Ec Si Pol Regionale Curs

ECONOMIE ŞI POLITICI REGIONALE

Capitolul 1

BAZELE TEORETICE ALE ECONOMIEI REGIONALE

CUPRINS:

1.1.Obiectul economiei regionale

1.2. Definirea şi tipologia regiunilor

1.3. Sistemul conturilor regionale

1.1.Obiectul economiei regionale

Microeconomia sau economia întreprinderii, este acea ramură a ştiinţei

economice care studiază comportamentul individual al consumatorilor, firmelor şi al

posesorilor de resurse.

Macroeconomia, ramură a ştiinţei economice, a economiei politice care se ocupă

de studiul fenomenelor economice la nivelul ansamblului economiei unei ţări.

Mezoeconomia reprezintă economia ramurii, a sectoarelor.

Economia naţională include în structura sa nu numai fenomenele, relaţiile şi

conexiunile agregate care dau conţinut macroeconomiei ci şi întreaga microeconomie.

Mondoeconomia sau economia mondială studiază fenomenele economice la

nivel planetar, relaţiile economice dintre ţări, decalajele economice etc.

Economia regională - disciplină mezoeconomică, axată pe problemele specifice

regiunilor şi anume:

- factorii care determină rezultatele activităţii economice, gradul de ocupare într-o

regiune;

- cauzele diferenţelor interregionale în privinţa ritmului creşterii economice, a nivelului

de trai, a ratei şomajului;

- factorii migraţiei interregionale etc..

Subiectele care trebuie abordate, bineînţeles în care spaţiul exercită o influenţă

nemijlocită:

- localizarea (amplasarea ) obiectivelor economice;

- echilibrul economic spaţial;

1


- creşterea economică regională;

- substituirea spaţială a factorilor de producţie şi mobilitatea spaţială a acestora;

- determinarea ocupării şi veniturilor în plan regional;

- eficienţa structurilor spaţiale;

- fundamentarea strategiilor şi politicilor regionale ş.a..

Asemănări între economiile regiunilor şi economia naţională:

- modul de realizare a analizei rezultatelor activităţii economice, veniturilor, ocupării etc.

Deosebiri între economiile regiunilor şi economia naţională:

- economiile regiunilor sunt mult mai deschise decât economiile naţionale cărora le

aparţin;

- gradul de mobilitate a forţei de muncă şi a capitalului este semnificativ mai mare între

regiunile unei ţări decât între ţări;

- migraţia interregională a factorilor de producţie este afectată într-o măsură mult mai

mică de barierele de legislaţie, limbă, politică etc. decât migraţia internaţională;

- interdependenţele dintre regiuni în cadrul unui anumit stat sunt, ca regulă generală, mult

mai intense decât între ţări.

Economia regională analizează atât raporturile interregionale cât şi raporturile

intraregionale existente între economiile locale. Se face distincţie între economia

regională şi economia localităţilor.

Economia regională - disciplină fundamentală în cadrul ştiinţei regionale, alături

de planificarea regională, prognoza regională, economia urbană, planificarea urbană,

economia rurală, planificarea utilizării terenurilor, economia infrastructurii, dezvoltarea

durabilă spaţială ş.a..

Stiinţa regională are un pronunţat caracter interdisciplinar (economie, geografie,

econometrie, matematică, sociologie, politologie)

1.2. Definirea şi tipologia regiunilor

Regiunea defineşte o suprafaţă în cadrul spaţiului economic naţional

suficient de cuprinzătoare din punct de vedere structural pentru a funcţiona

2


independent, fără a neglija, totuşi, faptul că ea are, în mod inevitabil, strânse

legături cu restul economiei.

Metoda clasică de conceptualizare a regiunilor presupune separarea în trei tipuri:

1. regiuni omogene din punctul de vedere al unor criterii-cheie, unificatoare (economic,

geografic, social-politic);

2. regiuni nodale (polarizate) – coeziunea este rezultatul fluxurilor interne, al

interdependenţelor, relaţiilor polarizate în jurul unui centru dominant (nod);

3. regiuni pentru planificare (programare) – unitatea este dată de cadrul administrativ-

teritorial şi aplicarea unor politici şi programe de dezvoltare regională destinate spaţiului

respectiv.

De cele mai multe ori regiunea este tratată ca o unitate administrativ-teritorială

având o determinare geografică şi una administrativă , ce îi conferă o anumită autonomie

în raport cu autoritatea centrală.

Criteriul vecinătăţii – regiunile sistemului naţional trebuie să acopere întreaga

suprafaţă, fără a exista suprapuneri.

Termenul de regiune în spaţiul internaţional. Regiunile se pot constitui:

- pe baza legăturilor dintre zonele de frontieră ale unor ţări vecine (exemplu:

euroregiunile);

- pe baza unor legături intense economice, comerciale, culturale etc. conducând la

constituirea unor regiuni formate din grupuri de ţări situate într-un spaţiu geografic bine

delimitat (spre exemplu: ţările scandinave (Danemarca, Suedia, Norvegia, Finlanda)),

ţările din regiunea Pacific/Asia de Sud-Est (Coreea de Sud, Hong-Kong, Taiwan,

Singapore).

Obiectivele de bază ale politicii de dezvoltare regională în România sunt

urmatoarele:

a) diminuarea dezechilibrelor regionale existente prin stimularea dezvoltării

echilibrate, recuperarea accelerată a întarzierilor în domeniul economic şi social a zonelor

mai puţin dezvoltate, ca urmare a unor condiţii istorice, geografice, economice, sociale,

politice, precum şi preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;

3


b) corelarea politicilor sectoriale guvernamentale la nivelul regiunilor prin stimularea

iniţiativelor şi prin valorificarea resurselor locale şi regionale, in scopul dezvoltarii

economico-sociale durabile şi al dezvoltării culturale a acestora;

c) stimularea cooperării interregionale, interne şi internaţionale, transfrontaliere,

inclusiv în cadrul euroregiunilor, precum şi participarea regiunilor de dezvoltare la

structurile şi organizaţiile europene care promoveaza dezvoltarea economico-socială şi

instituţionala a acestora, în scopul realizării unor proiecte de interes comun, în

conformitate cu acordurile internaţionale la care Romania este parte.

Consiliul pentru dezvoltare regională este organismul regional deliberativ, fără

personalitate juridică, care este constituit şi funcţionează pe principii parteneriale la

nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare, în scopul coordonării activităţilor de elaborare şi

monitorizare ce decurg din politicile de dezvoltare regională.

Agentia pentru dezvoltare regionala are urmatoarele atributii principale:

a) elaboreaza si propune consiliului pentru dezvoltare regionala, spre aprobare,

strategia, planul si programele de dezvoltare regionala, precum si planurile de gestionare

a fondurilor;

b) asigura realizarea programelor de dezvoltare regionala si a planurilor de gestionare a

fondurilor, in conformitate cu hotararile adoptate de consiliul pentru dezvoltare regionala,

cu respectarea legislatiei in vigoare, si raspunde fata de acesta pentru realizarea lor;

c) solicita institutiei nationale cu atributii in domeniul dezvoltarii regionale sume din

Fondul national pentru dezvoltare regionala, pentru finantarea proiectelor de dezvoltare

aprobate; etc

“Nomenclatorul unităţilor teritoriale pentru statistică” (NUTS), elaborat de

Oficiul de Statistică al Uniunii Europene a propus o structurare a regiunilor din diverse

spaţii naţionale în unităţi relativ omogene cu scopul de a realiza o clasificare uniformă a

unităţilor teritoriale pentru statistica regională a Uniunii.

In România structura administrativ-teritorială cuprinde un nivel regional (cele 41

de judeţe şi municipiul Bucureşti), şi un nivel local (263 de oraşe, din care 84 de

municipii şi 2688 comune).

Conform Legii 315/2004 privind dezvoltarea regională în România, pe teritoriul

României sunt constituite opt regiuni de dezvoltare.

4


Regiunile de dezvoltare nu sunt unităţi administrativ-teritoriale şi nu au

personalitate juridică. Cele opt regiuni, cu judeţele componente sunt:

● Regiunea 1 Nord-Est (Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui)

● Regiunea 2 Sud-Est ( Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea, Vrancea)

● Regiunea 3 Sud Muntenia (Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova,

Teleorman)

● Regiunea 4 Sud-Vest Oltenia ( Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea)

● Regiunea 5 Vest (Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş)

● Regiunea 6 Nord-Vest (Bihor, Bistriţa-năsăud, Cluj, Maramureş, Satu Mare, Sălaj)

● Regiunea 7 Centru (Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu)

● Regiunea 8 Bucureşti-Ilfov (Bucureşti, Ilfov).

Aceste regiuni au dimensiuni apropiate ca număr de locuitori şi, cu excepţia

regiunii Bucureşti-Ilfov, ca suprafaţă. (Astfel, dacă nu se ia în calcul suprafaţa regiunii

Bucureşti-Ilfov, suprafaţa variază între 32.034 km2 (regiunea Sud-Vest Oltenia) şi 36.850

km2 (regiunea Nord-Est). Populatia se situa, la recensământul din 18 martie 2002, între

1.959 mii persoane (regiunea Vest) şi 3.647 mii persoane (regiunea Nord-Est).)

Grupările tipologice de regiuni – utilizează caracteristici fundamentale de

dezvoltare economico-socială pentru a reduce la câteva categorii reprezentative marea

varietate de regiuni din cadrul teritoriului unei ţări.

Categoriile cu cea mai mare frecvenţă în cadrul grupărilor tipologice din diferite

ţări sunt:

1) ● Regiuni agricole în dificultate cu următoarele caracteristici:

- o poziţie periferică din punct de vedere economic în raport cu o regiune centrală;

- suprafeţe relativ întinse, cu populaţie mai puţin numeroasă sau dispersată;

- infrastructură necorespunzătoare;

- lipsa de resurse, condiţii mai puţin favorabile dezvoltării în raport cu alte regiuni;

- nivelul scăzut al venitului pe locuitor, gradul de subocupare şi rata şomajului ridicate,

productivitatea muncii scăzută;

- surse sărace de venituri fiscale;

- emigraţie importantă etc.

2) ● Regiuni industriale în declin sau abandonate cu următoarele caracteristici:

5


- scăderea ratei de activitate;

- creşterea lentă a venitului pe locuitor;

- emigraţie ridicată;

- populaţie activă îmbătrânită;

- utilaje, infrastructuri învechite;

- grad ridicat de poluare;

- climat social nesatisfăcător;

- specializarea întreprinderilor din regiune rămase în urmă în raport cu rezutatele pe plan

naţional sau internaţional.

3)● Regiuni care suportă presiunea unei creşteri rapide cu umătoarele caracteristici:

- exploatarea intensă a resurselor, a infrastructurilor;

- cerere excesivă de forţă de muncă;

- congestie demografică, disfuncţionalităţi sociale;

- poluare puternică;

- o creştere economică ce antrenează randamente descrescătoare, în final costurile

marginale devenind superioare avantajelor marginale.

In România, în cadrul strategiei de dezvoltare regională, ca element de susţinere a

planului naţional de dezvoltare (PND) au fost identificate:

a) ● Zone tradiţional subdezvoltate:

- rată înaltă a şomajului structural;

- pondere ridicată a populaţiei ocupate în agricultură;

- rată a mortalităţii infantile mai mare decât media pe ţară;

- tendinţă semnificativă a emigrării, determinată de lipsa locurilor de muncă;

- infrastructură de bază necorespunzătoare;

- un nivel scăzut al investiţiilor directe pe locuitor în raport cu media pe ţară.

Exemple: zone din judeţele Botoşani şi Vaslui (în cadrul regiunii de dezvoltare Nord-

Est), Giurgiu şi Teleorman (regiunea Sud-Muntenia), Dolj şi Olt ( regiunea Sud-Vest

Oltenia), Maramureş şi Bistriţa-Năsăud (regiunea Nord-Vest) (cf. PND al ANDR).

b) ● Zone în declin industrial: zone în care procesul de tranziţie a condus la reducerea

considerabilă a numărului locurilor de muncă, în special în industria prelucrătoare şi

minieră. Totuşi, în comparaţie cu zonele tradiţional subdezvoltate, ele au o situaţie

6


satisfăcătoare a infrastructurii şi un mediu de afaceri relativ favorabil pentru buna

funcţionare a mecanismelor pieţei. Este însă necesară acordarea unei atenţii speciale

tratării problemelor sociale generate de restructurarea industrială. Exemple: zone din

judeţele Botoşani şi Suceava (regiunea Nord-Est), Brăila şi Buzău (regiunea Sud-Est),

Giurgiu, Botoşani, Teleorman, Călăraşi (regiunea Sud Muntenia), Hunedoara (regiunea

Vest), Maramureş şi Cluj (regiunea Nord-Vest), Braşov (regiunea Centru) (cf. PND al

ANDR).

c) ● Zone fragile structural: se caracterizează prin dependenţa populaţiei ocupate de o

singură ramură/subramură a industriei grele sau chiar de o singură mare întreprindere

generatoare de pierderi în economie. Intensificarea procesului de restructurare, retragerea

subvenţiilor acordate de stat fac ca în perioada următoare aceste zone să se transforme în

zone în declin industrial. Exemple: zone din judeţul Neamţ (regiunea Nord_Est), Galaţi şi

Brăila (regiunea Sud-Est), Prahova, Călăraşi, Teleorman, Dâmboviţa (regiunea Sud

Muntenia), Gorj (regiunea Sud-Vest Oltenia), Hunedoara (regiunea Vest), Satu Mare

(regiunea Nord-Vest) (cf. PND al ANDR).

Studiile întreprinse în România au reliefat şi existenţa multor zone vulnerabile

(zone în care factorii ce condiţionează dezvoltarea se situează sub anumite praguri

critice).

Criterii folosite sunt:

● criterii geografice ( => condiţii dificile de relief, condiţii dificile de climă, resurse de

apă subterană necorespunzătoare, soluri slab productive)

● criterii demografice ( => tendinţe de depopulare, spor natural puternic negativ,

fenomene de îmbătrânire demografică, număr mic de persoane pe gospodărie)

● criterii economice ( => număr redus de locuri de muncă raport cu cererea, o slabă

dezvoltare a activităţilor neagricole)

● criterii sociale ( => disfuncţii ale vieţii comunitare, insatisfacţii privind mediul

construit al localităţii etc.).

Din cadrul acestora s-a desprins categoria zonelor defavorizate (ZD).

Politica în domeniul ZD vizează revitalizarea lor prin atragerea de investiţii, ca

urmare a acordării unor importante facilităti fiscale (scutirea de la plata impozitului pe

profit, scutirea/restituirea de taxe vamale, scutirea de TVA ş.a.) pe o perioadă între trei si

7


zece ani. Conform OUG 24/1998 privind regimul zonelor defavorizate, o arie geografică

poate fi declarată zonă defavorizată pentru o perioadă de cel puţin 3 ani, dar nu mai mult

de 10 ani. Scutirea de impozit pe profitul aferent investitiilor noi, pe perioada existenţei

zonei defavorizate, se aplică numai persoanelor juridice care au obtinut înainte de data de

1 iulie 2003 certificatul permanent de investitor in zona defavorizata.

În situaţia în care o investiţie care beneficiază de prevederile prezentei ordonanţe

de urgenţă este lichidată voluntar într-o perioadă mai mică decat dublul perioadei în care

s-a bucurat de facilităţtile acordate prin hotarârea Guvernului de înfiinţare a zonei

defavorizate, lichidatorul/lichidatorii are/au obligaţia ca din sumele rezultate în urma

lichidării să achite cu prioritate către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat si

bugetele fondurilor speciale sumele aferente facilităţilor acordate în conformitate cu

prevederile prezentei ordonanţe de urgentă

Schimbarea destinaţiei bunurilor pentru care investitorii au beneficiat de facilităţi

se poate realiza după îndeplinirea formalităţilor legale privind importul şi achitarea

taxelor vamale şi a taxei pe valoarea adaugată, pentru bunurile provenite din import, sau

dupa achitarea taxei pe valoarea adaugată în cazul bunurilor achizitionate din ţară.

În cazul în care schimbarea destinaţiei bunurilor se realizeaza fără îndeplinirea

condiţiilor prevăzute în prezentul articol, beneficiarilor de facilităţi li se aplica

prevederile legislatiei în vigoare privind importul şi achitarea taxelor vamale, precum şi a

taxei pe valoarea adaugată.

Conform O.U.G. 24/1998 privind regimul zonelor defavorizate, Zonele

defavorizate au fost definite ca arii geografice strict delimitate

teritorial, îndeplinind cel puţin una din următoarele condiţii:

a) ponderea şomerilor in totalul resurselor de muncă ale zonei să fie de cel putin trei ori

mai mare decât ponderea şomerilor în totalul resurselor de muncă la nivel naţional, in

ultimele 3 luni care preced luna întocmirii documentaţiei de declarare a zonei

defavorizate;

b) sunt zone izolate lipsite de mijloace de comunicaţie, iar infrastructura este slab

dezvoltată.

8


Ponderea şomerilor în totalul resurselor de muncă este indicator statistic,

calculat lunar, exprimat în procente şi determinat prin raportarea numărului şomerilor

înregistraţi la totalul populaţiei cu vârsta cuprinsă între 18 şi 62 de ani.

Pentru ponderea şomerilor în totalul resurselor de muncă se iau în calcul numărul

şomerilor cu domiciliul stabil în respectiva arie geografică, înregistrati la sfârşitul lunii de

referinţă, şi numărul populaţiei stabile a zonei, cu vârsta cuprinsa între 18 şi 62 de ani.

La nivel naţional ponderea şomerilor în totalul resurselor de muncă se va calcula

conform aceleiaşi metode, prin raportarea numărului şomerilor înregistrati la nivel

naţional la totalul populaţiei stabile cu vârsta cuprinsă între 18 şi 62 de ani.

Ponderea şomerilor în totalul resurselor de muncă la nivelul zonei şi la nivel

naţional se stabileste de Comisia Naţionala pentru Statistică, pe baza datelor privind

numărul şomerilor, furnizate de Agentia Naţionala pentru Ocupare şi Formare

Profesională.

În prezent, beneficiază de statutul de ZD, 35 de zone, 80% dintre ele fiind

localizate în regiunile de Vest, Nord-Vest şi Nord-Est.

Conform Legii 571/2003 Codul Fiscal, în ultima perioadă facilităţile acordate ZD

au cunoscut o serie de modificări, impuse de legislaţia adoptată recent în privinţa

impozitului pe profit şi TVA precum şi de negocierile cu Uniunea Europeană privind

concurenţa şi ajutorul de stat.

Politica privind ZD este inclusă în prezent în cadrul mai larg al politicii zonelor asistate,

lansate în anul 2000 pentru elaborarea şi derularea de programe susţinute prin Fondul

National pentru Dezvoltare Regională. Aceste programe de dezvoltare sunt orientate pe

domenii de activitate şi/sau comunităţi locale având ca obiectiv realizarea unei creşteri

economice durabile prin:

● identificarea şi punerea în valoare a punctelor forte pe care le prezintă România şi

transformarea lor în avantaje comparative pe plan internaţional;

● concentrarea eforturilor de dezvoltare pe domenii generatoare de bunăstare (ramuri ale

industriei, servicii, turism ş.a.);

● stimularea procesului investiţional în domeniul public şi privat .

Exemple: programul « Avantaje », programul « Turism interregional », programul «

Tehnologia secolului XXI », programul « Parcuri industriale », programul « Dezvoltarea

9


regiunii Nord-Est », programul « Investiţii strategice în regiunile Nord-Vest şi Vest » ş.a.

Altă măsură: Hotărârea Guvernului României privind concentrarea fondurilor PHARE în

zone de restructurare industrială cu potenţial de creştere economică („concentrări

geografice de localităţi cu întreprinderi aflate în dificultate, nivel ridicat al şomajului,

probleme de poluare a mediului şi care au totodată potenţial de creştere economică“).

Cele 11 zone sunt:

1. Zona industrială a Moldovei de Nord-Est;

2. Zona de industrie complexă a Moldovei Central-Vestice;

3. Zona industrială a Subcarpaţilor de curbură;

4. Zona industrială şi de servicii a Dunării de Jos;

5. Zona industrială a Subcarpaţilor Munteniei;

6. Zona industrială a Olteniei Centrale;

7. Zona industrială a Podişului Mehedinţi;

8. Zona industrială a Banatului de Sud şi a Bazinului Petroşani;

9. Zona industrial-extractivă a Munţilor Apuseni;

10. Zona de industrie extractivă a Maramureşului şi de industrie predominant uşoară a

Transilvaniei de Nord;

11. Zona de industrie complexă a Transilvaniei Centrale.

Dintre localităţile aparţinând acestor zone au fost selectate, urmând procedurile PHARE,

proiecte de de investiţii din sectorul public şi privat înscrise în priorităţile Planului

Naţional de Dezvoltare.

1.3. Sistemul conturilor regionale

În ţara noastrǎ, conturile regionale reprezintǎ o versiune a conturilor economiei

naţionale, la nivel regional. Procesul de elaborare a conturilor regionale în ţara noastrǎ a

început în anul 1994, având la bazǎ aceeaşi metodologie ca şi cea folositǎ pentru calculul

conturilor naţionale.

Pentru a construi conturile naţionale regionale trebuie1:

- sǎ delimitǎm teritoriul economic naţional;

1 vezi:Institutul Naţional de Statisticǎ, Conturi naţionale regionale 1998-2001, Bucureşti, 2004, pag.38-54.

10


- sǎ stabilim tipurile de unitǎţi instituţionale;

- sǎ respectǎm principiul rezidenţei, adicǎ alocarea în funcţie de regiunea în care îşi are

reşedinţa unitatea producǎtoare;

- sǎ alegem una dintre cele trei metode de regionalizare, respectiv metoda ascendentǎ,

descendentǎ şi mixtǎ.

Sistemul European de Conturi, varianta 1995, prezintǎ teritoriul economic al

unei ţǎri ca fiind împǎrţit în mai multe teritorii regionale şi un teritoriu extraregional.

Teritoriul regional cuprinde regiunea şi incintele zonelor libere, antrepozitele şi

uzinele aflate sub control vamal şi care sunt situate în aceste regiuni.

Teritoriul extraregional cuprinde spaţiul aerian naţional, apele teritoriale,

platforma continentalǎ aflatǎ în apele internaţionale ataşatǎ anumitor ţǎri, enclavele

teritoriale (ambasade, consulate, baze militare, baze ştiinţifice, etc.) situate în strǎinǎtate,

zǎcǎmintele situate în apele internaţionale.

Conform Institutului Naţional de Statisticǎ, la nivel regional se disting douǎ

tipuri de unitǎţi instituţionale şi anume:

- uniregionale;

- multiregionale.

Unitatea uniregionalǎ este unitatea instituţionalǎ cu centru de interes pe teritoriul

economic şi care exercitǎ cea mai mare parte a activitǎţilor într-o singurǎ regiune. Aceste

unitǎţi regrupeazǎ gospodǎriile populaţiei, societǎţi cu activitate economicǎ în aceeaşi

regiune, administraţii locale, o parte din administraţiile securitǎţii sociale, instituţii

sociale, instituţii fǎrǎ scop lucrativ aflate în serviciul gospodǎriilor populaţiei.

Unitatea multiregionalǎ regrupeazǎ numeroase societǎţi şi întreprinderi fǎrǎ scop

lucrativ care au centru de interes economic aflat în mai multe regiuni.

Regionalizarea dupǎ metoda ascendentǎ, adicǎ „de jos în sus”, presupune

calcularea de indicatori agregaţi la nivel de regiune prin însumarea indicatorilor calculaţi

pe baza informaţiilor obţinute de la unitǎţile rezidente.

Metoda descendentǎ, adicǎ „de sus în jos”, este cea mai des utilizatǎ la noi în

ţarǎ şi presupune repartizarea cu ajutorul unor chei de repartizare, a valorilor indicatorilor

macroeconomici de la nivel naţional între diferite regiuni.

11


Metoda mixtǎ se bazeazǎ pe combinarea metodei ascendente cu cea descendentǎ,

în funcţie de datele disponibile la nivel de regiune şi este aplicatǎ în ramuri de activitate

precum sunt: producţia şi distribuţia de energie electricǎ, extracţia şi prepararea

minereurilor feroase şi neferoase, extracţia minereurilor pentru industria materialelor de

construcţii, extracţia nisipului şi argilei, petrochimia, industria chimicǎ, servicii de poştǎ,

industria tutunului, etc.

La noi în ţarǎ, elaborarea conturilor regionale cuprinde:

- calculul produsului intern brut regional;

- estimarea valorii adǎugate brute regionale pe ramuri de activitate;

- calculul conturilor regionale ale gospodǎriilor populaţiei, unde, din considerente

practice, nu se elaboreazǎ o secvenţǎ completǎ de conturi, ci numai contul de alocare

a veniturilor primare şi a contului de distribuire secundarǎ a venitului.

