International Economics, 1997
Evoluţia ponderii comerţului intra-grup din ultimii ani ne îndreptăţesc să spunem că
tendinţa de concentrare a schimburilor comerciale la nivel regional a rămas valabilă, ea
manifestându-se mai pregnant în cazul statelor europene, unde ponderea acestuia în totalul
comerţului exterior a rămas la un nivel semnificativ.
Tabelul nr. 8.4 - Structura comerţului exterior al principalelor grupări regionale
Gruparea regională
Destinaţia exporturilor 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007
Intra-trade 7,73% 9,21% 9,77% 9,74% 8,65% 8,95% 7,98% 7,75%
Extra-trade 92,27% 90,79% 90,23% 90,26% 91,35% 91,05% 92,02% 92,25%
Comunitatea Andină
Total 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00%
Intra-trade 23,97% 23,39% 23,42% 24,48% 25,56% 25,21% 24,75% 24,96%
Extra-trade 76,03% 76,61% 76,58% 75,52% 74,44% 74,79% 75,25% 75,04% ASEA�
Total 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00%
82 Badinger, Harald; Breuss, Fritz – What Has Determined the Rapid Post-War Growth of Intra-EU Trade?, în Review of World Economics, vol. 140, nr. 1, 2004, pag. 32 83 Idem, pag. 47
62
Intra-trade 68,00% 67,91% 68,02% 68,77% 68,49% 67,77% 68,30% 68,09%
Extra-trade 32,00% 32,09% 31,98% 31,23% 31,51% 32,23% 31,70% 31,91% UE (27)
Total 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00%
Intra-trade 20,97% 17,27% 11,48% 11,99% 12,64% 12,88% 13,56% 14,13%
Extra-trade 79,03% 82,73% 88,52% 88,01% 87,36% 87,12% 86,44% 85,87% MERCOSUR
Total 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00%
Intra-trade 55,64% 55,52% 56,58% 56,04% 55,82% 55,77% 53,87% 51,34%
Extra-trade 44,36% 44,48% 43,42% 43,96% 44,18% 44,23% 46,13% 48,66% �AFTA
Total 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00%
Sursa: WTO
Chiar la nivel de state, analiza principalelor destinaţii ale exporturilor şi a
principalelor ţări de origine a importurilor demonstrează concentrarea comerţului exterior la
nivel regional. Astfel, aproape o treime din exporturile SUA au ca destinaţie Canada şi
Mexic, peste 30,5% din exporturile Japoniei merg către China, Coreea de Sud şi Taiwan,
peste trei sferturi din exporturile Canadei au ca piaţă de desfacere SUA, în timp ce economii
precum Germania sau Marea Britanie exportă, în principal, pe piaţa Uniunii Europene. Date
fiind condiţiile specifice legate de structura importurilor principalelor state dezvoltate,
printre cele mai importante surse se regăsesc, pe lângă partenerii din regiune, şi China şi ţări
exportatoare de petrol şi alte materii prime.
Tabelul nr. 8.5 – Pieţe de export (2007)
Exporturi Importuri Ţara de destinaţie a
exporturilor Pondere în total
exporturi Ţara de origine a
importurilor Pondere în total
importuri Canada 21,4% UE 18% UE 21,3% China 16,9% Mexic 11,7% Canada 15,7% China 5,6% Mexic 10,6
SUA
Japonia 5,4% Japonia 7,4% SUA 20,4% China 20,6% China 15,3% SUA 11,6% UE 14,8% UE 10,5% Coreea de Sud 7,6% Arabia Saudită 5,7%
Japonia
Taiwan 6,3% EAU 5,2% UE 64,7% UE 59,5% SUA 7,6% China 7,1% Elveţia 3,8% SUA 5,9% China 3,1% Elveţia 3,9%
Germania
Rusia 2,9% Rusia 3,7% UE 57,5% UE 55,2% SUA 14,7 SUA 8,5% Elveţia 1,8% China 7,5% China 1,7% Norvegia 4,6%
Marea Britanie
Japonia 1,7% Japonia 2,5% Sursa: WTO
63
Cele mai integrate regiuni din punct de vedere comercial sunt Europa de Vest,
America de Nord şi Asia, cu o pondere a comerţului intra-regional de 67,5% şi, respectiv,
49,7%. Mai mult, comerţul intra-regional al Europei de Vest (în care UE reprezintă peste
95%) reprezintă peste 30% din comerţul mondial cu produse. Proximitatea geografică şi alţi
factori importanţi (apropierea culturală, circumstanţele istorice, complementaritatea
economiilor etc.) determină orientarea preponderentă a comerţului zonelor limitrofe către
regiunile nucleu: Europa de Est exportă peste 55% din produse în Europa de Vest, America
Latină exportă peste 60% din produse în America de Nord etc84.
Tabelul nr. 8.6 – Evoluţia nivelului de regionalizare a comerţului mondial
Regiunea 1928 1938 1948 1958 1968 1979 1990 1995 1. Ponderea comerţului intra-regional (%) Europa de Vest 51 49 43 53 63 66 72 69 Europa de Est 19 14 47 61 64 54 46 26 America de Nord 25 23 28 32 37 30 32 36 America latină 11 18 20 17 19 20 15 21 Asia (inclusiv Australia şi N. Zeelandă) 46 52 39 41 37 41 45 51 Africa 10 9 8 8 9 6 6 10 Orientul Mijlociu 5 4 21 12 8 6 8 8 Total mondial 39 37 33 40 47 46 52 49 2. Intensitatea comerţului intra-regional (a) Europa de Vest 1,31 1,14 1,21 1,38 1,51 1,57 1,60 - Europa de Est 4,36 2,61 10,22 7,62 7,30 7,88 10,88 - America de Nord 2,59 2,91 2,39 3,07 3,57 3,63 3,50 - America latină 1,37 2,30 1,71 1,95 3,55 3,80 3,53 - Asia (inclusiv Australia şi N. Zeelandă) 2,61 2,83 2,74 3,15 2,84 2,77 2,31 - Africa 2,37 1,73 1,27 1,38 1,91 1,24 2,48 - Orientul Mijlociu 7,56 3,47 9,55 4,25 3,00 1,17 2,23 - Total mondial 1,85 1,92 2,43 2,65 2,81 2,64 2,62 - 3. Indicele înclinaţiei de a comercializa extra-regional (b) Europa de Vest 0,30 0,21 0,31 0,26 0,21 0,28 0,23 - Europa de Est 0,25 0,23 0,14 0,11 0,16 0,20 0,24 - America de Nord 0,09 0,06 0,09 0,07 0,07 0,15 0,14 - America latină 0,43 0,27 0,27 0,27 0,18 0,22 0,25 - Asia (inclusiv Australia şi N. Zeelandă) 0,21 0,16 0,18 0,18 0,15 0,19 0,19 - Africa 0,56 0,48 0,49 0,45 0,37 0,48 0,47 - Orientul Mijlociu 0,57 0,49 0,41 0,52 0,35 0,56 0,51 - Total mondial 0,21 0,16 0,19 0,16 0,15 0,23 0,21 - Sursa: OMC (1997)
Pot fi folosite două mărimi care să reflecte gradul de integrare la nivel regional a
unei ţări din punctul de vedere al comerţului mondial:
1. Indicele intensităţii comerţului intra-regional (Iij) se determină astfel:
Iij = Xij / Mj
84 Işan, Vasile – Op.cit., pag. 223
64
unde:
i şi j – ţările regiunii;
Xij – ponderea exporturilor ţării i în ţara j;
Mij – ponderea ţării j în exporturile mondiale;
Iij > 1 reflectă înclinaţia ţării de a comercializa intra-regional.
2. Indicele înclinaţiei de a comercializa extra-regional (Rij) se determină astfel:
Rij = ti * Rj
unde:
ti – exporturile ţării i / PIB;
Rj – ponderea comerţului extra-regional în totalul mondial.
Pentru a evita problemele care pot apare din faptul că este necesar a fi calculată
ponderea regiunii în comerţul mondial, unii autori propun determinarea indicelui intensităţii
comerţului intra-regional, care ne dă o măsură mai exactă a orientării geografice a
fluxurilor comerciale.
Evoluţiile din comerţul mondial ne îndreptăţesc să vorbim mai mult de o
intensificare a procesului integrării regionale, decât de globalizare, aceasta din urmă vizând
mai ales ţările dezvoltate (triada – NAFTA; UE; Asia – Japonia, Australia, Noua Zeelandă,
Coreea de Sud, Hong-Kong, Singapore, Taiwan). Astfel, în 2001, ponderea ţărilor
dezvoltate şi a noilor ţări industrializate din Asia în exportul mondial era de 76%, iar
ponderea UE (15), NAFTA şi Japoniei era de 62%. Schematic, relaţiile comerciale ale
triadei pot fi reprezentate în figura nr. 5.7.
NAFTA desfăşoară comerţ intra-regional în proporţie de aproximativ 40%, exportă
17,2% din total în UE şi 21% în Asia. Importă peste 17% din UE şi 22% din Asia (11% din
Japonia). UE – 15 exportă intra-regional 62% din total, exportă în NAFTA 10%, iar în Asia
8%. Importă 8% din NAFTA şi 7% din Asia (4% din Japonia). Asia exportă intra-regional
48,7%, iar în celelalte regiuni exportă 25% în NAFTA şi 16% în UE. Importurile din
NAFTA se ridică la 24%, iar cele din UE la 17% din total85.
85 Işan, Vasile – Op.cit., pag. 226
65
Figura nr. 8.1 – Relaţiile comerciale ale triadei
Comerţul în triadă reprezintă 76% din total pentru NAFTA, 80% pentru UE şi 90%
pentru Asia dezvoltată. Dacă la centrele triadei adăugăm şi sateliţii comerciali – ţări ale
căror fluxuri comerciale se desfăşoară în proporţie de peste 60% cu triada – ponderea totală
a zonelor integrate comercial se ridică la aproximativ 80% din comerţul mondial.
Regionalizarea reprezintă şi o provocare majoră pentru regimul comercial al OMC.
În ultimele decenii aceste acorduri au luat o amploare deosebită, acoperind o parte
importantă din comerţul mondial. Răspândirea rapidă, anvergura tot mai mare şi natura
schimbătoare a acestor acorduri au pus problema compatibilităţii cu un regim internaţional
bazat pe liberalizarea comerţului86.
Principala temere este legată de faptul că blocurile regionale tind să creeze o
discriminare împotriva nemembrilor (mai ales în cazul UE şi NAFTA). De asemenea, noile
reguli comerciale şi vamale (reguli privitoare la origine, de exemplu) au dus la creşterea
costurilor şi, de aceea, la noi piedici în calea comerţului internaţional.
Organizaţia Mondială a Comerţului ar trebui să asigure compatibilitatea dintre
acordurile regionale şi comerţul multilateral continuu, deşi realitatea acestui început de nou
secol arată că principiile şi regulile sale nu pot fi eficiente în combaterea tendinţelor
protecţioniste ale acordurilor regionale. Oricum continuarea negocierilor multilaterale poate
să aducă progrese şi în acest domeniu, astfel încât regionalizarea să nu reprezinte un pericol
în calea liberalizării schimburilor comerciale la nivel global.
86 Gilpin, Robert – Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, pag. 89-90
�AFTA 391 intra-reg.
UE - 27 1417 intra-reg.
Asia 520 intra-reg.
991mld.$
2291 mld.$ 1066 mld.$
171
171
207
179
233 267
66
9. I�TEGRAREA ECO�OMICĂ
O caracteristică dominantă a economiei mondiale contemporane o constituie apariţia
şi dezvoltarea sistemelor de integrare a unor economii naţionale la scară regională.
Proliferarea aranjamentelor comerciale preferenţiale, asociată termenului de
regionalism/regionalizare prin prisma apropierii geografice a ţărilor participante, a
reprezentat o tendinţă semnificativă în comerţul internaţional al ultimelor decenii. O mare
parte din schimburile comerciale au loc în cadrul unor astfel de grupări, create pe baza unui
proces de integrare comercială, în primul rând. De exemplu, peste 30% din exporturile şi
importurile mondiale se derulează în interiorul a două zone integrate comercial: Uniunea
Europeană şi Acordul 6ord-American de Liber Schimb (NAFTA).
Astfel, în analiza factorilor care au influenţat semnificativ evoluţia comerţului
internaţional nu poate fi neglijat rolul pe care l-a jucat procesul de integrare economică, în
general. Fenomenul de regionalizare de concretizează în intensificarea schimburilor
comerciale intra-grup şi prin creşterea importanţei acordurilor de integrare economică, care
prezintă diferite grade de armonizare şi concertare a politicilor comerciale ale statelor
partenere, de natură, uneori, să impună un adevărat protecţionism colectiv.
Integrarea reprezintă un proces prin care două sau mai multe pieţe naţionale,
iniţial separate, se unesc pentru a forma o singură piaţă comună, o nouă entitate
economico-socială, care se substituie treptat structurilor iniţiale.
Realizarea cu succes a acestui obiectiv presupune parcurgerea unei perioade de
tranziţie, care să permită realizarea ajustărilor necesare funcţionării eficiente a viitorului
spaţiu integrat. În cadrul acestei etape, are loc un transfer treptat al unei părţi a suveranităţii
naţionale către unele instituţii comune, care obţin astfel un caracter supranaţional.
67
9.1. Stadii ale procesului de integrare economică
Experienţa ultimelor decenii a evidenţiat existenţa mai multor forme de integrare
economică, care ţin, de fapt, de intensitatea procesului de integrare şi de gradul de
realizare a obiectivelor pe care acesta le presupune87:
- sistemul de preferinţe vamale, care presupune adoptarea de către un ansamblu de
teritorii vamale a unor avantaje vamale, aplicabile doar în interiorul său (Commonwealth-ul
britanic, Teritoriile Uniunii Franceze, Benelux-ul şi posesiunile sale);
- zonele de comerţ liber implică eliminarea tuturor obstacolelor vamale şi comerciale
dintre două sau mai multe ţări, care îşi păstrează, însă, fiecare propriile tarife vamale şi
regimuri comerciale faţă de terţi (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, Zona Australia –
Noua Zeelandă);
- uniunea vamală constituie un nivel mai avansat al procesului de integrare,
presupunând, pe lângă eliminarea totală a obstacolelor tarifare şi comerciale dintre statele
partenere, şi adoptarea unui tarif vamal comun faţă de terţele ţări;
- uniunea economică presupune, pe lângă crearea unei uniuni vamale, şi armonizarea
tuturor elementelor care formează cadrul instituţionalizat al economiei.
Evoluţiile recente din economia mondială şi experienţa unor grupări regionale care
au parcurs toate aceste faze ale procesului de integrare au adăugat două noi stadii celor
enunţate anterior. Deşi uniunea economică poate funcţiona eficient şi fără o monedă unică,
87 Ion Ignat - Uniunea Europeană. De la Piaţa Comună la moneda unică, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, pag. 14
68
un pas înainte îl poate constitui crearea unei uniuni economice şi monetare, care să
desăvârşească procesul de integrare economică prin instituirea unei monede unice şi a unei
politici monetare comune. De asemenea, există teoreticieni şi specialişti în domeniu care
consideră integrarea economică doar un proces premergător realizării unui deziderat mult
mai important pe scena relaţiilor internaţionale, în general, şi anume uniunea politică.
Prima uniune vamală (Zollverein) a fost înfiinţată în anul 1834, prin ridicarea
barierelor vamale, iniţial, între 18 state prusace, număr care se va extinde ulterior la 25. În
timp, uniunea vamală a permis crearea unei comunităţi economice confederative, pe baza
căreia şi în contextul unor evoluţii politice corespunzătoare, s-a format, în 1871, statul
german.
Istoria prezintă, însă, şi situaţii inverse, în care integrarea politică a precedat
integrarea economică. De exemplu, SUA şi Elveţia (Confederaţia Helvetică) au ajuns la
stadiul de integrare totală pornind de la un proces de integrare politică, prin parcurgerea
unui proces de durată şi nu lipsit de dificultăţi. Statelor Unite le-au fost necesare peste două
secole pentru a pune în aplicare toate prevederile economice ale Constituţiei din 1776, mai
ales a celor privind politicile comerciale practicate faţă de terţi. De asemenea, trecerea de la
integrarea politică a Elveţiei din secolul al XIV-lea la cea economică a durat până la
sfârşitul secolului al XIX-lea.88
9.2. Factorii determinaţi ai aranjamentelor preferenţiale
Dezvoltarea exponenţială a proceselor de integrare economică la scară regională
ridică problema motivaţiei care stă la baza deciziei politice a unui stat de a adera la o astfel
de grupare şi a factorilor specifici care au determinat proliferarea acestui gen de acorduri,
mai ales începând cu anii ‘80.
Deşi grupările se concretizează în creşterea gradului de liberalizare a comerţului în
interiorul lor, se pare că, paradoxal, unul din scopurile principale ale încheierii unor
asemenea acorduri îl reprezintă câştigarea unei cât mai mari puteri de piaţă pe plan mondial.
