Economia Mediului Curs 2015 (1)

ECONOMIA MEDIULUI – SUPORT DE CURS

Cuprins

1 Economia mediului, în ansamblul disciplinelor economice ......................................... 4

1.1 Definiții ............................................................................................................................ 4

1.2 Științele economice .......................................................................................................... 5

1.3 Gea – Pământul, zeița mamă ........................................................................................... 6

1.4 Întrebări de verificare ..................................................................................................... 6

2 Creșterea și dezvoltarea economică – ciclurile economice ........................................... 6

2.1 Ciclul economic și ciclul afacerilor................................................................................. 7

2.2 Teoria clasică a creșterii economice ............................................................................... 8

2.3 Economia națională, ca sistem ........................................................................................ 9

2.4 Elementele activității economice ..................................................................................... 9 2.4.1 Nevoile umane ................................................................................................... 9 2.4.2 Resursele .......................................................................................................... 10 2.4.3 Resursele umane .............................................................................................. 11 2.4.4 Tehnologiile ..................................................................................................... 11 2.4.5 Capitalul economic .......................................................................................... 12 2.4.6 Capitalul natural .............................................................................................. 13 2.4.7 Sustenabilitatea - dezvoltarea durabilă ............................................................ 13

2.5 Întrebări de verificare ................................................................................................... 14

2.6 Indicatorii dezvoltării socio-economice ........................................................................ 15 2.6.1 Indicatorii socio-economici ............................................................................. 15 2.6.2 Indicatorii utilizării durabile a capitalului natural ........................................... 15


3 Cererea de bunuri și servicii ......................................................................................... 17

3.1 Utilitatea ........................................................................................................................ 18

3.2 Funcția cererii ............................................................................................................... 18

3.3 Elasticitatea cererii ....................................................................................................... 19

3.4 Relația dintre cerere și venit ......................................................................................... 20

3.5 Agregarea cererii .......................................................................................................... 20 3.5.1 Bunuri de utilitate privată ................................................................................ 20 3.5.2 Bunuri de utilitate publică ............................................................................... 21

3.6 Cererea pentru două produse ........................................................................................ 22 3.6.1 Restricția bugetară ........................................................................................... 22 3.6.2 Curba alegerii indiferente ................................................................................ 23


4 Producția de bunuri și servicii ...................................................................................... 24

4.1 Factorii de producție ..................................................................................................... 24

4.2 Noțiuni fundamentale privind utilizarea resurselor ...................................................... 26 4.2.1 Legea randamentelor descrescătoare ............................................................... 26 4.2.2 Munca – factor de producție ............................................................................ 26 4.2.3 Curba învățării ................................................................................................. 26 4.2.4 Productivitatea muncii – prim indicator al eficienței economice .................... 27

4.3 Costuri ........................................................................................................................... 28 4.3.1 Criterii de clasificare ....................................................................................... 28 4.3.2 Relevanța costului mediu și a costului marginal ............................................. 29


5 Piața și distorsiunile ei ................................................................................................... 30

5.1 Ce este piața .................................................................................................................. 30

5.2 Piața concurențială ....................................................................................................... 31

5.3 Echilibrul cerere-ofertă ................................................................................................. 32

5.4 Distorsiunile pieței ........................................................................................................ 32 5.4.1 Taxele și accizele ............................................................................................. 33 5.4.2 Monopolul ....................................................................................................... 33 5.4.3 Oligopolul ........................................................................................................ 35 5.4.4 Asimetria informației ....................................................................................... 35 5.4.5 Subvențiile sau garantarea unui preț de desfacere ........................................... 36 5.4.6 Externalitățile .................................................................................................. 36 5.4.7 Externalitățile pozitive ..................................................................................... 37 5.4.8 Externalități negative ....................................................................................... 37


6 Economiile sectoriale cu impact asupra mediului ...................................................... 38

6.1 Considerații generale .................................................................................................... 38

6.2 Economia agrară ........................................................................................................... 39 6.2.1 Politica agricolă comună (CAP) ...................................................................... 39 6.2.2 Agricultura ecologică (organică) ..................................................................... 40 6.2.3 Agricultura de precizie .................................................................................... 40 6.2.4 Bunele practici agricole de mediu (GAEC – bunele condiții agricole de mediu)

42 6.2.5 Întrebări de verificare ...................................................................................... 44

6.3 Economia pisciculturii ................................................................................................... 44 6.3.1 Funcții de creștere ............................................................................................ 44 6.3.2 Relația dintre efort și nivelul recoltelor ........................................................... 46


7 Economia energiei ......................................................................................................... 47

7.1 Energia solară ............................................................................................................... 50

7.2 Energia eoliană ............................................................................................................. 50

7.3 Centrale electrice de mică capacitate ........................................................................... 51

7.4 Energia geotermală ....................................................................................................... 51

7.5 Energia valurilor și a mareei ........................................................................................ 51

7.6 Biomasa ......................................................................................................................... 51

7.7 Provocări de ordin logistic: stocarea și distribuția energiei ........................................ 52


8 Economia forestieră ....................................................................................................... 53

8.1 Amenajarea pădurilor ................................................................................................... 53

8.2 Cultura pădurilor (silvicultura)..................................................................................... 54

8.3 Exploatarea lemnului .................................................................................................... 54

8.4 Transportul lemnului ..................................................................................................... 54

8.5 Procesarea primară....................................................................................................... 55

8.6 Industria papetară ......................................................................................................... 55


9 Elemente de analiza cost-beneficiu .............................................................................. 55

9.1 Analiza cost-beneficiu (ACB) ........................................................................................ 57 9.1.1 Tipuri de analiză cost-beneficiu ...................................................................... 57 9.1.2 Anuități ............................................................................................................ 58

9.2 Ce este inflația ............................................................................................................... 59

1 Economia mediului, în ansamblul disciplinelor eco-nomice

1.1 Definiții În limbajul comun, cuvântul „economie” are trei înțelesuri: primul, și cel mai des folo-

sit, este cel de păstrare a unei resurse, pentru a o consuma eventual mai târziu; al doilea este cel

de structură instituțională prin care membrii unei societăți își coordonează acțiunile, în funcție

de dorințele și resursele de care dispun și, în sfârșit, al treilea este studiul sistematic al modului

în care oamenii, cu dorințe virtual nelimitate, își alocă în cele din urmă resursele limitate de

care dispun pentru a-și satisface cât mai bine posibil dorințele (Ekelund et Tollins,2000).

În această accepție economia este o știință socială, ce are ca principal obiect de activi-

tate studierea modului în care piețele apar și funcționează, modalitățile prin care factorii de

producție sunt combinați pentru a genera produse și servicii și, nu în ultimul rând, modul în

care și factorii tehnologici și instituționali ce determină producția și distribuția bunurilor în

societate.

În general, economia răspunde următoarelor întrebări, fundamentale pentru bunăstare

oamenilor:

o ce bunuri și/sau servicii trebuie să se producă la un moment dat, în ce cantități, cu

ce costuri, cum, când și unde;

o care sunt consumatorii respectivelor bunuri și/sau servicii;

o care vor fi prețurile la care bunurile și serviciile respective vor fi sau pot fi cumpărate.

Pornind de la faptul că resursele sunt totdeauna limitate, raționamentele economice

pornesc de la următoarele premise:

o Orice alegere presupune și renunțarea la ceva, și presupune alocarea a cel puțin

două resurse, limitate prin natura lor: timpul și banii.

o Orice alegere este determinată de nevoi dar și de stimulentele oferite de mediul eco-

nomic.

o Schimbul voluntar și liber dintre producători și consumatori este benefic amându-

rora, atât timp cât piețele sunt eficiente, adică nu sunt distorsionate;

o Piața liberă nu este totdeauna eficientă, uneori chiar lipsește. În primul caz se vor-

bește despre distorsiunile pieței, în al doilea caz despre eșecuri ale pieței.

o Piețele concurențiale nu produc suficient de multe bunuri și servicii de utilitate pu-

blică, motiv pentru care statul este obligat să finanțeze astfel de investiții.

Și cum un eșec este urmat de o încercare de a îndrepta lucrurile, în economia mediului

se vorbește de piețele ipotetice, ce sunt de fapt scenarii prin care se testează disponibilitatea

oamenilor de a preveni o pierdere comună, irecuperabilă: degradarea ireversibilă a unui factor

de mediu, de exemplu solul, bogăția în specii, ș.a.m.d. De ce? Deoarece în orice economie vor

exista consumatori înclinați să evite sau să amâne sine die plata contravalorii bunurilor și ser-

viciilor publice – aceștia sunt „blatiștii”; alții, copii sau bătrânii, nu vor putea plăti totdeauna

contravaloarea acestor servicii, motiv pentru care statul trebuie să preia și funcția de liant insti-

tuțional între generații și grupuri sociale.

Primele două principii sunt fundamentale; de la ele pornește și la ele se raportează orice

tip de sistem economic, indiferent de sistemul politic în care este integrat (socialist sau capita-

list), pentru că resursele sunt totdeauna limitate, mai ales timpul. Deoarece orice decizie este

continuarea sau consecința altor decizii sau pur și simplu urmarea unor stări de fapt, ceea ce

contează este creșterea sau descreșterea unor indicatori ai modului în care sunt utilizate resur-

sele; în economie interesează mai puțin valorile în sine, cât tendințele: de creștere sau de des-

creștere. De aceea, conceptele marginale1 sunt foarte importante, iar acestea sunt: costul mar-

ginal, venitul marginal, profitul marginal, rata marginală de substituire și tendințele marginale

de consum, respectiv de economisire.

Aceste principii, deși nu au conexiuni directe cu economia mediului, trebuie cunoscute

deoarece ele fundamentează toate raționamentele economice și orice activitate economică tre-

buie judecate din perspectiva lor.

1.2 Științele economice Microeconomia explică deciziile luate de firme (ca producători), studiază interacțiu-

nile dintre factorii de decizie, explică modul de formare a prețurilor și, nu în ultimul rând, stu-

diază efectele taxelor și altor măsuri fiscale luate de guvern asupra cantităților și prețurilor la

care bunurile sunt aduse pe piață.

Economia bunăstării este o ramură distinctă ce utilizează același aparat matematic și

tehnici de analiză ca și micro-economia pentru a determina eficiența alocativă în cadrul unei

economii și distribuția veniturilor realizate ca urmare a alocării eficiente a resurselor. Economia

bunăstării a oferit și cadrul metodologic pe care s-a cristalizat apoi economia mediului.

Macroeconomia explică mecanismele schimburilor internaționale și specializării pro-

ducției, politicile de prețuri, șomajul, venitul și producția, efectul taxelor, studiază modul de

alocare a cheltuielilor bugetare, cauzele deficitul bugetar, moneda, cursul de schimb și rata do-

bânzii, ultimele două fiind instrumente economice operaționale la nivel macroeconomic.

Comerțul internațional utilizează modelele micro-economice pentru a explica schim-

burile internaționale: analiza cererii și ofertei, comportamentul firmelor și consumatorilor, pie-

țele concurențiale și distorsiunile pieței, mijloacele de intervenție de care dispun guvernele.

Dilemele în jurul cărora se concentrează dezbaterile privind globalizarea pornesc de la faptul

că diviziunea internațională a muncii, pe care schimburile comerciale libere o adâncește, ac-

centuează și mai mult disparitățile existente între țări în ceea ce privește bunăstarea.

Finanțele internaționale aplică modelele macro-economice pentru a explica econo-

mia mondială, ca sistem. Domeniul se concentrează asupra relațiilor dintre variabile macro-

economice agregate, precum PIB, rata șomajului, balanța comercială, cursul de schimb și efec-

tele agregate ale politicilor monetare și fiscale.

Econometria este statistica matematică aplicată în economie. Nu este propriu-zis o

ramură distinctă a științelor economice ci mai degrabă un fel de „trusă de unelte” pe care le

utilizează, după nevoi, toate celelalte ramuri economice, în special economia mediului. Econo-

metria oferă metode de prognoză, de analiză a seriilor cronologice, de analiză a regresiei liniare

multiple ș.a.m.d.

Economia mediului este cea mai tânără ramură economică, ce studiază în primul rând

externalitățile, procesele economice ce le generează și instrumentele economice prin care pot

fi diminuate externalitățile negative (așa numita internalizare a costurilor sociale) și generate

externalitățile pozitive (cuantificarea beneficiului social). Economia forestieră a preluat din

economia mediului un capitol foarte important, și anume metodele de evaluare a serviciilor

protective. Economia mediului studiază poluarea și prevenirea acesteia, inclusiv analiza cost-

beneficiu a măsurilor de prevenire a poluării, indiferent la ce nivel se produce aceasta, economia

reciclării deșeurilor și a reziduurilor, instrumentele economice de prevenire a externalităților

1 Acestea sunt explicate detaliat în capitolul 3.

negative și de recompensare a externalităților pozitive, atunci când acestea pot fi generate –

acestea sunt prezentate pe larg în capitolul nouă.

Economia ecologică este un domeniu trans-disciplinar ce studiază dinamica spațială a

ecosistemelor naturale și cultivate, ce rezultă ca urmare a interdependențelor dintre activitatea

umană și ecosistemele naturale. Economia ecologică „leagă” împreună diverse discipline, atât

din științele umaniste cât și din cele biologice. Această nouă disciplină are drept fundament

lucrarea de căpătâi a laureatului Premiului Nobel pentru economie, Michael Georgescu-Roe-

gen, lucrare intitulată: Legea Entropiei și Procesul Economic.

1.3 Gea – Pământul, zeița mamă Teoria Gea, potrivit căreia toate procese fizice și biologice ce au loc pe planeta Pământ

sunt părți ale unui sistem complex, capabil de autoreglare, a fost lansată de James Lovelock

(juranlist) și Lynn Margulis (micro-biolog) în anii 70, și, pe baza ei, s-a schimbat complet pa-

radigma cercetării științifice în biologie, fizica Pământului, ecologie și, nu în ultimul rând, și

economie și științele politice. Gea nu este un concept nou, este unul doar redescoperit, deoarece

în toate mitologiile lumii planeta Pământ este reprezentată ca o zeiță mamă a tuturor formelor

de viață.

A privi economia din această perspectivă înseamnă a recunoaște și a acționa în virtutea

principiului potrivit căruia Pământul este un meta-organism, un sistem cibernetic, și fiecare

parte a lui joacă un rol important într-un mecanism foarte complex. Elementele organice, îm-

preună cu cele anorganice operează împreună într-un sistem viu, asigurând funcționarea celor

patru mari cicluri bio-geo-chimice: circuitul apei, al carbonului, al azotului și al fosforului.

În lumea științifică, lansarea acestui concept a însemnat o schimbare de paradigmă a

cercetării științifice, la fel cum raportul „Viitorul Nostru Comun” a însemnat o schimbare de

paradigmă în modul de interpretare a creșterii economice și a implicațiilor politice ale activită-

ților economice.

1.4 Întrebări de verificare

1. Comerțul internațional folosește modele specifice:

a. Micro-economie;

b. Macro-economiei;

c. Finanțelor internaționale;

2. Piețele concurențiale produc bunuri de utilitate exclusiv publică?

3. Care sunt cele cinci principii de la care pornesc raționamentele economice.

2 Creșterea și dezvoltarea economică – ciclurile eco-nomice

Odată cu primele crize ecologice, mediul academic s-a aplecat asupra factoriilor ce

condiționează creșterea economică, pentru în a evalua interacțiunile dintre factorii de producție

și mediul înconjurător. Deoarece orice activitate economică este centrată pe om și pe nevoile

acestuia (incluzând aici nevoia de organizare a colectivităților în structuri sociale stabile) eco-

nomia este, cel puțin în această etapă, expresia unei abordări exclusiv antropocentrice a gestio-

nării resurselor naturale.

Dezvoltarea economică se referă la aspectele calitative, structurale și de organizare a

economiei naționale.

2.1 Ciclul economic și ciclul afacerilor Ciclul economic este procesul prin care firma cumpără resurse, le combină în diverse

proporții pentru a produce bunuri și servicii, pe care le vinde apoi, iar cu banii astfel câștigați

cumpără alte resurse, pentru următorul ciclul de producție. Această definiție este sintetizată în

expresia „bani-marfă-

bani”. Ciclul economic este

similar metabolismului la

nivel celular, pe când ciclul

afacerilor este similar me-

tabolismului la nivelul în-

tregului organism.

Rezultanta la nivel

macro-economic a acestor

cicluri economie, ce nu

sunt niciodată sincrone,

este așa numitul ciclu al

afacerilor (business cycle),

ce este perceput la nivel

macro-economic ca o alternanță a peri-

oadelor de creștere și recesiune econo-

mică.

Figura 2-1 reprezintă ciclu afa-

cerilor. Cererea de bunuri și servicii de-

termină oferta, prin mecanismele pieței,

așa cum acestea vor fi descrise în capi-

tolele următoare. Totuși, auto-reglarea

la nivel macro a tuturor ciclurilor eco-

nomice derulate la nivel micro nu se

produce instantaneu și continuu, deoa-

rece mecanismele sociale și cadrul in-

stituțional prin care sunt alocate resur-

sele au propria lor inerție, nu pot fi ajus-

tate continuu.

Politica liberală clasică are un viciu fundamental, și anume instabilitatea pieței datorită

căreia guvernul poate ajunge la investiții neadecvate.

John Maynard Keynes, poate cel mai important economist după Adam Smith, consi-

deră că economia se dezvoltă în cicluri datorită schimbării periodice a comportamentului oa-

menilor, ce pendulează între consum și economisire, modificând astfel cererea agregată pentru

bunurile de consum care, la rândul ei, afectează cererea de materii prime și manoperă. Keynes

crede că oamenii sunt înclinați să economisească prea mult și să consume prea puțin reducând

astfel cererea agregată. Potrivit lui Keynes, în perioadele de recesiune economică guvernele

trebuie să stimuleze cererea. Rolul guvernului, conform acestei teorii, este acela de a crește,

prin politici fiscale, cererea agregată; din când în când, statul trebuie să cheltuiască mai mult

decât câștigă din taxe și impozite, pentru a estompa efectul pe care l-ar avea ciclurile econo-

mice.

Atât creșterea cât și recesiunea economică sunt exprimate prin indicatorii macro-eco-

nomic agregați, cel mai folosit (din păcate) fiind produsul intern brut (PIB). Totuși, simpla

creștere economică nu este suficientă pentru a asigura, pe termen lung, și dezvoltarea econo-

mică sustenabilă. Limitele indicatorilor macro-economici sunt discutate într-un alt capitol.

Producţia de

bunuri şi

servicii

Preţuri

Piaţa bunurilor şi

serviciilor

Oferta de

bunuri şi servicii

Gospodăriile

individuale și alți

actori sociali

Cererea de

bunuri şi

servicii

Salarii şi preţuri

Pe piaţa resurselor:

pământul, munca,

capitalul,

antreprenoriatul

Cererea de

resurse

Oferta de

resurse

Figura 2-1 Ciclul afacerilor

Creşte producţia şi PIB

Venituri mai mari

Consum, economii și investiții mai mari

Creşte acumularea de

capital

Se adânceşte diviziunea muncii şi creşte productivitatea

Figura 2-2 Ciclul afacerilor

2.2 Teoria clasică a creșterii economice Teoria macroeconomică clasică se bazează pe lucrarea lui Adam Smith „Interogare

asupra naturii și cauzelor bunăstării națiunilor”, publicată

la 1776. Potrivit acestui model, creșterea economică se

datorește unui flux continuu, repetitiv, al activităților

umane, grupate în câteva procese distincte, așa cum se

arată în. În viziunea lui Adam Smith și a celor ce i-au suc-

cedat, esența progresului este tendința naturală a oame-

nilor de a-și împărți sarcinile – altfel spus, diviziunea

muncii. Ciclul din Figura 2-2 este continuu – nu i se poate

preciza un moment inițial și nu poate fi întrerupt. Ceea

ce este denumit generic – și tot mai des cu nuanțe peiora-

tive – societate de consum se bazează pe teoria potrivit

căreia consumul este cel ce asigură diversificare produc-

ției și identificarea unor noi modalități de satisfacere a

nevilor oamenilor.

Modelul de creștere din Figura 2-2 este dirijat de

consum; dacă acesta nu crește, rentabilitatea investițiilor

scade, deoarece ciclul economic încetinește la un moment

dat, și nu mai permite creșterea acumulării de capital –

aceste perioade de încetinire a ciclului creșterii econo-

mice sunt denumite (poate impropriu?) crize economice,

iar aceste crize au un caracter ciclic, de cca. 40 ani (1928,

1972, 2008).

Una din problemele mult discutate în literatura economică este raportul dintre procesele

inflaționiste, șomaj și creșterea economică. Inflația, ca proces, rezultă din mai multe dezechili-

bre ce se manifestă la un moment dat în economie, motiv pentru care termenul în sine a avut

foarte multe definiții. Inflația înseamnă, dar nu se reduce doar la, creșterea prețurilor la care

bunurile și serviciile se vând pe piață, ceea ce înseamnă reducerea puterii de cumpărare. În

1958, economistul britanic A.W. Phillips a publicat un studiu privind relația dintre rata inflației

(aproximată prin rata creșterii veniturilor salariale) și rata șomajului. Phillips a demonstrat o

relație invers proporțională între rata inflației și rata șomajului, denumită funcția Phillips.

Potrivit paradigmei creșterii

economice, pe termen lung apar

totdeauna noi locuri de muncă, ve-

niturile statului cresc, ca urmare a

colectări unor sume mai mari din

impozite, iar aceste venituri sunt di-

recționate spre educația, sănătate,

securitate națională și transporturi,

care, la rândul lor, nu doar că ge-

nerează locuri de muncă dar asi-

gură o creștere continuă a produc-

tivității muncii, a speranței de viață

și diversificarea ofertări de bunuri

și servicii . Crescând speranța de

viață, pentru a asigura în continu-

are un nou ciclu, creșterea demo-

grafică devine obligatorie. Mai de-

vreme sau mai târziu societatea

umană, ca populație biologică, nu

va mai avea resurse de hrană deoa-

rece și acestea vor fi la un moment

dat limitate de capacitatea de su-

port a ecosistemelor terestre și ac-

vatice.

Ciclul creșterii economice,

conform teoriei clasice, neglijează

tocmai procesele ce l-ar putea dis-

truge: externalitățile negative, ce

sunt tratate pe larg în capitolul pa-

tru. Externalitățile negative sunt

procese distructive ce afectează la

început capitalul natural, apoi cali-

tate mediului înconjurător (apă

aer, sol), apoi sănătatea oamenilor

– conducând astfel la creșterea

cheltuielilor bugetare în sistemul

de sănătate – ca în final să ame-

nințe însăși condițiile ce fac viața

posibilă. Cât timp aceste procese

au fost neglijate, creșterea econo-

mică a fost una nesănătoasă, adică

nesustenabilă.

2.3 Economia națională, ca sistem O țară poate fi privită ca o mare întreprindere ce produce două categorii de bunuri: de

consum (alimente, îmbrăcăminte, muzică, adică produse și servicii ce satisfac nevoile umane

– vezi piramida lui Maslow) și de capital (tot ce este destinat să producă în viitor bunuri de

consum: materii prime, tehnologie, infrastructură, echipamente, instalații, etc. ).

Așa cum sugerează această figură2, creșterea economică este totdeauna rezultanta con-

sumului și acumulării de capital, așa cum arată mecanismul descris în Figura 2-2.

Teoria clasică are drept pilot teoretic legea lui Say (după numele celui ce a formulat-o,

Jean Baptiste Say, economist francez, 1767-1832), potrivit căreia ceea ce se produce este egal

cu ceea ce se consumă, potrivit unui ciclu descris în Figura 2-3; așadar oferta de capital își

creează propria-i cerere de capital. Economisirea, ca acțiune economică, este o „scurgere” a

acestui mecanism ce trebuie recuperată prin injecția de capital – adică prin investiții.

În interiorul mecanismului macroeconomic apare un sub-sistem ce permite autoregla-

rea întregului sistem, și acesta este sistemul bancar, ce operează prin mecanismul ratei dobân-

zilor. Din punct de vedere al legii lui Say, a economisii înseamnă a amâna consumul3 – așa că

atunci când rata dobânzii la depozite crește, scade consumul, deoarece oamenii se vor simți mai

câștigați dacă amână consumul pentru perioada următoare. La rândul lor, băncile, pentru a putea

plăti dobânzile la depozite, trebuie să-și asigure venituri, ce nu pot fi realizate decât din dobân-

zile pe care le percep la credite: vor reduce așadar dobânzile la credite, ceea ce va stimula

consumul bunurile de folosință îndelungată, dar și investițiile. Banca Centrală reglează la rân-

dul ei acest mecanism destul de instabil prin rata dobânzii de referință, adică dobânda la care

băncile comerciale se împrumută de la Banca Centrală pentru a-și reface, pe termen scurt, ca-

pacitatea de plată.

