CURS 1

Definirea şi analiza întreprinderii Tipologia întreprinderii Întreprinderea şi mediul economic

Întreprinderea şi interesul general

Înţelegerea întreprinderii

1

Nu există o definiţie exactă întreprinderii, însă astăzi, ea poate fi considerată ca un flux obţinut de un consens între diferite discipline. Vorbind de întreprindere la fel ca de o realitate unică şi omogenă ar putea fi considerat un abuz de limbaj. Ce este comun între IMM-uri şi o firmă multinaţională, între o fermă şi o întreprindere aeronautică? Înainte de a răspunde la această întrebare, se pare necesar să se prezinte elementele de diversitate ce caracterizează întreprinderea: diversitatea formei juridice, activităţi, modele de clasificare, constrângerile externe.

1. Puncte cheie

Dacă ar trebui să definim întreprinderea ne-am putea opri la următoarele: • Este dificil pentru a impune o singură definiţie pentru înţelesul unui cuvânt de

genul asta, să aplicăm (o definiţie corectă) unui complex industrial, firmă de consultanţă sau un mic comerciant.

• „Orice unitate juridică, persoana sau societatea care, cu autonomie de decizie, produce bunuri şi servicii”.

• Întreprinderea este o entitate foarte complexă şi trebuie să fie utilizată simultan ca un actor economic, realitate umană şi realitate socială.

• unitate economică de producţie, de prestaţii de servicii sau de comerţ, acţiune pornită din iniţiativă personală.

• reprezintă o verigă organizatorică a economiei naţionale care realizează unirea factorilor de producţie (capital şi muncă) în scopul producerii şi desfacerii de bunuri economice (produse, lucrări, servicii, informaţii) în funcţie de cerinţele pieţei, pentru obţinerea de profit.

II. Elemente analitice

A. Diversitatea abordărilor

Întreprinderea reprezintă “celula economică” de bază, creatoare de valori în cadrul unei economii naţionale, prin intermediul unei multitudini de procese de diferite naturi ce au loc în cadrul perimetrului de activitate al acesteia. În concepţie sistemică, întreprinderea este considerată ca fiind un sistem deschis, cu intrări, cu procese/prelucrări, cu ieşiri şi cu un sistem propriu de autocontrol.

Astfel, întreprinderea este o sursa de locuri de munca, o sursă de venituri pentru bugetul de stat sau pentru bugetele autorităţilor publice locale, un client pentru furnizorii de utilităţi, un client pentru diverşi fabricanţi, producători sau prestatori de servicii, un client pentru bănci etc. Întreprinderea este în centrul unei reţele cvasi-infinite de raporturi juridice şi de interese economice, sociale şi chiar politice. Dispariţia unei întreprinderi ar însemna pierderea locurilor de muncă, creşterea ratei somajului, pierderea unui client etc., astfel, că salariaţii, statul, comunităţile locale, băncile şi chiar creditorii chirografari (denumiţi “stakeholders” în teoria guvernării corporatiste) sunt interesaţi în supravieţuirea întreprinderii, iar aceste interese trebuie protejate, uneori chiar în contra

2

intereselor titularului întreprinderii sau ale acţionarilor acestuia. Din perspectivă economică şi socială, întreprinderea transcende titularului său, care rămâne, totuşi, din perspectiva juridică, titularul întreprinderii şi, în esenţă, persoana care trebuie să suporte riscul economic al întreprinderii sale.

A1. Întreprinderea actor al economieiÎntreprinderea este o realitate economica tangibilă, care poate fi uneori desprinsă

–nu numai teoretic – de titularul său. Spre exemplu, dacă titularul întreprinderii are dificultăţi economice, întreprinderea poate fi cedată unui terţ, care va deveni titularul întreprinderii, dar care nu va prelua şi datoriile fostului titular. Cesiunea întreprinderii este frecvent întâlnită în procedurile de insolvenţă, dar ea poate fi imaginată şi în afara acestei proceduri, ca modalitate de evitare a insolvenţei.

Întreprinderea poate fi abordată din diferite puncte de vedere. J. G. Merigot caracterizează foarte sugestiv întreprinderea ca fiind:

- realitate ce se prezintă sub forme diferite şi în continuă mişcare, care este influenţată de domeniul de activitate, de mărimea acesteia, de forma juridică, etc.;

- realitate vie, datorată faptului că este creată, menţinută în viaţă prin funcţiile sale fundamentale, că se dezvoltă şi cunoaşte dificultăţi ce pot să o ducă la faliment;

- realitate multidimensională, prin faptul că este un centru de producţie şi de repartiţie a veniturilor, un loc de muncă şi de acţiune în comun şi o reţea de reacţii complexe cu mediul său;

- realitate unitară, adică un întreg cu propria sa identitate.La rândul lor, P. Lauzel şi R. Teller definesc întreprinderea ca fiind "o grupare

umană ierarhizată, care pune în operă mijloace intelectuale, fizice şi financiare pentru extragerea, transformarea, transportarea şi distribuirea bogăţiei sau producerea de servicii în conformitate cu obiectivele definite de o echipă de conducere, ce face să se intervină în vederea motivării profitului şi utilităţii sociale".

Întreprinderea poate fi abordată după diferite puncte de vedere:- întreprinderea constituie un centru de decizie autonom;- este o unitate de producţie care transformă intrările în produse şi servicii;

Figura 1. Întreprinderea- este o unitate de repartiţie şi cheltuieli.Vânzându-şi producţia pe pieţele din aval, întreprinderea realizează valoarea

creată prin activitatea de transformare a materiilor prime şi a produselor semifinite, cuajutorul mijloacelor de muncă, în produse finite. O mare parte a valorii adaugate creată este distribuită de întreprindere altor agenţi economici, constituind veniturile acestora.

3

Utilaje

Materii prime

Energie

Muncă

Capital

Informaţie

Locul transformării

Bunuri

Servicii

A2. Întreprinderea realitate umanăCa realitate economică, întreprinderea nu este numai obiectul interesului

titularului său (în cazul întreprinderii societare, asociaţii sau acţionarii), ci şi al celorlalte persoane ale căror interese sau subzistenţă depind, într-o măsura mai mica sau mai mare, de supravieţuirea întreprinderii.

Întreprinderea este o entitate ierarhică de indivizi care dispune de o autonomie de decizie. Întreprinderea începe tot mai mult să fie privită ca o realitate umană complexă, ca populaţie de „actori” a căror acţiune individuală şi colectivă depinde de valoarea şi formarea lor, dar şi de angajarea lor sau, cu alte cuvinte, de relaţiile pe care le întreţin cu întreprinderea.

