CAPITOLUL I PROCESE INTEGRATIONISTE IN EUROPA

1. Continutul si cauzele integrarii economice europene

2. Aparitia, evolutia si dezvoltarea Uniunii Europene si a institutiilor sale

3. Alte forme de integrare economica in Europa

.1. Continutul si cauzele integrarii economice europene

accentuarea interdependentelor dintre statele lumii

integrarea economica apare, ca proces contemporan, dupa cel de-al doilea razboi mondial

integrarea economica este impusa de necesitatea trecerii de la microspatii la macrospatii

integrarea economica a generat noi centre de putere care exercita o influenta tot mai mare asupra dezvoltarii economice si politice contemporane

integrarea economica este definita drept conditia absentei discriminarilor, sau eliminarea progresiva a discriminarilor in raporturile economice dintre tari

mai multe elemente economice sunt integrate daca relatiile dintre ele devin stabile si eficiente din punct de vedere economic

trebuie sa conduca la realizarea unei unificari complete intre economii mai inainte distincte

DEFINIREA INTEGRARII ECONOMICE procesul complex de dezvoltare a economiei contemporane, care se bazeaza pe o treapta calitativ noua, superioara a interdependentelor si a specializarilor intre economiile diferitelor state, determinata de un ansamblu de factori, intre care un rol esential il are revolutia tehnico-stiintifica contemporana.

Definirea integrarii economice impune luarea in considerare a urmatoarelor elemente:

integrarea economica trebuie inteleasa ca un proces complex de dezvoltare a economiilor care sa aiba ca rezultat crearea unui ansamblu economic bine armonizat;

trebuie reliefate legaturile de dependenta si interdependenta ce trebuie sa apara intre statele integrate;

trebuie evidentiat rolul hotarator al revolutiei tehnico-stiintifice contemporane, dar si a altor factori asupra procesului integrarii;

procesul integrarii economice nu trebuie privit ca un proces static, ci ca unul dinamic, evolutiv.

1

Cauzele declansarii si dezvoltarii integrarii economice

1. Eliminarea contradictiei dintre posibilitatile tot mai mari de sporire a productiei si capacitatea redusa a pietelor nationale de absorbtie a acestei productii;

2. Intensificarea concurentei pe plan national a condus la cresterea gradului de concentrare a productiei si a capitalului, la aparitia de firme gigantice carese lovesc de limitele si restrictiile impuse de granitele nationale;

3. S.U.A., Japonia si China, prin potentialul lor economic si prin ritmurile dezvoltarii economice au reprezentat un pericol permanent pentru economiile vest europene;

4. In conditiile in care revolutia tehnico-stiintifica contemporana cunoaste ritmuri rapide si exercita influente tot mai puternice asupra productiei, tarile europene pot promova, numai in comun, cele mai noi cuceriri ale stiintei si tehnicii moderne si, pe aceasta baza pot sa reziste in lupta de concurenta.

5. Aparitia, activitatea si dezvoltarea unor firme multinationale, care prin activitatea lor depasesc granitele nationale a impus crearea unui spatiu adecvat, mult mai larg, care sa permita extinderea externa fara restrictii si limite.

6. Dorinta statelor dezvoltate de a mentine si largi relatiile cu fostele tari coloniale devenite independente a determinat atragerea tinerelor state in diferite forme de integrare economica.

7. Cauzele politice au impulsionat procesul integrarii economice in ultimele decenii. Interventia statelor in procesul de integrare economica europeana reprezinta de fapt o actiune politica. Cauzele economice se imbina cu cele politice.

1.2. Aparitia, evolutia si dezvoltarea UE si a institutiilor sale

• Franta, Marea Britanie, Belgia, Olanda si Luxemburg au semnat la Bruxelles Tratatul privind Uniunea Europei Occidentale (17 martie 1948), prin care s-au decis sa actioneze in comun, in cazul in care securitatea lor ar fi amenintata

• la 5 mai 1949 tarile membre ale U.E.O impreuna cu Danemarca, Italia, Norvegia, Irlanda si Suedia - au adoptat Conventia privind crearea primului organism politic vest-european, Consiliul Europei, cu sediul la Strasbourg

• Alte intelegeri: Frantita (Franta - Italia), Finibel (Franta, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg), Fritalux (Franta, RFG, Italia, Olanda, Belgia, Luxemburg) si Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg)

• Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului – C.E.C.O., care a luat fiinta in 195l, prin semnarea Tratatului de la Paris

• Roma, 1957, doua tratate cu privire la: Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM) urmarit formarea si dezvoltarea unei industrii nucleare europene prin dezvoltarea cercetarii si difuzarea cunostintelor tehnice, asumarea unei functii de reglementare a aprovizionarii statelor cu combustibili nucleari, infiintarea unei piete

2

nucleare si Comunitatea Economica Europeana (Piata Comuna) care urmarea apropiere a economiilor nationale prin instituirea unei uniuni vamale, prin libera circulatie a persoanelor, serviciilor si capitalurilor, prin intermediul unor politici comune, prin apropierea legislatiilor nationale in masura in care functionarea pietei comune o impunea.

• In 1960 a luat fiinta Asociatia Europeana a Liberului Schimb (E.F.T.A.).

Largirea UE

1973 reprezinta inceputul procesului de largire a procesului de integrare prin aderarea la CEE a Marii Britanii, Danemarcei si Irlandei, deplasand centrul de greutate al Europei celor sase catre Nordul continentului.

Era necesara o corectare a acestei miscari, fapt realizat prin largirea mediteraneana prin aderarea Greciei (1981), Spaniei si Portugaliei (1986). Aderarea celor trei tari a intarit cadrul democratic al CEE, insa aceasta a trebuit sa faca fata unor probleme de finantare a dezvoltarii economiilor mai putin dezvoltate.

In 1995 a avut loc o noua largire a UE, prin aderarea Suediei, Austriei si Finlandei, largire care a adus o serie de avantaje Uniunii:

noile tari membre erau dezvoltate din punct de vedere economic si, ca urmare, nu apasau din punct de vedere financiar asupra Uniunii;

acestea erau democratii vechi si stabile;

Uniunea si-a extins sfera sa geografica, ponderea sa economica si influenta politica;

aceasta largire a confirmat atractia pe care UE o exercita fata de alte state si functia sa stabilizatoare in inima continentului.

In anul 2004 a avut loc o noua largire a Uniunii Europene, a patra, prin aderarea a zece tari din Centrul si Estul Europei: Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta si Cipru. Uniunea isi largeste sfera geografica, puterea economica si influenta politica. Apar probleme noi referitoare la finantarea dezvoltarii economice a noilor membri, constituirea de fonduri pentru restructurarea activitatilor economice in vederea armonizarii dezvoltarii si implementarea politicilor comunitare.

in anul 2007, a cincia largire prin aderarea Romaniei si Bulgariei, ceea ce a impus o redimensionare a fondurilor alocate noilor membri pentru implementarea politicilor comunitare.

2013 adera la UE si Croatia

Adancirea integrarii in UE

Extinderea UE la 27 de membri a fost insotita de procesul adancirii integrarii, fapt ce a facut necesara modificarea periodica a Tratatelor constitutive prin inserarea unor obiective noi, atribuirea de competente suplimentare institutiilor comunitare sau introducerea de inovatii privind procesul de decizie.

3

Au fost adoptate urmatoarele Tratate:

Tratatul CECO, 1951;

Tratatele CEE si EUROATOM – 1957;

Actul Unic European, 1986, ratificat in anul 1987;

Tratatul de la Maastricht, 1992, ratificat in anul 1993;

Tratatul de la Nisa, 2001, ratificat in anul 2003;

Tratatul de la Lisabona, 2007, ratificat in anul 2009.

Fiecare Tratat aduce elemente noi in masura sa intregeasca dreptul comunitar si sa partajeze corect, pentru fiecare etapa, atributiile institutiilor comunitare si cele ale statelor nationale.

Tratatele UE

• Tratatul CECO, tratat ce reglementeaza administrarea pietei carbunelui si a otelului a asezat la baza constructiei europene principiile: superioritatea institutiilor, independenta institutiilor comunitare, colaborarea intre institutii si egalitatea intre statele membre, care sunt valabile si astazi.

• Tratatele CEE si EURATOM, cunoscute sub denumirea de Tratatul de la Roma, 1957, au constituit baza juridica a intregii activitati comunitare pana in prezent si aveau ca obiective: apropierea intre economiile nationale prin: instituirea uniunii vamale, libera circulatie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor si persoanelor, stabilirea de politici comune, armonizarea legislatiilor nationale pentru functionarea pietei comune.

• Actul Unic European, 1987, institutionalizeaza Consiliul European, introduce procedurile de consultare a Parlamentului European, dezvolta si consolideaza conceptul de cooperare politica.

• Tratatul de la Maastricht, 1993, instituie din anul 1995 denumirea Comunitatilor in Uniunea Europeana. Tratatul a adus in dreptul comunitar si in legislatia secundara o serie de inovatii tematice: cetatenia europeana, coeziunea economica si sociala; politica externa si de securitate comuna, Uniunea Economica si Monetara etc., inovatii institutionale: Comisia Europeana, gardian al tratatului, Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic si Social European etc.; si inovatiile in procesul de decizie: avizul conform si codecizia.

• Tratatul de la Amsterdam, 1999, stabileste: etapele realizarii Uniunii Economice si Monetare, reforma politicii externe a Uniunii, cooperarea in domeniul justitiei si afacerilor interne si extinderii U.E. in centrul si Estul Europei.

• Tratatul de la Nisa, 2003, a preconizat reformele institutionale necesare pregatirii extinderii U.E. la 27 de membri.

Tratatul de la Lisabona – 2007

4

A prevazut

• acordarea U.E. a statutului de personalitate juridica;

• functia de presedinte al U.E.;

• functia de Inalt reprezentant al Uniunii pentru politica externa si de securitate;

• reducerea cu o treime a numarului de comisari;

• clasificarea competentelor in trei categorii: exclusive, partajate si de sprijin, coordonare sau de completare;

• extinde procedura de codecizie la mai multe domenii;

• acorda competente sporite Parlamentului European;

• Consiliul va decide cu majoritate calificata in cele mai multe domenii;

• instituie votul cu dubla majoritate (55% din statele membre si 65% din populatie),

• instituie clauza de retragere voluntara etc.

Tratatul de la Lisabona aduce cateva modificari privind functionarea si rolul UE:

1. O Europa mai democratica si mai eficienta, in care Parlamentul European si Parlamentele Nationale se bucura de un rol consolidat, cetatenii comunitari au mai multe sanse de a fi ascultate si defineste cu claritate ce este de facut la nivel comunitar si national si de catre cine.

2. O Europa mai eficienta, cu metode de lucru si reguli de vot simplificate, cu institutii moderne pentru o U.E. cu 27 de membri, capabila sa actioneze mai bine si mai eficient in domenii de prioritate majora pentru U.E.

3. O Europa a drepturilor, valorilor, libertatii, solidaritatii si sigurantei, care promoveaza valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale in dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate si asigura o mai buna protectie a cetatenilor europeni.

4. Uniunea Europeana va avea un nou rol pe scena internationala.

Institutiile UE

Tratatele de la Paris privind constituirea CECO si de la Roma privind CEE si EURATOM au prevazut infiintarea unor institutii distincte:

in domeniul decizional, Consiliul;

in domeniul executiv, Comisia;

cate o Adunare, institutie cu atributii de control politic

cate o Curte de Justitie.

5

Aceasta inseamna ca cele trei comunitati au avut la inceput sisteme institutionale care au functionat in paralel, urmand ca in mod treptat sa se realizeze unificarea acestora, astfel ca din anul 1967 s-a constituit la nivel decizional un organ comun, Consiliul de Ministri, iar la nivel executiv, Comisia Europeana.

Consiliul European reuneste sefii de stat sau de guvern ai statelor membre, presedintele Consiliului si presedintele Comisiei Europene. Acestia sunt asistati de ministrii Afacerilor Externe ai statelor membre si de catre un membru al Comisiei. Inaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate participa la lucrarile Consiliului European. Reuniunile Consiliului European au loc de doua ori pe semestru si se finalizeaza prin adoptarea prin consens a urmatoarelor documente: decizii, pentru problemele cele mai importante, decizii de procedura, orientari, directive si declaratii.

Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Ministri) reprezinta interesele statelor membre, este principalul organ legislativ si decizional, dar si principalul coordonator al politicilor economice al statelor membre, fiind atat o institutie comunitara, cat si una alcatuita din reprezentantii tarilor membre, ceea ce-i confera atat un caracter supranational, cat si interguvernamental.

Comisia Europeana apara interesele comunitatilor in ansamblul lor avand urmatoarele functii: normativa; de control, de gestiune a politicilor si de reprezentare a U.E. in organizatiile internationale. Comisia este compusa din 27 de membri, cate unul din fiecare stat. Comisarii sunt propusi de guvernele statelor membre si aprobati de Parlamentul European. Incepand cu 1 noiembrie 2014, Comisia va fi compusa dintr-un numar de membri, incluzand presedintele si Inaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate, corespunzator cu doua treimi din numarul statelor membre.

Parlamentul European reprezinta interesele popoarelor din statele membre. Membrii P.E. participa la grupari ideologice transnationale cu obiective si valori aproximativ similare. Daca la inceput P.E. a avut doar puteri consultative si de supervizare, treptat a dobandit puteri mai mari prin procedura de cooperare, iar prin Tratatul de la Lisabona a capatat competente sporite la nivel legislativ, bugetar si in materie de proceduri internationale.

Curtea de Justitie asigura respectarea regulilor de drept comunitar. Rolul Curtii de Justitie este de a asigura ca legile nationale si europene si acordurile internationale avute in vedere de catre U.E., respecta conditiile si spiritul tratatelor si ca dreptul comunitar este in mod identic, impartial si constant aplicat peste tot in statele membre.