În acelaşi timp, statele participante pot evita, astfel, efectele negative ale puterii exercitate
de alţi competitori. O dimensiune mai mare a producţiei şi a pieţei oferă membrilor unei
grupări regionale o putere mai mare de negociere pe plan internaţional şi o capacitate
crescută de coordonare a măsurilor de politică comercială.
88 Luţas, Mihaela – Integrarea economică europeană, Editura Economica, Bucureşti, 1999, pag. 35
69
Acordurile preferenţiale încurajează, pe de altă parte, comerţul dintre parteneri, care,
fiind apropiaţi din punctul de vedere al localizării geografice, oricum prezentau o tendinţă
de intensificare a schimburilor. De asemenea, o piaţă lărgită permite înregistrarea unui venit
naţional mai mare şi o accelerare a procesului de creştere economică, posibilitatea
exploatării economiilor de scară, alocarea resurselor către cele mai eficiente activităţi
economice89, o mai mare varietate a sortimentelor de produse diferenţiate, costuri de
producţie mai scăzute etc.
Un alt argument în favoarea integrării regionale îl constituie uşurinţa cu care astfel
de acorduri pot fi implementate. Spre deosebire de dificultatea obţinerii unui consens la
nivel planetar, necesar în cazul unor acorduri multilaterale, negocierile între state apropiate
din punct de vedere geografic, cu interese comune şi cu experienţă semnificativă în ceea ce
priveşte schimburile reciproce, aduc rezultate pozitive într-un timp mult mai scurt.
O altă explicaţie pentru creşterea rapidă a numărului şi dimensiunii acestor grupări o
reprezintă faptul că, pentru o ţară, metoda cea mai simplă de a evita tratamentul
discriminatoriu impus de o astfel de grupare o reprezintă integrarea propiu-zisă90. Nu de
puţine ori, state mici şi mai puţin dezvoltate şi-au exprimat intenţia de a adera la forme de
cooperare regională cu scopul obţinerii unui acces uşor pe pieţele unor state mai dezvoltate
şi evitării efectelor unor bariere comerciale protecţioniste.
Integrarea economică poate stimula procesul de reformă economică, poate influenţa
în sens pozitiv atragerea de investiţii străine, poate induce un transfer de tehnologie.
Dezvoltarea companiilor multinaţionale şi strategia acestora de a-şi plasa capacităţile de
producţie cât mai aproape de sursele cele mai avantajoase de factori de producţie
sttimulează statele în curs de dezvoltare să se implice activ în crearea şi dezvoltarea unor
grupări regionale, cu scopul atragerii unor fluxuri cât mai semnificative de investiţii străine
directe91.
Procesul de integrare economică nu poate fi detaşat complet de activitatea politică,
de multe ori, decizia înfiinţării unei grupări regionale sau refuzul de a participa la o astfel de
asociere fiind rezultatul acţiunii unor grupuri de interese92. Uneori, guvernele se angajează
pe calea integrării regionale, tocmai pentru a scăpa de presiunile unor grupuri de
89 Grossman, G.M., Helpman, E. – Innovation and Growth in the Global Economy, MIT Press, Cambridge, MA, 1991 90 Whalley, J. – Why Countries Seek Regional Trade Agreements? în Frankel, J. – The Regionalization of the World Economy, Chicago University Press, Chicago, 1998 91 Ethier, W. – The 6ew Regionalism, în Economic Journal, 108, 1149-61, 1998 92 Grossman, G.M., Helpman, E. – The Politics of Free Trade Agreements, în American Economic Review, 85, 667-90, 1995
70
producători în favoarea protejării excesive a unei industrii anume sau stimulării unei
anumite ramuri economice93.
Totodată, comerţul internaţional este considerat ca fiind un factor de creştere a
nivelului de securitate la scară regională, schimburile comerciale crescând încrederea dintre
parteneri şi oferind vecinilor statutul de parteneri. Numeroşi specialişti au considerat
extinderea atât de rapidă a Uniunii Europene către Europa Centrală şi de Est ca având la
bază, mai mult, argumente politice şi de securitate şi, mai puţin, o argumentaţie economică
solidă.
John Ikenberry94 a prezentat diversitatea formelor de regionalism de-a lungul a două
axe: mod de organizare şi motive principale ce stau la baza integrării regionale. Acordurile
regionale pot fi motivate de consideraţii politice sau de consideraţii economice. Ele pot fi
unipolare sau multipolare şi, de asemenea, pot fi ierarhice sau descentralizate. În aceasta
matrice, de exemplu, APEC trebuie plasat în colţul din stânga-jos, NAFTA în colţul din
stânga-sus şi UE în colţul din dreapta-jos. Nu există multe exemple contemporane de
acorduri regionale unipolare, ierarhice şi motivate politic. Conceptul japonez din anii 1930
de Mare Sferă de Co-prosperitate din Asia de Est a fost singurul exemplu de acest fel.
Figura nr. 9.1 – Motivaţii principale ale integrării regionale
Sursa: John Ikenberry - The Political Economy of Asia-Pacific Regionalism, 2000
93 Maggi, G., Rodriguez-Clare, A. – The Value of Trade Agreements in the Presence of Political Pressures, în Journal of Political Economy, 106, 574-601, 1998 94 John Ikenberry – “The political economy of Asia-Pacific regionalism”, East Asian Economic Perspective, 2000, pag. 35 – 61
71
Pentru o serie de ţări în curs de dezvoltare, iniţierea şi dezvoltarea grupărilor
regionale a constituit o modalitate eficientă de pătrundere pe anumite pieţe de desfacere,
efectele pozitive fiind multiplicate la scară regională. În plus, pot fi menţionate şi alte
aspecte definitorii pentru dezvoltarea acestui proces95: redefiniri în raportul de forţe pe plan
comercial la scară internaţională; creşterea numărului participanţilor la negocierile
internaţionale, ceea ce îngreunează negocierile; utilizarea cu precădere, ca mijloace de
protecţie, a barierelor netarifare şi paratarifare; diferenţierile instituţionale şi nivelurile de
dezvoltare diferite ale statelor participante la schimburile comerciale internaţionale;
“Internalizarea” crescândă a fluxurilor comerciale şi de investiţii, care duce la modificarea
mecanismelor de control al aplicarii şi respectarii conduitei comerciale multilaterale.
În concluzie, integrarea economică poate fi considerată rezultatul acţiunii unui
complex de factori determinanţi, dintre care cei cu caracter economic şi politic deţin o
pondere semnificativă. De exemplu, crearea Comunităţii Economice Europene poate fi pusă
pe seama, atât a decalajului economic dintre SUA şi Europa la sfârşitul celui de-al doilea
război mondial, cât şi a unor factori politici: relaţiile tensionate dintre Franţa şi Germania,
contracararea influenţei URSS etc. În afară de premisele economice şi politice, au fost aduşi
în discuţie chiar factori geografici şi culturali. Paul Krugman apreciază că proximitatea
geografică dă naştere unor blocuri comerciale „naturale”, create între parteneri care
derulează între ei o parte semnificativă din fluxurile lor comerciale96. Samuel Huntington
prezintă cultura drept o forţă care uneşte şi divide totodată; în consecinţă, ţările cu afinităţi
culturale cooperează economic şi politic, iar organizaţiile internaţionale, cum ar fi de
exemplu Uniunea Europeană, formate din state cu trăsături culturale comune, au mai mult
succes decât cele care încearcă să transceadă culturile97.
9.3. Avantaje ale procesului de integrare economică
Aderarea unei ţări la un spaţiu integrat economic produce efecte benefice pe
multiple planuri asupra performanţelor economice. Principalele avantaje ale integrării
economice pot fi sintetizate astfel98:
95 Dumitru Miron –“ Integrarea economică regională – de la prototip, la producţia de serie”, Editura Sylvi, 2000, pag. 19 96 Melo, J. de, Panagariya, A. – „6ew Dimensions in Regional Integration”, Cambridge University Press, 1995, pag. 63, în Kicsi, Rozalia, Burciu, Aurel – Blocurile comerciale în economia globală, Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava 97 Huntington, S.P. – Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura ANTET, 1997, pag. 3 98 Idem, pag. 29
72
Economiile de scară (determinate de producţia de serie mare)
Sunt o consecinţă a posibilităţii dimensionării optime a întreprinderii, ce permite
obţinerea unor costuri medii unitare mai mici cu implicaţii favorabile asupra preţurilor de
vânzare şi a ratei profitului. Acest lucru are drept efect imediat şi o creştere semnificativă a
competitivităţii pe piaţa mondială.
Firmele se vor putea evidenţia mai bine pe piaţa mai amplă a unui spaţiu inetgrat.
Piaţa internă, actualmente limitată şi de putere de cumpărare scăzută, nu va mai constitui o
piedică în dezvoltarea de capacităţi de producţie care să permită obţinerea de economii de
scară, costuri de producţie mai mici, deci şi profituri mai mari.
Intensificarea concurenţei în cadrul noii pieţe mărite
Extinderea pieţei de la nivel naţional la cel regional duce la o intensificare a
concurenţei, fapt determinat de imposibilitatea existenţei unui singur producător pentru o
anumită categorie de bunuri. Într-o zonă integrată economic, fiecare producător poate
adopta o dimensiune optimă a producţiei, generând costuri mai mici şi efecte favorabile
pentru consumatori: preţuri mai mici, calitate mai bună, stimularea inovaţiei şi introducerea
progresului tehnic.
Economisirea de devize convertibile cu efecte benefice asupra balanţelor de plăţi
Rezervele de devize convertibile au un rol important în susţinerea monedei naţionale
şi în finanţarea deficitelor balanţei de plăţi. Avantajele sunt cu atât mai evidente în
perspectiva aderării la o uniune monetară (zona euro, de exemplu), fapt ce ar diminua
considerabil costurile de tranzacţie pentru agenţii economici şi ar oferi o mai mare
stabilitate veniturilor obţinute din activitatea de comerţ exterior.
Posibilitatea de a dezvolta anumite activităţi care nu pot fi abordate eficient de către
anumite ţări în mod individual, datorită limitelor impuse de piaţa internă. Alte impedimente
care pot fi depăşite sunt cele legate de folosirea ineficientă a unor resurse materiale,
cheltuielile prea mari pentru activităţile de cercetare-dezvoltare, dificultatea susţinerii noilor
industrii etc.
Creşterea puterii de negociere în raport cu ţările terţe sau faţă de alte grupuri
regionale, în funcţie de noul nivel al indicatorilor economici determinanţi: produsul naţinal
brut, volumul comerţului exterior, nivelul tehnologic, capacitatea de finanţare externă etc.
Formularea mai coerentă a politicii economice naţionale în contextul în care
aceasta nu se mai formulează în funcţie doar de opţiunile unilaterale ale acelei ţări. Într-un
cadru integrat, politica economică trebuie să ţină seama şi de constrângerile impuse de
ceilalţi membri, crescând totodată şi riscul unui eventual eşec.
73
Procesul de integrare economică antrenează transformări structurale, care urmăresc
eliminarea discrepanţelor care există între diferitele zone ale spaţiului economic integrat.
Procesul de integrare economică oferă posibilitatea accelerării dezvoltării
economice şi utilizării la un nivel mai ridicat a factorilor de producţie.
9.4. Evoluţia procesului de integrare economică
Specialiştii în comerţ internaţional sunt de părere că modelul contemporan al
integrării economice a evoluat, el fiind susţinut de trei valuri succesive de regionalizare a
comerţului internaţional.99
Primul val de regionalizare a început în anii ’60, odată cu crearea Comunităţilor
Europene, continuând în Africa şi extinzându-se în America Centrală şi de Sud, Asia de
Sud-Est şi Orientul Mijlociu, scopul principal fiind acela de a impulsiona schimburile
intraregionale şi de a compensa lipsurile sistemului comercial multilateral. Deşi lipsa de
implicare a SUA100 a determinat un impact relativ scăzut la nivel mondial, acest val de
regionalism a marcat debutul unui proces de mare complexitate, ce a continuat până în
prezent.
Al doilea val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la mijlocul anilor
‘80, perioadă în care s-a remarcat o deplasare dinspre sistemul comercial multilateral spre
acordurile regionale, pe fondul adâncirii procesului de integrare europeană101 şi schimbării
politicii comerciale a SUA102. Acestea au lansat propunerea de creare a unei zone de liber
schimb la nivel nord-american, dând astfel un semnal pozitiv procesului de regionalizare a
fluxurilor comerciale. Totodată, poate fi remarcat un reviriment al vechilor zone comerciale
preferenţiale, Pactul Andin şi Piaţa Comună a Americii Centrale cunoscând un proces de
revigorare la începutul anilor 1990, şi o reconsiderare a procesului de integrare în Africa.
99 Miron, Dumitru - Integrarea economică regională – de la prototip, la producţia de serie, Editura Sylvi, 2000, cap. I 100 SUA considerau initiativele regionale drept o frână în calea liberalizarii multilaterale; au adoptat o atitudine anti-regionalizare şi au susţinut cauza comerţului liber promovat de GATT. Totuşi, CEE s-a bucurat de sprijinul SUA, întrucât o Europa unită reprezenta o contrapondere însemnata la ameninţarea din partea URSS. 101 Intrarea în vigoare a Pieţei Comune a Comunităţii Economice Europene, a marcat intrarea în faza de integrare economică profundă a ţărilor din această organizaţie. 102 Paul Krugman apreciază schimbarea de optică a SUA în privinţa integrării la nivel regional ca fiind rezultatul progresului lent al negocierilor în cadrul GATT/OMC
74
Specialiştii apreciază că, în prezent, parcurgem cel de-al treilea val de regionalizare,
numit “regionalism deschis”, care a debutat odată cu crearea APEC (Forumul de Cooperare
Economică din Zona Asia-Pacific) la începutul anilor 1990. Dumitru Miron exprima ideea
centrală a acestui nou curent, ca fiind maniera cea mai adecvată de a face compatibile
exacerbarea aranjamentelor comerciale preferenţiale, în cadrul cărora se derulează peste
60% din comerţul mondial cu normele de conduită ale sistemului comercial gestionate de
OMC.
Regionalismul deschis (neoregionalismul) prezintă o serie de caracteristici distincte:
- în timp ce primele două valuri de regionalizare au dus la crearea de organizatii între state
cu acelaşi nivel de dezvoltare, neoregionalismul este cunoscut pentru alianţele între statele
industrializate şi cele în dezvoltare (un exemplu elocvent este NAFTA – SUA, Canada,
Mexic);
- dacă regionalismul primelor valuri s-a limitat la crearea de acorduri comerciale între
economii din aceeaşi zonă, regionalismul deschis nu se mai limitează la economiile vecine.
(poate fi menţionat cazul APEC şi proiectul Zonei de Comerţ Liber a Americilor);
- noile aranjamente regionale nu sunt exclusiviste, o ţară putând fi simultan membru al mai
multor grupări regionale; acest lucru poate fi extrem de util în promovarea extinderii
liberului schimb la scară mondială;
- în vreme ce precedentele valuri de regionalizare s-au limitat la integrarea de suprafaţă,
noul regionalism este mai ambiţios, un număr tot mai mare de acorduri recente tinzând
către o integrare profundă, pe model european, cu armonizarea măsurilor legislative,
liberalizarea mişcării factorilor de producţie şi alte măsuri integraţioniste.
Regionalismul deschis reprezintă, astfel, calea cea mai eficientă de echilibrare a
celor două alternative posibile: aranjamente multilaterale nediscriminatorii sau
aranjamente regionale preferenţiale.
Pe ansamblu, procesul de regionalizare a fost unul dintre dominanţele perioadei
postbelice. Perioada de după ce de-al doilea razboi mondial a cunoscut o proliferare fără
precedent a acordurilor de integrare, fiind încheiate în această perioadă aproximativ o sută
de acorduri regionale, cel mai adesea între ţări aparţinând aceleiaşi regiuni103.
Unele dintre acordurile regionale şi-au atins doar parţial obiectivele – în special cele
încheiate între ţări din Africa şi America Latina în cadrul primului val de regionalizare din
anii ’60 – ‘70; un al doilea val, mai fructuos, s-a dezvoltat începând cu sfârşitul anilor ’80.
103 Regionalismul a dobândit acest sens “politic” în cadrul rundei de negocieri Uruguay, regionalizarea desemnând, mai degrabă, procesele de integrare economică.
75
În anii ’90, numeroase acorduri s-au născut din dezintegrarea relaţiilor economice din fostul
bloc sovietic, anvergura acorduri ramânând limitată, însă, în cele mai multe cazuri.
În ultimele decenii s-au născut importante grupări regionale în America de Nord –
Acordul 6ord-American de Liber Schimb (6AFTA), în America de Sud – Piaţa Comună a
Sudului (MERCOSUR), în Asia de Est – Zona Asiatică de Liber Schimb (AFTA) şi Asociaţia
6aţiunilor din Sud-Estul Asiei (ASEA6).