2.4 Elementele activității econo-mice

Elementele cheie ale activități economice

sunt următoarele: 1) nevoile oamenilor, 2) resur-

sele, 3) tehnologiile de producție, și 4) mecanis-

mele de realocare a surplusului social, respectiv

piețele și instrumentele economice ce funcțio-

nează la nivel macro-economic (cursul de schimb,

rata de referință a dobânzii, taxe și impozite).

Primele trei elemente ale activității eco-

nomice sunt succint prezentate în cadrul acestui

capitol, rămânând ca ultima categorie – piețele și

instrumentele economice să fie prezente în capi-

tolele patru, cinci și nouă.

2.4.1 Nevoile umane

Satisfacerea nevoilor oamenilor reprezintă izvorul, motivația și scopul ultim al activi-

tății economice – acesta este și motivul pentru care economia este o știință socială. Nevoile

oamenilor au două caracteristici: sunt variate și, prin modul în care se combină între ele de-a

2 Frontiera posibilităţilor de producţie este un concept versatil, ce va fi detaliat în capitolul 3. 3 Raţionamentul va fi prezentat mai detaliat în capitolul şapte.

Producţia de bunuri şi servicii

Veniturile totale ale populaţiei

Cer

ere

Ofertă

Depozite

Credite

Sistemul

bancar

Figura 2-3 Legea lui Say – valoarea pro-

ducției este egală cu totalul veniturilor

lungul timpului, sunt imposibil de satisfăcut. Cea mai bună reprezentare a lor este așa-numita

piramidă lui Maslow4 (Figura 2-4).

Baza acestei piramide o constituie nevoile biologice, primare. Următorul nivel este cel

al nevoii de securitate individuală. Aceste nevoi sunt dominate în primii ani de viață. Odată

maturizat, omul are deja nevoi sociale – în ultimă instanță nevoia de dragoste (din partea fami-

liei, a prietenilor). Urmează apoi nevoia de auto-respect și respectul celor din jur. De aici începe

cererea pentru articole de lux. Penultima treaptă este aceea de auto-realizare individuală, adică

atingerea unui statut social în care persoana își poate valorifica aptitudinile, cunoștințele și în-

țelepciunea5. În sfârșit, ultimul nivel este cel al nevoilor spirituale ce se manifestă prin instinctul

religios (acolo unde există), nevoile de exprimare artistică, cultura în accepțiunea spirituală.

De-a lungul vieții, orice om tinde să-

și construiască această piramidă în funcție de

ceea ce îi oferă societatea și în funcție de ceea

ce își oferă el însuși, sieși, prin motivațiile pe

care și le creează sau cărora le răspunde. Ne-

voile umane, prin modul de structurare, sunt

și cauza conflictelor dintre oameni, dintre oa-

meni și societate sau dintre grupurile sociale. Totodată ele permit stabilirea priorităților în ceea

ce privește diversele aspecte ale politicilor de mediu (economia resurselor de apă, combaterea

eroziunii solului, combaterea poluării aerului ș.a.m.d) întrucât nevoile situate pe al doilea nivel

al piramidei sunt satisfăcute de bunurile și serviciile publice.

2.4.2 Resursele

Resursele sunt grupate în două categorii: umane (munca, creativitatea și capacitatea de

auto-organizare) și capitalul, ce include de fapt toate resursele non-umane: materiile prime,

pământul, clădirile, mașinile. Banii nu constituie capital în sens strict economic, deoarece ei,

în sine, nu produc nimic. Banii reprezintă, în schimb, un mijloc universal de schimb și de eva-

luare a bunurilor, resurselor și serviciilor. Resursele au trei caracteristici comune:

1) sunt limitate din punct de vedere cantității

disponibile la un moment dat;

2) se pot schimba în timp scurt, sub raport cali-

tativ;

3) pot fi combinate în diverse proporții pentru a

produce un bun finit, capabil să satisfacă parte din

nevoile umane.

Totuși, proporțiile în care resursele pot fi

înlocuite unele cu altele sau în care pot fi combi-

nate între ele variază în limite uneori foarte

strânse, condiționate de tehnologii sau de alți fac-

tori. Smith et Krutilla (1979) subliniau faptul că

substituția factorilor, așa cum apare în multe

funcții producție , violează uneori legile fizicii. În

continuare, cei doi autori subliniază faptul că „mo-

dul în care resursele naturale sunt luate în consi-

derație în funcțiile de producție nu ține cont de

4 Abraham Maslow, psiholog american, a publicat în lucrarea „Motivaţie şi personalitate” (1943), această clasificare

a nevoilor, rămasă de referinţă în ştiinţele sociale. 5 Maslow considera că doar 2% din oameni ating acest nivel, pe baza unei vaste analize a biografiilor celor mai

importante personalităţi ale căror trăsături comune au fost puterea de muncă, creativitatea şi simţul nerăutăcios al

umorului.

Nevoile fundamentale (hrană şi locuinţă)

Nevoia de a aparţine unui grup social

Nevoia de securitate (securitatea pe termen lung,

familie, un loc de muncă, pensie, diverse asigurări)

Autorespectul şi respectul

celorlalţi

Nevoia de auto-realizare

Nevoile

spirituale

Figura 2-4 Piramida lui Maslow

De calitatea factorilor de mediu, precum apa,

aerul, biodiversitatea, solul, depinde capacita-

tea sistemului economic de a furniza bunuri ce

satisfac nevoile de la baza piramidei lui Mas-

low.

faptul că multe din aceste resurse naturale sunt de fapt bunuri comune, ce nu au preț dat de

piață.”

2.4.3 Resursele umane

Chiar dacă în capitolele următoare se va vorbi, de regulă, doar de manoperă, în struc-

turile economiei reale se vorbește de resurse umane iar la nivel macro-economic de capital

uman.

Capitalul uman. Termenul de capital uman a fost folosit prima dată de Adam Smith,

în a sa carte fundamentală, Bunăstarea Națiunilor. Capitalul uman este un termen generic fo-

losit pentru a denumi capacitatea oamenilor de a lucra, de a produce bunuri și servicii. Capitalul

social, denumit uneori și capital organizațional, se referă la întregul set de conexiuni sociale,

norme și relații instituționale sau informale, ce coexistă într-o economie. Capitalul uman influ-

ențează comportamentul și opțiunile indivizilor, determinând, în ultimă instanță, evoluția siste-

mului economic.

Capitalul social. Putman (1993), definește capitalul social ca fiind „relațiile sociale și

normele asociate acestora, ce influențează în cele din urmă productivitatea comunităților

umane”. Putman scoate în evidență doar externalitățile pozitive ale conexiunilor sociale, dar

pot și fi externalități negative. Coleman (1988) a adăugat și o dimensiune verticală capitalului

social, definit ca o mulțime de organizații ce au în comun două caracteristici: 1) înglobează

componente ale structurii socio-profesionale; 2) facilitează coordonarea actorilor sociali.

În contextul dezvoltării rurale, prin capital social se înțelege și capacitatea comunită-

ților locale de a se organiza, abilitatea acestora de asigura accesul la resurse al membrilor

comunităților prin angajarea și a altor forțe și structuri sociale, localizate dincolo de limitele

geografice ale respectivei localități. Elementele cheie într-o astfel de relație sunt: 1) încrederea

reciprocă, 2) reguli, norme și mecanisme de aplicare a sancțiunilor agreate de toți membrii

corpusului social, inclusiv de reprezentanții autorității publice în teritoriu și personalul silvic.

2.4.4 Tehnologiile

Potrivit unei definiții general valabile, tehnologia este un ansamblu de metode folosite

pentru atingerea unor obiective comerciale sau de producție. Această definiție acoperă toate

situațiile în care se dorește a se obține ceva, nu neapărat un bun de consum, o constricție sau

mijloc de producție; acoperă și situațiile – respectiv procesele tehnologice – al căror rezultat

un bun intangibil, precum o mai bună conștiință publică privind un anumit aspect al vieții soci-

ale: protecția mediului, conservarea biodiversității, reducerea poluării cauzate de alte tehnologii

ș.a.m.d. Deși este improprie utilizarea termenului tehnologie, în viața de zi cu zi și în media pot

fi întâlnite propoziții precum „Programarea neurolingvistica este prin definiție o tehnologie de

vârf în relații umane”. Sunt diferențiate tehnologii „hard” – calculatoarele de proces, folosite

tot mai mult în industria prelucrării lemnului – dar și tehnologii „soft”, cum sunt cele de control

al calității producției, de pregătire profesională, de monitorizare a calității, ș.m.a.

Doi termeni apar des în orice discurs despre progresul tehnic și tehnologic: invenția,

respectiv inovația. Invenția este, conform DEX, „rezolvare sau realizare tehnică dintr-un do-

meniu al cunoașterii care prezintă noutate si progres fata de stadiul cunoscut până atunci”.

Inovația este ceva mai puțin, adică „rezolvare a unei probleme de tehnică sau de organizare a

muncii cu scopul îmbunătățirii (productivității) muncii, perfecționării tehnice sau raționalizării

soluțiilor aplicate”. Invenție este laserul, deoarece a reprezentat într-adevăr o noutate în do-

meniul fizicii, dar utilizarea laserului în medicină, controlul calității și, pentru a fi specifici, în

debitarea buștenilor reprezintă tot atâtea inovații.

Ellseworth (1970) consideră că, din punct de vedere economic, inovația înseamnă noi

funcții de producție, deoarece se modifică funcțiile de transformare a resurselor în bunuri. Iar

în acest mod de abordare începe să se articuleze relația între creștere economică, inovație, mo-

dul de alocare a resurselor, realocarea surplusului social și creșterea factorilor de producție.

Dacă cercetarea științifică înseamnă transformarea banilor în cunoaștere, inovarea înseamnă

transformarea cunoașterii în bani.

2.4.5 Capitalul economic

În general, prin capital se înțelege ceva ce are capacitatea de a produce bunuri și/sau

servicii. Economia clasică distinge trei tipuri de capital: pământul, munca și așa-numitul capital

creat de om, pentru care se folosește de fapt termenul de capital. În economia neoclasică pă-

mântul este de regulă neglijat, atenția

fiind focalizată doar pe utilizarea op-

timă a muncii și a capitalului, (ceea

ce a condus la grave dezechilibre de

mediu). Odată cu creșterea interesu-

lui pentru modul de producere a ener-

giei și calitatea factorilor de mediu s-

a manifestat tendința de a include în

această categorie nu doar energia, cât

și alte inputuri materiale (Ekins et al.,

2003). Totuși, a lua în considerație

energia și resursele de mediu în func-

țiile de producție nu prea are sens,

deoarece măsura în care acești fac-

tori sunt substituibili este foarte

mică.

Rolul fundamental al capita-

lului este acela de a face munca

umană din ce în ce mai productivă, prin aprovizionarea continuă cu celelalte resurse. Piața de

capital este o instituție fundamentală deoarece:

o atrage banii necesari noilor investiții, atunci când creșterea capitalului societăților se

realizează prin emiterea de acțiuni;

o atrage economiile populației în sectoarele economiei reale, rol ce este preluat de fon-

durile de investiții;

o facilitează dezvoltarea companiilor;

o crearea posibilității ca guvernul sau administrațiile locale să se împrumute de la po-

pulație, prin emitere de obligațiuni sau titluri de stat.

Acțiunea este o hârtie de valoare ce certifică deținerea unei părți a capitalului unei com-

panii și oferă, celui ce o deține – de regulă, e vorba de pachete de acțiuni, nu de acțiuni nomi-

nale, două posibilități:

o de a primi dividende (cote părți din profitul firmei) și a participa la adunarea generală

a acționarilor și de a putea influența astfel politica firmei respective, sau

o de a vinde pachetul de acțiuni, la valoarea pieței, adică la cotația zilei.

În Figura 2-5 se prezintă mijloacele de investire și economisire existente în economiile

moderne. Titlurile de stat sunt, conform Legii Datoriei Publice, înscrisuri care atestă datoria

publică sub formă de bonuri, certificate de trezorerie sau alte instrumente financiare.

Fondurile de investiții reprezintă, pe piața de capital, intermediarii ce mijlocesc cum-

părarea sau răscumpărarea unor pachete diversificate de acțiuni și/sau titluri de stat (denumite

Risc pe termen mediu şi lung

Ran

dam

ent

%

Acţiuni

Portofolii emise de

fondurile de

investiţii

Depozite

bancare

Titluri de

stat

Păduri

Figura 2-5 Ierarhizarea mijloacelor de economisire și de

investiții

portofolii), diversificarea fiind singurul mijloc prin care este posibilă armonizarea a două inte-

rese contrarii: siguranța profitului și rata profitului (rentabilitatea acțiunii). Sunt activități eco-

nomice foarte rentabile dar cu un grad de risc ridicat sau, din contră, puțin rentabile dar cu un

grad de risc redus; toate aceste tipuri de acțiuni, combinate într-un portofoliu, sunt cotate îm-

preună la bursă, dar gradul de risc asigurat printr-o astfel de diversificare este totuși destul de

ridicat.

2.4.6 Capitalul natural

Capitalul natural este o denumire generică folosită pentru toate resursele oferite de eco-

sistemele naturale și cultivate, prin resurse înțelegându-se de data aceasta materii prime, bunuri

și servicii. În capitalul natural sunt incluse, de asemenea, mineralele, apa, resursele energetice

convenționale. Capitalul natural a înlocuit un alt termen generic folosit în economia clasică, și

anume pământul, ca mijloc de producție. Echivalentul pământului în economia agrară clasică

este, în economia forestieră, suprafața păduroasă, ce constituie factorul fără de care sectorul

forestier nu ar putea exista.

De Groot et al. (2002) au inventariat caracteristicile capitalului natural, prezentate în

Tabelul 2-1 considerând următoarele funcții ale ecosistemelor:

de regularizare (a circuitelor bio-geo-chimice, regularizare a climatului, purificarea apei);

de producție (materii prime și resurse genetice),

de protecție a habitatelor: refugiu pentru faună în perioadele de reproducere, conservarea

in situ a resurselor genetice;

de informare (capitalul natural oferă posibilității de recreare și de bucurie estetică, oferă

informații).

O modalitate de a face totuși din capitalul natural un concept cu care să se poată opera

mai bine, cel puțin în analiza politicilor economice sectoriale este îngustarea semnificației aces-

tuia, respectiv definirea capitalului natural critic, înțeles ca sumă a condițiilor obligatorii exis-

tenței vieții, refacerii biomasei și menținerii ciclurilor bio-geo-chimice naturale (circuitul apei,

al carbonului și al azotului).

Mediul Principalele caracteristici ce condiționează existența și funcțiile ecosiste-

melor

Atmosfera Calitatea aerului, precipitații, temperatură, regim eolian

Apă Procese și fenomene hidrologice (scurgere, deversări, calitatea apei din pânza freatică)

Pământul Roca mamă și procesele geologice, procese geo-morfologice, ritmul erodării rocilor,

albedo

Habitate Caracteristicile vegetației (structură, biomasă, evapotranspirației)

Flora și fauna (diversitate specifică, dinamica biodiversității, valoarea nutritivă)

Lanțuri trofice

Valoarea conservării, aspecte de integrare

2.4.7 Sustenabilitatea - dezvoltarea durabilă

Dezvoltarea sau creșterea economică durabilă a invadat limbajul economic al ultimelor

decenii. Preferăm în continuare pe cel de sustenabilitate, deoarece acest termen se împacă mai

bine cu cel de bunăstare decât cu cel de creștere, dezvoltare – iar scopul activității economice

este creșterea sau menținerea bunăstării oamenilor.

Tabelul 2-1 Caracteristicile capitalului natural

Dezvoltarea durabilă, ca și concept, a fost lansat odată cu Raportul Brundtland: "dez-

voltarea durabilă este dezvoltarea care urmărește satisfacerea nevoilor prezentului, fără a

compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi". Dacă s-a vrut

inițial a fi o soluție doar la criza ecologică determinată de intensa exploatare resurselor naturale

și de degradarea continuă a mediului, în prezent conceptul s-a extins asupra calității vieții în

complexitatea sa, sub aspect economic și social. Obiect al dezvoltării durabile este acum și

preocuparea pentru echitate între state, nu numai între generații. Dezvoltarea sustenabilă sau

durabilă presupune cel puțin menținerea constantă a consumului pe cap de locuitor, dacă nu

creșterea acestuia.

Turner (1993) a analizat patru nivele ale sustenabilității, pornind de la sustenabilitate

foarte slabă, ce presupune consumul factorilor naturali pentru consum și, parțial, pentru crearea

de capital fizic, și încheind cu sustenabilitatea foarte strictă („sustenabilitate absurdă”) potrivit

căreia nu există posibilitatea de substituire a factorilor naturali cu cei creați de om – sustenabi-

litate foarte strictă înseamnă conservarea completă a capitalului natural.

Sustenabilitatea foarte slabă presupune, pe lângă completa substituire a capitalului na-

tural cu cel creat de om, absența vreunui prag al deprecierii capitalului natural. Acest tip de

sustenabilitate presupune ca raportul dintre economii și venituri (E/V) să fie mai mare decât

suma rapoartelor dintre deprecierea capitalul creat de om și aceleași venituri (ẟm/V) și depre-

cierea capitalului natural și venituri (ẟn/V), adică:

𝐸

𝑉≥𝛿𝑚

𝑉+𝛿𝑛

𝑉

Acest gen de sustenabilitate caracterizează creșterea economică a Emiratelor Arabe, ce

investesc banii câștigați din exploatarea petrolului în capital creat de om și în capital uman.

Sustenabilitate slabă se deosebește de sustenabilitatea foarte slabă prin faptul că vede

în reziliența și stabilitatea ecosistemelor niște limite ale substituirii capitalului natural cu cel

creat de om, iar pentru a monitoriza reziliența și stabilitatea ecosistemelor sunt necesari indica-

tori, ce se referă în primul rând la diversitatea biologică a ecosistemelor.

Sustenabilitate strictă: recunoaște și ține cont de existența unor procese ecosistemice

ireversibile sau de existența unor componente critice ale capitalului natural, ce limitează posi-

bilitățile de înlocuire a capitalului natural cu cel creat de om. Potrivit acestei filozofii, ce câș-

tigă tot mai mult teren, capitalul natural este un complement al capitalului propriu-zis, creat de

om (Daly, 1991).

Sustenabilitatea foarte strictă (absurdă) nu permite sub nicio formă substituirea capi-

talului natural cu cel creat de om.

Fiecare nivel de sustenabilitate a apărut din nevoia de a fixa noi limite creșterii econo-

mice, odată atins un anumit nivel de sustenabilitate: în perioada preindustrială și industrială

sustenabilitatea foarte slabă era dorită de societate; odată atinse niște limite ale rezilienței sis-

temelor naturale, prin poluare sau perturbarea lanțurilor trofice (prin reducerea biodiversității),

sustenabilitatea a fost redefinită ș.a.m.d. Într-un anumit moment al istoriei nu toate țările sunt

la același nivel de sustenabilitate sau nu-și doresc același nivel de sustenabilitate!


1. Care este legătura dintre capital și productivitatea muncii?

2. Care este diferența dintre sustenabilitatea foarte slabă și sustenabilitatea slabă?

3. Care sunt bunurile situate la baza piramidei lui Maslow?

4. Cum explică legea lui Say funcționarea economiei?

5. Care este diferența dintre sustenabilitatea slabă și sustenabilitatea foarte slabă?

2.6 Indicatorii dezvoltării socio-economice

2.6.1 Indicatorii socio-economici

Produsul intern brut (PIB) este un indicator economic agregat, calculat cu relația 2-1

în care simbolurile au următoarele semnificații: C – valoarea totală a consumului intern, Ec -

valoarea totală a economiilor și investițiilor, Ex – valoarea totală a exporturilor iar I – valoarea

totală a importurilor

IExEcCPIB (2-1)

Produsul intern net (PIN) este egal cu PIB, diminuat cu deprecierea capitalului creat

de om (Dm), adică valoarea totală a amortismentelor contabilizate în întreaga economie (relația

2-2). Se consideră că atât timp cât Ec>Dm și Ex>I economia este sustenabilă, în accepțiunea

teorie economice clasice.

DmIExEcCPIN ( 2-2)

Această abordare nu ține cont însă de deprecierea capitalului natural (Dn), depreci-

ere ce nu poate fi contabilizată atât timp cât „cantitatea” de capital natural nu poate fi

decât estimată, mai mult sau mai puțin precis. Pentru silvicultură, principala compo-

nentă este fondul de producție, ce nu poate fi estimat decât pe baza inventarului fores-

tier național. Produsul intern net ajustat (PINA) se calculează cu aceeași relație din

care se scade în continuare deprecierea capitalului natural, Dn. Prima tentativă de a înlocui PIB cu un indicator mai apropiat de ceea ce oamenii înțeleg

prin bunăstare (Nordhause et Tobin, 1972) s-a produs odată cu apariția măsurii bunăstării

economice (MBE). Pornind de la corelația dintre consum și bunăstare, cei doi au propus o

corecție a sistemului de conturi naționale și au observat că MBE, din 1929 spre anii ‘80, este

corelat cu PIB. Ulterior au apărut și semne de îndoială asupra capacității MBE de a exprima

aspecte sociale sau de mediu, motiv pentru care investigațiile au continuat în direcția formulării

unor indicatori suficient de agregați încât să permită înglobarea unor parametri de stare cât mai

diversificați.

2.6.2 Indicatorii utilizării durabile a capitalului natural

Indicele biodiversității planetare (Living Planet Index - LPI) a fost propus de Fondul

Mondial pentru Natură (WWF) în 1998. Acest indice evaluează tendințele de evoluție a peste

2000 de populații și a peste 1100 specii de vertebrate terestre și acvatice (atât de apă dulce cât

și marine). Pentru fiecare din aceste habitate, se evaluează un indice specific, care este un raport

între mărimile populațiilor în perechi de ani consecutivi. Media geometrică a acestor coefici-

enți, calculați pentru diverse specii, multiplicată cu indicele anului anterior. Anul de referință

pentru calcularea periodică a acestui indice este 1970; față de acel an, în 2003 indicele biodi-

versității terestre a scăzut cu 31%. Modul de calcul al indicelui biodiversității planetare pentru

o anumită specie este prezentat în relația (2-3), în care pi este efectivul populației în anul i, pi-1

este efectivul populației în anul anterior.

n

n

i i

i

p

pIBP

1

1 1

(2-3)

Indicele economisirii autentice. În capitolul întâi s-au prezentat două modalități de

definire a sustenabilității: sustenabilitate slabă, respectiv rigidă. Potrivit celei dintâi, în anumite

limite, capitalul natural poate fi substituit cu capital creat de om, potrivit celeilalte abordări,

capitalul natural trebuie să fie intangibil. Sustenabilitatea slabă ne permite să transformăm o

parte din pădurea naturală în teren agricol și pădure cultivată, ca apoi să investim banii respec-

tivi în capital creat de om: universități, spitale, infrastructură. Sustenabilitatea rigidă ne obligă

să alegem între două alternative extreme: întoarcerea la un mod de viață arhaic, cu un consum

minim de resurse și energie, sau folosirea celor mai moderne tehnologii de producere a energiei

din surse regenerabile, a celor mai moderne tehnologii de reciclare și epurare a apelor ș.a.m.d.

– acesta fiind motivul pentru care sustenabilitatea rigidă este numită uneori „absurdă”.

Indicele economisirii autentice a fost propus de Pearce et Atkinson (1993) ca indicator

al măsurii în care creșterea economică respectă regula potrivit cărei veniturile obținute pe seama

epuizării capitalului natural neregenerabil trebuie in-

vestite, într-o proporție cât mai mare în capital creat de

om, fie că este vorba de capital economic propriu-zis

(investiții, tehnologie), fie că este vorba de capital

uman (învățământ și educație, sănătate).

Indicele dezvoltării sustenabile a fost intro-

dus în anul 2001 și evaluează posibilitatea ca o țară să

păstreze capitalul natural și calitatea mediului pe o pe-

rioadă de timp de câteva decenii. Indicele se bazează

pe 21 indicatori, calculați pe baza a 76 variabile, nor-

malizate folosind abaterea standard (vezi tabelul 7-4).