Comportamentul indivizilor nu este imuabil. Ei au propriile convingeri şi sisteme de valori la care se raportează. Au obiective individuale şi de grup, care pot coincide sau nu cu ale organizaţiei şi fiecare are o strategie proprie pentru atingerea acestor obiective. Între ei se cristalizează relaţii personale şi de grup – bazate pe preocupări şi interese comune, apartenenţă politică, simpatii, autoritatea cunoştinţelor sau de competenţă etc. – altele decât cele stabilite de structura formală. Ia naştere, astfel, o structură informală care, fără să se substituie celei formale, o influenţează pozitiv sau negativ, în funcţie de modul în care aspiraţiile diferitelor grupuri sau indivizi se identifică sau nu cu organizaţia.

Fiecare organizaţie are reguli, norme, valori şi stabileşte un sistem de sancţiuni şi recompense pe care le aduce membriilor săi pentru a se conforma cu ceea ce aşteaptă aceasta.

A3. Întreprinderea realitate socialăÎntreprinderea influenţează societatea. Contribuţia sa economică (impozite, taxe la nivel local şi naţional) se manifestă

sub formă de creare de locuri de muncă, produse, valori, de venituri, resurse pentru instituţiile publice (primărie, mediu), inovaţie şi difuzarea de progres tehnic.

De asemenea, ele pot apărea în zone economice din cele mai diverse: sociale, educaţionale, politice, culturale, etc.

Conceptul de responsabilitate sociala a întreprinderii (Corporate Social Responsability) a apărut în S.U.A. în anii 1980, în timp ce, în Europa, utilizarea sa este mai recentă. În context american, paternitatea conceptului de CSR este atribuită lui Howard Bowen, în 1953, în lucrarea „Social Responsabilities of the Businessman“. El defineşte noţiunea printr-o serie de obligaţii ce conduc la politici, decizii şi linii de conduită compatibile cu obiectivele şi valorile societăţii. Definiţia responsabilităţii sociale presupune decizii şi acţiuni efectuate de conducători pentru raţiuni economice sau tehnice. Aprofundarea conceptul de CSR face referinţă la trei aspecte:

4

Populaţia activă ocupată

Întreprindere, angajator

Forţa de muncăVeniturisalariale

cheltuieli

Piaţa bunurilor şi serviciilor

bunuri şi servicii

- primul cuprinde responsabilităţile bazate pe îndeplinirea funcţiilor esenţiale ale întreprinderii, relative la producţie, locuri de muncă şi creştere economică;

- al doilea înglobează pe primul, include noţiunea extinsă de responsabilitate, cu o sensibilitate la evoluţiile societăţii şi aşteptările cu luarea în consideraţie a problemelor de protecţie a mediului, relaţiilor sociale sau a informaţiilor privind consumatorii;

- in fine, al treilea ţine seama de exercitarea responsabilităţilor care apar şi conduc la ameliorarea mediului, cum ar fi: ţintele pentru locurile de muncă în favoarea populaţiilor defavorizate.

Evoluţia conceptului CSR duce la apariţia unei noi noţiuni: cea de receptivitate socială. Noţiunea se defineşte prin capacitatea unei firme de a răspunde la presiunile sociale. Ea înseamnă aplicarea unei gestiuni a relaţiilor care corelează firma cu diferitele părţi interesate (stakeholders).

Construirea unei imagini de întreprindere verde contribuie la apropierea unor oportunităţi de bunăstare economică.

Toate elementele de interes pentru o structură de gestiune a responsabilităţii sociale în cadrul unei întreprinderi pot fi grupate în cadrul unui tablou de bord extrafinanciar.

Tabloul de bord extra-financiar

Domenii Subiecte de evaluat cu titlu de responsabilitate socială şi de mediu

Subiecte de evaluat cu titlu de capital imaterial

Clienţii

Salariaţii

Acţionarii

Furnizorii

Structura

Calitatea produselor (serviciilor)Securitatea produselorEcologia produselor (nepoluante, reciclabile, biodegradabile etc.)Etica elaborării afacerilor etc.

Respectarea drepturilor fundamentale ale omuluiRespectarea exigenţilor legate de drepturile salariaţilorCondiţiile de lucruRemunerareaIgiena şi securitateaNoul management

Responsabilitatea lor socială şi de mediuEtica relaţilor de afaceriEtica politicilor de cumpărare

Fidelitatea clienţilorRentabilitatea clienţilorSănătatea financiară şi solvabilitatea clienţilorPerenitatea avantajului concurenţial şi utura ofertei etc.Fidelitatea salariaţilorMotivaţia

Climatul intern şi spiritul de cooperareÎmpărtăşirea valorilor întreprinderii etc.Stabilitatea, înţelegerea, starea de spirit pe termen lung a acţionarilor etc.Calitatea produselor şi a prestaţilorPerenitatea furnizorilorAdecvarea portofoliului furnizorului cu nevoileCalitatea relaţiei cu clientul internCheltuielile de cercetare şi dezvoltareŞtiinţa de a elabora texteBrevete

5

Societatea civilă MecenatSubvenţii pentru ONGSubvenţii pentru programe destinate populaţieiSubvenţii pentru programme de educaţie etc

MărciSistemul de informarePerformanţa organizaţieiFiabilitatea, calitatea şi flexibilitatea mijloacelor de producţieStabilitatea mediului socialPerformanţa infrastructurii etc

A4. Întreprinderea sistem final

Jöel de Rosnay defineşte un sistem ca "un set de elemente în interacţiune organizat dinamic în conformitate cu un scop". Din această cauză, analiza funcţională a întreprinderii şi a rolului pe care îl are la nivel macroeconomic nu se poate realiza fără o abordare sistemică.

Sistemele economice constituie sisteme cibernetice, argumentele referindu-se la următoarele aspecte:

1) sistemele economice sunt alcătuite din subsisteme care interacţionează între ele: obiectul muncii, mijlocul de muncă, forţa de muncă;

2) un sistem economic de un anumit nivel este cuprins în alt nivel superior: compartimente în întreprindere, întreprinderea în ramură, ramura în economia naţională;

3) orice sistem economic are intrări şi ieşiri, în ele având loc o transformare cu un scop bine definit: producţia de bunuri materiale;

4) în sistem are loc o circulaţie permanentă a informaţiilor, atât dinspre intrare spre ieşire (comenzi, informaţii despre mersul activităţii) cât şi în sens invers (informaţii privind rezultatele activităţii depuse);

5) legătura inversă se manifestă pregnant, prin culegerea şi prelucrarea datelor de ieşire şi luarea deciziilor necesare care se introduc în sistem la intrare;

6) sistemele economice sunt capabile să se autoregleze în anumite limite, să facă faţă unor perturbaţii care provin din mediul ambiant sau care se produc din interior.