Curtea de Conturi asigura legalitatea folosirii resurselor financiare si, prin urmare, controlul in domeniu. Curtea de Conturi are competenta de a controla conturile U.E. precum si conturile de venituri si cheltuieli ale fiecarei organizatii create pentru indeplinirea obiectivelor U.E. Examineaza legalitatea veniturilor si cheltuielilor si garanteaza buna gestionare a bugetului comunitar.

Banca Centrala Europeana gestioneaza politica monetara in zona EURO si relatiile noii monede cu celelalte valute detine si administreaza rezervele valutare oficiale ale statelor membre, remise

6

de bancile centrale, creeaza mecanisme si institutii de supraveghere a sistemului bancar european.

Caracteristici

1. Fiecare institutie ocupa un loc distinct in structura organizatorica, indeplinind functii distincte.

2. Fiecare institutie are o legitimare proprie conferita prin Tratat si un fundament politic si ideologic distinct.

3. Institutiile comunitare participa direct la luarea deciziilor.

4. Institutiile comunitare nu au personalitate juridica, ele actioneaza in numele Uniunii si pentru aceasta.

5. Institutiile sunt comune pentru toate comunitatile exercitandu-si atributiile pe baza Tratatelor comunitare.

1.3. Alte forme de integrare economica in Europa

• Asociatia Europeana a Liberului Schimb (AELS) a fost creata in anul 1960, prin Acordul de la Stockholm, din initiativa Marii Britanii, ale carei interese au determinat-o sa respinga initial ideea participarii la CEE. La constituire AELS avea sapte membri: Anglia, Austria, Danemarca, Elvetia, Norvegia, Portugalia si Suedia. Ulterior au aderat Finlanda, Islanda si Liechtenstein.

• Tratatul de la Sotckholm prevedea: desfiintarea taxelor vamale si a restrictiilor cantitative la importurile de marfuri industriale si produse agricole in relatiile comerciale dintre tarile membre; in relatiile comerciale cu tarile terte tarile membre isi pastrau tarifele vamale nationale si restrictiile cantitative; dezvoltarea mai rapida a tarilor membre; folosirea rationala a resurselor naturale; cresterea productivitatii muncii; stabilitatea financiara; crearea unor organe de conducere (Consiliul Ministerial, Comitetul delegatilor permanenti, Secretariatul).

• AELS a fost gandita ca o simpla zona de liber schimb si un front comun de negocieri cu CEE si o baza de lansare spre aceasta, prin dobandirea unei experiente practice intr-un cadru restrans.

• Treptat, atitudinea tarilor membre fata de CEE s-a schimbat, o parte din acestea aderand la aceasta, astfel ca in prezent AELS cuprinde doar patru tari: Norvegia, Elvetia, Islanda si Liechtenstein.

Spatiul economic European (SEE).

Deoarece o parte din tarile membre AELS (Marea Britanie, Danemarca, Portugalia, Austria, Suedia, Finlanda) au parasit organizatia si au aderat la CEE, iar cele patru care au mai ramas (Norvegia, Elvetia, Islanda, Liechtenstein) au negociat separat acorduri comerciale cu CEE s-a

7

ajuns la situatia confruntarii dintre cele doua organizatii doar prin prisma unor interese comerciale limitate.

Negocierile intre CEE si AELS privind infiintarea in comun a unui Spatiu Economic European au inceput in anul 1984, prin extinderea treptata a domeniilor cooperarii economice si comertului, au fost reluate in anul 1989, iar Acordul a fost semnat in anul 1992 la Luxemburg si a intrat in vigoare in anul 1993.

Acordul privind realizarea Spatiului economic European intre CEE si AELS, ingloband 31 de state, 28 din UE si 3 din AELS (Elvetia nu a dorit sa participe) largeste sfera cooperarii de la relatiile comerciale si la alte domenii de interes reciproc (circulatia libera a bunurilor, serviciilor, persoanelor si capitalurilor, financiar, cercetare, dezvoltare, protectia mediului inconjurator, transporturi, social, cultural, turism etc.).

Se impun cateva sublinieri si precizari pe marginea Acordului de creare a SEE:

- cele doua grupari, CEE si AELS, raman in continuare o zona de liber schimb imperfecta;

- cele trei tari AELS (Norvegia, Islanda si Liechtenstein) nu adera la Politica Agricola Comuna, la Uniunea Economica si Monetara si la viitoarea Uniune Politica;

- tarile AELS isi pastreaza in continuare autonomia.

In ceea ce priveste administrarea acestui Acord au fost constituite urmatoarele organe de lucru: Consiliul de Ministri, care se intruneste de doua ori pe an, Comitetul mixt CEE-AELS, cu activitati permanente si Curtea de Justitie.

Acordul de Liber Schimb intre tarile din Europa Centrala (CEFTA)

a reprezentat cel mai important acord multilateral de liber schimb din Europa Centrala si de Sud Est semnat in anul 1992 de catre Cehoslovacia, Ungaria si Polonia si intrat in vigoare la 1 ianuarie 1993. In anul 2003 din CEFTA faceau parte: Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Romania si Croatia. CEFTA si-a schimbat componenta in anii 2004 si 2007 avand in vedere ca sapte tari au aderat la UE: Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Polonia, Bulgaria si Romania. In anul 2008 CEFTA avea urmatorii membrii: Albania, Bosnia – Hertegovina, Croatia, Macedonia, Serbia, Muntenegru, Moldova.

si-a propus sa stimuleze cresterea economica, sa lichideze restrictiile vamale intre tarile membre si sa liberalizeze comertul reciproc, sa stimuleze investitiile reciproce, miscarea libera a marfurilor, capitalurilor, serviciilor si persoanelor. Totodata, tarile membre si-au propus sa devina membre ale U.E.

este considerata o „anticamera” si o etapa de pregatire pentru participarea la piata interna comunitara. Principalul obiectiv urmarit de CEFTA a fost crearea unei zone de liber schimb prin liberalizarea graduala a comertului reciproc cu produse industriale si agricole si prin eliminarea barierelor tarifare si netarifare in calea comertului in perioada de tranzitie.

Pentru a deveni membru al CEFTA Romania a actionat pe doua planuri: a negociat acorduri de liber schimb cu fiecare tara membra, finalizate cu acorduri bilaterale semnate in anul 1997, pe de

8

o parte, si a negociat in paralel cu CEFTA, ca organizatie de liber schimb, cu care a incheiat un acord intrat in vigoare tot in anul 1997, pe de alta parte.

Initiativa Central Europeana (I.C.E.)

este o forma flexibila de cooperare regionala care reuneste in prezent 17 state: Albania, Austria, Belarus, Bosnia-Hertegovina, Bulgaria, Cehia, Italia, Macedonia, Moldova, Muntenegru, Polonia, Romania, Serbia, Slovacia, Slovenia, Ucraina, Ungaria.

Bazele initiativei de cooperare regionala au fost puse in anul 1989, la Budapesta, cu prilejul reuniunii ministrilor de externe din Austria, Ungaria, Italia si RSF Iugoslavia, la care au aderat apoi Cehoslovacia, Polonia si alte state, ceea ce a facut ca in anul 1992 aceasta structura de cooperare sa capete actuala denumire de Initiativa Central Europeana.

Liniile directoare ale activitatii ICE sunt stabilite si adoptate in cadrul reuniunilor anuale ale sefilor de guvern si respectiv, ale ministrilor de externe ai statelor membre si au la baza principiile cartei ONU si documentele U.E.

ICE are in componenta sa state membre extrem de diferite: state membre ale U.E. (17), state membre CEFTA (3), state care au apartinut fostei Iugoslavii (5), state foste membre ale URSS (3), state membre NATO (8).

Deciziile ICE sunt reflectate in documente finale, declaratii si recomandari politice, adoptate prin consens in cadrul reuniunilor sefilor de guverne si ministrilor de externe. Coordonarea generala a activitatilor care se desfasoara in cadrul ICE este asigurata prin rotatie de statul care detine presedintia organizatiei in anul calendaristic respectiv.

Resursele de finantare pentru activitatile din cadrul ICE provin din contributiile voluntare ale tarilor membre.

ICE are ca obiectiv extinderea spre rasarit a U.E. si isi propune dezvoltarea in aceasta zona a unor retele transeuropene in domeniul transporturilor, telecomunicatiilor, energiei, turismului si protejarii mediului.

Organizatia Cooperarii Economice a Marii Negre (OCEMN)

a fost lansata in anul 1992, de catre 11 tari: Turcia, Romania, Azerbaidjan, Moldova, Georgia, Ucraina, Armenia, Grecia, Albania, Rusia si Bulgaria.

OCEMN este considerata a fi o Piata Comuna a acestor tari care isi propune:

- libera circulatie a bunurilor si persoanelor in zona si reglementarea relatiilor economice, financiare, comerciale bilaterale si multilaterale;

- realizarea unor proiecte de interes comun in domeniile transporturilor, telecomunicatiilor, informatiilor, turismului, agriculturii si industriei agricole, protectiei sanitare, sanatatii, stiintei si tehnicii, mediului inconjurator etc.;

- incurajarea creditelor si a altor parghii financiare guvernamentale si mobilizarea de fonduri pentru realizarea acestor proiecte in comun.

9

Se apreciaza ca zona Marii Negre se va integra treptat in spatiul economic al intregii Europe, iar aderarea la OCEMN nu-i va impiedica pe participanti sa intre si in alte organizatii internationale.

Nu se urmareste realizarea unui spatiu inchis, al relatiilor economice, ci realizarea unei cresteri economice si diversificari structurale a economiilor acestor tari, intr-un cadru european multilateral, deschis si transparent, in vederea apropierii lor pe plan economic si social de tarile europene dezvoltate, premisa a viitoarelor procese de integrare economica la nivelul acestui continent.

Forul de decizie al OCEMN este Consiliul Ministrilor Afacerilor Externe care se intruneste semestrial in tara care detine presedintia in exercitiu. OCEMN dispune de un Secretariat cu sediul la Istambul, de Consiliul oamenilor de afaceri si de Banca pentru Comert si Dezvoltare a Marii Negre, cu sediul la Salonic.

OCEMN nu poate produce rezultate rapide si spectaculoase, insa ofera un cadru propriu stimularii increderii reciproce intre tarile vecine si contribuie la dezvoltarea spiritului de cooperare multilaterala.

CAPITOLUL IIPIATA UNICA, COMPONENTA ESENTIALA A UNIUNII ECONOMICE

2.1. Realizarea Uniunii Vamale, etapa importanta a procesului de integrare economica si de constituire a Pietei Interne Unice

Tratatul de la Roma si alte dispozitii adoptate ulterior de catre institutiile comunitare precizeaza ca realizarea integrarii in Europa se va infaptui treptat, mai intai sub forma uniunii vamale si apoi a unei uniuni economice si monetare, implicand, in prima etapa, asigurarea liberei circulatii a marfurilor, iar in etapa a doua, libera circulatie a capitalurilor, serviciilor, fortei de munca si adoptarea unei monede unice.

Uniunea Vamala reprezinta un teritoriu vamal unic al tarilor din Uniunea Europeana si o politica comerciala comuna fata de terti.

Tratatul de la Roma preciza ca pentru realizarea uniunii vamale erau necesare urmatoarele masuri:

a) inlaturarea completa, dar treptata, a taxelor vamale de import si de export in relatiile comerciale dintre tarile semnatare, atat pentru produsele industriale, cat si pentru produsele agricole;

b) inlaturarea completa, dar treptata, a restrictiilor cantitative si a altor bariere netarifare din calea comertului reciproc al tarilor membre;

c) instituirea unui regim fiscal comun intre tarile membre, elaborarea si adoptarea de reguli comune privind desfasurarea concurentei in cadrul comunitatii;

10

d) instituirea unei politici comerciale comune fata de terti prin elaborarea unui tarif vamal comun.

Obiectivele urmarite prin crearea uniunii vamale

incurajarea si promovarea unui comert echitabil, comunitatea europeana sa devina cat mai atractiva pentru investitori;

sa asigure protectia intreprinderilor UE in toate sectoarele in care sunt efectuate importuri si exporturi;

sa protejeze piata interna, garantand astfel fiecarui agent economic maximum de avantaje provenind din aceasta piata;

sa favorizeze punerea in practica a unui sistem comun de percepere a incasarilor (drepturi de vama, TVA si accize);

sa pregateasca viitorii candidati la aderare pentru o integrare mai rapida in piata unica.

Conform Tratatului de la Roma, uniunea vamala implica:

• adoptarea unui tarif vamal comun in relatiile cu tarile terte,

• armonizarea legislatiilor vamale nationale,

• eliminarea obstacolelor generate de existenta frontierelor fiscale

• elaborarea de reguli comune privind desfasurarea concurentei.

Daca in interiorul uniunii vamale marfurile circula liber, fara restrictii, pentru marfurile importate din afara comunitatii se aplica tariful vamal comun.

In procesul elaborarii tarifului vamal comun UE trebuia sa se conformeze prevederilor Acordului General asupra Tarifelor Vamale si Comertului (GATT) care a prevazut o regula simpla: taxele vamale ale tarifului vamal comun se vor stabili la nivelul mediei aritmetice a taxelor vamale aplicate in teritoriile vamale ale tarilor participante la uniune.

UE adapteaza in mod constant tariful vamal comun participa la toate negocierile tarifare sub egida OMC, reducand considerabil drepturile de vama.

Armonizarea legislatiilor vamale nationale.

Pentru simplificarea procedurilor vamale, AUE (1986) a venit cu o serie de masuri:

a instaurat un nou nomenclator de marfuri, numit „Nomenclator combinat” care cuprinde o noua clasificare a marfurilor;

a introdus „Documentul administratiei unice” care a inlocuit documentele vamale anterioare;

a suprimat, incepand cu anul 1993 toate formalitatile vamale in relatiile dintre tarile membre;

11

Pentru realizarea unei veritabile piete comune, s-a impus unirea eforturilor pentru realizarea unui regim fiscal comun la frontiere. Datorita diversitatii formelor si metodelor de impunere fiscala la granita, au fost trasate liniile fiscalitatii comunitare prin generalizarea taxei pe valoarea adaugata, scop in care s-a hotarat: inlocuirea principiului taxarii la locul de destinatie cu cel al taxarii la locul de origine si realizarea unei apropieri intre nivelurile taxei pe valoarea adaugata din tarile membre pentru a evita ca intreprinderile din tari cu impozite mai scazute sa capete un avantaj in fata celor din tari cu niveluri mai ridicate.