În Europa, continent pe care procesul de integrare este cel mai avansat, diferitele
acorduri şi tratate formează trei cercuri de integrare. Centrul este constituit de Uniunea
Europeană, care a integrat progresiv un număr tot mai mare de ţări. Economia norvegiană şi
cea islandeză întreţin relaţii strânse cu UE prin intermediul prevederilor Spaţiului Economic
European (SEE)104. Un al treilea cerc este format din ţările în curs de dezvoltare cu care
Uniunea Europeană a încheiat diferite acorduri comerciale. Printre acestea se numără ţări
din Africa-Caraibe-Pacific, Mexic, cu care a fost semnat în martie 2000 un acord de liber
schimb, şi ţările MERCOSUR105.
Pe continentul american, integrarea regională a căpătat un nou impuls în 1988, prin
încheierea unui acord de liber schimb foarte complex între SUA şi Canada; ulterior,
prevederile acestuia au fost extinse şi asupra Mexicului, odată cu intrarea în vigoare a
acordului NAFTA, la 1 ianuarie 1994. Înca din 1990, SUA au prevăzut extinderea
procesului de integrare regională la nivelul întregului continent prin Iniţiativa pentru
Americi, proiectul fiind abandonat din cauza disputelor pe care le-a stârnit pe plan intern. În
plus, integrarea Americii Latine a continuat cu succes în cadrul Pieţei Comune a Sudului
(MERCOSUR).
Ţările din zona Asia-Pacific au avut mai puţine iniţiative pe planul integrării
regionale. Australia şi Noua Zeelandă au început în 1965 un proces de liberalizare a
schimburilor comerciale, acordul din 1983 ducând, în 1990, la eliminarea drepturilor de
vamă şi a restricţiilor cantitative vizând comerţul exterior şi prevăzând introducerea de
reguli comune pentru subvenţii, cereri de ofertă, servicii sau politică a concurenţei.
Asociaţia 6aţiunilor din Sud-Estul Asiei (ASEAN), constituită la început pe o bază
politică şi diplomatică, a introdus, la sfârşitul anilor ’70, taxe vamale preferenţiale pentru
anumite produse, urmând o evoluţie progresivă, până la crearea unei zone de liber schimb în
anul 2003.
104 Într-o situaţie asemănătoare se află şi Elveţia. 105 Sachwald, Frederique - Integrarea regională şi mondializarea, de la comerţ la instituţii, în Serge Cordellier (coord) - “Mondializarea dincolo de mituri”, Editura TREI, Bucureşti, 2002, pag. 119-131
76
Corespunzător acestor evoluţii, acordurile de integrare nu au progresat doar prin
extinderea geografică, ci şi prin lărgirea domeniilor de negociere. De exemplu, la nivel
european se ajunge la nivelul creării unei uniunii economice şi monetare, fiind demarată şi
instituirea unei uniuni politice. Toate grupările regionale au vizat, cel puţin, liberul schimb,
acest lucru presupunând abolirea ansamblului de bariere netarifare dintre ţările membre şi,
deci, armonizarea unui mare număr de reglementări106, precum şi de soluţionare a
diferendelor107.
În prezent, o imagine sintetică a procesului de integrare regională, în funcţie de
notificările făcute către GATT/OMC, poate fi prezentată astfel:
Tabelul nr. 9.1 - Situaţia acordurilor regionale notificate la GATT/OMC (2009)
�r.
crt. Forma de integrare �umărul de acorduri
1. Zone de liber schimb 148
2. Uniuni vamale 19
3. Acorduri de integrare economică 68
4. Acorduri comerciale preferenţiale 13
5. TOTAL 248
Se poate observa cu uşurinţă dimensiunea globală care poate fi asociată procesului
de integrare regională, numărul mare de acorduri semnate acoperind toate continentele
lumii, aproape fiecare ţară fiind semnatară a cel puţin unui tratat comercial regional.
În prezent, cele mai importante acorduri regionale sunt:
• AELS (EFTA)- European Free Trade Association
• UE (27)- Uniunea Europeană
• NAFTA- North American Free Trade Agreement
• Pactul Andin (Comunitatea Andină) – Andean Community
• CACM - Central American Common Market
• CARICOM - Caribbean Common Market
• MERCOSUR - Southern Common Market 106 Armonizare este un termen generic: eliminarea obstacolelor pe care le puteau reprezenta reglementările naţionale a trecut prin principiul recunoaşterii reciproce dintre ţările membre. 107 Frederique Sachwald – “Les realites de l’integration regionale”, RAMSES 97, Dunod, Paris, 1996, pag. 16
77
• CEMAC - Economic and Monetary Community of Central African States
• COMESA - Common Market for Eastern and Southern Africa
• ECCAS - Economic Community of Central African States
• ECOWAS - Economic Community of West African States
• SADC - South African Development Community
• WAEMU - West African Economic and Monetary Union
• ASEAN - Association of South-East Asian Nations
• GCC - Gulf Co-operation Council
• SAPTA - South Asian Preferential Trade Arrangement
Dimensiunea procesului de integrare economică poate fi apreciată pe baza
evidenţierii ponderii deţinute de comerţul intra-grup în totalul comerţului exterior al statelor
membre. O astfel de analiză ne permite să apreciem gradul de regionalizare la nivelul
fiecărui continent şi importanţa pe care acesta o deţine în relaţiile comerciale ale statelor
lumii. De departe, cea mai mare pondere în total a comerţului intra-regional o deţine
continentul european - aproape trei sferturi din exporturile şi importurile acesteia
desfăşurându-se între statele membre, pe locul secund situându-se continentul nord-
american cu o pondere de 51% a comerţului intra-regional. Cel mai puţin integrat din acest
punct de vedere este continentul african, doar 10% din exporturi având ca destinaţii ţări
africane.
Figura nr. 9.2 - Exporturile intra si extra regionale de marfă în
principalele regiuni (2007)
78
Rolul procesului de integrare economică în stimularea comerţului la nivel regional
poate fi evidenţiat prin analiza ponderii în total exporturi a exporturilor intra-grup, pentru
cele mai reprezentative grupări regionale. Se poate observa, astfel, o corelaţie aproape
perfectă între ierarhia principalelor regiuni din punctul de vedere al ponderii comerţului
intraregional şi ordinea principalelor grupări din punctul de vedere al ponderii comerţului
intra-grup: Uniunea Europeană – 68%, NAFTA – 51%, ASEAN – 25%, MERCOSUR –
14% şi Comunitatea Andină – 8%.
Figura nr. 9.3 - Ponderea în totalul exporturilor de marfă în principalele grupări regionale (2007)
O analiză retrospectivă a evoluţiei exporturilor de mărfuri a principalelor grupări
economice evidenţiază clar tendinţa de creştere a acestora, de multe ori, dinamica acestora
fiind peste media mondială.
Tabelul nr. 9.2 - Valoarea exporturilor de marfă a principalelor grupări economice (1997-2007, mld. USD)
1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007
Total 5591.0 5501.0 5712.0 6456.0 6191.0 6492.0 7585.0 9220.0 10485.0 12113.0 13950.0
America de Nord si Europa AELS 126.5 121.2 127.8 142.5 143.4 153.6 175.5 208.2 237.7 273.4 313.2
UE (27) - - 2357.0 2452.6 2469.5 2637.6 3148.9 3762.4 4065.9 4590.9 5319.7
NAFTA 1014.0 1013.9 1070.6 1224.9 1147.5 1106.2 1162.9 1323.3 1478.6 1674.8 1853.4
America Centrala si de Sud Pactul Andin 24.8 21.9 23.2 26.2 25.3 26.0 30.0 38.9 51.4 64.8 76.2
CACM 12.0 14.0 14.8 15.5 14.4 16.7 18.0 19.9 21.7 24.2 27.1
CARICOM 6.3 5.8 6.4 8.1 7.8 7.3 9.0 11.1 14.9 20.1 21.4
79
MERCOSUR 83.2 81.4 74.3 84.6 87.8 88.8 106.1 135.8 164 190.2 223.9
Africa CEMAC 7.4 5.8 6.7 8.4 8.4 8.9 11.6 16.6 22.9 27.1 29.4
COMESA 27.6 23.1 23.9 31.3 28.4 28.8 37.5 49.1 65.8 81.9 97.0
ECCAS 14.1 10.9 12.7 17.2 16.0 18.5 22.5 32.0 49.4 61.5 72.2
ECOWAS 25.3 20.4 24.4 30.3 27.6 29.5 37.0 53.7 67.1 77.8 85.7
SADC 49.9 42.4 44.0 50.3 48.5 51.5 61.7 79.4 97.8 116.4 139.2
WAEMU 7.3 7.6 7.7 6.7 7.0 8.7 9.9 11.6 12.7 14.0 14.5
Asia si Orientul Mijlociu ASEAN 355.9 331.1 362.1 432.0 387.6 407.4 474.8 568.9 655.2 770.7 864.4
GCC 133.0 96.0 118.2 176.0 160.2 167.9 212.7 285.2 397.6 480.4 549.9
SAPTA 53.9 52.6 55.0 64.2 64.4 70.8 84.0 105.2 132.6 158.0 185.1
WTO (153) 5416.4 5356.3 5550.1 6217.3 5970.8 6266.3 7305.2 8842.1 9979.4 11472.9 13193.2
Tabelul nr. 9.3 - Valoarea importurilor de marfă a principalelor grupări economice (1997-2007, mld. USD)
1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007
Total 5739.0 5683.0 5921.0 6727.0 6485.0 6744.0 7863.0 9569.0 10857.0 12428.0 14244.0
America de �ord si Europa AELS 113.7 120.1 116.5 119.5 119.3 124.3 143.1 168.0 187.0 211.9 248.2
UE (27) - - 2419.1 2579.9 2549.4 2672.1 3214.2 3854.5 4222.3 4829.9 5573.9
NAFTA 1214.7 1281.4 1425.7 1686.8 1582.7 1604.3 1726.6 2011.7 2287.4 2543.8 2706.3
America Centrala si de Sud Pactul Andin 30.8 30.4 22.3 24.5 27.2 28.4 30.6 36.9 46.3 56.3 70.1
CACM 16.6 19.6 20.2 21.9 23.1 26.2 28.2 32.1 36.3 41.5 47.3
CARICOM 12.4 12.5 12.4 14.1 14.0 14.1 15.1 17.0 20.4 23.0 25.2
MERCOSUR 100.9 99.2 82.7 89.9 84.2 62.3 69.1 95.1 113.9 140.6 184.4
Africa CEMAC 4.2 4.1 3.9 3.8 5.1 5.9 6.3 7.3 8.9 10.9 13.7
COMESA 39.3 42.2 38.7 36.5 37.5 36.9 39.7 50.5 65.3 72.1 88.5
ECCAS 8.0 7.7 7.9 7.9 9.6 11.2 13.9 15.6 20.2 23.4 30.0
ECOWAS 20.9 21.1 21.8 20.9 23.6 19.7 25.9 32.7 43.0 46.3 59.3
SADC 52.2 47.7 45.4 48.2 46.9 48.9 65.5 84.8 99.0 117.8 140.9
WAEMU 7.2 7.8 8.1 7.4 7.4 7.9 10.2 12.4 14.4 15.4 18.6
Asia si Orientul Mijlociu ASEAN 381.9 287.3 309.8 380.7 347.1 366.8 411.8 513.8 603.1 688.0 774.0
GCC 83.6 84.0 78.3 85.4 90.4 99.3 117.3 154.3 188.3 223.8 295.5
SAPTA 68.4 67.4 73.5 80.6 77.6 84.5 105.2 140.7 194.3 235.2 283.6
WTO (153) 5573.8 5532.4 5793.7 6581.0 6319.1 6566.4 7650.6 9282.4 10513.0 12015.5 13717.0
Toate aceste evidenţe statistice ne îndreptăţesc să considerăm procesul de
regionalizare ca unul dominant în economia mondială. De aici, se justifică şi interesul pe
care acest domeniu îl trezeşte în rândul specialiştilor, precum şi importanţa evaluarea
impactului pe care intensificarea acestor procese integraţioniste îl are asupra pocesului de
liberalizare a comerţului mondial.
80
9.5. Procesul de integrare economică în Europa
Ţările semnatare ale Tratatului de la Roma, împreună cu cele care au aderat ulterior
(Marea Britanie, Irlanda, Danemarca în 1973, Grecia în 1981, Spania şi Portugalia în 1986,
Suedia, Finlanda şi Austria în 1995, Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Ungaria, Cehia,
Slovacia, Slovenia, Cipru şi Malta – 1 mai 2004, România şi Bulgaria – 1 ianuarie 2007) au
parcurs un drum lung, conflictual şi controversat. De la Roma la Maastricht a curs un timp
în care, în baza unei legităţi proprii şi prin voinţă politică, integrarea europeană a evoluat
prin aprofundare şi prin extindere, apropiindu-se de obiectivul fundamental - unitatea
politică.
Începutul colaborării dintre ţările Europei Occidentale este marcat de crearea
Organizaţiei Europene de Cooperare Economică şi de derularea Planului Marshall.
Acesta îşi propunea, în afară de administrarea planului, şi crearea unui mecanism de
coordonare a politicilor economice din cele 16 ţări beneficiare. Aceste iniţiative, urmate de
multe altele, se vor concretiza în crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO) la 18 aprilie 1951. Aceasta urmărea realizarea a două obiective importante:
realizarea primelor forme de integrare economică şi reconcilierea franco-germană. S-a
creat, astfel, o piaţă comună pentru două produse strategice: cărbunele şi oţelul.
În paralel, procesul de integrare al Belgiei, Olandei şi Luxemburgului, iniţiat mult
mai devreme, se va finaliza prin semnarea tratatului care instituia Uniunea Economică
BE6ELUX. Prin aceasta, ţările membre doreau să îşi apere în comun interesele economice
faţă de terţi, prin coordonarea politicilor economice, sociale şi financiare, asigurându-se
libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, capitalului şi serviciilor.
Actul de constituire al Comunităţii Economice Europene, Tratatul de la Roma
(1957), enunţa rolul pe care această structura îl va avea: o dezvoltare armonioasă a
activităţilor economice, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate în creştere, o
ridicare accelerată a nivelului de trai, prin instituirea unei pieţe comune şi prin apropierea
progresivă a politicilor economice a ţărilor membre.
Trebuiau, astfel, întreprinse o serie de acţiuni concrete, care să permită atingerea
obiectivelor stabilite: eliminarea treptată a drepturilor de vamă şi a restricţiilor cantitative la
circulaţia mărfurilor între statele membre, instituirea unui tarif vamal comun, eliminarea
81
tuturor obstacolelor ce impiedicau libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor,
o politică agricolă comună, reglementări comune în domeniul transporturilor, susţinerea
dezvoltării economice prin crearea unei Bănci Europene de Investiţii, prin crearea unor
fonduri speciale destinate finanţării unor obiective de interes comun.
Prin Tratatul de la Roma se urmărea, în primul rând, realizarea unei uniuni vamale,
prin înlăturarea obstacolelor existente în calea schimburilor economice dintre ţările membre
şi stabilirea unei politici comerciale comune faţă de exterior. În al doilea rând, era vizată
formarea unei pieţe comune, prin care, la libera circulaţie a mărfurilor – a bunurilor şi
serviciilor, se adăuga şi cea a capitalurilor şi persoanelor, iar, în al treilea rând, se avea în
vedere armonizarea legislaţiilor naţionale în vederea evitării distorsiunilor rezultate din
elaborarea politicilor economice naţionale în scopul realizării unui ansamblu economic
coerent.
O importanţă deosebită a fost acordată formării unei pieţe comune agricole.
Obiectivele principale au fost: libera circulaţie a produselor agricole între ţările Uniunii
Europene, în condiţii similare celor din pieţele naţionale (unicitatea pieţei, instituirea unor
preferinţe comunitare la frontiere în favoarea agriculturii ţărilor respective) şi solidaritatea
financiară a statelor membre108.
Cu timpul, politica agricolă comunitară a fost completată cu o serie de măsuri care
vizau creşterea competitivităţii produselor agricole, controlul ofertei agricole pentru evitarea
acumulării de excedente şi costuri financiare ridicate, creşterea eficienţei folosirii fondurilor
destinate acestui domeniu. Astfel, reducerile de preţ practicate până în anii ’90 au fost
înlocuite cu un sistem de subvenţii directe. În condiţiile unor discuţii tot mai aprinse pe
marginea acestei politici agricole, eforturile de reformulare vor constitui pe viitor o temă viu
disputată.
Pentru funcţionarea efectivă a unei pieţe comune, a fost necesară şi asigurarea liberei
circulaţii a factorilor de producţie. Libera circulaţie a forţei de muncă a fost instituită încă
din 1968 şi a fost completată, mai ales în domeniul protecţiei sociale, de adoptarea Cartei
Comunitare a Drepturilor Sociale Fundamentale ale Angajaţilor şi prin semnarea
Acordului de la Schenghen vizând suprimarea treptată a controalelor la frontierele
comune.
Liberalizarea serviciilor s-a realizat mult mai lent decât în domeniul bunurilor. În
anii ‘90, însă, organizarea acestui domeniu s-a făcut pe baza a două principii: realizarea
108 Gabriela Carmen Pascariu - Uniunea Europeană. Politici şi pieţe agricole, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pag. 79
82
treptată a liberei circulaţii a produselor financiare şi aplicarea aceluiaşi tratament serviciilor
financiare ca şi în cazul altor bunuri şi servicii.