În acelaşi timp, sistemul economic se individualizează în cadrul sistemelor prin faptul că implică prezenţa omului în sistem şi poate fi definit drept un ansamblu organizat de oameni şi mijloace de muncă, care acţionează într-un scop util şi bine definit.

Abordată într-o concepţie sistemică, întreprinderea prezintă un ansamblu de trăsături care definesc atât specificul obiectivelor lor, cât şi nivelul atins în transpunerea practică a acestora.

Astfel, întreprinderea este:a) un sistem complex pentru că încorporează resurse umane (variate din punct de

vedere al nivelului de pregătire, al vârstei, sexului, specializării, vechimii, etc.), resurse materiale (materii prime, materiale, utilaje, clădiri, combustibili etc) şi resurse financiare (disponibilităţi băneşti în numerar sau în conturi bancare), între aceste resurse stabilindu-se multiple şi profunde legături;

b) un sistem economic autonom, în cadrul căruia are loc ansamblul activităţilor de gestionare a patrimoniului propriu al întreprinderii.

6

În cadrul acestui sistem, ca urmare a combinării factorilor de producţie în cadrul unor procese de producţie rezultă bunuri materiale, conform obiectivelor fixate în funcţie de raportul cerere-obiective-piaţă;

c) un sistem tehnico-productiv caracterizat prin existenţa ansamblului de mijloace materiale tehnice şi tehnologice, care reprezintă suportul desfăşurării activităţilor umane în cadrul întreprinderii. Acestea dau în foarte mare măsură conţinutul activităţilor desfăşurate în întreprindere, îi determină profilul acesteia. Funcţia principală a întreprinderii este producerea de bunuri sau servicii destinate vânzării pe piaţă. Prin această caracteristică întreprinderea se delimitează de alţi agenţi economici cum ar fi administraţiile publice.

d) un sistem organizatoric-administrativ, întrucât în momentul înfiinţării, întreprinderea capătă statutul de persoană juridică, primeşte o denumire precisă, are un sediu şi un obiect de activitate bine determinat;

e) un sistem social, care se prezintă sub forma unui complex de relaţii structurale interpersonale sau pluripersonale, în care indivizii sunt indetificaţi în funcţie de activitate, statut, rol, şi care urmăreşte realizarea unor obiective precise. Exercitarea puterii este bine definită, cu responsabilităţi precizate prin diviziunea muncii şi a funcţiilor sale. Salariaţii întreprinderii se constituie în colectivităţi sau structuri psiho-sociale distincte, în interiorul cărora apar relaţii într-o varietate de forme care dau viaţă întreprinderii

f) un sistem dinamic. Dinamismul este o proprietate generală a sistemelor în care timpul reprezintă un parametru de bază care surprinde transformările ce au loc în interiorul sistemului, precum şi pe cele care au loc între sistem şi mediul său. Desfăşurându-şi întreaga activitate sub acţiunea diferiţilor factori endogeni şi/sau exogeni, adaptându-se permanent la schimbările macrosistemelor din care face parte, cât şi la cerinţele generate de dinamica elementelor încorporate, întreprinderea reprezintă un sistem dinamic.

g) un sistem deschis, această proprietate fiind specifică tuturor sistemelor care au legături cu mediul prin cel puţin o intrare şi o ieşire. Întreprinderea ca sistem deschis are elemente distincte (obiect de activitate, statut, corp decizional, executanţi) care interacţionează între ele şi cu mediul extern (piaţa de desfacere, concurenţa, piaţa capitalului, piaţa forţei de muncă, etc.), care realizează un schimb de energie şi de materie cu mediul, atinge o stare de stabilitate prin mecanismele conservatoare (de menţinere) şi adaptative (de schimbare) şi realizează procese de creştere prin transformări interne.

Întreprinderile se află în relaţii cu mediul său ambiant şi se manifestă la rândul lor ca fiind componente a sistemelor mai mari cu care se află în relaţii continue, sisteme reprezentând economia şi societatea. Ca expresie a adâncirii diviziunii internaţionale a muncii asistăm astăzi la o amplificare a dimensiunii internaţionale a caracterului deschis al întreprinderilor.

h) În calitate de sistem deschis, întreprinderea se dovedeşte a fi organic adaptativă, în sensul că modificările produse în structura şi funcţionarea sa sunt un rezultat al transformărilor produse în mediu, şi activă, în sensul că la rândul ei influenţează acest mediu prin produsele şi serviciile sale, potenţialul său inovaţional, mutaţiile pe care le produce în cadrul socio-economic în care este plasată.

i) un sistem autoreglabil, ca urmare a faptului că întreprinderea are capacitatea, oferită de autonomia sa funcţională, de a-şi modifica activitatea în scopul realizării obiectivelor propuse;

7

j) un sistem probabilistic, sub permanenta influenţă a unor factori perturbatori;k) un sistem cu finalitate, care îşi realizează obiectivele stabilite.Întreprinderea este un sistem uman deschis mediului său. Ea poate fi descompusă

într-un număr de trei subsisteme, care se suprapun: - un sistem de operare care acceptă tranzacţii;- un sistem de informare; - un sistem de decizie.Obiectivele întreprinderii, care exprimă, într-o formă concretă şi măsurabilă,

scopurile stabilite a fi realizate prin activitatea desfăşurată de întreprindere în cursul unei perioade, pot fi:

a) „maximizarea profitului”, obiectiv formulat de teoria economică neoclasică, obiectiv care se realizează atunci când costurile marginale ale producţiei egalează veniturile marginale.

b) În ceea ce priveşte teoriile alternative privitoare la obiectivele întreprinderii, ele se împart în două categorii.