Produsul național net ajustat (PNNA) a fost

creat în vederea utilizării complete a informațiilor existente în sistemul de conturi naționale

ajustate. Există trei abordări diferite: 1) scăderea valorii capitalului natural consumat din pro-

dusul național net (PNN), 2) scăderea din PNN a costurilor necesare readucerii capitalului na-

tural la situația din anul anterior. 3) asemănător abordării anterioare, diferența constând în faptul

că evaluarea economică a presiunii exercitate asupra mediului se face cu ajutorul metodelor

bazate pe piețe virtuale.

Indicele performanței de mediu permite evaluarea gradului în care politicile de mediu

au contribuit în mod real la atingerea obiectivelor stabilite prin acorduri internaționale, stan-

darde naționale sau prin consensul comunității științifice. Acest indice agregat se calculează

pentru 149 țări, pe baza a 16 indicatori reprezentativi pentru șase politici sectoriale, respectiv:

starea de sănătate a mediului, calitatea aerului, resursele de apă, biodiversitatea și habitatele,

resursele naturale productive și sustenabilitatea producției de energie. Acest indice a fost rezul-

tatul unei cooperări între universitățile Yale și Columbia, Forumul Economic Mondial și Co-

misia Europeană de Cercetare. Datele actualizate privind indicatorii performanței de mediu se

găsesc la adresa http://epi.yale.edu/Home.

În ceea ce privește silvicultura, singurul indicator luat în considerație este modificare

fondului de producție – creșterea sau descreșterea acestuia.

Rucsacul ecologic este un indicator sintetic apărut în anii 90 (nu s-a bucurat de prea

mult succes, deoarece amprenta ecologică este mai sugestivă), menit să permită ierarhizarea

bunurilor și produselor în funcție de cantitatea de pământ dislocată pentru producerea aces-

tora, având în vedere rucsacurile ecologice ale tuturor resurselor consumate, mai puțin mano-

pera. Rucsacul ecologic al unui autoturism de exemplu, este format din rucsacul ecologic al

cantității totale de metal folosit la fabricarea acestuia, de rucsacul ecologic al energiei electrice,

de rucsacul ecologic al cauciucurilor, ș.a.m.d. Firește, astfel de indicatori bazați totdeauna pe

altceva, ce trebuie dedus la rândul lui din altceva, adică pe un arbore de consumuri specifice,

nu s-au bucurat de prea mult succes, fiind prea dificil de calculat.

Amprenta ecologică (AE) a fost concepută la începutul anilor 90, în încercarea de a

cuantifica gradul de încărcare a biosferei datorată activităților umane ce utilizează resurse na-

turale regenerabile (Wackernagel et Rees, 1996). Premisa de la care cei doi autori au pornit a

fost aceea că producerea energiei, utilizarea resurselor naturale și depozitarea deșeurilor ge-

nerate de procesele industriale afectează în cele din urmă calitatea ecosistemelor terestre și

Amprenta ecologică estimează

ce suprafață de teren productiv din

punct de vedere biologic este nece-

sară pentru a menține o anume po-

pulație de oameni, cu un anumit stil

de viață (Chambers et al, 2000).

Amprenta ecologică se exprimă în

hectare globale (hag), un hag fiind

un hectar a cărui productivitate

este egală cu productivitatea medie

a celor 11,2 miliarde ha bioproduc-

tive existente pe planetă.

acvatice. Comparând AE caracteristică unei comunități, cu suprafața productivă de care dis-

pune respectiva populație se oferă o imagine sugestivă a măsurii în care consumul respectivei

comunități este sustenabil. Atunci când AE este mai mică decât biocapacitatea, consumul este

sustenabil, când este mai mare, consumul este nesustenabil.

AE permite compararea performanței de mediu realizate de economiile naționale, con-

siderate ca și „cutii negre6”; amprenta în sine fiind de fapt un indicator sintetic al sustenabilității

biologice a activității economice. Ipotezele pe care se bazează AE sunt următoarele (Wacker-

nagel et al., 2002):

Există posibilitate urmăririi resurselor pe care oamenii le consumă și a deșeurile pro-duse prin consum.

Majoritatea resurselor pot fi evaluate cantitativ în ceea ce privește suprafața biopro-ductivă imobilizată pentru producerea lor – inclusiv, de exemplu, suprafața constru-ită pe terenuri ce ar putea avea destinație agricolă sau forestieră, suprafața haldelor de steril rezultate în urma exploatării cărbunelui ș.a.m.d. Resursele sau reziduurile ce nu pot fi cuantificate nu sunt luate în calcul.

Ponderând fiecare suprafață în raport cu bioproductivitatea acesteia, diferite tipuri de suprafețe pot fi convertite în hectare globale.

AE estimează suprafețele de teren productiv din punct de vedere biologic cât și supra-

fețele luciului de apă necesare pentru a suporta nivelul actual al consumului unei anumită

populați, la un anumit nivel al utilizării resurselor (Ceballos et al., 2005; Monfreda et al., 2004).

Amprenta ecologică a unei țări este suprafața totală necesară pentru a produce hrană, fibre na-

turale și lemn, dar și pentru a absorbi deșeurile și reziduurile generate, făcând loc totodată și

infrastructurii (suprafața construită). AE la nivel mondial, pe continente și țări pot fi descărcate

de pe pagina web www.footprintnetwork.org.

Condiția ca o țară să se dezvolte durabil este ca amprenta ei ecologică să fie cel mult

egală cu biocapacitatea, indicator care oferă măsura capacității productive a ecosistemelor din

țara respectivă. Biocapacitatea (BC) exprimă capacitatea biologică de a produce biomasă; în

cazul ecosistemelor terestre, ea depinde atât de condițiile naturale cât și de tehnologiile aplicate

în agricultură și silvicultură.

P

BPSBPSBPSBPSBPSBC

hhccspssaa ( 2-4)

BC se exprimă tot în hectare globale, și se calculează cu relația (2-4), în care P – popu-

lația, S – suprafața (ha), BP – bio-productivitatea iar indicii au următoarele semnificații: a –

teren agricol, s – teren forestier, h – luciu de apă, p – pășune, c – suprafață construită.


1. În ce constă diferența dintre produsul intern brut și produsul intern net?

2. De ce PIB nu este un indicator capabil să reflecte corect dezvoltarea sustena-

bilă?

3 Cererea de bunuri și servicii Cele mai multe decizii în materie de alocare a resurselor sunt dictate de cerere. Capita-

lismul, ca sistem politic și economic, este unul orientat preponderent spre cerere, văzută ca un

motor al creșterii economice. În economia mediului se pune un accent deosebit pe cererea de

servicii ecosistemice, motiv pentru care studierea cererii o preced pe aceea a ofertei, respectiv

a producerii de bunuri și servicii.

6 Cutia neagră este un concept specific teoriei sistemelor, potrivit căruia nu contează modul de funcţionare a unui

sistem (natural, economic sau tehnologic) ci doar intrările şi ieşirile din acesta.

http://www.footprintnetwork.org/

3.1 Utilitatea Utilitatea este capacitatea bunurilor și/sau a serviciilor de satisface nevoile sau dorin-

țele umane – așadar utilitatea este indisolubil legată de cerere. Un termen folosit uneori ca sino-

nim funcției utilității este funcția bunăstării. Utilitatea mai are o accepțiune, de data aceasta

pentru teoria deciziei, situație în care utilitatea nu este asociată bunurilor și/sau serviciilor, ci

alternativelor decizionale, adică acțiunilor pe care oamenii sunt puși în situația de a le între-

prinde. În această accepțiune, utilitatea exprimă preferințele oamenilor pentru consecințele ce

se exclud reciproc, fiind vorba de fapt de o utilitate așteptată a fiecărei alternative decizionale.

În managementul riscului utilitatea are și un antonim, care este disutilitatea, ceea ce nu în-

seamnă absența utilității ci diminuarea acesteia, ca urmare a reducerii unui factor cauzal, care

poate fi un bun sau un venit.

Utilitatea este asemănătoare temperaturii: așa cum temperatura indică starea unui corp

de a fi cald sau rece, dar nu și cantitatea de căldură stocată sau schimbată de acesta cu alte

corpuri, utilitatea indică, în cazul oamenilor, starea de mulțumire, de bine. Utilitatea nu are

unitate de măsură, motiv pentru care economiștii o preferă mai degrabă ca explicație a com-

portamentului consumatorului decât ca instrument propriu-zis de analiză.

Utilitatea este așadar un concept multidimensional, ce înseamnă de fapt pachete de bu-

nuri și servicii, ce pot fi alese în diverse combinații de utilități parțiale egale; apare astfel noți-

unea de curbă de indiferență, despre care se va vorbi spre finele capitolului. Conform acestui

punct de vedere, nu utilitatea bunurilor contează neapărat, ci ordinea în care acestea sunt cum-

părate – acesta este principiul ordinalității.

Pe acest principiu a fost imaginată și piramida lui Maslow, prezentă în capitolul ante-

rior. Edgeworth, în a sa lucrare Fizica Matematică, face o remarcă interesantă: „hedonismul ar

putea fi încă în situația în care au fost căldura și electricitatea înainte de a deveni științe”; el

chiar a imaginat, principial, un aparat ce ar fi trebuit să cuantifice plăcerea sau durerea perce-

pută de un individ într-o perioadă de timp, denumit hedonimetru7.

3.2 Funcția cererii Funcția cererii este locul geometric al combinațiilor dintre cantitățile și prețurile cores-

pondente, oferite de un consumator – cererea individuală – sau de un grup de consumatori –

cererea agregată. Funcția cererii este totdeauna descendentă, datorită legii descreșterii utilității

marginale, existenței unor substituenți dar și existenței așa-numitei restricții bugetare, adică

limita impusă oricărui consum, indiferent că e vorba de consum individual (final) sau tehnolo-

gic, datorat unui proces de producție.

Legea descreșterii utilității marginale exprimă scăderea prețului oferit pentru fiecare

unitate în plus de produs, deoarece unitățile de produs cumpărate și consumate anterior au sa-

tisfăcut deja parte din nevoia ce a determinat cererea.

7 Un hedomimetru „obiectiv” ar trebui să măsoare concentraţia mai multor hormomi şi substanţe sintetizate de creier,

concentraţie ce creşte atunci când organismul simte starea de plăcere, sau, din contră, pe aceea de durere. Dar o astfel

de cuantificare a plăcerii ar anula, de fapt, însăşi plăcerea.

3.3 Elasticitatea cererii Din perspectiva nevoilor omului, nu toate necesitățile sunt satisfăcute în aceeași măsură

la un moment dat, de același bun: hrana de pildă, satisface o nevoie biologică primară, dar poate

satisface și o curiozitate la un moment dat, sau chiar nevoia de recunoaștere socială, atunci când

pregătim un banchet, de exemplu. Când îți este foarte sete, utilitatea dată de 500 ml de apă (Q’)

este foarte mare și ești dispus să plătești un anumit preț la

litru, fie acesta P’; dar pentru o sticlă de un litru nu mai ești

dispus să plătești tot atât de mult, deoarece știi că nu mai ai

nevoie de o asemenea cantitate. Aceasta dovedește elastici-

tatea cererii, adică existența unei corelații inverse între prețul

oferit și cantitatea cerută.

Economistul britanic Alfred Marshall a definit elas-

ticitatea ca raport între schimbarea procentuală a cantității

cumpărate și schimbarea procentuală a prețului de cumpă-

rare, schimbarea prețului fiind relativ mică (Figura 3-1).

'

'

/)'(

/)'(

PP

P

Q

QQ

PPP

QQQ m

mm

m

( 3-1)

Din relația (3-1) rezultă că elasticitatea cererii este tot-

deauna negativă, deoarece unui preț mai mare, îi va cores-

punde totdeauna o cantitate mai mică; așa că indiferent cum

sunt așezați termenii în cele două paranteze, rezultatul va fi ne-

gativ. Termenii relației (3-2) pot fi rearanjați mai convenabil și,

schimbând semnul, rezultând relația ( 3-2):

m

m

Q

P

PP

QQ

'

' ( 3-2)

În figura 3-1 cererea este reprezentată de o cerere lini-

ară, ceea ce înseamnă o funcție de tipul P= A - bq, în care A

este prețul șoc, la care cantitatea cerută q este zero.

Atunci când variația cantității este foarte mică, la fel va

fi și variația prețului, iar raportul celor două – adică primul ter-

men al relației 3-2 – este panta funcției într-un punct, adică

derivata de ordinul întâi a funcției cererii. Cum, în figura 3-2, funcția are formă liniară, depla-

sându-ne de la stânga la dreapta, scade prețul și crește cantitatea – așadar spre extremitatea

stângă raportul preț/cantitate este supraunitar, și rămâne așa până când până când devine egal

cu -1/b, punct în care elasticitatea este unitară.

Dincolo de acest punct, deplasându-ne tot spre dreapta, raportul preț/cantitate scade,

iar produsul acestuia cu –1/b devine subunitar. Așadar de-a lungul unei funcții liniare a cererii,

în funcție de panta acesteia, vom avea o primă porțiune în care elasticitatea este supraunitară,

apoi un punct în care elasticitatea este unitară, după care urmează o porțiune în care elasticitatea

este sub-unitară – vezi figura 3-2.

Atunci când se consideră că funcția cererii este liniară, elasticitatea va fi unitară în

mijlocul segmentului, supraunitară la stânga și subunitară la dreapta punctului respectiv (fi-

gura 3-2). O altă formulă, bazată de data aceasta pe mediile dintre prețuri, respectiv cantități

(prețul inițial și noul preț, cantitatea inițială, și noua cantitate) este prezentată în relația 3-3.

P

P’

Q Q’

dQ

dP

A

Pm

Qm Q

P

Figura 3-1 Elasticitatea de-a

lungul unei cererii liniare

p1

p2

q1 q2

Q

P

e>1

e=1

e<1

ΔQ

ΔP

Figura 3-2 Elasticitatea cererii

la preț

PmedP

QmedQ

P

Q

%

% ( 3-3)

Atunci când se determină elasticitatea pe o anumită porțiune a cererii, se vorbește de

elasticitatea pe arc, deoarece, în majoritatea cazurilor funcția cererii nu este considerată liniară.

Se vorbește de o cerere perfect elastică atunci când o creștere mică a prețului conduce

la o scădere foarte mare a cantității cumpărate, sau invers: o scădere foarte mică a prețului

conduce la o creștere mult mai mare a cantității cumpărate. Care sunt produsele a căror cerere

este perfect elastică? Firește, cele care sunt și așa foarte scumpe sau foarte rare: articolele de

lux pentru consumatorul individual și sortimentele valoroase și rare de lemn pentru economia

forestieră, precum lemnul pentru furnire estetice. La această categorie de bunuri, cumpărătorii

sunt dispuși să cumpere întreaga cantitate la un anumit preț și nimic la un preț ceva mai mare.

Care sunt produsele a căror cerere este inelastică? Cele ce satisfac nevoile primare,

adică cele situate la baza piramidei lui Maslow: produsele ce constituie alimentația de bază, în

general: o creștere cu un procent a prețului nu conduce la o scădere cu un procent a cantității

cumpărate, după cum nici o scădere a prețului nu determină un consum mai mare. Aceste bunuri

satisfac necesități primare.

3.4 Relația dintre cerere și venit Din punct de vedere al relației dintre cerere și venit, există bunuri normale – cele la

care cererea crește odată cu venitul - și bunuri inferioare – cele la care cererea scade pe măsură

ce crește venitul (figura 3-3). În categoria bunurilor inferioare intră, de pildă, anumite alimente

(cartofii sau, în Asia, orezul), motoretele.

Lemnul de foc este un bun inferior, pe când

lemnul de lucru este deja un bun normal: prin ana-

liza raportărilor statistice s-a dovedit că după 1980,

cererea de lemn de foc a scăzut anual cu 1,5% în

țările dezvoltate, pe când în țările în curs de dezvol-

tare aceasta a crescut anual cu 2,3 % (Buongiorno et

al., 2003).

Cel ce a definit prima dată bunurile inferi-

oare a fost economistul german Ernst Engel. Potrivit

legii ce-i poartă numele, cu cât venitul unei familii

este mai mic, cu atât ponderea cheltuielilor cu ali-

mentele crește. Un tip particular de astfel de bunuri

sunt cele identificate de Robert Giften (statistician

englez din secolul XIX), ce a descoperit că țăranii irlandezi cumpărau mai mulți cartofi atunci

când prețul acestora creștea. Explicația este simplă: atunci când prețul cartofilor creștea, cota

din venit rămasă pentru celelalte bunuri era mult prea mică fiind, în cele din urmă, destinată

cumpărării aceluiași aliment de bază.

3.5 Agregarea cererii

3.5.1 Bunuri de utilitate privată

Bunurile și serviciile de utilitate privată se caracterizează prin exclusivitate și rivalitate:

exclusivitatea presupune îndeplinirea unor condiții anterior utilizării – plata unui preț, la care

se pot adăuga și alte condiții – pe când rivalitatea presupune că imposibilitatea ca același bun

să fie folosit în același timp de doi sau mai mulți oameni.

Venituri

Can

tită

ţi c

um

păra

te

Bunuri

inferioare

Bunuri

normale

Figura 3-3 Bunuri normale și bunuri

inferioare

Fie doi consumatori, fiecare cu cererea

lui (o linie întreruptă, respectiv o linie conti-

nuă). Pentru prima unitate de produs (figurată

în origine), cel de-al doilea consumator este dis-

pus să plătească mai mult decât primul – la fel

și pentru celelalte. Cererea agregată a celor doi

se calculează însumând cantitățile cumpărate la

fiecare nivel de preț. (figura 3-5).

Motivul pentru care se adună cantitățile

cumpărate la același preț este rivalitatea, adică

imposibilitatea ca doi indivizi sau două firme să

posede același bun sau să beneficieze de același

serviciu în același timp. Pentru a calcula funcția

cererii – adică dependența dintre prețuri și cantități se parcurg următorii pași:

1. se ordonează descrescător după prețul oferit

cantitățile vândute.

2. se cumulează cantitățile

3. se calculează o funcție de regresie liniară sim-

plă, în care variabila rezultativă este prețul iar cea ex-

plicativă este cantitatea, funcție de forma y = b + a·

x, în care y este prețul iar x este cantitatea.

În tabelul 3-1 este prezentat un exemplu nu-

meric referitor la cererea agregată a două firme pen-

tru șapte partizi de lemn pe picior. Pe baza datelor din

tabelul 3-1 funcția cererii este P=147,783 - 0,0229

Volum.

Tabelul 3-1

Modul de determinare a cererii agregate pentru șapte partizi de lemn pe picior

partida

nr.

Volumul

(m3)

cumpărată

de firma...

la prețul

(RON m-3)

Volumul cu-

mulat (m3)

1 560 A 150 560

2 1500 B 89 2060

3 840 A 70 2900

4 365 A 65 3265

5 478 B 63 3743

6 681 B 50 4424

7 520 A 45 4944

3.5.2 Bunuri de utilitate publică

Bunurile de utilitate publică nu presupun rivalitate în utilizarea lor: în același timp, doi

sau mai mulți indivizi pot admira același peisaj, se pot bucura de același aer curat, de aceleași

ape limpezi, fără a fi obligați să plătească pentru asta. Drept urmare, cererea lor agregată se

formează însumând prețuri oferite pentru aceleași cantități. Să analizăm modul de formare a

funcției agregate a cererilor formulate de trei consumatori – fie acestea reprezentate în figura

3-4. Forma acestei funcții sugerează faptul că în apropierea originii, deci pentru primele canti-

tăți din bunul sau serviciul respectiv, prețul total oferit este foarte mare, și scade pe măsură ce

crește cantitatea. Este evident că atunci când numărul cererilor individuale agregate crește, va

Cantitate

P

Figura 3-4 Funcția cererii pentru bu-

nuri de utilitate publică

C

P Cererea

primului

consumator

Cererea

agregată a celor

doi consumatori

Cererea celui

de-al doilea

consumator

Figura 3-5 Agregarea cererii pentru bunurile

de utilitate privată

crește în special numărul ofertelor mici (și cantități

mici, și oferte mici de preț), care în sistemul de co-

ordonate sunt plasate în apropierea origini.

Cererea cumulată va crește așadar asimp-

totic la ordonată, motiv pentru care funcția expo-

nențial negativă y=ae-bx este forma cea mai potri-

vită. Funcțiile de acest tip au o proprietate impor-

tantă, și anume faptul că derivata de ordinul întâi

este egală cu y’=e-bx, iar elasticitatea este constantă

pe tot domeniul de definiție. Practic, operațiile prin

care se calculează o astfel de funcție sunt următoa-

rele:

1. se ordonează înregistrările crescător, după

cantități;

2. se cumulează prețurile oferite;

3. se calculează o funcție de regresie exponențial negativă, în care variabila rezultativă

este prețul, iar cea explicativă cantitatea.

Modul de calcul al valorilor cumulate

este diferit. Ordonarea datelor se va face cres-

cător după cantitate (în cazul datelor din tabelul

3-2 cantitățile reprezintă numărul de vizite într-

un parc, într-un an), după care cumularea pre-

țurilor oferite se face în sens invers, începând

cu valoarea cea mai mică (asociată numărului

cel mai mare de vizite) și încheind cu valoarea

ce corespunde unei singure unități de produs. În

cazul funcției din figura 3-6, panta funcției ce-

rerii într-un punct, fie acesta x, are valoarea e–

0,42x.

3.6 Cererea pentru două pro-duse

3.6.1 Restricția bugetară

Scopul consumului este maximizarea utilității. Dar prima restricție căreia trebuie să i

se supună consumul este cea bugetară, adică încadra-

rea într-o sumă de bani dată. Până la a înțelege cum

poate fi maximizată această utilitate, ce depinde de

mai multe variabile, vom aborda o situație mai sim-

plă, și anume alegerea între două bunuri. Teoria ale-

gerii indiferente a fost dezvoltată de Francis Ysidro

Edgeworth, de Vildfredo Pareto și alți economiști în

primele decenii ale secolului XX.

Fie o sumă de bani V și două bunuri X și Y,

perfect substituibile, ce pot fi cumpărate de pe piață,

la prețurile px și py. Venitul V poate fi alocat celor

două bunuri în diverse proporții, sau în exclusivitate:

dacă se cumpără doar bunul X, atunci vor fi cumpă-

rate V/px unități, dacă se cumpără doar bunul Y,

Tabelul 3-2

Cererea pentru funcția recreativă într-

un parc – exemplu ipotetic

Număr

de vizite

pe an

Costul unei vi-

zite (UM)

Costuri

cumulate

(RON)

1 80 308

3 50 228

4 23 178

4 15 155

5 80 140

6 45 60

7 15 15

0

50

100

150

200

250

300

350

400

450

1 2 3 4 5 6 7

Număr de vizite pe an

Co

st c

um

ula

t p

er

viz

ită (

RO

N) Funcţia ajustată

y = 628,65e-0,4277x

Datele empirice

Figura 3-6 Cererea agregată pe baza da-

telor din tabelul 3-2

Y

X

V/p1

y

V/p1

x

V/p2

y

V/p3

y

V/p4

y

V/p5

y

V/p2

x V/p3

x V/p4

x V/p5x

A

A’

Figura 3-7 Restricțiile bugetare

atunci vor fi cumpărate V/py unități. Între aceste două situații, sunt o infinitate de combinații

liniare între x și y, toate la fel de utile, toate satisfăcând aceeași condiție: pxqx+pyqy=V.

Aceasta situație este figurată în figura 3-7 de dreapta AA’, de-a lungul căreia ceea ce

se schimbă sunt cantitățile qx și qy. Dacă se schimbă oricare din prețurile px și py, se modifică

și restricția bugetară: în aceeași figură sunt figurate cinci astfel de restricții bugetare, ceea ce

diferă fiind doar combinațiile de prețuri px și py, nu și bugetul alocat celor două bunuri. Trasând

o curbă tangentă la toate aceste drepte, se obține curba de indiferență.

3.6.2 Curba alegerii indiferente

Atunci când prețurile px și py din figura 3-7 variază foarte puțin, curba tangentă la fie-

care restricție bugetară corespunzătoare fiecărei variații infinitezimale va avea forma prezentată

în 3-8, denumită curba alegerii indiferente (curba de indiferență, în jargonul economic) , ce

reunește toate combinațiile posibile dintre cantitățile consumate din X și Y ce asigură aceeași

utilitate – conceptul a fost introdus în economie de F. Y. Edgeworth. Această funcție este

totdeauna descrescătoare și convexă.

Convexitatea funcției alegerii indiferente se datorește descreșterii infinitezimale (tot

mai mici) a utilității: dacă U(n) este utilitatea dată de n unități de produs, atunci utilitatea mar-

ginală a următoarei unități de produs va fi U(n+1) – U(n); la fel, utilitatea marginală a următoarei

unități de produs, adică U(n+2)-U(n+1) va fi și mai mică. Pe măsură ce cantitatea de produs crește,

aceasta satisface cantități de necesitate din ce în ce mai puțin importante.