Conturile regionale ale gospodǎriilor populaţiei au rolul de a compara regiunile

din punctul de vedere al principalelor operaţiuni ce afecteazǎ gospodǎriile populaţiei,

analiza modului în care s-a format venitul în regiuni, venitul disponibil obţinut,

economiile gospodǎriilor populaţiei într-o anumitǎ regiune.

Dupǎ pǎrerea noastrǎ, pentru cunoaşterea mai bine a stǎrilor conjuncturale din

economie, pentru un control mai bun a condiţiilor interne de gestiune, pentru a întocmi

previziuni pe termen scurt, s-ar impune prezentarea nu doar a unor conturi anuale, ci şi a

unor conturi trimestriale, semestriale sau periodice, chiar dacǎ structura acestora nu este

chiar aşa detaliatǎ ca şi a celor anuale.

Rezumat:

● Economia regională – disciplină mezoeconomică. Prezintă asemănări dar şi deosebiri

faţă de economia naţională.

● Tipuri posibile de regiuni: regiuni omogene, regiuni nodale (polarizate), regiuni pentru

planificare sau programare.

● Regiunile se pot constitui şi în spaţiul internaţional (pe baza legăturilor dintre zonele de

frontieră ale unor ţări vecine, pe baza unor legături intense (economice, comerciale,

culturale etc.) între ţări dintr-un anumit spaţiu geografic.

12


● NUTS – Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică – structură teritorială pe

3 niveluri pentru toate ţările membre.

● In România – regiunile de dezvoltare – NUTS 2; judeţele – NUTS 3.

● Politica regională a UE se aplică în mod unitar la nivelul NUTS 2.

● Grupări tipologice de regiuni pe plan internaţional: regiuni agricole în dificultate,

regiuni industriale în declin, regiuni care suportă presiunea unei creşteri rapide.

● Zone cu trăsături speciale identificate în România: zone vulnerabile – zone defavorizate

– zone tradiţional subdezvoltate, zone industriale în declin, zone fragile structural – zone

asistate– zone de restructurare industrială cu potebţial de creştere economică.

Întrebări recapitulative

1. Explicaţi în ce constă obiectul economiei regionale.

2. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre economia unei regiuni şi economia

naţională ?

3. Care este locul economei regionale în cadrul ştiinţei regionale ? In ce constă caracterul

interdisciplinar al acesteia din urmă ?

4. Prezentaţi conţinutul termenilor “regiune”, “arie”, “zonă”.

5. In ce constă metoda clasică de conceptualizare a regiunilor ?

6. In ce constă criteriul vecinătăţii ?

7. Care este semnificaţia termenului de regiune în spaţiul international ? Exemplificaţi.

8. Prezentaţi principiile alcătuirii sistemului NUTS al EUROSTAT.

9. Cum s-au format şi care este componenţa regiunilor de dezvoltare din România ?

10. In ce constau grupările tipologice de regiuni şi care sunt categoriile cu cea mai mare

frecvenţă ?

11. Caracterizaţi regiunile agricole în dificultate.

12. Caracterizaţi regiunile industriale în declin sau abandonate.

13. Caracterizaţi regiunile care suportă presiunea unei creşteri rapide.

14. Daţi exemple de regiuni cu probleme în diferite ţări.

15. Care sunt categoriile de regiuni, în funcţie de problemele cu care se confruntă,

identificate în cadrul strategiei de dezvoltare regională a României ? Prezentaţi

trăsăturile lor principale.

13


16. Care au fost criteriile utilizate pentru delimitarea zonelor vulnerabile în România?

17. Care sunt criteriile de selectare a zonelor defavorizate ?

18. Care sunt principalele facilităţi acordate zonelor defavorizate ?

CAP. 2 SISTEMULCONTURILOR NAŢIONALE

2.1. Obiect, geneză, evoluţie

2.2. Indicatorii sintetici calculaţi

pentru aprecierea activităţii la nivelul firmei

2.3. Indicatorii macroeconomici de rezultate calculaţi în S.C.N.

şi metodele de calculare a acestora

2.4. Componentele economiei naţionale

2.5. Circuitul economic

2.6. Sectoarele instituţionale

2.7. Structura operaţiilor în contabilitatea naţionalǎ

2.8. Partida dublǎ la nivel macroeconomic

2.1. Obiect, geneză, evoluţie

Starea economiei unei ţări are un rol deosebit de important pentru orientarea

activităţii actorilor economici ce-şi desfăşoară activitatea în acea ţară. Starea economiei

unei ţări este reflectată de o serie de agregate macroeconomice, între care un rol

reprezentativ îl au rezultatele activităţii la nivel macroeconomic.

Agregarea presupune a prelua şi a prelucra informaţiile contabile provenite de la

actorii economici şi prezentarea acestora sub forma unui sistem unitar, precum este

Sistemul Conturilor Naţionale.

Contabilitatea naţională este o „macrocontabilitate”2 ce pune accent pe

interdependenţe între unităţi elementare, regrupate în categorii semificative.

A apărut ca metodă de evidenţă şi analizǎ a ansamblului economiei naţionale,

dar s-a dezvoltat treptat, astfel că a devenit un sistem de evidenţă macroeconomică şi 2 Gilbert Abraham-Frois, „Economia Politică”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pag. 463.

14


reprezintă cantitativ, simplificat, agregat şi complet activitatea economică desfăşurată

într-o anumită perioadă.

Prin intermediul conturilor, măsoară rezultatele activităţii productive, repartiţia

şi utilizarea rezultatelor activităţii productive.

Sistemul conturilor naţionale are la bază „teoria factorilor de producţie în

concordanţă cu care participanţii la diferitele şi multiplele activităţi economice sunt

recompensaţi în raport cu serviciile aduse; mâna de lucru – cu salariul; pământul – cu

renta şi capitalul – cu profitul.”3

Datează de la sfârşitul secolului al XVII – lea, când contabilitatea naţională

presupunea mici calcule privind venitul naţional şi bogăţia naţională.. După criza

economică din 1929 – 1933 şi mai ales după cel de-al doilea război mondial creşte

interesul pentru alcătuirea unui sistem de evidenţă a economiei naţionale, cunoscut sub

numele de Sistem de Conturi Naţionale, astfel încât să ofere principale informaţii

necesare fundamentării diferitelor strategii de dezvoltare economică.

S.C.N. se caracterizeazǎ, înainte de toate, prin:

- este o metodă de înregistrare prin care activitatea economică este descrisă cifric;

- este o reprezentare simplificată şi agregată, prin care activitatea actorilor

economici va fi analizată, vor fi selectate elementele caracteristice esenţiale dintr-

o economie, obţinându-se agregate ce oferă o imagine sintetică a activităţii

economice;

- este o reprezentare cantitativă, elementele măsurate fiind exprimate, la nivel

macroeconomic, sub formă monetară;

- informaţiile redate se referǎ, în principal, la fluxurile care au loc în economia

naţionalǎ, în timpul unui exerciţiu financiar, dar şi informaţii privind starea

economiei la un moment dat;

- prezintǎ informaţii legate de avuţia naţionalǎ, atât cantitativ în bilanţul economiei

naţionale, cât şi calitativ pe baza tranzacţiilor care au loc între actorii economiei

naţionale, grupaţi în sectoare instituţionale care au la bazǎ criterii comune de

activitate;

3 Aurel Negucioiu (coordonator), op.cit., pag. 200.

15


- spaţiul naţional de contabilitate urmǎreşte un concept juridic, conform cǎruia

aparţin economiei naţionale toţi actorii economici care fac parte din teritoriul

naţional, dar adǎugând acestora şi ambasade, baze militare sau ştiinţifice situate în

afara teritoriului naţional, precum şi persoanele strǎine rezidente pe teritoriul

naţional şi care stau pe acest teritoriu o perioadǎ mai mare de 180 de zile şi din

care eliminǎm persoane române nerezidente pe teritoriul naţional;

- foloseşte tehnica contabilǎ şi principiul dublei reprezentǎri, astfel cǎ un cont

macroeconomic înregistreazǎ pe de o parte resursele şi pe de altǎ parte utilizǎrile

acestor resurse;

- calculeazǎ şi analizeazǎ indicatorii macroeconomici.

S.C.N. are drept obiect de studiu activitatea economică, şi nu activitatea umană.4

Sistemul Conturilor Naţionale, elaborat în 1968, revizuit puţin în anul 1979, a

cunoscut un amplu proces de reviziure, realizându-se o nouǎ versiune SCN 1993,

deoarece versiunile precedente erau dificil de înţeles. Noul sistem era mai clar şi mai

simplificat, încearcǎ sǎ explice mai bine diversele fluxuri din economie în anumite

operaţiuni din SCN şi încadrarea acestora în conturi. Prin noul sistem se încearcǎ

armonizarea SCN, prin care toate sistemele statistice se vor pune de acord cu acesta:

balanţa de plǎţi externe, statistica financiarǎ a statului, Clasificarea Internaţionalǎ

Standard a Ramurilor, etc.

SEC 1995 respectǎ revizuirile prevǎzute de SCN 1993, fiind elaborat ţinându-se

cont de asigurarea coerenţei cu SCN 1993.

SEC 1995 face obiectul unui act juridic, ceea ce diferǎ complet de situaţia SEC

1979.

Acest act juridic cuprinde o serie de anexe deosebit de importante care vor

prezenta volumul metodelor, conţinutul diferitelor capitole din SEC 1995. Anexele mai

cuprind tabele şi diferitele conturi pe care ţǎrile membre le transmit. Ţǎrile membre vor fi

obligate sǎ transmitǎ datele în cadrul conceptual şi contabil al SEC, indiferent de

domeniu, nu numai referitoare la produsul naţional brut, ci la toate agregatele. În schimb,

4 vezi: Al. Isac-Maniu, C.Mitruţ, V.Voineagu, „Statistica pentru managementul afacerilor”, Ed.Economică, Bucureşti, 1999, pag. 422-423.

16


ţǎrile membre nu vor fi obligate sǎ elaboreze conturile naţionale conform SEC 1995,

acestea putând opta în alegerea unei variante optime.

Implementarea conturilor naţionale în sistemul statistic românesc a constituit o

prioritate în perioada de tranziţie. Calculele metodologice, conform SEC versiunea 1979

au început cu anul 1989, dar s-a perfecţionat an de an prin introducerea în sistemul

statistic de noi date.

Pentru alinierea la standardele Uniunii Europene una dintre cerinţe reprezintǎ

utilizarea SEC 1995. În România, trecerea la noul sistem de conturi s-a realizat începând

cu datele de conturi naţionale pentru anul 1998. Din anul 1998 s-a trecut la utilizarea

noului Sistem European de Conturi, varianta 1995. Datele pentru acest an au fost

elaborate conform principiilor metodologioce ale celor douǎ sisteme, respectiv SEC 1979

şi SEC 1995, asigurându-se astfel un an de legǎturǎ între cele douǎ sisteme. Începând cu

anul 1999, conturile naţionale s-au realizat pe baza cerinţelor metodologice ale SEC

1995. Metodologia care a fost aplicatǎ anterior în contabilitatea naţionalǎ din ţara noastrǎ

a inclus deja unele îmbunǎtǎţiri aduse de SEC varianta 1995 şi anume5:

- evaluarea producţiei şi valorii adǎugate la preţ de bazǎ;

- includerea cheltuielilor cu exploatǎrile geologice în formarea brutǎ de capital fix;

- elaborarea tabelelor resurselor şi utilizǎrilor, a tabelului de intrǎri-ieşiri simetric în

preţuri curente şi comparabile;

- utilizarea preţurilor anului precedent pentru evaluarea conturilor naţionale în

preţuri comparabile.

Modificǎrile cele mai importante aduse conturilor naţionale româneşti în cadrul

procesului de implementare a recomandǎrilor SEC în varianta 1995 au fost6:

1. Reclasarea unitǎţilor în sectoare instituţionale:

Unitǎţile au fost clasate în sectoare instituţionale având la bazǎ categoria de

producǎtori din care fac parte şi natura activitǎţilor şi a funcţiilor lor principale. Astfel,

SEC 1995 prevede urmǎtoarele sectoare instituţionale:

- societǎţi nefinanciare (S11);

- societǎţi financiare (S12);

- administraţii publice (S13);

5 Institutul Naţional de Statisticǎ, „Conturile Naţionale 1999-2000”, Bucureşti, 2003, pag. 5.6 idem, pag.5-11.

17


- gospodǎriile populaţiei (S14);

- instituţii fǎrǎ scop lucrativ în serviciul gospodǎriilor populaţiei (IFSLSGP) (S15);

- Restul lumii (S2).

Principalele diferenţe privind sectorizarea în cele douǎ metodologii, sunt

prezentate în tabelul urmǎtor:

Tabelul nr.1.

Principalele diferenţe privind sectorizarea între SEC 1979 şi SEC 1995

SEC 1979 SEC 1995- instituţiile de credit şi întreprindereile de asigurǎri sunt clasate în sectoare distincte;

- instituţiile de credit şi întreprindereile de asigurǎri sunt cuprinse în sectorul nou creat „Societǎţi financiare”

- sectorul „Administraţia privatǎ” are ca funcţie principalǎ producerea de servicii necomerciale şi, în anumite cazuri, producerea fǎrǎ scop lucrativ a unor servicii comerciale destinate gospodǎriilor populaţiei; Resursele acestui sector provin din contribuţiile voluntare ale gospodǎriilor populaţiei.

- sectorul „Administraţia privatǎ” a fost înlocuit cu „Instituţii fǎrǎ scop lucrativ în serviciul gospodǎriile populaţiei”, care regrupeazǎ unitǎţi cu personalitate juridicǎ ce sunt producǎtori de non-piaţǎ privaţi şi a cǎror resurse principale provin din contribuţiile voluntare ale gospodǎriilor populaţiei;

- organizaţiile nonguvernamentale a cǎror venituri provin ,în principal, din vânzarea de bunuri şi servicii, din activitǎţi de intermediere financiarǎ sau din subvenţii acordate de cǎtre administraţiile publice (şi care conform SEC 1979 se cuprind în sectorul „Administraţia privatǎ” ) au fost reclasate în „Societǎţi nefinanciare”, „Societǎţi financiare”, şi „Administraţii publice”.

- sectorul „Administraţia publicǎ” are ca funcţie principalǎ producţia de servicii necomerciale destinate colectivitǎţii şi efectuarea de operaţiuni de redistribuire a venitului şi a bogǎţiei naţionale;

- sectorul „Administraţia publicǎ” se detaliazǎ în urmǎtoarele subsectoare: „Administraţia centralǎ”, „Administraţii locale”, „Administraţii de securitate socialǎ”.

2. Introducerea noii secvenţe de conturi ale sectoarelor instituţionale:

Principalele noutǎţi aduse de SEC 1995 se referǎ la divizarea unor conturi din

vechiul sistem, pe de o parte, şi introducerea de conturi noi, pe de altǎ parte. În general,

conturile nu se echilibeazǎ decât prin introducerea unui sold contabil. Conturile sunt

legate între ele prin intermediul soldurilor contabile.

18


Conform versiunii SEC 1995, principalele conturi nefinanciare care se

elaboreazǎ în cadrul contabilitǎţii naţionale sunt:

- contul de producţie;

- contul de distribuire primarǎ a venitului;

- contul de exploatare;

- contul de alocare a veniturilor primare;

- contul de venit al întreprinderii;

- contul de alocare a altor venituri primare;

- contul de distribuire secundarǎ a venitului;

- contul de redistribuire a venitului în naturǎ;

- contul de utilizare a venitului;

- contul de utilizare a venitului disponibil;

- contul de utilizare a venitului disponibil ajustat;

- contul de capital;

- contul variaţiilor nete datorate economiei şi transferurilor de

capital;

- contul achiziţiilor de active nefinanciare.

3. Evaluarea impozitelor, subvenţiilor, contribuţiilor sociale şi a dobânzilor pe baza

principiului dreptului constatat:

Conform SEC 1995, impozitele, subvenţiile, contribuţiile sociale şi dobânzile

trebuie înregistrate pe baza principiului dreptului constatat, adicǎ la valoarea din

momentul în care au loc activitǎţile sau operaţiunile care dau naştere obligaţiei de platǎ

şi nu la valoarea sumelor efectiv vǎrsate, aşa cum prevedea SEC 1979.

Datoritǎ surselor de date disponibile, implementarea acestei reglementǎri nu a

fost posibilǎ decât parţial, pentru TVA, taxe vamale, accize, fondul pentru dezvoltarea şi

modernizarea punctelor de frontierǎ, fondul special pentru dezvoltarea sistemului

energetic, fondul special pentru dezvoltarea şi modernizarea drumurilor publice, fondul

special pentru promovarea şi dezvoltarea turismului, fondul special pentru protejarea

asiguraţilor, fondul special pentru contribuţiile sociale vǎrsate de cǎtre salariaţi

societǎţilor nefinanciare şi financiare. Pentru impozite directe, subvenţii, contribuţii

sociale vǎrsate de cǎtre salariaţi celorlalte sectoare, dobânzi, principiul de înregistrare va

19


fi modificat în anii urmǎtori, în funcţie de modificarea cadrului contabil şi legislativ şi

perfecţionarea surselor de date.

4. Conceptele consumului final: cheltuiala pentru consumul final şi consumul final

efectiv:

Cele douǎ concepte privind consumul final au fost introduse pentru a se face

distincţie între:

- cheltuiala pentru consum final, adicǎ cheltuielile efectuate de un sector

instituţional pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii pentru consum;

- consumul final efectiv, adicǎ consumul efectiv de bunuri şi servicii din cadrul

sectoarelor instituţionale.

5. Extinderea sferei de cuprindere a formǎrii brute de capital fix:

Conform SEC 1995 sfera de cuprindere a formǎrii brute de capital fix se lǎrgeşte

prin cuprinderea achiziţiilor minus cedǎrile de active fixe necorporale, şi anume:

prospecţiuni petroliere şi miniere, programe informatice şi baze de date, lucrǎri literare,

recreative sau artistice originale. Pânǎ în prezent, în conturile naţionale româneşti au fost

cuprinse în formarea brutǎ de capital fix, doar cheltuielile privind prospecţiunile miniere

şi petroliere şi, începând cu datele aferente anului 1998, cheltuielile pentru achiziţionarea

de programe informatice şi baze de date.

6. Evaluarea FOB a importurilor de bunuri şi servicii:

SEC 1979, importurile de bunuri şi servicii au fost evaluate în preţuri CIF (cost,

insurance, freight), adicǎ preţul unui bun la frontiera ţǎrii importatoare sau preţul unui

serviciu furnizat unui rezident înaintea achitǎrii tuturor impozitelor şi drepturilor pe

importuri şi a plǎţii tuturor adaosurilor comerciale şi de transport în ţarǎ.

Conform SEC 1995, acestea sunt evaluate în preţuri FOB (free on board) care

cuprinde valoarea bunurilor la preţ de bazǎ, valoarea serviciilor de transport şi distribuţie

pânǎ la frontierǎ ( inclusiv costurile de încǎrcare la bordul unui mijloc de transport),

impozitele (mai puţin subvenţiile pe bunurile exportate).

7. Completarea sferei de cuprindere a economiei ascunse prin includerea unor

estimǎri privind bacşişurile:

SEC 1979 include în conturile naţionale doar estimǎri ale activitǎţilor legale dar

neînregistrate statistic. SEC 1995 prevede estimarea şi includerea în conturile naţionale a

20


tuturor activitǎţilor legale şi ilegale care se desfǎşoarǎ în economie. Se acordǎ o atenţie

deosebitǎ estimǎrii economiei ascunse. Estimǎrile privind valoarea bacşişurilor se

realizeazǎ prin aplicarea unor cote procentuale, diferenţiate pe ramuri, la valoarea cifrei

de afaceri. Estimǎrile privind valoarea bacşişurilor au fost realizate pentru urmǎtoarele

ramuri: construcţii, comerţ, hoteluri, restaurante, transporturi, comunicaţii, sǎnǎtate.

S.C.N. reprezintă cea mai răspândită formă de exprimare a rezultatelor

macroeconomice. Oferă informaţii cu privire la nivelul de dezvoltare al unei economii,

informaţii cu privire la structura economică a unei ţări.

„ SCN, contabilitatea naţionalǎ este un sistem format dintr-un ansamblu de

conturi şi tabele al cǎrui scop este de a furniza o imagine sistematicǎ, comparabilǎ şi cât

mai completǎ a activitǎţii economice desfǎşuratǎ într-o perioadǎ în ţara în care se

utilizeazǎ sistemul”7.

Elementele măsurate sunt fluxurile de bunuri, de servicii, de venituri, de

cheltuieli, stocurile de bunuri şi valorile financiare existente la un moment dat. Aceste

elemente vor fi exprimate la nivel macroeconomic prin indicatori.

SCN se bazează pe principiul dublei înregistrări, adică orice tranzacţie între

actorii economici presupune resurse şi utilizări de resurse, şi foloseşte acest principiu

pentru alcătuirea conturilor ce caracterizează activitatea actorilor economici.

Conform opiniei unor specialişti8, activitatea la nivel naţional este structurată în cinci

conturi:

- contul de producţie,

- contul de consum,

- contul administraţia publicǎ.,

- contul capitalului sau al acumulǎrii,

- restul lumii sau străinătatea.

Fondatorii contabilitǎţii naţionale Meade şi R.Stone, doi discipoli ai lui Keynes,

au propus în anul 1941 un model macrocontabil în patru conturi :

- întreprinderile

7 Capanu I.,Wagner P., Mitruţ C., „Sistemul conturilor naţionale şi agregate macroeconomice”, Ed.All, Bucureşti, 1994, pag.17.

8 vezi: Gheorghe Postelnicu (coordonator), „Economie Politicǎ”, vol.II, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, 2000, pag.267.

21


- menajul şi gospodǎriile populaţiei

- administraţia

- restul lumii.

Contul „ Producţie” exprimă activitatea de producţie şi surprinde actorul

economic dezvoltând o anumită activitate şi utilizând veniturile pentru uz personal.

Contul „ Producţie”Debit Credit

Valoarea adăugată brută în activitatea de producţie:

- salarii brute; - profituri brute

Destinaţia producţiei:- vânzări de bunuri de consum; - vânzări de bunuri de investiţii; - exporturi nete.

Sold: Valoarea stocului din economie.

Contul „Consum”surprinde activitatea de producţie şi prin care actorii

economici utilizează veniturile, obţinute din activităţi, pentru consumul productiv şi

neproductiv.

Contul „ Consum”Debit Credit

Cheltuieli pentru:- cumpărări de bunuri de consum;- transferuri curente către restul lumii;- impozite şi taxe.

Veniturile factorilor de producţie din:- activităţi productive (venit brut);- transferuri curente de la restul

lumii;- transferuri de la bugetul statului.

Sold: Economii private nete în economie

Sectorul public este reprezentat de administraţia publică care exercită o activitate

fiscală şi gestionează cheltuielile publice.

Contul „ Administraţia publică”Debit Credit

Cheltuieli pentru:- consum public;- investiţii publice;- transferuri către populaţie;- transferuri către firme.

Veniturile statului din:- impozite şi taxe de la firme;- impozite şi taxe de la populaţie;- alte venituri.

Sold: Economii publice

Contul „ Restul lumii”, exprimă raporturile cu alte colectivităţi naţionale.

Contul „ Restul lumii”

22


Debit CreditExporturi;Transferuri;Investiţii.

Importuri;Transferuri din străinătate;Investiţii din străinătate;Necesar de finanţare.

Sold: Exporturi nete Sold: Importuri nete

Acumularea evidenţiază economiile efectuate pentru noi investiţii.

Contul „ Acumulare”Debit Credit

Cheltuieli pentru bunuri de investiţii:- stocuri de capital circulant;- capital fix.

Surse privind formarea capitalului:- amortizare;- economii nete (private şi

publice).Sold: Rezerva de finanţare internă

Conturile naţionale „ constituie „ intrări” pentru politicile macroeconomice,

pentru implementarea, monitorizarea, evaluarea şi analiza acestora. De asemenea,

conturile naţionale permit elaborarea de modele macroeconomice şi previziuni pe termen

scurt, mediu şi lung ale evoluţiei unei economii”9.

Rezultatele activităţii la nivel naţional se reflectă în contabilitatea naţională într-

un sistem de conturi şi tabele, cu scopul furnizării unei imagini sintetice, comparabile şi

cât mai complete a activităţii economice desfăşurate într-o perioadă de timp şi într-o

anumită ţară.

Contabilitatea naţionalǎ este definitǎ ca fiind „un model de prezentare a

informaţiilor chiar de naturǎ statisticǎ, dupǎ reguli contabile privind operaţiile economice

efectuate de agenţi economici rezidenţi în cursul unui an”10.

Conturile se elaborează la nivel de actor economic, iar prin agregare se obţin

conturi macroeconomice.

Dezvoltarea contabilitǎţii naţionale se realizeazǎ sub influenţa teoriei Keynes-

iste de intervenţie a statului în economie, situaţie impusǎ de criza economicǎ din anul

1933 şi de cel de-al doilea Razboi Mondial.