1. teoriile manageriale care presupun că mangerii încearcă să maximizeze anumite obiective, altele decât profiturile. Aici se includ:

- modelul propus de Baumol (Baumol W. J., Business Behaviour, Value and Growth, MacMillan, New York, 1959) bazat pe principiul că obiectivul primar al conducătorilor unei întreprinderi este cel de maximizare a venitului din vânzări când se atinge un nivel acceptabil de profit. Firma alege în primul rând nivelurile vânzărilor care egalează sau depăşesc beneficiul minim, iar în cadrul lor optează pentru acelea care procură veniturile cele mai ridicate.

- modelul utilităţii manageriale a întreprinderii bazat pe libertatea de a hotărî a managerilor în firmele mari (adică acţionarii nu-şi exercită controlul direct asupra conducătorilor întreprinderii). Acest model a fost dezvoltat de O. Williamson (The Economics of Discretionary Behaviour: Managerial Objectives in a Theory of the Firm, Prentice-Hall, 1964);

- modelul dezvoltat de R. Marris care subliniază creşterea firmei ca obiectiv principal (Marris R., The Economic Theory of Managerial Capitalism, Free press, Glencoe, ILL, 1964).

2. teorii comportamentale care ţin seama de faptul că managerii nu încearcă să maximizeze nici o variabilă, dar sunt motivaţi de anumite obiective alternative. Aceste teorii se bazează pe lucrarea lui H.A. Simion (Theories of Decision Making in Economics. American Economic Review, vol XLIX, 1959). Modelul lui Simion a fost completat de modelul lui Cyert şi March în care firma a fost văzută ca o coaliţie a diferitelor interese de grup (manageri, acţionari, angajaţi, stat şi creditori).

Un alt obiectiv urmărit de întreprinderi îl constituie politica de preţuri prin care întreprinderea se apără de apariţia eventualilor concurenţi. Teoria tradiţională a pieţei cu concurenţă perfectă a postulat intrarea într-o ramură a concurenţilor ca fiind un fenomen normal ce conduce la o stare de echilibru când preţul (P) devine egal cu costul mediu pe termen lung (CML). Modelul Bain a fost elaborat în ipoteza existenţei unui preţ care nu scade până la nivelul CML = min, datorită unor bariere la intrarea în ramură. Preţul care previne intrarea într-o piaţă sau preţul limită este mai scăzut decât un preţ de monopol, dar este cel mai ridicat pe care firmele existente îl stabilesc pentru a împiedica apariţia de noi firme pe piaţă. Un astfel de preţ permite obţinerea unui profit care este inferior

8

minimului necesar pentru instalarea unor noi concurenţi, dar în acest mod se asigură maximizarea profitului pe termen lung.

Diferenţa între preţul care previne intrarea (PL) practicat de întreprinderile existente deja pe piaţă şi preţul stabilit de o piaţă cu concurenţă perfectă (PC) reprezintă

condiţia de intrare (E) care poate fi scrisă astfel: , unde PL = PC(1+E).

Diferenţa PL –PC poartă denumirea de câştig de intrare şi reflectă nivelul preţului la care o firmă existentă poate să crească preţul său deasupra preţului PC, adică a costului mediu, iar condiţia de intrare, E, reprezintă „recompensa” pe care o primesc întreprinderile existente în ramură, pentru a practica preţul PL, mai mare decât PC, fără a atrage noi concurenţi.

Un astfel de obiectiv urmăreşte concomitent suprimarea supraprofitului, dar şi evitarea pierderilor, fiind prezent la întreprinderile publice, administrate de stat sau administraţii.

Literatura recentă despre teoria firmei vede firma ca pe o echipă ai căror membrii acţionează în favoarea propriilor interese, dar care-şi dau seama că bunăstarea lor depinde de supravieţuirea echipei în competiţie cu alte echipe. Este vorba în acest caz de teoria factorului sau recunoaşterea „drepturilor de proprietate”. Fiecare factor, fiecare grup de interese în firmă, acţionează pentru maximizarea propriei poziţii, fiind motivat de propriul interes

În teoria financiară actuală s-a reuşit să se definească un obiectiv esenţial operaţional şi anume acela de maximizare a valorii întreprinderii. Acest obiectiv, specific managementului financiar, se concentrează asupra folosirii cât mai eficiente a resurselor puse la dispoziţia firmei de către acţionarii acesteia.

Obiectivul de maximizare a valorii întreprinderii este adesea sprijinit şi de alte obiective financiare intermediare care ajută firma să-şi îndeplinească obiectivul general, dar prezintă unele neajunsuri asupra cărora trebuie acţionat:

- maximizarea profitului, este un obiectiv valoros dar care tinde să se concentreze numai asupra rentabilităţii capitalului, fără a considera riscul relativ al investiţiilor care se angajează; riscul excesiv, chiar dacă profitabil, tinde să reducă valoarea firmei pentru acţionari;

- maximizarea profitului pe termen scurt este un obiectiv important pentru firmă deoarece firmele care nu au un profit bun pe termen scurt riscă adesea să nu supravieţuiască pe termen lung; totuşi, unele acţiuni care conduc la creşterea profitului pe termen scurt (de ex. Scăderea cheltuielilor de cercetare şi dezvoltare, sau a celor pentru întreţineri şi reparaţii), reduc valoarea pe termen lung a firmei;

- maximizarea preţului acţiunilor este un obiectiv important în cazul unor pieţe de capital eficiente care permit determinarea valorii adevărate a întreprinderii; cum însă pieţele nu sunt complet eficiente, deciziile managementului care maximizează preţul pe termen scurt al acţiunilor, poate să deterioreze sănătatea financiară pe termen lung a firmei;

- maximizarea valorii activelor, realizată adesea prin achiziţionarea de firme concurente, de furnizori sau clienţi industriali, poate duce uneori (când costul achiziţiei depăşeşte beneficiile obţinute) la slăbirea financiară a firmei, chiar dacă ea devine mai mare;

9

- asigurarea de acces continuu la pieţe de capital reprezintă un obiectiv important în măsura în care firma doreşte a-şi finanţa cu împrumuturi externe realizarea activităţilor curente sau noile proiecte de investiţii; concentrarea însă excesivă asupra accesului la pieţele de capital ar putea duce la restricţii suplimentare asupra activităţilor sale sau la îngheţarea capitalului propriu în firmă.

Deoarece fiecare din aceste obiective financiare intermediare are atât aspecte pozitive, cât şi negative, folosirea unui obiectiv compus, format din mai multe obiective secundare limitate, este probabil calea cea mai bună. Astfel avantajele fiecărui obiectiv sprijină creşterea bogăţiei acţionarilor, fără a deteriora sănătatea financiară pe termen lung a firmei.