Unui anumit buget și unei anumite perechi de prețuri pentru două produse îi corespunde

o singură curbă de indiferență, iar restricția bugetară conduce la relația 3-4, potrivit căreia celor

două bunuri vor fi alese în cantități invers proporționale cu prețurile lor:

y

x

x

y

p

p

q

q ( 3-4)

în proporția (3-4) produsul extremilor este egal cu produsul mezilor, deci se susține ipoteza

alegerii indiferente, deoarece bugetul alocat celor două produse este egal. Deci cantitatea cum-

părată din y (qy) va fi dată de relația (2-8)

y

xxyp

pqq (3-5)

Rata marginală de substituire este raportul dintre cantitatea la care un consumator re-

nunță din bunul Y pentru a consuma o unitate în plus din

bunul X. Rata marginală de substituire este dată, potrivit

relației (2-8), de raportul inversat dintre bunul de refe-

rință – y în cazul acesta – și bunul substitut, adică x.


1. Ce exprimă elasticitatea cererii? Cum se calcu-

lează?

2. Pe ce relație matematică se bazează curba alege-

rii indiferente, ca funcție matematică?

3. Ce sunt bunurile inferioare, din punct de vedere

al relației cerere-venit?

X

Y

dy dx

D

D’

I

0

Figura 3-8 Alegerea a două bunuri,

X și Y.

4 Producția de bunuri și servicii

4.1 Factorii de producție Bunurile și serviciile sunt caracterizate prin utilitate, cantitate și preț; pentru a produce

aceste bunuri, este nevoie de factori de producție, precum: munca, capitalul, resursele naturale

(capitalul natural) și antreprenoriatul.

Munca este o activitate conștientă, specific umană, îndreptată spre atingerea unui anu-

mit scop, prin care omul își definește de fapt interesul. Munca a fost din totdeauna factorul activ

și determinant al activității economice. Adam Smith a fost primul care a folosit termenul de

capital uman. Ceea ce caracterizează și interesează cel mai mult din punct de vedere economic

este productivitatea muncii, definită la modul general prin valoarea adăugată într-o unitate de

timp. Deoarece procesele de producție, prin complexitatea lor, fac imposibilă sau foarte dificilă

estimarea productivității valorice a muncii pe parcursul procesului de producție, în activitatea

curentă se folosește mai frecvent indicatorul de productivitate fizică, exprimat prin numărul de

bunuri produse într-o unitate de timp (oră, zi, săptămână, lună, an). Venitul realizat de un indi-

vid, ca urmare a muncii depuse, se numește salariu.

Creșterea productivității muncii este condiționată în primul rând de diviziunea muncii,

înțeleasă ca proces continuu, prin care oamenii se specializează în efectuarea anumitor operații.

Din punct de vedere istoric, prima mare diviziune a muncii a avut loc în comuna primitivă, când

activitatea de creștere a animalelor s-a separat de aceea de cultivare a pământului. Diviziunea

muncii este indisolubil legată de organizarea producție, iar cel ce a pus bazele organizării ști-

ințifice a producției – ceea ce se numește acum management – a fost Frederick Winslow Taylor,

care a publicat, în 1911, Principiile Managementului Științific.

Capitalul desemnează ansamblul bunurilor folosite pentru obținerea altor bunuri și

servicii ce satisfac nevoile oamenilor. Venitul realizat ca urmare a imobilizării capitalului într-

un proces de producție se numește profit. Rolul fundamental al capitalului este acela de a crește

productivitatea muncii.

Capitalul este de două feluri: fix și circulant. Capitalul fix este format din bunuri ce

participă la mai multe cicluri de producție, se consumă treptat și sunt înlocuite după mai multe

cicluri de producție; consumarea treptată a capitalului fix este denumită uzură, care poate fi, la

rândul ei, fizică și morală.

Uzura fizică este deprecierea treptată a caracteristicilor funcționale, condiționată la rân-

dul ei de durata de viață, de gradul de încărcare și de condițiile de exploatare.

Uzura morală apare datorită progresului tehnic și constă de fapt într-un decalaj din ce

în ce mai mare între performanțele tehnice (productivitate, consumuri specifice, siguranță în

exploatare, versatilitate, design) ce caracterizează echipamentul aflat în exploatare și perfor-

manțele echipamentului similar, recent apărut pe piață. Legătura între productivitatea muncii și

gradul de înnoire a capitalului fix este indisolubilă și creează o serie de condiționări cărora

managementul întreprinderii trebuie să le facă față continuu.

Capitalul circulant este format din bunuri ce-și transferă valoarea integral într-un ciclu

de producție. În această categorie intră materiile prime, materialele, energia, apa tehnologică.

Acestea sunt înlocuite la fiecare ciclu de producție și, prin impactul pe care îl au asupra calității

mediului produc externalități, ce vor fi tratate în capitolul următor.

Resursele naturale reprezintă o altă categorie de factori de producție, dintre care cel

mai important este pământul, folosit pentru producția vegetală sau forestieră. Economia clasică

face referire la pământ mai degrabă ca termen generic, pentru ecosistemele cultivate – ce pot fi

nu doar terestre, ci și acvatice.

Resursele naturale sunt, la rândul lor, regenerabile sau neregenerabile. Cele regenera-

bile sunt: culturile agricole, pădurile cultivate, bancurile de pești – în general, orice populație

biologică suficient de mare încât procesele reproductive să nu fie afectate sau expuse riscurilor

consangvinizării.

Conform definiției date de David Ricardo, renta este surplusul de valoare datorată

deținerii unui factor de producție care are o ofertă fixă sau limitată. Trebuie precizată totuși

diferența dintre a fi rentabil și a produce rentă. De exemplu, dacă o fabrică de cherestea vinde

cheresteaua la un preț mai mare decât costul de producție, obținând astfel un profit, curând și

alți producători intră pe piața cherestelelor iar prețul scade; surplusul realizat de fabrica respec-

tivă nu este totuși rentă, deoarece este creat pe baza unui factor de producție – materia primă –

a cărui ofertă nu este fixă sau limitată. Renta agricolă este limitată de faptul că pământul, ca

factor de producție este limitat; la fel și renta forestieră.

Atunci când activitatea productivă depinde de un factor de producție fix (de exemplu o

locație bună sau un drept exclusiv cum ar fi un proces de producție patentat), iar alți producători

nu pot intra pe piață pentru a determina scăderea prețului, pe bună dreptate se vorbește de rentă

economică.

Exemplul clasic de rentă este renta funciară. Oferta de pământ este în general fixă și

nu există un cost de producție a acestuia, dar cu alte inputuri suplimentare, pământul poate fi

făcut să producă outputuri mult mai mari ca valoare decât costul total al inputurilor. Diferența

dintre valoarea ouputurilor și valoarea inputurilor este chiar renta funciară. Pe terenuri foarte

productive sau pe terenuri mai bine plasate, renta este mare, deoarece costurile de transport sunt

mai mici (renta diferențială de poziție) în timp ce în zone mai îndepărtate sau mai puțin pro-

ductive, renta economică este mult mai scăzută. Renta are un caracter perpetuu, dar în funcție

de periodicitatea cu care apare se vorbește de rentă anuală sau de rentă periodică.

Antreprenoriatul este efortul uman al celor ce își asumă riscul combinării celorlalți

factori de producție în procese coerente al căror ultim obiectiv este generarea de bunuri și ser-

vicii. Antreprenoriatul este factorul de producție ce organizează de fapt ceilalți trei factori de

producție. O caracteristică esențială a antreprenoriatului este riscul. Un antreprenor își asumă

riscul înainte de a produce ceva, fără a avea garanția că producția în sine va fi profitabilă. De-

sigur, estimarea gradului de risc pe care îl presupune o viitoare investiție sau afacere este o

măsură obligatorie și este componentă a planului de afaceri sau a studiilor de prefezabilitate și

fezabilitate necesare demarării unei investiții.

Producția este procesul de transformare a unor inputuri (resurse) într-unul sau mai

multe produse (bunuri și/sau servicii). Legitățile economice ce guvernează producția sunt oa-

recum similare celor ce caracterizează consumul, deoarece decurg din aceleași restricții și li-

bertăți: resursele sunt limitate iar cel ce produce are libertatea de a alege ceea ce urmează să

producă.

În primul rând, volumul producției depinde de cantitățile în care sunt disponibile și sunt

folosite resursele. La rândul lor, resursele pot fi combinate în diverse proporții, în funcție de

tehnologia sau tehnologiile folosite: poți produce mobilier la comandă din lemn masiv, în care

consumi relativ puțină energie, multă materie primă scumpă și multă manoperă, sau poți fabrica

la scară industrială un singur tip de produs, standardizat ca dimensiuni, pentru care consumi

mult mai multă energie (încorporată de pildă în plăcile aglomerate și diversele produse de fini-

saj), poate mai puțin lemn și cu siguranță mai puțină manoperă, dacă folosești o linie de pro-

ducție în care parte din operații sunt mecanizate.

În al doilea rând, tehnologia de care dispune o anumită firmă condiționează, în princi-

pal, următoarele elemente:

o randamentul utilizării materiilor prime;

o randamentul utilizării energiei;

o costul manoperei;

o mărimea stocurilor de materii prime necesare asigurării unui flux de producție optim;

o costurile de producție (în special costurile variabile).

Așa cum s-a spus anterior, resursele sunt substituibile între ele, dar între anumite li-

mite, condiționate tehnologic. A produce mai mult înseamnă, inevitabil, a consuma mai mult,

dar consumul nu trebuie să crească proporțional pentru toate resursele, din motivele ce vor fi

prezentate în cele ce urmează.

4.2 Noțiuni fundamentale privind utilizarea resurselor

4.2.1 Legea randamentelor descrescătoare

Ideea diminuării productivității marginale a fost lansată concomitent de mai mulți eco-

nomiști importanți, precum T.R. Malthus (1815), Robert Torrens (1815), Edward West (1815)

și David Ricardo (1815). Conceptul a fost rafinat și a căpătat forma actuală datorită contribuției

lui Philip H. Wicksteed8 (1844-1927), economist britanic ce a avut o influență covârșitoare în

domeniu, datorită lucrărilor „Teoria productivității marginale a distribuției” , „Alfabetul știin-

ței economice”, „Scopul și metoda economiei politice” și „Bunul simț al economiei politice”.

Potrivit legii descreșterii randamentelor, atunci când consumul dintr-o resursă crește

iar celelalte consumuri rămân constante, producția va crește și ea, dar până la un anumit punct,

dincolo de care rata creșterii producției va fi din ce în ce mai mică comparativ cu rata creșterii

consumului resursei în cauză.

Un exemplu sugestiv ar fi cel al unei pepiniere. Aplicând corect tehnologiile de pro-

ducție, crește consumul de manoperă dar crește și volumul producției, exprimat în mii de pu-

ieți/an. Funcția prin care se modelează dependența dintre producția la hectar și consumul de

manoperă este prezentată în figura 4-2a). Avem așadar două resurse: manopera, respectivă pă-

mântul; considerăm că oferta de pământ este fixă deocamdată, adică suprafața pepinierei este

fixă.

4.2.2 Munca – factor de producție

4.2.3 Curba învățării

În limbajul curent, un om cu experiență într-un domeniu este, obligatoriu, un om pro-

ductiv: nu neapărat prin calitatea rezultatelor, ci prin cantitatea produsă în unitatea de timp.

Dar experiența, adică productivitatea, nu se dobândește decât într-un singur mod: prin învățare.

La început este nevoie de mai mult timp pentru a produce primul lot de puieți, pentru a planta

primul puiet, pentru a marca primul pentru a-l arbore sau pentru a-l doborî și fasona exploata.

8 Wicksteed a fost și preot unitarian, dar și traducător în limba engleză al operelor lui Dante Alighieri și al literaturii

islandeze; de asemenea, a publicat numeroase monografii renascentiste.

E nevoie de și mai mult timp pentru a orga-

niza producția unei garnituri de mobilă, deoarece

aici situația este mult mai complexă: pe lângă pro-

iectarea propriu-zisă, este nevoie de un proiect teh-

nologic, care să prezinte în detaliu fluxul de produc-

ție, să evite așa-numitele „locuri înguste” și timpii

morți, adică porțiuni ale fluxului productiv în care

fie se aglomerează mai multe activități sau, din con-

tră, faze ale procesului tehnologic în care producti-

vitatea muncii scade brusc în mod repetat, datorită

organizării defectuoase a producției.

De aceea, orice proces de producție este ca-

racterizat de așa-numita curbă a învățării (figura 4-1

), potrivit căreia la începutul implementării unui

proces de producție costurile de producție sunt mari, scad apoi repede pe măsură ce producti-

vitatea muncii crește datorită organizării producției. După un prag de minim, în care producti-

vitatea muncii este maximă, urmează o creștere a costului de producție pe unitatea de produs,

deoarece apar costuri suplimentare generate de aprovizionarea cu materii prime, inclusiv crea-

rea de stocuri tehnologice de materii prime, costuri suplimentare pentru buna organizare a mun-

cii (crearea unei cantine, diverse sporuri salariale pentru muncitorii ce fac operațiuni speciale

ș.a.m.d.

4.2.4 Productivitatea muncii – prim indicator al eficienței econo-mice

Indiferent de sistemul politic la care ne-am raporta (capitalism sau socialism), produc-

tivitatea muncii este de departe cel mai important indicator economic. Din păcate, din rațiuni

strict electorale, productivitatea muncii este foarte rar adus în discuție de politicieni.

Productivitatea marginală a

muncii (PMAM) este raportul dintre creș-

terea nivelului producției și creșterea

cantității de manoperă; panta funcției

producției totale, în orice punct, este egală

cu PMAM, și atinge un maxim în punctul

A, ce este un punct de inflexiune a funcției

producției. În punctul C producția este

maximă, PMM este zero; dincolo de acest

punct PMAM devine chiar negativă. Din

punct de vedere analitic, PMAM este de-

rivata de ordinul I a funcție de producție.

Productivitatea medie a muncii

(PMEM) este raportul dintre nivelul pro-

ducție și manopera necesară atingerii

acestuia. PMEM este un indicator ce per-

mite comparații la nivel macro, între sis-

teme de management și tehnologii, dar nu

permite optimizarea activității la nivel mi-

cro-economic.

De-a lungul funcției de producție (figura 4-2 a) pot fi separate trei sectoare: până în

punctul B, sector în care creșterea producției este proporțională cu creșterea consumului de

manoperă, între punctul B și punctul C, zonă în care creșterea producției este mai lentă decât

Cantitate

Co

st

de

pro

du

cţie

Porţiunea ce

interesează din

punct de vedere

economic, după

lansarea producţiei

Figura 4-1 Curba învățării

om·zile·ha-1

mii puieţi·ha-1

A

B C

mii puieţi·(om·zile)-1

om·zile·ha-1

Productivitatea

medie a muncii

Productivitatea

marginală a muncii

a)

b)

I’ I0 I1

I’ I0 I1

O

AI’

OI’

Figura 4-2 Producția totală, productivitatea medie

și productivitatea marginală a muncii

creșterea consumului de manoperă și dincolo de punctul C, în care creșterea consumului de

manoperă nu mai ajută la nimic – ba din contră. Se observă că în fiecare din cele trei faze

raportul dintre producție și manopera necesară oferă informații privind eficiența alocării resur-

sei.

În faza întâi, odată cu creșterea PMEM crește și producția totală, crește și producția

fizică la hectar a pepinierei. În faza a III-a toate scad: atât producția cât și cei doi indicatori ai

productivității. Aceste două faze nu interesează din punct de vedere economic.

Faza a doua este cea mai importantă (între punctele B și C) și se caracterizează prin

descreșterea PMAM și PMEM, deși producția totală continuă să crească, deci și producția la

hectar. Dacă atât pământul cât și manopera generează costuri, se pune întrebarea: ce este mai

importantă? scăderea productivității muncii sau creșterea producției la hectar?

Dacă manopera este foarte scumpă în comparație cu terenul, aceasta va fi folosită în

cantitatea ce corespunde abscisei punctului B, deoarece în acest punct productivitatea medie a

muncii este maximă. Dacă manopera este mult mai ieftină în comparație cu terenul, atunci

nivelul optim al consumului de manoperă corespunde punctului C, adică punctului în care pro-

ductivitatea marginală a muncii este zero. Astfel se obține totuși un spor de producție deci o

creștere a productivității medii a terenului, deci productivitatea marginală a terenului este po-

zitivă.

Această observație este foarte importantă, deoarece nivelele optime al utilizării celor

doi factori de producție – în cazul acesta pământul și manopera – depind de productivitățile

marginale și de prețurile celor doi factori de producție. Exemplul pepinierei poate nu este cel

mai fericit ales, deoarece extinderea suprafeței destinate culturii – deci variația cantității totale

a unui factor – nu conduce în timp scurt la creșterea producției.

4.3 Costuri

4.3.1 Criterii de clasificare

În economie se folosesc doi termeni ușor confundabili: costuri și cheltuieli. Cheltuielile

făcute cu un factor de producție reprezintă valoarea totală a factorului respectiv, pe când costul

este valoarea raportată la unitatea de produs (figura 4-3). Mai simplu: cheltuiala se exprimă în

unități monetare – RON, Euro, Dolar, etc. – pe când costul se exprimă în unități monetare pe

unitate de produs RON/Kg, RON/m3, etc.

În funcție de modul în care resursele sunt folosite în producție, cheltuielile (și costurile,

la rândul lor) pot fi fixe (mărimea lor nu depinde de cantitatea de produs ) și variabile (cu atât

mai mari cu cât crește volumul producției, și invers). Ca exemple de cheltuieli fixe pot fi enu-

merate: chiriile plătite pentru spațiile de depozitare a produselor sau materiilor prime, costul

convorbirilor telefonice, salariile personalului TESA (tehnic, economic, servicii auxiliare), iar

ca și cheltuieli variabile pot fi amintite: valoarea materiilor prime, valoarea energiei folosită

direct de echipamentele productive, salariile muncitorilor direct productivi. Costurile, ca și pre-

țurile de desfacere, sunt semnale economice mai pertinente, ce permit comparații între rezulta-

tele economice ale două firme diferite sau ale aceleași firme, la intervale diferite.

Un alt criteriu de diferențiere a costurilor este modul de calcul: costurile medii repre-

zintă raportul dintre cheltuieli și mărimea producției (firește, putem avea costuri fixe medii și

costuri variabile medii) , pe când costurile marginale reprezintă raportul între diferența a două

costuri totale consecutive și diferența celor două cantități consecutive, corespunzătoare respec-

tivelor costuri totale. În tabelul 4-1 se prezintă modul de calcul al costurilor în funcție de volu-

mul producției.

Astfel, costul fix mediu se calculează împărțind

costul fix la cantitate, costul variabil mediu la fel, îm-

părțind de data acesta costul variabil la cantitate, iar

costul total mediu este suma celor două costuri medii,

fix, respectiv variabil. Costul marginal se determină ra-

portând diferența dintre două costuri totale consecutive

(coloana a patra) la diferența dintre două cantități con-

secutive (coloana întâi). De exemplu, prima valoare a

costului marginal din coloana a opta este (500-

350)/(100-50)=150/50=3. Nivelul optim al producției

este de 350 unități, căruia îi corespunde cel mai mic

cost marginal (valorile de pe linia respectivă a fost

scrise cu caractere italice).

Tabelul 4-1

Cantitate

(m3)

Cheltu-

ială

fixă

(mii

RON)

Cost total

variabil

(RON)

cost total

(RON)

Cost fix me-

diu

(RON/m3)

Cost varia-

bil me-

diu(RON)

Cost total

mediu

(RON)

Cost margi-

nal (RON)

1 2 3 4 5 6 7 8

50 50 300 350 1,00 6,000 7,000

100 50 450 500 0,50 4,500 5,000 3

150 50 550 600 0,33 3,667 4,000 2

200 50 620 670 0,25 3,100 3,350 1,4

250 50 680 730 0,20 2,720 2,920 1,2

300 50 720 770 0,17 2,400 2,567 0,8

350 50 750 800 0,14 2,143 2,286 0,6

400 50 790 840 0,13 1,975 2,100 0,8

450 50 855 905 0,11 1,900 2,011 1,3

500 50 960 1010 0,10 1,920 2,020 2,1

4.3.2 Relevanța costului mediu și a costului marginal

Filozofia gândirii economice se rezumă la un enunț ce ar putea părea prea abstract: nu

contează starea la un moment dat, ci tendința. Cele patru funcții prezentate figura 4-3 reprezintă

costul fix mediu, costul variabil mediu, costul total mediu și costul marginal. Relevanța lor

economică este sugerată chiar de formele pe care le au funcțiile respective: costul fix mediu

scade continuu – e drept, cu rate din ce în ce mai mici, dar scade continuu – ceea ce nu înseamnă

nicidecum o creștere continuă a producție.

Costul variabil mediu are deja forma literei U, ceea ce are cât de cât o semnificație

economică – indică un nivel optim al producției, în punctul de minim – numai că, din punct de

vedere al logicii procesului de producție, nu ne putem rezuma numai la costuri variabile, deoa-

rece o minimă infrastructură este indispensabilă oricărei activități umane, așa că sunt obligatorii

și unele cheltuieli fixe.

Cantitate / an

Lei

Cheltuieli fixe

Cheltuieli variabile

Cheltuieli totale

Cantitate / an

Lei /

unitate

de

produs

Cost fix mediu

CFme

Cost variabil mediu

CVme

Cost total

mediu CTme

Cost marginal Cma

Figura 4-3 Cheltuieli și costuri

Modul de calcul al costurilor marginale

Costul total mediu la fel, atinge un minim, după care începe să crească, dar foarte lent:

în tabelul 4-1, costul mediu total atinge o valoare minimă la 450 unități produse, iar la 500

unități produse – nivelul următor – creșterea costului mediu este foarte mică, de doar 0,4%.

Mult mai sugestiv este totuși costul marginal, deoarece atinge cel mai repede un minim

(nivelul optim al producției este, conform datelor din tabelul 4-1 la 350 unități de produs), iar

variația spre și de la valoarea minimă este mare: de la 300 de unități la 350 unități costul variabil

scade cu 25%, iar de la 350 la 400 unități crește cu 62%!


1. Definiți cheltuielile fixe și cheltuielile variabile

2. De ce este bine să nivelul producției din perspectiva costului marginal?

3. Cum se calculează costul marginal? Formulați propriul exemplu numeric.

5 Piața și distorsiunile ei

5.1 Ce este piața Piața se creează instantaneu ori de câte ori oamenii schimbă bunuri și servicii pentru

bani sau pentru alte bunuri și servicii și se simt liberi să facă un astfel de schimb, având clari-

ficate drepturile de proprietate asupra bunurilor/serviciilor respective. Potrivit celei mai sim-

pliste definiții, piața este locul în care se întâlnește cererea cu oferta, iar resursele sunt alocate

în cel mai eficient mod posibil; așadar piața generează așa-numita eficiență alocativă.

Dar lucrurile nu se opresc aici; piața reprezintă una din modalitățile în care societatea

ia decizii, stabilește sistemele de valori, alocă resursele, menține consistența rețelei de interac-

țiuni sociale și determină, în cele din urmă, relațiile inter-umane – această definiție, pe lângă

faptul că limitează într-un fel capacitatea pieței de a regla totul, explică și faptul că „efectele

secundare” ale unui sistem bazat pe piață liberă sunt mult mai profunde (Kuttner, 1996).

Hanley et al. (2007) au definit piața ca fiind „o instituție de schimb ce servește socie-

tatea prin organizarea activității economice. Piața folosește prețurile pentru a comunica do-

rințele și limitele unei societăți diverse și difuze astfel încât deciziile actorilor sociali să se

coordoneze între ele la cel mai mic cost posibil. Puterea unei piețe perfect funcționale constă

în descentralizarea proceselor de decizie și de schimb. Nu este nevoie de cineva omnipotent

care să aloce resursele. În schimb ea alocă resursele într-o manieră echitabilă celor ce pun cel

mai mare preț pe ele și prin aceasta oamenii sunt îndrumați de acea mână invizibilă evocată

de Adam Smith spre a realiza ce-i mai bine pentru ei și pentru societate”.