Constructia uniunii vamale s-a fondat pe increderea in fortele reglatorii ale pietei.

Pe masura ce climatul de afaceri a capatat noi dimensiuni, depasind cadrul ingust, national, s-a impus adoptarea de reguli noi privind concurenta, care sa ofere garantia ca procesele concurentei loiale de piata nu vor fi distorsionate. S-a convenit ca responsabilitatile in domeniul politicii concurentiale la nivelul UE sa fie impartite intre institutiile comunitare si autoritatile nationale pentru asigurarea unui nivel adecvat de competitie.

2.2. Importanta, avantajele si principiile crearii PIU

Evolutia vietii economico-sociale ne arata ca activitatea economica este mai eficienta atunci cand societatile sunt unite, iar elementul unificator, de progres se considera a fi piata unica.

Constituirea pietei unice europene a fost considerata ca fiind unul din cele mai importante proiecte ale integrarii economice, nascut odata cu Tratatul de la Roma care preciza ca:

„uniunea economica si monetara implica fuziunea pietelor nationale ale acestora, care sa asigure nu numai libera circulatie a marfurilor in cadrul comunitatii, ci si a serviciilor, a capitalurilor si a fortei de munca”, obiectiv ce urma sa se realizeze treptat si in forme diferite, in cadrul unei etape tranzitorii de 12 ani (pana la 31 decembrie, 1969).

„comunitatea are ca misiune, prin realizarea unei piete comune si prin apropierea treptata a politicilor economice ale statelor membre, sa promoveze o dezvoltare armonioasa a activitatilor economice in ansamblul comunitatii”.

Chiar daca uniunea vamala a fost realizata in anul 1968 realizandu-se o liberalizare deplina a circulatiei marfurilor, serviciilor, capitalurilor si fortei de munca intampina piedici importante pe fondul declansarii recesiunii economice si al cresterii somajului european.

Elementul decisiv care a consemnat vointa statelor membre de a realiza desavarsirea pietei unice a fost Actul Unic European care preciza „comunitatea va lua masurile necesare realizarii progresive a pietei interne unice in cursul unei perioade ce va expira la 31 decembrie 1992”.

Pentru urgentarea procesului de realizare a pietei interne unice, Actul Unic European a schimbat si regula de adoptare a deciziilor in Consiliu in ce priveste masurile privind piata unica, de la unanimitate la majoritate calificata si a sporit puterile Parlamentului European prin introducerea procedurii de cooperare in ceea ce priveste piata unica.

Obstacolele

12

Instituirea pietei unice a reprezentat un proces complex si greu derulat pe parcursul a 25 de ani, care a necesitat adoptarea a numeroase hotarari ale institutiilor comunitare pentru suprimarea obstacolelor de natura fizica, tehnica si fiscala:

- obstacole fizice: au fost inlaturate toate obstacolele in calea marfurilor la frontierele intercomunitare, precum si controalele vamale asupra persoanelor, organizandu-se o mai buna cooperare politieneasca;

- obstacole tehnice: au fost suprimate prin recunoasterea pentru cea mai mare parte a produselor a reglementarilor nationale. Prin aceasta orice produs legal fabricat si comercializat intr-un stat membru putea fi comercializat pe piata oricarui alt stat membru;

- obstacole fiscale: au fost suprimate astfel incat la trecerea marfurilor dintr-un stat comunitar in altul nu se mai percep taxe vamale si s-a trecut, totodata, la armonizarea taxei pe valoarea adaugata.

Alte reglementari privind functionarea pietei unice:

Tratatul de la Maastricht a introdus procedura de codecizie pentru masurile privitoare la piata unica, iar Tratatul de la Amsterdam a stabilit linii directoare mai clare privind posibilitatea statelor de a adopta reguli nationale mai stricte decat normele comune, pentru a consolida piata interna.

Functionarea pietei interne unice intr-o UE largita a determinat institutiile comunitare sa procedeze la reconsiderarea pietei unice, trecandu-se la o noua etapa in procesul de dezvoltare a acestei componente a constructiei europene.

In acest proces au fost angrenate:

- Comitetul Economic si Social European, prin adoptarea documentului „Analiza pietei unice” (2007);

- Comitetul Regiunilor, prin elaborarea documentului Viitorul pietei unice” (2007);

- Comisia Europeana, prin raportul intermediar „O piata unica pentru cetateni” – 2007;

- Parlamentul European, care a adoptat „Rezolutia privind revizuirea pietei unice” – 2007;

- Comisia Europeana, care a elaborat raportul: „O piata unica pentru Europa secolului XXI”, care reprezinta o noua abordare si contine masuri noi, menite sa garanteze faptul ca piata unica va oferi puteri mai mari consumatorilor, se va deschide catre micile intreprinderi, va stimula inovatia si va ajuta mentinerea unui nivel ridicat in cadrul domeniului social si de protectie a mediului.

Avantajele constituirii pietei interne unice pentru tarile comunitare

1. Deoarece piata unica suprima obstacolele in calea schimburilor economice, tarile comunitare, care in decursul timpului au ajuns la o anumita specializare, vor produce ceea ce este mai productiv din punctul lor de vedere. Aceasta va conduce la o sporire a productivitatii muncii sociale, in consecinta, la cresterea nivelului general de viata.

13

2. O piata mai larga, unificata, largeste concurenta, atrage in acest proces un numar mai mare de producatori si consumatori si drept consecinta, populatia va beneficia de o mai mare varietate de bunuri si la preturi mai scazute.

3. Piata unica avantajeaza atat producatorii, cat si consumatorii, deoarece permite realizarea unor productii de serie mare care va determina reducerea costurilor de productie si a preturilor.

4. Se apreciaza ca o piata unica va determina o noua redistribuire a capitalului investit si, ceea ce este mai important, o optimizare a investitiilor de capital in interiorul comunitatii.

5. Piata unica generand o miscare libera a capitalurilor va determina o folosire rationala si eficienta a fortei de munca, deoarece miscarea capitalurilor este insotita de o miscare libera a fortei de munca.

In esenta, crearea pietei unice se considera a fi binefacatoare, deoarece:

largeste concurenta,

liberalizeaza piata, circulatia capitalurilor si a fortei de munca,

genereaza presiuni asupra reducerii costurilor si a preturilor.

Cetatenii comunitari dispun de libertate de miscare crescuta pentru a-si face cumparaturile, a lucra sau a trai intr-o alta tara a UE, decat cea de origine, beneficiaza de posibilitati multiple de alegere a bunurilor si serviciilor de pe piata si la preturi avantajoase.

Intreprinderile au acces la noi piete, vor fi obligate de concurenta larga sa-si restructureze productia si sa acceada la contracte cu parteneri comunitari si transnationali.

2.3. Libera circulatie a marfurilor.

La inceput, libera circulatie a marfurilor era considerata ca facand parte din uniunea vamala a statelor comunitare si consta in eliminarea taxelor vamale, a restrictiilor cantitative asupra schimburilor comerciale si a altor masuri cu caracter echivalent, precum si elaborarea tarifului vamal comun.

Ulterior s-a pus accentul pe eliminarea tuturor obstacolelor (fizice, tehnice, fiscale) privind libera circulatie a marfurilor intr-un teritoriu fara frontiere interne, unde marfurile sa poata circula la fel de liber ca in interiorul unei piete nationale.

Tratatul de la Lisabona, referindu-se la libera circulatie a marfurilor, precizeaza: „Uniunea este alcatuita dintr-o uniune vamala care reglementeaza ansamblul schimburilor de marfuri si care implica interzicerea, intre statele membre, a taxelor vamale la import si la export si a oricaror taxe cu efect echivalent, precum si adoptarea unui tarif vamal comun in relatiile cu tari terte. Libera circulatie se aplica produselor originare din statele membre, precum si produselor care provin din tari terte care se afla in libera circulatie in statele membre”.

Conceptele de import si export nu mai exista in relatiile dintre tarile membre, ci sunt folosite numai in relatiile cu tertii.

14

Liberalizarea circulatiei marfurilor nu inseamna o liberalizare si a controlului calitatii lor. Acest control ramane inca o necesitate pentru respectarea standardelor privind: normele de securitate, specificatiile tehnice, normele de mediu inconjurator si de sanatate a produselor etc.

In acelasi timp, se specifica necesitatea respectarii unor reguli obligatorii de concurenta, ce interzic orice acord intre firme care ar putea limita libera circulatie a marfurilor sau care ar duce la castigarea unor pozitii de monopol.

Libera circulatie a marfurilor in spatiul comunitar a necesitat elaborarea tarifului vamal comun care a reglementat raporturile comerciale ale tarilor comunitare cu tertii, precum si armonizarea legislatiilor vamale nationale care sa permita aplicarea uniforma a tarifului vamal in relatiile comerciale cu tarile din afara spatiului comunitar.

Largirea UE in anii 2004 si 2007 a complicat functionarea pietei interne unice, fapt ce a necesitat adoptarea de catre Comisia Europeana, in anul 2007, a unui pachet legislativ semnificativ privind evolutia pietei interne, intitulat: „Piata interna de marfuri: o piatra de temelie a competitivitatii europene”, care cuprinde o serie de initiative privind noua strategie pentru piata unica a secolului XXI, in special in ceea ce priveste imbunatatirea functionarii acesteia.

Libera circulatie a serviciilor.

A fost infaptuita incepand cu anul 1986. Liberalizarea serviciilor s-a facut ceva mai lent fiind necesare reglementari suplimentare in vederea liberalizarii transporturilor, serviciilor bancare si financiare, a asigurarilor, serviciilor de investitii, din domeniul turismului si telecomunicatiilor.

Tratatul de la Lisabona:

reafirma egalitatea de tratament a prestatorilor interni si externi de servicii: „prestatorul poate, in vederea executarii prestatiei, sa isi desfasoare temporar activitatea in statul membru in care presteaza serviciul, in aceleasi conditii care sunt impuse de acest stat propriilor resortisanti”. Aceasta presupune eliminarea oricarei discriminari pe baza rationalitatii si necesita aplicarea de masuri care sa faciliteze exercitarea serviciilor.

„Sunt considerate servicii prestatiile furnizate in mod obisnuit in schimbul unei remuneratii… Serviciile cuprind in special activitati cu caracter industrial, comercial, artizanal sau activitati prestate in cadrul profesiunilor liberale”.

Trebuie facuta distinctia intre libertatea de stabilire si libertatea prestarii de servicii. Libertatea de stabilire reprezinta posibilitatea, pentru toate intreprinderile unui stat membru, de a se instala in altul, prin intermediul unei agentii, sucursale sau filiale; reprezinta, in acelasi timp, si posibilitatea pe care o are un lucrator independent de a se stabili intr-un alt stat membru.

Libertatea de stabilire are caracter durabil, libertatea de prestare de servicii are caracter temporar.

Cadrul juridic care sa elimine obstacolele in ceea ce priveste libertatea de stabilire a furnizorilor de servicii si libera circulatie a serviciilor intre statele membre ale UE:

15

Directiva Comisiei Europene privind serviciile pe piata interna (directiva Bolkenstein), din anul 2006, reglementeaza raporturile prestatorilor de servicii cu statele nationale de destinatie, deschizand si mai mult piata interna a serviciilor transfrontaliere, stimuland cresterea economica si crearea de noi locuri de munca.

Statele membre vor trebui sa respecte dreptul prestatorilor de a furniza un serviciu in alt stat membru decat in care sunt stabiliti, iar statul de destinatie, va trebui sa le asigure accesul liber la servicii si libertatea de exercitare a acestora pe teritoriul sau.

Statele membre vor putea sa limiteze libera prestare a serviciilor provenind din alt stat, daca acest lucru este justificat din motive de ordin public, de securitate publica, de sanatate publica sau de protectie a mediului.

Categoriile de servicii ce pot fi prestate sunt: servicii de interes economic general (servicii postale, furnizare de electricitate, distributie, alimentare cu apa, gestionare a apei reziduale, tratare a deseurilor); servicii de afaceri (consultanta de management, publicitatea, serviciile de recrutare); servicii furnizate intreprinderilor si consumatorilor (consiliere juridica, servicii imobiliare, de distributie comerciala, de turism, organizarea de targuri comerciale); servicii adresate consumatorilor (servicii de turism, centrele sportive, parcurile de distractii).

Directiva nu se aplica urmatoarelor servicii: privind sanatatea, audiovizuale, sociale, serviciile furnizate de notari, de securitate privata, jocurile de noroc si loteria, din domeniul fiscal, de interes general.

Libera circulatie a capitalurilor.

O circulatie libera a capitalurilor este considerata numai acea deplasare a lor ca operatiuni financiare care au in mod esential legaturi cu investirea de fonduri, fata de remunerarea pentru un serviciu prestat care reprezinta o plata. Transferul fizic de bancnote nu poate fi considerat ca fiind o deplasare de capital, mai ales in situatia cand se stinge obligatia de plata rezultata dintr-o tranzactie ce a implicat circulatia marfurilor si serviciilor, dupa cum transferul de bancnote in legatura cu turismul ori cu calatoriile in scop de comert, educatie, tratament medical constituie plati si nu o deplasare de capital.

Libera circulatie a capitalurilor trebuie sa fie motivata de necesitatea efectuarii de investitii pe piata comunitara fara restrictii, astfel incat sa contribuie la infaptuirea obiectivului promovarii armonioase si echilibrate a activitatilor economice in UE.

Tratatul de la Lisabona, in capitolul „Capitalurile si platile” precizeaza referitor la circulatia capitalurilor; „sunt interzise orice restrictii privind circulatia capitalurilor intre statele membre, precum si intre statele membre si tarile terte”.