Întreprinderile pot să-şi propună şi alte obiective ale activităţii: independenţă financiară, putere, prestigiu, satisfacerea în condiţii superioare a nevoilor consumatorilor prin produsele create şi oferite, calitatea relaţiilor cu personalul, etc. acestea sunt posibil de atins doar dacă sunt realizate profituri corespunzătoare. Pe termen lung, dacă întreprinderea nu obţine profit, nici un alt obiectiv nu poate fi urmărit şi ea dispare din circuitul economic. În condiţiile formulării altor obiective, căutarea profitului (chiar şi minim) este întotdeauna un obiectiv pentru întreprindere.

Întreprinzătorii care îşi fixează alte obiective sunt determinaţi de către concurenţă spre căutarea profitului maxim. Pe piaţă, întreprinzătorii care caută maximum de profit vor avea productivitatea cea mai mare, costurile cele mai scăzute, un acces mai facil la finanţările externe. Ele vor putea practica preţuri mai joase decât întreprinderile care nu acordă prioritate profitabilităţii şi vor putea atrage spre produsul lor o parte crescândă a clientelei. Pe termen lung, singurele care vor supravieţui vor fi întreprinderile care au dat prioritate căutării profitului.

B. Teoriile organizaţiei

Abordarea întreprinderii se modifică în funcţie de aporturile teoriei organizaţiilor:• şcoală clasică (1900): Taylor, Fayol, Weber. • şcoala relaţiilor umane (de la 1930 la 1960): Mayo, Lewit, Likert, Maslow,

Mc. Gregor, Herzberg• scoala neoclasică (1950): Sloan, Chandler, Drucker, Gélinier.• scoala sociologică: Simon (1950), Cyert şi March (1960), Crozier, Friedberg.• scoala socio-tehnică (1965): Emery, Trist, Institutul Tavistock.• teoria sistemelor (1960): Katz, Kahn, Simon, Mélèse, Le Moigne.• teoria de contingenţă (după 1970): Woodward, Burns şi Stalker, Lawrence şi Lorsch, Mintzberg.

III. Completări: întreprinderea în teoria economică

• pentru teoria economică neoclasică, firma este considerată ca un „boite noire”. Este un actor care are anumite obiective (maximizarea profitului) şi constrângeri (capacitatea tehnologică). Teoria neoclasică a echilibrului economic, parţial şi global, este considerată reprezentarea cea mai bine finalizată a funcţionării unei economii de piaţă, în care firma ocupă locul central. Analiza firmei este o componentă a teoriei preţurilor şi a alocării resurselor.

10

• teoria costurilor de tranzacţieUn moment hotărâtor în evoluţia teoriei firmei l-a constituit articolul lui R. H.

Coase „The Nature of the Firm” (1937), în care firma era considerată ca o formă specifică de organizare economică, „o rânduială instituţională” alternativă la piaţă, punându-se, referitor la natura acesteia, următoarea întrebare:

De ce există firma ?

Opoziţia dintre firmă şi piaţă

• teoria agenţieiPotrivit teoriei agenţiei (agency theory), creată de literatura economică americană

de la începutul anilor 70, între proprietarii unei companii şi administratorii acesteia se încheie un contract de reprezentare, atunci când primii desemnează ca agent pe secunzii pentru a-i reprezenta într-un domeniu decizional specific.

Obiectivul teoriei agenţiei este determinarea unei structuri a relatiilor de agent care sa minimizeze costurile de agentie si pierderile de valoare.

Relaţia de agenţie

Aceste raporturi între părţi ridică problema privind riscul moral şi selecţia adversă (una din părţi are caracteristici mai puţin favorabile decât populaţia în general).

Teoria agenţiei se focalizează pe următoarele întrebări: Cum să se realizeze un sistem de motivare şi supraveghere astfel încât

firma să fie determinată să aibă un comportament care să nu lezeze interesele proprietarului (maximizarea funcţiei de utilitate a proprietarului)?

Cum să se conceapă, în condiţiile informaţiei imperfecte, o relaţie de agenţie care să se apropie cel mai mult de eficienţa obţinută în condiţiile informaţiei perfecte, prin mecanismele de piaţă descrise de microeconomia tradiţională?

Tipologia întreprinderii

11

Firma Piaţa

Mâna vizibilă (A. Chandler)

Coordonarea conştientă prin autoritatea antreprenorului

Mâna invizibilă(A. Smith)

Coordonarea agenţilor se face inconştient prin jocul pieţei

Firma şi piaţa sunt două forme alternative de coordonare economică

Proprietatea (partea afectată) Salariaţii

Agentul (partea activă)

Relaţia de intermediere

1. Puncte cheie

• Tipologia permite o mai bună analiză a întreprinderii şi o mai bună înţelegere a funcţionării economiei.

• existenţa unui număr mare de varietăţi de întreprinderi, este normal clasificarea după următoarele criterii: forma de proprietate, domeniile de activitate, apartenenţa la una din ramurile industriale de activitate, timpul de lucru în cadrul anului calendaristic, nivelul de specializare, tipul de producţie, metodele de organizare a producţiei, amploarea factorilor de producţie utilizaţi şi mărimea rezultatelor economico-financiare.

II. Elemente analitice

A. Clasificarea întreprinderii după forma de proprietate:

- întreprindere particulară, individuală, personală sau familială; - întreprindere particulară în asociaţii; - întreprindere publică; - întreprindere a administraţiei centrale; - întreprindere a administraţiei locale; - întreprindere mixtă (particulară şi publică, autohtonă şi străină). Unităţile economice proprietate publică se organizează şi funcţionează sub forma

de regii autonome sau societăţi comerciale. Regia autonomă reprezintă acea formă de întreprindere care se organizează şi

funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale (energetică, telecomunicaţii, industria de armament etc.), este persoana juridică şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară.

Societatea comercială, ca întreprindere, reprezintă o entitate economică colectivă unde se combină şi se utilizează factorii de producţie cu eficienţa cât mai ridicată. Rezultatele obţinute sunt împărtăşite între membrii societăţii sub diferite forme (dividende, prime). Societatea comercială reprezintă forma principală de întreprindere. Ea poate fi:

Întreprinderea – agent economis şi obiect al conducerii I. Societate comercială de persoane, care, la rândul ei, poate fi: - în nume colectiv; - în comandită simplă. II. Societate comercială de capitaluri poate fi: - în comandită pe acţiuni; - societăţi de capitaluri pe acţiuni. Societatea cu răspundere limitată este o

societate comercială care este o formă combinată a celor de persoane şi a celor de capitaluri. Ea este forma de organizare cea mai larg răspândită.