9 Tănase Florina, „Preţurile şi indicatorii macroeconomici”, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, pag. 56.

10 Gabriel Popangǎ, Gabriela Slusariuc, „Contabilitate naţionalǎ”, Editura Focus, Petroşani, 2002, pag.4.

23


Quesnay, în anul 1758, în lucrarea “Tabloul economic” elaboreazǎ prima

abordare a circuitului economic prin formularea principiului circulaţiei bogǎţiei între

diferitele clase ale societǎţii şi a principiului conservǎrii acestor fluxuri de bogǎţie.

Adam Smith, David Ricardo şi Karl Marx, prin teoriile lor, vor împrumuta

contabilitǎţii naţionale modelul de repartiţie care va permite asigurarea legǎturii dintre

producţie şi distribuţia veniturilor.

Deoarece „în toate conturile şi balanţele, evidenţele se ţin după aceleaşi

principii, pentru a se asigura comparabilitatea , spunem că sistemul de evidenţă cu

ajutorul contabilităţii naţionale este un sistem integrat. Astfel, calculul unui anumit post

se face în acelaşi mod sau împărţirea pe sectoare este aceeaşi pe diverse conturi. De

exemplu, veniturile şi utilizarea lor precum şi acumularea de capital se evidenţiază pe

aceleaşi sectoare: privat, public şi gospodăriile populaţiei.” 11

În SCN măsurarea rezultatelor macroeconomice se bazează pe un şir de

principii:

a) ia în calcul doar bunurile economice vândute pe piaţă, a celor obţinute în

gospodăria proprie şi sunt folosite pentru autoconsum, precum şi a serviciilor

guvernamentale ce nu se realizează prin intermediul pieţei;

b) bunurile incluse în calcul sunt rezultatul activităţii perioadei (deci bunuri

fabricate în anul curent) pentru care se efectuează calculul respectiv, cu precizarea

că se exclud bunurile care reprezintă revânzări prin care se schimbă numai titlul

de proprietate, incluzându-se numai veniturile şi cheltuielile de prestare a

serviciilor de vânzare-cumpărare;

c) evaluarea rezultatelor economice se referă numai la veniturile prodfactorilor

participanţi la activitatea economică, deci nu se iau în calcul transferurile

băneşti între subiecţii economici care nu sunt însoţite de un flux invers de

bunuri economice (pensii, ajutoare, alocaţii de la guvern etc);

d) nu se admit înregistrările repetate, mărimea rezultatelor macroeconomice

exprimându-se în valoare brută sau netă a bunurilor economice finale, destinate

consumului privat, consumului public, investiţiilor brute sau nete, creşterii

stocurilor, exporturilor;

11 Marius Băcescu, Angelica Cărbunaru – Băcescu, „Macroeconomie.Bazele macroeconomiei”, Editura Oeconomica, Bucureşti, 1993, pag. 53-54.

24


Ex: - laptele produs de o fermă;

- fabrica care procesează laptele pentru a fi vândut pe piaţă;

- fabrica care produce brânza;

- laboratorul care produce prăjitura cu brânză;

- restaurantul care vinde prăjitura

Deci, vom lua în considerare veniturile obţinute de restaurant din vânzarea

prăjiturilor.

e) iau în considerare toţi subiecţii economici ce îşi desfăşoară activitatea în

interiorul ţării, indiferent dacă ei sunt autohtoni sau cetăţeni străini, precum şi

subiecţi naţionali (autohtoni) ce îşi desfăşoară activităţi în alte ţări.

Rezultatele economice obţinute de subiecţii economici din interiorul ţării se

exprimă în produs intern brut sau net, iar cele obţinute de subiecţii economici

autohtoni pe teritoriul naţional şi în afara acestuia se regăsesc în produsul

naţional brut sau net.

Contabilitatea naţionalǎ este definitǎ ca fiind „un model de prezentare a informaţiilor

chiar de naturǎ statisticǎ, dupǎ reguli contabile privind operaţiile economice efectuate de

agenţi economici rezidenţi în cursul unui an”12.

Conturile se elaborează la nivel de actor economic, iar prin agregare se obţin

conturi macroeconomice.

Tranzacţiile din economia naţionalǎ sunt grupate în :

- operaţiuni cu bunuri şi servicii – arată provenienţa şi utilizarea bunurilor şi

serviciilor;

- operaţiuni de repartiţie a veniturilor şi transfer de capital;

- operaţiuni financiare – descriu variaţia resurselor şi angajamentelor monetare

sau alte creanţe.

Dupǎ pǎrerea mea, SCN aplicat în ţara noastrǎ prezintǎ anumite limite în

reflectarea activitǎţilor la nivel naţional şi rezultatelor lor. SEC 1995, vine cu ample

modificǎri, fiind un sistem mai clar, mai simplificat, explicând mai bine diversele fluxuri

12 Gabriel Popangǎ, Gabriela Slusariuc, „Contabilitate naţionalǎ”, Editura Focus, Petroşani, 2002, pag.4.

25


economice din economie. Totuşi, considerǎm cǎ şi acest sistem are unele limite, datoritǎ

necuprinderii în conturi a anumitor activitǎţi economice (ex. activitatea de petrecere a

timpului liber), inexistenţa unor conturi care sǎ înregistreze costurile sociale, etc.

2.2. Indicatorii sintetici calculaţi

pentru aprecierea activităţii la nivelul firmei

Aceşti indicatori sunt comuni tuturor actorilor economici.

Principalii indicatori sunt:

1) Cifra de afaceri – reprezintă „volumul total al afacerilor unei firme

evaluate la preţul pieţei”13 şi se obţine însumând veniturile din vânzarea de bunuri şi

sevicii.

Se înregistrează în preţuri curente. Pentru comparaţii în timp se corectează

rezultatul cu indicele de preţ, exprimându-se în preţurile perioadei luate ca bază de

comparaţie.

Măsoară rezultatele economice ale firmelor, acest indicator fiind folosit pentru

clasificarea firmelor după performanţa lor economică.

2) Producţia brută – exprimă valoarea producţiei realizate de către un actor

economic într-o anumită perioadă.

Cuprinde rezultatele activităţii curente, dar şi pe cele anterioare.

Conform metodologiei SEC1995, producţia include toate produsele fabricate şi

serviciile prestate în cursul unei perioade de gestiune.

Producţia de piaţǎ reprezintǎ producţia destinatǎ vânzǎrii sau producţia

vândutǎ pe piaţǎ la un preţ semnificativ din punct de vedere economic.

Producţia non-piaţǎ reprezintǎ producţia furnizatǎ altor unitǎţi la un preţ

nesemnificativ din punct de vedere economic, sau gratuit.

Producţia pentru consumul final propriu cuprinde bunurile şi serviciile pe care

o unitate instituţionalǎ le produce şi le pǎstreazǎ în scopul formǎrii brute de capital fix, fie

în scopul consumului final.

13 Al. Isac-Maniu, C.Mitruţ, V.Voineagu, „Statistica pentru managementul afacerilor”, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.412.

26


Producţia brutǎ va include bunurile şi serviciile vândute altor firme, dar şi

cele nevândute şi care au dus la modificarea stocului sau a valorii capitalului fix. Se

va obţine prin însumarea veniturilor din activitatea de bază sau din alte activităţi,

subvenţiile obţinute, alte categorii de venituri înregistrate ca urmare a desfăşurării

activităţii, precum şi variaţia stocului de produse finite, semifabricate, produse, lucrări şi

servicii facturate, mărfuri facturate.

3) Valoarea adăugată este bogǎţia efectiv creatǎ de firme, indiferent de forma

specificǎ a activitǎţii desfǎşurate, sub influenţa factorului muncǎ şi capital. Deci,

exprimă contribuţia productivă proprie fiecărei întreprinderi.

Valoarea adăugată poate fi brută, dacă cuprinde şi amortizarea capitalului fix.

Valoarea adăugată netă se obţine scǎzând din valoarea adăugată brută,

amortizarea capitalului fix.

Valoare adăugată poate fi exprimată la preţul pieţei sau la preţul factorilor.

Valoarea adăugată la preţul pieţei cuprinde taxe şi impozite indirecte (TVA,

accize, impozite pe clădiri de la agenţii economici, taxe pe folosirea terenurilor, taxe

vamale de la persoane fizice, taxe pentru mijloacele de transport) .Se obţine ca diferenţă

între producţia brută şi consumul intermediar.

Utilizarea valorii adăugate evită problema statistică a „contabilizării duble”14,

după cum denumeşte Richard G.Lipsey consumul intermediar.

Este un indicator important în evaluarea rezultatelor activităţii economice.

Valoarea adăugată la costul factorilor este valoarea adăugată la preţul pieţei

mai puţin impozitele indirecte nete şi mai puţin amortizarea, exprimând valoarea nou

creată la preţul factorilor de către un actor economic.

Din punct de vedere economico-social, economia naţională se subdivide în

următoarele segmente: societăţile nefinanciare, instituţiile de credit, asigurările,

administraţia publică, administraţia privată, gospodăriile şi sectorul extern(restul lumii).

La nivelul acestor subdiviziuni, modalitatea de evaluare a bunurilor şi serviciilor este

dublă:

- fie la preţul factorilor ( “la producător”);

14 Richard G.Lipsey, Alec K.Chrystal, op.cit., pag. 579.

27


- fie la preţul pieţei (“la cumpărător”), preţ care-l include pe cel anterior şi în

plus, conţine impozitele indirecte aferente, mai puţin subvenţiile de exploatare,

acolo unde e cazul).

Dacă avem în vedere tipul preţurilor utilizate şi posibilitatea comparării lor sub

aspect temporal, se operează cu indicatori nominali (calculaţi pe baza preţurilor

curente), respectiv cu indicatori reali ( calculaţi pe baza preţurilor constante sau

comparabile – adică preţuri înregistrate la un moment dat, luat drept perioadă de bază sau

de referinţă

VAB(PP) = PB – CI;

VANpf = VAB(pp) – A – IN.

unde:

VAB(pp) – valoarea adăugată brută la preţul pieţei;

PB – producţia brută;

CI – consumul intermediar;

VAN(pf) – valoarea adăugată netă la preţul factorilor;

A – consumul de capital sau amortizarea;

IN – impozite indirecte nete.

Impozitele percepute de stat pot fi:

- directe – stabilite asupra veniturilor din salarii, dobânzi, dividende, chirii, profit, etc.

- indirecte – suportate de consumator, ca de exemplu accizele.

Impozitele indirecte nete reprezintă diferenţa dintre impozitele indirecte plătite

de firme guvernului şi subvenţiile plătite de guvern acestora.

Subvenţiile de exploatare sunt sume acordate de stat firmelor atunci când

veniturile din vânzarea output-ului nu acoperă costurile, cu scopul ca acestea să-şi asigure

serviciile factorilor de producţie.

Consumul de capital exprimă deprecierea de capital fix pe o perioadă de un an.

4) Excedentul din exploatare este partea din valoarea adǎugatǎ care rǎmâne la

dispoziţia entitǎţii economice, dupǎ remunerarea factorului muncǎ.

28


Excedentul brut din exploatare mǎsoarǎ profitul economic brut care provine din

activitatea de exploatare a unitǎţii.

5) Marja comercială, sau adaosul comercial, este un indicator specific actorilor

economici ce comercializează mărfuri. Se obţine ca diferenţă între cifra de afaceri şi

costul de achiziţie a mărfurilor.

6) Profitul – este un indicator final al activităţii unui actor economic. Se obţine

ca diferenţă între excedentul net de exploatare şi totalul taxelor, al rentelor şi al

dobânzilor.

Rezultatul exerciţiului este denumirea genericǎ datǎ diferenţei dintre

veniturile obţinute şi cheltuielile efectuate, conectate veniturilor, pe care o entitate

economicǎ le-a realizat într-un exerciţiu financiar.

Rezultatul exerciţiului se concretizeazǎ în profit, dacǎ veniturile sunt mai mari

decât cheltuielile, sau pierdere, dacǎ veniturile sunt mai mici decât cheltuielile.

Pe baza datelor furnizate de contabilitatea financiarǎ şi de contul „Profit şi

pierdere” din situaţiile financiare anuale, rezultatul exerciţiului poate fi determinat sub

urmǎtoarele versiuni:

- rezultatul din exploatare (profit sau pierdere) – determinat ca diferenţǎ între

veniturile din exploatare şi cheltuielile din exploatare;

- rezultatul financiar (profit sau pierdere) – determinat ca diferenţǎ între veniturile

financiare şi cheltuielile financiare;

- rezultatul curent (profit sau pierdere) – determinat ca sumǎ algebricǎ între

rezultatul din exploatare şi rezultatul financiar;

- rezultatul extraordinar (profit sau pierdere) – determinat ca diferenţǎ între

veniturile extraordinare şi cheltuielile extraordinare;

- rezultatul brut (profit sau pierdere) – determinat ca sumǎ algebricǎ a rezultatului

din exploatare, a celui financiar şi a celui extraordinar;

- rezultatul net (profit sau pierdere) – determinat ca diferenţǎ între profitul brut şi

impozitul pe profit sau pe venit.

2.3. Indicatorii macroeconomici de rezultate calculaţi în S.C.N.

şi metodele de calculare a acestora

29


Calculele şi analizele la nivel macroeconomic necesită informaţii sintetice

referitoare la activitatea economică desfăşurată de actorii economici. Dacă activitatea

economică la nivel naţional am descrie-o prin activitatea fiecărui subiect economic, nu s-

ar putea desprinde concluzii relevante pe întreaga economie. Astfel, se impune agregarea

informaţiilor. Aceste informaţii într-o formă agregată sunt furnizate de sistemul

conturilor macroeconomice, sistem ce va permite calcularea unor indicatori globali

privind producţia de bunuri materiale şi servicii, privind veniturile create în activitatea de

producţie desfăşurată, folosirea veniturilor în societate pentru consum şi acumulare,

repartiţia veniturilor între participanţii la producţie şi redistribuirea acestora prin

mecanismul financiar. Toate aceste elemente sunt evidenţiate în conturile

macroeconomice, cu ajutorul fluxurilor materiale şi financiare, prin indicatori

macroeconomici.

Dezvoltarea economică a unei ţări se apreciază prin luarea în considerare a două

grupe mari de indicatori:

- indicatorii avuţiei naţionale ( resursele umane, naturale, resursele materiale

acumulate), indicatori ce exprimă potenţialul de dezvoltare;

- indicatori ce exprimă rezultatele obţinute prin folosirea potenţialului economic

( de exemplu, produsul intern brut, produsul naţional brut).15

Limitele indicatorilor macroeconomici:

- nu oglindesc întreaga activitate;

- nu includ serviciile realizate de instituţiile statului: parlament, guvern, tribunal,

primării etc la valoarea reală;

- nu includ: - bunurile realizate în cadrul gospodăriilor şi destinate consumului

propriu;

- tranzacţiile cu bunurile de mâna a doua;

- bunurile ilicite: drogurile etc.

- subvenţiile;

- transferurile statului către menajuri.

15 vezi: Gheorghe Postelnicu, „Macroeconomie”, Ed. Napoca Star, Cluj – Napoca, 1997, pag. 36.

30


S.C.N. oferă o serie de informaţii ce permit calcularea mai multor indicatori

sintetici cu largă utilizare în statistica internaţională printre care:

1. Produsul global brut – P.G.B. – indicator sintetic ce exprimă valoare totală

a bunurilor şi serviciilor obţinute într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an.

Cuprinde înregistrări repetate, cuprinzând în structura sa şi valoarea

bunurilor şi serviciilor provenite de la alţi producători şi folosite pentru producerea de

noi bunuri economice, adică consumul intermediar. Altfel spus, PGB reflectă expresia

valorică a producţiei de bunuri şi servicii regăsite în consumul intermediar şi în valoarea

adăugată brută.

VAB = PGB – Ci => PGB = Ci + VAB;

VAN = VAB – CCF => VAB = VAN + CCF

Unde:

Ci – consum intermediar - valoarea tuturor componentelor capitalului circulant

şi a serviciilor destinate pieţei, consumate, de regulă, într-un exerciţiu financiar, pentru

producerea/prestarea unor bunuri/servicii. Elemente ale Ci pot fi: materii prime,

materiale, combustibil, energie, semifabricate etc, cumpărate de pe piaţă şi consumate

efectiv în perioada de referinţă; servicii utilizate în acelaşi orizont de timp (excepţie: cele

legate de transferul de proprietate al capitalului fix, stocurile de siguranţă sau cele de

produse strategice etc); alte cheltuieli ale unităţilor productive: îndemnizaţii de călătorie

şi deplasare, asistenţă medicală, îmbrăcăminte de lucru, chirii pentru clădiri, cumpărări de

servicii privind cercetarea ştiinţifică etc. Consumul intermediar cuprinde consumuri de

materii şi materiale, mai puţin amortizarea.

- VAB – Valoarea adăugată brută;

- CCF – consumul de capital fix;

- - VAN – valoarea adăugată netă – este dată de: salariile muncitorilor, profitul

agenţilor economici, impozitele plătite statului, subvenţiile din partea statului etc.

2. Produsul intern brut – P.I.B. – exprimă mărimea valorii adăugate

obţinute în interiorul unei ţări de către subiecţii economici autohtoni şi străini, în

decursul unei anumite perioade de timp, de regulă un an, şi ajunge la ultimul stadiu

al circuitului economic.

31


Se poate spune că măsoară valoarea brută de piaţă a producţiei de bunuri şi

servicii finale produse în decursul unei perioade de către actorii economici ce-şi

desfăşoară activitatea pe teritoriul unei ţări.

Reprezintă totalul tuturor activităţilor economice, indiferent de cine deţine

mijloacele de producţie.

Este echivalent cu valoarea adăugată brută obţinută într-un an la nivelul

tuturor sectoarelor şi de către toţi actorii economici ce-şi desfăşoară activitatea într-

o ţară.

P.I.B.= = P.G.B. – Ci.;

unde:

P.G.B. – produsul global brut;

P.I.B. – produsul intern brut;

Ci. – consumul intermediar;

Există trei metode de calcul a indicatorilor macroeconomici:

a) – metoda de producţie;

b) - metoda cheltuielilor (utilizǎrii finale);

c) – metoda veniturilor (valorii adăugate sau metoda repartiţiei).

a) Metoda de producţie: se bazează pe fluxul de bunuri finale;

- pp eliminarea din valoarea producţiei totale (PGB), a consumului intermediar

(Ci).

PIB = PGB – CI ;

PIN = PIB – CCF.

b) Metoda cheltuielilor (utilizǎrii finale): se bazează pe fluxul de cheltuieli;

32


După metoda cheltuielilor ( pp a însuma toate cheltuielile finale, mai puţin

importurile de bunuri şi servicii):

PIBpp = Cf + I + Exp.n = (Cpv+Cpb) +( FBCF + VS) + (E-H);

Cf = Cpv+Cpb ; I = FBCF + VS; Exp.n = E-H

Unde:

PIBpp – PIB la preţurile pieţei;

Cpv – consumul privat ( al gospodăriilor);

Cpb – consumul public ( guvernamental);

E – export;

H – import;

Exp.n = (E-H) - export net;

I – investiţii sau FBC (formarea brută de capital);

Cf – consum final (public şi privat);

FBCF – formarea brută de capital fix;

VS – variaţia stocurilor.

Deci, metoda utilizării finale se bazează pe fluxul de cheltuieli şi presupune

însumarea cheltuielilor agenţilor economici cu achiziţionarea de bunuri finale.

În categoria bunurilor finale includem:

- bunuri destinate consumului menajurilor;

- bunuri destinate consumului administraţiilor private;

- bunuri publice;

- bunuri de investiţii: capital fix, stocul de capital circulant;

- exporturile nete.

Consumul final reprezintǎ „valoarea bunurilor materiale şi a serviciilor folosite

pentru satisfacerea directǎ a nevoile umane, individuale şi colective”16.

Consumul privat, conform Sistemului European al Conturilor, cuprinde bunuri

şi servicii cumpărate, sau bunuri din producţie proprie consumate, cum ar fi:

- cumpărări de pe piaţă de bunuri durabile şi de consum provenite atât din

producţie proprie, cât şi din import, cumpărări de servicii (transport, telecomunicaţii),

- produse agricole şi alimentare intrate în autoconsumul menajelor,

16 I.Capanu, op.cit., pag.119.

33


- produse neagricole şi nealimentare produse şi autoconsumate de menaje,

- îmbrăcămintea şi hrana militarilor,

- prestaţii sociale în natură acordate menajelor (ajutor social),

- avantaje în natură acordate salariaţilor de către patroni, donaţii obţinute

din exterior de către gospodării (dar având în vedere donaţiile făcute către exterior de

către gospodării),

- servicii casnice produse de menaje pentru ele însele.

Nu se cuprind în consumul privat :

- cumpărările de terenuri, de imobile cuprinse în formarea brută a

capitalului,

- cumpărările de unelte şi materiale.

Privit în sens larg, consumul privat cuprinde valoarea bunurilor şi serviciilor

consumate pentru a satisface nevoile oamenilor. Calculul consumului privat, în acest

mod, este destul de greu de evaluat datorită imposibilitǎţii evaluǎrii unor elemente care

intrǎ în consumul populaţiei.

În sens restrâns, consumul privat cuprinde toate cumpărările populaţiei de pe

piaţă, informaţii obţinute prin contabilizarea tuturor vânzărilor către populaţie într-o

perioadă de timp. Prezintă neajunsul că nu include anumite elemente (ca de exemplu:

folosirea locuinţelor, autoconsumul, consumul de produse casnice), iar, pe de altă parte,

include produse cumpărate de pe piaţă şi folosite pentru producţie (îngrăşăminte).

Tendinţa actualǎ este cea de apropiere de conceptul larg al consumului privat.

Conform metodologiei Sistemului European de Conturi, consumul final acoperǎ

consumul final al gospodǎriilor populaţiei şi consumul colectiv al administraţiilor

publice şi private.

Consumul final al gospodǎriilor populaţiei va cuprinde urmǎtoarele

componente:

- cumpǎrǎri de pe piaţǎ de bunuri durabile şi de consum;

- cumpǎrǎri de servicii;

- produse agricole şi alimentare intrate în autoconsumul gospodǎriilor

agricole;

34


- produse neagricole şi nealimentare obţinute şi autoconsumate de

gospodǎriile populaţiei;

- îmbrǎcǎminte şi hrana militarilor achiziţionate de administraţia publicǎ;

- prestaţii sociale în naturǎ acordate de administraţiile publice şi private,

gospodǎriilor populaţiei;

- avantaje în naturǎ realizate de patroni cǎtre salariaţi;

- chirii imputate pe locuinţe ocupate de proprietari;

- donaţii în naturǎ fǎcute gospodǎriilor populaţiei de cǎtre strǎinǎtate;

- servicii casnice produse de gospodǎrii pentru ele însele.

Nu se cuprind în consumul final al gospodǎriilor populaţiei urmǎtoarele:

- cumpǎrǎri de pe piaţǎ de imobile cuprinse în formarea brutǎ de capital fix;

- unelte şi îmbrǎcǎminte specialǎ necesarǎ activitǎţilor profesionale;

- cumpǎrǎri de terenuri.

Consumul public cuprinde toate cheltuielile instituţiilor guvernamentale

generate de cumpărarea de bunuri şi servicii (servicii de apărare, şosele, etc.).

Toate cheltuielile statului cu plata alocaţiilor, pensiilor, asigurărilor sociale, care

nu sunt însoţite de flux invers de bunuri şi servicii nu se iau în calculul consumului

public, deci nici în calculul P.I.B..

Consumul public se poate măsura însumând următoarele elemente de cheltuieli:

bunurile consumate pentru prestarea serviciilor publice (producţia intermediară a

statului), amortizarea capitalului fix şi remunerarea angajaţilor din sectorul public.

Conform SEC 1995, se disting douǎ concepte ale consumului final:

- cheltuiala pentru consumul final;

- consumul final efectiv.

Noua metodologie a sistemului european al conturilor naţionale defineşte

cheltuiala pentru consumul final ca fiind cheltuielile pe care le efectueazǎ un sector cu

scopul de a achiziţiona bunuri şi servicii destinate consumului, iar consumul final efectiv

se referǎ la bunurile şi serviciile consumate de cǎtre un sector.

35


Formarea brutǎ de capital cuprind variaţia stocurilor şi formarea brută a

capitalului fix.

FBC = FBCF + ∆S = Iv.b + ∆S;

Iv.b = Iv.n + A.

unde:

FBC – formarea brutǎ de capital;

∆S – variaţia stocurilor (sau VS);

FBCF – formarea brutǎ de capital fix;

A – amortizarea;

Iv.b – investiţii brute;

Iv.n – investiţii nete.