In privinta liberei circulatii a capitalurilor intre tarile membre exista o serie de categorii ce pot face obiectul liberei circulatii: investitiile directe, investitiile in proprietati imobiliare, tranzactii privind hartiile de valoare.

In privinta obiectivelor liberalizarii circulatiei capitalurilor, Tratatul se refera la:

16

eliminarea tuturor restrictiilor asupra circulatiei capitalului intre tarile membre si apoi a restrictiilor asupra circulatiei capitalului intre statele membre si tarile terte;

liberalizarea trebuie sa conduca la consolidarea pietei unice prin incurajarea celorlalte libertati;

incurajarea progresului economic prin facilitarea investitiilor de capital eficiente.

Tratatul prevede, totodata, masuri de eliminare a restrictiilor privind platile intre statele membre, intre statele membre si tarile terte. „Sunt interzise – se precizeaza in Tratat – orice restrictii privind platile intre statele membre, precum si intre statele membre si tarile terte”.

In categoria de plati sunt incluse: platile aferente schimbului de marfuri; prestari de servicii; repatrierea profitului, plata de dobanzi cuvenite creditorului, transferul de salarii pentru activitatea desfasurata de persoane care s-au deplasat in virtutea liberei circulatii a persoanelor.

Libera circulatie a persoanelor.

Primele prevederi referitoare la libera circulatie a persoanelor aveau in vedere numai libera circulatie a persoanelor asimilate agentilor economici, fie angajatori, fie prestatori de servicii si a dat posibilitatea migrarii fortei de munca in interiorul UE si resorbirea in anumite perioade a excesului de mana de lucru. Treptat, libera circulatie a persoanelor a castigat un inteles mai larg, referindu-se la toti cetatenii UE, independent de orice activitate economica sau nationalitate.

Tratatul de la Lisabona: „Libera circulatie este garantata in cadrul Uniunii”.

Libera circulatie implica inlaturarea oricaror discriminari bazate pe nationalitate intre lucratorii statelor membre in ceea ce priveste remunerarea, angajarea si alte conditii de munca si angajare.

Libera circulatie a fortei de munca implica urmatoarele coordonate:

acceptarea ofertelor reale de angajare si deplasarea in mod liber pe teritoriul statelor membre in acest scop;

sederea intr-un stat membru in scopul angajarii;

ramanerea pe teritoriul unui stat membru a persoanei dupa ce a fost angajata in acest stat.

Libera circulatie este ingradita in urmatoarele doua situatii:

- atunci cand se considera ca angajarea persoanelor care nu au nationalitatea statului respectiv, desi apartin unui stat membru al UE, contravine interesului legitim al statului respectiv;

- pentru motive de ordine publica, de securitate publica ori de sanatate publica.

Libera circulatie a persoanelor trebuie insotita de masuri de securitate sociala, stabilite prin diferite regulamente, care au ca obiectiv coordonarea regimurilor de securitate sociala, astfel incat sa se poata aplica tratamentul national lucratorilor straini, apartinand altor state membre, ceea ce face ca lucratorii respectivi sa poata obtine beneficii sociale, indiferent de teritoriul unde

17

isi au domiciliul. Prin aceasta, statul membru este obligat sa-i aplice legislatia sa celui incadrat pe teritoriul sau.

Acordul „Schengen”.

Acordul Schengen elimina controalele la frontierele interne ale statelor semnatare si a creat o singura frontiera externa.

Presupune reguli comune in materie de vize, azil, migratie, precum si masuri referitoare la cooperarea politieneasca, juridica si vamala.

Crearea Spatiului Shenghen a reprezentat primul caz de integrare diferentiala in cadrul UE in sfera liberei circulatii a persoanelor.

1985 - Franta, Germania, Belgia, Olanda si Luxemburg

Italia (1990), Spania si Portugalia (1991), Grecia (1992), Austria (1995), Danemarca, Suedia si Finlanda (1996), Islanda si Norvegia (2001), Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria (2007) si Elvetia (2008).

Romania si Bulgaria a acceptat in totalitate acquis-ul Schengen odata cu aderarea la UE, depunand Declaratii de pregatire pentru evaluarea Schengen. Romania a indeplinit in totalitate obligatiile asumate din punct de vedere tehnic.

Amanarea aderarii Romaniei la Spatiul Schengen, in anul 2011, a fost legata nu din motivul neindeplinirii prevederilor acquis-ul Schengen, ci de impunerea de noi restrictii, cum ar fi Mecanismul de Cooperare si Verificare in domeniul Justitiei, prin care se solicita eliminarea deficientelor functionarii sistemului judiciar din tara noastra.

Aderarea la Spatiul Schengen are ca efect ridicarea controalelor intre frontierele interne ale statelor membre Schengen, pentru marfuri si calatori, fiind creata o singura frontiera externa, unde controalele se desfasoara conform unui set de reguli clare in materie de vize, migratiune, azil, precum si masuri referitoare la cooperarea politieneasca, judiciara sau vamala. Astfel, trecerea frontierei se poate realiza indiferent de ora si prin orice loc iar cetatenii statelor membre care calatoresc in Spatiul Schengen trebuie sa aiba asupra lor, un document de identitate valabil.

Controlul la frontierele interne Schengen poate fi introdus pentru o perioada limitata in timp din motive de ordine publica sau securitate nationala, decizie ce este luata la nivelul fiecarui stat membru Schengen.

CAPITOLUL III AGRICULTURA SI DEZVOLTAREA RURALA IN UNIUNEA EUROPEANA

3.1. Lansarea si evolutia Politicii Agricole Comune

Crearea pietei comune a produselor agricole s-a bazat pe doua elemente fundamentale:

18

- constituirea unei piete interne fara frontiere, in care produsele agricole sa poata circula liber;

- s-a convenit ca aceasta nu poate fi rezultatul suprimarii frontierelor interne dintre tarile comunitare.

Termenii generali ai PAC au fost precizati in Tratatul de la Roma prin stabilirea obiectivelor esentiale:

cresterea productivitatii;

asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru producatori;

stabilizarea pietelor;

garantarea securitatii aprovizionarii;

preturi rezonabile pentru cumparatori.

Inceputul procesului de creare a pietei agricole comune a fost marcat prin Acordul de la Bruxelles (ianuarie 1962) care a elaborat primul pachet de masuri legislative agricole referitoare la crearea a sase organizatii comune de piata in ceea ce priveste cerealele, carnea de porc, carnea de pasare, ouale, vinul, fructele si legumele.

Pentru finantarea pe plan comunitar a masurilor de politica agricola, a fost infiintat Fondul European de Orientare si Garantare Agricola (FEOGA-1962).

Formarea unei piete agricole comune antreneaza prin libera circulatie o serie de efecte favorabile: reducerea costurilor; cresterea productivitatii exploatatiilor agricole; dezvoltarea filierelor in amonte si aval cu includerea agriculturii in sistemul comercial; asigurarea autosatisfacerii cu produse alimentare si, treptat, cresterea rolului agriculturii in schimburile economice internationale.

Plasarea agriculturii in afara procesului de constituire a pietei comune sau in regim de concurenta libera prin deschiderea pietelor nationale ar fi condus la un declin accelerat al acesteia in tari slab performante (Italia, Franta), care ar fi fost dezavantajate in raport cu ceilalti parteneri si ar fi devenit o sursa de intarziere a procesului de integrare economica.

Includerea agriculturii in PIU a fost impulsionata de urmatorii factori:

- satisfacerea cerintelor Frantei: politica agricola comuna a fost considerata drept o compensatie oferita Frantei;

- importanta politica a agricultorilor: drepturile si avantajele deja obtinute prin politicile nationale de sustinere a preturilor si de protectie fata de concurenta externa se impunea a fi mentinute, iar pe de alta parte, agricultorii trebuiau asigurati ca transformarile structurale cerute de constituirea pietei agricole comune vor fi suportabile prin finantare comunitara.

19

- contextul international contemporan: mult timp Europa a fost dependenta din punct de vedere al securitatii alimentare de exterior. De aceea, unul din obiectivele esentiale ale politicii agricole comune l-a reprezentat asigurarea autoaprovizionarii alimentare, fapt ce a impus modernizarea si restructurarea agriculturii.

- obligativitatea respectarii principiilor Acordului General pentru Tarife si Comert (GATT)

In concluzie, integrarea europeana nu se poate realiza fara agricultura, cerinta reiterata in Tratatul de la Lisabona care precizeaza: „Piata interna cuprinde agricultura, pescuitul si comertul cu produse agricole. Prin produse agricole se inteleg produsele solului, cele animaliere si pescaresti, precum si produsele care au suferit o prima transformare si se afla in raport direct cu aceste produse”.

3.2. Principiile si obiectivele PAC

Principiile au fost precizate in 1962, prin Acordul de la Bruxelles:

1. Liberalizarea treptata a circulatiei produselor agricole intre tarile membre si comercializarea lor la preturi unice, comunitare: in principiu, s-a stabilit ca preturile comunitare sa reprezinte media aritmetica a preturilor nationale din tarile membre ale CEE;

2. Preferinta din partea tarilor membre pentru produsele agricole ale comunitatii. Acele tari care ar dori sa cumpere produsele agricole mai ieftine din tari din afara comunitatii, vor suporta diferenta de pret prin instituirea unor taxe de prelevare;

3. Compensarea pierderilor ce ar rezulta din exportul produselor agricole disponibile ale tarilor membre in afara CEE in cazul in care aceste exporturi s-ar realiza la preturi mai mici decat cele comunitare; compensarea acestor preturi se realizeaza prin sistemul asa numitelor taxe de restituire (acestea fiind subventii directe la export);

4. Protejarea agriculturii tarilor membre de concurenta extracomunitara prin masuri de politica comerciala, tarifare si netarifare, si restructurarea acesteia pentru sporirea gradului de autoaprovizionare cu produse agricole;

5. Finantarea pe plan comunitar a masurilor de politica agricola prin intermediul unui organism comunitar specializat denumit Fondul European de Orientare si Garantie Agricola (FEOGA).

Obiectivele PAC

a) cresterea productivitatii muncii prin introducerea progresului tehnic in agricultura care sa asigure folosirea optima a factorilor de productie si in special a fortei de munca;

b) asigurarea unui nivel de viata echitabil al agricultorilor;

c) stabilizarea pietelor produselor agricole in cadrul comunitatii;

d) garantarea securitatii aprovizionarii tarilor membre cu produse agricole;

e) asigurarea de preturi rezonabile pentru consumatorii comunitari.

20

PAC a fost supusa mai multor reforme care au urmarit atingerea a noi obiective generate atat de extinderea UE, cat si de adancirea procesului de integrare:

- imbunatatirea competitivitatii produselor agricole din UE prin scaderea preturilor;

- garantarea sigurantei si calitatii alimentelor pentru consumatori;

- imbunatatirea sistemului de productie prin protejarea mediului inconjurator;

- integrarea componentelor de mediu in instrumentele si obiectivele PAC;

- introducerea in cadrul PAC a unei politici distincte, dezvoltarea rurala, care sa permita asigurarea unor venituri stabile si un standard de viata echitabil pentru populatia ocupata in agricultura;

- simplificarea legislatiei;

- flexibilitate in domeniul alocarii sprijinului financiar comunitar in statele membre.

Masuri pentru realizarea obiectivelor PAC

a) Unitatea pietei presupune libera circulatie a produselor agricole intre tarile UE prin eliminarea taxelor vamale, a restrictiilor cantitative sau a altor masuri de politica comerciala cu efect similar.

S-au instituit preturi comune si reguli competitionale unice si s-au armonizat regulile statelor membre privind problemele de ordin administrativ, din domeniul igienic si veterinar.

Sistemul de protectie si sprijin pentru produsele agricole comunitare a condus la izolarea pietei interne de piata externa, fapt ce a impus necesitatea elaborarii metodelor de baza ale Organizarii Comune a Pietei in domeniul culturii vegetale si animale.

„Organizarea comuna cuprinde reglementarea preturilor, a subventiilor pentru producerea si comercializarea diferitelor produse, a sistemelor de depozitare si a mecanismelor comune de stabilizare a importurilor si exporturilor”.

b) Preferinta pentru produsele comunitare prin sistemul prelevarilor si cel al restituirilor:

Cand pretul mondial al produselor agricole este inferior celui comunitar se aplica prelevari la import si restituiri la export.

- prelevarile la import se aplica pentru alinierea preturilor produselor agricole externe importate (mai mici), la pretul produselor agricole comunitare (mai mari) si constau in plata unei taxe variabile ca diferenta intre pretul intern (prag) mai mare si pretul extern (mai mic);

- restituiri la export se acorda atunci cand producatorii agricoli comunitari exporta produsele agricole la preturi mai mici decat cele interne si se determina ca diferenta intre pretul intern mai mare si pretul de export mai mic.

21

Cand pretul mondial al produselor agricole este superior celui comunitar se aplica prelevari la export si restituiri la import:

- prelevari la export;

- restituiri la import.

Sistemul prelevarilor si restituirilor protejeaza piata comunitara de concurenta externa si asigura o sursa de sustinere financiara a exporturilor, contribuind la formarea Fondului European Agricol de Garantare (FEAGA).

c) Solidaritatea financiara consta in gestionarea si suportarea in comun a cheltuielilor aferente, prin constituirea, in anul 1962, a FEOGA care a administrat circa 50% din cheltuielile bugetului agricol al UE.

FEOGA a fost structurat pe doua sectiuni: garantare, destinata acoperirii cheltuielilor privind pietele agricole si politica preturilor, si orientare, destinata sustinerii reformelor structurale, realizarii obiectivelor de politica sociala si sprijinirii dezvoltarii zonelor rurale.

Extinderea UE in Centrul si Estul Europei a facut necesara o reforma a fondurilor destinate agriculturii care a determinat desfiintarea sectiunii orientare a FEOGA si infiintarea a altor doua fonduri destinate agriculturii. Fondul European Agricol de Garantare (FEAGA) si Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurala (FEADR).