Iniţial, cooperarea economică s-a limitat strict la domeniul producţiei de cărbune şi
oţel. Treptat însă, necesitatea unor politici industriale la nivel comunitar a devenit tot mai
evidentă. Strategiile din acest domeniu au urmărit asigurarea competitivităţii industriei
europene, stimularea dinamismului industriei şi cercetării, menţinerea unui nivel tehnologic
ridicat şi preocuparea continuă pentru inovaţie.
S-a recurs la o serie de intervenţii care vizau, pe de o parte, controlul ajutoarelor de
stat ale ţărilor membre, şi, pe de altă parte, sprijinirea iniţiativelor naţionale în domeniul
unde se impunea acest lucru.
Un loc important a fost acordat dimensiunii internaţionale a acestor strategii şi
relaţiilor comerciale cu alte zone ale lumii. Aceasta viza competitivitatea produselor,
comparativ cu principalii parteneri şi rivali industriali (Japonia şi SUA), dar şi în relaţiile cu
noile ţări industrializate.
Uniunea Monetară realizată în prezent a presupus parcurgerea mai multor etape
dificile de negocieri care vizau armonizarea politicilor economice, unificarea
reglementărilor fiscale, convergenţa legislaţiilor în domeniu, crearea Sistemului Monetar
European şi a unităţii de cont europene, înlocuirea, în final, a monedelor naţionale cu o
monedă unică, euro.
Avantajele considerate certe ale unei uniuni monetare sunt:
- U.E.M. este “complementul logic al marii pieţe şi al integrării financiare; moneda comună
este o contra-parte a integrării pieţelor naţionale de factori de producţie (mai ales muncă şi
capital) şi a pieţelor de bunuri”; uniunea monetară condiţionează şi determină creşterea
mobilităţii bunurilor şi factorilor de producţie;
- cu o monedă unică riscul de schimb intra-european dispare şi se elimină costurile datorate
recurgerii la diferite instrumente de acoperire a acestui risc;
- se elimină costurile de tranzacţie datorate “trecerii de la o monedă la alta” (se estimează o
reducere de 0,5 % din PNB al UE, variind între 0,1% pentru ţările cu monedă puternică şi
1% pentru ţările cu monedă slabă);
- posibilitatea reducerii costurilor de intermediere bancară şi convergenţa ratelor dobânzii;
- întărirea disciplinei financiare, reducerea instabilităţii şi incertitudinii, dezvoltarea
cooperării economice;
- atragerea unei fracţiuni importante a economiei mondiale sub forma investiţiilor directe şi
de portofoliu.
83
Argumentele aduse în general împotriva unei monede unice sunt :
- moneda unică, eliminând variaţiile nominale de schimb ale cursurilor, face mai dificile
ajustările pe termen scurt ;
- fiecare naţiune îşi pierde suveranitatea în politica monetară (determinarea ratei de inflaţie
şi arbitrarea între inflaţie şi şomaj) ;
- consecinţe regionale nedorite, generate de neconcordanţa între evoluţia aproape uniformă
a salariilor nominale şi productivităţile mai scăzute ale regiunilor periferice şi de mişcările
de forţă de muncă şi de capital între regiuni; o politică de redistribuire a veniturilor,
stimularea delocalizărilor de forţă de muncă spre regiunile periferice ar constitui soluţia
eliminării acestui dezavantaj.
Pentru a crearea zonei euro, au fost definite în cadrul Tratatului de la Maastricht
criteriile macroeconomice pe care trebuia să le respecte orice stat dornic de a participa la
procesul de integrare monetară:
- inflaţia nu trebuia să fie mai mare de 1,5% faţă de media a trei state cele mai performante;
- deficitul public nu trebuia să depăşească 3% din PIB ;
- datoria publică trebuia să fie cel mult 60 % din PIB ;
- dobânda pe termen lung nu trebuia să depăşească cu mai mult de 2% media primelor trei
ţări membre cele mai performante.
Alături de aceste criterii, se consideră a fi deosebit de importante pentru stabilitatea
unei uniuni monetare: convergenţa ritmurilor de creştere economică şi coerenţa
fenomenelor de specializare.
Cooperarea economică dintre Uniunea Europeană şi ţările din fostul bloc socialist a
început imediat după 1989, prin suprimarea cotelor la importul unor produse şi prin
extinderea sistemului generalizat de preferinţe, premise către o liberalizare a schimburilor
comerciale. În acelaşi timp, Uniunea Europeană a acordat o asistenţă financiară
considerabilă prin intermediul Programului PHARE - iniţial conceput pentru Polonia şi
Ungaria şi extins, apoi, la alte ţări din Centrul şi Estul Europei (Cehia, Slovacia, România şi
Bulgaria), Programul ISPA şi Programul SAPARD.
Aderarea ţărilor est-europene, mai sărace decât Spania şi Portugalia la momentul
aderării, cu sectoare agricole mari şi aflate într-un amplu proces de tranziţie la economia de
piaţă s-a dovedit a fi de la început un proces complicat şi dificil de previzionat.
Cu toate acestea, Uniunea Europeană şi-a formulat clar obiectivele strategice ale
extinderii către Est. În primul rând, se urmăreşte garantarea păcii şi stabilităţii pe continent,
prin garantarea democraţiei, aplicarea legilor, respectarea drepturilor omului şi protecţia
84
minorităţilor. Cel de-al doilea obiectiv se referă la crearea unei pieţe deschise şi
competitive, care să ofere condiţiile unei dezvoltări economice durabile, premisă necesară
ridicării standardelor de viaţă în ţările aflate în tranziţie.
Cadrul juridic al relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi ţările aflate în tranziţie a fost
reprezentat de acordurile comerciale semnate imediat după 1989, transformate apoi în
acorduri de asociere (numite şi Acorduri Europene). Acestea se refereau la comerţul
bilateral, vizând liberalizarea treptată a schimburilor comerciale, la domeniul politic şi la
alte domenii de cooperare, recunoscând intenţia ţărilor asociate de a deveni membre ale
Uniunii Europene (fapt confirmat ulterior, când aceste ţări şi-au depus individual
candidaturile).
România a încheiat Acordul European în februarie 1993, acesta intrând în vigoare în
februarie 1995, după ratificarea sa de către toate ţările membre. Cu timpul, Uniunea
Europeană a devenit principalul partener comercial şi de investiţii, dar şi cea mai importantă
piaţă de desfacere pentru exportul României. Ţara noastră absoarbe circa 5% din exporturile
Uniunii Europene în cele 13 ţări Central şi Est Europene şi acoperă 6% din importul
acesteia provenit din aceleaşi ţări. După volumul schimburilor comerciale cu Uniunea
Europeană, România ocupa în 1998 locul 6 cu exporturi de 5.122 mld. euro şi importuri de
6.275 mld. euro.
Noua configuraţie a Europei a determinat o atitudine clară a Uniunii Europene
privind posibilitatea de a primi noi membri. Astfel, cu ocazia Summit-ului de la Copenhaga
din anul 1993, ţările membre au convenit că statele asociate din Europa Centrală şi de Est,
care doresc, vor putea deveni membre ale Uniunii Europene de îndată ce vor fi îndeplinite
condiţiile economice şi politice impuse.
Criteriile, numite şi “criteriile de la Copenhaga”, pe care România trebuia să le
îndeplinească pot fi grupate astfel:
- criterii politice: stabilitatea instituţiilor democratice, supremaţia legii, respectarea
drepturilor omului, respectarea şi protecţia minorităţilor;
- criterii economice: existenţa economiei de piaţă funcţionale, capacitatea de a face
faţă presiunii concurenţei din Uniunea Europeană;
Obligatoriu este ca România să poată să îşi asume obligaţiile ce decurg din calitatea
de membru, să adere la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare.
Un an mai târziu, la Essen, s-au stabilit paşii de intrare a ţărilor asociate pe piaţa
internă a Uniunii Europene, prin evidenţierea a trei domenii: concurenţa, controlul
ajutoarelor de stat şi acquis-ul comunitar. Ultimul element se referă la o imagine de
85
ansamblu a legislaţiei comunitare pe care România, ca şi celelalte ţări candidate, trebuiau să
o adopte în propria legislaţie, pentru reglementarea fiecărui sector al pieţei interne.
Consiliul European de la Luxemburg din 12 decembrie 1997 a declanşat procesul
propriu-zis de aderare, proclamând principiul conform căruia toate statele candidate vor
adera la Uniune pe baza aceloraşi criterii şi vor participa cu un statut egal la procesul de
aderare. Totodată, la Luxemburg s-a decis ca negocierile de aderare să înceapă în 1998 cu 6
ţări candidate: Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia, Slovenia şi Cipru.
România a început negocierile de aderare împreună cu Bulgaria, Letonia, Lituania,
Malta şi Slovacia abia în anul 2000, după Conferinţa de la Helsinki. Recomandarea
Comisiei pentru România s-a făcut sub rezerva alocării mai eficiente a resurselor bugetare
necesare centrelor de îngrijire a copiilor şi a reformei structurale a instituţiilor din acest
domeniu.
În urma invitaţiei primite, România a elaborat un Program �aţional pentru
Adoptarea Acquis-ului (PNAA), prin care se detalia modul în care se vor respecta
priorităţile parteneriatului pentru aderare şi modul de pregătire a aderării la Uniunea
Europeană. Acest program includea calendarul realizării priorităţilor şi obiectivelor,
precizându-se chiar şi resursele umane şi financiare ale României şi ale Uniunii Europene
folosite.
Dintre factorii determinanţi ai realizării criteriilor economice de aderare a României
şi diminuare a decalajelor existente faţă de Uniunea Europeană, putem aminti: modul şi
ritmul în care este realizată reforma internă, liberalizarea şi amplificarea schimburilor
comerciale şi strategiile de dezvoltare pe termen scurt şi mediu.
Pe viitor, România trebuie să urmărească consolidarea şi menţinerea stabilităţii
macroeconomice, obţinerea unei creşteri economice reale, pe baza realizării unei producţii
de mărfuri şi de servicii viabile şi vandabile. Este foarte importantă elaborarea unor politici
industriale active, care să ducă la consolidarea firmelor competitive din industrie şi din
domeniul serviciilor. E nevoie de eforturi deosebite pentru depăşirea dificultăţilor existente,
adoptarea tehnologiilor de vârf folosite pe plan mondial, atragerea de capitaluri şi
specializarea forţei de muncă pentru domeniile deficitare.
86
10. TIPOLOGIA FORMELOR DE AFACERI I�TER�AŢIO�ALE
Din punct de vedere al metodelor de intrare pe piaţa internaţională, caracteristic
literaturii de marketing internaţional, distingem (Figura 2):
- exporturi (directe şi indirecte);
- operaţiuni de cooperare (contracte), numite şi aranjamente colaborative;
- investiţii străine directe109.
Din punct de vedere al organizării afacerilor internaţionale, caracteristic literaturii
de management internaţional, distingem mai multe etape/faze ale internaţionalizării. Pe
măsură ce firma acumulează resurse şi experienţă, îşi dezvoltă capitalul uman şi produsele,
ea creşte gradul de control managerial şi internalizează, în final, toate fazele producţiei şi
distribuţiei. Grafic, stadiile dezvoltării afacerilor internaţionale ale firmei pot fi prezentate
astfel:
109 Vasile Işan - Tranzacţii comerciale internaţionale, vol. I, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2005, p. 41-42
Exp. ocazional
Filiale de prod în joint-venture
Sucursale şi filiale de vânzări
Filiale de ansamblare
Manag. exp. prin dep. distinct
Manag. exp. în cadrul firmei
Filiale de producţie total integrate
Grad de control managerial
Timp
Figura 1 Stadiile dezvoltării afacerilor internaţionale
Întreprindere locală
Întreprindere globală
87
AF
AC
ER
I IN
TE
RN
AŢ
ION
AL
E
EXPORT
CONTRACTE DE COOPERARE
INV. DIRECTE ÎN STRĂINĂTATE
DIRECT
INDIRECT
Firme de export
Distribuitori-imp.
Agenţi de export
Piggy-back mark.
Vânz.dir. la client
Agenţi externi
Exp. complexe
Filială de vânzare
Alianţe strategice
Contract. manag.
Prod. sub contract
Com. în compens.
Francizare
Licenţiere
FILIALE PROPRII
JOINT-VENTURE
Filiale de vânzări
Part. majoritară
Part. minoritară
Filiale de prod.
Achiziţii
Fuziuni
Greenfield invest.
Sursa: Olav J. Sorensen - Alternative Ways of Choosing International Market Entry Models, Aaborg University, Centre for International Studies, 996, p. 9
Figura 2 Tipologia afacerilor internaţionale în relaţie cu metodele de intrare pe piaţă
88
Combinarea tuturor criteriilor care pot fi luate în calcul la stabilirea unei tipologii
a afacerilor internaţionale poate duce la o reprezentare de felul următor110:
1. Exportul şi importul
Exportul şi importul de produse şi servicii reprezintă principalele forme de afaceri
internaţionale. Vânzarea şi cumpărarea internaţională de produse şi servicii sunt practicate
atât de firmele naţionale, de toate categoriile (mici, mijlocii şi mari), cât şi de firmele
multinaţionale. În acest domeniu, acţionează, însă, şi firme specializate în tranzacţii
comerciale internaţionale, precum: case de comerţ, companii de managementul exporturilor,
importatori-distribuitori etc. Deşi reprezintă primul pas în procesul de internaţionalizare a
firmei, exportul nu constituie o afacere simplă (multe firme rămân la nivelul exportului
indirect). Cel mai adesea, însă, exporturile firmei se dezvoltă stadial, iar frecvenţa şi
răspândirea exportului ca tip de tranzacţie comercială internaţională a devenit o constantă a
ultimilor ani. De exemplu, în 2001, exporturile mondiale de produse şi servicii au fost de
110 Idem, p. 46
Joint-venture
Licenţiere Contractarea
producţiei
Sucursală în străinătate
Joint-venture
Export
Licenţiere Contractarea
producţiei
Joint-venture
Sucursală în străinătate
Filială în
străinătate
Mare
Mică
Scăzută
Complexitatea pieţei
Ridicată
Div
ersi
tate
a pr
oduc
ţiei
Figura 3
89
7.444 mld. USD (din care 5.984 mld. USD exporturi de produse şi 1.460 mld. USD
exporturi de servicii), iar ritmul de creştere a fost de 5% pentru produse şi de 6% pentru
exportul de servicii (dublul ritmului de creşterii al producţiei industriale şi al PIB-ului
mondial)111.
2. Licenţierea şi francizarea
Acestea sunt principalele forme de tranzacţionare a drepturilor de proprietate
intelectuală, sub forma patentelor sau brevetelor, mărcilor, know-how-ului, copyright-ului şi
formatelor sau pachetelor de afaceri.
*
Licenţierea este o tranzacţie comercială prin care proprietarul unui activ intangibil
(brevet, marcă, copyright, know-how etc.) vinde unui cumpărător (acordă licenţa) dreptul
de a-l utiliza, în schimbul plăţii unei sume de bani, numită redevenţă. Valoarea redevenţei
depinde de valoarea de piaţă a proprietăţii intelectuale respective şi de estimarea profiturilor
viitoare aşteptate de licenţiat.
Transferul de active intangibile sub forma licenţei este, de obicei, însoţit de asistenţă
tehnică şi de alte servicii comerciale. Firmele care vând licenţe îşi propun:
- să obţină venituri suplimentare din drepturile de proprietate deţinute;
- să dobândească un avantaj tactic sau strategic pe pieţele externe;
- să aibă acces mai facil pe o piaţă externă, care ar putea fi utilizată ulterior pentru alte
tipuri de tranzacţii comerciale;
- să fie prezente pe o piaţă externă unde temporar nu se pot face investiţii directe.
Valoarea comerţului cu licenţe a fost de peste 60 mld. USD în 2001 (încasări din
redevenţe), cele mai reprezentative fiind firmele americane (peste 60%), cele japoneze
(circa 15%) şi firmele germane (aprox. 5%). Preponderent, licenţele sunt vândute de
companiile multinaţionale filialelor din străinătate. De exemplu, în cazul SUA, peste 70%
din licenţe se tranzacţionează intra-firmă112.
*
Francizarea este o tranzacţie comercială prin care deţinătorul unui activ intangibil
special (marcă, nume de marcă, tehnică de marketing sau sistem de afaceri) vinde unui
cumpărător dreptul de utilizare, în schimbul plăţii unei taxe.
111 Idem, p. 48 112 Idem, p. 49
90
Francizarea este considerată o formă specială de licenţiere, implicând totuşi o relaţie
mai integrată de afaceri între parteneri. Prin francizare, controlul managerial este mai strict,
iar tranzacţia iniţială este urmată de instruirea personalului, consulting, asistenţă juridică
etc. De regulă, francizorul vinde sisteme complexe sau formate de afaceri (business
format), care cuprind toate aspectele constitutive ale unui mod de a oferi servicii sau
produse (de la procurarea materialelor sau a inputurilor, până la strategia publicitară)113.