Stocurile se încadrează în categoria activelor circulante şi cuprind toate bunurile

deţinute de unitǎţile rezidente cu scopul utilizǎrii lor ulterioare în cadrul proceselor de

producţie sau pentru a fi vândute. Stocurile aflate la utilizator se referǎ la acele stocuri de

materii prime şi materiale ale unitǎţilor producǎtoare care urmeazǎ a fi folosite în

procesul de producţie, iar stocurile la producǎtor cuprind stocurile de produse finite,

semifabricate sau producţie neterminatǎ aflatǎ la producǎtor, iar stocurile în comerţ

cuprind stocurile de bunuri aflate în unitǎţile comerciale cu scopul revânzǎrii lor.

Variaţia stocurilor e reprezentată ca diferenţǎ între intrările şi ieşirile de stocuri din

perioada analizată. Acestea pot fi evaluate la preţul de producţie, pentru cele aflate la

producători sau la preţurile

Formarea brutǎ de capital fix reprezintǎ „valoarea bunurilor durabile destinate

altor scopuri decât cele militare, cu o anumitǎ valoare, dobândite de unitǎţile

producǎtoare rezidente în scopul de a fi utilizate pe o duratǎ mai mare de un an în

procesele lor de producţie, precum şi valoarea serviciilor încorporate în bunurile de

capital fix”17.

Formarea brută de capital fix (investiţiile brute) se referă la:

- investiţii în active imobilizate, adică în bunuri ce urmează a fi folosite, o

perioadă mai mare de un an, în activitatea de producţie a unităţii;

17 Capanu I., Wagner P., Mitruţ C., „Sistemul conturilor naţionale şi agregate macroeconomice”,Editura All, Bucureşti, 1994, pag.65.

36


- servicii încorporate în bunuri de capital fix, valoarea bunurilor materiale şi

a serviciilor încorporate în terenuri..

Se exclude:

- valoarea bunurilor cu destinaţie militară (deoarece se includ în consumul

intermediar),

- a bunurilor durabile dobândite de gospodării pentru satisfacerea nevoilor casnice

(se cuprind în consumul privat),

- a materialelor de natura obiectelor de inventar (se includ în consumul

intermediar), a terenurilor şi activelor nemateriale.

Conform sistemului european al conturilor naţionale SEC 1995, formarea brutǎ

de capital fix reprezintǎ valoarea bunurilor de folosinţǎ îndelungatǎ pe care unitǎţile

producǎtoare rezidente le-a achiziţionat cu scopul de a le folosi în procesul de producţie

pe o perioadǎ mai mare de un an, precum şi valoarea bunurilor şi serviciilor încorporate

în bunurile de capital fix pe care unitǎţile le-au achiziţionat. Astfel, formarea brutǎ de

capital fix cuprinde18:

- toate bunurile mobile şi imobile de capital fix, fǎcând excepţie bunurilor

de micǎ valoare;

- bunurile şi serviciile încorporate în bunurile de capital fix, cu scopul de a

creşte durata lor de viaţǎ economicǎ sau cu scopul creşterii performanţelor acestora;

- taxele şi impozitele legate de transferurile de proprietate efectuate de

notari, agenţi imobiliari, etc;

- costurile de încercare legate de forǎri sau sondǎri, prospecţiuni miniere şi

petroliere;

- programele informatice şi bazele de date folosite în cadrul procesului de

producţie pe o perioadǎ mai mare de un an.

Conform aceleiaşi metodologii, nu se includ în formarea brutǎ de capital fix:

- achiziţiile de terenuri şi de active necorporale deoarece acestea se includ la

utilizarea contului de capital al sectoarelor instituţionale;

18 Institutul Naţional de Statisticǎ , „Conturile naţionale 1999-2000”, Bucureşti, 2003, pag.33-34.

37


- cheltuielile de întreţinere curentǎ a bunurilor de capital fix, valoarea

seviciilor de cercetare ştiinţificǎ, studiile de piaţǎ sau activitǎţile publicitare, fiind

incluse la consumul intermediar.

Formarea brutǎ de capital fix poate fi evidenţiatǎ pe sectoare instituţionale şi pe

produse.

Exportul net apare ca diferenţă între valoarea bunurilor şi serviciilor exportate

şi valoarea celor importate. Informaţii detaliate privind exportul şi importul de bunuri şi

servicii pot fi luate din balanţa de plǎţi externe sau folosind statistica comerţului exterior.

Exportul de bunuri cuprinde:

- cuprinde mărfurile naţionale exportate altor ţări;

- mărfuri naţionale date spre prelucrare în alte ţări;

- mărfuri străine care sunt reexportate către restul lumii,

- hidrocarburi şi produse recuperate din apa mărilor şi trimise în alte ţări,

- servicii de transport de bunuri şi călători, etc.

Exporturile de bunuri materiale sunt evaluate în preţuri FOB, adicǎ în preţurile

de piaţǎ ale bunurilor, pânǎ la frontiera ţǎrii exportatoare. Preţurile FOB acoperǎ preţul de

fabricǎ, plus adaosul comercial, cheltuieli de transport pânǎ la frontierǎ, eventualele taxe

de export.

Exporturile de mǎrfuri cuprind vânzǎrile de mǎrfuri, comerţul în sistem barter,

ajutoarele oferite restului lumii, bunurile furnizate în porturile şi aeroporturile de pe

teritoriul României unor transportatori nerezidenţi, aurul nemonetar, bunurile importate

în scopul reexportǎrii.

Exporturile de servicii cuprind: servicii de transport de cǎlǎtori şi de bunuri,

servicii de asigurǎri, poştǎ, telecomunicaţii, telefon, publicitate, asistenţǎ tehnicǎ, etc.

Importurile de bunuri cuprind toate bunurile care intrǎ definitiv pe teritoriul

economic al unei ţǎri, din alte state.

Importurile de bunuri cuprind:

- mǎrfurile care intrǎ definitiv pe teritoriul economic al unei ţǎri, din alte

ţǎri;

- mǎrfurile intrate în ţarǎ, de pe teritoriul economic al altei ţǎri, cu scopul de

a fi supuse unor prelucrǎri, urmând a fi apoi exportate;

38


- mǎrfurile reimportate dupǎ ce au fost finisate în alte state, etc.

Importurile de bunuri sunt evaluate la preţuri CIF, care reprezintǎ preţul FOB, la

care se adaugǎ cheltuielile de transport, de asigurare, etc., pânǎ la frontiera ţǎrii

importatoare.

Importurile de mǎrfuri acoperǎ cumpǎrǎrile de mǎrfuri efectuate de unitǎţile

rezidente de la cele nerezidente, comerţul în sistem barter, bunurile primite sub formǎ de

ajutoare interaţionale, aurul nemonetar, bunurile exportate în scopul prelucrǎrii, urmând a

fi reimportate, bunurile furnizate în porturile şi aeroporturile din strǎinǎtate

transportatorilor rezidenţi.

c) Metoda veniturilor ( valorii adăugate sau metoda repartiţiei) : se bazează pe

fluxul de venituri;

După metoda veniturilor: (pp a însuma salariile şi alte câştiguri ale angajaţilor,

veniturile patronilor, profiturile comerciale, veniturile din rente etc.)

PIBpp = Vf + CCF +Iind – Sbv = Vf + CCF + Iindnete

Iindnete = Iind - Sbv

Unde:

PIBpp – PIB la preţurile pieţei;

Vf – venituri ale prod-factorilor (salarii, profituri, dobânzi, rente)

CCF – consum de capital fix (amortizare);

Iind – impozite indirecte

Iindnete – impozite indirecte nete

Sbv – subvenţii.

A calcula P.I.B. prin metoda veniturilor înseamnă a însuma salariile şi alte

câştiguri ale angajaţilor, veniturile patronilor care lucrează în propriile companii,

profiturile comerciale ale companiilor, surplusurile comerciale ale corporaţiilor şi

întreprinderilor guvernamentale, veniturile din rente. Această metodă se bazează pe

veniturile totale din producţie.

Deci, valoarea adăugată se calculează prin însumarea remuneraţiilor ce

revin tuturor factorilor de producţie care au contribuit la realizarea bunului.

PIB =

39


VAB = (Salarii + dobanda + chirii + renta + profit + amortizarea capitalului fix)

Repartiţia primarǎ duce la formarea veniturilor primare şi presupune separarea

veniturilor în venituri din muncǎ angajatǎ, venituri din activitatea de întreprinzǎtor,

venituri din patrimoniu. Repartiţia secundarǎ duce la formarea veniturilor secundare în

urma tranzacţiilor de redistribuire.19

P.I.B. se poate exprima atât în preţuri constante, cât şi în preţuri curente. Orice

analiză realizată la indicatorii exprimaţi în preţuri curente nu permite obţinerea de

rezultate concludente referitoare la evoluţia economiei, dinamica acesteia, sau privind

modificările realizate de la o perioadă la alta.

Exprimarea în preţuri constante pe ramură se obţine prin exprimarea producţiei

curente în preţuri valabile într-un anumit an de bază. Transformarea preţurilor curente în

preţuri constante (comparabile) se realizează cu ajutorul indicelui de preţ. Exprimarea

indicatorilor în preţuri comparabile permit analize cu privire la evoluţia economiei.

Calculul în preţuri comparabile se face raportând indicatorii exprimaţi în preţuri curente

la un indice care reflectǎ modificarea preţurilor bunurilor care se include în conţinutul

indicatorului. Deflatorul PIB se calculează ca raport între produsul intern brut exprimat în

preţuri curente şi produsul intern brut exprimat în preţuri comparabile. PIB exprimat în

preţuri comparabile (constante ) evidenţiază creşterea economică a unei ţări.

Deflatorul este important în identificarea tendinţelor, respectiv în obţinerea unor

avertismente referitoare la modificarea preţurilor în diferite domenii. Deflatorul este

considerat ca fiind cel mai bun indicator al inflaţiei generale la nivelul întregii economii.

Deflatorul PIB ( sau indicele deflator al PIB) este analizat în corelaţie cu

indicele preţurilor (evaluat prin consemnări repetate într-o perioadă de timp dată).

Valoarea deflatorului PIB apare ca unitate de măsură a modificărilor intervenite într-

un interval de timp, în cadrul a două elemente: preţurile bunurilor incluse în PIB,

respectiv puterea de cumpărare a banilor. El se calculează astfel:

DPIB = * 100; respectiv DPIB =

* 100;

19vezi: I.Capanu, op.cit., pag.125.

40


Unde:

DPIB – deflatorul PIB;

PIBn – PIB nominal, calculat în funcţie de modificarea, de la un an la altul, a preţurilor

curente;

PIBr – PIB real, socotit după schimbările produse de la un an la altul, în cantitatea

fabricată dintr-un bun sau serviciu – şi nu după cele ale preţurilor;

PIBcrt – PIB în preţuri curente (ale fiecărui an);

PIB cst – PIB în preţuri constante (comparabile)

Comparabilitatea internaţionalǎ a indicatorilor absoluţi se asigurǎ prin

aplicarea mai multor procedee, dintre care cele mai uzuale sunt:

a) cursul de schimb;

b) paritatea puterii de cumpǎrare;

c) indicele volumului fizic.

a) Cursul de schimb reprezintǎ „preţul care trebuie plǎtit pe piaţǎ devizelor, în valuta

liber convertibilǎ pentru obţinerea unei unitǎţi valutare naţionale”20.

Recalcularea indicatorului PIB în monedǎ liber convertibilǎ se realizeazǎ

conform relaţiei:

PIBvlc = PIBmn : Cs;

Unde:

PIBvlc – produsul intern brut calculat în valutǎ liber convertibilǎ;

PIBmn - produsul intern brut calculat în monedǎ naţionalǎ;

Cs – cursul de schimb între cele douǎ valute considerate.

Dupǎ pǎrerea noastrǎ, acest procedeu deşi este simplu de aplicat nu este cel mai

indicat în recalcularea produsului intern brut în monedǎ liber convertibilǎ, cursul de

schimb nefiind în mǎsurǎ sǎ exprime puterea de cumpǎrare.

Puterea de cumpǎrare a unei unitǎţi monetare naţionale aratǎ numǎrul de unitǎţi de

produse care pot fi cumpǎrate dintr-o altǎ ţarǎ.

Cursul de schimb este determinat de raportul dintre oferta şi cererea de valute

liber convertibile, fiind influenţat de speculaţiile la bursa devizelor. Cursul de schimb nu

ţine seama de bunurile şi preţurile folosite pentru a determina produsul intern brut.

20 Contantin Anghelache, op.cit., pag.249.

41


b) Paritatea puterii de cumpǎrare exprimǎ numǎrul de unitǎţi din moneda naţionalǎ

care sunt necesare pentru a achiziţiona, într-o altǎ ţarǎ, anumite bunuri, pentru care

în ţara respectivǎ se cheltuieşte un cuantum de unitǎţi monetare naţionale.

- Evaluarea indicatorilor macroeconomici într-o valutǎ unicǎ pe baza evaluǎrii

puterii de cumpǎrare a valutelor ţǎrilor care se comparǎ, presupune folosirea unor

indici ai preţurilor calculaţi pe baza preţurilor bunurilor materiale şi serviciilor

din ţara în care se fac calculele de comparaţie, şi ai preţurilor aceloraşi bunuri

materiale şi servicii din ţara a cǎrei valutǎ s-a hotǎrât sǎ fie utilizatǎ pentru

exprimarea indicatorilor macroeconomici.

c) Indicele volumului fizic aratǎ de câte ori a fost mai mic sau mai mare, din punct

de vedere fizic, indicatorul comparat.

3. Produsul intern net – P.I.N. – exprimă mărimea netă a valorii adăugate prin

producerea bunurilor economice finale de către subiecţii economici autohtoni şi străini

într-o ţară dată şi într-o perioadă dată de timp.

Exclude consumul de capital fix, adică amortizarea.

Este echivalent cu valoarea adăugată netă.

P.I.N. = VAN = P.I.B. – CCF

(sau P.I.N. = VAN = P.I.B. – A)

unde:

CCF – consumul de capital fix sau amortizarea (A).

Dacă:

PIBpp = PIBpf + Iindnete; şi Iind

nete = Iind – Sbv;

PIBpp = + Iindnete = + Iind – Sbv;

PINpf = PIBpf - A = (PIBpp – Iindnete) – A = PIBpp –( Iind – Sbv) – A = PIBpp + Sv – ( A

+ Iind)

=> PINpf = PIBpp – A – Iindnete;

Iindnete = Iind - Sv.

42


Unde:

PINpf – PIN la preţul prod-factorilor;

A – amortizarea sau consumul de capital fix;

Iindnete – impozite indirecte nete;

Iind – impozite indirecte;

Sbv – subvenţii.

Venitul naţional se poate determina pornind de la produsul intern net la

preţurile factorilor de producţie, la care se adaugǎ veniturile factorilor de producţie

încasate din strǎinǎtate (VFIS) şi se eliminǎ veniturile factorilor de producţie plǎtite

strǎinǎtǎţii (VFPS), conform relaţiei de calcul:

VN = PINpf + VFIS – VFPS = PINpf + (VFIS – VFPS);

Deoarece PINpf = PIBpf – A = (PIBpp - Iindnete) - A = PIBpp – (Iind – Sbv) - A

PINpf = PIBpp + Sbv – ( A + Iind) = PIBpp – A – Iindnete;

Iindnete = Iind - Sbvv.

Unde:

VN – venitul naţional;

PINpf - produsul intern net la preţurile factorilor de producţie;

VFIS - veniturile factorilor de producţie încasate din strǎinǎtate;

VFPS - veniturile factorilor de producţie plǎtite strǎinǎtǎţii;

PIBpp - produsul intern brut la preţurile pieţei;

Sbv – subvenţii de exploatare;

A – amortizarea sau consumul de capital fix;

Iind – impozite indirecte;

Iindnete – impozite indirecte nete.

4. Produsul naţional brut – P.N.B. – e xprimă rezultatele activităţii actorilor

economici autohtoni ce-şi desfăşoară activitatea atât în cadrul naţional, cât şi în

43


afara acestuia, adică reflectă totalitatea veniturilor câştigate de rezidenţii unei ţări,

indiferent de locul unde sunt amplasate mijloacele de producţie. Se determină prin

corectarea mărimii PIB cu soldul veniturilor din străinătate ( diferenţa dintre

valoarea rezultatelor obţinute de agenţii economici naţionali care îşi desfăşoară acţiunile

peste graniţe şi valoarea realizată de agenţii străini, cu activităţi în interiorul statului.

PNB = + SVS = PIB + SVS;

Unde:

VAB – valoarea adăugată brută;

PIB – produsul intern brut;

SVS –sodul pozitiv (deci în formulă va apărea PIB +SVS) sau negativ ( deci relaţia va fi

PIB – SVS) al balanţei schimburilor economice externe.

Deflatorul PNB se calculează astfel:

DPNB = * 100;

Unde:

PNBn – PNB nominal;

PNBr – PNB real.

PNB reprezintǎ valoarea brutǎ de piaţǎ a bunurilor finale produse de actorii

economici naţionali într-o perioadǎ determinatǎ de timp.

Acest indicator se mai numeşte venit naţional brut, dacă este evaluat la preţul

factorilor, sau se mai numeşte cheltuieli naţionale brute, dacă este evaluat la preţul

pieţei. Producţia naţională de bunuri şi servicii ce alcătuiesc PIB evaluat la preţul pieţei

reflectă sintetic oferta naţională. Privit prin prisma cheltuielilor totale ale naţiunii pentru

bunurile şi serviciile produse într-un an, PNB este un indicator al cererii agregate.21

PNBpp = PIBpp + SVABPP ;

21 vezi: Alexandru Isac-Maniu, Constantin Mitruţ, Vergil Voineagu, op.cit., p.435.

44


Soldul valorii adăugate brute – SVAB – exprimă diferenţa dintre valoarea

adăugată brută a actorilor economici naţionali în străinătate şi valoarea adăugată brută a

actorilor economici străini în interiorul ţării.

Indicatorul PNB poate fi :

o nominal – dacă indicatorul este calculat pe baza preţurilor curente ale fiecărui

an;

o real – dacă indicatorul este calculat pe baza preţurilor constante.

Prin preţuri constante se măsoară şi se exprimă dinamica activităţilor, iar prin

preţuri curente se exprimă volumul valoric al activităţilor.

Raportând P.N.B. nominal la P.N.B. real se obţine deflatorul P.N.B., acesta

evidenţiind modificările ce apar în nivelul preţurilor sau în puterea de cumpărare a

banilor.

Dacă P.N.B. este mai mare decât P.I.B., aceast lucru arată existenţa unor

venituri nete din investiţii străine.

Dacǎ PNB se calculeazǎ pornind de la sectoarele economiei naţionale este

necesarǎ agregarea valorii adǎugate brute ale acestora (VABpf ), prin corectarea

rezultatului cu impozitele indirecte nete cuprinse în valoarea producţiei (I indnete ), cu soldul

valorii adǎugate brute în raport cu strǎinǎtatea ( SVAB) şi valoarea serviciilor bancare

(SB)., astfel:

- ştim că: PIBpp = PIBpf + Iindnete = + Iind

nete = + Iind – Sbv =

= pf +Iindnete

PNBpp = PIBpp + SVAB – SB = pf +Iindnete + SVAB – SB;

Serviciile bancare reprezintǎ consumuri intermediare, dar care nu au fost

eliminate din producţia brutǎ.

Nivelul de trai este bine conturat cu ajutorul indicatorului producţia pe cap de

locuitor. Dacă se remarcă o creştere a P.I.B. real pe cap de locuitor , această creştere va

semnifica o creştere a bunăstării economice globale. PNB este un agregat

macroeconomic care mǎsoarǎ outputul activitǎţii economice, folosit frecvent ca mǎsurǎ a

bunǎstǎrii. Deoarece nu oferǎ informaţii privind calitatea bunurilor şi serviciilor, privind

45


repartiţia veniturilor pe gospodǎriile populaţiei, etc, nu poate caracteriza aspectele

multiple ale bunǎstǎrii de naturǎ socialǎ.

După unele opinii, ţările industrializate utilizează mai mult PNB, iar ţările în

curs de dezvoltare utilizează mai mult PIB, opţiune ce este legată de volumul activităţilor

actorilor economici în străinătate.

5) Produsul naţional net – P.N.N. – exprimă în formă bănească mărimea

valorii adăugate nete a bunurilor şi investiţiilor finale realizată în decursul unei

perioade de timp determinate, de regulă un an, de către subiecţii economici ce aparţin

unei ţări şi care-şi desfăşoară activitatea pe teritoriul naţional sau în afara acestuia.

P.N.N. = = P.N.B. – CCF.

Este cea mai cuprinzătoare măsură a activităţii economice, dar în practică, se

utilizează mai puţin decât P.I.B., sau P.N.B. , deoarece contabilizarea deprecierii este

destul de greoaie.

Poate fi calculat având ca bază PIN şi care va fi corectat cu soldul dintre

veniturile din activitatea economică şi patrimoniu ale actorilor economici naţionali cu

activitate în străinătate şi veniturile din activitatea economică şi din patrimoniu ale

actorilor economici străini cu activitate pe teritoriul naţional.

Produsul intern net exprimǎ valoarea netǎ de piaţǎ a bunurilor şi serviciilor

finale, produse de actorii economici naţionali, într-o perioadǎ determinatǎ de timp.

PIN evaluat în preţul factorilor (PINpf) exprimǎ valoarea netǎ a bunurilor finale

din punctul de vedere al producǎtorilor.

PIN evaluat la preţul pieţei (PINpp), include impozitele indirecte nete, şi exprimǎ

valoarea netǎ a producţiei finale din punctul de vedere al consumatorilor.

Dacă dorim să urmărim decalajele economice dintre ţări cei mai expresivi

indicatori folosiţi sunt P.I.B. şi V.N./ locuitor.

Împǎrtǎşim convingerea cǎ P.N.B. este considerat indicatorul de bază al

statisticii şi prognozei macroeconomice la nivel internaţional. Totuşi în comparaţii la

nivel internaţional indicatorul P.N.B. este folosit în anumite limite, deoarece este greu de

obţinut în forme absolut comparabile având la bază statisticile existente.

46


2.4. Componentele economiei naţionale

Evidenţa contabilǎ funcţioneazǎ la nivel microeconomic la agenţii economici

individuali, dar şi la nivel macroeconomic, la agenţii economici agregaţi.

Macroeconomia cuprinde toate procesele, legǎturile, evenimentele legate de

actorii economici agregaţi. Economia naţionalǎ este „un sistem istoriceşte constituit din

activitǎţi economico-sociale ce se desfǎşoarǎ şi se întreţin reciproc în cadrul unei ţǎri şi

care ţin seama de resurse, de interese şi de nevoile naţionale”22.

Pentru a evidenţia toate componentele economiei naţionale s-a dezvoltat

contabilitatea naţionalǎ.

Contabilitatea naţională (CN) este un ansamblu coerent şi detaliat de conturi şi

tabele al cărui scop este de a furniza o imagine sistematică, comparabilă şi cât mai

completă a activităţii economice a unei ţări. Este un sistem de evidenţǎ, folosit pentru a

evidenţia toate fluxurile rezultate ca urmare a tranzacţiilor economice care au loc între

actorii economici, precum şi obţinerea sistemului de agregate macroeconomice, care

permit determinarea stǎrii unei naţiuni, în vederea adaptǎrii în viitor a unei politici

adecvate, dar şi în vederea intrǎrii în circuitul economic mondial23.

Dupǎ opinia unor specialişti, contabilitatea naţionalǎ este „o disciplinǎ a ştiinţei

economice specializatǎ în studierea cantitativǎ a relaţiilor economice integrate”24.

Contabilitatea naţionalǎ clasificǎ toate fluxurile economice într-un numǎr

restrâns de categorii fundamentale şi le înscrie într-un mod global, permiţând obţinerea

unei reprezentǎri a circuitului economic adaptatǎ nevoilor de analizǎ, previziune şi

politicǎ economicǎ.

Contabilitatea naţionalǎ îşi propune „sǎ descrie structurile economice ale

sistemului economic prin intermediul fluxurilor economice”25.

Jean Bernard, defineşte contabilitatea naţionalǎ ca fiind „o metodǎ

macroeconomicǎ a indicatorilor ce caracterizeazǎ nivelul economic al unei societǎţi pe o

anumitǎ perioadǎ”26.

22 A.G.Chiţu, M.Vuţǎ, „Sistemul conturilor naţionale-Teorie şi practicǎ”, Ed.ASE, Bucureşti, 1999, p.9. 23 ibidem..24 Marczewski J., „Comptabilité nationale”, deuxiéme édition, Dallaz, 1967, pag.3.25 „Systéme de comptabilité nationale et tableaux annexes”, ONU, 1960. pag.4.

47


„Obiectul principal al CN este de a prezenta în mod simplificat ansamblul

economiei unei ţǎri şi mai precis operaţiile sale economice”27.

Componentele unei economii naţionale se referă la unităţile, ramurile şi

sectoarele instituţionale.

Datoritǎ multitudinii de subiecţi economici şi de activitǎţi desfǎşurate de aceştia,

în SCN, atât subiecţii economici, cât şi activitǎţile desfǎşurate au fost grupaţi într-un

numǎr restrâns de subiecţi economici şi de operaţii economice.