B. În raport cu domeniile de activitate, întreprinderile pot fi: - întreprinderi agricole;

12

- întreprinderi industriale; - întreprinderi comerciale; - întreprinderi prestatoare de servicii; - întreprinderi financiare, de credit, de asigurări etc.

C. În raport cu apartenenţa la una din ramurile industriale de activitate, întreprinderile se pot clasifica astfel:

- după caracterul materiei prime consumate: - întreprinderi extractive; - întreprinderi prelucrătoare; - după destinaţia economică şi caracterul producţiei finite: - întreprinderi producătoare de bunuri de capital; - întreprinderi producătoare de bunuri de consum; - după continuitatea procesului tehnologic: - întreprinderi cu procese tehnologice continue; - întreprinderi cu procese tehnologice discontinue.

D. În raport cu timpul de lucru în cadrul anului calendaristic, întreprinderile pot fi:

- întreprinderi ce funcţionează tot timpul anului; - întreprinderi sezoniere.

E. În raport cu nivelul de specializare, se deosebesc: - întreprinderi specializate; - întreprinderi universale; - întreprinderi mixte.

F. În raport cu tipul de producţie sunt: - întreprinderi cu producţie de serie (mică, mijlocie, mare); - întreprinderi cu producţie de masă.

G. În raport cu metodele de organizare a producţiei se deosebesc: - întreprinderi cu producţia organizată în flux; - întreprinderi cu producţia organizată după modelele specifice producţiei de

serie şi unicate.

H. În funcţie de amploarea factorilor de producţie utilizaţi, de mărimea rezultatelor economico-financiare, întreprinderile pot fi:

- întreprinderi mici; - întreprinderi mijlocii; - întreprinderi mari; - grupuri de conglomerate de întreprinderi.

13

III. Completări: organizaţiile economiei sociale

Economie socială un termen folosit  pentru a indica acele organizaţii din sectorul ‘not-profit’ şi se situează între sectorul public şi cel privat dar este diferit de ambele. Organizaţile care se încadrează în categoria economie socială sunt deseori strâns corelate de regenerarea economică şi socială profundă prin care o mare comunitate beneficiază de succesul unei organizaţii. Orice surplus financiar pe care îl obţine o organizaţie este redirecţionat pentru îndeplinirea în continuare a misiunii organizaţiei şi în ajutorul comunităţii căreia îi serveşte şi nu pentru câştigul personal al conducerii asociaţiei.

În timp ce nu există nici o definiţie exactă a economiei sociale, totuşi există o idee care începe să devină unanim acceptată şi anume aceea că organizaţiile care acţionează în domeniul economiei sociale au anumite caracteristici de bază care sunt ilustrate în schema alăturată:

Voluntariat managerial Stabilirea unui scop social Dimensiunea economică a unei activităţi (care sustine refinantarea dimensiunii

sociale) Contribuţie non-profit Adapatarea in functie de nevoile specifice ale comunităţii utilizator Organizatiile ca factor catalizator

IV. Aplicaţie:

A. Aveti mai jos un tabel care evidenţiază diferenţele dintre sectorul de afaceri şi cel social. Comentaţi?

Scop Scop economic – maximizarea profitului

Scop social – rezolvarea unei probleme sociale

Beneficii sociale Secundare şi neintenţionate CentraleSector de activitate Economic Economic şi socialSurse de venit Unica – produce şi vinde

bunuri sau serviciiMixtă – activităţi economice, donaţii, sponsorizări

Rolul banilor Scop în sine Instrument

14

Forma de organizare Organizaţie economică (SRL, S.A.)

Variabila în funcţie de scopul urmărit (ONG, Cooperativă).

Valori / atitudini InovaţieCreativitate

15

Întreprinderea şi mediul economic

1. Puncte cheie

• Întreprinderea, prin funcţiile sale de producţie, de vânzări de bunuri şi servicii şi distribuţie a veniturilor, se poate realiza în interiorul unui circuit economic.

• Întreprinderea este supusă influenţei economice generale şi acţiunii diferiţilor actori, structurilor economice precum şi strategiile pe care le pune în aplicare.

• Există întotdeauna o interacţiune între o întreprindere (microeconomie), alţi actori ai economiei (macroeconomie), şi ansamblu de întreprinderi (mezoeconomie).

II. Elemente analitice

A. Mediul întreprinderii: Întreprinderea îşi organizează şi desfăşoară activitatea sa sub impactul condiţiilor

concrete ale mediului său ambiant. Întreprinderea este parte integranta a mediului ambiant, este o componentă economică a acestuia.

Mediul întreprinderii include actori ai structurilor economice şi sociale:- actori economici: clienţii, furnizorii, concurenţii, puterea publică, sindicatele,

bancile etc. Toate aceste centre de decizie au obiective diferite, în contradictoriu, cu întreprinderea;

- structurile geografice şi demografice: populaţia, resursele naturale, clima, mediul natural;

- structurile sociale şi economice;- cadrul juridic: legi şi reglemntări;- mediul tehnologic: în aceste sectoare evoluţia tehnologică este rapidă;- comportamentele şi cultura: valorile morale, valorile ideologice şi

filozofice, obiceiurile sociale.Toţi aceşti factori evoluează, pot schimba orientarea întreprinderii. Mediul actual

al întreprinderii este complex şi incert.

16

B. Relaţiile întreprinderii cu mediul

În condiţiile actuale mediul ambiant se caracterizează printr-un dinamism accentuat, printr-o creştere spectaculoasă a frecvenţei schimbărilor. Mediul ambiant este de trei feluri:

- mediu stabil, unde schimbările sunt rare, de mică amploare şi uşor vizibile;- mediu schimbător, unde schimbările sunt frecvente, de o amploare variată, dar în

general previzibile;- mediu turbulent, unde schimbările sunt foarte frecvente, de amploare mare, cu

incidente profunde asupra activităţii întreprinderii şi greu de anticipat.În calitatea sa de componentă a mediului, întreprinderea se află într-un contact

permanent cu diferite componente. Întreprinderea intră într-un ansamblu de relaţii prin care îşi orientează şi finalizează activitatea economică. Aceste relaţii dintre întreprindere şi componente ale mediului său extern sunt prin natura şi conţinutul lor de două feluri: relaţii de piaţă şi relaţii de concurenţă.