3.3. Politica de preturi si de organizare a pietelor

Desi principiile PAC sunt valabile pentru toate categoriile de piata ale produselor agricole, nu exista o organizare unica de piata care sa acopere toate sortimentele produselor agricole.

Datorita conditiilor de productie diferite la sortimentele agricole, dar si prevederilor acordurilor internationale s-a impus instituirea unor organizatii de piata pe sectoare de productie.

O organizatie de piata cuprinde un set de masuri juridice care reglementeaza:

productia,

procedurile de obtinere a produselor agricole,

procedurile de stabilire a preturilor acestora

in scopul indeplinirii obiectivelor politicii agricole comune.

In cadrul UE exista organizatii de piata pentru urmatoarele produse: cereale, lapte si produse lactate, carne de porc, carne de vita, carne de miel si oaie, carne de pasare, zahar, in si canepa, ulei de masline, vin, orez, fructe si legume, preparate din fructe si legume, hamei, furaje, seminte, viermi de matase.

Elementele Organizarii Comune a Pietei sunt:

Sistemul de preturi. In cadrul acestuia, pretul de interventie joaca un rol deosebit in sustinerea pretului pe piata comunitara, garantand o parte din veniturile producatorilor. Scaderea acestor

22

preturi a impus necesitatea acordarii unor plati compensatorii directe in functie de terenul cultivat si numarul de animale si compensari substantiale pentru terenul lasat necultivat.

Masuri legate de protectia mediului inconjurator, prin acordarea de ajutoare pentru suprafetele de teren lasate necultivate si pentru suprafetele de teren impadurite, finantate din bugetul destinat agriculturii (FEAGA).

Politica de preturi pe care se bazeaza si functioneaza politica agricola comuna cuprinde:

a) preturi indicative sau orientative, se stabilesc de regula o data pe an, la inceputul perioadei de comercializare a produsului respectiv, ele reprezinta limita maxima a preturilor practicate pe piata comunitara;

b) preturi de interventie, se stabilesc tot o data pe an si constituie limita minima a preturilor comunitare.

Comercializarea produselor agricole ale tarilor membre pe piata comunitara se face la preturi care pot oscila intre cele doua limite: limita maxima (data de pretul indicativ) si limita minima (data de pretul de interventie).

Daca pretul de comercializare al produselor agricole atinge nivelul de interventie sau tinde sa scada sub nivelul acestuia se procedeaza la stocarea produsului respectiv pana la restabilirea echilibrului intre oferta si cerere. Produsele care sunt stocate se cumpara la nivelul pretului de interventie, finantarea actiunii facandu-se de FEAGA.

Produsele stocate pot avea doua destinatii: revanzarea sau exportul.

Daca la un anumit produs agricol cererea depaseste oferta si pretul tinde sa depaseasca limita maxima a pretului comunitar (pretul indicativ sau orientativ) inseamna ca gradul de autosatisfacere la produsul respectiv este redus si se admite importul din afara CEE pentru restabilirea echilibrului intre cerere si oferta.

c) sistemul de protectie la frontiera presupune promovarea unui complex de masuri ale politicii comerciale care au ca principal scop contracararea concurentei extracomunitare prin: preturi limita la import, taxele vamale, taxele de prelevare, bariere netarifare etc.

Preturile limita, denumite si preturi prag, sunt preturi sub care nu sunt admise pe piata comunitara importurile de produse agricole provenind din tarile terte. Preturile prag stau la baza stabilirii nivelului taxelor vamale si a taxelor de prelevare, fiind mai scazut, dar foarte aproape de nivelul preturilor indicative.

La importul de produse agricole din afara UE se percepe o taxa vamala de import, iar la marea majoritate a acestor produse se percep si taxe de prelevare care se stabilesc ca diferenta intre pretul de import mai mic si nivelul maxim al preturilor comunitare (pretul indicativ sau orientativ, mai mare).

d) Sistemul taxelor de restituire (sau al subventiilor la export) se practica in situatiile in care surplusurile de produse agricole comunitare nu-si gasesc desfacere pe piata interna, fiind exportate in terte tari la preturi mai mici decat cele comunitare. Exportatorii comunitari au

23

dreptul sa fie compensati cu diferenta de pret, care este o subventie directa la export si se numeste taxa de restituire. Se calculeaza ca diferenta intre pretul comunitar – mai mare – si pretul de export – mai mic.

3.4. Reforma PAC si implementarea politicii de dezvoltare rurala

Comisia Europeana aprecia ca dupa 1962 s-au inregistrat progrese insemnate pe linia realizarii PAC, insa au aparut multe disfunctionalitati si contradictii, mai ales in ceea ce priveste relatiile intracomunitare in legatura cu finantarea cheltuielilor din agricultura si garantarea veniturilor.

initial instrumentul principal al politicii agricole comune a fost sistemul de garantare a preturilor pentru o productie agricola nelimitata, fapt ce a dus la surplusurile de produse agricole care trebuiau sa fie stocate sau exportate in afara comunitatii, de cele mai multe ori la preturi de export mai mici decat cele comunitare. Toate aceste cheltuieli trebuiau sa fie suportate din FEOGA, ceea ce a impus cresterea continua a bugetului agricol.

A aparut necesitatea adoptarii de noi masuri ceea ce a condus la necesitatea infaptuirii reformei politicii agricole comunitare prin:

micsorarea costurilor productiei agricole trecandu-se la mentinerea de preturi garantate doar pentru o cantitate limitata de produse agricole, cantitate stabilita anual de catre ministrii agriculturii din tarile comunitare. Aceasta masura trebuie sa conduca la scaderea stocurilor si la reducerea exporturilor in afara comunitatii la o serie de produse agricole la preturi mai mici decat cele comunitare si, in consecinta, la micsorarea costurilor politicii comunitare pentru stocare si subventionarea exporturilor.

alinierea productiilor agricole la anumite produse nominalizate la nivelul cererii comunitare pentru reducerea subventiilor la depasirea productiilor planificate.

aprobarea anuala a unui plafon maxim de cheltuieli pentru politica agricola, al caror ritm nu mai putea sa depaseasca ritmul cresterii PIB-ului comunitar.

instituirea politicii preturilor competitive, care sa faca fata atat concurentei interne, cat si celei internationale.

La inceputul anilor 90, necesitatea continuarii reformei PAC se impunea datorita constrangerilor de ordin intern (deoarece prin politica de preturi nu a fost stopata cresterea preturilor si reducerea cheltuielilor bugetare), dar si constrangerilor de ordin extern, alinierea la cerintele GATT.

Reforma propusa in anul 1992 de Ray Mac Sharry a vizat, in principal, cultura plantelor si cresterea animalelor pentru comercializarea carnii de vita.

Reforma propusa se baza pe urmatoarele principii:

scaderea progresiva a preturilor la produsele excedentare,

abandonarea anuala obligatorie a unei parti din terenul cultivat,

compensarea pierderilor prin plati directe catre producator si

24

aplicarea unei noi strategii de dezvoltare rurala care sa conduca la protejarea mediului inconjurator si sa incurajeze activitatea in mediul rural.

Scopul reformei:

apropierea productiei agricole comunitare de nivelul cererii reale de produse agricole care sa permita reglarea ofertei de produse prin mecanisme specifice pietei;

reducerea cheltuielilor bugetare;

decuplarea subventiilor de dimensiunile productiei;

generalizarea sistemului „cote de productie”;

reducerea substantiala a preturilor administrate, care va conduce la acordarea de sprijin in functie de suprafata si cap de animal;

incurajarea fermierilor sa ramana pe pamanturile lor, sa nu abandoneze activitatea agricola si sa migreze spre orase prin politica de „dezvoltare rurala”;

accentuarea dimensiunii ecologice a agriculturii;

participarea UE la finalizarea negocierilor GATT privind comertul cu produse agricole;

castigarea pozitiei de leader de catre UE pe piata mondiala a produselor agricole prin cresterea competitivitatii agricultorilor comunitari pe piata mondiala.

In 2003 UE a intreprins reforma cea mai importanta din istoria de peste 50 de ani:

1.Eliminarea legaturii dintre productie si platile directe (decuplare). Diversele plati directe acordate au fost inlocuite cu un ajutor unic pe ferma, calculat pe baza evidentei platilor directe anuale obtinute la nivel de ferma in perioada de referinta 2000-2002.

2.Obligativitatea respectarii de catre fermieri a anumitor standarde: de mediu, securitate alimentara, sanatate a plantelor, sanatate si bunastare a animalelor, pastrarea terenurilor agricole in bune conditiuni. Comisia a elaborat o lista cuprinzand optsprezece standarde „prioritare”. Nerespectarea standardelor va avea drept consecinta reducerea partiala sau totala a ajutorului direct, in functie de riscul sau paguba produse. Masura se numeste conditionalitate.

3.Suplimentarea resurselor financiare pentru dezvoltarea rurala pe seama reducerii ajutoarelor directe. Masura se numeste modulare. Platile directe urmau a fi diminuate cu 3% in 2005, cu 4% in 2006 si cu 5% anual in 2007-2013. Modularea afecteaza fermele mici, care beneficiaza de ajutoare directe de cel mult 5000 de euro anual.

4.Disciplina financiara. A fost adoptat un mecanism de stabilizare a cheltuielilor agricole astfel incat sa nu fie depasite plafoanele stabilite in perspectivele financiare pentru perioada 2007-2013.

25

5.Revizuirea politicii de piata (pilonul 1), in sensul reducerii pretului de interventie si plafonarii productiilor la cele mai multe produse agricole in paralel cu sustinerea anumitor culturi si produse.

6.Consolidarea si intarirea dezvoltarii rurale, prin adoptarea de noi masuri care vizeaza:

Calitatea produselor. Fermierii care participa la scheme de imbunatatire a calitatii produselor, procesului de productie si comercializarii/promovarii vor primi plati anuale de maximum 1500 euro/fermier, pentru o perioada de maximum 5 ani

Indeplinirea standardelor de mediu, sanatatea plantelor, bunastarea animalelor, siguranta la locul de munca. Se vor acorda ajutoare de maximum 10 000 euro/ferma anual, timp de maximum 5 ani.

Bunastarea animalelor. Se vor acorda ajutoare de maximum 500 euro/cap animal/an fermierilor care isi asuma programe de crestere a bunastarii animalelor cu durata de cel putin 5 ani.

Sprijinul pentru instalarea fermierilor tineri va fi suplimentat

Implementarea directivelor Natura 2000. Se va acorda sprijin in cuantum descrescator de la 500 euro/hectar la 200 euro/hectar pe parcursul unei perioade de 5 ani.

Se va acorda sprijin pentru investitii in suprafetele impadurite, aflate in proprietate de stat sau privata.

Dezvoltarea rurala

Dezvoltarea rurala a devenit in prezent extrem de importanta pentru comunitatea europeana, deoarece aproximativ 60% din populatia UE traieste in zonele rurale, care reprezinta 90% din teritoriul Uniunii.

Diversificarea economica a comunitatilor rurale, amenajarea teritoriului si gestionarea resurselor naturale sunt strans legate de agricultura si silvicultura si de aceea politica de dezvoltare rurala a devenit in prezent o prioritate generala a UE.

Baza legala a politicii comunitare de dezvoltare rurala se bazeaza pe orientarile strategice ale UE pentru dezvoltarea mediului rural si pe existenta Fondului European Agricol pentru Dezvoltare Rurala (FEADR).

Daca pana acum politica agricola comuna a pus un accent deosebit pe primul pilon (politica de organizare a pietelor) PAC pentru perioada 2007-2013 pune un accent deosebit pe cel de al doilea pilon (dezvoltarea rurala), concentrandu-se pe trei aspecte: economia agroalimentara, mediul si populatia rurala.

Programele finantate din FEADR in perioada 2007-2013 sunt:

cresterea competitivitatii sectoarelor agricol si forestier,

26

imbunatatirea mediului si a peisajului natural,

imbunatatirea calitatii vietii in spatiul rural si

incurajarea diversificarii economiei rurale.

Comisia Europeana avertizeaza tarile din UE ca FEADR trebuie privit ca un complement pentru actiunile nationale, regionale si locale si contribuie la prioritatile comunitatii.

Comisia si statele comunitare trebuie sa respecte principiul coerentei dintre asistenta asigurata din acest fond si cea a statelor nationale, cat si cu masurile de finantare prin FEAGA.

CAPITOLUL IV MONEDA SI POLITICA MONETARA IN UE

4.1. Integrare economica si integrarea monetara

Tratatele constitutive ale CEE nu au prevazut o moneda unica in masura sa elimine deteriorarea cursurilor de schimb, stoparea procesului inflationist si a efectelor negative ale crizelor economice.

La momentul constituirii CEE statele membre faceau parte din Sistemul Monetar International care se baza pe: cursuri de schimb stabile, eliminarea restrictiilor valutare si convertibilitatea tuturor monedelor.

La mijlocul anilor 60, Sistemul Monetar International a inceput sa prezinte mai multe semne de tensionare ca urmare a supraevaluarii dolarului american, cu consecinte negative asupra monedelor tarilor comunitare supuse unor procese de devalorizare succesive.

Principala problema a tarilor comunitare pe linie monetara a fost ajustarea cursurilor de schimb care puteau sa influenteze negativ asupra realizarii uniunii vamale si a viitoarelor politici sectoriale.

Necesitatea finantarii politicilor sectoriale de la nivel comunitar a urgentat procesul de integrare monetara, Comisia Europeana insarcinandu-l pe Pierre Werner, prim ministru al Luxemburgului, sa elaboreze liniile principale ale unui Sistem Monetar European.

Raportul Werner, adoptat in anul 1970, proiecta instituirea unei uniuni monetare in decurs de 10 ani in cadrul a trei etape.

Uniunea monetara urma:

sa genereze convertibilitatea deplina si ireversibila a monedelor tarilor membre;

sa elimine fluctuatiile cursurilor de schimb;

urmarea fixitatea paritatilor si cursurilor valutare;

completa liberalizare a miscarilor de capital.