Contabilitatea, ca practică socială multiseculară, depăşeşte forma tradiţională a

gestiunii întreprinderii şi se localizează şi la nivelul economiei naţionale. În contabilitatea

naţionalǎ actualǎ, producţia cuprinde atât bunurile economice obţinute printr-un proces

tehnologic, adicǎ producţia marfǎ, cât şi diferite servicii, adicǎ producţie nonmarfǎ.

Dupǎ pǎrerea unor economişti, serviciile sunt bunuri, dar bunuri nonobiectuale.

Eu împǎrtǎşesc ideea cǎ serviciile sunt mǎrfuri nonobiectuale.

Cadrul spaţial al macrocontabilităţii este terioriul economiei naţionale, unde

fiecare actor economic formează o unitate instituţională.

Pentru efectuarea calculelor macroeconomice se sintetizeazǎ subiectele şi

activitǎţile economice.

Activitǎţile economice sunt clasificate în patru grupe fundamentale astfel28:

- producerea de bunuri şi servicii şi crearea de venituri;

- folosirea veniturilor pentru consum;

- folosirea veniturilor pentru majorarea patrimoniului;

- angajarea şi acordarea de credite.

Fiecare unitate instituţională este un „ centru elementar de decizie economică ce

dispune de autonomie de decizie pentru exercitarea diverselor acte economice”29. Fiecare

actor economic, cu contabilitate proprie, este considerat o unitate instituţionalǎ.

Unitǎţile instituţionale cu comportament economic similar sunt grupate în

sectoare instituţionale . Subiecţii economici sunt agregaţi în sectoare instituţionale, ţinând

26 Bernard Jean, „Comptabilité nationale et politique économique”, Presse Universitaire de France, 1972, pag.14.27 „Méthodes de la comptabilité nationale”, Paris, 1966, pag.9.

28 vezi : Capanu I., Wagner P., Mitruţ C.,„ Sistemul Conturilor Naţionale şi agregate macroeconomice”, Editura All, Bucureşti, 1994, pag.21.29 Ionaşcu Ion, „Contabilitatea Naţională”, Ed.Economică, Bucureşti, 1995, pag. 18.

48


cont de cadrul instituţional în care actorii economici îşi desfǎşoarǎ activitatea şi

comportamentul fundamental al acestora cu privire la venituri, cheltuieli şi operaţii

financiare.

Unităţile instituţionale sunt grupate în sectoare instituţionale, care formează

actorii contabilităţii naţionale.

Economia naţionalǎ este formatǎ din ansamblul unitǎţilor instituţionale

rezidente, din ansamblul unitǎţilor cu centru de interes pe teritoriul economic naţional.,

adicǎ a celor care au „exercitat operaţiuni economice pe o duratǎ de cel puţin un an pe

teritoriul economic”30.

Toate operaţiunile pe care le genereazǎ o colaborare între unitǎţile instituţionale

rezidente şi unitǎţile instituţionale nerezidente sunt încadrate la operaţiuni cu restul

lumii. Un astfel de caz ar fi colaborarea cu o sucursalǎ românǎ din strǎinǎtate.

Teritoriul economic al României include31:

d) – teritoriul naţional, delimitat prin frontierele geografice, mai puţin

enclavele extrateritoriale cum sunt ambasadele şi consulatele strǎine;

e) - enclavele teritoriale cum sunt ambasadele şi consulatele ţǎrii noastre în

alte ţǎri;

f) - spaţiul aerian român, apele teritoriale şi alte amplasamente spaţiale aflate

sub jurisdicţia statului român.

Economia naţionalǎ, conform contabilitǎţii naţionale franceze, se compune din

şase sectoare propriu-zise la care se adaugǎ restul lumii.

Sectorul instituţional este definit ca un ansamblu de unităţi instituţionale care au

un comportament economic similar. Comportamentul economic al unei unităţi

instituţionale este dat de funcţia sa principală (producţie sau consum) şi de natura şi

originea resurselor principale (producţie de mărfuri / producţie de nonmărfuri; resurse de

natură financiară / resurse de natură nefinanciară)32.

Gruparea actorilor economici în sectoare instituţionale dă posibilitatea

caracterizării fluxurilor macroeconomice legate de formarea şi repartizarea averii,

veniturilor şi fluxurilor legate de producţie.

30 idem, pag.17.31 ibidem.32 idem, p.18.

49


Subiectele economice se vor agrega în urmǎtoarele sectoare: firme, menaje sau

gospodǎrii, guvernul, statul, strǎinǎtatea.

Sectorul „firme” cuprinde totalitatea actorilor economici cu obiect principal,

producerea de bunuri şi servicii destinate pieţei, cu scopul de a obţine profit.

Sectorul „menaje” are ca obiect utilizarea veniturilor pentru satisfacerea

necesitǎţilor de consum. Sursa principalǎ a veniturilor gospodǎriilor sau menajelor o

constituie plata muncii pentru munca prestatǎ subiectelor economice sau firmelor.

Sectorul „ stat” grupeazǎ actorii economici care produc bunuri publice sau

bunuri colective, fǎrǎ contraserviciu.

Tranzacţiile actorilor rezidenţi cu strǎinǎtatea sunt sintetizate într-un sector

numit „ strǎinǎtatea”.

Tabloul sectoarelor instituţionale, conform contabilitǎţii naţionale franceze,

poate fi prezentat conform tabelului nr.2:

Tabelul nr.2

Tabloul sectoarelor instituţionale rezidente

Producţia de bunuri şi servicii ConsumMǎrfuri Nonmǎrfuri

Nefinanciare 1) Sectorul societǎţi şi cvasisocietǎţi nefinanciare

4) Sectorul administraţii publice

6) Sectorul gospodǎriile

populaţiei sau menajFinanciare 2) Sectorul instituţii

financiare5) Sectorul

administraţii private3) Sectorul întreprinderi de

asigurǎriSursa: Mouchot Claude., „Comptabilité nationale.Initiation pratique”, Edition Hachette,

1991, pag.8.

Structura economiei naţionale cuprinde mai multe sectoare instituţionale care,

conform contabilităţii naţionale franceze, sunt în număr de şase sectoare la care se adaugă

„restul lumii”33, şi anume:

1. Sectorul societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciare sau sectorul întreprideri:

33 Claude Mouchot, „Comptabilité nationale.Initiation pratique”, Editions Hachette, 1991, pag. 8

50


Acest sector cuprinde unităţi instituţionale rezidente a căror funcţie economică

principală este producţia de bunuri şi servicii, mărfuri nefinanciare în rândul cărora se

includ:

- întreprinderile publice – controlate de stat sau de alte colectivităţi publice;

- societăţile cu capital privat şi cvasisocietăţile private – adică sucursale, filiale, şantiere

cu activitate pe termen lung, aflate pe teritoriul economic naţional, ale unor întreprinderi

nerezidente.

Resursele provin din vânzarea producţiei.

Unităţile acestui sector se caracterizează prin personalitate juridică, întâlnindu-le

sub forma regiilor autonome şi a societăţilor comerciale.

Fiecare unitate care face parte din acest sector conduce contabilitate completă,

adică întocmeşte raportări financiare anuale sub forma bilanţului contabil şi a contului de

profit şi pierdere.

2. Sectorul instituţii financiare:

Acest sector cuprinde unităţile instituţionale rezidente care au ca funcţie

principală finanţarea celorlalte sectoare, precum Banca Naţională şi băncile comerciale,

CEC-urile, casele de schimb valutar, cooperativele de credit, societăţile de leasing,

organismele de plasament al valorilor mobiliare, etc.

Organizează o contabilitate completă.

Resursele acestor unităţi provin din angajamentele financiare contractate.

3. Sectorul întreprinderi de asigurări:

Unităţile instituţionale incluse în acest sector au ca funcţie principală asigurarea,

adică transformarea riscurilor individuale în riscuri colective şi garantarea plăţii unei

îndemnizaţii în cazul producerii riscului asigurat.

Ca resurse principale pentru societăţile de asigurări şi de capitalizare putem

aminti primele de asigurare contractuale, iar ca resurse principale în cazul asigurărilor

mutuale putem aminti cotizaţiile sociale voluntare.

Organizează o contabilitate completă.

4. Sectorul administraţii publice:

51


Acest sector cuprinde unităţi instituţionale având funcţia principală de a produce

servicii care nu se vând pe o piaţă, destinate celorlalte sectoare, colectivitǎţii şi cunoscute

sub denumirea de servicii nonmarfă, sau redistribuie venitul şi bogăţia naţională.

Resursele acestui sector sunt reprezentate de impozitele şi cotizaţiile sociale

efectuate în mod direct sau indirect de către alte sectoare instituţionale.

Este structurat în subsectoare:

- administraţia publică centrală şi locală care include statul, diverse

organisme ale administraţiei centrale şi locale, organele procuraturii şi judecătoriei,

asigurări sociale de stat, activităţi publice de învăţământ, cultură, apărare, sănătate, etc.;

- administraţia securităţii sociale.

Unităţile instituţionale care fac parte din structura acestui sector dispun de un

sistem informaţional contabil.

Sursa de finanţare a unitǎţilor incluse în acest sector o constituie bugetul public,

fondurile extrabugetare şi fondurile proprii.

Administraţia publică reflectă şi înfăptuieşte politica fiscală a statului, iar

indicatorii ce caracterizează activitatea acestuia reprezintă „barometrul” rezultatelor

obţinute în urma aplicării acestei politici

5. Sectorul administraţiei private:

Acest sector se compune din unităţi private fără scop lucrativ care produc

servicii nonmarfă către gospodăriile populaţiei.

El grupează organisme private precum: partidele politice, asociaţiile culturale,

sportive, cultele religioase, asociaţii ştiinţifice.

Toate resursele instituţiilor ce caracterizează acest sector provin din contribuţiile

voluntare efectuate de gospodǎrii şi din vânzarea de servicii marfă.

Unităţile acestui sector conduc o contabilitate simplificată.

6. Sectorul menaj sau gospodăriile populaţiei:

Acest sector include în structura sa unităţi instituţionale care au ca funcţie

principală consumul.

În cazul întreprinzătorilor individuali, adică persoanele fizice cu calitate de

comerciant (persoane autorizate să desfăşoare independent o activitate economică,

asociaţii familiale) funcţia principală revine producerii de bunuri şi servicii nefinanciare.

52


Resursele principale sunt constituite din:

- remuneraţia factorilor de producţie, în principal muncă, pământ, capital, ce

pot apărea sub forma remuneraţiilor salariale, rente, dobânzi, dividende;

- vânzări de bunuri şi servicii;

- transferuri primite de la alte sectoare instituţionale.

Întreprinzătorii individuali conduc o contabilitate în partidă simplă.

Gospodăriile populaţiei nu conduc o contabilitate.

7. Sectorul restul lumii:

Reprezintă un ansamblu de conturi care reflectă operaţiunile desfăşurate de

unităţile instituţionale rezidente cu unităţile nerezidente.

Gruparea actorilor economici pe ramuri dă posibilitatea analizei relaţiilor

tehnico-economice şi alcătuirii tabelului de intrări-ieşiri. Fiecare ramurǎ grupeazǎ actorii

economici cu producţie omogenǎ, respectiv care produc exclusiv un produs sau o grupǎ

de produse, indiferent de cadrul instituţional în care aceştia îşi desfǎşoarǎ activitatea.

Cadrul spaţial al macrocontabilitǎţii este teritoriul economiei naţionale.

Principalii utilizatori ai calculelor macroeconomice sunt:

- organele instituţiilor de stat;

- organizaţii private;

- instituţii de cercetare;

- gospodǎriile populaţiei sau actori economici;

- organele organismelor internaţionale;

Deoarece, informaţiile furnizate de cǎtre Contabilitatea naţionalǎ trebuie sǎ ne

ofere o imagine sistematicǎ, comparabilǎ şi completǎ a activitǎţii economice, considerǎm

o problemǎ deosebit de importantǎ ca fiind pertinenţa informaţiei, dacǎ ne gandim la

modul de obţinere a tuturor informaţiilor prelucrate de cǎtre Contabilitatea naţionalǎ.

2.5. Circuitul economic

53


Contabilitatea naţionalǎ realizeazǎ reprezentarea realitǎţii economice sub forma

circuitului economic.

Pentru ca activitatea economică dintr-o anumită perioadă de gestiune să fie cât

mai clar descrisă, procesele economice şi interdependenţele dintre acestea să fie cât mai

transparente, trebuie ca aceste procese economice să urmeze un circuit economic, adică

trebuie să existe un tablou ordonat al activităţii economice.

Unităţile patrimoniale productive au rolul primordial de a transforma resursele

materiale, umane şi financiare în produse şi servicii destinate consumului intermediar sau

final. Considerate în totalitatea lor, unităţile patrimoniale productive aparţinând unei ţări

formează economia acesteia, care poate fi reprezentată esenţializat prin ipoteza că există

un singur bun (produs, lucrare sau serviciu) realizat de o întreprindere imensă (naţională),

cumpărat de un singur consumator care îşi câştigă singur existenţa lucrând în calitate de

salariat la acestă întreprindere unică, naţională34. Astfel totalul producţiei este egal cu

totalul costurilor reprezentate de plata salariilor, circuitul economic fiind reprezentat

simplist astfel35:

Figura nr.1:Schema circuitului economic esenţializat:

salarii

Unităţile patrimoniale produc Indivizii consumă

consum

Realitatea dintr-o economie naţională nu este reprezentată de schema de mai sus,

deoarece unităţile patrimoniale nu distribuie întregul venit sub formă de salarii, ci o parte

o rezervă pentru distribuirea de dividende şi pentru investiţii, iar salariaţii nu-şi consumă

întregul venit obţinut ci o parte din el o economisesc.

Sistemul Conturilor Naţionale evidenţiazǎ fluxurile economice şi circuitul lor

între subiectele economice care se grupeazǎ în patru sectoare, adicǎ firmele, gospodǎriile

populaţiei, instituţiile guvernamentale şi strǎinǎtatea.

34 vezi: Michel Didier, op.cit., pag. 91-93.35 vezi: Atanasiu Pop, „Contabilitatea naţională a României”, Editura Intelcredo, Deva, 1998, pag. 39.

54


Conform definiţiilor din dicţionar, circuitul economic „evidenţiazǎ

interdependenţa unitǎţilor instituţionale în timpul operaţiunilor principale care le numesc:

producţie, schimb, finanţare, consum, fiscalitate, prestaţii sociale, etc”36.

Circuitul economic reprezintǎ totalitatea tranzacţiilor care au loc într-o economie

naţionalǎ între actorii economici participanţi.

Un circuit economic poate fi circuit economic deschis, sau circuit economic

închis.

Primul economist care a studiat circuitul economic luând ca model circulaţia

sanguina a fost Fr. Quesnay (sec.al XVIII-lea). Circuituil economic al lui Fr. Quesnay

este creat având la bazǎ teoria producţiei şi a valorii, teorie ce aparţine şcolii fiziocrate.

Aceastǎ teorie considera cǎ agricultura este singura creatoare de valoare nouǎ şi cea în

mǎsurǎ sǎ aducǎ un surplus care sǎ permitǎ hrǎnirea muncitorilor şi a proprietarilor.

Considera cǎ sunt trei clase care participǎ la activitatea economicǎ:

- clasa agricultorilor –consideratǎ clasǎ productivǎ;

- clasa muncitorilor – consideratǎ clasǎ „sterilǎ” deoarece procesul de

producţie industrial transformǎ materiale deja existente ( de exemplu: bumbacul

devine fir, firul devine postav, postavul devine cǎmaşǎ);

- clasa proprietarilor – clasa care trǎia din surplus şi consuma din bunurile

produse de agricultori şi muncitori.

Marx este cel care descrie circuitul capitalului, descompunând circuitul

economic în trei componente: capital – bani, capital – productiv, capital – marfǎ.

Circuitul economic keynesist evidenţiazǎ legǎturile care se stabilesc între

unitǎţile instituţionale în legǎturǎ cu operaţiile economice şi financiare care au loc între

ele legate de producţie, schimb, consum, acumulare, finanţare.

În Sistemul Conturilor Naţionale unitǎţile instituţionale sunt grupate în şase

sectoare instituţionale, iar tranzacţiile sunt grupate în operaţii cu bunuri şi servicii,

operaţii de repartiţie şi operaţii financiare.

Pentru a studia multitudinea de activităţi şi procese economice importante în

circuitul economic, contabilitatea naţională operează pornind de la un flux circular închis

care presupune că „pentru fiecare subiect economic sau sector mărimea fluxurilor intrate

36 J.Brémond, A.Gélédan, op.cit., pag. 67.

55


este egală cu mărimea fluxurilor ieşite”37 . Fluxurile reflectǎ tranzacţiile efectuate între

actorii economici ca urmare a schimburilor intervenite într-o economie, ca urmare a

desfǎşurǎrii circuitului economic de ansamblu. Fluxul poate fi nemonetar, fizic, sau

monetar, care este de sens contrar cu cel nemonetar. Actorii economici din economie pot

fi creditori, sau în cazul în care au nevoie de ajutoare financiare, sunt debitori, generându-

se un echilibru contabil.

Noţiunea de flux este privitǎ diferit în contabilitatea actorilor economici şi în

contabilitatea naţionalǎ:

- la nivel microeconomic sunt descrise în termeni de flux cheltuielile şi

veniturile, elementele legate de patrimoniul la un moment dat sunt reflectate prin

stocuri. În Contabilitatea naţionalǎ sunt descrise toate fluxurile economice de la

nivelul unei întreprinderi, iar bilanţul realizat la nivelul economiei naţionale prezintǎ

starea acesteia la un moment dat;

- conform principiului prudenţei, la nivel microeconomic, fiecare actor

economic este obligat sǎ înregistreze amortizǎri şi provizioane, care la nivel naţional

nu apar, nefiind considerate fluxuri de repartiţie ale venitului.

Un circuit închis permite reflectarea legăturilor care rămân ascunse, de exemplu,

situaţia modificării stocului într-o perioadă, care duce la tranzacţii de piaţă precum şi la

modificarea patrimoniului.

Totuşi, realitatea demonstrează că toate circuitele economice sunt deschise,

deoarece suma fluxurilor intrate nu este egală cu suma fluxurilor ieşite, adică o parte din

intrări au fost stocate.

Un circuit economic cuprinde următoarele elemente 38:

a) Activităţile economice: - adică acele activităţi care urmăresc în mod direct

sau indirect satisfacerea trebuinţelor de bunuri şi servicii. Activităţile economice în cadrul

Contabilităţii naţionale se împart în patru grupe fundamentale: „cele care creează venituri

prin producerea de bunuri economice care satisfac direct sau indirect trebuinţele

economice; cele care folosesc veniturile pentru consum; cele care folosesc veniturile

37 I.Capanu, P.Wagner, C.Mitruţ, „Sistemul conturilor naţionale şi agregate macroeconomice”, Ed.All, Bucureşti, 1994, pag. 25.38 idem, p.26-28.

56


pentru creşterea patrimoniului (acumulare) şi cele care sunt legate de acordarea, respectiv

angajarea de credite”39.

Astfel, activitǎţile economice care se desfǎşoarǎ în economia naţionalǎ se referǎ

la:

- activitǎţi cu scop principal de a obţine profit, precum sunt activitǎţile de

producţie, servicii, etc şi care sunt denumite activitǎţi producǎtoare de venituri;

- activitǎţi care au drept scop distribuirea sumelor disponibile la un moment

dat cǎtre alţi actori economici pentru a le folosi pentru producţie sau acumulare şi

care se numesc activitǎţi de acordare şi primire de credite;

- activitǎţi care presupun utilizarea veniturilor obţinute de actorii economici

pentru dezvoltare, cunoscute sub denumirea de activitǎţi de utilizare a veniturilor

pentru acumulare;

- activitǎţi care presupun repartiţia primarǎ a veniturilor cǎtre forţa de

muncǎ care produce bunuri, executǎ lucrǎri sau presteazǎ servicii, numite activitǎţi de

repartizare a veniturilor

b) Subiectele economice: - adică micile unităţi organizatorice care iau decizii

asupra înfăptuirii activităţilor economice.

Subiectele economice sau actorii economici sunt unitǎţile organizatorice la

nivelul cǎrora se desfǎşoarǎ activitǎţile economice.

După activitatea economică, subiectele economice pot fi grupate în :

- menaje;

- firme;

- stat (guvern).

Conform acestei clasificări, o fermă agricolă a unei familii poate fi încadrată la

firme, considerând că activitatea economică se desfăşoară în cadrul firmei, dar şi la

gospodării private, dacă predomină folosirea veniturilor pentru consumul propriu.

În SCN subiectele economice sunt reprezentate de unitǎţi instituţionale, care

sunt grupate în sectoare instituţionale.

Modelul Sistemului Conturilor Naţionale din ţara noastrǎ, de inspiraţie francezǎ,

cuprinde urmǎtoarele sectoare instituţionale:

39 Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilǎ, Constantin Popescu, „Economie-Manual universitar”, ediţia a II- a, Ed.Economică, Bucureşti, 2001,pag. 427.

57


- sectorul „Societǎţi şi cvasisocietǎţi nefinanciare”

(S.Q.S.);

- sectorul „Administraţia publicǎ” (A.P.);

- sectorul „Administraţia privatǎ” (A.Pri.);

- sectorul „Instituţii financiare “ (I.F.);

- sectorul „Întreprinderi de asigurǎri” (I.A.);

- sectorul „Gospodǎriile populaţiei” (G.P.).

c) Obiecte ale activităţii, muncii: - bunuri, creanţe şi servicii ale factorilor.

Bunurile şi serviciile sunt rezultatul unor activitǎţi economice, iar creanţele sunt

rezultatul relaţiilor care apar între unitǎţile instituţionale.

d) Tranzacţiile: - pot apărea în desfăşurarea activităţii economice,

evidenţiindu-se în funcţie de activitatea la care se referă, în funcţie de modalitatea de

realizare şi de obiectul acestora.

Pentru prezentarea fluxurilor circulare închise şi pentru înregistrarea tranzacţiilor

economice în contabilitatea naţională trebuie respectat principiul celor două fluxuri,

conform căruia „ fiecare tranzacţie economică este reprezentată de două fluxuri de sens

contrar”40.

Criterii de clasificarea tranzacţiilor:

1. În funcţie de cadrul de desfăşurare a tranzacţiilor, acestea pot fi:

- tranzacţii de piaţă efective (vizibile)

- tranzacţii invizibile sau fictive.

Tranzacţiile de piaţă sunt acele tranzacţii care se realizează prin intermediul

pieţei.

O serie de tranzacţii ale activităţii economice nu se realizează prin intermediul

pieţei, dar în calculul indicatorilor macroeconomici se vor lua în considerare şi aceste

situaţii, ca de exemplu serviciile gratuite provenite de la sectorul public, considerate

tranzacţii invizibile sau presupuse. În categoria tranzacţiilor fictive se cuprind operaţiile

privind producerea şi consumul de bunuri şi servicii în gospodǎrii, servicii gratuite

provenite de la administraţia publicǎ, etc.

2. În funcţie de numǎrul fluxurilor determinate de o tranzacţie, deosebim:

40 Atanasiu Pop, op.cit, p.55.

58


- tranzacţii bilaterale

- tranzacţii unilaterale.

Tranzacţiile bilaterale sunt acele transferuri de bunuri sau servicii însoţite de

contraserviciu. Prin acest lucru înţelegem un transfer de proprietate de la o unitate

instituţionalǎ, cǎtre altǎ unitate instituţionalǎ, şi pentru care unitatea instituţionalǎ

beneficiarǎ, trebuie sǎ acorde în schimb un echivalent valoric sau o contraprestaţie.

Tranzacţia bilaterală este reprezentată de două fluxuri de sens contrar, adică

fluxurilor reale le corespund fluxurile monetare de aceeaşi mărime dar de sens contrar.

Spre exemplu, fluxurilor reale generate de transferul proprietǎţii bunurilor, lucrǎrilor şi

serviciilor productive, le corespund fluxurile monetare generate de plata bunurilor,

lucrǎrilor şi serviciilor productive, egale ca mǎrime cu primele, dar de sens contrar.

Tranzacţiile bilaterale sunt specifice operaţiilor cu bunuri şi servicii, celor financiare şi

unei pǎrţi din operaţiile de repartiţie ( plata salariilor).

Operaţiunile de repartiţie cuprind operaţiile economice de distribuire a valorii

adǎugate între producǎtorii rezidenţi şi nerezidenţi, precum şi redistribuirea veniturilor şi

a patrimoniului. În cadrul acestor operaţii de repartiţie, transferurile pot fi: curente sau de

capital.

În categoria transferurilor curente ale valorii adǎugate brute intrǎ utilizarea

acestora pentru:

- plata salariilor;

- plata cotelor de asigurǎri sociale;

- plata impozitelor directe legate de producţie;

- plata dividendelor, redevenţelor, arenzilor;

- alte transferuri curente fǎrǎ contrapartidǎ şi anume: impozite pe venit şi

proprietate, cotizaţii şi prestaţii sociale, etc.