Francizarea s-a răspândit considerabil în ultimele cinci decenii, ca metodă
alternativă de distribuţie şi dezvoltare a afacerilor. Majoritatea tranzacţiilor cu francize se
efectuează în domeniul serviciilor:
- restaurante fast-food (McDonald’s - peste 31.000 de localuri în aproape toate ţările
lumii, Pizza Hut, Burger King, Kentucky Fried Chicken etc.);
- hotelărie (Hilton, Hospitality Inns, Best Western, Holiday Inn etc.);
- închiriere autoturisme (Budget and Avis Car Rental).
3. Aranjamentele colaborative
Aranjamentele colaborative reprezintă un termen generic pentru mai multe forme de
cooperare internaţională în producţie, distribuţie, marketing, cercetare-dezvoltare,
management şi dezvoltarea proiectelor complexe pentru lucrări publice, obiective
industriale sau energetice.
Contractarea managementului este o tranzacţie comercială prin care o firmă
furnizează managementul unui client din străinătate (de regulă, tot o firmă), în schimbul
plăţii unei taxe (de obicei, pe o perioadă de 3-5 ani, în funcţie de amploarea proiectului).
Clientul extern contribuie cu fondurile necesare întreprinderii iar furnizorul oferă know-
how-ul de management.
Contractarea manufacturării sau a prelucrării industriale este tranzacţia prin
care o companie industrială contractează parţial sau total fabricarea produselor sale cu firme
din străinătate, cu scopul de a vinde pe piaţa respectivă, fie pe terţe pieţe. Controlul asupra
marketingului şi distribuţiei produselor este reţinut de firma contractoare. Frecvent, această
operaţiune este asociată cu transferul de tehnologie (prin licenţiere) şi oferirea de asistenţă
tehnică.
113 Idem, p. 49-50
91
Proiectele „la cheie” (turnkey projects) sau exporturile complexe sunt tranzacţii
comerciale complexe prin care o firmă, singură sau în consorţiu cu alte firme, se angajează
să proiecteze, să construiască şi să echipeze o capacitate de producţie sau servicii. De
obicei, această tranzacţie presupune şi instruirea personalului care va fi angrenat în
activitatea respectivă.
Tranzacţiile comerciale pe bază de reciprocitate implică vânzarea unor produse
sau servicii, condiţionată de cumpărarea, de aceeaşi valoare sau de o valoare mai mică, a
altor produse/servicii de la importator sau de la o terţă persoană. Această practică mai poartă
numele de compensaţie. În funcţie de natura acordului între părţi, aceasta poate fi parţială
sau totală. Ele se pot prezenta sub mai multe forme:
- barterul sau trocul - cea mai simplă formă a compensaţiei, reprezentat de schimbul de
bunuri contra bunuri;
- operaţiunile de off-set - producţia cu participarea importatorului;
- operaţiunile switch - presupun implicarea unei terţe persoane;
- operaţiunile buy-back - presupun rambursarea creditelor în produse114.
Alianţele strategice internaţionale nu sunt tranzacţii comerciale propriu-zise, ci ele
cuprind, într-o accepţiune mai largă, toate operaţiunile de cooperare internaţională (inclusiv
participaţiile de capital în firme mixte sau joint-venture).
În sens restrâns, alianţele strategice sunt forme de colaborare internaţională între
firme, mai puţin formale, care vizează creşterea competitivităţii lor, prin: cercetare-
dezvoltare, marketing, distribuţie, furnizare de subansamble etc. Toate acestea sunt
efectuate în comun, dar nu implică formarea de noi entităţi economice sau fuziunea celor
existente. În general, este vorba de cooperare informală între două sau mai multe companii
cu sediul în ţări diferite.
În principiu, alianţele strategice au avantaje însemnate pentru parteneri115:
- facilitează intrarea pe o piaţă externă greu accesibilă prin competiţie deschisă;
- diminuează costurile de cercetare-dezvoltare şi potenţează lansarea de noi produse;
- determină stabilirea de standarde tehnologice.
114 Idem, p. 51-54 115 Idem, p. 55
92
4. Joint-ventures
În sens restrâns, joint-ventures constituie doar acele tranzacţii care presupun
combinarea controlului managerial şi a proprietăţii într-o întreprindere economică, sub una
din următoarele trei forme:
- joint-venture între o firmă locală şi o firmă străină; aceasta duce la crearea unei noi
firme la care atât multinaţionala străină, cât şi compania locală deţin acţiuni;
- joint-venture între o firmă străină şi una locală de stat sau administraţia publică locală
(se întâlnesc mai ales în domeniul extracţiei şi rafinării petrolului);
- joint-venture între două sau mai multe companii străine, fără nici o participaţie de
capital local; acest tip de joint-venture mai este numit şi consorţiu (industriile extractive).
Pentru ţara gazdă, acest tip de afacere pare optim, deoarece combină avantajele
investiţiilor străine (import de capital, transfer de tehnologie şi calificări manageriale) cu
posibilitatea de control asupra resurselor.
5. Achiziţiile şi fuziunile
Achiziţia este cumpărarea de acţiuni, într-o proporţie suficientă pentru a deţine
controlul asupra acelei firme.
Fuziunea este unirea a două sau mai multor organizaţii sub o singură proprietate,
prin preluarea directă de către una dintre ele a activelor şi pasivelor nete ale celorlalte.
Pot exista următoarele tipuri de fuziuni şi achiziţii:
- orizontale - între firme din aceeaşi industrie;
- verticale - sunt tranzacţii între firme din industrii diferite, dar situate pe un lanţ de
ofertă, în amonte şi aval de ramura economică a firmei care achiziţionează activele celorlalţi
(motivul poate fi asigurarea facilă a aprovizionării cu materii prime, materiale şi
subansamble, controlul distribuţiei şi vânzărilor etc.);
- circulare - implică firme din industrii diferite, dar care au canale de distribuţie similare;
- conglomerat - au loc între firme care au puţine similarităţi în producţie şi management,
care se aliază pentru a crea o bază economică mai largă şi un potenţial mai mare de profit.
93
6. Greenfield investment
Este un tip de tranzacţie care se concretizează în construcţia de filiale proprii în
străinătate, compania mamă păstrând controlul managerial asupra resurselor şi
competenţelor transferate în ţara respectivă. În acelaşi timp, firma menţine controlul şi
asupra operaţiunilor desfăşurate de filială pe diferite pieţe.
Ca dezavantaje, poate fi menţionat costul mare al unei astfel de operaţiuni, generat
atât de capitalurile şi resursele implicate, cât şi de operaţiunile administrative şi juridice
necesare116.
116 Vasile Işan - Tranzacţii comerciale internaţionale, vol. I, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2005, p. 65-67
94
11. I�TER�AŢIO�ALIZAREA FIRMEI
11.1. Alegerea metodei de intrare pe piaţa internaţională
În alegerea metodei de intrare pe piaţa internaţională este important de cunoscut, în
primul rând, impactul pe care alegerea unui anumit tip de tranzacţie îl va avea asupra
activităţii firmei.
Tabelul 2 Caracteristici generale ale afacerilor internaţionale
Forma de afacere Durata Participarea
de capital Transferul
altor resurse şi drepturi
Metoda de transfer
Modul de compensare
Export Termen scurt
- - Piaţa Plata valorii
Licenţiere Limitată de contract
- Limitat Mixtă Redevenţe
Francizare Limitată de contract
- Limitat - consulting şi
asistenţă
Piaţa Redevenţe
Contract de management
Limitată de contract
- Limitat Piaţa Sumă globală
Redevenţe Subcontractarea producţiei
Limitată de contract
- Scăzut Piaţa Adaos comercial
Exporturi complexe Limitată - Limitat în timp Piaţa Sumă globală
Alianţe strategice Limitată - Limitat şi reciproc
Mixtă -
Joint-venture Nelimitată Parţială Limitat Internă firmei
Dividende
Achiziţii/fuziuni Nelimitată Totală Total Internă firmei
Profituri
Investiţii noi (Greenfield investment)
Nelimitată Totală Total Internă firmei
Profituri
Sursa: Vasile Işan - Tranzacţii comerciale internaţionale, vol. I, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2005, p.
104
95
De obicei, sunt puse în balanţă costurile şi beneficiile pe care alegerea unei anumite
metode le implică. Acestea sunt prezentate sintetic în tabelul următor:
Tabel 3 Avantajele şi dezavantajele metodelor de intrare pe piaţa internaţională
Metoda de intrare Avantaje Dezavantaje Exportul • Capacitatea de a realiza
economii de cost din localizare şi economii de cost din curba experienţei
• Costuri de transport • Bariere comerciale şi necomerciale • Probleme cu agenţii locali de marketing
Licenţierea • Cheltuieli de capital reduse • Cheltuieli operaţionale scăzute în raport de venituri • Riscuri financiare şi comerciale mici
• Absenţa controlului asupra tehnologiei • Incapacitate de a realiza economii de scală din localizare şi curba experienţei • Imposibilitatea angajării în coordonare strategică globală
Francizarea • Cheltuieli de dezvoltare (investiţii) scăzute • Venituri suplimentare relativ mari în raport de costurile operaţionale • Riscuri mici
• Absenţa controlului asupra calităţii • Coordonare strategică globală slabă
Proiectele „la cheie” (turnkey projects)
• Capacitatea de câştig ridicat pe seama calificărilor tehnologice în ţările unde ISD sunt restricţionate
• Crearea de competitori eficienţi • Absenţa controlului afacerilor pe termen lung
Înfiinţarea de firme mixte (joint-venture)
• Acces la cunoştinţele şi celelalte active intangibile ale partenerului local • Împărţirea costurilor şi riscurilor • Acceptabilitate politică în ţara gazdă
• Absenţa controlului asupra tehnologiei • Incapacitate de coordonare strategică globală
Înfiinţarea de filiale proprii (wholly owned subsidiaries)
• Protejarea tehnologiei • Capacitatea de coordonare strategică globală • Capacitatea de a realiza economii de scală din localizare şi experienţă
• Cheltuieli de dezvoltare mari • Grad de risc ridicat
Sursa: J. Hough, E.W. Neuland - Global Business Environments and Strategies, Oxford University
Press, 2001, p. 282
96
11.2. Decizia de export
Firma decide în mod deliberat să-şi internaţionalizeze activitatea. Opţiunea pentru
extinderea activităţii peste graniţe este de natură strategică şi se subordonează obiectivelor
mai generale ale firmei. De acelaşi tip este şi decizia privind alegerea între formele de
internaţionalizare posibil a fi abordate. Se consideră că există cinci modalităţi potenţiale de
alegere între diferitele forme de afaceri internaţionale117:
- alegerea potrivit tradiţiilor ramurii economice în care activează firma;
- alegerea întâmplătoare, datorată unei comenzi sau solicitări venite din străinătate;
- alegerea predeterminată;
117 J. Olav Sorensen - Alternative Ways of Choosing International Market Entry Modes, Aalborg Universitz, 1996
Alegerea metodelor de intrare
Moduri fără capital Moduri cu investiţii de capital
Figura 4 Alegerea ierarhizată a metodei de intrare
Export
Export direct
Exp. indirect
Alte forme
Licenţiere
Contr. de cerc. dezv.
Alianţe
Alte forme
Acorduri contarctuale Joint-ventures Filiale proprii
Partic. 50%
Partic. maj.
Partic. min.
Alte forme
Achiziţii
Greenfield
Sursa: Y. Pan, D. Tse - The Hierarchical Model of Market Entry Modes, JIBS, 31, 4, (200), p. 538
97
- alegerea în funcţie de contingente (circumstanţele mediului de afaceri fac posibilă orice
formă de afaceri internaţionale);
- alegerea strategică (opţiunea pentru o formă de afaceri internaţionale este o componentă
a strategiei generale).
Dintre ele, cea strategică este considerată ca fiind cea mai bună, deoarece există
argumente puternice ca alegerea tipului de afacere internaţională să fie parte integrantă din
strategia firmei, să includă în analiză condiţiile interne ale firmei, condiţiile externe ale
mediului de afaceri etc118.
118 Vasile Işan – Op. cit., p. 312
Figura 5 Stadiile exportului firmei
Preangajarea
- Companiile vând bunuri şi servicii doar pe piaţa internă - Iau în considerare exportul, dar fac exporturi ocazionale
Exportul avansat
- Companiile devin exportatori permanenţi - Dobândesc experienţă pe piaţa internaţională - Pot folosi strategii alternative
Exportul iniţial
- Companiile fac exporturi sporadice, ca parte marginală a activităţii lor - Încep să caute oportunităţi pe pieţele de export - Nu sunt pregătite să opereze constant comenzi de export
Stadiul 1
Stadiul 2
Stadiul 3
98
În principiu, decizia de export trebuie să răspundă la următoarele întrebări:
1. Ce şi cât se exportă? - Răspunsul la această întrebare reprezintă o evaluare a
condiţiilor de producţie ale firmei, a resurselor financiare şi de marketing şi a
compatibilităţii tranzacţiilor cu obiectivele generale ale firmei.
2. Unde se exportă? - Această întrebare vizează analiza şi selecţia pieţei/pieţelor de export.
3. Cum se exportă? - Urmăreşte opţiunea pentru o modalitate de export119.
Decizia de export are la bază o serie de factori:
- factori activi generaţi de schimbarea strategică iniţiată de firmă;
- factori pasivi care se circumscriu reacţiilor firmei la presiunile şi schimbările mediului
de afaceri.
Tabel 4 Clasificarea motivelor de export120
Factori Interni Externi
Factori activi • Atitudinile manageriale • Obiectivele creşterii afacerilor şi profitului • Avantaje de marketing • Economii de scală (dimensiune)
• Oportunităţile pieţelor internaţionale • Existenţa agenţilor schimbării (agenţii guvernamentale, asociaţii industriale de comerţ, bănci, camere de comerţ etc.)
Factori pasivi • Diversificarea riscului • Extinderea vânzărilor unui produs sezonier • Capacitate excedentară
• Comenzi externe nesolicitate • Piaţă internă îngustă • Piaţă internă în stagnare sau declin
Odată ce firma a hotărât că se va angaja în activitatea de export, următorul pas în
procesul decizional este să selecteze piaţa ţintă şi să identifice partenerii potenţiali. Această
etapă necesită un proces laborios de cercetare a pieţei, planificare a activităţilor şi
competenţelor diverselor departamente funcţionale şi ajustarea continuă a informaţiilor şi
acţiunilor în funcţie de performanţele înregistrate.
Procesul de selecţie a pieţei de export implică evaluarea compatibilităţii între
cerinţele potenţiale ale pieţei şi capacitatea firmei de a îndeplini acele cerinţe, în funcţie de
calificările, resursele şi capacităţile tehnice, financiare şi umane de care dispunem.
119 Idem, p. 313 120 Idem, p. 315
99
Problema definirii pieţei implică, totodată, segmentarea pieţei de export pe grupuri
de clienţi sau consumatori, relevante în termeni de răspuns potenţial la strategiile de
marketing. Orice segmentare trebuie evaluată în termeni de121:
- măsurabilitate - gradul în care segmentele pot fi identificate şi măsurate sub raportul
dimensiunii şi al puterii de cumpărare;
- accesibilitate - gradul în care segmentele rezultate pot fi efectiv atinse şi deservite;
problemele de comunicare creează dificultăţi în accesul la utilizatorul final, din cauza
calificărilor inadecvate de limbaj, atitudinilor naţionaliste şi dificultăţilor exportatorului de a
înţelege sistemele media străine;
- profitabilitate - gradul în care segmentele rezultate sunt destul de largi şi/sau profitabile
pentru a justifica un efort distinct de marketing. Costurile implicate de segmentarea pieţei
pot fi destul de ridicate datorită: adaptării necesare la nevoile specifice şi cerinţele pieţelor
locale, factorilor condiţionali ai pieţei, factorilor condiţionali ai produsului (restricţii legale,
standarde tehnice etc.) etc.
- Acţionabilitatea - gradul în care pot fi formulate programe efective pentru atingerea şi
deservirea segmentelor. Segmentele care sunt măsurabile, accesibile şi potenţial profitabile
nu au valoare, dacă nu se pot dezvolta şi implementa programe de marketing pentru fiecare.
Culegerea informaţiilor pentru deciziile de export implică: surse şi metode de
colectare, procesare, analiză, interpretare şi, în unele cazuri, diseminare. Informaţiile
importante pentru decizia de export privesc: datele politice, financiare şi juridice;
infrastructura; marketingul; caracteristicile produsului.
Sursele de informaţii pot fi interne (evidenţe ale vânzărilor şi costurilor,
cunoştinţele acumulate de personalul companiei etc.) şi externe (primare sau secundare).
Sursele primare constau din colectarea de informaţii prin observare directă, experimente
controlate, anchete, sondaje etc. Sursele secundare constau din: ziare şi reviste, rapoarte
guvernamentale, publicaţii ale camerelor de comerţ şi asociaţiilor comerciale, diverse
rapoarte şi studii de cercetare etc.
Evaluarea potenţialului pieţei este un proces vital pentru decizia de export.