Piața oferă consumatorilor o varietate de opțiuni în satisfacerea nevoilor; piața creează

uneori false nevoi, prin publicitate agresivă. Tot piața promovează și răsplătește inovația, așa

cum nici un alt mecanism economic nu o poate face. Piața reunește investitorii cu antreprenorii,

piața determină firmele să producă mai eficient, tot piața îi face pe cei ce muncesc să fie mai

eficienți, pentru a nu-și pierde slujbele sau pentru a-și putea plăti în continuare impozitele, fapt

ce conferă o relativă inerție și stabilitate întregului sistem economic. Piața îi determină pe vân-

zători să nu „țină” la prețul unor produse perisabile de primă necesitate, contribuind astfel la

securitatea alimentară, dar tot piața realizează uneori contrariul, atunci când sistemele de con-

trol al calității nu mai funcționează.

Așadar piața, atunci când este liberă, asigură de la sine alocarea eficientă a resurselor,

inclusiv a timpului. Dar sunt și excepții: sunt resurse consumate în cantități ce nu sunt condiți-

onate de un preț anume – și aici intră marea categorie a bunurilor și serviciilor publice, în cazul

cărora se vorbește de eșecuri ale pieței – după cum sunt și produse sau resurse a căror alocare

nu poate fi eficientă din cauza așa-numitelor distorsiuni ale pieței. În literatură, distincția între

distorsiunile pieței și eșecurile acesteia nu este totdeauna clară: unii autori consideră că distor-

siunile sunt de fapt eșecuri ale pieței (Boardaman et al., 1996), alții consideră eșecuri doar

distorsiunile induse de externalități (Hanley et al, 2007), alții consideră eșecuri doar situațiile

în care nu există efectiv piață pentru anumite bunuri și servicii publice.

5.2 Piața concurențială Din cele mai vechi timpuri, zilele de târg erau bine stabilite tocmai pentru a face posi-

bilă întâlnirea potențialilor cumpărători cu potențialii vânzători. Oricine știa că a cumpăra alt-

fel sau a vinde altfel și altundeva era riscant, deoarece lipsea aceea informație care se formează

aproape instantaneu pe o piață: prețul de echilibru. Deci, prin definiție, o piață în care vin mai

mulți vânzători, pentru a satisface cererea mai multor cumpărători, este o piață concurențială,

caracterizată prin patru atribute fundamentale:

1. Omogenitatea produsului. Condiție extrem de importantă deoarece cererea este relativ

constantă pentru produse care, prin omogenitatea proprietăților pe care le au, satisfac con-

stant aceleași necesități. Omogenitatea este totuși o caracteristică „volatilă” deoarece și

utilizatorii bunurilor își schimbă preferințele, și producătorii fac mici modificări fie în mo-

dul de prezentare și ambalare, fie în calitatea produsului. Aceste schimbări nu se produc

continuu, ci la anumite intervale, rolul marketingului fiind tocmai acela de a semnala mo-

mentul când ceva trebuie schimbat.

2. Atomizarea producătorilor și consumatorilor: Nici un producător sau consumator nu

este suficient de puternic încât să influențeze prețul de echilibru.

3. Lipsa oricăror restricții artificiale de acces. Această condiție este obligatorie pentru au-

toreglarea pieței. Dacă anumite restricții împiedică producătorii să pătrundă pe piață, mai

devreme sau mai târziu va fi încălcată condiția precedentă, adică prețul va fi influențat de

politica grupului de producători admiși sau rămași pe piață. În economia forestieră, dato-

rită faptului că mare parte din procesele de producție au loc în mediul rural, de multe ori

este greu de prevenit apariția unui oligopson sau monopol natural care, așa cum se va arăta

în continuare, distorsionează piața.

4. Mobilitatea. Orice nou producător poate pătrunde pe, sau să se poate retrage nestingherit

de pe piață. Mobilitatea este o condiție obligatorie din punct de vedere al antreprenoriatu-

lui, întrucât fără mobilitate nu ar exista posibilitatea diversificării activităților productive

și a serviciilor. Pentru a-și asigura mobilitatea, firmele își stabilesc de la început o paletă

diversificată

de activități: comerciale, productive, de prestare de servicii. Datorită acestei diversificări,

este uneori greu de anticipat comportamentul unei firme pe o anumită piață, deoarece pro-

fitul realizat într-un tip de activitate poate fi alocat pentru pătrunderea pe alte piețe.

Pentru a avea o piață perfect concurențială mai trebuie îndeplinită o condiție: toți cei

implicați în funcționarea pieței, atât cumpărătorii cât și producătorii, trebuie să aibă acces liber

la date privind prețurile la care se vând bunurile și serviciile. Aceasta presupune costuri foarte

mici, teoretic neglijabile, ale tranzacțiilor. Atunci când costul tranzacțiilor include și cheltuielile

făcute pentru o mai bună informare, apar iar distorsiuni, ce vor fi prezentate într-unul din sub-

capitolele următoare. Comerțul electronic este singurul mijloc ce face posibilă satisfacerea

acestei condiții. Ca echilibrul concurențial să fie și eficient din punct de vedere Pareto, mai

sunt necesare alte trei condiții:

o suficient de multe piețe, încât oricine să poată vinde/cumpăra orice;

o drepturi de proprietate clar definite, încât orice tranzacție să fie posibilă;

o producătorii să se concureze efectiv pentru a-și maximiza beneficiile și a-și reduce

costurile.

5.3 Echilibrul cerere-ofertă În capitolele anterioare s-a arătat cum se formează cererea și oferta agregată. Sunt unii

cumpărători dispuși să plătească mai mult, alții mai puțin, în funcție de bugetul rămas, în funcție

de cât de necesar le este acel produs, în funcție de existența unui eventual substitut, gusturi,

ș.a.m.d. Cert este că nu toți sunt dispuși să plătească la fel de mult pentru același bun, dar, ca

regulă generală, fiecare consumator este dispus să plătească mai mult pentru cantități mici și

mai puțin pentru cantități mari – legea descreșterii utilității marginale. Cu cât un bun este cum-

părat de mai mulți oameni – deci satisface o nevoie situată mai aproape de baza piramidei lui

Maslow și are mai puțini substituenți, cu atât elasticitatea cererii agregate scade. Cu cât numărul

substituenților crește, cu atât crește și elasticitatea cererii agregate.

Potrivit teoriei economice, surplusul social este maxim atunci când se produce exact

atât cât trebuie; în astfel de situații se realizează așa-numitul optim alocativ. Surplusul social

este format din surplusul cumpărătorilor (suprafața triunghiului curbiliniu P’PA), la care se

adaugă surplusul producătorilor (suprafața triunghiului curbiliniu OPA). În figura 5-1 se pre-

zintă modul în care se ajunge la echilibrul dintre cerere și ofertă: dacă se produce cantitatea

Qoptim, atunci prețul de echilibru corespunzător acesteia va fi P, celelalte elemente fiind con-

stante9.

Dacă se pornește de la prețul P2, mai mare decât cel optim, atunci producătorii vor veni

pe piață cu cantitatea Q’p, în timp ce cumpărătorii vor putea cumpăra doar cantitatea Q’c; dife-

rența dintre cele două cantități (Q’p - Qp) reprezintă excedentul de marfă. În celălalt caz posibil,

mult mai frecvent întâlnit, statul fixează un preț sub cel echilibru, adică P1; acum producătorii

vor veni pe piață doar cu cantitatea Qp, în timp ce cumpărătorii vor cere cantitatea Qc. Diferența

Q’c-Qc reprezintă deficitul de marfă, indus de impunerea unui preț ce este inferior celui de

echilibru.

Deficitul nu se mă-

soară ca distanță de la punc-

tul B la dreapta AQoptim,, ci

ca distanță între B și C,

deoarece la P1, preț cu care

vânzătorii sunt obligați să

vină pe piață, cantitatea ce-

rută se citește pe curba ce-

rerii, pe când cantitatea

oferită pe aceea a ofertei.

Aceeași observație și în ca-

zul excedentului: producă-

torii vin pe piață cu cantita-

tea Qp, căreia îi corespunde

însă un preț P2, preț la care

cererea este doar Q’p, fiind

situată așadar la stânga punctului A. Veniturile sunt mai mari decât costurile de producție deoa-

rece prețul de vânzare este mai mic decât costul de producție, pe când la dreapta punctului A

situația este inversă.

5.4 Distorsiunile pieței

9 În toate figurile în care sunt reprezentate funcţiile cererii şi/sau ofertei, pe abscisă este reprezentă cantitatea de

produs vândută sau cumpărată într-o unitate oarecare de timp (o săptămână, o lună sau un an), iar pe abscisă este

reprezentat preţul sau costul de producţie a unei unităţi de produs.

Deficit: cererea este

mai mare decât oferta

Excedent: oferta

este mai mare

decât cererea

Qoptim 0

P’

P A

P1

P2

Qc

B C

B’ C’

Q’c Qp Q’p Cantitate

Preţ

Figura 5-1 Prețul de echilibru, cererea și oferta

5.4.1 Taxele și accizele

Dacă se urmărește descurajarea consumului pentru anumite produse sau servicii sau

colectarea unor taxe de pe seama unor produse ce nu influențează major bunăstarea majorității

oamenilor, atunci statul intervine cu accize sau taxe. Influența acestora asupra bunăstării este

prezentată în figura 5-2.

Se observă că accizarea nu face altceva decât să mărească panta ofertei, ce se mută de

pe curba OO’ pe curba OO’’, punctul de intersecție cu funcția cererii fiind de data aceasta B,

căruia îi corespunde prețul P’’ și cantitatea de echilibru Q’’- se observă că P’’>P iar Q’’<O,

ceea ce înseamnă că după accizare se vinde mai puțin și la preț mai mare.

Vânzând mai puțin, producătorii realizează un surplus mai mic (triunghiul OP’A), după

cum și surplusul cumpărătorilor este mai mic (triunghiul P’’CB). Statul în schimb realizează

un venit egal cu aria dreptunghiului P’’P’BA. Cumulând surplusul producătorilor cu surplusul

consumatorilor și venitul ce revine statului, se observă că suma acestora este mai mică decât

surplusul social anterior accizării, deoarece venitul corespunzător triunghiului ABD se pierde

complet: nu se mai regăsește nici în surplusul producătorilor, nici al consumatorilor, nici în

venitul ce revine statutului, ca urmare a introducerii accizei.

5.4.2 Monopolul

Fie un bun oarecare, fără substitut10, adus pe piață de un singur producător. Condiția

de ne-existență a substitutului este foarte importantă, deoarece orice substitut influențează ce-

rerea, reprezentată grafic în figura 5-3 prin dreapta EE’. Pentru a vinde prima unitate din bunul

respectiv, va trebui să ceară prețul P1, preț care va putea fi plătit, firește, doar de un mic segment

al cumpărătorilor.

Pentru a vinde și a doua unitate de produs, va trebui să ceară prețul P2, mai mic decât

P1, preț valabil pentru întreaga cantitate, și așa mai departe. Prețurile, respectiv cantitățile co-

respunzătoare lor sunt prezentate în figura 5-3 prin cele patru dreptunghiuri plasate la în stânga

graficului.

De exemplu, primele cinci unități de produs sunt vândute la 10 RON bucata. Pentru a

vinde o unitate în plus, reduce prețul la 9 RON. Așadar, venitul marginal al unității vândute în

plus este 6*9-5*10=4 RON. În continuare, pentru următoarele două unități, mai reduce prețul

10 Produsele noi, rezultate în urma unor invenţii patentate, nu au substitut pe piaţă şi orice firmă ce vine pe piaţă cu

un astfel de produs este în situaţia de monopol pentru produsul respectiv, chiar dacă firma respectivă operează de

fapt pe pieţe concurenţiale. Cel ce are drept de proprietate asupra unei invenţii poate vinde patentul respectiv oricărei

firme, şi cu cât mai multe firme vor cumpăra patentul respectiv cu atât şi deţinătorul dreptului de proprietate

intelectuală va câştiga mai mult iar pierderea de surplus social datorată situaţiei iniţiale de monopol va scădea.

Surplusul cumpărătorului după

introducerea accizei

Venitul statului după introducerea

accizei

Surplusul producătorului după

introducerea accizei

Q Q’’

P

P’’

P’ A

B

D

C

C’

O’

O’’

Pierderea surplusului social

datorată accizei

Cantitate O

Preţ

Figura 5-2 Cererea și oferta – surplusul producătorului, surplusul consumatorului și

pierderea de surplus social datorată accizării

cu 2 RON, ceea ce înseamnă că va obține 7*8=56 RON, iar venitul marginal pe unitate va fi

(56-54)/2 = 1 RON.

Venitul marginal scade mai repede decât prețul oferit de cumpărători, ceea ce înseamnă

că dreapta venitului marginal (VM) este totdeauna sub dreapta EE’, ce reprezintă cererea.

Având cunoscute elasticitatea cererii într-un punct (ε) și prețul corespunzător acesteia (p), ve-

nitul marginal (Vm) este dat de relația 5-1:

11pVm (5-1)

Nivelul optim al producției va fi dat de abscisa intersecției dintre costul marginal

(Cma) și venitul marginal (VM), respectiv Cm, în timp ce prețul de echilibru va fi Pm. Se

observă că Qm<Q* și P>P*, Q* și P* fiind cantitatea, respectiv prețul de echilibru ce s-ar fi

realizat dacă firma respectivă ar fi avut concurenți. În figura 5-3 este reprezentată și curba cos-

tului mediu (Cme), ce intersectează perpendiculara ri-

dicată din Qm în punctul B.

Profitul marginal este diferența dintre venitul

marginal și costul marginal; așadar în punctul D pro-

fitul marginal este zero. Atunci care este diferența în-

tre situația unei piețe concurențiale, pe care eficiența

alocativă presupune aceeași condiție? Diferența con-

stă în faptul că pe o piață concurențială între prețul

de echilibru venitul marginal nu există nici o dife-

rență – fiecare unitate vândută în plus aduce același

venit marginal, respectiv prețul respectivei unități. O

firmă monopolistă poate alege, pe funcția cererii, acel

nivel al prețului la care venitul marginal este maxim

– care va fi acesta? Acela în care cererea are elastici-

tate unitară. Dacă elasticitatea cererii (ε) este chiar -

1, adică cererea punctiformă este de elasticitate uni-

tară, Vm=p(1+1/-1)=0. Așadar condiția ca profitul to-

tal să fie maxim, adică profitul marginal zero, este ca

elasticitatea cererii pentru cantitatea optimă Qm să fie

–2, situație în care Vm=p/2.

Apare, în cazul unui monopol, o pierdere a surplusului social, comparativ cu situația

de pe o piață concurențială, pierdere ce este reprezentată de triunghiul hașurat din figura 5-3.

Se observă că numai o parte din surplusul cumpărătorului trece la producător, respectiv

Cm(Pm-P). Aria triunghiului EPmC reprezintă surplusul cumpărătorului, aria trapezului

PmCDF reprezintă surplusul producătorului (surplusul producătorului este delimitat de costul

marginal) iar aria dreptunghiului ABCPm reprezintă profitul producătorului.

Dar dacă se consideră că echilibrul pieței este dat de intersecția dintre funcția cererii și

costul mediu, adică prețul Pr, căruia îi corespunde cantitatea Qr, situația este mai apropiată de

optimul alocativ, decât situația în care echilibrul ar fi dat de intersecția dintre costul marginal

și venitul marginal. Dealtfel, oferta fiind fixă, egală cu posibilitatea, nici nu poate fi vorba de

cost marginal, cel puțin pe termen mediu și scurt.

Așadar monopolul natural nu este atât de „rău”, dacă prețul se stabilește la intersecția

funcției cererii cu funcția costului mediu, și nu la intersecția costului marginal cu venitul mar-

ginal. În practica economică stabilirea acestor prețuri este atributul Oficiului Concurenței, a

E

E’

Cantitate

Preţ

Qm Q*

P*

VM

Cma

Cme

A B

C Pm

O

F D

Figura 5-3 Distorsiunea indusă de mo-

nopol

cărui principală sarcină este reducerea distorsiunilor induse de astfel de situații. Monopol natu-

ral există, de exemplu, în administrarea pădurilor private – faptul că actualul cod silvic face

referire la principiul teritorialialității este, în fond, o încurajarea a monopolurilor naturale.

5.4.3 Oligopolul

Oligopolul este o situație e piață în care există câțiva producători ai unui bun pentru

care cererea este constantă – în economia forestieră această situație este frecventă, atât pentru

lemnul pe picior, cât și pentru lemnul rotund, scos la drum auto. Oligopolul se caracterizează

prin faptul că unul dintre producători acoperă o parte suficient de importantă a cererii încât să

influențeze și pe ceilalți producători, încât aceștia reacționează nu atât la reacțiile cumpărători-

lor, cât la reacțiile producătorului principal. Pe de altă parte și acesta ia în considerare reacțiile

celor ce ar trebui sau ar putea să-l concureze, și în felul acesta se ajunge la o înțelegere mutuală

a ofertanților, adică la crearea cartelurilor.

Un cartel este o formă de organizare la nivel de ramură a producătorilor, prin care se

transferă unele decizii de la nivelul firmelor membre către o structură centrală în vederea adop-

tării unei politici comune de preț, prin planificarea cantităților oferite de fiecare membru al

cartelului. Acesta este cartelul centralizat.

Pentru a înțelege mai bine cum funcționează un cartel, reamintim că firmele membre,

dacă ar acționa independent, ar veni pe piață cu cantități diferite, date de abscisa punctului în

care venitul marginal – adică prețul pieței – egalează costul marginal pe termen scurt (Cmas).

Cum firmele cumpără resursele necesare producției pe o piață liberă și le combină în funcție de

tehnologiile de care dispun, costurile marginale pe termen scurt diferă de la o firmă la alta,

cum diferă și costurile medii pe termen scurt.

5.4.4 Asimetria informației

Atunci când unii cumpărători sunt mai bine informați aspra calității și omogenității

mărfii – situație frecventă atunci când se vinde lemn pe picior – nu există doar o funcție a

cererii, ci două: una a celor foarte bine informați, alta a celor mai puțin informați.

Conform figurii 5-4 cei bine informați au o cerere mai elastică (DD’), ceilalți o cerere

mai puțin elastică, adică II’. Prin urmare, dacă marfa este cumpărată de cei mai puțin informați,

atât cantitatea cât și prețul (qc, respectiv Pc) sunt mai mici decât prețul, respectiv cantitatea

corespunzătoare unei situații normale. Suprafața trapezului dreptunghic colorat în gri este sur-

plusul transferat de la cumpărător la producător, iar suprafața triunghiului hașurat este pierde-

rea de surplus social datorată asimetriei informației. Când este vorba de piața lemnului pe pi-

cior, piață pe care apar și costuri mari de exploatare, cele două funcții sunt inversate: cererea

celor mai bine informați11 este mai puțin elastică, pe când a celor mai puțin informați este mai

elastică.

S-ar putea spune că asimetria informației este „înrădăcinată” adânc în piața lemnului:

totdeauna, cel ce face efectiv marcările și supraveghează lucrările de exploatare va știi mai

multe despre calitatea și cantitatea lemnului pe picior decât „spune” actul de punere în valoare

și decât poate estima, fugitiv, reprezentantul firmei de exploatare. Singura modalitate de a re-

duce consecințele acestei asimetrii este separarea serviciului de exploatare de cel de transport;

se elimină astfel asimetria informației asupra volumului recoltat sau recoltabil, cât și asimetria

informației asupra calității masei lemnoase.

11 Acest gen de asimetrie apare la licitaţiile englezeşti (vei capitolul următor), la care sunt destul de frecvente

situaţiile în care două firme o determină pe o a treia să cumpere mai scump, „forţând-o” să ofere un preţ mai mare

decât cel normal. Acesta este aşa-numitul „blestem al câştigătorului”.

În fond, pe piața primară a lemnului, orice poli-

tică forestieră trebuie să cumpănească bine între a avea

pierderi de surplus datorate oligopsonului sau oligopo-

lului natural, sau pierderi datorate asimetriei informa-

ției.

Pierderile de surplus social datorate oligopsonu-

rilor sau oligopolurilor pot fi cuantificate, pe când

pierderile de surplus social datorate asimetriei informa-

ției alimentează piața „gri” a lemnului, cu toate efectele

secundare nefaste: potențial ridicat de corupție, imagine

publică nefavorabilă ș.a.m.d, distorsiuni pe piața oficială

a lemnului (O firmă de exploatare ce are posibilitatea de

cumpăra lemn ieftin cu proveniență dubioasă, va oferi,

pe piața oficială, prețuri mai mari decât valoarea rezidu-

ală).

5.4.5 Subvențiile sau garantarea unui preț de desfacere

O distorsiune ce merită a fi studiată și comentată este subvenția, adică sprijinul acordat

de stat pentru a menține un nivel al producției, situat dincolo de nivelul optim pe care l-ar realiza

o piață concurențială eficientă12, sau pentru a menține un anumit preț. A subvenționa înseamnă

a modifica prețul de echilibru: în locul prețul P, căruia îi corespunde cantitatea C, se dorește

fie prețul Ps, fie cantitatea Cs – deci fie un preț mai mic, fie o cantitate mai mare decât aceea

ce s-ar realiza în condiții de pură competiție (figura 5-5). Pe curba cererii, prețului Ps îi cores-

punde cantitatea Cs, dar pe curba ofertei cantității Cs îi corespunde un cost marginal (de pro-

ducție) mai mare decât P, respectiv Pr.

Atunci când se introduc subvenții, surplusul pro-

ducătorului este dat de aria triunghiului ObCs, surplusul

consuma-torului este aria triunghiului EdPs iar surplusul

social este suma celor două. Dar cele două surplusuri se

suprapun parțial, prin suprafața pentagonului PrbadPs.

Acest surplus social „artificial” este suportat de buget –

deci de plătitorii de impozite – , ce subvenționează prețul

Ps printr-o sumă egală cu aria dreptunghiului PrbdPs. Din

această subvenție totală o mare parte se regăsește în sur-

plusul social (aria pentagonului amintit mai sus), și o

mică parte se pierde – aria triunghiului abd.

5.4.6 Externalitățile

La modul cel mai general, externalitatea este o

situație de piață în care costurile sau beneficiile asociate

producției sau consumului unui bun privat diferă de cos-

turile sociale sau beneficiile sociale asociate producției, respectiv consumului.

Mare parte din funcțiile de protecție exercitate de păduri sunt externalități pozitive ge-

nerate de însăși bio-producția forestieră (diminuarea efectului de seră, regularizarea scurgerii

apei pe versanți și în sol, protecția solului contra eroziunii și alunecărilor). În categoria exem-

plelor de externalități pozitive datorate consumului intră vaccinarea populației contra diverselor

12 Un asemenea obiectiv ar putea fi justificat de motive de protecţie socială sau ca măsură protecţionistă pentru

industria prelucrătoare, ce ar găsi astfel pe piaţa internă materie primă mai ieftină.

D

D’

Cantitate

P

qc qi

Pi

Pc

I’

I

Cma

Figura 5-4 Distorsiunea creată de

asimetria informației

Q

P

Ps

Qs

a b

d

Pr

Cantitate

Preţ

Figura 5-5 Efectul subvențiilor

epidemii, după cum în categoria externalităților negative

datorate consumului intră fumatul și consumului băuturi-

lor alcoolice și al drogurilor.

Arrow (1969) a definit externalitățile ca fiind „si-

tuații în care o economie este lipsită de suficiente

stimulente care să conducă la crearea unor piețe po-

tențiale pentru unele bunuri, iar lipsa acestor piețe

conduce la o pierdere de eficiență” (pe piețele deja

existente n.t.). Această observație trebuie privită cu

rezerva cuvenită: în silvicultură, ca și în agricultură,

nu pot fi create prea multe piețe deoarece capitalul

natural pe care se bazează aceste ramuri este limitat.

Externalități pozitive pot fi la rândul con-

flictuale: în economia forestieră există un tot mai

pronunțat antagonism între biodiversitate și stoca-

rea bioxidului de carbon: în numele biodiversității

sunt încurajate structurile apropiate de cele natu-

rale, bogate în specii, ne-echine, pe când în stocarea

bioxidului de carbon este asigurată tot mai mult la

monoculturi cu cicluri scurte de producție (culturile

energetice).

5.4.7 Externalitățile pozitive

O externalitate pozitivă este un beneficiu adus

unei terțe părți, fie prin anumite procese de producție, fie

prin consumul anumitor bunuri. Acest beneficiu este și

el, la rândul său, tot o cerere – dreapta DD’ (de exemplu,

un peisaj frumos, o specie protejată, deșeuri reciclate,

apă și aer mai curate), ce se adaugă cererii existente (II’),

conform figurii 5-6). Ca urmare, producătorul vine pe pi-

ață cu o cantitate mai mare (Q*), în locul celei ce ar fi

considerată optimă în lipsa externațității (Q). Teoretic,

ar putea obține prețul P*, dar în realitate el primește pre-

țul pieței, respectiv P – prin urmare înregistrează o

pierdere virtuală, reprezentată prin triunghiul colorat în

gri. Acestei pierderi îi corespunde un beneficiu (triun-

ghiul hașurat), pe care îl înregistrează însă terța parte, ce beneficiază de externalitate (nu însă

consumatorul!)