Transferurile de capital cuprind subvenţiile pentru investiţii primite de unitǎţile

instituţionale din partea statului.

Tranzacţiile unilaterale sunt acelea în care orice transfer de bunuri sau servicii

nu este însoţit de un contraserviciu. În cazul acestor tranzacţii, spre exemplu donarea unei

sume de bani, pe lângǎ transferul real reprezentat de transferul sumei de bani donatǎ,

59


apare un flux de transfer ipotetic care reflectǎ creşterea veniturilor celui care primeşte

suma donatǎ şi diminuarea veniturilor celui care doneazǎ suma.

În cadrul tranzacţiilor unilaterale deosebim:

- transferuri curente, adică acele transferuri ce se efectuează sistematic,

cum ar fi impozitele directe şi indirecte, contribuţia la asigurările sociale,

amenzile, subvenţiile de exploatare.

- transferuri de patrimoniu, adică acele transferuri care aduc o

modificare de patrimoniu la unul din subiectele economice, cum ar fi

suplimentarea investiţiilor firmelor de către sectorul public (subvenţiile pentru

investiţii primite), donaţii, transferuri cǎtre gospodǎrii.

3. În funcţie de unitǎţile instituţionale între care se desfǎşoarǎ tranzacţii,

deosebim:

- tranzacţii intrasectoriale, adică cele ce au loc între subiecte ale aceluiaşi

sector; Aceste operaţii prin consolidare dispar, astfel cǎ nu vor fi reflectate în

conturile naţionale.

- tranzacţii intersectoriale, adică tranzacţii realizate între subiecte din

sectoare diferite, fiind reflectate în conturile naţionale.

4. În funcţie de felul tranzacţiilor, acestea pot fi:

- tranzacţii financiare – ca de exemplu: cumpărarea de hârtii de valoare

cu bani. Aceste tranzacţii reflectǎ schimbul de creanţe. Acest tip de tranzacţii

presupune menţinerea existentului total de creanţe sau datorii la unitǎţi

instituţionale partenere.

- tranzacţii de prestaţii – transmiterea unui bun, sau a serviciilor unui

factor de producţie în schimbul unei creanţe, donarea unui bun, unui factor sau a

unei creanţe. Acest tip de tranzacţii modificǎ existentul creanţelor şi datoriilor la

unitǎţile instituţionale partenere.

În sistemul contabil românesc tranzacţiile se regǎsesc grupate pe feluri de

operaţii, în conturi specifice pentru fiecare sector instituţional în parte. Operaţiile

specifice sistemului contabil românesc se grupeazǎ în:

- operaţii de bunuri şi servicii care rezultǎ în cadrul activitǎţilor economice

creatoare de bunuri, lucrǎri şi servicii destinate reproducţiei şi acumulǎrii. Aceste

60


operaţii sunt prezentate sintetic în contabilitatea naţionalǎ în Tabloul de Intrǎri-Ieşiri

(T.I.E.);

- operaţii de repartiţie care privesc activitǎţi economice de distribuire şi

redistribuire a veniturilor între sectoarele instituţionale;

- operaţii financiare care reflectǎ tranzacţiile financiare, adicǎ primirea şi

acordarea de credite. Aceste operaţii sunt prezentate sintetic în Tabloul operaţiilor

financiare (T.O.F.).

e) Evaluarea: - presupune exprimarea oricărei tranzacţii în acelaşi etalon –

monetar, baza evaluării reprezentând-o preţul pieţei.

f) Datarea: - orice tranzacţie se încadrează într-un anumit interval de timp.

g) Localizarea: - orice tranzacţie va fi studiată dacă a avut loc în cadrul unei

economii sau nu, baza acestei analize o constituie conceptele “intern” şi “naţional”. Toate

operaţiile ce au loc în cadrul unei economii naţionale vor fi încadrate într-un spaţiu

geografic. De regulǎ, spaţiul de desfǎşurare a tranzacţiilor interne este spaţiul naţional,

adicǎ teritoriul unei ţǎri încadrat între graniţele ţǎrii ( mai puţin enclavele extrateritoriale,

adicǎ ambasadele şi consulatele strǎine aflate în ţara noastrǎ), enclavele teritoriale

(ambasadele şi consulatele ţǎrii noastre aflate în alte ţǎri), precum şi spaţiul aerian român,

apele teritoriale şi alte amplasamente spaţiale aflate sub jurisdicţia statului român.

Contabilitatea naţionalǎ include în teritoriul naţional şi tranzacţiile pe care le efectueazǎ

cetǎţenii rezidenţi din alte ţǎri şi eliminǎ tranzacţiile pe care le efectueazǎ cetǎţenii

nerezidenţi ai ţǎrii analizate.

Conceptul „intern” presupune luarea în considerare a tuturor tranzacţiilor

efectuate de subiecţii economici din interiorul ţǎrii, indiferent dacǎ ei sunt autohtoni sau

strǎini. Conceptul „naţional” vizeazǎ luarea în considerare a tuturor tranzacţiilor efectuate

de subiecţii economici autohtoni pe teritoriul naţional sau în afara acestuia.

Pentru a prezenta fluxurile circulare închise şi pentru a înregistra tranzacţiile

economice în contabilitatea naţionalǎ trebuie respectat principiul celor douǎ fluxuri.

Acest principiu presupune cǎ fiecare tranzacţie e reprezentatǎ de douǎ fluxuri de sens

contrar, pentru tranzacţiile bilaterale, unde apar fluxuri reale generate de transferul

proprietǎţii bunurilor, lucrǎrilor şi serviciilor productive, cǎrora le corespund fluxurile

monetare generate de plata bunurilor, lucrǎrilor şi serviciilor productive, egale ca mǎrime

61


cu primele, dar de sens contrar, iar pentru tranzacţiile unilaterale, cum ar fi donarea unei

sume de bani, pe lângǎ transferul real reprezentat de transferul sumei de bani donatǎ,

apare un flux de transfer ipotetic care reflectǎ creşterea veniturilor celui care primeşte

suma donatǎ şi diminuarea veniturilor celui care doneazǎ suma41.

Conceptul de circuit economic cunoaşte douǎ interpretǎri42:

- interpretarea pasivǎ (contingentǎ) care defineşte circuitul economic

ca fiind mişcarea unei mǎrimi economice într-un spaţiu determinat, în condiţiile

revenirii la punctul de plecare. Nu ia în seamǎ componenta dinamicǎ a circuitului

economic.

- interpretarea activǎ (necesarǎ) care defineşte circuitul economic ca

fiind mişcarea unei mǎrimi economice într-un flux generat de o operaţie

economicǎ. Astfel, dezechilibrele de natura inflaţiei sau şomajului se integreazǎ

activ în circuitul economic.

„Unul şi acelaşi circuit poate fi prezentat în principiu în patru moduri: grafic, sub

forma conturilor, prin intermediul unui sistem de ecuaţii şi sub formǎ matricealǎ”.43

Presupunem cazul în care bunurile şi serviciile se produc în economie numai de

cǎtre sectorul firme, bunuri care sunt folosite în totalitate de gospodǎriile private,

fǎcându-se abstracţie de stat, de strǎinǎtate şi de formarea patrimoniului.

Figura nr.2

Prezentarea graficǎ a fluxurilor circulare închise

Cheltuieli de consum (C)

Bunuri ce consum

41vezi: I.Capanu, P.Wagner, C.Mitruţ, op.cit., pag.28.42 vezi: Atanasiu Pop, op.cit.,p.50.43 I.Capanu, P.Wagner, C.Mitruţ, op.cit., pag.28.

62

GOSPODǍRII PRIVATE

FIRME


Serviciile factorilor

Venituri (V)

Liniile punctate aratǎ fluxurile reale, adicǎ fluxurile de bunuri şi servicii ale

factorilor, iar fluxurile monetare sau fluxurile de venituri sau cheltuieli sunt reprezentate

de liniile continue. Consumul intermediar, adicǎ înregistrǎrile repetate nu se iau în

considerare. Înregistrǎrile repetate sunt reprezentate de tranzacţiile şi fluxurile care au loc

în interiorul fiecǎrui sector.

Circuitul real aratǎ cǎ menajele aduc servicii ale factorilor sectorului firme, iar

sectorul firme furnizeazǎ menajelor private bunuri de consum.

Aceleaşi relaţii bilaterale între sectoare pot fi evidenţiate pe baza circuitului

monetar, plata serviciilor factorilor reprezintǎ venituri pentru sectorul menaje şi costuri

pentru sectorul firme. Veniturile sectorului menaje se pot utiliza pentru cumpǎrarea de

bunuri de consum, ceea ce reprezintǎ venituri pentru sectorul firme. În cazul în care

sectorul menaje nu va utiliza în totalitate veniturile (V) pentru bunuri de consum (C) sau

investiţii ( I ), diferenţa reprezintǎ economia (E). Diferenţa dintre fluxurile V - C = I şi V

- C = E, şi se reflectǎ prin modificarea patrimoniului44.

Figura nr.3

Prezentarea graficǎ a circuitului monetar

I E

V

44 idem pag.29.

63

Modificarea patrimoniului

Firme Menaje


C

Investiţiile efectuate cuprind cererea sectorului firme de bunuri de capital sau de

investiţii necesare formǎrii stocurilor sau majorǎrii capacitǎţii de producţie.

Orice modificare a patrimoniului brut de bunuri capitale presupune investiţii

brute de capital. Uzura fizicǎ şi moralǎ de bunuri capitale se reflectǎ prin amortizare.

Amortizarea reprezintǎ reprezintǎ reducerea şi în final stingerea unei datorii sau

obligaţii prin plǎţi repetate. Acest concept este sinonim cu deprecierea capitalului fix,

repartizare şi transfer al costului istoric al activelor imobilizate sau capitalului fix, asupra

cheltuielilor de exploatare şi totodatǎ de recuperare şi conservare a resurselor de finanţare

a acestor active în vederea înlocuirii sau reconstituirii lor.

Conform Standardelor Internaţionale de Contabilitate ( I.A.S ), respectiv IAS 16,

amortizarea reprezintǎ alocarea sistematicǎ a valorii amortizabile a unui activ pe întreaga

sa duratǎ de viaţǎ utilǎ.

Valoarea amortizabilǎ, conform IAS 16, reprezintǎ costul activului sau altǎ

valoare substituitǎ costului în situaţiile financiare, din care s-a scǎzut valoarea rezidualǎ.

Prin duratǎ de viaţǎ utilǎ înţelegem:

- perioada pe parcursul cǎreia s-a estimat cǎ întreprinderea va utiliza activul supus

amortizǎrii, sau

- numǎrul unitǎţilor produse sau a unor unitǎţi similare care se estimeazǎ cǎ se vor

obţine de cǎtre întreprindere folosind activul respectiv.

Valoarea rezidualǎ reprezintǎ valoarea netǎ pe care întreprinderea o estimeazǎ cǎ

o va obţine pentru un activ la sfârşitul duratei de viaţǎ utilǎ a acestuia, dupǎ ce

întreprinderea şi-a dedus , de regulǎ, costurile de cesiune previzionate.

Ca expresie monetarǎ a deprecierii capitalului fix pe durata previzionatǎ de

utilizare a acestuia, amortizarea este un element component al costului de producţie.

În esenţǎ, amortizarea nu este sinonimǎ cu deprecierea, în cel mai bun caz ele

sunt echivalente în plan monetar.

64


Deprecierea este un proces de degradare fizicǎ, de uzare sau de uzurǎ fizicǎ şi

rezultatul acesteia.

Altfel spus, deprecierea este un proces de absolescenţǎ, de depreciere

nonmaterialǎ, nonfizicǎ, de depreciere, de reducere relativǎ, comparativǎ a randamentului

economic şi/sau social al capitalului fix.

Dacǎ din investiţiile brute (Ib) se eliminǎ amortizarea (A) se obţin investiţiile

nete (In): In = Ib – A.

Metoda graficǎ este greu de aplicat în cazul în care creşte numǎrul activitǎţilor,

subiecţilor sau tranzacţiilor, astfel cǎ, în aceste situaţii se pot construi ecuaţii. Deoarece

într-un circuit închis V = C + I şi V = C + E, va rezulta cǎ I = E, adicǎ valoarea producţiei

este egalǎ cu veniturile. În cazul unui numǎr mare de ecuaţii, se interpreteazǎ greu

legǎturile sintetice.

Prezentarea circuitului prin intermediul conturilor presupune cǎ fiecare cont este

prezentat în partea dreaptă de fluxuri legate de încasări, iar în partea stângă de cheltuieli.

Conturile oferǎ o viziune de ansamblu şi se pot construi astfel, dacǎ avem în

vedere figura nr. 3. prezentatǎ anterior:

Figura nr. 4

Prezentarea circuitului cu ajutorul conturilor

Firme Menaje Modificare patrimoniu

V C C V I E I E

Prezentarea circuitului sub forma matricealǎ se prezintǎ sub forma unui tabel şah

în care rândurile şi coloanele conţin sectoarele economiei.

Pornind de la figura nr.4., rezultǎ urmǎtoarea prezentare a fluxurilor:

Figura nr.5

Prezentarea circuitului sub formǎ matricealǎ

Firm Menaj Modificar

65


Cǎtre

De la

e e ea patrimoniului

Firme

Menaje

Modificarea

patrimoniului

-

C

I

V

-

*

*

E

-

V

C+E

I

C+I V E X

Sursa: I Capanu, P.Wagner, C Mitruţ, „Sistemul conturilor naţionale şi agregate macroeconomice”, Ed.All, Bucureşti, 1994, p.31.

În figura nr.5., pe rânduri vor fi reflectate cheltuielile, iar pe coloane încasǎrile.

Suma fiecǎrui rând va fi egalǎ cu suma coloanei corespunzǎtoare sectorului respectiv.

Fluxurile intrasectoriale care nu sunt cuprinse în calcul sunt reflectate prin “-“, iar dacǎ

între anumite sectoare nu au loc tranzacţii, acestea au fost exprimate prin “*”. Prezentarea

circuitului sub formǎ matricealǎ are avantajul cǎ fiecare flux este contabilizat o singurǎ

datǎ45.

Sectorul public încaseazǎ impozite pe venit de la menaje, impozite şi cotizaţii de

la firme, utilizând aceste surse pentru salarii şi ajutoare sociale cǎtre menaje, pentru

cumpǎrare de bunuri şi servicii de producţie de la firme, şi pentru subvenţii cǎtre firme.

Economia statului este reflectat de soldul dintre încasǎrile curente şi cheltuielile curente.

Având în vedere faptul cǎ, de regulǎ, se realizeazǎ şi tranzacţii de import şi

export de bunuri, adicǎ implicǎ strǎinǎtatea ca un sector, construim tabloul unei

economii deschise. Exportul de bunuri presupune înregistrarea încasǎrii contravalorii

bunurilor vândute în afara graniţelor ţǎrii, iar importul, plata bunurilor achiziţionate din

exterior. Economiile strǎinǎtǎţii vor fi reflectate de diferenţa dintre importuri şi exporturi,

şi reprezintǎ excedentul importului asupra exportului.

Circuitul economic, spre exemplu, poate sǎ redea legǎturile determinate de

tranzacţiile în sectorul „societǎţi şi cvasisocietǎţi” cu celelalte sectoare instituţionale.

Sectorul menaje primeşte prin operaţiuni de repartiţie munca vie, care este

reprezentatǎ printr-un flux fizic şi plǎteşte acestui sector în schimb salarii, tot prin

operaţiuni de repartiţie, fluxul fiind monetar. Sectorul societǎţi şi cvasisocietǎţi, printr-un

45vezi: I.Capanu, P.Wagner, C.Mitruţ, op.cit., pag.31.

66


flux fizic, desface produse cǎtre sectorul menaje, primind în schimb bani, fluxul fiind

monetar.

Dupǎ pǎrerea noastrǎ, pentru reprezentarea valoricǎ la un moment dat, într- o

economie naţionalǎ, a multitudinii de operaţii economice, financiare şi sociale între

participanţii la procesele economice şi sociale, este necesarǎ gruparea şi ordonarea

acestor operaţii economice, astfel încât cu un volum de muncǎ minim, sǎ obţinem

indicatori agregaţi care sǎ ne ofere cât mai multe informaţii. Dacǎ procesele economice

vor urma un circuit economic, activitatea economicǎ dintr-o anumitǎ perioadǎ de gestiune

va fi clar prezentatǎ, iar procesele economice şi interdependenţele dintre acestea vor fi

mai transparente.

2.6. Sectoarele instituţionale

Clasarea unitǎţilor în sectoare instituţionale are în vedere categoria de

producǎtori , natura activitǎţilor şi funcţiile lor principale.

Sistemul European de Conturi versiunea 1995 cuprinde urmǎtoarele sectoare

instituţionale46:

1. societǎţi nefinanciare (S11);

2. societǎţi financiare (S12);

3. administraţii publice (S13);

4. gospodǎriile populaţiei (S14);

5. instituţii fǎrǎ scop lucrativ în serviciul gospodǎriilor populaţiei (S15);

6. restul lumii (S2).

Majoritatea sistemelor de conturi naţionale au instituit 7 sectoare instituţionale.

Modelul Sistemului Conturilor Naţionale din ţara noastrǎ, de inspiraţie francezǎ,

cuprinde urmǎtoarele sectoare instituţionale:

1. Sectorul societǎţilor instituţionale şi cvasisocietǎţilor nefinanciare

(S.Q.S.):

46 Institutul Naţional de Statisticǎ, „Conturile naţionale 1999-2000” , Bucureşti, 2003, pag. 6.

67


Acest sector, numit şi „întreprinderi”, grupeazǎ instituţii rezidente cu funcţia

economicǎ: producţia de bunuri şi servicii nefinanciare. Cuprinde instituţii publice,

societǎţi cu capital privat şi cvasisocietǎţi private.

Formele juridice în care se regǎsesc unitǎţile instituţionale ce compun acestor

sector sunt: regii autonome, societǎţi comerciale pe acţiuni, societǎţi în comanditǎ pe

acţiuni, societǎţi în comanditǎ simplǎ, societǎţi cu rǎspundere limitatǎ. La noi în ţarǎ în

acest sector instituţional se cuprind şi societǎţile de leasing, cele de valori mobiliare şi

fondurile de plasament financiar. Acestea îşi organizeazǎ contabilitatea pe baza Planului

de Conturi General şi nu pe baza Planului contabil bancar.

Resursele acestui sector provin din vânzarea producţiei.

Întreprinderile au personalitate juridicǎ şi conduc o contabilitate completǎ,

organizeazǎ contabilitatea în partidǎ dublǎ şi întocmesc situaţii financiare semestriale şi

anuale.

2. Sectorul instituţiilor financiare ( I.F.):

Acest sector cuprinde unitǎţi instituţionale rezidente cu funcţia principalǎ de a

finanţa celelalte sectoare, precum BNR, CEC, societǎţi de leasing. Finanţarea presupune

colectarea, transformarea şi repartizarea resurselor financiare.

Resursele acestui sector provin din angajamente financiare contractate sub forma

dobânzilor şi comisioanelor.

La noi în ţarǎ, acest sector instituţional cuprinde: Banca Naţionalǎ a României,

bǎncile comerciale, Casa de Economii şi Consemnaţiuni, alte instituţii de credit. În

Franţa, acest sector instituţional cuprinde şi societǎţile de leasing, cele de valori mobiliare

şi fondurile de plasament financiar.

Unitǎţile din acest sector organizeazǎ contabilitate completǎ.

3. Sectorul întreprinderi de asigurǎre ( I.A.):

Cuprinde unitǎţi instituţionale cu funcţia principalǎ: asigurarea, adicǎ garantarea

de platǎ în caz de risc, “transformǎ riscurile individuale în riscuri colective garantând

plata unei îndemnizaţii în cazul realizǎrii riscului asigurat”47

47 Gabriel Popeangǎ, Gabriela Slusariuc, „Contabilitate naţionalǎ”, Editura Focus, Petroşani, 2002, p.7.

68


Resursele provin din primele de asigurare sau din cotizaţii sociale voluntare

(organizaţii mutuale).

Unitǎţile din acest sector conduc o contabilitate completǎ.

4. Sectorul administraţiei publice ( A.P.):

Acest sector cuprinde unitǎţi care au funcţia principalǎ de a produce servicii

nemarfǎ, necomerciale destinate celorlalte sectoare sau efectueazǎ operaţii de

redistribuire a veniturilor şi bogǎţiei naţionale.

Resursele sectorului provin din vǎrsǎmintele obligatorii preluate de la celelalte

sectoare instituţionale, precum sunt impozitele, taxele şi alte îndemnizaţii sociale.

În cadrul acestui sector se cuprind: - statul, organisme diverse ale administraţiei

centrale şi locale, învǎţǎmântul, sǎnǎtatea, cultura, apǎrarea, organele procuraturii şi

judecǎtoreşti, primǎriile, comisiile judeţene, etc.

Unitǎţile acestui sector dispun de un sistem informaţional contabil.

5. Sectorul administraţiei private ( A.Pri.):

Acest sector regrupeazǎ administraţiile private fǎrǎ scop lucrativ care produc

servicii nemarfǎ, necomerciale destinate menajului, sau gospodǎriilor populaţiei. În

cadrul acestui sector se cuprind: partidele politice, sindicatele, cultele religioase,

asociaţiile sportive, fundaţiile. Resursele acestui sector provin din contribuţiile voluntare

efectuate de gospodǎrii.

Conduc o contabilitate simplificatǎ.

Aceste organisme au personalitate juridicǎ.

6. Sectorul menaj sau gospodǎriile populaţiei ( G.P.):

În acest sector se cuprind unitǎţile intituţionale cu funcţia principalǎ de a

consuma bunurile şi serviciile provenite de la celelalte sectoare. Pentru întreprinzǎtorii

individuali şi asociaţiile familiale funcţia principalǎ este producţia de bunuri şi servicii

comerciale nefinanciare.

Resursele acestui sector provin din salarii, rente, dobânzi, dividende sau prin

transferuri primite de la alte sectoare instituţionale, cazul creditelor acordate de bǎnci

menajului. Întreprinzǎtorii individuali şi asociaţiile familiale au ca resurse veniturile

obţinute din vânzarea de bunuri şi servicii produse.

69


Asociaţiile familiale şi întreprizǎtorii individuali (artişti, comercianţi, profesii

liberale, etc) nu au personalitate juridicǎ, deci nu întocmesc contabilitate în partidǎ dublǎ.

Impunerea veniturilor acestora se face în concordanţǎ cu Legea 571/2003, Legea privind

Codul Fiscal.

7. Sectorul Restul lumii( R.L.):

Regrupeazǎ activitǎţile desfǎşurate de unitǎţile instituţionale rezidente cu unitǎţi

nerezidente. Nu este considerat un sector instituţional propriu-zis. Exportul este reflectat

ca utilizare, iar importul apare ca resursǎ. Soldul contului acestui sector este reflectat de

indicatorul capacitate (+) sau necesar (-) de finanţare.

Organismele de specialitate din România au creat şase sectoare instituţionale,

“Restul lumii” nefiind considerat un sector instituţional propriu-zis, iar tranzacţiile sunt

grupate în operaţiuni de bunuri şi servicii, operaţii financiare şi operaţii de repartiţie.

2.7. Structura operaţiilor în contabilitatea naţionalǎ

Toate operaţiile pe care le efectueazǎ actorii economici sunt grupate în operaţii

cu bunuri şi servicii, operaţii financiare şi operaţii de repartiţie.

Operaţiile cu bunuri şi servicii şi operaţiile de repartiţie corespund funcţiei de

producţie, care presupune pe de o parte obţinerea şi furnizarea de bunuri şi servicii, iar pe

de altǎ parte presupune distribuirea şi redistribuirea veniturilor.

a) Operaţiile cu bunuri şi servicii prezintǎ resursele şi utilizǎrile de

bunuri şi servicii obţinute şi consumate într-un an.

Nomenclatorul operaţiilor de bunuri şi servicii prezentate în conturile naţionale

sunt:

P10 Producţia (P);

- producţia şi distribuţia

P20 Consum intermediar (CI);

P30 Consum final (CF);

P41 Formarea brutǎ de capital fix (FBCF);

P42 Variaţia stocurilor ( S);

70


P50 Export (E);

P60 Import (I);

P70 Achiziţii nete de terenuri şi de active necorporale

P90 Ajustarea pentru servicii bancare importate.

Resursele de bunuri şi servicii sunt constituite din producţie şi import de bunuri

şi servicii.

Utilizǎrile de bunuri şi servicii cuprind consumul intermediar, consumul final,

formarea brutǎ de capital fix , exportul , variaţia stocurilor .

Echilibrul macroeconomic fundamentat pe baza operaţiunilor economice asupra

bunurilor şi serviciilor descris relaţional devine:

P + I = Ci + CF + FBCF + E + ∆S;

Unde:

P – producţie;

I – import;

Ci – consum intermediar;

CF – consum final;

FBCF – formarea brutǎ de capital fix;

E – export;

- variaţia stocurilor.