Din multitudinea de relaţii ale întreprinderii cu mediul său extern se remarcă prin amploare şi complexitate relaţiile de piaţă. Acestea au ca obiect vânzarea şi cumpărarea de mărfuri şi servicii, împrumutul de capital şi angajarea forţei de muncă. Studierea pieţei constituie premisa şi punctul de plecare în activitatea oricărei întreprinderi.

Mecanismul pieţei reprezintă pentru intreprinderea modernă termenul de confruntare a situaţiei prezentate cu cea de perspectivă, sursa de idei pentru produse noi sau pentru modernizarea celor existente.

17

PIAŢA DE MATERIALE

ÎNTREPRINDEREPIAŢA CAPITALURILOR

PIAŢA BUNURILOR

PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ

Conjunctura Furnizorii Concurenţii

Concurenţa

Clienţii

Asociaţia consumatorilor

Politica de credit

Politica economicăLocuri de

muncăSindicate

Banci

Politicile monetare

ale statului

Piaţa în amonte Piaţa în aval

III. Completări

Inteligenţa economicăInteligenţa economică este instrumentul de cunoaştere şi înţelegere oportună a

realităţilor pieţei, a tehnicilor şi modurilor de gândire ale concurenţilor, a culturii lor, a intenţiilor şi capacităţii acestora de a le pune în practica. Reprezintă capacitatea întreprinderii de a gestiona informaţiile care îi parvin prin diversele surse, astfel încât acestea să determine o decizie oportună şi o acţiune imediată pentru obţinerea de noi avantaje competitive.

Regula economiei globale devine astfel: “Spune-mi ce nevoi de informaţii ai, ca să-ţi spun cine eşti!”

Inteligenţa economică este utilă tuturor categoriilor de întreprinderi: producătorul are nevoie de informaţie în scopul diversificării clientelei, exportatorul - pentru cucerirea de noi pieţe, departamentele de cercetare - inovare au nevoie de informaţii pentru fiecare etapă a dezvoltării tehnologice, iar orice întreprindere performantă trebuie să-şi protejeze informaţiile strategice de atacurile concurenţilor săi.

Mediul factorilor de contingenţăTeoria numită a "contingenţei" încearcă să identifice formele specifice de

management, ce variază după configuraţia mediului, natura organizaţiei şi strategiile urmate. Astfel, un sistem "mecanic" de management, caracterizat de reguli formale şi o centralizare puternică (Burns şi Stalker) va fi mai bine adaptat unui mediu stabil, în timp ce un sistem "organic", în care regulile formale au o importanţă mai mica iar descentralizarea este mai accentuată, corespunde mai bine unui mediu instabil.

18

Întreprinderea şi interesul general

1. Puncte cheie

• Rolul economic şi social al întreprinderii nu sunt disociabile, oferă locuri de muncă, distribuie venituri, influenţează nevoia şi stilul de viaţă, acţiunile sale influenţează direct sau indirect interesul general.

• problemele mediului au devenit o preocupare majoră a conducătorilor de întreprindere.

• respectul, etica contribuie la ameliorarea bunăstării permiţând naşterea unei veritabile „întreprinderi umane”.

II. Elemente analitice

A. Dezvoltarea durabilă a întreprinderiiDezvoltarea durabilă a întreprinderii poate crea noi pieţe de desfacere (reciclarea

materialelor refolosibile, ex: folosirea hârtiei xerox pe ambele părţi, atunci când se poate – produsele „proprii”), surse potenţiale de risc.

Rolul întreprinderii este prezentat în figura 1.

Rolul economic se concretizează în: - întreprinderile atrag şi combină factorii de producţie. Managerii acţionează

permanent pentru optimizarea combinării factorilor de producţie; - scopul întreprinderilor este de a executa bunuri şi servicii. Managerul

întreprinderii urmăreşte să producă la costuri minime; - întreprinderile distribuie veniturile, adică remunerarea factorilor de producţie

utilizaţi. Instrumentele de repartiţie, pe categorii de beneficii, se prezintă astfel:Beneficiari Instrumente de repartiţie Personal angajat Salarii Organisme sociale Cotizaţii sociale Statul Impozite şi taxe

19

Creditori şi bănci Dobânzi, comisioane Asociaţii Dividende Întreprinderea Autofinanţare

Rolul social constă în faptul că întreprinderile sunt agenţi economici a căror activitate nu poate fi studiată decât în contextul social existent. Întreprinderea manifestă un rol specific atât faţă de salariaţi, cât şi faţă de consumatori. Managerii întreprinderii trebuie să favorizeze promovarea personalului şi participarea lui la reciclarea impusă de modernizarea tehnicii şi tehnologiei, să creeze condiţiile pentru promovare culturală (distracţii, excursii, asociaţii diverse). Întreprinderea trebuie să caute cea mai bună adaptare a bunurilor şi serviciilor produse la solicitările clienţilor.

Toate acestea sunt greu de realizat, ceea ce duce la o serie de contradicţii: - între interesele salariaţilor şi cele ale proprietarilor de capitaluri; - între interesele titularilor de venituri care doresc să câştige cât mai mult şi cele

ale consumatorilor, care caută să cumpere la un preţ cât mai redus. B. Evoluţia relaţiei întreprindere-ecologieDupă o perioadă lungă întreprinderea trebuie să realizeze un bilanţ de „analiză a

ciclului de viaţă” de evaluare a impactului produselor pe care le comercializează asupra mediului înconjurător. Această viziune a devenit astăzi una globală.

Întreprinderea, privită ca sistem complex, deschis şi dinamic, cu caracter preponderent operaţional, în sens generic, este un grup de persoane organizat, potrivit unor cerinţe economice, tehnologice, juridice şi sociale care concepe şi desfăşoară un ansamblu de activităţi utile ce se concretizează în bunuri şi servicii destinate vânzării, cu scopul obţinerii unui profit cât mai mare.

Pentru orice întreprindere cunoaşterea şi analiza mediului ambiant, a fizionomiei şi mecanismului său de funcţionare reprezintă punctul de unde începe identificarea oportunităţilor, dar şi a pericolelor, a ameninţărilor ce se prefigurează la adresa sa. De aceea se impune cu necesitate cunoaşterea conţinutului şi a cerinţelor mediului, precum şi a modificărilor cantitative şi calitative care apar în sfera lui, chiar anticiparea evoluţiei viitoare a mediului, astfel încât întreprinderea să se poată adapta la noua lui structură.