Existența celor două zone – de pierdere de surplus pentru producătorul ce nu poate

vinde mai scump, respectiv de beneficiu social – deschide posibilitatea negocierii între produ-

cătorul de externalități și cei ce beneficiază de pe urma externalităților. Avantajul generării de

externalități pozitive este acela că producătorii pot crește volumul producției, fără a risca apa-

riția unui excedent de marfă – deci producție pe stoc – având în vedere că prețul poate crește și

el, ca și cum cererea reală ar fi DD’. Un exemplu clasic de externalitate pozitivă – chiar dacă

aceasta apare doar la nivelul percepției consumatorilor finali – este certificare pădurilor. Deși

ar însemna mai degrabă lipsa externalităților negative decât generarea de externalități pozitive,

certificarea se dorește în continuare a fi un instrument economic prin care o mai mare parte din

surplusul consumatorilor să fie transferat producătorilor materiei prime, prin prețuri mai mari

de achiziție a lemnului pe picior.

5.4.8 Externalități negative

Figura 5-6 Distorsiunea indusă de

externalitățile pozitive

Dovezile statistice privind

„valoarea” externalităților pozi-

tive datorate certificării lemnului –

dată de oferte de preț mai mari de-

cât cele la care se vând produse din

lemn necertificat sunt destul de

contradictorii: unii autori au esti-

mat prime de preț ce variază între

12 și 20 % dar datorită faptului că

acești cumpărători generoși sunt

relativ puțini, nu se poate afirma că

certificarea și-a atins scopul, din

acest punct de vedere (Winterhalter

et Cassens, 1993).

Cantitate

Preţ

Q Q*

P*

P

I’

oferta

I Costul social

Figura 5-7 Distorsiunea indusă de exter-

nalitățile negative

Externalitățile negative sunt reprezentate printr-un cost social (figura 5-7), adică o

pierdere pe care o înregistrează o terță parte, ce nu este nici producătorul, nici consumatorul.

Costul social se adaugă costului privat al producătorului și „ridică”, doar virtual, funcția ofertei.

Un exemplu clasic de externalitate negativă este paguba produsă de o inundație într-un bazin

în care s-au defrișat pădurile: paguba nu este resimțită nici de deținătorii terenurilor defrișate,

nici de firmele de exploatare, ci de deținătorii de terenuri și imobile din aval, adică de cei loviți

de viitură.

Dacă s-ar ține cont de costul social, atunci prețul de echilibru ar fi P*, căruia i-ar co-

respunde o cantitate mai mică, respectiv Q*. Suprafața triunghiului hașurat din figura 5-7 re-

prezintă pierderea înregistrată de terța parte.

Cel puțin teoretic, înlăturarea externalităților negative se poate face prin diversifica-

rea piețelor: în cazul amintit anterior, statul ar trebui să intervină nu neapărat prin subvențio-

narea deținătorilor de păduri cu rol de protecție, ci prin crearea cadrului legal prin care aceștia

să poată transforma funcția de protecție în serviciu plătit pe baza unei negocieri directe cu be-

neficiarii funcției respective. Acesta este principiul permiselor negociabile, pe care se bazează

protocolul de la Kyoto.


1. Ce este monopolul și de ce este considerat o distorsiune a pieței?

2. În ce situație apar costurile sociale și de mediu?

3. Explicați grafic efectul externalităților pozitive

4. Explicați într-o jumătate de pagină de ce degradarea mediului prin diverse

forme de poluare și dezechilibre ecologice duce la costuri sociale?

6 Economiile sectoriale cu impact asupra mediului

6.1 Considerații generale Orice activitate economică are un impact asupra mediului, impact ce se datorește polu-

ării aerului, apei și solului, reducerii biodiversității, modificării fizice a configurației terenului,

sau faptului că respectiva activitate asigură materia primă altor sectoare economice (cazul mi-

neritului, de exemplu). De aceea, pentru orice nouă investiție, indiferent de domeniul în care se

încadrează – industrie, turism, agricultură – trebuie evaluat impactul asupra mediului, printr-un

studiu special, ce face obiectul unei discipline aparte.

Totuși, patru sunt economiile sectoriale sunt mai importante, datorită multiplelor fațete

– și bune și rele – pe care le au tehnologiile specifice: economia agrară, deoarece agricultura a

fost prima modificare majoră a mediului, economia forestieră (datorită multiplelor efecte fa-

vorabile datorate pădurilor, efecte ce se fac din ce în ce mai puțin simțite datorită schimbării

folosinței funciare din cea forestieră în cea agricolă) și economia pisciculturii și acvaculturii,

deoarece apa colectează și transportă în oceanul planetar toate substanțele poluate, inclusiv bi-

oxidul de carbon. Folosințele agricole și forestiere reprezintă principalele forme de utilizare a

suprafeței uscatului – din punct de vedere al suprafeței ocupate – iar măsura în care piscicultura

poate asigura o sursă sigură de proteine depinde de calitatea apei, care, la rândul ei, depinde de

echilibrul dintre cele două folosințe terestre menționate anterior: pădurile și terenul agricol.

Dacă despre poluarea apelor și a solului, despre efectele despăduririlor și epuizarea

resurselor oceanului se vorbea de mult timp (extincția balenelor cu cocoașă începuse în faza

revoluției industriale, în secolul XIX, când uleiul de balenă era folosit ca lubrifiant industrial),

producția de energie a devenit poluantă odată cu recunoașterea rolului pe care arderea combus-

tibililor fosili îl are în declanșarea schimbărilor climatice. În ceea ce privește industria energe-

tică, absolvenții unui program de ecologie și protecție a mediului trebuie cel puțin să conștien-

tizeze necesitatea schimbării comportamentului nostru, în calitate de consumatori finali, pentru

a nu mai vorbi de necesitatea schimbării complete a sistemului de producție și distribuție a

energiei, ce va este inevitabil. Acestei ultime economii sectoriale îi este dedicat ultimul subca-

pitol.

6.2 Economia agrară Economia agrară este un sector mult mai bine definit decât economia forestieră și eco-

nomia pisciculturii deoarece, din punct de vedere economic, tehnologic și social, agricultura

este un domeniu complex prin faptului că multitudinea factorilor de producție pe care îi folo-

sește poate fi combinată într-o paletă foarte amplă de posibilități tehnologice: de la agricultura

rudimentară, ce caracteriza secolul XVIII, până la agricultura de precizie, hiper-tehnologizată,

este posibilă orice combinare a factorilor de producție: de la 99% manoperă și 1% capital la

99% capital și 1% manoperă orice combinație nu doar că este posibilă.

Datorită administrării îndelungate a îngrășămintelor organice (gunoi de grajd) și de

sinteză, agricultura este considerată o activitate foarte poluantă pentru pânza de apă freatică,

prin aportul necontrolat de nutrienţi. Datorită multiplelor efecte negative produse de agricultură

în ceea ce privește calitatea și cantitatea în care anumiți factori de mediu sunt modificați (solul,

pânza freatică și biodiversitatea) economia agrară este un domeniu critic al economiei mediului,

ca industria energetică, silvicultura și piscicultura.

6.2.1 Politica agricolă comună (CAP)

Cea mai importantă politică sectorială la nivel european este cea agricolă, ce se elabo-

rează și se implementează atent pe cicluri de șapte ani. Aceasta este explicit o politică se sub-

venționare a agriculturii; bugetul alocat agriculturii depășește 40% din bugetul total al UE.

În 1951, în baza tratatului de la Paris s-a creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și

Oțelului (semnat de Franța, Germania de Vest, Olanda, Belgia și Luxemburg) ce și-a propus să

partajeze resursele de cărbune și oțel, astfel încât niciuna din țările semnatare să-și dezvolte

industria de armament, prevenind astfel tensionarea situației politice. Acest tratat a fost extins

în 1957 prin Tratatul de la Roma (1957) în baza căruia s-a constituit Comunitatea Economică

Europeană13 (ce reunea aceleași țări) și s-au definit obiectivele CAP. Primul exercițiu financiar

CAP a început în 1962. Prevederile CAP acoperă problemele legate de producția și desfacerea

principalelor produse agricole și alimentare și nealimentare, precum viermii de mătase, florile,

nutrețurile, cânepa, bumbac, dar și toate produsele datorate creșterii animalelor.

Fiecare exercițiu financiar al CAP, de șapte ani, a fost orientat spre rezolvarea unei

anumite probleme: la început capacitatea redusă de producție, într-o Europă ce nu-și revenise

încă după război. Astfel, prima CAP a fost orientată spre stimularea producției prin oferirea de

prețuri corecte pentru fermieri, astfel încât să fie asigurat dezideratul securități alimentare.

Următoarele două exerciții financiare, ce ne apropie de anii 80, au vizat gestionarea

ofertei, pentru a evita consecințele la fel de dezastruoase din punct de vedere economic, a cri-

zelor de supra-producție. Multe din alimente neputând fi stocate pe termen mediu și lung, da-

torită perisabilității, au ridicat probleme de ordin logistic, rezolvabile prin stimularea facilități-

lor de producție în industria alimentară.

Din 1992 accentul s-a pus pe subvenționarea directă, pentru a asigura o mai mare sta-

bilitate socială în mediul rural, astfel încât să fie menținute la nivele rezonabile de rentabilitate,

13 Tratatul de la Maastrich din 1992 constituie baza juridică a actualei Comunități Europene. CEE mai este cunosctă

și sub denumirea de Piața Comună, opozabilă în perioada războiului rece Tratatului de la Varșovia, prin care țările

comuniste își partajau, la rândul lor, industriile.

micile ferme. De la mijlocul anilor 90 accentul s-a pus pe calitatea produselor agricole, fiind

implementată legislația menită a încuraja agricultura organică.

Datorită urbanizării, structura pe vârste a populației în zonele rurale s-a schimbat: da-

torită migrației spre oraș, populația din mediul rural a îmbătrânit, ceea ce reprezintă o factor

favorizant pentru trecerea spre o agricultură industrială, orientată spre maximizarea profitului,

adică ne-ecologică. Deoarece cultura rurală este adânc înrădăcinată în spațiul european, iar den-

sitatea mare a elementelor de infrastructură presupune și o nouă abordare a politicii de conser-

vare a biodiversității (atomizarea unei rețele de arii protejate, în locul unor teritorii întinse des-

tinate strict conservării – vezi politicile de conservare a naturii din SUA, Canada și Brazilia),

agricultura de devenit un mijloc de menținere a stabilității sociale, stabilitate care permite di-

versificarea activităților în mediul rural, astfel încât dependența de agricultură a locuitorilor să

scadă.

6.2.2 Agricultura ecologică (organică)

De agricultura organică se vorbește tot mai mult în ultima vreme: unii, extremiști am

putea spune, văd în ea singura soluție, alții, la fel de extremiști, o contestă vehement, ca fiind

nesustenabilă din punct de vedere economic, deoarece producțiile sunt prea mici, produsele au

perisabilitate ridicată iar costurile total sunt atât de mari încât pe acest gen de produse nu se

poate clădi siguranța alimentară – concept atât de des vehiculat în documentele Organizației

Națiunilor Unite, la nivelul căreia există și Organizația pentru Agricultură și Alimentație –

FAO.

Agricultura organică se bazează doar pe capacitatea naturală a solurilor de a produce,

aplicând o agrotehnică fără îngrășăminte de sinteză și fără substanțe chimice de combatere a

dăunătorilor. Fondatorul spiritual agriculturii organice este antropozoful Rudolf Steiner, care a

structurat un curs de agricultură, ce include opt conferințe, precedate de o prelegere introduc-

tivă. Ideea lui Steiner este una foarte veche, dar care periodic este redescoperită, reinventată:

Pământul, ca planetă, dar și pământul, în sensul banal de sol, de suport al plantelor, este un

organism viu, conectat la forțele cosmice. Plantele evoluează și ele în funcție de aceleași forțe

cosmice, ș.a.m.d.

Fermierii ce-și propun să treacă la acest gen de agricultură trebuie să se înscrie într-un

program de conversie, în timpul căruia vor fi atent monitorizați de o firmă de certificare, la

finele perioadei de conversie urmând să primească un certificat care atestă calitatea produselor

de a fi „bio”; după primirea acestui certificat, fermierul respectiv își poate eticheta produsele și

le poate vinde în rețele de distribuție.

La nivelul UE, și nu numai, agricultura ecologică este privită ca o agricultură com-

plementară agriculturii tradiționale, ce se adresează celor dispuși să plătească prețuri mai mari,

pentru produse de calitate. Disputa între agricultura bio și cea industrială nu trebuie privită în

termeni exclusiviști (ori-ori), ci mai degrabă într-o oportunitate, creată de cultura ecologică sau

de teama îmbolnăvirii, oferită fermierilor și consumatorilor în vederea diversificării ofertei,

pentru a face față unei cererii tot mai diversificate.

6.2.3 Agricultura de precizie

Agricultura de precizie este una tradițională din punct de vedere al modului de cultivare

a plantelor și al administrării diverselor inputuri ce caracterizează agricultura intensivă (îngră-

șăminte, substanțe de combatere a dăunătorilor, irigare) doar că toate este inputuri sunt admi-

nistrate mult mai judicios, în perioadele optime, în cantitățile optime, pe baza unor sisteme

expert de asistare a deciziei, implementate împreună cu un GPS de înaltă rezoluție, prin care

echipamentele agricole sunt conduse în câmp astfel încât efortul economic total să fie minim,

iar eficacitatea maximă.

Agricultura de precizie aduce plantei substanțele necesare, în cantitățile optime și în

intervalele optime din punct de vedere fenologic. Deoarece substanțele chimice și cele de com-

batere sunt administrate judicios, agricultura de precizie nu este atât de dăunătoare mediului pe

cât este agricultura tradițională, dar nu este, totuși, o agricultură ecologică în adevăratul sens,

adică nu este complet organică.

Agricultura de precizie este potrivită marilor exploatații deoarece doar în asemenea

condiții tehnologice reducerea costurilor este semnificativă. Agricultura organică se rezumă de

fapt la echipamente integrate (GPS si sisteme expert de asistare a deciziei, încorporate) pe ma-

șini agricole de mare productivitate.

Până în anii 90 agricultura se baza în foarte mică măsură pe suport cartografic; hărțile

topografice și hărțile pedologice erau prea generale pentru a fi utilizate la nivel de fermă, motiv

pentru care toate deciziile se luau pe baza unor valori medii multianuale și pe baza cartării

pedologice la scară mică. După ce sistemele GPS au cucerit piața iar hărțile digitale le-au înlo-

cuit pe cele clasice, au apărut o serie de oportunități de utilizare pe scara largă a hărților digitale,

a fotogrammetriei și a teledetecției în agricultură. Imediat marii producători au implementat în

echipamentele comerciale noile tehnologii, iar în această categorie intră John Deer, Trimble,

Topcon.

A apărut și un standard de comunicare cunoscut sub acronimul IOSUB - ISO 11783

(Tractoare si echipamentele pentru agricultură si silvicultură - intrări seriale si rețea de comu-

nicare a datelor). Acest standard permite echipatelor, indiferent de producători, să comunice

între ele, în accesași manieră în care orice echipament digital comunică cu un computer.

În 2008 mai mulți producători de echipamente pentru agricultură (AGCO, Claas, CNH,

GRimme, John Deer, Kverneland Group si Pottinger, precum și două asociații ale producători-

lor din SUA și Germania au creat Fundația Agricolă pentru Industria Electronică al cărei rol

este acela de a comunica beneficiile utilizării acestui standard și de a asigura compatibilitatea

dintre tractoare si echipamente, indiferent de producător.

La rândul lor, producători de semințe, substanțe de combatere și îngrășăminte au trecut

la producția de aplicații soft dedicate (sisteme de asistare a deciziei de administrare a produselor

pe care respectivii le aduc pe piață). Astfel, în 2012, Pioneer a introdus FIT Studio, care include

hărți digitale multianuale privind condițiile climatice, precum și instrumente de analiza adec-

vate, astfel încât într-un anumit loc, fermierul să știe exact cantitatea ce trebuie administrată

dintr-un anumit produs Pioneer. De fapt nu fermierul, ci tractorul fermierului, deoarece acesta

preia comanda administrării respectivelor produse. Din această perspectivă, agricultura de pre-

cizie este și un mijloc de fidelizare a clienților, deci un instrument de marketing.

Practicată la scară mică, agricultura de precizie este total ineficientă deoarece costurile

fixe sunt foarte mari; un tractor echipat complet cu GPS și calculatorul de proces aferent costă

peste 200.000 €. Practicată pe exploatații mari, agricultura de precizie este rentabilă, deoarece

scad semnificativ cheltuielile variabile, datorită administrării corecte, în cantități adecvate fie-

cărei culturi, a fiecărui input, fie că este vorba de norma de semănare, de fertilizanți sau de

substanțe de combatere.

Agricultura de precizie necesită o infrastructură software și hardware, ce presupune nu

doar utilizarea rețelei de poziționare globală (GPS) ci și a sistemelor de asistare a deciziei și de

prognoză meteorologică disponibile.

6.2.4 Bunele practici agricole de mediu (GAEC – bunele condiții agricole de mediu)

Sistemele agricole nu sunt ecosisteme naturale în sensul obișnuit al termenului, pentru

că ele sunt total dependente de influența omului. Dacă omul este scos din sistem, aceste ecosis-

teme vor înceta să fie supuse succesiunii naturale, începând procesul de revenire la un ecosistem

natural, ce poate fi pășune, pădure sau stepă. Deoarece tipologia ecosistemelor diferă de la țară

la țară, s-a adoptat o terminologie comună, standardizată, pentru tipurile principale de ecosis-

teme; acestea sunt : Pășuni, Fânețe, Stepă, Terenuri acoperite cu ericacee, Păduri, Ecosisteme

de apă dulce și salmastră și Ecosisteme marine și de coastă. Fiecare din aceste ecosisteme au

un anumit grad de naturalețe, și o anumită biodiversitate.

Astfel, pășunile au o biodiversitate medie, datorită faptului că multe terenuri sunt aban-

donate, fiind ușor invadate de specii forestiere. Unele din aceste specii sunt benefice din punct

de vedere al biodiversității, alte sunt invazive, iar ponderea lor trebuie ținută sub control –

salcâmul și sălcioara, de exemplu. Pășunile secundare sunt mai puțin productive, ele fiind de-

rivate din alte ecosisteme cultivate, lăsate abandonate.

Fânețele au o biodiversitate ridicată și asigură și asigură o intercepție optimă a precipi-

tațiilor, fiind chiar mai eficiente decât pădurile din acest punct de vedere14. Și acestea ecosis-

teme antropizate, în sensul că anumite specii au fost menținute prin supra-însămânțare iar altele

nu se pot dezvolta datorită cositului de două ori pe an, ceea ce întrerupe succesiunile ce ar avea

loc în condiții naturale. Ființele au suprafață mai redusă decât pășunile, iar suprafața lor ar

trebui majorată, datorită efectelor benefice asupra mediului (conservarea biodiversității și coe-

ficientul de scurgere mic, ce reduce riscul formării undelor de viitură în aval).

Zonele de stepă sunt extrem de rare – practic, în România nu mai există astfel de zone,

- pentru că speciile de Stipa, gramineea ce a dat denumirea acestui tip de ecosistem a fost com-

plet înlăturată, datorită numeroaselor cazuri mortale, înregistrate la copii, în trecut. Zonele de

stepă mai sunt conservate ca atare în două rezervații, una în Bulgaria, alta în Ucraina. Insule

stepice se mai găsesc în Ungaria, dar au un nivel ridicat de antropizare.

Mlaștinile sunt ecosisteme periclitate în toată lumea, datorită faptului că au fost dese-

cate, pentru a face loc agriculturii. Mlaștinile găzduiesc specii de amfibieni amenințate sau pe

cale de dispariție. Dispărând habitatul, dispare și specia, cu atât mai mult cu cât aceste specii

sunt ele însele sensibile la poluarea cu diverși compuși ai mercurului, fosforului sau plumbului.

Aceste ecosisteme, cunoscute sub denumirea de zone umede (zona umedă este un amestec de

zone acoperite de apă și mlaștini) sunt extrem de importante deoarece:

• Asigură condiții optime pentru conservarea biodiversității;

• Asigură purificarea apei în mod natural, în sistemele deltaice;

• Asigură un climat moderat, prin menținerea umidității aerului în limite

optime;

14 Coeficientul de scurgere reprezită raportul dintre cantitatea de apă scursă pe suprafață și colectată apoi în rețeaua

hidrografică și cantitatea de precipitații căzută într-un bazin de referință. Cu cât coeficientul de scurgere este mai

mare (pentru suprafețele construite coeficietul de scurgere este unitar) cu atât există riscul producerii în aval a unor

inundații. Scurgerea apei anrtenează și particulele de sol, ceea ce conduce la eroziunea de suprafață. Dacă eroziunea

de suprafață depășește un anumit nivel, stratul vegetal dispare iar eroziunea de suprafață se transformă în eroziune

de adâncime. Cele două forme de eroziune contribuie la procesul de peneplenizare a reliefului, ce este proces natural,

foarte lent.

• Asigură randamente ridicate în ceea e privește biomasa produsă și imo-

bilizată pe termen lung, ceea ce contribuie semnificativ la stocarea car-

bonului

• Funcționează ca poldere naturale, care preiau debitele de viitură, împie-

dicând astfel inundațiile în zonele de câmpie.

Economia agrară interesează agențiile de protecție a mediului din mai multe puncte de

vedere, toate sintetizate în ceea ce se numește, generic, bunele practici agricole de mediu. Res-

pectarea acestora este prima condiție pentru efectuarea diverselor plăți asigurate de Politica

Agricolă Comună a Uniunii Europene, cea mai cuprinzătoare politică sectorială coordinată la

nivelul Uniunii Europene.

Bunele practici agricole de mediu fac legătura dintre economia agrară și economia me-

diului, deoarece acest set de bune-practici au influențat și continuă să influențeze în sens pozitiv

impactul pe care agricultura îl are asupra mediului, în special asupra eroziunii solului și calității

apei din pânza freatică.

Respectarea de către fermieri a bunelor practici agricole de mediu condiționează plata

subvențiilor oferite prin mecanismul PAC și, foarte important, aceste condiții trebuie îndepli-

nite pe toată suprafața fermei, nu doar pe porțiunea ce face obiectul subvenției.

Termenul “conformitate încrucișata” (“cross-compliance”) semnifică desemnarea standarde-

lor sau condițiilor pe care trebuie să le urmeze sau să le atingă fermierii pentru a fi eligibili

pentru subvenții.

Acest concept a fost dezvoltat și discutat din anii 70, dar a fost introdus în final în UE

în urma Revizuirii pe termen mediu a Politicii Agricole Comunitare (CAP) realizata in anul

2003 prin publicarea Reglementarii Consiliului (EC)Nr. 1782/2003. Acesta a produs o modifi-

care foarte importantă a CAP:

a) a înlocuit (din 2005) toate subvențiile directe existente către fermieri (cum ar fi

subvenția pentru suprafața arabilă, pentru bovine, ovine, lapte de vacă etc.) cu o schemă de

Subvenție Unică, și

b) a cerut ca toți fermierilor ce primesc subvenții să respecte:

• un set de cerințe de management pe baza celor 18 elemente din legislația UE care

leagă agricultura și mediul, bunăstarea animalelor, sănătatea animalelor și sănătatea publică.

Cinci dintre acestea se refera la mediu:

• Directiva 79/409/EEC despre protejarea păsărilor sălbatice;

• Directiva 80/68/EEC referitoare la protejarea apei freatice împotriva poluării cauzate

de anumite substanțe periculoase;

• Directiva 86/278/EEC privind protecția mediului, și în particular a solului, atunci

când sunt utilizate nămolurile orășenești în agricultură;

• Directiva 91/676/EEC privind protecția apelor împotriva poluării cauzată de nitrați

din surse agricole, și;

• Directiva 92/43/EEC privind conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei săl-

batice.