Dacǎ vom considera consumul final, formarea brutǎ de capital fix, exporturile şi

variaţa stocurilor ca fiind utilizǎri finale (UF), ecuaţia s-ar putea prezenta astfel:

P + I = Ci + UF;

sau

P – Ci = PIB = UF – I.

Producţia este definitǎ ca fiind activitatea economicǎ organizatǎ cu scopul de a

crea bunuri şi servicii pentru piaţǎ.

Evaluarea intrǎrilor necesare procesului de producţie se face la valoarea de

intrare, iar producţia se evalueazǎ la costul de uzinǎ, valoare care nu include TVA.

SCN în varianta 1993 defineşte producţia ca fiind „o activitate în care

întreprinderile utilizeazǎ intrǎrile sau produc ieşirile”48. Producţia, conform SCN în

48 Chiţu-Gisberto Alberta, op.cit., pag.83.

71


varianta 1993, este defalcatǎ în producţie destinatǎ pieţei, consumului propriu, alte ieşiri

necomerciale. Produsele destinate pieţei sunt evaluate la preţul de bazǎ, un preţ stabilit de

producǎtor din care se scade orice taxǎ plǎtitǎ, costurile de transport ( sunt luate separat

de cǎtre producǎtor) şi la care se adaugǎ subvenţiile. Bunurile şi serviciile produse pentru

consumul propriu vor fi evaluate la preţul de bazǎ la care produsele respective ar putea fi

valorificate pe piaţǎ. Serviciile necomerciale produse de administraţiile publice şi private

(ex. învǎţǎmânt, sǎnǎtate, etc) sunt evaluate prin însumarea costurilor încluse în producţie

şi care cuprind : consumuri intermediare, consum de capital fix, salariile angajaţilor, alte

impozite şi taxe.

Consumul intermediar este acel consum de bunuri şi servicii comerciale care

provin de la alte entitǎţi economice şi care va fi folosit pentru obţinerea producţiei. Se

cuprinde în valoarea consumului intermediar şi valoarea bunurilor şi serviciilor auxiliare

legate de producţie, precum transport, vânzare, marketing, depozitare, etc.

Evaluarea consumului intermediar se face la costul de achiziţie, care cuprinde

cheltuieli de transport plǎtite de cumpǎrǎtor, cheltuieli de manipulare-încǎrcare-

descǎrcare, etc.

Consumul final reprezintǎ consumul de bunuri şi servicii destinat satisfacerii

nevoilor gospodǎriilor populaţiei, pentru satisfacerea nevoilor de trai ale membrilor sǎi,

sau pentru satisfacerea nevoilor administraţiilor publice sau private.

Cheltuielile pentru consumul final al gospodǎriilor populaţiei privesc

cheltuielile fǎcute de acestea pentru consumul de bunuri şi servicii. Cheltuielile pentru

consum final nu includ cheltuielile pentru locuinţe sau pentru bunuri de preţ ( opere de

artǎ, pietre preţioase, etc)..

Locuinţele se includ la formarea brutǎ de capital fix deoarece sunt folosite

pentru producerea de servicii proprii. Chiria aferentǎ locuinţelor închiriate este perceputǎ

ca o ieşire pentru proprietar şi ca un consum final, pentru chiriaşi. Pentru locuinţele

ocupate de proprietari, serviciile sunt considerate o ieşire dar şi un consum final.

Pentru gospodǎriile populaţiei, veniturile în naturǎ primite de angajaţi reprezintǎ

pe de o parte venituri salariale, iar pe de altǎ parte reprezintǎ consumuri finale.

72


Cheltuielile gospodǎriilor populaţiei se înregistreazǎ în contabilitatea naţionalǎ

la nivelul preţului plǎtit pentru bunurile şi serviciile cumpǎrate, inclusiv TVA şi alte taxe

pe producţie.

Consumul final al administraţiei publice cuprinde cheltuielile efectuate de

sector pentru bunurile şi serviciile colective şi individuale.

Printr-o convenţie, societǎţile şi cvasisocietǎţile nefinanciare, întreprinderile de

asigurare, instituţiile financiare, nu au consum final ci doar consum intermediar.

Consumul intermediar este considerat un consum productiv, deoarece participǎ

la obţinerea de noi bunuri şi servicii. Consumul final este considerat un consum

neproductiv, deoarece acesta nu mai participǎ la obţinerea de noi bunuri şi servicii.

Conform I.A.S 16, formarea brutǎ de capital fix reflectǎ bunuri de natura

mijloacelor fixe care sunt deţinute în unitate:

- „ pentru a fi utilizate în producţia de bunuri sau în prestarea de

servicii, pentru a fi închiriate terţilor, sau pentru a fi folosite în scopuri

administrative;

- este posibil a fi utilizate pe parcursul mai multor perioade”49.

Achiziţiile de terenuri, pǎmânturi şi de active necorporale se încadreazǎ în

contabilitatea naţionalǎ la „ Achiziţii de terenuri şi active necorporale” şi nu la formarea

brutǎ de capital fix.

Nu se includ la formarea brutǎ de capital fix nici bunurile de micǎ valoare, chiar

dacǎ au o perioadǎ de utilizare mai mare de un an, şi nici bunurile care au o valoare mai

mare decât limita legalǎ, dar au o duratǎ de utilizare mai micǎ de un an.

Formarea brutǎ de capital fix se evalueazǎ la costul de achiziţie a mijloacelor

fixe achiziţionate, din care se scade valoarea mijloacelor fixe cu duratǎ de funcţionare

expiratǎ în perioada curentǎ, la care se adaugǎ valoarea activelor neproductive realizate

din activitatea productivǎ a unitǎţilor instituţionale.

În cadrul formǎrii brute de capital fix se includ modernizǎrile şi dezvoltǎrile

fǎcute la mijloacele fixe existente, cu scopul de a creşte performanţa, capacitǎţile

productive sau durata de viaţǎ a acestora. Lucrǎrile de îmbunǎtǎţire şi amenajare a

pǎmânturilor (lucrǎri de desecare, irigaţii , diguri, lucrǎri de prevenire a inundaţiilor,etc)

49 „Standardele Internaţionale de Contabilitate 2000”, Ed.Economicǎ, Bucureşti, 2000, pag 352.

73


sunt tratate de SCN ca şi formare brutǎ de capital fix. Reparaţiile obişnuite sunt tratate în

SCN ca şi consum intermediar.

Stocurile cuprind bunuri cu consistentǎ materialǎ, cu duratǎ de viaţǎ mai micǎ

de un an, participǎ la un singur ciclu economic şi-şi transferǎ valoarea asupra

procesului economic.

Stocurile pot fi clasificate în:

- stocuri care participǎ la procesul de producţie – care sunt bunuri achiziţionate

de entitatea economicǎ cu scopul de a le utiliza în procesul de producţie ca şi consumuri

intermediare. Regǎsim în aceastǎ categorie stocurile de materii prime, materiale,

materiale de natura obiectelor de inventar. Conform SCN, nu se includ în acestǎ categorie

materiile prime şi materialele destinate artei, prelucrǎrii metalelor preţioase achiziţionate,

etc.

- stocuri rezultate din procesul de producţie – sunt bunuri materiale care au

trecut de toate fazele procesului tehnologic şi sunt evaluate la preţul de producţie. În

aceastǎ categorie se cuprind semifabricatele, produsele finite, produsele reziduale.

Producţia neterminatǎ se evalueazǎ la nivelul tuturor cheltuielilor efectuate de entitatea

economicǎ, pânǎ la sfârşitul perioadei;

- stocuri destinate comercializǎrii – sunt bunuri achiziţionate de unitate cu

scopul revânzǎrii şi sunt evaluate la costul de achiziţie. În aceastǎ categorie se cuprind

mǎrfurile şi ambalajele.

Variaţia stocurilor se obţine fǎcând diferenţa între valoarea intrǎrilor de

stocuri şi valoarea ieşirilor de stocuri în timpul perioade de gestiune, de regulǎ, un

exerciţiu economico-financiar.

Exporturile de bunuri şi servicii reprezintǎ ieşiri de bunuri şi servicii create de

entitǎţi economice pe teritoriul economic, cǎtre entitǎţi economice nerezidente.

Exporturile sunt evaluate la preţul FOB, care cuprinde preţul de vânzare la care se adaugǎ

toate cheltuielile fǎcute pânǎ la frontiera ţǎrii.

Importul de bunuri şi servicii reprezintǎ intrǎri, achiziţionǎri de bunuri şi

servicii efectuate de entitǎţi economice rezidente, dar create de entitǎţi economice

nerezidente. Importurile sunt evaluate la preţul CIF, care cuprinde preţul de cumpǎrare,

cheltuieli de transport, asigurare pânǎ la frontiera ţǎrii.

74


b ) Operaţiile de repartiţie regrupeazǎ toate operaţiile economice de distribuire

şi redistribuire a veniturilor obţinute din producţie, adicǎ prezintǎ modul de formare şi

circulaţie a veniturilor.

Orice entitate economicǎ are drept scop realizarea de venituri care sǎ ducǎ la

obţinerea de profit într-un exerciţiu economico-financiar. Veniturile obţinute vor fi

destinate acoperirii cheltuielilor de producţie sau acumulǎrii. Dupǎ acoperirea

cheltuielilor de producţie, veniturile rǎmase, vor fi supuse repartiţiei primare şi

secundare.

Repartiţia primarǎ sau distribuirea veniturilor presupune repartizarea

veniturilor rǎmase dupǎ deducerea consumului intermediar, adicǎ distribuirea

veniturilor din valoarea adǎugatǎ brutǎ, pentru remunararea factorilor de producţie.

Repartiţia secundarǎ sau redistribuirea veniturilor se referǎ la repartizarea

veniturilor colectate de cǎtre sectorul „Administraţia publicǎ” cǎtre alte sectoare

instituţionale care desfǎşoarǎ activitǎţi cu titlu gratuit în folosul colectivitǎţii sau cedate

sub forma subvenţiilor sectoarelor producǎtoare de bunuri şi servicii.

Aceste operaţii economice se caracterizeazǎ prin faptul cǎ are loc un transfer de

la un actor economic la altul, ceea ce la nivelul contabilitǎţii naţionale reprezintǎ un

transfer de la un sector instituţional la alt sector instituţional.

Ele se încadreazǎ în trei categorii:

- transferuri curente în contrapartidǎ;

- transferuri curente fǎrǎ contrapartidǎ;

- transferuri de capital.

Transferurile curente în contrapartidǎ se referǎ la remunerarea unor prestaţii

precum ar fi: remunerarea salariaţilor, impozite asupra producţiei şi asupra importurilor

(TVA, impozite pe salarii, taxe profesionale, etc), primele de asigurare, dividende,

participarea salariaţilor la profit, operaţii de asigurare.

Transferurile fǎrǎ contrapartidǎ cuprind servicii necomerciale precum ar fi:

impozitul pe profit, impozitul pe venitul persoanelor fizice, cotizaţiile sociale şi

prestaţiile sociale.

75


Transferurile de capital cuprind: subvenţiile pentru investiţii vǎrsate de cǎtre

administraţia publicǎ şi destinate finanţǎrilor pentru formarea brutǎ de capital fix sau

achiziţionarea de terenuri, impozite pe capital, transferuri diverse de capital.

Tranzacţiile privind repartiţia primarǎ a veniturilor, reflectate în SCN se referǎ

la:

- tranzacţii privind repartiţia primarǎ a veniturilor cǎtre factorii de

muncǎ: remuneraţii salariale (salarii brute, cotizaţii sociale efective în sarcina

unitǎţilor, cotizaţii sociale fictive);

- tranzacţii legate de distribuirea veniturilor între sectoarele

instituţionale (impozite şi taxe): impozite legate de producţie şi import, subvenţii

de exploatare şi de import;

- transferuri curente între sectoarele instituţionale: venituri din

proprietate, dobânzi efective, etc.

Tranzacţiile privind repartiţia secundarǎ a venitului se referǎ la :

- impozite curente pe venit, avere, etc;

- contribuţii sociale;

- alte transferuri curente.

Prin remuneraţii salariale înţelegem repartizarea drepturilor în bani sau naturǎ,

cuvenite personalului angajat, pe baza unui contract individual de muncǎ sau a unui statut

special reglementat prin lege, pentru munca depusǎ, într-o anumitǎ perioadǎ de timp.

Remuneraţiile salariale sunt reflectate în contabilitatea naţionalǎ ca resurse pentru

angajaţi (persoane fizice grupate în sectorul „Gospodǎriile populaţiei”) şi ca utilizǎri

pentru angajatori, adicǎ sectoare instituţionale.

Salariile brute (exclusiv impozitul) cuprind toate drepturile în bani sau naturǎ

cuvenite salariaţilor şi însumeazǎ:

- salariile de bazǎ conform contractelor individuale de muncǎ;

- sporuri, îndemnizaţii la salarii şi alte drepturi bǎneşti aferente

concediilor de odihnǎ legale şi suplimentare, premii, etc.

Cotizaţiile sociale efective în sarcina unitǎţilor reprezintǎ vǎrsǎminte efectuate

de cǎtre angajator cǎtre bugetul general consolidat reprezentând contribuţia unitǎţii la

76


asigurǎrile sociale, contribuţia unitǎţii la fondul de şomaj şi contribuţia unitǎţii la

asigurǎrile sociale de sǎnǎtate.

În SCN aceste contribuţii se înregistreazǎ astfel:

- angajatorul le înregistreazǎ în contul de generare a veniturilor, ca

plǎti fǎcute angajaţilor, de aceeaşi valoare cu cea a contribuţiilor sociale estimate;

- pentru angajaţi, aceste contribuţii se reflectǎ ca transferuri curente,

în contul de distribuţie secundarǎ a veniturilor, ca plǎţi primite înapoi de la

angajator.

Tranzacţiile legate de distribuirea veniturilor între sectoarele instituţionale

(impozite şi taxe) sunt tranzacţii unilaterale, fǎrǎ contraprestaţie sau echivalent valoric,

percepute de „Administraţia publicǎ” de la celelalte sectoare instituţionale, pentru a

forma venituri bugetare, sau subvenţii şi alocaţii bugetare acordate de sectorul

„Administraţia publicǎ” celorlalte sectoare instituţionale.

Impozitele reprezintǎ prelevǎri obligatorii, cu titlu nerambursabil şi fǎrǎ

contraprestaţie, efectuate de entitǎţile economice cǎtre sectorul „ Administraţia publicǎ”

în scopul acoperirii cheltuielilor publice.

Rata fiscalitǎţii se determinǎ astfel:

Rf = 100;

Unde:

Rf – rata fiscalitǎţii;

Vf – venituri fiscale;

PIB – produs intern brut.

Impozitele pot fi clasificate în50:

a) - impozitele directe care sunt impozite stabilite pe veniturile sau averea

persoanelor fizice sau juridice şi se clasificǎ în:

a1) impozite reale sunt impozitele care se stabilesc pe anumite bunuri

deţinute de persoanele fizice sau juridice, denumite generic contribuabil şi se

clasificǎ în:

impozite legate de producţie precum sunt impozitul

pe teren, pe clǎdiri, pe activitǎţi comerciale, industriale, profesii 50 Chiţu-Gisberto Alberta, op.cit., pag.199-200.

77


liberale, fiind înregistrate ca utilizǎri în contul de exploatare sau în

contul de generare a veniturilor de la nivelul anumitor sectoare

instituţionale contribuabile, şi ca resurse în contul de venituri la

nivelul sectorului „Administraţia publicǎ”;

impozite pe capital precum este impozitul pe

capitalul mobiliar, reflectat în contul de capital al sectoarelor

instituţionale, ca resursǎ sau utilizare;

a2) impozite personale, reflectate în contabilitatea naţionalǎ ca utilizǎri

sau resurse în contul de venituri sau în contul de distribuire secundarǎ a venitului,

la nivelul sectoarelor instituţionale, şi cuprind:

● impozite pe venit sub forma impozitelor pe veniturile

persoanelor fizice ( impozitul pe venitul global) sau pe veniturile

societǎţilor de capital (impozitul pe profit);

● impozitul pe averea propriu-zisǎ, pe circulaţia averii sau pe

sporul de avere;

b) - impozitele indirecte sunt venituri obţinute de sectorul „Administraţia

publicǎ” de la sectoarele instituţionale pentru vânzarea unor bunuri, executarea de lucrǎri,

serviciilor prestate şi din realizarea importurilor şi exporturilor. Se cuprind în categoria

acestora accizele, taxele vamale, taxele de timbru şi de înregistrare, TVA, impozite pe

vânzǎri şi pe cifra de afaceri, etc. Sunt înregistrate ca utilizǎri în contul de exploatare sau

în contul de generare a veniturilor, în categoria impozitelor legate de producţie pentru

sectoarele instituţionale contribuabile, şi în contul de venituri sau de distribuire secundarǎ

a veniturilor, ca resurse, pentru sectorul „Administraţia publicǎ”.

Subvenţiile sunt transferuri curente efectuate de unitǎţi guvernamentale

rezidente sau nerezidente cǎtre entitǎţi economice, producǎtoare de bunuri şi servicii.

În SCN, subvenţiile de exploatare şi de import, sunt venituri bugetare

redistribuite cǎtre alte sectoare instituţionale, dar fac parte din categoria elementelor

distribuţiei primare, sunt reflectate la sectoarele instituţionale beneficiare, în contul

„ Exploatare”, ca resurse, iar la sectorul „Administraţia publicǎ”, ca utilizǎri, în contul

„Venituri”.

78


Veniturile din proprietate sunt venituri obţinute de proprietarii de active

financiare, active tangibile dar care nu au rezultat din activitatea de producţie, active

intangibile (drept de autor, mǎrcile), de la fondurile de investiţii sau alte entitǎţi

economice. Sunt elemente de distribuire primarǎ a veniturilor în contul „ Venituri”.

Veniturile din proprietate se clasificǎ în:

a) Dobânzile sunt sume primite de la sectorul „Instituţii financiare” de cǎtre

deponenţii celorlalte sectoare instituţionale, pentru sume depuse în conturi de depozit,

pentru achiziţia de obligaţiuni, etc. Se reflectǎ în perioada curentǎ pentru care sunt

calculate, indiferent de momentul plǎţii, în conturi ca şi utilizǎri, de cǎtre sectoarele

debitoare, şi ca resurse, de cǎtre sectoarele creditoare.

b) Veniturile distribuite de corporaţii cuprind dividendele şi retragerile din

venituri de la corporaţii.

Dividendele sunt sume primite din profit de cǎtre actionarii proprii, ca rǎsplatǎ

pentru fondurile puse la dispoziţia corporaţiei.

Retrageri din venituri de la corporaţie, reprezintǎ retragerea în parte sau în

totalitate a venitului antreprenorial, de cǎtre proprietari, în cazul în care cvasicorporaţiile

nu obţin venituri suficiente pentru a distribui dividende. Sunt reflectate în SCN în acelaşi

fel ca şi dividendele.

c) Reinvestirea câştigurilor în investiţii directe strǎine:

Întreprinderile de investiţii directe strǎine sunt corporaţii sau unicorporaţii în

care investitorul face investiţii directe.

d) Venituri din proprietate atribuite deţinǎtorilor de poliţe de asigurare:

Rezervele sunt active pentru beneficiarii poliţei de asigurare şi pasive pentru

întreprinderile de asigurare. Acestea se pǎstreazǎ cu scopul de a asigura beneficiile

beneficiarilor poliţei de asigurare şi pentru a acoperi pierderile în cazul în care riscul se

produce.

Societǎţile de asigurǎri investesc rezervele tehnice de asigurare în active

financiare, clǎdiri sau terenuri pe care apoi le închiriazǎ cu scopul obţinerii de venituri

din chirii sau rente, etc. Toate aceste venituri obţinute sunt reflectate în contul de alocare

primarǎ a veniturilor. Beneficiarii poliţei de asigurare vor beneficia de aceste venituri,

79


numite venituri din proprietate şi sunt reflectate ca resurse în contul de alocare primarǎ a

veniturilor ale unitǎţilor instituţionale participante.,

e) Chirii pe terenuri, pe activele solului, sunt plǎţi periodice, efectuate

conform contractului.

Rezervele tehnice reţinute de întreprinderile de asigurare cuprind rezerve

calculate pentru riscuri la poliţele de asigurare pe viaţǎ, dar şi rezerve pentru poliţe de

asigurare a profitului, la care se mai adaugǎ valoarea din profit destinatǎ dezvoltǎrii, plǎţi

pentru premii şi rezervele pentru drepturi neplǎtite.

Tranzacţiile privind repartiţia secundarǎ a veniturilor se reflectǎ în SCN din

România în contul „Venituri”, ca şi operaţiile de distribuire primarǎ a veniturilor.

Tranzacţiile privind redistribuirea secundarǎ a veniturilor se referǎ la impozitele

pe venit, avere, contribuţii sociale, alte transferuri curente.

Într-o economie sunt colectate venituri de la alte sectoare instituţionale care

înregistreazǎ profituri şi redistribuite cǎtre unitǎţi instituţionale care presteazǎ servicii

gratuite cǎtre populaţie, dar şi cǎtre unitǎţi instituţionale de asigurǎri şi protecţie socialǎ.

Conform SCN, toate aceste transferuri se numesc transferuri curente fǎrǎ contrapartidǎ,

adicǎ tranzacţii în care o unitate instituţionalǎ furnizeazǎ bunuri şi servicii altei unitǎţi

instituţionale, dar fǎrǎ a primi în schimb echivalentul acelor bunuri şi servicii acordate.

În SCN elaborat în 1993, operaţiile de repartiţie sunt grupate în douǎ grupe mari:

- Tranzacţii privind distribuirea primarǎ a veniturilor, reflectate în

douǎ conturi:

o Contul de generare a veniturilor;

o Contul de alocare primarǎ a veniturilor;

- Tranzacţii privind distribuirea secundarǎ a veniturilor, reflectate în

contul „Distribuirea secundarǎ a veniturilor”.

c) Operaţiile financiare reflectǎ fluxurile de credite şi datorii dintre diferite

sectoare instituţionale sau ramuri ale economiei naţionale. Acest tip de operaţii a apǎrut

datoritǎ faptului cǎ operaţiile de bunuri şi servicii şi cele de repartiţie se concretizeazǎ fie

într-un excedent de finanţat care se poate împrumuta, fie într-un deficit de finanţat care

trebuie împrumutat.

80


În condiţiile în care echilibrul se realizeazǎ : Resurse = Utilizǎri, excedentul de

finanţat trebuie sǎ fie egal cu deficitul de finanţat, echilibru care se realizeazǎ prin

relaţiile economiei naţionale cu Restul lumii. Pe plan intern, tabloul operaţiunilor

financiare reflectǎ fluxurile de creanţe şi datorii între sectoarele economice.

Operaţiunile financiare „reflectǎ creanţele şi datoriile şi aratǎ cum s-au îndatorat

sectoarele care au cheltuit mai mult decât resursele lor şi cum au folosit acest acest

excedent acelea care au cheltuit mai puţin decât resursele lor. Operaţiunile financiare

aratǎ sub ce formǎ a avut loc aceastǎ compensaţie între sectoarele care au nevoie de

finanţare: monedǎ, acţiuni şi obligaţiuni, împrumuturi pe termen mai lung sau mai

scurt”51

Toate operaţiile financiare au în contrapartidǎ alte operaţii financiare, precum

rambursarea unui împrumut, sau operaţii nefinanciare, precum ar fi achitarea unui bun

cumpǎrat.

Spre exemplu, achiziţionarea unui kilogram de carne se va reflecta, în conturile

nefinanciare, ca o operaţie de bunuri şi servicii între producǎtor şi „Gospodǎriile

populaţiei” ca şi consumator. Producǎtorul va înregistra carnea obţinutǎ în indicatorul

producţie, iar consumatorul la indicatorul consum final. Operaţia financiarǎ rezultatǎ în

cazul acestei operaţii presupune transferul monetar de la consumator cǎtre producǎtor. În

conturi, aceastǎ tranzacţie poate fi reflectatǎ astfel:

Producǎtor Consumator

U Cont nefinanciar R U Cont nefinanciar

R

Producţie Consum final

FNC Cont financiar FND FNC Cont financiar

FND

(+) Monedǎ (-) Monedǎ

51 N.Tabǎrǎ, „Contabilitate naţionalǎ”, Ed.a II-a, Ed.Moldova, Iaşi, 1997, pag.46.

81


În categoria operaţiunilor financiare se cuprind:

- instrumente de platǎ precum: mijloacele de platǎ internaţionale (mijloace

bǎneşti în devize, devize speciale de tragere (DST), etc) , mijloace de platǎ naţionale

(moneda naţionalǎ, bilete de trezorerie, depozite transferabile în cecuri, etc),

- instrumente de plasament precum: alte lichiditǎţi (ansamblul conturilor

deţinute de populaţie şi de actorii economici nefinanciari la CEC), titluri de piaţǎ

monetare (certificate de depozit emise de bǎnci, bilete de trezorerie emise de

societǎţile nefinanciare), obligaţiunile, acţiunile, etc.