Potenţialul pieţei este cantitatea de produs pe care piaţa ar putea să o absoarbă, într-o
perioadă indefinită de timp, în condiţii optime de dezvoltare. Cererea pieţei pentru un
produs este volumul total care poate fi cumpărat de un grup definit de consumatori dintr-o
121 Idem, p. 319-320
100
arie geografică determinată, într-o perioadă dată de timp, într-un mediu definit de
marketing şi în condiţiile unui program definit de marketing122.
Există mai multe abordări cu privire la factorii care contribuie la alegerea
modalităţii de export. O primă opinie ia în calcul:
- controlul de marketing şi management pe care doreşte firma să îl deţină;
- resursele necesare pentru organizarea tranzacţiilor de export;
- informaţiile disponibile despre pieţele internaţionale.
Alte opinii iau în considerare mai mulţi factori, ordonaţi ierarhic ca importanţă123:
1. Tipul produsului şi cantitatea exportată;
2. Profitul pieţei (mărimea, potenţialul etc.);
3. Gradul de competiţie pe piaţa ţintă;
4. Reglementările guvernamentale de natură tehnică şi administrativă;
5. Situaţia politică şi economică a ţării importatoare;
6. Existenţa unor acorduri de marketing/vânzare cu o altă firmă sau grupuri de firme;
7. Costul total al distribuţiei fizice;
8. Resursele pe care firma le poate aloca pentru forţa de vânzare pe piaţa externă.
11.3. Metode de export
Din punctul de vedere al producătorilor, există două modalităţi importante de
export:
- exportul indirect
- exportul direct
Exportul indirect are loc atunci când producătorul apelează pentru efectuarea
tranzacţiilor la organizaţii independente, localizate în ţara sa124. Există două variante pentru
care poate opta firma:
- utilizarea organizaţiilor de marketing internaţional: companii de export, case de
comerţ, intermediari de export (export jobber), comisionarii de export, casele de confirmare,
cumpărătorii rezidenţi, brokerii (curtierii), companiile de management al exporturilor,
agenţii de export etc.; 122 P. Kotler - Marketing MnagementAnalysis, Planning, Implementation and Control, 7th Edition, Prentice Hall, Englewood Cliffs, 1991, p. 243 123 Vasile Işan – Op. cit., p. 365 124 Idem, p. 367
101
- exportul prin organizaţii cooperative: piggy-back marketing (o formă de vânzare a
mărfurilor unui producător prin reţeaua de distribuţie internaţională a unui alt producător) şi
combinaţiile de export/exportul grupat.
Exportul direct - producătorul vinde direct la un importator sau cumpărător
localizat pe piaţa externă. Departamentul de export poate fi implicat direct în efectuarea
vânzărilor sau poate servi ca organism de coordonare şi control a activităţii agenţilor din
străinătate. În funcţie de amploarea activităţilor de export, acest departament poate
funcţiona în cadrul companiei, poate exista separat, sau se poate prezenta sub forma unei
filiale de vânzări la export. Odată cu creşterea dimensiunii afacerilor, firma poate înfiinţa
sucursale de vânzări în străinătate, poate organiza facilităţi de depozitare care să îi asigure
un stoc permanent peste graniţe sau poate crea filiale de vânzări în străinătate şi
reprezentanţe125.
11.4. Mix-ul de marketing al exporturilor
Formularea mix-ului de marketing al exporturilor are o importanţă decisivă pentru
dezvoltarea avantajelor competitive pe pieţele internaţionale. Firma exportatoare trebuie să
se adapteze la noile realităţi, la progresele înregistrate de tehnologia informaţiei şi de mass-
media, prin stabilirea unor strategii coerente de marketing internaţional. Ea trebuie să
formuleze mix-ul de marketing astfel încât produsele să ajungă în termen optim la clienţi şi
să satisfacă în mod optim nevoile acestora126.
Cele patru componente tradiţionale ale mix-ului de marketing sunt:
- produsul;
- preţul;
- promovarea;
- distribuţia.
Abordările mai recente adaugă încă două noi elemente127:
- resursele umane;
- procesele interne şi externe ale firmei.
125 Idem, p. 382-386 126 G. Albam et. Al. - International Marketing and Export Management, Addison - Wesley, 1995 127 Chris Noonan - The CIM Handbook of Export Marketing, Butterworth - Heineman, 1996
102
Fig
ura
6 -
Com
pon
ente
le m
ix-u
lui d
e m
ark
etin
g al
exp
ortu
lui
M
AR
KE
TIN
G -
MIX
Pro
cese
-
Asi
gura
rea
că
toat
e pr
oces
ele
sunt
ges
tion
ate
pent
ru a
sat
isfa
ce
clie
nţii
-
Pla
nifi
care
a st
rate
gică
-
Re-
engi
neer
ing-
ul p
roce
sulu
i de
afac
eri
- T
ehno
logi
a in
form
aţie
i şi d
e pr
odus
-
Cer
ceta
re ş
i de
zvol
tare
-
Log
isti
ca
dist
ribu
ţiei
-
Pro
cesa
rea
docu
men
taţi
ei
Per
son
al
- Im
pact
ul
pers
onal
ului
as
upra
act
iv. d
e m
arke
ting
-
Rel
aţia
pe
rson
alul
ui c
u cl
ienţ
ii
- R
ecru
tare
a pe
rson
alul
ui
- C
ultu
ra ş
i im
agin
ea
com
pani
ei
- In
stru
ire
şi
cali
fică
ri
- R
emun
erar
e şi
m
otiv
are
Dis
trib
uţi
e -
Can
ale
de
com
erci
aliz
are
- In
fras
truc
tura
di
stri
buţi
ei
- C
ostu
ri d
e di
stri
buţi
e -
Dif
eren
ţier
ea
prod
usul
ui p
rin
dist
ribu
ţie
segm
enta
tă
- M
odif
icar
ea
mod
elel
or d
e di
stri
buţi
e -
Din
amic
a pi
eţei
Pro
mov
are
- C
omun
icar
e de
m
arke
ting
-
Pro
mov
area
pe
rson
ală
(vân
zare
, de
mon
stra
ţii,
desi
gn e
tc.)
-
Pro
mov
area
vâ
nzăr
ilor
(ta
ctic
i pe
term
en s
curt
) -
Rel
aţii
pub
lice
şi
pub
lici
tate
a m
ărci
i -
Mar
keti
ng d
irec
t
Pre
ţ -
Poz
iţio
nare
a în
re
laţi
ile
cu
prod
usel
e co
mpa
rabi
le
- P
reţu
l de
cata
log
- D
isco
unt-
uri
- T
erm
ene
de
vânz
are
şi d
e pl
ată
- M
arje
le
com
erci
anţi
lor
- E
lem
ente
de
valo
are
adău
gată
pe
ntru
uti
liza
tori
Pro
du
s -
Gam
a -
Por
tofo
liul
-
Am
bala
rea
- V
aria
nte
de
măr
ime
- V
aria
nte
de
prod
us (
culo
are,
gu
st e
tc.)
-
Num
e de
mar
că
- C
alit
ate
- G
aran
ţii
(sta
ndar
de)
- S
ervi
cii p
ost-
vânz
are
- S
peci
fica
ţii
(dis
poni
bili
tate
, ut
iliz
are
etc.
)
Sur
sa: C
h. N
oona
n -
The
CIM
Han
dboo
k of
Exp
ort M
arke
ting
, But
terw
orth
Hei
nem
an, 1
996,
p. 1
50
103
11.5. Clauzele I�COTERMS
Un element important al politicii de preţ îl constituie termenii de comercializare sau
de tranzacţie. Există două sisteme de comercializare: INCOTERMS şi RAFTD. Definiţiile
termenilor de comercializare (trade terms) nu au statut de lege, dar, odată ce părţile
contractuale decid să includă o anumită clauză de livrare în contract, aceasta dobândeşte
forţă juridică.
La baza elaborării INCOTERMS a stat ideea interpretării în mod uniform a
obligaţiilor ce decurg din contractul de vânzare internaţională şi nevoia de simplificare a
operaţiunilor de negociere comercială şi de încheiere a contractelor128. Regulile
INCOTERMS au fost publicate pentru prima dată de către Camera Internaţională de Comerţ
de la Paris în 1936 şi au fost revizuite de mai multe ori, până în 2000. În general, regulile
INCOTERMS se referă la stabilirea obligaţiilor ce revin părţilor contractante, repartizarea
cheltuielilor de transport şi asigurare a mărfii de la producător la consumator, întocmirea
formalităţilor şi definirea precisă a documentelor sau mesajelor puse la dispoziţia
cumpărătorilor de către vânzător.
Condiţiile de livrare au fost sistematizate în patru grupe, în funcţie de creşterea
obligaţiilor vânzătorului. Grupa E prevede obligaţii minime pentru vânzător şi obligaţii
maxime pentru cumpărător. Grupa F stipulează, în general, că vânzătorul nu-şi asumă
cheltuieli şi riscuri pentru transportul principal, dar este obligat să predea marfa unui cărăuş
numit de cumpărător. Grupa C prevede că vânzătorul îşi asumă costurile transportului
principal, iar riscurile şi costurile aferente operaţiunilor care au loc după încărcarea şi
expedierea mărfurilor revin cumpărătorului. Grupa D prevede obligaţii maxime pentru
cumpărător. Vânzătorul suportă toate cheltuielile aferente transportului principal şi riscurile
pe acest parcurs.
Pentru transportul pe mare şi căi navigabile interne se aplică următoarele clauze:
- FAS, FOB, CFR şi CIF (vânzare la plecare);
- DES şi DEQ (vânzare la sosire);
Pentru toate modalităţile de transport, inclusiv transportul multimodal se aplică
următoarele clauze:
- EXW, FCA, CPT şi CIP (vânzare la plecare);
128 Vasile Işan – Op. cit., p. 429
104
- DAF, DDU şi DDP (vânzare la sosire);
Două dintre cele mai utilizate clauze de livrare sunt FOB şi CIF.
Condiţia FOB - transferul costurilor are loc în acelaşi moment, ca şi transferul
riscurilor, adică odată ce mărfurile trec balustrada navei, în portul de încărcare.
Cumpărătorul angajează nava pe cheltuiala sa, încheind contract cu transportatorul pentru
deplasarea mărfurilor, începând cu portul de plecare convenit; avizează vânzătorul într-un
termen rezonabil privind numele navei, punctul de încărcare (dana) şi termenele de livrare.
În cazul în care nava nu soseşte la timp, în portul de încărcare sau nu e măsură să preia toată
cantitatea de marfă prevăzută, sau întrerupe încărcarea înainte de expirarea termenului fixat
pentru operaţiune, cumpărătorul va suporta toate riscurile de pierdere.
Condiţia CIF - transferul costurilor are loc în momentul ajungerii navei în portul de
destinaţie, iar transferul riscurilor are loc în portul de încărcare. Vânzătorul angajează nava,
achită costul de transport şi avizează cumpărătorul privind momentul sosirii navei în portul
de detinaţie. Taxele portuare şi costul încărcării navei sunt suportate de vânzător. Acesta
achită şi asigurarea, deşi nu preia riscurile.
105
Tabelul 5
CLAUZELE I�COTERMS
Grupa Clauza Semnificaţia E Ex works (... named place) EXW Franco-uzină (depozit) locul convenit
FREE CARRIER (... named place) FCA
Franco-cărăuşie, locul convenit
FREE ALONGSIDE SHIP (... named port of Shipment) FAS
Franco de-a lungul navei ... port de încărcare convenit
F
FREE O� BOARD (... named port of shipment) FOB
COST A�D FREIGHT (... named port of destination) CFR
Costurile şi navlul achitate până la ... portul de destinaţie convenit
COST, I�SURA�CE A�D FREIGHT (... named port of destination) CIF
Costurile, asigurarea şi navlul achitate până la ... portul de destinaţie convenit
CARRIAGE PAID TO (... named place of destination) CPT
Costurile achitate până la ... locul de destinaţie convenit
C
CARRIAGE PAID TO (... named place of destination) CIP
Costurile şi asigurarea achitate până la ...
DELIVERED AT FRO�TIER (... named place of destination) DAF
Livrat la frontieră ... locul convenit
DELIVERED EX SHIP (... named port of destination) DES
Livrat, pe bordul navei ... port de destinaţie convenit
DELIVERED EX QUAY (... named port of destination) DEQ
Livrat, cheu port de destinaţie convenit
DELIVERED DUTY U�PAID (... named place of destination) DDU
Livrat, taxe vamale neachitate ... locul convenit
D
DELIVERED DUTY PAID (... named place of destination) DDP
Livrat, taxe vamale neachitate ... locul convenit
106
12. SOCIETĂŢILE TRA�S�AŢIO�ALE
Frecvent, apare ideea că afacerile internaţionale, în general, şi tranzacţiile
comerciale, în special, au loc între state. Acest lucu nu este corect, deoarece, cu câteva
exceepţii, toate tranzacţiile comerciale şi de investiţii se defăşoară între firme din ţări
diferite. Prin sintagma entităţi de afaceri internaţionale vom desemna tote categoriile de
firme sau organizaţii economice care desfăşoară tranzacţii comerciale şi de investiţii pe
piaţa internaţională. Sensul este acela de entitate sau organizaţie legală care are o
structură proprie, personalitate juridică, scop lucrativ şi management propriu129.
Tabelul 6
Evoluţia firmei transnaţionale130
Tipul de firmă Caracteristicile 1. Firma multi-domestică • Operează în mai multe ţări prin filiale independente;
• Fiecare filială se concentrează pe piaţa proprie şi este liberă să acomodeze produsele la cererea respectivă; de asemenea, marketingul şi procesul de producţie sunt localizate; • Managementul este descentralizat, iar coordonarea slabă; • Economiile de scală în producţie, distribuţie şi marketing sunt scăzute, iar costurile de coordonare între compania mamă şi filiale sunt ridicate.
2. Firma internaţională • Operează diferite activităţi de afaceri în două sau mai multe ţări. Autorii nu sunt de acord asupra formelor de afaceri. Unii consideră că firmele internaţionale activează în export, licenţiere şi producţie sub contract, alţii o asimilează conceptului de multinaţională; • Componentele de bază sunt centralizate, restul descentralizate; • Filialele au autoritate asupra activităţilor, dar nu şi decizie strategică; • Coordonarea este moderată; • Integrarea filialelor în organizaţia iniţială este scăzută; • Performanţele nu sunt strict evaluate.
3. Firma globală • Operează pe majoritatea pieţelor externe şi priveşte piaţa mondială ca fiind potenţial internalizată; • Realizează produse şi servicii standardizate global; • Economiile de scală în producţie, distribuţie şi marketing sunt ridicate şi puternic centralizate; • Coordonarea este strictă şi gradul de control aproape total;
129 Vasile Işan – Op. cit., p. 70 130 Idem, p. 71-72
107
• Operaţiunile din ţara de origine există doar ca o parte integrantă a operaţiunilor globale.
4. Firma transnaţională • Operează o reţea mondială de filiale proprii şi companii afiliate, întreaga piaţă mondială fiind internalizată; • Realizează produse/servicii standardizate, dar şi localizate sau regionale, combinând eficienţa pe scară globală cu avantajele localizării; • Resursele şi activităţile cheie nu sunt nici centralizate la compania mamă, nici descentralizate la filiale, ci dispersate în sisteme de specializare, pentru a se realiza simultan coordonare strictă şi flexibilitate; • Structura organizaţională este complexă, mecanismele de coordonare între centru şi filiale fiind bilaterale; • Funcţii precum cercetarea-dezvoltarea şi producţia sunt centralizate, deoarece necesită standarde uniforme, alte funcţii (marketingul şi managementul resurselor umane) sunt descentralizate.
O viziune mai realistă ar surprinde trei tipuri de entităţi de afaceri internaţionale131:
- firmele sau întreprinderile uninaţionale, indiferent de profil, au sediu permanent şi
realizează activitatea de producere a bunurilor şi serviciilor într-o singură ţară. Ele sunt în
proprietatea rezidenţilor interni sau pot reprezenta investiţii de portofoliu ale rezidenţilor
străini. Formele de afaceri practicate sunt exportul/importul şi aranjamentele colaborative.
- reţelele contractuale multinaţionale sunt asocieri de vânzători şi cumpărători din ţări
diferite, legate prin contracte pe termen lung, dar fără a deţine pachete semnificative de
acţiuni (de exemplu, relaţiile dintre firmele 6ike şi Reebok’s cu firmele asiatice cărora le
subcontractează producţia de încălţăminte, reţelele de francize ale McDonald’s şi cele ale
companiilor independente care îmbuteliază şi distribuie Coca Cola etc.).
- întreprinderile multinaţionale sunt firme care au activităţi de producţie sau servicii în cel
puţin două ţări, rezultate din investiţii directe în străinătate (cumpărarea de acţiuni, profituri
reinvestite şi împrumuturi intra-companie) efectuate de compania mamă în filiale proprii
sau companii afiliate. Firma mamă poate înfiinţa în altă ţară:
• o filială în străinătate (foreign subsidiary) - controlată în proporţie de peste
50% de compania mamă;
• o companie afiliată sau asociată (affiliated company sau foreign affiliate) -
este o companie în care investitorul deţine mai puţin de 50% din capital; controlul
aparţine partenerului de afaceri sau ambilor proprietari (aici se încadrează joint-
ventures);
131 Keith Head - Elements of Multinational Strategy, University of British Columbia, Vancouver, 2003, p. 13-14
108
• o sucursală în străinătate (foreign branch) - nu este o organizaţie distinctă
de afaceri, nu are personalitate juridică, ci este parte integrantă a structurii
organizatorice a companiei proprietare132.