Cunoaşterea caracteristicilor şi a mutaţiilor intervenite în structura mediului ambiant este o condiţie fundamentală a satisfacerii unei anumite categorii de trebuinţe de către întreprindere, necesităţi aflate în continuă creştere şi diversificare, care trebuie să stea la baza elaborării unor strategii realiste, bine fundamentate ştiinţific. De asemenea, asigurarea resurselor materiale, financiare, informaţionale şi umane de care întreprinderea are nevoie pentru desfăşurarea unei activităţi în condiţii de maximă eficienţă, solicită cunoaşterea în detaliu a factorilor de mediu care o influenţează, factori care constituie o premiză esenţială în adoptarea şi aplicarea deciziilor şi acţiunilor ca expresie a necesităţilor şi oportunităţilor prezente şi de perspectivă.

Este foarte important să se înţeleagă că întreprinderea nu se află în opoziţie cu mediul, ea fiind chiar o componentă a acestuia care exercită influenţă asupra mediului, altfel spus exercită un rol activ asupra lui. De asemenea, trebuie ţinut seama de faptul că mediul ambiant nu este în mod automat ostil, restrictiv, primejdios, ci dimpotrivă îi oferă şanse, ocazii, favorabile, situaţii benefice pentru menţinerea poziţiei şi chiar accentuarea ei pe piaţă.

20

Mediul ambiant, reprezentat de forţele externe ale întreprinderii, influenţează direct sau indirect obiectivele, planurile, procedurile, activităţile şi rezultatele acestora, jucând un rol extrem de important în viaţa întreprinderilor. De aceea specialişti consideră că analiza mediului şi adoptarea unui “proces sistematic de identificare a schimbărilor semnificative” este foarte important pentru a prognoza impactul ce-l poate avea asupra organizaţiei.

În acest scop, s-au elaborat o serie de metode de analiză a mediului (se utilizează mai mulţi termeni sinonimi în literatura de specialitate, cel mai frecvent utilizaţi fiind: scanare, previzionare, culegere de date, cercetare externă, control, redarea informaţiilor externe) cele mai cunoscute fiind: managementul semnalului slab; Quest (Quick Environment Scanning Technique) şi sistemele formale de explorare a mediului.

În concluzie, cunoaşterea şi anticiparea evoluţiei mediului devine atât de importantă încât “analiza mediului trebuie structurată pentru a satisface nevoile celor care iau decizii” cu atât mai mult cu cât există deja instrumente şi tehnici specifice.

C. Etica şi întreprinderea contemporană Etica întreprinderii poate fi definită ca un ansamblu de reguli de conduită

acceptate de conducere în vederea realizării obiectivelor finale. Max Weber, distinge două concepţii privind etica:- o etică de convingere: acest comportament se referă la un sistem prealabil moral

(psihologic sau religios). Individul mai presus de toate este un tip credincios, acţionând în conştiinţa lui ca atare. Este o filozofie între bine şi rău.

- o etică de responsabilitate: după care comportamentul este condiţionat de necesitatea de a trăi împreună într-o societate pluralistă. A avea un comportament etic este o întrebare cu privire la consecinţele acţiunilor sale pentru a-şi proteja interesele (libertatea lor, demnitatea lor). Este vorba de psihologie comportamentală corectă şi incorectă.

În cadrul unei întreprinderi, există nu numai reglementări juridice, ci este guvernată şi de norme care să gestioneze mai bine întreprinderea, prin folosirea de un supliment de suflet, o respiraţie care ar putea produce efecte benefice pentru ambele părţi, externe şi interne acesteia.

Cele mai importante efecte externe:- întăreşte încrederea relaţiilor juridice;- etica constituie forma de fortifiere a imaginii întreprinderii pentru public;- întreprinderea, într-un anumit fel, poate devini o instituţie de învăţământ după

cum sunt sau au fost, familia, şcoala sau biserica.În acest fel, întreprinderea se poate confrunta şi cu anumite derivate ale eticii

(operaţiuni financiare ilicite, fraude fiscale, corupţie, spionaj industrial ...). Nu sunt neglijabile nici efectele interne. Luarea în considerare a eticii în cadrul

unei întreprinderii este adesea sub forma redactării unor „coduri” sau a unor „carte de etică” la care trebuie să adere toate părţile interesate din firmă. Aceste coduri pot fi un obstacol în calea anumitor tentaţii. Întreprinderile pot numii un responsabil „monsieur éthique” sau „madame bonne conduite” care să asigurare conformarea angajaţiilor, respectare a codurilor deontologice.

21

Întreprinderile pot beneficia de un ajutor din partea comunităţii (formarea personalului, infrastructura, serviciile publice....).

III. Completări: luarea în considerare a obiectivelor societăţii

Întreprinderea umană, este legitim de a interveni în problemele sociale şi de a integra aceste obiective în sistemul său de obiective, pot însă apărea întrebări în legătură cu limitele lor şi formele de măsurare a acestora.

Bilanţul social care integrează informaţiile cu privire la contribuţia firmei sau consumatorilor colectiv ar putea fi un instrument de măsurare. Întreprinderea va rămâne întotdeauna în societăţile libere un loc de conflicte. Dar dacă există conflicte devastatoare şi negative, există şi altele care sunt fructuoase, pentru că forţează întreprinderea să progreseze, bilanţul social poate reduce numărul primelor. Raport ce prezintă cheltuielile unei întreprinderi şi prestaţiile sale în funcţie de mediul social. Având drept scop o informare amplă a grupurilor sociale care au relaţii cu întreprinderea şi anume salariaţii, acţionarii, clienţii, furnizorii şi marele public, acesta cuprinde între altele: enunţarea unei politici sociale a obiectivelor şi măsurilor prevăzute pentru realizarea lor, un raport despre valoarea ajustată obţinută în întreprindere şi repartizarea acesteia pe economia naţională.

Planificarea, trebuie să adopte, de asemenea, noi instrumente.

IV. Aplicaţie:

A. Studiu de caz pe baza unei prezentari video1. Case mobile lemn:

- Cum pot fi transportate dimensiunile agabaritice;- Cărui segment de piaţă se adresează;- Costuri / m2;- Coeficient de izolaţie termică;- Esenţa de lemn utilizată;- Greutatea modului;- Tehnologia utilizată pentru realizarea produsului;- Experienţa în domeniu;- Preţ de vânzare;- Cost de producţie;

22