• un set de standarde minime definind așa numitele Bune Condiții de agricultură și de

mediu (GAEC – Good Agriculture and Environment Conditions)

Tema Standarde

Eroziunea solului Asigurarea unui grad minim de

acoperire a terenului cu vengetație în

periada rece a anului

Managementul minimal al terenului, în

funcție de condițiile podo-climatice

Păstrarea teraselor existente

Materia organicădin sol:

Menţinerea continutului materiei

organice din sol prin practici adecvate

Standarde pentru rotaţiile culturilor

unde este cazul

Managementul miriştii pe terenurile

Arabile

Structura solului:

Menţinerea structurii solului prin măsuri

adecvate

Utilizarea maşinilor agricole adecvate

Nivel minim de întreţinere:

Asigurăun nivel minim de întreţinere şi

evitădeteriorarea habitatelor

Valori minime ale şeptelului sau/şi

regimuri de crestere corespunzatoare

Protecţia păşunilor permanente

Reţinerea caracteristicilor de peisaj

Evitarea apariţiei vegetaţiei nedorite pe

terenul agricol

6.2.5 Întrebări de verificare

1. De ce este nevoie de agricultură ecologică, din punct de vedere al protecției

mediului?

2. Care este grupul țintă al agriculturii ecologice. Identificați trei caracteristici ale

cumpărătorului de produse organice

3. Cum a contribuit agricultura la distrugerea mediului? Explicați în ½ pagină.

4. Explicați una din măsurile GAEC ce vi se pare mai importantă

6.3 Economia pisciculturii

6.3.1 Funcții de creștere

Fondul piscicol semnifică totalitatea peștilor aparținând unei specii, ce trăiesc într-o

anumită zonă. Este echivalent termenului de populație, folosit în ecologie. Ca și în cazul unei

populații de animale, mărimea fondului piscicol poate fi modificată de intrări (+I), creșterea

naturală a populației (notată cu +C), recoltare (notată cu -R) și mortalitatea naturală (-M). Așa-

dar, orice schimbare a mărimii fondului piscicol (F) este dată de:

F=I+C-R-M ( 6-1)

Funcția naturală de creștere este cea din relația (9-2)

K

xrxF x 1 ( 6-2)

în care F(x) este creșterea anuală, r este rata maximă de creștere, x este mărimea

fondului piscicol la un moment dat iar K este capacitatea de suport, adică fondul

piscicol maxim ce poate fi atins.

În Figura 6-1 este reprezentată grafic funcția creșterii unui fond piscicol caracterizat

de o rată anuală maximă a creșterii de 30% și o capacitate de suport de 8000 t.

Când avem de-a

face cu populații natu-

rale, pe care le „găsim”

în natură și doar le ex-

ploatăm – cum este cazul

pisciculturii sau vânăto-

rii – graficul din trebuie

citit de la stânga la

dreapta, în sensul că por-

nim de la o populație ini-

țială, egală cu capacita-

tea de suport K, pe care o

reducem treptat, prin re-

colte (mai mult sau mai

puțin) anuale.

Compensarea înseamnă mersul divergent al creșterii și recoltei: diminuând fondul pis-

cicol, care pornește de la o valoare inițială, K, acesta scade spre zero. Se observă că, într-un

anumit punct, raportul dintre creștere și recoltă atinge un punct maxim, ce nu poate fi decât unu

(este vorba de un raport!), căruia îi corespunde un nivel de recoltă pe care-l numim sustenabil.

Adică, fondul piscicol va fi menținut constant - nici nu crește nici nu scade. Aceasta este situația

prezentată în figura Figura 6-2a. Dacă fondul piscicol este diminuat dincolo de punctul de echi-

libru dintre creștere și recoltă, creșterea scade iar procesul se numește depensare.

Decompensarea (decompensația) reprezintă o stare de epuizare sau de depășire a limi-

telor de unui organism. În dinamica populațiilor, prin decompensare se înțelege scăderea nu-

mărului adulților apți pentru reproducere sau reducerea ratei de supraviețuire și a tineretului;

ambele procese conduc la mai puțini urmași. Cauza decompensării este prezența unui prădător

care reduce populația sau efectul alelic, adică reducerea șanselor ca doi indivizi de sex opus să

se întâlnească și să producă descendenți.

În Error! Reference source not found.b se prezintă o funcție de creștere cu d

ecompensare, iar în Figura 6-2c o funcție de creștere cu decompensare critică. Spre

deosebire de situația funcției de creștere cu compensare, în figura se observă un punct

de inflexiune, căruia îi corespunde valoarea critică Xc. Decompensarea critică apare

atunci când funcția creșterii coboară sub abscisă în același punct Xc și se iese din ea

Figura 6-1 Funcția creșterii unui fond piscicol a cărui rată maximă de

creștere anuală este 0.3, iar capacitatea de suport este de 8000 t

xc xc K k K K

Cre

şter

ea /

Rec

olt

a

Cre

şter

ea /

Rec

olt

a

Cre

şter

ea /

Rec

olt

a a) b) c)

Figura 6-2 Cele trei tipuri de funcții de creștere: a) cu compesare, b) cu decompensare c) cu de-

compensare critică

0100200300400500600700

0 2000 4000 6000 8000

cres

tere

a an

ual

a t/

an

fodul piscicol (tone)

functia cresterii r=30%, k=8000 t

prin migrarea altor indivizi, din alte populații, în populația în care apare decompensarea

critică.

6.3.2 Relația dintre efort și nive-lul recoltelor

O firmă de pescuit sau un simplu pes-

car folosesc câteva inputuri, sau factori de pro-

ducție, pentru a prinde pește și a-l valorifica pe

piață. Aceste inputuri constau în combustibil,

momeli, diverse unelte de pescuit și manoperă.

Din acest punct de vedere, o firmă de pescuit

nu se deosebește de orice altă firmă cu activi-

tate economică: o serie de inputuri sunt folosite

pentru a obține un output.

Diferența constă în faptul că, pentru un

anumit efort (o anumită cantitate de inputuri)

outputul depinde de fondul piscicol și măsura

în care peștele poate fi prins. Migrarea bancu-

rilor de pești, perioadele de depunere a icrelor

fac ca efectivele de pește să fluctueze de la an

la an, și în de-a lungul unui singur an. Totuși, pentru a înțelege procesul, vom simplifica pro-

blema și vom trece cu vederea aceste variații. Pentru a simplifica și mai mult, considerăm doar

manopera, exprimată în ore de traulare.

Așa cum s-a spus, recolta H depinde de efort (E) și de mărimea fondului piscicol (X).

Așadar putem scrie H= f(E,X), ce este o funcție de producție, dar una pe termen scurt, în sensul

că depinde de efort și fond piscicol, la un anumit moment. Relația dintre recoltă, efort și mări-

mea fondului piscicol a fost formalizată pentru prima dată de Schaefer, în 1957, și are forma

din relația (1-2)

XEqH ( 6-3)

Pentru ca schimbarea mărimii fondului piscicol să fie pozitivă, trebuie ca recoltele să

fie mai mici decât creșterile. Echilibrul biologic se realizează atunci când fondul nici nu crește

nici nu scade, iar recolta este egală cu creșterea, adică avem f(E,X)=f(X). Deoarece în această

ecuație apar două variabile (E și X, efortul și fondul piscicol), una din variabile poate fi expri-

mată în funcție de cealaltă.

Acum vom combina Figura 6-3 cu

0100200300400500600700

0 2000 4000 6000 8000

cres

tere

a an

ual

a t/

an

fodul piscicol (tone)

functia cresterii r=30%, k=8000 t

Efort (om ore)

Rec

olt

ă (t

on

e)

H(E, Xr)

H(E, Xc)

XrXc

Figura 6-3 Relația dintre efort și recoltă pentru

două fonduri piscicole: cu fond de producție

mic (Xc) și fond de producție mare (Xt)

Figura 6-1În Figura 6-4, în care, în panelul din partea stângă avem cinci nivele de efort,

de la E1 (foarte mic) la E5 (foarte mare). La efort mic, pe termen lung, avem recoltă mică (h1)

și fond piscicol relativ mare, după cum la efort maxim, avem de asemenea recoltă mică (aceeași

h1), dar și fond piscicol mic, x1. Crescând efortul, crește recolta, dar scade fondul piscicol, până

când se atinge recolta sustenabilă, ce corespunde unui fond piscicol egal cu x5, dincolo de care

fondul scade dar scade și recolta. În panelul din dreapta, recoltele și mărimile fondului piscicol

corespunzătoare respectivelor recolte sunt ordonatele, respectiv abscisele, punctelor în care

funcția efortului intersectează funcția creșterii naturale.

În virtutea raționamentului de mai sus, în panelul din partea dreaptă a Figura 6-4 sunt

reprezentate recoltele în funcție de efort, având în vedere relația dintre recoltă și mărimea fon-

dului piscicol, care nu mai apare însă în grafic.


1. De ce depinde rata creșterii unei populații de pești?

2. Ce înseamnă o funcție de creștere cu compensare?

7 Economia energiei Potrivit primei legi a termodinamicii, energia și materia nu pot fi nici create, nici dis-

truse, ci doar transformate – nimic nu se pierde, totul se transformă. Potrivit celei de-a doua

legi, pe măsură ce materia este transformată în energie, capacitatea energiei de a putea fi utili-

zată se reduce, deoarece o parte din energie rămâne blocată în legături chimice stabile. În 1865

Rudolf Clausius a adus un termen nou în limbajul științific, și anume entropia, ca fiind această

energie „blocată”; astfel, într-un sistem termodinamic închis, energia se conservă dar crește

entropia.

Termodinamica a revoluționat mai toate științele ce studiază organismele și modul în

care acestea interacționează între ele și cu mediul. Însăși biologia a fost regândită în termenii

termodinamicii de A. G. Tansley, Edgar Transeau și Max Kleiber, ce și-au orientat interesul

spre studierea capacității organismelor de a fixa și a consuma energia, văzând în sistemele na-

turale adevărate rețele prin care circulă fluxuri de energie și substanță. Alfred Lotka și Howard

Odum au îmbrățișat această abordare, regândind mecanismul ce explică evoluția; potrivit celor

doi, indivizii și speciile ce au cele mai mari surplusuri de energie netă pot aloca mai mult din

această energie reproducerii, depășindu-și din acest punct de vedere organismele sau speciile

concurente15.

15 Martin J. Klein, “Thermodynamics in Einstein’s Thought,” Science, 4 August 1967, pp. 509– 16; Donald Worster,

Nature’s Economy, 2nd ed. (Cambridge, U.K.: Cambridge University Press, 1994), pp. 301– 306.

K x1 x2 x3 x4 x5

h1

h3 h2

q×E1×X

q×E2×X

q×E3×X

q×E4×X q×E5×X

E5 E4 E3 E2 E1

h1

h3 h2

Creşt

ere/

reco

ltă

Rec

oltă

Efort (om×ore) Fond piscicol

F(X) H(E)

Figura 6-4 Trecerea de la creștere funcție de mărimea fondului piscicol la recoltă funcție de efort

La finele secolului IXX, istoricul american Henry Adams a lansat o interpretare termo-

dinamică a înseși istoriei, iar mai târziu, la mijlocul anilor 50, sociologicul William Frederick

Cottrell (tot american), a explicat schimbările sociale și economice ca fiind dictate de accesul

la noi surse de energie și de progresul tehnologic. Din această perspectivă, revoluția industrială

a fost de fapt o revoluție a hidrocarburilor, marcând o epocă în care cantități imense de energie

solară, stocată în hidrocarburi, este utilizată (eliberată, în sens termodinamic) într-un timp foarte

scurt: „…din Pământ scoatem rămășițele lichefiate ale organismelor moarte. Ardem în motoa-

rele mașinilor noastre rămășițele înaintașilor noștri, fără nicio ceremonie. Apoi ne întoarcem

la Pământ, ca vampirii, să sugem și mai mult petrol” spune scriitorul american Van Jones, în a

sa carte intitulată „Economia gulerelor verzi – sau cum o soluție ne poate rezolva cele două

mari probleme”.

Economia tradițională (adică a gulerelor albe) a rămas, din păcate, prizoniera unei pa-

radigme mecaniciste, potrivit căreia economia este ea însăși un sistem închis, în care gospodă-

riile oamenilor și firmele schimbă și transformă la infinit resursele, limitate fiind doar banii și

timpul (toate celelalte resurse naturale fiind considerate fie regenerabile, fie infinite, fie substi-

tuibile datorită progresului tehnologic). Astfel, outputurile activității economice devin inputuri

într-un nou ciclu, fără nicio pierdere, ceea ce, din punct de vedere termodinamic, este imposibil,

deoarece contravine celei de-a doua legi.

În realitate economia este un sistem ce folosește materie cu entropie redusă, preluată

din mediu, și eliberează în final materii cu entropie ridicată. Materia poate fi reciclată – odată

extrasă din Pământ, ea circulă datorită sistemului monetar, prin care este vândută de mai multe

ori, ca în final să se întoarcă în mediu, sub formă de reziduuri – energie utilă aproape zero, dar

entropie ridicată (uitați-vă în coșul de gunoi dacă nu credeți, și gândiți-vă cât din această energie

poate fi recuperată la costuri rezonabile). Materia poate fi reciclată, dar nu și energia! Potrivit

lui economistului american de origine română Nicolas Georgescu –Roegen, „procesul de acu-

mulare a entropiei este rădăcina oricărui proces economic iar principala resursă ce trebuie

gestionată de orice sistem economic este energia, nu masa monetară”.

Potrivit aceluiași laureat al Premiului Nobel, „economia este un sistem de instituții și

procese prin care inputurile de valoare ridicată, cu entropie redusă, sunt transformate în de-

șeuri lipsite de valoare, dar cu entropie ridicată” – interesant definiție, bună de pus pe frontis-

piciul oricărei instituții financiare.

Valoarea este produsă de sisteme inteligente ce prelucrează materie și energie. Capita-

lul încorporează energie, materie și inteligență, pe când manopera doar inteligență și energie.

Așadar energia este elementul de legătură dintre economie și ecologie iar abordarea entropică

a dus la apariție ecologiei economice.

Aceeași idee a fost lansată de un chimist englez, de asemenea laureat al Premiului

Nobel, Frederick Soddy. Acesta a dezvoltat o teorie potrivit căreia economia este un sistem ce

utilizează exclusiv energie. Ceea ce ne împiedică să vedem acest adevăr este sistemul monetar.

Soody delimitează clar bogăția, bogăția virtuală, și datoria. Bogăția este stocul de resurse fizice

pe care economia le produce; banii înseamnă bogăție, dar o bogăție virtuală. Datoria este o

„promisiune” pentru redobândirea bogăției inițiale, cumpărată cu banii împrumutați.

Tot Soddy a remarcat că atunci când banii sunt împrumutați cu dobândă compusă, obli-

gația debitorului de a majora producția crește exponențial, în timp ce bogăția autentică crește

în ritm mai lent. Cam același lucru îl spunea și Thomas Maltus, când vorbea de discrepanța

dintre creșterea demografică și creșterea resurselor de hrană. Așa că este nevoie, din timp în

timp, de o ștergere a datoriilor, proces ce declanșează inflație, faliment, crac financiar, lichida-

rea fondurilor de pensii. Economia este o imensă schemă piramidală, care se năruie periodic.

Această introducere (aparent lipsită de fundament economic) este justificată de faptul

că atunci când vorbim de energie orice analiză monetaristă pălește în fața unuia din cei mai

incomozi indicatori creați de o minte omenească: raportul dintre producția netă de energie și

energia consumată pentru producerea respectivei energii. Orice exploatare minieră presupune

săparea unui puț și a apoi a unor galerii de extracție – deci consum de energie – orice exploata-

rea petrolieră presupune forare, instalarea unei sonde, a unei rețele de conducte și, în final,

rafinarea petrolului în combustibili lichizi sau gazoși; până și o moară de vânt presupune tăierea

unor arbori, prelucrarea lemnului și punerea în operă a construcției propriu-zise.

Acest indicator este „câștigul energetic la unitate de energie consumată” sau, și mai

scurt, „multiplicator energetic” și ia, pentru diversele surse de energie, valorile din Tabelul 7-1.

Sursa de energie Medie Maxim Minim

Petrol 19:1 5:1

Cărbune 85:1 50:1

Gaz natural 10:1

Hidro-electrică 267:1 11:1

Nucleară 15:1 1,1:1

Eoliană 18:1

Fotovoltaică 10:1 3,7:1

Geotermală electrică 13:1 2:1

Geotermală cu pompă de căldură

5:1 3:1

Etanol din porumb 1.8:1 Sub 1,1:1

Etanol din trestie de za-hăr

10:1 8:1

Diesel din soia 3,5:1 1,9:1

Diesel din ulei de pal-mier

9:1

Șist petrolier 5:1

Gaz de șist 4:1 1,5:1

Valuri 15:1

Maree 6:1

Tabelul 7-1 Multiplicatorul energetic pentru principalele surse de energie (sursa: World Watch

Institute: is sustaianbilty still possible? Raport 2013)

Consumul actual de energie se ridică undeva la 14 TW16, valoare ce se va dubla în

2050, potrivit estimărilor (sursa); 2011 a fost primul an în care investițiile în energie regenera-

bilă le-au depășit pe cele în energie convențională. Doar în SUA, energia fotovoltaică produsă

în 2011 a fost de nouă ori mai multă decât cea produsă în 2007, cea eoliană de trei ori mai multă

iar Germania își acoperă 17,1% din producție din surse regenerabile, potrivit …sursa.

Sunt destule studiile potrivit cărora omenirea poate trece complet pe energie regenera-

bilă dar și aici se pune aceeași problemă a sustenabilității, tratată în secțiune următoare.

7.1 Energia solară Sunt două tehnologii de utilizare a energiei solare: fotovoltaică, ce transformă direct

energia solară în energie electrică (curent continuu, mai precis) și termo-solară, ce presupune

concentrarea radiației solare într-un focar, de unde energia termică este preluată de apă, ce se

transformă în vapori, a căror energie este preluată apoi de o turbină obișnuită, rezultând curent

alternativ. Ce tip de curent se produce este foarte important, deoarece curentul continuu, pentru

a fi utilizat, trebuie transformat în curentul alternativ. Costurile de producție pentru tehnologia

fotovoltaică au scăzut semnificativ: modulele de siliciu pentru centralele fotovoltaice s-au ief-

tinit cu 70% între 2008 și 2012. Costurile sunt competitive și fără a ține cont de costul social

ridicat al energiei convenționale iar în zonele însorite din SUA s-ar putea ajunge la un cost de

producție de 6-8 cenți/KWh17.

Potențialul de producție este undeva la 340 TW pentru fotovoltaic și 240 TW pentru

termo-solar, ceea ce depășește necesarul estimat pentru anul 2050. Impactul asupra schimbării

folosințelor nu este atât de mare, mai ales că pot fi folosite acoperișurile clădirilor, în măsura

în care acestea sunt corect orientate față de soare. Suprafața necesară variază între 1,6 și 3,2

ha/MW, iar necesarul de energie pentru 2030 ar fi acoperit, în ipoteza utilizării energiei solare,

de 0,29% din suprafața planetei; pentru comparație, culturile agricole ocupă 11% iar construc-

țiile 3%.

Dacă tehnologia fotovoltaică necesită consumuri foarte reduse de apă, cea termo-solară

presupune un consum semnificativ de apă, respectiv 1,9-3 l/KW valori ce sunt totuși mai mici

decât cele ce caracterizează producția în termocentralele pe combustibil convențional, mai ales

când este vorba de centralele nucleare. Dacă aici apa este factorul limitativ, în cazul tehnologiei

fotovoltaice factorii limitativi sunt argintul, necesar cablării panourilor solare (cca. 25% din

resursele de argint ale planetei ar urma să fie imobilizată în aceste instalații); în cazul panourilor

fotovoltaice, resursele restrictive sunt indiumul și germaniumul, din cauza cărora producția nu

poate crește peste 13-22 GW în 2020, 16-106 GW în 2050, respectiv 17-152GW în 2070.

7.2 Energia eoliană Potențialul de utilizare a acestei resurse a crescut cel mai mult în ultimii ani, puterea

instalată la nivelul 2011 fiind de 238GW. Impactul acestei tehnologii asupra folosirii terenurilor

este destul de semnificativ: cca. 1,17% din suprafață este necesară pentru a acoperi jumătate

din necesarul de energie, dar acest impact poate fi redus dacă se amplasează ferme de turbine,

în teren agricol sau în zona costieră.

16 Tera wați. Factorii de multiplicare sunt următorii: kilo (K) - 103, mega (M) – 106, giga (G) – 109, tera (T) – 1012

și penta (P) – 1015. Deoarece unitate standard de măsurare a masei este gramul, stocurile de carbon se măsoară în

Pg, adică TKg (tera kilograme) sau Gt (gigatone). 17. O. Edenhofer et al., 2012: Special Report on Renewable Energy Sources and Climate Change (Geneva: IPCC,

2011) International Renewable Energy Agency, Solar Photovoltaics, Renewable Energy Technologies: Cost

Analysis Series, Vol. 1: Power Sector, Issue 4/ 5, June 2012, pp. 15, 28; Fthenakis, op. cit. note 5, p. 2,747;, p. 71.

Aparent, nu există restricții în ceea ce privește sustenabilitatea producției de materiale

necesare acestei tehnologii, pentru că cimentul și agregatele de construcții nu ridică încă pro-

bleme, nici fibra de carbon pentru pale, nici cuprul pentru conectori, și nici măcar oțelul, care

poate fi complet reciclat. Resursele ce sunt într-adevăr restrictive sunt metalele rare necesare

fabricării magneților permanenți ce îmbracă rotorul generatorului electric. Dacă în centralele

de la sol magneții permanenți sunt înlocuiți cu electromagneți, greutatea instalației nefiind o

problemă în sine, în cazul centralelor eoliene este nevoie de magneți permanenți și ușori, obți-

nuți dintr-un metal rar, neodimul. China este producătorul principal al acestui metal rar, a cărui

extragere necesită decopertări pe suprafețe întinse, deci un impact negativ asupra mediului.

Impact de care majoritatea țărilor sunt conștiente, mai puțin China.

A acoperi 50% din necesarul de energie din această sursă, în 2030, ar necesita o pro-

ducție de neodim de cinci ori mai mare decât producția actuală. Există însă tehnologii alterna-

tive, ce evită această constrângere, dar acestea nu sunt încă accesibile în scopuri comerciale.

7.3 Centrale electrice de mică capacitate Între condițiile tratatului de aderare la UE se făcea referire la o anumită cotă pe care

trebuie să o dețină în coșul energetic puterea instalată a hidrocentralelor. Dar nu a oricăror

hidrocentrale, ci a mini-hidrocentralelor (cu puteri instalate mai mici de 10MW) și microhi-

drocentralelor (cu puteri mai mici de 0,1 MW). Hidrocentralele produc cca. 15% din necesarul

actual de energie, dar hidrocentralele mari, cu impact ecologic semnificativ. Problema micro-

hidrocentralelor acceași cu a turbinelor eoliene: magneții permanenți. Potențialul planetar este

undeva la 1,6 TW, dar în condițiile actuale e greu de precizat în ce proporții acest potențial este

împărțit între hidrocentralele mari și cele mini și micro. Oricum, în condițiile în care actualele

acumulări hidro rețin cca 20% din cantitatea de apă ce cade pe uscat, la nivel planetar, este

evident că potențialul menționat anterior nu va fi atins, datorită impactului major asupra circu-

itului apei, în special asupra ecosistemelor acvatice terestre.

7.4 Energia geotermală Spre deosebire de energia eoliană și cea solară, ce depind de vreme, energia geotermală

poate asigura fluxuri energetice constante, în două forme: electrică sau termică. Principalul in-

convenient, pe lângă cel de localizare limitativă, este tehnologic, și anume crearea unor rezer-

voare de mare capacitate, pentru apă la temperatură ridicată, peste 100 grade C°. Nicaragua își

produce din această sursă cca. 12% din necesar, dar potențialul la nivel mondial este de doar

0,3%. Potențialul de creștere datorită noilor tehnologii este totuși ridicat, dar rămâne problema

consumului ridicat de apă, comparabil cu cel realizat de centralele convenționale, pe cărbune

sau nucleare (între 0,49 l/kW și 3,94 l/kW).

7.5 Energia valurilor și a mareei Utilizarea acest tip de energie presupune instalații complexe, ce trebuie judicios am-

plasate încât exploatarea lor să fie eficientă și să nu impieteze dezvoltarea economică a zonelor

costiere, alternativa fiind fermele de creveți. Potențialul de utilizare a energiei valurilor este de

500 GW, iar al mareelor de 20 GW. Impactul ecologic al acestor instalații poate fi și pozitiv –

asigură adăpost unor populații marine – dar și negativ, fiind totuși vorba de poluare infra fonică

și electromagnetică, insuficient de mult studiate.