27

Acest proces trebuia insotit de mentinerea monedelor nationale, la inceput, si pregatirea treptata a lansarii unei monede unice comunitare.

Procesul declansat prin Raportul Werner a esuat, ca urmare a tensiunilor de pe piata valutara internationala dupa prabusirea sistemului Bretton Woods, la inceputul anilor 70 si a reactiilor politice divergente la socurile economice generate de criza petroliera.

In anul 1979, statele comunitare au relansat procesul de cooperare monetara odata cu crearea Sistemului Monetar European (SME).

Sistemul Monetar European reprezinta un ansamblu de reglementari, mecanisme si institutii adoptat la nivel comunitar, in vederea realizarii unei politici monetare comune si a unor cursuri de schimb relativ stabile intre monedele tarilor membre.

SME se baza pe o unitate de cont, denumita ECU (European Currency United), unitate valutara europeana noua, care urma sa reprezinte elementul central al sistemului.

ECU a constituit in cadrul SME:

un instrument de reglementare a relatiilor monetare dintre bancile centrale,

valoare de rezerva

valoare de schimb contra numerar.

ECU a fost definit ca un cos format din monedele tarilor membre, in raport de ponderea economica si monetara a fiecarei tari in cadrul comunitatii europene. Ponderea fiecarei monede ce intra in componenta ECU era revizuita periodic, la fiecare 5 ani sau la cerere, daca una din monedele participante sufera fluctuatii mai mari decat cele stabilite prin cursul pivot.

Cursul pivot a constituit o rata de schimb care arata cati ECU valora unitatea monetara a fiecarei tari.

In cadrul SME, ECU a indeplinit urmatoarele functii:

moneda pentru calculul ratei de schimb,

unitate de cont,

valuta de rezerva.

Participantii la SME au reusit sa creeze o zona caracterizata de stabilitate monetara din ce in ce mai puternica si sa relaxeze treptat controalele privind circulatia capitalurilor.

Adoptarea Actului Unic European in anul 1986 a dat un nou impuls procesului de creare a pietei interne unice si a reafirmat necesitatea crearii Uniunii Monetare.

Consiliul European a numit un comitet de experti in domeniul politicii monetare, alcatuit, in principal, din guvernatori ai bancilor centrale din CEE, cu scopul de a propune masuri concrete de realizare a uniunii monetare, prezentate sub forma Raportului Delors in anul 1989, care prevedea crearea unei uniunii economice si monetare in decursul a zece ani.

28

In urma negocierilor purtate intre statele membre, raportul a fost concretizat in Tratatul de la Maastricht, din anul 1992, prin adaugarea unui capitol privind politica economica si monetara, stabilind programul realizarii uniunii monetare in cadrul a trei etape:

- etapa 1, intre 1 iulie 1990 – 31 decembrie 1993, a avut ca scop:

inlaturarea barierelor interne pentru libera circulatie in interiorul comunitatii intre statele membre

liberalizarea completa a miscarilor de capital;

cresterea resurselor financiare pentru corectarea dezechilibrelor dintre regiunile europene;

realizarea convergentei economice;

coordonarea politicilor comunitare;

- etapa 2, intre 1 ianuarie 1994 – 31 decembrie 1998, a presupus:

independenta bancilor centrale nationale (BCN);

crearea Institutului Monetar European (precursor al BCE), alcatuit din guvernatorii BCN;

reglementari privind dimensiunile deficitelor bugetare;

coordonarea politicii monetare;

punerea in aplicare a unei discipline fiscale;

realizarea unei convergente intre politicile economice si monetare ale statelor membre;

infiintarea Bancii Centrale Europene in luna iunie, 1998;

- etapa 3, intre 1 ianuarie 1999 – 1 ianuarie 2002, a urmarit:

existenta unei politici monetare unice in zona euro;

fixarea ratelor de schimb intre tarile participante;

instituirea monedei unice.

4.2. Uniunea Monetara Europeana

Scenariul stabilit prin raportul Delors si aprobat de Tratatul de la Maastricht privind realizarea Uniunii Monetare in ultimele doua etape era urmatorul:

- in decursul anului 1998, Consiliul European trebuia sa stabileasca tarile ce vor face parte din Uniunea Monetara, in functie de gradul de indeplinire a criteriilor de convergenta din anul 1997;

- la 1 ianuarie 1999, Uniunea Monetara a inceput prin fixarea ratelor de schimb intre tarile calificate; BCE va initia o singura politica monetara si valutara, gestionata in EURO; ECU va inceta sa mai existe;

29

- la 1 ianuarie 2002 vor fi puse in circulatie bancnotele si monedele euro;

- incepand cu 1 iulie 2002, monezile tarilor membre ale U.M. vor fi complet inlocuite.

Tratatul de la Maastricht a precizat urmatoarele patru criterii de convergenta economica a tarilor din UE:

1. stabilitatea preturilor, apreciata prin evolutia ratei inflatiei: rata inflatiei unui stat membru nu trebuie sa depaseasca cel mult cu 1,5% pe an media inregistrata in cele mai performante 3 state;

2. finantele publice: Comisia Europeana trebuia sa examineze concordanta cu disciplina bugetara pe baza a doua criterii si anume: deficitul public anual nu trebuia sa depaseasca 3% din PIB, iar datoria publica nu trebuia sa fie mai mare de 60% din PIB;

3. stabilitatea cursurilor de schimb: moneda nationala trebuie sa-si mentina rata de schimb in marjele de fluctuatie permise de SME si sa nu fi fost devalorizata in precedentii doi ani. Limitele acceptabile ale fluctuatiei cursului de schimb se considerau a fi 2,25%;

4. rata dobanzii: rata dobanzii nominale pe termen lung nu trebuie sa depaseasca cu mai mult de 2% media ratelor inregistrata in cele mai performante 3 state membre.

Criteriile de convergenta reala

gradul de deschidere a economiei, calculat ca pondere a schimburilor comerciale externe in PIB

ponderea comertului bilateral cu tarile membre ale UE in totalul comertului exterior

structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie, agricultura si servicii)

PIB-ul pe cap de locuitor, calculat fie in functie de paritatea puterii de cumparare, fie la cursul nominal

Tratatul de la Maastricht stipula necesitatea continuarii respectarii de catre statele membre UM a criteriilor referitoare la deficitul public si datoria publica, scop in care a fost adoptat Pactul de stabilitate si crestere (PSC) - cadru de reglementare pentru coordonarea politicilor fiscale nationale.

Pactul cuprinde doua componente:

preventiva, statele membre trebuind sa prezinte in fiecare an programe de stabilitate (convergenta) care sa arate cum intentioneaza sa realizeze sau sa asigure pozitii fiscale stabile pe termen mediu

corectiva, care reglementeaza procedura de interventie in cazul unui deficit excesiv, care se declanseaza in momentul in care deficitul bugetar depaseste pragul de 3% din PIB, prevazut de tratat.

30

In perioada imediat urmatoare adoptarii EURO, unele tari au depasit limitele convenite, Comisia Europeana solicitand impunerea de amenzi. Motivatiile aduse de statele in cauza au determinat CE sa propuna o reforma a PSC in ceea ce priveste sanctiunile in cazul inregistrarii de deficite excesive, de peste 3% din PIB, daca aceasta se datoreaza: stagnarii economiei pentru o perioada mai mare de timp, cheltuielilor privind ajutorul pentru dezvoltare, cercetare si investitii publice; reformelor structurale.

Calendarul admiterii tarilor comunitare in UM este urmatorul: 1999: Belgia, Germania, Spania, Franta, Italia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia, Finlanda; 2001: Grecia; 2007: Slovenia; 2008: Cipru si Malta; 2009: Slovacia; 2011 Estonia

Alte tari desi sunt state membre ale UE nu sunt membre ale UM, nu participa la moneda unica.

Danemarca, Lituania si Letonia se afla in sistemul de supraveghere prin Mecanismul de schimb valutar care impune ca rata de schimb fata de euro sa nu poata varia cu mai mult de 15% fata de o paritate centrala fixata de BCE.

Calendar sintetic al realizarii UM si adoptarii Euro

1 ianuarie 1990: Prima faza a UM, in cadrul careia este stabilita compozitia ECU;

1 ianuarie 1993: Incepe a doua faza a UM, in cadrul careia a fost creat Institutul Monetar European, Banca Centrala Europeana (BCE), Sistemul European al Bancilor Centrale si este elaborata legislatia pentru introducerea monedei euro; sunt desemnate statele admise sa participe la a treia etapa a UM;

1 ianuarie 1999: Incepe a treia faza a UM; sunt stabilite paritatile intre monedele nationale si euro; BCE stabileste o politica monetara unica in zona euro; este pusa in circulatie moneda euro si sunt retrase din circulatie monedele nationale ale statelor participante;

1 ianuarie 2007: Slovenia devine al treisprezecelea stat al zonei euro;

1 ianuarie 2008: Cipru si Malta adera la Euro;

1 ianuarie 2009: Slovacia adera la Euro; Danemarca, Estonia, Lituania si Letonia sunt admise in sistemul de supraveghere prin Mecanismul de schimb valutar.

1 ianuarie 2011: Estonia devine al saptesprezecelea stat al zonei Euro

Introducerea EURO ca moneda unica a facut ca aceasta sa devina rivala dolarului si sa intre in concurenta cu acesta pe piata valutar-financiara internationala pentru cucerirea zonelor de influenta.

Pentru ca euro sa devina moneda internationala trebuia sa indeplineasca conditii referitoare la:

- aria suprafetei tranzactiilor comerciale mijlocite, apreciindu-se ca o moneda care ocupa o cota apreciabila in comertul international si in decontarile internationale are multiple avantaje;

31

- existenta unei perioade istorice apreciabile in care a functionat moneda pe plan international: cu cat o moneda are un trecut in mijlocirea tranzactiilor internationale, cu atat este cautata mai intens de afaceristi;

- gradul de dezvoltare a pietei financiare a tarii respective, adica piata monetara si de capital sa fie libere si dezvoltate, sa permita libera miscare a capitalurilor si o convertibilitate rapida pe piata valutara;

- increderea populatiei si a agentilor economici in valoarea monedei, incredere ce este data de mentinerea stabilitatii cursului de schimb si a puterii de cumparare.

Euro a devenit moneda principala pentru derularea tranzactiilor din Europa de Vest, Centrala si de Est, in timp ce dolarul continua sa domine pietele din America si Asia.

Utilizarea mereu mai intensa a monedei euro pe plan international demonstreaza cresterea treptata a importantei acesteia, ca urmare a participarii si utilizarii la emisiuni de titluri de datorie publica, acordarii de imprumuturi semnificative in euro, comercializarii in cantitati mereu mai mari pe pietele de schimb valutar, este utilizata ca moneda de rezerva si este folosita din ce in ce mai mult pentru facturare si plata in comertul international.

Sistemul European al Bancilor Centrale cuprinde BCE si bancile centrale nationale ale tuturor statelor membre ale UE.

Obiectivul declarat al SEBC il constituie:

• mentinerea stabilitatii preturilor

• definirea si implementarea politicii monetare unice,

• crearea si detinerea de rezerve valutare ale statelor participante

• asigurarea stabilitatii sistemului financiar.

Eurosistemul este alcatuit din BCE si BCN ale statelor care au adoptat moneda euro.

Eurosistemul si SEBC vor coexista atat timp cat vor exista state membre ale UE in afara zonei euro.

Bancile nationale ale statelor care nu au adoptat moneda unica sunt membre ale SEBC, avand insa un statut special, se ocupa de politicile monetare nationale si nu iau parte la adoptarea deciziilor referitoare la politica monetara unica.

Eurosistemul este o componenta a SEBC, gestioneaza zona euro si indeplineste urmatoarele obiective:

gestioneaza politica monetara in zona euro;

supravegheaza operatiunile de schimb valutare;

pastreaza si gestioneaza rezervele valutare de schimb ale statelor membre;

32

urmareste functionarea normala a sistemului de plati;

supravegheaza institutiile de credit

asigura stabilitatea sistemului financiar.

Institutii comunitare cu atributii in domeniul politicii monetare

Consiliul European stabileste principalele orientari ale politicii monetare;

Consiliul UE decide daca si cand un stat membru poate sa adopte moneda unica;

Comisia Europeana monitorizeaza politica monetara;

Parlamentul european: supravegheaza functionarea democratica a BCE, participa la desemnarea presedintelui si a membrilor Consiliului Executiv al BCE, analizeaza periodic situatia financiara a UE, adopta legislatia referitoare la functionarea UM, decide impreuna cu Consiliul European asupra acceptarii cererii unui stat de a deveni membru al zonei euro.

Consiliul ECOFIN hotaraste daca un stat poate sau nu sa adopte moneda euro, orienteaza politica monetara in raport cu trendul miscarii economiei; supravegheaza ratele de schimb ale euro.

4.3. Consecintele introducerii monedei EURO

Crearea zonei euro, extinderea si consolidarea acesteia au condus la aparitia unei noi puteri economice si la constituirea uneia dintre cele mai mari piete de desfacere din lume, iar prin participarea la crearea PIB-ului mondial zona euro este deja a doua regiune economica a lumii.

Prin faptul ca unele organizatii economice internationale (FMI, OMC) considera zona euro o entitate economica de sine statatoare, asigura UE o pozitie mai puternica pe plan mondial.

Ca urmare a acestui fapt zona euro se manifesta si implica din ce in ce mai mult ca o singura voce in cadrul forumurilor economice internationale.

Moneda euro a inceput sa fie folosita pe scara larga si in tarile aflate in vecinatatea zonei euro.

Euro si zona euro ofera noi oportunitati de afaceri pentru tarile terte, promovand comertul si investitiile straine, ea conferind stabilitate economica si o mai mare rezistenta la eventuale socuri externe.

Uniunea monetara prezinta o serie de avantaje, unele incontestabile, dar prezinta si o serie de dezavantaje si riscuri profunde asupra vietii economice, sociale si politice din tarile UE.