Din punct de vedere al modului de implantare în exterior şi al strategiilor de
dezvoltare, în literatura economică sunt delimitate trei tipuri de societăţi multinaţionale:
- societăţile etnocentrate, în cadrul cărora implantarea se face prin sucursale sau filiale.
Ele rămân subordonate sub aspectul gestiunii şi strategiilor de dezvoltare societăţii-mamă şi
păstrează vizibil amprenta mediului economic naţional al ţării de origine;
- firme policentrate, a căror expansiune în exterior se realizează sub forma
întreprinderilor propriu-zise, juridic autonome faţă de societatea-mamă. Fiind constituite în
regim de întreprinderi naţionale, activitatea lor este mai compatibilă cu interesele şi
obiectivele de dezvoltare a fiecărei ţări gazdă;
- firme geocentrate, care indiferent de forma juridică de implantare – filială sau
întreprindere naţională – sunt constituite, organizate şi gestionate după o strategie concepută
direct la scară mondială. Uneori societatea-mamă se reduce la sediul staff-ului managerial,
cu identitate naţională difuză, domiciliată într-un paradis fiscal. Prezintă un înalt grad de
autonomie faţă de auorităţile guvernamentale, atât din ţara de origine, cât şi din ţările gazdă.
Ele joacă rolul de importanţi agenţi integratori ai sistemului economic mondial.
132 Vasile Işan – Op. cit., p. 73-74
109
13. I�STRUME�TE ŞI MODALITĂŢI DE PLATĂ I�TER�AŢIO�ALE
13.1. Instrumente de plată internaţionale
1. Cambia cuprinde ordinul necondiţionat prin care trăgătorul cere trasului să
plătească o sumă de bani beneficiarului sau la ordinul acestuia, este plătibilă la cerere sau la
un moment definit, este datată şi semnată de trăgător133.
Cambiile internaţionale cuprind următoarele clauze: denumirea de cambie, ordinul
necondiţionat de a plăti o sumă determinată în valută, numele şi adresa persoanei care
trebuie să plătească suma, numele şi adresa beneficiarului, scadenţa, locul plăţii, data şi
locul emiterii, semnătura trăgătorului134.
2. Biletul la ordin reprezintă un instrument de plată din relaţiile economice
internaţionale prin care emitentul se angajează să plătească beneficiarului sau la ordinul
acestuia o sumă de bani, la data şi locul din document. Caracterul internaţional al biletului la
ordin presupune că cele două părţi angrenate (emitentul şi beneficiarul) sunt din ţări diferite,
şi folosirea lui se află sub incidenţa Convenţiei 6aţiunilor Unite asupra Cambiilor
Internaţionale şi Biletelor la Ordin Internaţionale (U6CITRAL).
Biletul la ordin cuprinde următoarele clauze: denumirea de bilet la ordin,
promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată, scadenţa, locul plăţii şi adresa
beneficiarului, data şi locul emiterii, semnătura emitentului.
3. Cecul constituie un instrument de plată din relaţiile economice internaţionale prin
intermediul căruia titularul unui cont creditor sau beneficiarul unui credit dă ordin băncii
sale să achite suma înscrisă în document. Cecul se trage asupra unei bănci în limita
fondurilor emitentului şi cuprinde: denumirea de cec, ordinul de efectuare a plăţii, numele
133 Gheorghe Voinea – Op. cit., p. 53 134 Convenţia 6aţiunilor Unite asupra Cambiilor Internaţionale şi Biletelor la Ordin Internaţionale (U6CITRAL) şi Legea uniformă asupra cambiilor şi biletelor la ordin (Geneva, 1930)
110
beneficiarului, suma care trebuie plătită, numele şi adresa trasului, locul de plată, data şi
locul emiterii, semnătura trăgătorului.
O caracteristică a cecului este proviziunea (acoperirea) cu disponibil, provenit fie
din resursele proprii ale trăgătorului depuse în bancă, fie din credite bancare contractate de
acesta135.
4. Cardul reprezintă un instrument de plată pe baza căruia deţinătorul are dreptul la
o procedură de autorizare şi plată a unor bunuri şi servicii sau de retragere a unor sume.
Cuprinde următoarele menţiuni: denumirea şi sigla emitentului (de obicei, acesta este o
bancă, dar pot fi carduri emise şi de comercianţi, magazine, companii telefonice etc.136),
holograma tridimensională care reflectă autenticitatea, numărul cardului, numele
posesorului autorizat, durata de valabilitate, semnătura trăgătorului, sfera de aplicabilitate.
Folosirea cardului produce o serie de efecte137, cum ar fi:
- elimină utilizarea numerarului;
- simplifică operaţiile efectuate de către client (nu mai este necesară completarea de
documente scrise);
- se reduce perioada de efectuare a decontărilor;
- promovează vânzările;
- costuri mai mici legate de comisioanele bancare;
- posibilitatea de a obţine credite, descoperiri de cont etc.
13.2. Modalităţi şi acorduri de plată internaţionale
Plăţile internaţionale cuprind operaţiunile de stingere a obligaţiilor din contractele
comerciale externe prin virarea sumelor corespunzătoare în valută în conturile deschise la
bănci138. Ele se grupează după natura actelor şi faptelor pe care le exprimă, în:
- plăţi comerciale: operaţiunile de stingere a obligaţiilor băneşti internaţionale provenite
din exporturi, importuri, acoperirea cheltuielilor de transport, recepţie, asigurare, transfer de
tehnologii etc.;
135 Gheorghe Voinea – Op. cit., p. 64 136 Cezar Basno, Nicolae Dardac - Operaţiuni bancare, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 132 137 Gheorghe Voinea – Op. cit., p. 66 138 Idem, p. 197
111
- plăţi necomerciale - plăţile în valută privind reprezentanţele diplomatice, cheltuielile de
deplasare în străinătate, plăţile privind dobânzile, cupoanele, anuităţile şi dividendele.
După modul în care se realizează, putem diferenţia:
- plăţi efective – plăţi ce se derulează după o anumită perioadă de timp de la livrarea
mărfurilor prin transferul sumelor corespunzătoare în valută;
- plăţi prin compensaţie – plăţi care nu presupun transfer bănesc.
13.2.1. Acreditivul documentar
Acreditivul documentar reflectă un angajament scris prin care o bancă se obligă să
efectueze plata în favoarea unui terţ sau, la ordinul acestuia, să plătească, să accepte sau
să negocieze efecte de comerţ, pe baza documentelor care dovedesc expedierea mărfurilor
conform contractului comercial internaţional139.
Participanţii la decontarea unui acreditiv documentar sunt:
- ordonatorul, respectiv importatorul, care cere unei bănci să se angajeze în efectuarea
plăţii;
- banca emitentă, reprezentată de o bancă comercială care se angajează faţă de
importator să plătească în anumite condiţii exportatorului contravaloarea mărfurilor livrate
conform contractului;
- beneficiarul acreditivului, respectiv societatea comercială ce livrează mărfurile la
export;
- banca confirmatoare care adaugă angajamentul propriu la cel al băncii emitente, cu
privire la plata mărfurilor din contractul comercial internaţional;
- banca avizatoare ce se angajează să anunţe exportatorul asupra deschiderii unui
acreditiv documentar;
- banca negociatoare, poate fi o altă bancă decât cea emitentă, şi este autorizată să
primească documentele privind mărfurile livrate de la exportator şi să le achite;
- banca trasă este acea bancă asupra căreia au fost trase cambii pe care le va achita la
scadenţă.
Acreditivul documentar reprezintă un angajament ferm al băncilor la efectuarea
plăţilor, independent de contractul comercial internaţional. Independenţa acestui mecanism
de plată rezultă din faptul că obligaţiile băncilor participante la decontare provin din
clauzele înscrise în acreditiv şi nu din tranzacţia comercială. Denumirea acestei modalităţi
139 Idem, p. 201
112
de plată se explică prin faptul că banca este acreditată de către client să efectueze plata pe
baza documentelor care dovedesc livrarea mărfurilor, conform contractului internaţional.
Funcţiile acreditivului documentar140:
- asigură derularea schimburilor economice internaţionale, prin garantarea plăţii de către
importatori;
- oportunitatea oferită exportatorului de a contracta un credit de la banca locală pe baza
acreditivului irevocabil deschis în favoarea sa.
Clauzele acreditivului documentar:
- denumirea şi adresa băncii emitente din străinătate care deschide sau la ordinul căreia se
deschide acreditivul;
- denumirea şi adresa băncii care confirmă sau deschide acreditivul la ordinul unei bănci;
- numărul de ordine al acreditivului;
- numele şi adresa importatorului;
- numele şi adresa exportatorului;
- condiţiile pe baza cărora beneficiarul acreditivului poate primi un credit documentar;
- suma în valută care reprezintă obiectul acreditivului;
- termenele intermediare şi finale de valabilitate a acreditivului;
- descrierea mărfii pentru care se deschide acreditivul şi preţul în valută al mărfurilor;
- enumerarea documentelor de expediţie care se vor prezenta de către exportator după
livrarea mărfurilor sau prestarea serviciilor.
13.2.2. Incasso-ul documentar
Incasso-ul documentar reprezintă un mecanism de plată internaţională prin care
exportatorul trimite băncii sale documentele care dovedesc expedierea mărfurilor conform
contractului comercial internaţional. Banca respectivă remite spre încasare documentele
unei bănci din străinătate, care se angajează să le prezinte importatorului şi să solicite
achitarea contravalorii mărfurilor sau serviciilor prestate141.
Acest mecanism de plată este folost cu precădere atunci când exportatorul are
încredere în bonitatea, solvabilitatea, seriozitatea şi corectitudinea importatorului. Părţile
implicate în derularea unui incasso documentar sunt:
140 Idem, p. 203-204 141 Idem, p. 218
113
- ordonatorul (emitentul) sau trăgătorul – cel care încredinţează ordinul de încasare
unei bănci;
- banca remitentă – banca căreia ordonatorul îi adresează ordinul de încasare;
- banca ce asigură încasarea sumelor – este cea care primeşte documentele de la banca
remitentă şi încasează contravaloarea lor;
- banca prezentatoare – are misiunea să prezinte documentele în conformitate cu ordinul
de încasare;
- importatorul (trasul) – lui i se prezintă documentele pentru a face plata contravalorii
mărfurilor livrate de către exportator.
13.2.3. Ordinul de plată
Ordinul de plată reprezintă o dispoziţie dată de titularul unui cont băncii sale
comerciale de a plăti o sumă în valută unei persoane fizice sau juridice142.
Părţile implicate în efectuarea plăţii prin ordin sunt:
- debitorul - ordonatorul plăţii;
- banca comercială la care îşi are deschis contul debitorul;
- banca corespondentă care plăteşte suma înscrisă în ordinul de plată;
- beneficiarul sumei plătite de către bancă.
Ordinul de plată poate fi:
- necondiţionat (simplu) - nu conţine explicaţii referitoare la scopul plăţii;
- condiţionat (documentar) - când pot fi solicitate diferite documente comerciale sau de
altă natură pentru efectuarea plăţii.
13.2.4. Scrisoarea de garanţie bancară
Părţile implicate în garanţiile internaţionale sunt:
- beneficiarul - cel care organizează licitaţia, selecţia de oferte şi vrea să primească o
sumă de bani compensatorie în cazul în care furnizorul selectat nu îşi respectă termenul de
livrare sau alte obligaţii rezultând din ofertă;
- ordonatorul - partea care nu vrea să imobilizeze o sumă de bani ca garanţie, atunci
când se prezintă la o astfel de licitaţie;
142 Idem, p. 225
114
- garantul - este reprezentat de o bancă, companie de asigurări etc., care se obligă să
onoreze angajamentul în termenii garanţiei, fără a fi amestecat în disputa dintre beneficiar şi
ordonator143.
143 Idem, pag. 228-233
115
TESTE GRILĂ
1. Conform modelului H-O-S:
a) dotarea cu factori de producţie este principalul criteriu de specializare a unei ţări;
b) o ţară va produce acele bunuri pentru care prezintă costuri absolute mai mici faţă de
străinătate;
c) ţările vor căuta să exporte bunurile intensive în factorul de producţie relativ abundent;
d) preţurile factorilor de producţie nu au tendinţa de egalizare.
2. Revizuirea modelului H-O-S vizează:
a) înlăturarea ipotezei omogenităţii factorilor de producţie;
b) introducerea în analiză a ipotezei concurentei perfecte;
c) luarea în calcul a identităţii tehnologiilor de fabricaţie la nivelul tuturor ţărilor;
d) doar abordarea statică a determinării avantajelor comparative.
3. Sistemul relaţiilor economice internaţionale curpinde:
a) relaţiile de cooperare economică;
b) turismul internaţional;
c) convenţiile privind respectarea drepturilor omului;
d) activitatea de creditare a statelor de către organismele financiare internaţionale.
4. Circuitul economic mondial se poate caracteriza prin:
a) ritmuri scăzute de creştere a volumului comerţului internaţional;
b) diversificarea redusă a conţinutului fluxurilot componente;
c) implicarea tuturor statelor lumii, indiferent de mărime, potenţial sau aşezare geografică;
d) creşterea interdependenţelor între fluxurile componente.
5. În ceea ce priveşte compoziţia comerţului internaţional, se poate afirma că:
a) a crescut ponderea comerţului cu produse de bază ca urmare a nevoilor din ce în ce mai
mari ale statelor dezvoltate;
b) comerţul invizibil a înregistrat un regres;
c) a crescut ponderea comerţului mondial cu servicii;
d) a crescut ponderea ramurilor industriale tradiţionale.
6. Principalul obiectiv al politicii comerciale îl constituie:
a) protecţia veniturilor anumitor categorii sociale;
b) optimizarea participării ţării la diviziunea mondială a muncii;
116
c) îmbunătăţirea raportului de schimb;
d) achitarea datoriei externe.
7. Dintre funcţiile pe care le îndeplineşte politica comercială, putem aminti:
a) funcţia de protejare a economiei naţionale;
b) funcţia de evidenţă statistică a schimburilor comerciale ale ţării respective;
c) funcţia de repartiţie a venitului naţional;
d) funcţia de promovare a relaţiilor comerciale externe.
8. Politicile promoţionale:
a) vizează restrângerea importurilor;
b) vizează stimularea exporturilor;
c) folosesc ca instrument principal taxele vamale;
d) au o acţiune indirectă de limitare a importurilor.
9. Taxele vamale preferenţiale:
a) sunt stabilite în mod autonom de statul respectiv;
b) au la bază tratate şi acorduri internaţionale, fiind stabilite, mai ales, pe bază de
reciprocitate;
c) vin ca răspuns la anumite practici ale statului partener;
d) au, de obicei, un nivel mai redus decât taxele convenţionale.
10. Taxele vamale specifice:
a) se calculează ca un procent din valoarea mărfurilor importate;
b) se folosesc doar în cazul anumitor categorii de bunuri şi servicii;
c) sunt insensibile faţă de oscilaţia preţurilor;
d) sunt practicate de un număr redus de state.
11. Totalitatea dispoziţiilor legale privind taxele şi celelalte instrumente vamale, precum şi
formalităţile de aplicare a lor formează:
a) tariful vamal;
b) politica vamală;
c) regimul vamal;
d) nomenclatorul vamal.
12. Dintre instrumentele de limitare cantitativă directă a importurilor, putem menţiona:
a) interdicţiile sau prohibiţiile la import;
b) contingentarea importurilor;
c) preţurile minime sau maxime de import;
d) devalorizarea monedei naţionale.
117
13. Prelevările variabile:
a) intră în categoria taxelor vamale;
b) sunt instrumente de limitare cantitativă directă a importurilor;
c) fac parte din categoria barierelor netarifare valutare şi financiar-bancare din calea
importurilor;
d) se calculează în funcţie de diferenţele care există între preţul intern şi cel de import al
mărfurilor respective.
14. Devalorizarea monedei naţionale:
a) are un efect restrictiv asupra exporturilor;
b) are un efect restrictiv asupra importurilor;
c) scumpeşte importurile în monedă naţională;
d) scumpeşte exporturile în valută.
15. În categoria măsurilor şi reglementărilor de ordin administrativ şi tehnic cu efect
restrictiv asupra importurilor sunt incluse:
a) detalierea excesivă a nomenclatorului vamal;
b) formalităţile complicate la import;
c) discriminările în regimul acordării creditelor de import;
d) diferenţierea cursurilor de schimb în funcţie de tipul de tranzacţie efectuat (export sau
import).
16. Pentru a stimula activitatea de export a firmelor autohtone, statul poate:
a) acorda subvenţii pentru reducerea costurilor de producţie;
b) întări moneda naţională în raport cu celelalte valute;
c) impune condiţii mai restrictive în acordarea creditelor pentru finanţarea producţiei pentru
export;
d) scuti firmele de plata taxelor vamale aferente materiilor prime şi materialelor importate şi
folosite pentru realizarea producţiei de export.