7.6 Biomasa Această sursă de energie este controversată din cauză că deschide inevitabil un teren

sensibil: cultivăm pământul pentru a asigura hrana celor ce îl lucrează sau pentru mașinile celor

din alte părți? Cam la această dilemă se reduc toate discuțiile privind perspectivele acestei surse,

care nu condiționate doar economic și tehnologic, ci și etic.

Dacă etanolul și motorina bio provin

din folosința agricolă, folosința forestieră

oferă biomasă sub trei forme: lemn pentru

foc, debitat astfel încât să poată fi folosit di-

rect în centralele termice, lemn sub formă de

peleți, și gaz sărac, o combinație de hidrogen

și monoxid de carbon, ce este obținut prin pi-

roliză.

Peletizarea presupune presarea ru-

megușului fin, uscat, în particule de 3-6 mm

în diametru ce oferă, pe lângă o putere calo-

rică ridicată, și posibilitatea automatizării ali-

mentării centralelor termice, peleții compor-

tându-se ca un fluid. De asemenea, conținutul

de cenușă este redus, ceea ce prelungește du-

rata de exploatare a centralelor termice pe

bază de peleți. Deși este o soluție elegantă și

„curată”, din punct de vedere al bilanțului

energetic soluția peletizării este avantajoasă

doar în situațiile în care nu există lemn de foc

în imediata apropiere.

Din punct de vedere al prelucrării ru-

megușului, un studiu publicat în 2010 (Dră-

goi et Horodnic, 2010) arată că o fabrică de

peleți, pentru a fi rentabilă, trebuie să colec-

teze rumegușul rezultat din exploatarea masei lemnoase exploatate de pe o suprafață de peste

35000 ha, ceea ce înseamnă că peletizarea este rentabilă doar pentru valorificarea rumegușului

rezultat în urma debitării lemnului, în interiorul aceleași entități economice. Colectarea rume-

gușului de la mai multe gatere, pentru a-l usca și obține apoi peleți nu este o soluție viabilă,

datorită riscului ca în masa de rumeguș să fi ajuns, în urma gestionării necorespunzătoare, pietre

de mici dimensiuni, ce pot distruge presele. DE asemenea, dacă este necesară pre-uscarea ru-

megușului, costul de producție crește iar rentabilitatea scade.

Piroliza lemnului presupune încălzirea acestuia la temperaturi de peste …în absența

oxigenului. Gazul obținut este un amestec de hidrogen și monoxid de carbon

7.7 Provocări de ordin logistic: stocarea și distribuția energiei Ca și în cazul gestionării apei, și în cazul energiei problemele nu sunt de bilanț – cât

producem și cât consumăm – ci de acces la o resursă a cărei producție este foarte fluctuată în

raport cu consumul: fie se produce prea mult în comparație cu consumul, fie prea puțin. Dacă

sistemul clasic de producție și distribuție este stabil, în sensul că există un control complet aspra

raportului între producție și consum, sursele ne-convenționale de energie ridică serioase pro-

bleme de logistică și distribuție, cărora li s-au găsit deja răspunsuri: rețele de distribuție inteli-

gente.

Prima și cea mai veche soluție este aceea a acumulatorilor. Tehnologia veche, cu plumb

și acid sulfuric este depășită din punct de vedere al riscului de contaminare, fiind permisă în

UE doar în anumite situații. Tehnologia alternativă, bazată pe ioni de litiu asigură capacități de

stocare de până la 5 MW, randamentul stocării (MW pe Kg baterie) fiind superior. Rezervele

de litiu, exploatabile economic, au crescut de la 4,1 mil. tone în 2009 la 13 mil. Alte tehnologii,

bazate pe sodiu și sulf, sau pe fluxuri redox de vanadiu nu sunt încă disponibile pentru uz co-

mercial.

Figura 7-1 Modul de funcționare a unei stații de

pompare a apei în amonte

Pomparea apei dintr-o acumulare situate în aval, într-o alta situată în amonte este o

soluție folosită deja în sistemele hidroenergetice în cascadă, ce asigură o mai bună sincronizare

a producția cu consumul (Figura 7-1Error! Reference source not found.). Pentru a evita situ-

ațiile în care capacitatea de stocare a bazinelor este depășită iar sistemul energetic național nu

are nevoie de energie, centralele din aval pompează în acumulările din amonte surplusul de apă,

apă ce va fi folosită pentru producția de energie atunci când va fi nevoie.


1. Ce tip de combustibil are cel mai mare câștig energetic a unitatea de energie

consumată?

2. Care este impactul ecologic cel mai important al energiei hidro-electrice?

3. Care sunt factorii ce restricționează extinderea fermelor de centrale eoliene?

4. Care este impactul ecologic negativ cel mai important al centralelor eoliene?

8 Economia forestieră

Pădurile au fost prima sursă de energie și materiale de construcții. Creșterea demogra-

fică a condus la creșterea cantității de hrană și la schimbarea folosinței forestiere a terenului în

folosință agricolă. De asemenea, mineritul a solicitat mari cantități de lemn de lucru, dar și

suprafețe forestiere ce au fost despădurite, pentru a face loc exploatărilor miniere cu întregul

suport logistic: căi de transport, acumulări de apă, etc. Economia forestieră este structurată în

următoarele sub-sectoare:

1. Cultura pădurilor (silvicultura)

2. Exploatarea lemnului

3. Industria de prelucrare a lemnului

4. Industria celulozei și hârtiei

Activitățile cu cel mai mare impact ecologic sunt primele două, respectiv cultura pădu-

rilor și exploatarea lemnului. Prima din ele, cultura pădurilor, se ocupă cu gestionarea sustena-

bilă a pădurilor și include și componenta de planificare (proiectare tehnologic) numită amena-

jarea pădurilor. De asemenea, aici mai sunt incluse: paza și protecția pădurilor, punerea în va-

loare a masei lemnoase (evaluarea cantitativă și calitativă a lemnului ce urmează a fi exploatat)

8.1 Amenajarea pădurilor Amenajamentul silvic este un proiect cu caracter tehnologic ce indică, pe baza unei

descrieri atente a condițiilor specifice din fiecare porțiune relativ omogenă de pădure (arboret)

ce lucrări trebuie executate în următorul deceniu, astfel încât pădurea să ofere nu doar lemn ci

și o serie de servicii ecosistemice, cunoscute sub denumirea de funcții de protecție. Acțiunea

prin care fiecărui arboret (termen specific: o porțiune relativ omogenă de pădure ce va fi gesti-

onată unitar, cel puțin în următorii 10 ani) i se atribuie una sau mai multe funcții de protecție.

Deoarece funcțiile de protecție cer la rândul lor anumite structuri verticale și orizontale,

ce pot fi create doar prin aplicarea anumitor tratamente, zonarea funcțională direcționează și

tratamentele silviculturale ce vor fi aplicate pentru a regenera respectivele arborete: tăieri rase,

urmate de împăduriri, sau tăieri repetate, ce permit regenerării naturale să se instaleze la adă-

postul arborilor din vechiul arboret, ce sunt extrași treptat, într-o perioadă de timp ce poate

ajunge la 20 ani.

Rezultatul cel mai important al amenajării pădurilor este calculul posibilității, ce repre-

zintă volumul ce poate fi exploatat într-un deceniu. Posibilitatea este egală cu creșterea doar

dacă pădurea a realizat o structură normală pe clase de vârstă, caracterizată prin suprafețe

aproape egale, pentru fiecare clasă de vârstă (1-20 ani, 21-40 ani, 41-60 ani…peste 100 ani.

8.2 Cultura pădurilor (silvicultura) De cultura pădurilor se ocupă ocolul silvic ce este organizat pe următoarele activități:

cultură și refacere (activitățile legate de regenerarea pădurii, inclusiv producerea puieților în

pepiniere, acolo unde tăierile rase vor fi urmate de împăduriri); fondul forestier (marcarea ar-

borilor ce urmează a fi extrași, aplicarea amenajamentului, relațiile contractuale cu firmele de

exploatare) paza și protecția (activități de pază contra tăierilor ilegale, protecția pădurii contra

dăunătorilor) și vânătoare (gestionarea fondului cinegetic).

8.3 Exploatarea lemnului Activitatea cu cel mai mare impact ecologic asupra solului și stării de sănătate a

pădurilor este explotarea arborilor. Arborii sunt exploatați sub formă de produse lemnase, cinci

la număr:

1) produse secundare – se ce extrag odată cu efectuarea răriturilor, în arborete

tinere;

2) produse principale – arborii se extrag la exploatabilitate (arbori groși, volume

mari, lemnul cel mai bun de lucru);

3) produse accidentale II – arbori uscați sau doborâți, din arborete cu vârste sub

60 ani, dacă volumul recoltabil este mai mare de 1 m3/an/ha;

4) produse accidentale II – similar produselor accidentale I, dar în arborete

trecute de 60 ani. Dacă volumul este mai mare de 1 m3/an/ha, acesta se scade

din posibilitatea de produse principale.

5) Produse de igienă – volume mai mici de 1 m3/an/ha (arbori uscați).

Explatarea presupune doborârea arborilor, fasonarea lemnului la ciată (curațarea de

crengi), scosul și apropiatul – transportul fiecărui fir individual într-o loc în care se adună mai

multe fire, astfel încât transportul să fie mai rentabil, sortarea dimensională și alitativă, ce se

realizează în platforma finală, ce este totdeauna lângă un drum sau o instalație de transport

(funicular, cale ferată forestieră).

Exploatarea prespune efort fizic foarte mare, consum de carburant precum și riscuri

ridicate în ceea ce privește producerea accidentelor de muncă. Un arbore recoltat ca produs

accidental sau principal poate avea masa de la 2-3 t, chiar și mai mult, iar înălțimea poate depăși

50 m. în zonele de munte, panta poate fi un alt factor de risc, precum și condițiile meteo.

Înainte de explotare, ocolul silvic întocmește un act de punere în valoare (APV) pe baza

inventarierii fir cu fir a arborilor ce urmează a fi exploatați dintr-o sub-parcelă (sub-parcelă =

arboret) sau din mai multe sub-parcele alăturate. Suprafața de teren pe care sunt arborii marcați

în cadrul unui APV se numește partidă (plural: partizi) și este predată firmei de exploatare odată

ce ocolul a eliberat autorizația de exploatare. După ce s-a finalizat exploatare, partida este

predată înapoi ocolului silvic.

8.4 Transportul lemnului Transportul lemnului este o activitate critică deoarece prin transport pot fi aduse în

circuitul ecnomic arbori tăiați ilegal. Transportul se realizează cu ajutorul unor camioane

speciale, dotate cu remorci prevăzute cu trolii, ce permit încărcarea buștenilor. Capacitatea

diferă în funcție de tipul de camion, și poate ajunge la 25 t.

8.5 Procesarea primară În procesare primară lemnul rotund este transformat în cherestea (piese cu secțiune

dreptunghilară) sau grinzi și căpriori (piese cu secțiune pătrată). Un indicator important este

randamentul de debitare adică raportul dintre volumul de cherestea obțiunt și volumul de lemn

rotund debitat. La rășinoase acest randament este între 0,6-0,8 (maxim), pe când la foioase între

0,5-0,7.

8.6 Industria papetară Industria papetară este cea mai poluată ramură a economiei forestiere, deoarece

folosește cantități mari de apă, de energie, de acid sulfuric și de clor. De asemenea, fiind o

industrie de foc continuu – al cărei flux de producție, pentru a fi rentabil, trebuie să se desfășoare

fără întrerupere (ca in siderurgie sau în rafinăriile de petrol) - necesită și cantități mari de masă

lemnoasă, deci stocuri tehnologice foarte mari.


1. În zonle montane, cu precipitații abundente, care este cea mai importantă

funcție de protecție

2. Ce funcție de protecție îndeplinește sistemul radicelar al arborilor cu

înrădăcinare profundă, precum stejarii?

9 Elemente de analiza cost-beneficiu Deși literatura contemporană abundă în analize care mai de care mai complexe, ce ape-

lează la metodologii ce necesită ele însele un studiu aprofundat, de lungă durată, analiza cost-

beneficiu a rămas piatra de temelie a fundamentării deciziilor.

Potrivit lui Tomas Sedlacek18, ideea ștergerii datoriilor vine din Vechiul Testament,

unde se face referire la anii de Sabat. Anii de Sabat erau de două feluri: un an de Sabat „eco-

logic”, de odihnă a Pământului, ce presupunea ca la fiecare al șaptelea an terenul să nu fie

lucrat, și un an de sabat social, potrivit căruia fiecare al patruzeci și nouălea an este an de iertare

a datoriilor (șapte cicluri de „sabat ecologic”). Într-un an de sabat social pământul revenea pro-

prietarilor inițiali, adică schemei de alocare aplicate la intrarea triburilor evreiești în Canaan.

Potrivit Vechiului Testament, pământul era într-o veșnică arendă, iar „valoarea de piață” era

dată de timpul rămas până la următorul an de Sabat.

Teoria sistemelor a pătruns greu în economie, datorită câtorva idei preconcepute, între

care cea mai importantă este costul de oportunitate al capitalului, respectiv obligativitatea uti-

lizării unei rate de scont pozitive, atunci când se actualizează rezultatele economice obținute

la momente diferite în timp. În termenii teoriei sistemelor, raportarea la o rată a dobânzii cre-

ează totdeauna bucle de autoreglare pozitivă, iar astfel de bucle duc invariabil la distrugerea

sau reorganizarea sistemelor.

Soluţia universală pe care economiştii o au pentru fundamentarea deciziilor este

analiza cost-beneficiu (ACB). Ea presupune ca toate datele pe care decizia respectivă urmează

a fi fundamentată să fie transformate în bani, ca apoi să fie împărţite în două grupe: venituri şi

cheltuieli, sau beneficii şi costuri. Cu cât orizontul de timp pe care se ia decizia este mai mare

– în silvicultură acoperă câteva decenii – cu atât devine mai important modul în care se

realizează actualizarea veniturilor şi cheltuielilor.

18 Tomas Seldacek, „Economia binelui şi a răului. În căutarea sensului economic, de la Ghilgameş la Wall Street”.

Ed. Publica, Co.lecţia de economie.

Actualizarea (figura 9-1) este operaţia prin care acele rezultate economice (venituri sau

cheltuieli), ce apar la decalaje mari de timp, devin comparabile. Actualizarea se face fie prin

capitalizare, fie prin scontare: un venit de 100 unităţi monetare, încasat astăzi, nu are aceeaşi

valoare cu acelaşi venit, dacă acesta ar fi fost încasat cu zece ani în urmă sau, din contră, peste

alţi zece ani. În primul caz, cele 100 unităţi monetare câştigate în urmă cu zece ani se

capitalizează, ca şi cum ar fi fost depuse într-o bancă, în al doilea caz cele 100 unităţi monetare

se scontează, adică sunt diminuate cu un coeficient de scont: dacă X este coeficientul de

capitalizare, 1/X este coeficientul de scontare.

Ceea ce rezultă în urma actualizării este valoarea prezentă sau valoarea viitoare, după

caz. Valoarea prezentă se calculează raportând veniturile şi cheltuielile, la momentul actual,

valoarea viitoare se calculează raportând veniturile şi cheltuielile la un moment plasat în viitor.

În ambele situaţii, actualizarea constă în multiplicarea veniturilor sau cheltuielilor cu un

coeficient de capitalizare sau de scontare, ce depinde de rata dobânzii, aplicată pe o perioadă

de timp egală cu intervalul de timp ce separă momentul actual de momentul în care respectivele

venituri sau cheltuieli au apărut (partea stângă a figurii 9-1) sau vor apărea (partea dreaptă a

figurii 9-1).

Adevărata problemă este totuşi rata la care se face actualizarea: de la casa de amanet

din colţul străzii până la Banca Mondială există o sumedenie de instituţii financiare ce

împrumută bani, adică încurajează oamenii, firmele sau guvernele să cheltuiască la un moment

dat mai mult decât şi-ar putea permite. Banii sunt împrumutaţi pe termen foarte scurt, scurt,

mediu şi lung, la dobânzi mai mari sau mai mici, în funcţie de gradul de risc pe care şi-l asumă

cel ce dă banii cu împrumut: cu cât creşte gradul de risc al împrumutului, cu atât dobânda

percepută de creditor va fi mai mare – explicaţia se regăseşte într-unul din subcapitolele

următoare. Pe lângă faptul că există mai multe rate ale dobânzii, aceste rate sunt „purtate”, la

rândul lor, de rata inflaţiei – despre relaţia dintre inflaţie, dobândă reală şi dobândă nominală,

de asemenea, se va vorbi în acest capitol.

Totuşi, exprimarea monetară a veniturilor şi a costurilor nu este totdeauna uşoară;

uneori este imposibilă, sau foarte scumpă sau pur şi simplu nu are sens. De exemplu, o firmă

de exploatare are de ales între mai multe partizi pe care le-ar putea cumpăra; fiecare partidă, în

sine, constituie o investiţie distinctă, dar a-i dedica o analiză cost-beneficiu ar fi extrem de

costisitor şi inutil. De aceea, pentru situaţii în care ar fi prea scumpă „monetizarea” au fost

concepute metode axate pe conceptul de

utilitate; aceasta este marea categorie a

metodelor multicriteriale sau multi-

atribut, ce vor fi discutate într-un capitol

separat.

În sfârşit, există şi o a treia

categorie, aceea a metodelor de evaluare

a performanţei: acestea permit pur şi

simplu o mai bună înţelegere a cauzelor

pentru care firma X „merge mai bine”

decât firma Y. Deoarece astfel de metode

sunt necesare, dacă nu chiar obligatorii,

pentru îmbunătăţirea managementului în

economia forestieră – vezi externalităţile

prezentate în capitolul patru, ce nu pot fi evaluate decât calitativ, sau dificultăţile în a evalua

eficacitatea gestionării multifuncţionale – ,ele au fost înglobate în finalul acestui capitol.

Capitalizare

Momentul de

referinţă

Scontare

VPN=C(1+p)t

VPN=C(1+p)-t

p= rata de capitalizare

dobânda la depozite

p= rata de scontare

dobânda la credite

Va

loa

re

prezentă

Va

loa

re

viito

are

Va

loa

re

viito

are

Va

loa

re

prezentă

Figura 9-1 Actualizarea rezultatelor economice

9.1 Analiza cost-beneficiu (ACB)

9.1.1 Tipuri de analiză cost-beneficiu

ACB poate fi realizată imediat sau la ceva timp după finalizarea unui proiect (ACB

post-factum sau post-ante), sau anterior transpunerii sau finalizării unui proiect, caz în care se

vorbeşte de analiză ACB ante-factum (sau ex-ante). Primul tip de analiză se realizează fie în

scopul comparării indicatorilor reali de eficienţă ai proiectului cu cei preconizaţi iniţial, fie în

vederea actualizării indicatorilor de eficienţă, prin includerea în analiză a unor externalităţi ce

nu fuseseră luate iniţial în consideraţie. O ACB post-factum poate fi realizată şi chiar se

recomandă pentru orice tip de investiţie, deoarece doar aşa se poate vedea cât de realiste sau

pesimiste au fost estimările iniţiale privind cheltuielile şi veniturile.

O ACB ante-factum poate inutilă dacă nu se bazează pe scenarii privind evoluţia

mediului economic în care respectivul proiect îşi va produce efectiv efectele: modificarea

preţului energiei, modificarea preţului materiei prime ş.a.m.d.; refacerea ACB în fiecare din

aceste scenarii se numeşte analiza senzitivităţii.

Dacă proiectul este rentabil în oricare din scenariile considerate, atunci merită realizat.

Întrucât în cele ce urmează se va face referire doar la ACB ante-factum, ce presupun scontarea

rezultatelor economice, se va vorbi mai des de rata de scont decât de rata dobânzii (vezi

diferenţa între scontare şi actualizare în figura 9-1).

Dobânzi la

credite

SIS

TE

MU

L B

AN

CA

R

Dobânzi plătite

la depozite

Cheltuieli de

funcţionare şi

investiţii

Profit Impozit

Dobânda de referinţă a băncii centrale

Populaţie

Alte sectoare ale

economiei reale,

salariaţii

sistemului

Bugetul de stat

Comisioane

de

administrare

Credite

acordate

clienţilor

Populaţie, agenţi economici Alte venituri

(dividende,

chirii)

Figura 9-2 Funcționarea sistemului bancar – venituri, cheltu-

ieli, cine sunt beneficiarii

9.1.2 Anuități

Anuitatea reprezintă suma de bani plătită anual, pe perioadă determinată, de către un

debitor pentru rambursarea creditului și plata dobânzilor aferente. Înțelegerea modului în care

se calculează anuitățile este o componentă a culturii economice, fără de care nu pot fi explicate

corect anumite clauze pe care orice bancă le impune clientului la contractarea unui credit.

Un factor de care depinde valoarea anuității este și momentul în care se face plata. Dacă

plata se face la începutul perioadei, anuitatea va fi mai mică, deoarece pentru prima perioadă

nu se va plăti dobânda aferentă. În foile electronice de calcul există un set de funcții financiare

specifice acestui tip de analiză; argumentele și valorile întoarse de acestea sunt prezentate în

tabelul 9-1.

Tabelul 9-1

Funcții financiare implementate în foile electronice de calcul

Suma plătită din principal

PPMT(rate,per,nper,pv,fv,type)

Rate: rata dobânzii ce corespunde perioadei de plată

Per: numărul curent al perioadei din cele nper perioade

Pv: valoarea prezentă netă a sumei ce trebuie restituită

(principalul + dobânda aferentă celor nper perioade)

Fv: valoarea viitoare a principalului (valoarea

reziduală, ce rămâne la finele perioadei de plată). Când

este vorba de împrumuturi, Fv de regulă este zero dar

când e vorba de amortizmente poate fi valoarea

reziduală după cele nper perioade.

Type: valoare logică (0 – plata se face la finele fiecărei

perioade, 1 – plata se face la începutul fiecărei

perioade.

Valoarea anuității

PMT(rate,nper,pv,fv,type)

Valoarea dobânzii plătită într-o anuitate

IPMT(rate,per,nper,pv,fv,type)

Figura 9-3 Structura unei anuități: principalul și dobânda. Credit de 3000 lei, la o dobândă anu-

ală de 10%, returnat în 3 ani, în 36 anuități, plata efectuându-se la finele fiecărei luni

9.2 Ce este inflația Inflația este procesul de creștere a tuturor prețurilor la care bunurile, serviciile și

manopera sunt tranzacționate pe piață. Inflația apare atunci când masa monetară existentă pe

piață depășește valoric oferta agregată. Întrucât masa monetară existentă pe piață este

controlată de Banca Centrală, tot banca centrală este aceea ce tine inflația sub control – prin

dobânda de referință; sau declanșează inflația, atunci când emite monedă, în plus fată de aceea

existentă în circulație. Inflația apare din multiple motive dar, în general, acestea gravitează în

jurul așa-numitului „triunghi inflaționist”, denumit astfel după cele trei zone în care se regăsesc

factorii declanșatori:

Dezechilibru între cererea agregată și oferta agregată. Atunci când guvernul

investește prea mult în proiecte de interes public banii, respectivi ajung mai devreme

sau mai târziu în salarii; dacă oferta agregată - produsă în general de sectorul privat –

este mai mică decât noua cerere agregată, pe anumite piețe apar deficite de bunuri și servicii. Pentru a reveni la situația de echilibru, producătorii cresc preturile de

desfacere, dar aceste creșteri de preturi produc, la rândul lor, creșterii salariale, de data

aceasta în sectorul privat.

Dezechilibru datorat creșterii bruște a prețurilor factorilor de producție. Atunci

când prețul unui factor de producție omniprezent în majoritatea bunurilor (energia sau

manopera) creste, oferta agregată scade, ceea ce înseamnă din nou dezechilibru dintre

cererea agregată și oferta agregată.

Inflația intrinsecă apare datorită ritmului diferit în care cresc salariile și productivitatea muncii. Guvernul are o singură pârghie de a reduce acest efect:

creșterea salariului minim pe economie, ce obligă angajatorii să organizeze mai bine

producția crescând astfel productivitatea muncii. Reversul medaliei este o șomajul

care, atunci când este redus, are un efect benefic asupra echilibrului pe piața muncii.

Inflația afectează mai întâi preturile bunurilor și serviciilor ce satisfac nevoile de la

baza piramidei, bunuri piramidei.

Date post:	15-Apr-2016
Category:	Documents
Upload:	ionut-panaitescu
View:	34 times
Download:	1 times

Economia Mediului Curs 2015 (1)

Documents