- instrumente financiare precum: împrumuturile pe termen scurt, mediu şi

lung.

Activele economice sunt mijloace economice asupra cǎrora proprietarul are

drepturi şi care duc la obţinerea de beneficii economice. Activele financiare reprezintǎ

creanţe faţǎ de alte instituţii financiare.

Nomenclatorul operaţiilor financiare:

F.00 Mijloace de platǎ internaţionale

F.10 Moneda naţionalǎ

F.20 Alte lichiditǎţi

F.30 Titluri de piaţǎ monetare

F.40 Obligaţiuni

F.50 Acţiuni şi alte participaţii

F.60 Împrumuturi pe termen scurt

F.70 Împrumuturi pe termen mediu şi lung

F.80 Rezerve tehnice de asigurare

Ca mijloace de platǎ internaţionale sunt cuprinse aurul monetar şi drepturile

speciale de tragere ( DST – urile). Acestea sunt active pentru care nu se creeazǎ datorii

financiare.

Aurul monetar este activ financiar pentru Banca Centralǎ şi guvern. Cumpǎrǎrile

sau vânzǎrile de aur monetar sunt reflectate de cǎtre autoritǎţile monetare ca şi creşteri

sau descreşteri de active, în contul financiar, iar contrapartida este reflectatǎ ca o

descreştere sau creştere în active pentru restul lumii.

82


Împrumuturile, depozitele, titlurile exprimate în aur sunt tratate nu ca aur, ci ca

active financiare.

Aurul monetar se gǎseşte sub formǎ de lingouri, bare sau sub formǎ purǎ şi este

schimbat pe piaţa organizatǎ sau prin convenţii între bǎnci centrale.

Aurul de schimb este tratat fie ca transfer de proprietate, fie ca o creare de noi

active.

Drepturile speciale de tragere sunt active de rezervǎ internaţionale, create de

Fondul Monetar Internaţional şi care sunt acordate membrilor sǎi cu scopul de a extinde

activele de rezervǎ.

Drepturile speciale de tragere mǎsoarǎ valoarea unui coş format din mai multe

devize reprezentative şi are semnificaţia unei valute internaţionale stabile şi ca instrument

de rezervǎ. DST-urile au fost introduse de Fondul Monetar Internaţional (FMI) în anul

1970, cu scopul de a spori lichiditatea pe plan internaţional. Astfel, FMI a alocat DST-

urile ţǎrile membre, proporţional cu cotele acestora, care reflectǎ importanţa ţǎrii

respective în comerţul şi plǎţile internaţionale. Toate ţǎrile care au nevoie de devize le pot

obţine de la celelalte bǎnci centrale în schimbul DST-urilor. Deci, bǎncile comerciale

acceptǎ depozite şi fac împrumuturi în DST. Orice membru care se confruntǎ cu

dificultǎţi ale balanţei de plǎţi externe poate schimba DST-urile sale contra unor devize

de rezervǎ, la bǎncile centrale desemnate de FMI.

Tranzacţiile în DST-uri, nu duc la înregistrarea de datorii pentru restituirea

acestor alocaţii sub forma DST –urilor, şi se vor reflecta în contul financiar al autoritǎţii

monetare (de regulǎ, Banca Centralǎ este deţinǎtorul oficial) şi la contul „Restul lumii”.

Valoarea DST-urilor se determinǎ zilnic, în funcţie de coşul monedelor.

Ca şi mijloace de platǎ naţionale regǎsim moneda şi depozitele transferabile.

Moneda cuprinde bilete şi monede în circulaţie, utilizate pentru efectuarea de

plǎţi. Moneda poate fi pǎstratǎ de orice sector instituţional ca active, dar numai guvernul

poate emite moneda.

Moneda naţionalǎ este tratatǎ ca o datorie pentru unitǎţile rezidente precum ar fi

bǎncile centrale, bǎncile comerciale, guvernul.

Moneda strǎinǎ este tratatǎ ca o datorie de cǎtre entitǎţile nerezidente precum

sunt bǎncile centrale strǎine, bǎnci comerciale strǎine, guvernele.

83


Depozitele transferabile sunt depozite, reflectate în monedǎ naţionalǎ sau

strǎinǎ, sunt datorii ale unitǎţilor rezidente sau ale strǎinǎtǎţii şi au urmǎtoarele

caracteristici:

- sunt schimbabile la cerere, la paritate, fǎrǎ restricţii sau penalitǎţi;

- sunt liber transferabile în cecuri sau bilete la ordin;

- se utilizeazǎ pentru efectuarea de plǎţi.

Depozitele sunt reflectate în contul financiar, ca datorii ale unitǎţilor care le

pǎstreazǎ.

Titlurile de piaţǎ monetare sau titlurile de valoare cuprind titlurile de credit,

certificatele de depozit, efectele de comerţ, obligaţiunile, alte titluri derivate financiar

comerciale.

În categoria titlurilor de valoare pe termen scurt se cuprind biletele de trǎsurǎ,

certificatele de depozit negociabile, accepturile bancare şi efectele de comerţ.

Titlurile de credit şi obligaţiunilor sunt titluri de valoare care permit deţinǎtorilor

sǎ fixeze veniturile contractuale, în funcţie de rata dobânzii şi de variaţia monedei.

Vânzǎrile pe credit presupun un decalaj important între momentul facturǎrii şi

data plǎţii. Acest decalaj între partenerii comerciali, între momentul facturǎrii şi cel al

plǎţii constituie creditul comercial. Pentru derularea în bune condiţii a acestor tranzacţii

comerciale, furnizorii cautǎ garanţii recurgând la utilizarea efectelor de comerţ.

Efectele de comerţ sunt titluri negociabile care reprezintǎ creanţe decontabile la

vedere sau pe termen scurt, în favoarea persoanelor care le posedǎ.

În practica ţǎrilor cu economie de piaţǎ, tipurile de efecte comerciale întâlnite

sunt:

a) - cambia care îmbracǎ douǎ forme :

• trata este un înscris prin care creditorul numit trǎgǎtor, dǎ ordin unei alte

persoane, numitǎ tras, sǎ plǎteascǎ o sumǎ determinatǎ, unei a treia persoane, numitǎ

beneficiar. Trǎgǎtorul, dupǎ obţinerea acceptului din partea trasului remite trata cǎtre

beneficiar. Beneficiarul are posibilitatea:

- sǎ pǎstreze efectul comercial pânǎ la scadenţǎ când îl prezintǎ

trasului pentru încasare;

84


- sǎ transfere altei persoane dreptul de creanţǎ asupra trasului,

transfer fǎcut prin andosare sau gir, adicǎ prin înscrierea pe spatele tratei a

menţiunii „plǎtiţi lui…” sau „plǎtiţi la ordinul lui”, dupǎ care urmeazǎ semnǎtura

andosantului, adicǎ a celui care semneazǎ dreptul de creanţǎ;

- sǎ sconteze imediat trata la bancǎ, caz în care banca reţine scontul

şi comisionul necesar pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de operaţiile de

scont.

• biletul la ordin este un titlu de credit prin care se constatǎ angajamentul

emitentului sau semnatarului de a plǎti el însuşi beneficiarului sau la ordinul acestuia, o

sumǎ de bani, la o anumitǎ datǎ. Biletele la ordin pot fi pǎstrate pânǎ la scadenţǎ, pot fi

transferate altei persoane ca drept de creanţǎ sau pot fi scontate imediat la bancǎ.

b) - warantul este un bilet la ordin garantat printr-un gaj.

Titlurile negociabile nou create (carduri, ipoteci) determinǎ intrǎri în contul

financiar, iar noile active reflectate ca titluri de valoare.

Titlurile de valoare pot fi titluri de valoare pe termen scurt sau lung.

Titlurile valoare pe termen scurt, altele decât acţiunile, include toate titlurile de

valoare care se gǎsesc în circulaţie pe o perioadǎ de pânǎ la un an.

Titlurile de valoare se regǎsesc de obicei sub forma acţiunilor, hârtiilor de

valoare, participaţiunilor, etc.

Titlurile pe termen lung, altele decât acţiunile, sunt titluri de valoare aflate în

circulaţie pe o perioadǎ mai mare de un an.

Împrumuturile pe termen scurt sunt acele sume împrumutate cu o perioadǎ de

rambursare de maxim un an de la data înregistrǎrii în contabilitate conform contractelor.

Împrumuturile pe termen lung cuprind acele sume împrumutate cu o perioadǎ de

rambursare mai mare de un an, de la data înregistrǎrii în contabilitate conform

contractelor.

Acţiunile şi alte participaţii cuprind toate instrumentele care aparţin creditorilor

şi sunt înregistrate la valoarea rezidualǎ de cǎtre corporaţii.

Rezervele tehnice de asigurare cuprind:

- contribuţiile nete ale gospodǎriilor populaţiei pentru poliţele de

asigurare de viaţǎ deţinute şi contribuţiile la fondurile de pensii ale acestora;

85


- plǎţile anticipate de prime şi rezerve pentru creanţele restante.

Rezervele pentru asigurǎri de viaţǎ sunt rezerve constituite pentru cazurile în

care intervine riscul şi rezerve pentru asigurǎri cumulate la valoarea poliţelor ajunse la

maturitate. Toate rezervele pǎstrate de societǎţile de asigurǎri sunt reflectate ca active ale

persoanelor asigurate din sectorul „Gospodǎriile populaţiei”, prin contul financiar

reflectându-se modificǎrile în sensul creşterii sau micşorǎrii în contribuţiile nete la

rezervele pentru asigurǎri de viaţǎ ale populaţiei.

Fondurile de pensii cuprind rezerve pǎstrate la fondurile înfiinţate de angajatori

şi salariaţi, fiind considerate active pentru gospodǎrii iar contul financiar reflectǎ

modificǎri în contribuţiile nete la fondurile de pensii.

Plǎţile anticipate de prime sunt constituite prin plata în avans a primelor de

asigurare şi sunt considerate active ale deţinǎtorilor de poliţe, constituind o parte din

rezervele tehnice de asigurare.

Rezervele care sunt constituite pentru creanţele restante sunt rezerve pǎstrate de

societatea de asigurare pentru a acoperi sumele care se aşteaptǎ a fi plǎtite în schimbul

creanţelor care nu sunt încǎ rezolvate şi care pot fi disputate. Creanţele valide, acceptate

de societatea de asigurare sunt reflectate ca datorii la apariţia riscului. Astfel, aceste

rezerve sunt reflectate ca active pentru beneficiari şi ca datorii pentru societǎţile de

asigurare. Contul financiar va reflecta modificǎrile intervenite în plǎţile anticipate de

prime de asigurare.

SCN în România grupeazǎ conturile naţionale în trei categorii:

- conturile nefinanciare, care sunt prezentate într-o succesiune de cinci conturi,

unde soldul final al unui cont devine sold iniţial al contului urmǎtor. Aceste conturi

reflectǎ tranzacţiile de bunuri şi servicii şi cele de repartiţii (distribuirea şi redistribuirea

veniturilor);

- contul financiar, al cǎrui sold este egal, dar de semn contrar, cu soldul final al

secvenţei conturilor nefinanciare. Reflectǎ tranzacţii financiare, legate de active şi datorii;

- contul de patrimoniu sau bilanţul economiei naţionale, care prezintǎ starea la

un moment dat a economiei.

Dupǎ cum observǎm, analiza fenomenelor şi proceselor economice economice

nu se poate realiza fǎrǎ a lua în considerare elementele financiare. Deci, contabilitatea

86


naţionalǎ furnizeazǎ informaţii privind obţinerea de bunuri şi servicii, distribuirea şi

redistribuirea veniturilor, dar şi informaţii privind modul de finanţare a acestor operaţii.

Operaţiile de bunuri şi servicii prezintǎ resursele şi utilizǎrile de bunuri şi servicii

obţinute şi consumate într-o perioadǎ de gestiune, de regulǎ un an. Operaţiile de repartiţie

se referǎ la toate operaţiunile economice de distribuire şi redistribuire a veniturilor

obţinute în procesul de producţie. Operaţiile financiare sunt operaţii de creare a

mijloacelor de platǎ, având în vedere cǎ în economia de piaţǎ actualǎ prea puţin întâlnim

prestaţii în naturǎ, trocul sau autoconsumul.

2.8. Partida dublǎ la nivel macroeconomic

Anterior aplicării principiului partidei duble s-a practicat o contabilitate de casă

în partidă simplă.

Partida simplă este un sistem de înregistrare exclusivă a încasărilor şi plăţilor.

Partida simplă are următoarele semnificaţii52:

a). Nu înregistrează decât o singură dată, un singur fapt, atunci când acesta este

sesizat.

Astfel – o încasare nu afectează decât o singură dată, un singur cont de

trezorerie, cont ce va înregistra utilizarea ce se dă acestor disponibilităţi, astfel că nu

permite precizarea resursei mijlocului;

- o plată nu va afecta decât o singură dată un singur cont de trezorerie,

indicând resursa sau mijlocul de decontare, fără a se preciza printr-un alt cont

utilizarea acestui vărsământ.

b). Poate să indice că este luat în considerare un singur ansamblu economic şi

juridic şi că rezultatul nu este determinat decât o singură dată, ca de exemplu, se va

întocmi un singur document de sinteză : - fie bilanţul, ca expresie a

patrimoniului, în care rezultatul va fi constatat doar o singură dată, fără însă a-l explica,

- fie contul de profit şi pierdere, ca expresie a operaţiunilor de

gestiune.

52 Niculae Feleagă, Ion Ionaşcu, „Tratat de contabilitate financiară”, vol.I, Ed.Economică, Bucureşti, 1998, pag. 422.

87


Luca Paciolo (1445-1514) este cel care, în capitolul „De scripturis” din volumul

al doilea al lucrării „Summa de arithmetica, geometria, proportioni et proportionalita”, a

considerat că o contabilitate trebuie reflectată în partidă dublă. B.Colasse considerǎ

contabilitatea ca având „un rol fundamental în a memoriza fluxurile”53.

O tranzacţie intervenitǎ între doi actori economici genereazǎ douǎ fluxuri de

sens contrar, unul de bunuri şi servicii, nemonetar, şi unul monetar.

Figura nr.6

Circuit economic

Mǎrfuri

Bani

Sursa: Alberta Gisberto Chiţu, Mihai Vuţǎ, „Sistemul Conturilor Naţionale – Teorie şi practicǎ”, Ed.ASE, Bucureşti, 1999, pag.14.

Operaţia economicǎ va fi înregistratǎ în contabilitatea celor doi actori economici

ca şi cheltuieli, utilizǎri pe de o parte, şi pe de altǎ parte ca şi venituri, resurse.

Înregistrarea tranzacţiei va fi reflectatǎ în patru conturi, aşa numita „partidǎ dublǎ”, adicǎ

pentru întreprinderea A, stocul de mǎrfuri apare la utilizǎri, iar disponibilitǎţile bǎneşti, la

resurse, iar pentru întreprinderea B, la utilizǎri se reflectǎ disponibilitǎţile bǎneşti, iar ca

resurse, stocul de mǎrfuri.

Partida dublǎ este un principiu propriu contabilitǎţii şi are o dublǎ semnificaţie:

a). presupune o dublă înregistrare, astfel fiind vorba de decontarea cu un

furnizor de bunuri, vor fi implicate două conturi, adică cel de “furnizori”, care

exprimă utilizarea ce se dă sumei, şi cel de “disponibilităţi” care exprimă resursa

ce a permis această utilizare.

b). permite un dublu calcul şi o dublă verificare a rezultatului

exerciţiului, adică constatarea rezultatului cu ajutorul bilanţului şi explicarea

rezultatului cu ajutorul contului de profit şi pierdere.

Contul şi bilanţul sunt preluate din contabilitatea naţionalǎ şi transpuse la nivel

naţional.

53 B.Colasse, „Contabilitate naţionalǎ”, Ed.Moldova, Iaşi, 1995, pag. 47.

88

Întreprinderea A

Întreprinderea B


Situaţiile financiare anuale sunt proiectate încât asigurǎ o imagine fidelǎ în ceea

ce priveşte poziţia financiarǎ, performanţa şi modificǎrile capitalului propriu şi fluxurilor

de trezorerie ale întreprinderii pentru exerciţiul financiar la care se referǎ.

Întreprinderile mari şi foarte mari care îndeplinesc anumite criterii de mǎrime

(conform OMFP 94/2001 şi OMFP 1.827/2003) aplicǎ varianta contabilǎ armonizatǎ

integral cu Directiva a IV-a a Comunitǎţii Economice Europene, privind conturile anuale,

şi continuarea armonizǎrii cu Standardele Internaţionale de Contabilitate , şi întocmesc

situaţii financiare anuale care cuprind cinci componente distincte:

- bilant;

- cont de profit şi pierdere;

- situaţia modificǎrii capitalurilor proprii;

- situaţia fluxurilor de trezorerie;

- politici contabile şi note explicative.

Întreprinderile mici şi mijlocii care utilizeazǎ începând din 01.01.2003, varianta

contabilǎ simplificatǎ, armonizatǎ cu Directivele Economice Europene (conform

O.M.F.P. 306/2002) întocmesc situaţii financiare anuale care cuprind : bilanţul, contul de

profit şi pierdere, politici contabile şi note explicative.

Microîntreprinderile aplicǎ tot varianta contabilǎ simplificatǎ, armonizatǎ cu

Directivele Economice Europene, reglementatǎ prin O.M.F.P.306/2002 şi întocmesc ca

situaţii financiare anuale: bilanţul şi contul de profit şi pierdere.

Bilanţul exprimă situaţia patrimoniului la un moment dat, rezultatul exerciţiului

fiind constatat prin efectele sale, contul de profit şi pierdere exprimă operaţiile de

gestiune, rezultatul exerciţiului fiind explicat prin cauzele sale, politicile contabile

presupun stabilirea unui set de proceduri de cǎtre conducerea fiecǎrei persoane juridice,

pentru toate operaţiunile derulate, pornind de la întocmirea documentelor justificative

pânǎ la întocmirea situaţiilor financiare anuale, respectând conceptele de bazǎ ale

contabilitǎţii, notele explicative conţin informaţii referitoare la metodele de evaluare a

activelor, precum şi orice informaţii relevante utilizatorilor privind poziţia financiarǎ a

firmei şi rezultatele obţinute. Situaţia fluxurilor de trezorerie asigurǎ informaţii privind

numerarul existent în exerciţiul financiar precedent şi în cel curent, încasǎri şi plǎţi

efectuate pentru activitatea de exploatare, investiţii, financiarǎ, inclusiv numerarul de la

89


începutul şi sfârşitul fiecǎruia din aceste exerciţii financiare. Situaţia modificǎrii

capitalurilor proprii, componentǎ distinctǎ a situaţiilor financiare, cuprinde o prezentare a

soldurilor de deschidere şi închidere pentru capitalul social, primele de capital, rezerve,

rezultatul exerciţiului, precum şi modificǎrile acestora în timpul exerciţiului financiar.

Logica principiului partidei duble se menţine şi în contabilitatea naţională,

folosindu-se „dubla partidă dublă”54 . Orice act economic, spre exemplu o vânzare-

cumpărare, va fi înregistrată de două ori, adică în contabilitatea cumpărătorului şi în cea

a vânzătorului, respectându-se permanent identitatea utilizărilor şi resurselor. Orice

valoare este înregistrată de două ori pentru fiecare sector instituţional, generându-se patru

înregistrări:

- două înregistrări vor reflecta obiectul operaţiei şi care vor afecta conturile celor

două sectoare;

- alte două înregistrări reflectă contrapartida financiarǎ a operaţiei, adicǎ intrările

şi ieşirile monetare.

Toate operaţiile vor fi înregistrate în conturi contabile, astfel operaţiile privind

bunurile şi serviciile şi operaţiile de repartiţie sunt reflectate în conturi nefinanciare, iar

operaţiile financiare sunt înregistrate în conturi financiare.

Structura unui cont nefinanciar presupune:

- în partea stângǎ a contului sunt reflectate utilizǎrile

- în partea dreaptǎ a contului sunt reflectate resursele

- soldul contului apare în partea stângǎ şi reprezintǎ diferenţa dintre

utilizǎri şi resurse, astfel:

-

Utilizǎri Resurse

sold

O operaţie privind bunurile şi serviciile va fi înregistratǎ în conturile

nefinanciare ale celor douǎ sectoare instituţionale şi apoi aceleaşi sume se vor înregistra

în conturile financiare ale aceloraşi sectoare.

Structura unui cont financiar:

54 Ion Ionaşcu, op.cit., p.24.

90


- în partea stângǎ sunt reflectate fluxurile nete de creanţe

- în partea dreaptǎ sunt reflectate datoriile

- soldul contului apare în partea dreaptǎ, poate fi chiar şi negativ şi

se determinǎ ca diferenţǎ între fluxurile nete de creanţe şi fluxurile nete de datorii.

Astfel, o sumǎ în cazul unei operaţii financiare va fi înregistratǎ de patru ori,

douǎ înregistrǎri în conturi financiare ale celor douǎ sectoare instituţionale şi alte douǎ

înregistrǎri care reprezintǎ contrapartida financiarǎ ale aceloraşi operaţii.

Creanţe Datorii

Sold

De exemplu, dacǎ o întreprindere achitǎ salarii angajaţilor, în contabilitatea

naţionalǎ aceastǎ operaţiune va genera înregistrǎri în conturile nefinanciare, respectiv o

utilizare în contul întreprinderilor şi o resursǎ în contul familiilor pe de o parte, şi pe de

altǎ parte înregistrǎri în conturile financiare, prin scǎderea fluxului net al creanţelor în

contul întreprinderilor şi o creştere a fluxului net al creanţelor în contul familiilor, prin

creşterea avuţiei în monedǎ a acestora55.

Observǎm ca la nivelul oricǎrui actor economic, dubla înregistrare, ca principiu

de bazǎ al contabilitǎţii, presupune înregistrarea oricǎrei operaţii economice, simple sau

complexe, în cel puţin douǎ conturi, în debitul unui cont şi-n creditul altui cont, denumite

conturi corespondente.

M. Capron spune cǎ:„ Istoricii contabilitǎţii s-au contrazis mult timp şi se mai

contrazic şi astǎzi asupra originilor şi condiţiilor legate de apariţia contabilitǎţii în partidǎ

dublǎ. Este adevǎrat cǎ, în lipsa dovezilor scrise, nu se ştie exact cǎrei epoci aparţin

primele registre contabile de acest tip şi motivele evoluţiei lor rǎmân încǎ învǎluite în

mister. Dupǎ ce s-a considerat cǎ principiul partidei duble se datora cercetǎrilor

matematice, astǎzi se apreciazǎ cǎ el este produsul unei evoluţii progresive a practicii

cotidiene a afacerilor şi cǎ a decurs în mod firesc din partida simplǎ”56.

Dacǎ la nivel de entitate economicǎ, principiul partidei duble presupune cǎ orice

înregistrare într-un cont are în mod obligatoriu o contrapartidǎ în cel puţin un alt cont, şi

55 vezi: Pop Atanasiu, op.cit, pag 46.56 Michel Capron, „Contabilitatea în perspectivǎ”, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1994, pag.26.

91


fiecǎrei sume înregistrate în debitul unui cont în corespunde o sumǎ identicǎ în creditul

altui cont şi invers, la nivelul contabilitǎţii naţionale se aplicǎ principiul partidei duble,

folosindu-se dubla partidǎ dublǎ, care presupune cǎ orice operaţie economicǎ va fi

reflectatǎ în douǎ conturi cu patru sume, astfel:

- operaţiile privind bunurile şi serviciile şi cele de repartiţie sunt reflectate în

conturile nefinanciare ale celor douǎ sectoare instituţionale şi apoi aceleaşi sume

se înregistreazǎ în conturile financiare ale aceloraşi sectoare;

- operaţiile financiare sunt înregistrate de douǎ ori în conturile financiare ale celor

douǎ sectoare instituţionale şi alte douǎ înregistrǎri care reprezintǎ contrapartida

financiarǎ ale aceloraşi operaţii.

Dupǎ pǎrerea noastrǎ, înregistrarea în partida simplǎ, deci fǎrǎ corespondenţe

contabile, ar fi extrem de greu de aplicat la nivelul contabilitǎţii naţionale.

BIBLIOGRAFIE:1. Constantin, Daniela Luminiţa

Economie regională.Aplicaţii şi sinteze, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2004

2. Nicoară, Mihaela Sistemul Conturilor Naţionale,Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2006.*** Legea 151/1998 privind dezvoltarea regională, M.O.265/16.07.1998,

abrogată prin Legea 315/2004 privind dezvoltarea regională.*** OUG 24/30.09.1998 privind regimul zonelor defavorizate, republicată

şi actualizată, MO 545/08.11.1999*** Legea 315/2004 privind dezvoltarea regională, M.O.577/29.06.2004

92

Date post:	23-Jan-2016
Category:	Documents
Upload:	ioana-pop
View:	227 times
Download:	0 times

Ec Si Pol Regionale Curs

Documents