Avantajele introducerii monedei unice

1. Eliminarea costurilor legate de rata de schimb valutar prin introducerea monedei unice. Moneda unica, simplificand tranzactiile intre firme, le ieftinesc si va conduce la

33

reducerea timpului si a costului platilor peste frontiera. Introducerea monedei unice va determina realizarea de economii la costurile interne ale firmelor.

2. Eliminarea incertitudinilor ratei de schimb valutar.

3. Moneda unica face ca preturile sa fie transparente, deoarece sunt exprimate in aceeasi moneda, ceea ce va facilita identificarea celor mai competitive afaceri;

4. Se accentueaza concurenta dintre firmele de pe piata unica cu efecte benefice asupra eficientei, calitatii si nivelului preturilor. Transparenta adusa de euro face ca preturile sa fie mult mai simplu de comparat, intareste concurenta pe toate pietele de bunuri si servicii pentru intreprinderi, dar si pentru bunurile de consum;

5. Euro este nu doar un factor major de integrare economica, ci si unul de integrare politica, joaca din ce in ce mai mult un rol de stabilitate din punct de vedere politic in cadrul relatiilor internationale;

6. Statele din zona detinand aceeasi moneda, vor avea posibilitatea sa-si coordoneze politicile economice si sa permita armonizarea vietii economico-sociale;

7. Crearea monedei euro duce la armonizarea fiscala in activitatea intreprinderilor, deoarece aduce o transparenta totala a diferentelor de impozitare care ar putea crea la unele state posibilitatea dominatiei prin fiscalitate;

8. Realizarile pe care UM le-a adus pana acum la nivelul economiilor statelor membre a permis crearea unui mediu propice cresterii durabile.

Dezavantajele introducerii monedei unice

1. Costul urias al conversiei. A fost necesar un urias efort uman si financiar, precum si o perioada de timp ca euro sa fie pus in circulatie si sa functioneze in Europa si in lume; s-au cheltuit importante sume pentru acoperirea costurilor adaptarii tehnice si legislative la noile realitati ale zonei euro;

2. Pierderea de suveranitate.

3. Autoritatile nationale nu vor mai putea sa-si aleaga propria rata a inflatiei, nu vor mai avea o politica monetara nationala. Va exista o politica monetara si o rata a inflatiei pentru toata comunitatea.

4. Pierzand dreptul de a devaloriza moneda nationala, tarile comunitare, guvernele acestora pierd un instrument vital de politica economica pe care il puteau utiliza in cazul unui soc economic;

5. Costul riscului psihologic al adaptarii populatiei la socul punerii in circulatie a noii monede. Daca in majoritatea tarilor care au adoptat moneda euro la inceput s-a inregistrat o receptivitate pozitiva din partea populatiei, treptat, ca urmare a dificultatilor carora a trebuit sa le faca fata economia comunitara, a avut loc o crestere generala a preturilor ceea ce a indus in randul populatiei o doza de neincredere si de neacceptare a dificultatilor economice intampinate;

34

6. Introducerea monedei euro nu a facut posibila, cel putin pana acum, eliminarea disparitatilor care persista intre cele 17 tari in materie bugetara, fiscala si de protectie sociala. Daca nu se vor intreprinde masuri pe linia armonizarii fiscale, tarile care au adoptat euro vor intra intr-o periculoasa competitie fiscala si sociala pentru atragerea investitorilor, care s-ar solda cu pierderi de locuri de munca intr-o tara sau alta;

7. O politica monetara unica va genera riscuri din partea tarilor dezvoltate, concretizate in transferuri de resurse in favoarea tarilor sarace;

8. Introducerea monedei unice a condus la modificari profunde asupra principalelor componente ale pietei financiare europene. Pietele monetare din zona euro au suferit schimbari realizate ca urmare a transferarii politicii monetare de la bancile centrale nationale la BCE. Fiind eliminat riscul valutar, tranzactiile cu obligatiuni pe diferite piete nationale micsoreaza diferenta de rentabilitate. Moneda unica duce la o mai mare internationalizare a pietei valorilor mobiliare.

9. Sectorul bancar este afectat in mare masura de introducerea monedei euro. Are loc o accentuare a concurentei si o scadere a profiturilor, iar clientii vor reduce numarul de banci cu care vor lucra. Bancile sunt obligate sa-si diversifice activitatea si sa inventeze mereu noi servicii si produse financiare.

CAPITOLUL V

CONCURENTA SI POLITICA CONCURENTIALA IN UE

Cuprins:

5.1. Conceptele de concurenta si politica concurentiala in UE

5.2. Etapele evolutiei politicii concurentiale, dezvoltarii si implementarii cadrului legislativ aferent

5.3. Obiectivele politicii de concurenta in UE

5.4. Reforma politicii concurentiale a UE

5.1. Conceptele de concurenta si politica concurentiala in UE

Concurenta:

• desemneaza relatiile dintre toti agentii economici care actioneaza pe piata pentru realizarea propriilor interese, in conditii de libertate economica.

• este o realitate, o caracteristica a pietei• este o lupta dusa cu mijloace economice (cantitate, calitate, pret) si extraeconomice (spionaj

industrial, actiuni de sabotaj, politici de dumping)• este o confruntare dintre agentii economici in vederea obtinerii unor conditii mai bune de

productie, desfacere, de efectuare a operatiunilor banesti • are rol fundamental in economia de piata in:

35

– garantarea bunastarii consumatorilor, – realizarea unei repartitii optime a resurselor– oferirea de motivatii privind cresterea eficientei si nivelului tehnic si calitativ al

productiei.Tipuri de concurenta:

perfecta (cand pe aceeasi piata actioneaza un numar mare de vanzatori si cumparatori si de puteri aproximativ egale) si imperfecta (monopolul, oligopolul, concurenta monopolistica)

º directa, atunci cand agentii economici aflati in competitie se adreseaza aceleiasi nevoi, cu produse similare sau identice, indirecta, atunci cand se ofera bunuri diferite pentru satisfacerea acelorasi nevoi

º loiala, cand sunt utilizate corect instrumentele luptei de concurenta si neloiala, atunci cand agentii economici utilizeaza mijloace incorecte pentru acapararea pietei.

Politica concurentiala

• presupune un cadru regulamentar in care guvernele si CE pot mentine si stimula concurenta in scopul maximizarii performantelor economice

• urmareste sa elimine si sa descurajeze practicile comerciale restrictive precum carteluri, monopoluri sau alte bariere din calea accesului la piata care ar putea restrange si distorsiona concurenta

• reglementeaza comportamentul pe piata al agentilor economici, astfel incat acestia sa desfasoare afaceri conform cu tratatele comunitare

• cuprinde toate masurile ce reglementeaza concurenta pe o piata libera incluzand politica comerciala, politicile de reglementare si masurile adoptate de guverne cu privire la politicile anticoncurentiale ale firmelor din sectorul privat si public

• urmareste asigurarea cadrului general manifestarii unei concurente loiale• este o politica sectoriala cu caracter supranational

Obiectivele politicii concurentiale

• cresterea bunastarii consumatorilor prin imbunatatirea performantelor economice ale firmelor ofertante de bunuri si servicii;

• protectia consumatorilor fata de tendintele marilor companii de a acapara pietele si de a stabili preturi de monopol;

• stoparea redistribuirii veniturilor in favoarea monopolurilor si cartelurilor;• protejarea firmelor mici si mijlocii;• integrarea eficienta a pietelor nationale ale statelor comunitare in piata interna unica a U.E.

Domenii reglementate in domeniul concurentei:

- stoparea si eliminarea acordurilor dintre firme care au ca efect distorsionarea concurentei si manifestarea abuzurilor de putere dominanta

- reglementarea fuziunilor dintre firme prin asa numitele reglementari antitrust

- liberalizarea sectoarelor economice cu caracter de monopol de stat ce inca exista in economiile statelor nationale (telecomunicatiile, gazele naturale, electricitatea, transportul feroviar)

36

- monitorizarea ajutoarelor acordate de catre stat firmelor nationale.

5.2. Etapele evolutiei politicii concurentiale, dezvoltarii si implementarii cadrului legislativ aferent

in Tratatele de la Roma (1957), Maastricht (1992), si Lisabona (2007):

sunt cuprinse prevederile pe care se bazeaza politica europeana in domeniul concurentei

sunt stabilite institutiile comunitare cu atributii in acest domeniu: PE, Consiliul UE, CE si Curtea E de Justitie

regulile procedurale au fost elaborate si adoptate astfel incat controlul sa ramana la nivel supranational si sa fie executat de catre Comisia Europeana.

competentele Comisiei Europene cu privire la politica de concurenta au fost precizate de Consiliul UE in Regulamentul nr.17din 1962, care prin aplicarea sa centralizata a diminuat rolul autoritatilor nationale.

Cand a fost conceputa politica concurentiala situatia in acest domeniu era:

Germania era singura tara cu o legislatie in domeniul concurentei; Belgia si Luxemburg nu aveau legislatii in acest domeniu; Olanda se ghida dupa prevederile cuprinse in Competition Act din 1956, dar care

impunea foarte putine restrictii; In Italia, monopolurile si practicile restrictive erau reglementate de Codul Civil; Franta dispunea de o legislatie care reglementeaza diferit practicile restrictive ale

companiilor.

Etapele evolutiei politicii concurentiale (1)

• In prima etapa 1957-1972 prioritate au avut practicile restrictive, fiind neglijate aproape in totalitate in cadrul reglementarilor ajutoarele de stat si monopolurile

• Realizari: a fost constituita reteaua institutionala aferenta;

a fost desemnat comisarul responsabil cu politica de concurenta;

au fost identificate si aplicate o serie de practici restrictive;

a crescut rolul Curtii Europene de Justitie in solutionarea litigiilor

• principala caracteristica a politicii concurentiale in aceasta etapa a fost atitudinea sa reactiva, defensiva

Etapele evolutiei politicii concurentiale (2)

• In a doua etapa 1973-1981 a fost redefinita politica concurentiala pentru a favoriza restructurarea sectoarelor economice aflate in declin

• Au avut prioritate :

37

controlul ajutoarelor publice acordate de guvernele tarilor membre;

monitorizarea fuziunilor si a altor forme de concentrare economica.

• principala caracteristica a fost atitudinea sa ofensiva, proactiva pe fondul cresterii rigurozitatii in aplicarea principiilor politicii concurentiale

Etapele evolutiei politicii concurentiale (3,4)

A treia etapa - ultimele doua decenii ale secolului XX

s-a desfasurat pe fondul finalizarii procesului de creare a pietei interne unice

prioritare au fost fuziunile si a ajutoarele de stat

A patra etapa - primul deceniu al secolului XXI,

prioritati:

cresterea rolului politicii concurentiale in asigurarea unei competitivitati externe ridicate a economiei comunitare

partajarea optima a responsabilitatilor privind implementarea si controlul politicii concurentiale intre autoritatile nationale si cele comunitare

Institutiile comunitare cu sarcini in elaborarea si aplicarea politicii concurentei (1)

• Comisia Europeana si Curtea Europeana de Justitie se ocupa de administrarea curenta a politicii concurentiale si coordonarea evolutiei acesteia la nivelul UE

• Parlamentului European si Consiliului UE au rolul de a crea prin Regulamente cadrul de actiune al companiilor si guvernelor nationale.

• Pana la adoptarea Actului Unic European: Parlamentul si Consiliul au avut un rol marginal

instrumentele de decizie in aplicarea politicii erau gestionate de Comisie printr-un raportor special pe problematica concurentei.

• in cadrul Tratatelor de la Maastricht (1992) si de la Lisabona (2007) au fost precizate atributiile largite ale Parlamentului si Consiliului UE.

Institutiile comunitare cu sarcini in elaborarea si aplicarea politicii concurentei (2)

Parlamentul influenteaza activitatea Comisiei pe doua cai:

- Comisia, prin comisarul pentru concurenta, este obligata ca anual sa prezinte un raport pe probleme de concurenta care trebuie validat de Parlament

- Parlamentul, in cadrul sedintelor plenare adreseaza intrebari si solicita raspunsuri cu privire la efectele pe care politica concurentiala le are asupra agentilor economici.

38

Consiliul UE se implica in politica de concurenta prin elaborarea de reglementari si acordarea de exceptii cadru. In ultimul timp, Consiliul se implica tot mai mult, sub aspect legislativ, in fundamentarea politicii de concurenta, conferind astfel politicii de concurenta o mai mare transparenta.

Comisia Europeana

º gestioneaza politica de concurenta º actioneaza fie din proprie initiativa, fie la solicitarea cetatenilor, companiilor sau la reclamatiile

statelor membreº stabileste regulile concurentei, efectueaza investigatii si da solutia ce trebuie adoptataº are in structura sa Directoratul General IV si comisarul de specialitateº Comisia poate interzice urmatoarele tipuri de acorduri: de impartire a pietei, de control al

preturilor, de achizitii exclusive, de distributie exclusiva sau selectiva, precum si acorduri privind drepturile de proprietate industriala si comerciala.

º are largi atributii de investigare:- atunci cand comisia este sesizata este deschisa o ancheta

- Comisia poate actiona in baza unui mandat simplu sau in baza unei decizii sau a unui mandat elaborat de Curtea de Justitie

Ancheta se poate finaliza prin adoptarea uneia din urmatoarele decizii posibile:

este adresata o „scrisoare de clasare” º nu se va interveni in derularea proiectului respectiv;

este transmisa o „atestare negativa” º ca libera concurenta nu este amenintata; acorda o „exceptare”, limitata in timp si conditionata; constata ilegalitatea aranjamentului si il interzice, aplicand amenzi de pana la 1 milion

euro sau in cuantum de 10% din cifra de afaceri a firmelor implicate. Curtea Europeana de Justitie

• este responsabila in privinta supervizarii legalitatii regulilor in domeniul concurentei si in aplicarea reglementarilor.