17. Dintre concesiile cu privire la regimul fiscal care pot stimula activitatea de export,
putem aminti:
a) manipularea nivelului taxei de scont;
b) exonerarea mărfurilor exportate de impozitele indirecte pe consum (de genul TVA);
c) admisia temporară;
d) crearea de antrepozite vamale, de zone libere şi porturi franco.
18. În cadrul GATT:
118
a) fiecare ţară avea un număr de voturi în funcţie de ponderea deţinută în comerţul
internaţional;
b) activitatea s-a desfăşurat sub forma rundelor de negocieri;
c) principiile esenţiale statuate au fost: nediscriminarea, reciprocitatea, liberalizarea prin
reducerea taxelor vamale şi prohibirea barierelor netarifare şi regionalizarea schimburilor
comerciale internaţionale;
d) principalele instrumente de aplicare a nediscriminării şi reciprocităţii au fost: clauza
naţiunii celei mai favorizate şi clauza regimului naţional.
19. Conform GATS, în sectoarele vizate, părţile semnatare nu vor aplica:
a) limitări privind valoarea totală a tranzacţiilor cu servicii;
b) proceduri prudenţiale la acordarea de credite;
c) reglementări fito-sanitare cu privire la produsele agricole importate;
d) limitări privind cota de participare a capitalului străin.
20. Cambia:
a) cuprinde ordinul necondiţionat prin care trasul cere trăgătorului să plătească o sumă de
bani beneficiarului sau la ordinul acestuia;
b) este plătibilă la cerere sau la un moment definit;
c) este datată şi semnată de către beneficiar;
d) este un instrument de plată folosit în relaţiile comerciale internaţionale.
21. Folosirea cardului implică o serie de avantaje, cum ar fi:
a) eliminarea parţială a utilizării numerarului;
b) se reduce perioada de efectuare a decontărilor;
c) simplifică operaţiile efectuate de către client;
d) costuri mai mici legate de comisioanele bancare.
22. În cazul folosirii acreditivului documentar:
a) plata are la bază documentele care dovedesc expedierea mărfurilor conform contractului
comercial internaţional;
b) beneficiarul, respectiv importatorul, cere unei bănci să se angajeze în efectuarea plăţii;
c) există un angajament ferm al băncilor la efectuarea plăţilor, independent de contractul
comercial internaţional;
d) exportatorul are încredere în bonitatea, solvabilitatea, seriozitatea şi corectitudinea
importatorului.
23. În cazul folosirii incasso-ului documentar:
119
a) efectuarea plăţii se face automat de către bancă la prezentarea documentelor care atestă
expedierea mărfurilor;
b) exportatorul are încredere în bonitatea, solvabilitatea, seriozitatea şi corectitudinea
importatorului;
c) este implicată o singură bancă;
d) nu există certitudinea că exportatorul îşi va încasa sumele cuvenite.
24. Tranzacţia comercială prin care proprietarul unui activ intangibil (brevet, marcă,
copyright, know-how etc.) vinde unui cumpărător dreptul de a-l utiliza, în schimbul plăţii
unei sume de bani, numită redevenţă poartă numele de:
a) francizare;
b) export direct;
c) licenţiere;
d) export complex.
25. În cazul unui joint-venture:
a) sunt înfiinţate filiale proprii în străinătate;
b) două sau mai multe firme, din ţări diferite, fuzionează pentru a forma o nouă entitate;
c) o firmă achiziţionează peste 50% din activele unei companii străine;
d) două sau mai multe firme, din ţări diferite, participă cu capital la înfiiţarea unei firme cu
capital mixt.
26. În cazul fuziunilor verticale, firmele implicate:
a) activează în aceeaşi industrie;
b) activează în industrii diferite, dar situate pe un lanţ de ofertă, în amonte sau în aval;
c) urmăresc asigurarea facilă a aprovizionării cu materii prime, materiale şi subansamble,
controlul distribuţiei şi vânzărilor etc.;
d) deşi nu au nici o legătură din punctul de vedere al obiectului de activitate, urmăresc
crearea unei baze economice mai largi, generatoare de profit.
27. Tranzacţiile comerciale pe bază de reciprocitate:
a) implică folosirea efectivă a unor valute liber convertibile;
b) se prezintă, în cea mai simplă variantă, sub forma barterului;
c) includ operaţiunile de off-set şi buy-back;
d) se prezintă şi sub forma tranzacţiilor de tip greenfield investment.
28. Alianţele strategice internaţionale:
a) sunt forme mai puţin formale de colaborare internaţională între firme din ţări diferite;
120
b) vizează creşterea competitivităţii firmelor participante prin: cercetare-dezvoltare,
marketing, distribuţie, furnizare de subansamble etc.;
c) implică formarea de noi entităţi economice cu capital mixt;
d) facilitează intrarea pe o piaţă externă greu accesibilă prin competiţie deschisă.
29. Firmele care vând licenţe îşi propun:
a) să evite intrarea pe diferite pieţe externe;
b) să obţină venituri suplimentare din drepturile de proprietate deţinute;
c) să dobândească un avantaj strategic pe pieţele externe;
d) să acorde concurenţilor un avantaj tactic sau strategic.
30. În cazul creării de joint-venture:
a) investiţia este mai mare decât în cazul dezvoltării unei filiale proprii;
b) piaţa ţintă are un potenţial ridicat şi nu poate fi accesată prin alte metode;
c) pot fi evitate barierele comerciale şi necomerciale existente în calea exporturilor.
31. Dintre motivele formării de joint-venture, putem aminti:
a) creşterea riscului socio-politic;
b) valoarea investiţiei;
c) surmontarea barierelor de intrare pe piaţă;
d) potenţialul pieţei de desfacere.
32. Este dificil să separăm achiziţiile de fuziuni deoarece:
a) nu există definiţii standard care să le diferenţieze;
b) rezultatul lor este acelaşi – formarea de noi entităţi economice sub raport legal;
c) statisticile economice nu pot evidenţia strict achiziţiile de fuziuni.
33. Francizarea presupune:
a) vânzarea, de regulă, a unor sisteme complexe sau a unor formate de afaceri;
b) o relaţie mai integrată de afaceri decât în cazul licenţierii;
c) vânzarea dreptului de utilizare a unui activ intangibil special (nume de marcă, tehnică de
marketing sau sistem de afaceri) în schimbul plăţii unei taxe;
d) un control managerial mai puţin strict decât în cazul licenţierii.
34. În cadrul aranjamentelor colaborative sunt incluse:
a) exporturile complexe;
b) contractarea managementului;
c) contractarea producţiei;
d) proiectele la cheie.
121
35. Suma de bani pe care o plăteşte un cumpărător proprietarului unui activ intangibil
(marcă, brevet, copyright etc.) pentru dreptul de a-l utiliza poartă numele de:
a) licenţă;
b) comision;
c) redevenţă;
d) cotă.
36. Dintre avantajele francizării, putem menţiona:
a) acces la cunoştinţele şi celelalte active intangibile ale partenerului local;
b) control asupra calităţii;
c) protejarea tehnologiei;
d) riscuri mici.
37. Dintre dezavantajele licenţierii, putem menţiona:
a) existenţa barierelor tarifare şi netarifare;
b) cheltuieli de capital ridicate;
c) costuri mari de transport;
d) absenţa controlului asupra tehnologei.
38. Orice segmentare a pieţei internaţionale trebuie să ţină cont de:
a) solvabilitate;
b) accesibilitate;
c) profitabilitate;
d) măsurabilitate.
39. Clauzele de livrare INCOTERMS:
a) urmăresc interpretarea în mod uniform a obligaţiilor ce decurg din contractul de vânzare
internaţională;
b) reprezentând o reglementare externă voinţei părţilor, nu corespund nevoii de simplificare
a operaţiunilor de negociere comercială şi de încheiere a contractelor;
c) cuprind obligaţiile ce revin părţilor contractante, repartizarea cheltuielilor de transport şi
asigurare a mărfii de la producător la consumator, întocmirea formalităţilor şi definirea
precisă a documentelor sau mesajelor puse la dispoziţia cumpărătorilor de către vânzător;
d) sunt sistematizate în patru grupe, în funcţie de creşterea obligaţiilor cumpărătorului.
40. Firmele multinaţionale:
a) desfăşoară cu precădere activităţi de export;
b) sunt asocieri de vânzători şi cumpărători din ţări diferite, legate prin contracte pe termen
lung;
122
c) au activităţi de producţie sau servicii în cel puţin două ţări, rezultate din investiţii directe
în străinătate;
d) pot înfiinţa în alte ţări filiale şi sucursale.
41. Firma transnaţională:
a) are o structură organizaţională complexă;
b) nu acordă o importanţă deosebită evaluării performanţelor la toate nivelurile;
c) nu înregistrează economii de scală (dimensiune);
d) realizează produse/servicii standardizate, dar şi localizate sau regionale, combinând
eficienţa pe scară globală cu avantajele localizării.
42. Firma transnaţională:
a) centralizează la nivelul companiei-mamă politicile de marketing şi management;
b) realizează numai produse particularizate pentru diferite pieţe regionale pe care operează;
c) operează cu o reţea mondială de filiale proprii şi companii afiliate;
d) prezintă mecanisme bilaterale de coordonare între centru şi filiale.
43. Până la a ajunge firmă transnaţională, o companie trece prin mai multe etape, cum ar fi:
a) firmă regională;
b) firmă domestică;
c) firmă internaţională;
d) firmă multi-domestică.
44. Cele zece ţări central şi est europene intrate în Uniunea Europeană la 1 mai 2004 au
fost:
a) Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, România şi
Bulgaria;
b) Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Cipru şi Turcia;
c) Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Turcia şi Malta;
d) Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Cipru şi Malta.
45. Procesul de integrare economică poate îmbrăca diferite forme, cum ar fi:
a) uniunile economice;
b) sistemul de preferinţe vamale;
c) uniunile vamale;
d) zonele de comerţ liber.
46. Forma de integrare bazată pe admiterea de către un ansamblu de teritorii vamale a unor
serii de avantaje vamale, neaplicabile la zone terţe, reprezintă:
a) zona de comerţ liber;
123
b) uniunea vamală;
c) sistemul de preferinţe vamale;
d) uniunea monetară.
47. Zonele de comerţ liber reprezintă:
a) o formă de integrare mai avansată decât sistemul de preferinţe vamale;
b) o treaptă intermediară între preferinţele vamale şi uniunea vamală;
c) o treaptă intermediară între uniunea vamală şi uniunea economică;
d) o formă de integrare mai avansată decât uniunea economică.
48. Ţările fondatoare ale Comunităţii Economice Europene au fost:
a) Franţa, Italia, Spania, Portugalia, Belgia, Olanda şi Luxemburg;
b) Marea Britanie, Italia, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg
c) Belgia, Olanda şi Luxemburg;
d) Franţa, Italia, RFG, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
49. Comunitatea Economică Europeană a fost înfiinţată în urma semnării:
a) Tratatului de la Maastricht;
b) Tratatului de la Nisa;
c) Tratatului de la Roma;
d) Tratatului de la Amsterdam.
50. Dintre argumentele generale ale integrării economice, putem aminti:
a) intensificarea concurenţei în cadrul noii pieţe mărite;
b) creşterea puterii de negociere în raport cu ţările terţe sau faţă de alte grupări regionale;
c) economiile derivate din producţia de serie mică;
d) posibilitatea de a aborda noi domenii de activitate.
124
BIBLIOGRAFIE
1. Basno, C., Dardac, N. – Operaţiuni bancare, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1996
2. Bhagwati, J. – Regionalism versus Multilateralism, Writtings on International
Economics, Delhi, Oxford University Press, 1997
3. Brăilean, Tiberiu – 6oua economie. Sfârşitul certitudinilor, Ed. Institutul European,
Iaşi, 2005
4. Constantinescu, A. – Mecanisme de stimulare a exporturilor, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988
5. Coyle, Diane – Guvernarea economiei mondiale, Ed. Antet, Bucureşti, 2000
6. Dăianu, Daniel – Încotro se îndreaptă ţările postcomuniste?, Ed. Polirom, Iaşi, 2000
7. Dent, C. – The European Economy. The Global Context, Routledge, London, 1997
8. Frankel, J. – Regional Trading Blocks in the World Economic System, Washington, DC,
Institute for International Economics, 1997
9. Fukuyama, F. – The End of History and the Last Man, Basic Books, New York, 1993
10. Ghibuţiu, A. – Politici comerciale în relaţiile economice internaţionale, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
11. Gilpin, Robert – Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global,
Ed. Polirom, Iaşi, 2004
12. Gilpin, Robert – The Political Economy of International Relations, Princeton University
Press, 1987
13. Grimwade, N. – International Trade, Second Edition, Routledge London, 2001
14. Haberler, G. – The Theory of International Trade, William Hodge and Co. Ltd, London,
1936
15. Hayek, Friederich A. – Drumul către servitute, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993
16. Head, Keith – Elements of Multinational Strategy, University of British Columbia,
Vancouver, 2003
125
17. Held, D., McGrew, A., Goldblatt, D., Perraton, J. – Transformări globale. Politică,
economie şi cultură, Ed. Polirom, Iaşi, 2004
18. Henderson, D. – Anti-Liberalism 2000. The Risk of 6ew Millenium Collectivism, The
Institute of Economic Affairs, London, 2001
19. Hill, Ch.W.L. – International Business, McGrow-Hill, 2000
20. Hough, J., Neuland, E.W. – Global Business Environments and Strategies, Oxford
University Press, 2001
21. Ignat, Ion – Uniunea Europeană. De la Piaţa Comună la moneda unică, Ed.
Economică, Bucureşti, 2002
22. Ignat, I., Pralea, S. – Economie mondială, Ed. Synposion, Iaşi, 1994
23. Irwin, Douglas – Free Trade Under Fire, Princeton University Press, 2002
24. Işan, Vasile – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2004
25. Kotler, P. – Marketing Management. Analysis, Planning, Implementation and Control,
Prentice Hall, Englewood Cliffs, 1991
26. Lukas, A. – Protection without Protectionism. Reconciling Trade and Homeland
Security, Center for Trade Policy, CATO Institute, April 8, 2004
27. Lukas, A. – WTO Report Card III. Globalization and Developing Countries, Center for
Trade Policy, CATO Institute, June 20, 2000
28. Marcy, G. – Economie internationale, PUF, Paris, 1976
29. Neme, Colette – Economie internationale. Fondements et politiques, Litec, 1996
30. Noonan, Chris – The CIM Handbook of Export Marketing, Butterworth-Heineman,
1996
31. Ohlin, Bertil – Interregional and International trade, Oxford University Press, London,
1967
32. Pascariu, Gabriela – Uniunea Europeană. Politici şi pieţe agricole, Ed. Economică,
Bucureşti, 1999
33. Petrescu, M. – GATT - cadru multilateral pentru promovarea comerţului internaţional,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987
34. Pralea, S. – Politici şi reglementări în comerţul internaţional, Ed. Fundaţiei Academice
“Gh. Zane”, Iaşi, 1999
35. Pralea, S. (coord.), Maha, L., Bălţătescu, S. – Teoria comerţului internaţional, ed.
Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2006
36. Sally, R. – Globalisation, Governance and Trade Policy: The WTO in perspective, LSE,
February, 2002, www.lse.ac.uk
126
37. Sally, R. – Whither the World Trading System? Trade policy reform the WTO and new
round, TIMBRO, 2002
38. Săndulescu, Ion – Reguli şi practici în comerţul internaţional, Ed. ALL, Bucureşti, 1998
39. Sorensen, Olav J. – Alternative Ways of Choosing International Market Entry Models,
Aaborg University, Centre for International Studies, 1996
40. Soros, George – Criza capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
41. Sută, Nicolae – Comerţ internaţional şi politici comerciale, Ed. ALL, Bucureşti, 1997
42. Sută, Nicolae – A şaptea reuniune ministerială a Grupului celor 77 şi a opta sesiune
U6CTAD, ASE, Bucureşti
43. Voinea, Gheorghe – Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, Ed.
Sedcom Libris, Iaşi, 2003
44. *** - Actul final cuprinzând rezultatele Rundei Uruguay, Ministerul Comerţului,
Bucureşti, 1994
45. *** - U6CTAD – Trade andDevelopment Report, UN Publications, New York and
Geneva, 1994
46. *** - Handbook of international Trade and Development Statistics, United Nations,
1984
47. *** - World Bank, Globalization, Growth and Poverty: Facts, Fearsand an Agenda for
Action, www.worldbank.org, 2001
48. *** - Convenţia 6aţiunilor Unite asupra Cambiilor Internaţionale şi Biletelor la Ordin
Internaţionale (U6CITRAL)
49. *** - Legea uniformă asupra cambiilor şi biletelor la ordin, Geneva, 1930
50. *** - World Bank – Annual Report, 2001
51. *** - World Trade Report, 2003
52. *** - World Trade Report, 2004
53. *** - World Development Report 2003
54. *** - World Development Report 2004
55. *** - World Investment Report 2003
56. *** - World Investment Report 2004