• creeaza mediul propice in care se contureaza reglementarile Comisiei• deciziile sale sunt obligatorii pentru toate statele membre, pe fondul prelevantei dreptului

comunitar asupra celui national • elaboreaza decizii care greu pot fi invalidate

Curtea de Prima Instanta:

ºa fost creata ca urmare a numeroaselor cazuri ce trebuie sa fie judecate si solutionate

º analizeaza spetele mai simple si usoare si da verdicte in termene mai scurte.

5.3. Obiectivele politicii de concurenta in UE

Tratatele de la Roma, Maastricht si Lisabona cuprind dispozitii cu privire la practicile de afaceri care au efecte anticoncurentiale si care afecteaza comertul international:

practicile comerciale restrictive,

39

abuzul de putere dominanta, achizitiile si fuziunile; ajutoarele de stat; politica cu privire la sectorul de stat.

Tratatul de la Lisabona „Sunt incompatibile cu piata interna si interzise orice acorduri intre intreprinderi, orice decizii ale asocierilor de intreprinderi si orice practici concertate care pot afecta comertul dintre statele membre si care au ca obiect sau ca efect impiedicarea, restrangerea sau denaturarea concurentei in cadrul pietei comune”.

Practicile comerciale restrictive

Sunt cinci tipuri de intelegeri sau aranjamente incompatibile cu principiile pietei unice:º care stabilesc preturi de vanzare, de cumparare sau alte conditii de tranzactionare;º care pot avea ca scop limitarea sau controlul productiei, comercializarii, dezvoltarii tehnice sau

investitiilor;º care impart pietele sau sursele de aprovizionare;º care aplica, in raport cu partenerii comerciali, conditiile inegale la prestatii echivalente;º care conditioneaza incheierea contractelor de acceptarea de catre parteneri a unor prestatii

suplimentare care, prin natura lor, nu au legatura cu obiectul acestor contracte.

Tratatul prevede si situatiile in care se pot accepta anumite aranjamente intre firme: atunci cand acordul, intelegerea are un efect nesemnificativ asupra pietei, avand in vedere pozitia

slaba pe care firma o are pe piata produsului respectiv aranjamentele care contribuie la imbunatatirea productiei sau distributiei de produse ori la

promovarea progresului tehnic sau economic, asigurand totodata consumatorilor o parte echitabila din beneficiul obtinut.

Principalele cazuri de exceptare sunt: º acorduri de importanta minora (cifra de afaceri < de 200 mil.euro si cota de piata < de 5%) º acorduri de cercetare si dezvoltare; º intelegeri de distributie selectiva; º intelegeri pentru transfer de tehnologie.

Exceptarea poate fi: individuala si este data de Comisie pe baza unei verificari prealabile, sau colectiva, data de Consiliu printr-un regulament care precizeaza conditiile minime.

Abuzul de putere dominanta

este reglementat prin articolul 102 al Tratatului care precizeaza: „este incompatibila cu piata interna si interzisa, in masura in care poate afecta comertul dintre statele membre, folosirea in mod abuziv de catre una sau mai multe intreprinderi a unei pozitii dominante detinuta pe piata interna sau pe o parte semnificativa a acesteia”.

Pozitia dominanta sau puterea de piata, reprezinta situatia in care, puterea economica detinuta de o firma, ii permite acesteia sa obstructioneze concurenta de pe piata in cauza sau sa influenteze in mod covarsitor conditiile in care se manifesta concurenta. Determinarea pozitiei dominante se face luand in considerare: cota de piata, gradul de integrare pe verticala, structura sau

40

concentrarea pietei, barierele la intrarea pe piata, importanta retelei de comercializare, avansul tehnologic.

pozitia dominanta nu este incriminata, ci practicile abuzive ale unei intreprinderi cu pozitie dominanta:

impunerea preturilor de vanzare sau de cumparare, a tarifelor sau a altor clauze contractuale inechitabile;

limitarea productiei, a distributiei sau dezvoltarii tehnologice; aplicarea, in raport cu partenerii comerciali, a unor conditii inegale de prestatii

echivalente; conditionarea incheierii unor contracte de acceptarea de catre parteneri a unor clauze

stipuland prestatii suplimentare care nu au legatura cu obiectul contractului; practicarea unor preturi excesive sau de dumping in scopul inlaturarii concurentei; refuzul de a trata cu anumiti beneficiari sau refuzul de a oferi anumite servicii.

Dificultatea consta in stabilirea abuzului, daca exista, luandu-se in discutie doar efectele comportamentului firmei.

In asemenea spete nu sunt prevazute derogari, sanctiunea este pronuntata de comisie care poate aplica si amenzi sau penalitati.

Mecanismul achizitiilor si fuziunilor

Finalizarea procesului de creare a PIU º facilitatile pentru expansiunea firmelor si capitalurilor care se poate realiza fie prin resurse proprii, pe calea acumularilor, fie prin achizitii si fuziuni.

Tratatul de la Roma:

a sprijinit expansiunea economica a comunitatii prin cresterea dimensiunilor firmelor pe o anumita treapta a dezvoltarii concentrarea puterii economice a denaturat concurenta

si a diminuat capacitatea de rezistenta a firmelor mici si mijlocii. datorita riscului dominarii pietelor de catre marile concerne, atitudinea statelor nationale

si a institutiilor europene s-a modificat.

Comisia Europeana

a elaborat Regulamentul in materie de achizitii si fuziuni, a fost partajata problema responsabilitatilor intre autoritatile nationale si cele comunitare s-a convenit ca legislatia comunitara sa se limiteze doar la marile concentrari economice,

de dimensiune comunitara, care ar putea conduce la restrangerea, inlaturarea sau denaturarea considerabila a concurentei pe un segment important al pietei.

o fuziune poate fi acceptata daca se stabileste ca ea nu duce la restrangerea sau distorsionarea concurentei pe piata

Ajutoarele de stat.

41

Ajutoarele de stat sunt forme de sprijin care provin de la stat sau de la alte entitati publice, sub forma de: subventii, imprumuturi in conditii favorizante, exonerari de impozite, alte forme de facilitati fiscale, conditii favorizante in ceea ce priveste participarea la achizitiile guvernamentale.

Motivul principal care a stat la baza solicitarii de catre statele membre a dreptului de a acorda ajutoare a fost actiunea de eliminare a discrepantelor regionale in ceea ce priveste dezvoltarea economica.

Politica comunitara in domeniul ajutoarelor de stat este de natura exclusiv supranationala.

Ajutoarele publice (de stat) se pot clasifica in:

ajutoare incompatibile cu prevederile tratatelor care pot afecta schimburile comerciale dintre statele membre si deforma concurenta

ajutoare compatibile cu prevederile tratatelor (sociale, pentru calamitati naturale) ajutoare care pot fi declarate compatibile de catre Comisia Europeana (ajutoare

regionale, ajutoare destinate cercetarii, ajutoare pentru protectia mediului ambiant).

Tratatul de la Lisabona:

ajutoarele de stat acordate fie companiilor de stat, fie celor private sunt interzise daca afecteaza sau ameninta concurenta.

sunt compatibile cu piata interna: ajutoare cu caracter social acordate consumatorilor individuali, cu conditia ca acestea sa

fie acordate fara discriminare in functie de originea produselor; ajutoare destinate repararii pagubelor provocate de calamitatile naturale sau de alte

evenimente extraordinare; ajutoare destinate dezvoltarii economice a zonelor ramase in urma, in care populatia are

un nivel de trai scazut si un somaj ridicat.

CE considera ca toate categoriile de ajutoare de stat ar trebui sa fie tot mai limitate

Politica cu privire la sectorul de stat.

CE si-a propus sa creeze un mediu concurential la nivel comunitar prin introducerea principiilor concurentei loiale si in domeniul proprietatii de stat.

Activitatile din sectoarele proprietatii de stat, in mod natural monopolizate, constituie de fapt infrastructura economiilor nationale avand o pronuntata dimensiune monopolista.

Mult timp, activitati precum telecomunicatiile, energia, serviciile postale si de transport, de furnizare a gazelor si apei au fost exceptate de la reglementarile in domeniul concurentei servicii de slaba calitate, ineficienta, preturi diferite la nivel comunitar etc.

Comunitatea Europeana nu face distinctie din punctul de vedere al tratamentului aplicat intre firmele private si cele aflate in proprietatea publica.

Desi actioneaza aproape exclusiv intre granitele nationale aceste sectoare pot genera manifestari ale concurentei neloiale, conducand la distorsionarea concurentei.

42

Pentru eliminarea sprijinului statului sub aspectul subventiilor publice, CE a trebuit sa gaseasca argumente care sa legitimeze aplicarea regulilor in domeniul concurentei.

Directiva cu privire la Raporturile financiare intre guverne si firmele de stat arata modalitatile prin care poate fi denaturata concurenta in acest sector:

prin privilegiile de care s-ar putea bucura intreprinderile publice producatoare de bunuri si servicii comerciale, pe calea tratamentelor preferentiale in raport cu intreprinderile similare din domeniul privat

prin existenta unor monopoluri nationale cu caracter comercial in domeniul transporturilor, energiei si telecomunicatiilor, care erau subventionate de stat in tendinta acestora de a castiga suprematia in economia europeana

prin ajutoarele de stat sub forma subventiilor, creditelor cu dobanzi preferentiale, scutiri de datorii, reduceri sau scutiri de impozite

5.4. Reforma politicii concurentiale a UE

Reforma presupune rezolvare a doua probleme:

precizarea obiectivelor si rolului politicii de concurenta in asigurarea competitivitatii; partajarea optima a responsabilitatilor in domeniu intre autoritatile nationale si cele

comunitare.

Extinderea si adancirea procesului de integrare economica, globalizarea si multiplicarea pietelor afecteaza comportamentul firmelor si autoritatilor nationale din U.E., ceea ce impune dezvoltarea si reformarea politicii concurentiale.

La nivel comunitar se apreciaza ca reforma politicii concurentiale trebuie sa conduca la:

intarirea reglementarilor concurentiale si aplicarea riguroasa a legii concurentei. Presupune concentrarea eforturilor Comisiei Europene asupra problemelor esentiale care vizeaza interesul Comunitatii si creeaza probleme aplicarii politicii de concurenta. Comisia va trebui sa se concentreze asupra practicilor care incalca legislatia si cauzeaza grave prejudicii si sa asigure o abordare predominant economica in aplicarea legislatiei concurentiale.

descentralizarea efectiva si implicarea mai accentuata a autoritatilor si instantelor nationale din statele membre. Se urmareste implicarea sporita a autoritatilor nationale si a instantelor judecatoresti nationale in aplicarea si revizuirea legislatiei concurentiale comunitare. Se doreste o mai buna partajare a responsabilitatilor Comisiei cu autoritatile nationale pentru o alocare eficienta a resurselor si o aplicare a legislatiei cat mai aproape de interesele cetateanului.

A fost creata Reteaua europeana a autoritatilor in domeniul concurentei care functioneaza astfel: o autoritate nationala care primeste reclamatia ancheteaza si se ocupa de rezolvarea cazului, caz care poate fi anchetat si de catre o alta autoritate nationala,

43

Comisia intervenind atunci cand sunt afectate mai mult de trei state, situatie in care autoritatile nationale vor inceta sa actioneze.

simplificarea procedurilor de aplicare a reglementarilor si reducerea birocratiei, urmarindu-se o aplicare uniforma a legislatiei, fara influente politice, precum si realizarea unei claritati mai mari a regulilor.

Politica concurentiala in Romania

a fost creat cadrul organizatoric, legislativ si procedural privind concurenta, conform negocierilor pentru capitolul „Concurenta”;

a fost acceptat in intregime acquis-ul comunitar, fara a solicita o perioada de tranzitie sau derogare.

s-au elaborat legile cadru: legea concurentei, legea ajutorului de stat si legislatia secundara a fost creata autoritatea nationala autonoma de concurenta alcatuita din:

Consiliul Concurentei elaboreaza legislatia secundara necesara si aplica prevederile legale in sensul protejarii, mentinerii si stimularii concurentei.

Oficiul concurentei, organ de specialitate al Guvernului, aflat in structura Ministerului Finantelor Publice are atributii in domeniul aplicarii politicii concurentei si ajutorului de stat.

Legea concurentei 21/1996:

- scop protejarea, mentinerea si stimularea concurentei in folosul consumatorilor.

- reglementeaza: intelegerile si practicile concurentei; abuzul de putere dominanta si controlul concentrarilor economice.

Conform legii sunt interzise orice intelegeri intre agentii economici si practici concertate care au ca obiect sau pot avea ca efect restrangerea, impiedicarea sau denaturarea concurentei.

Legea nu interzice detinerea unei pozitii dominante pe piata romaneasca, ci doar abuzul de pozitia dominanta prin recurgerea la fapte anticoncurentiale care afecteaza comertul sau prejudiciaza consumatorii.

Legea admite concentrarile economice daca in urma analizei se apreciaza ca sunt compatibile cu un climat concurential normal si duc la cresterea eficientei economice, a competitivitatii la export, asigurarea unor avantaje pentru consumatorii prin preturi reale mai reduse.

Legea privind ajutorul de stat nr.143/1999 reglementeaza criteriile acordarii ajutorului de stat, notificarea ajutorului de stat si pragul minim al ajutorului de stat care nu cade sub incidenta obligatiei de notificare. Consiliul Concurentei a adoptat regulamente care vizeaza categoriile de ajutor de stat ce pot fi acordate: ajutorul regional, pentru intreprinderile mici si mijlocii, pentru salvare si restructurare.

Pentru a se asigura compatibilitatea acordarii ajutoarelor de stat sub forma facilitatilor cu un mediu concurential normal si pentru eliminarea oricaror suspiciuni, Consiliul Concurentei a solicitat stabilirea unor criterii verificabile de alocare a inlesnirilor la plata impozitelor, taxelor si a altor venituri

44

bugetare, stabilirea unui plafon maxim pana la care se poate acorda ajutorul de stat sub forma inlesnirilor. Ce depaseste acest plafon se considera ajutor de stat individual si trebuie notificat Consiliului Concurentei.

45