E u x i n
E u x i n
Nr. 22 / 2007
Revista cenaclului de dezbateri spirituale
al parohiei ortodoxe
Pogorîrea Sfîntului Duh
Titan – Bucureşti
†
Cuprins:
Actualitatea
Mihai Floarea, Ecumennism, ecumenism, dar s-o ştim şi noi... 2
Bazilică creştină din secolul al IV-lea 4
Eseuri
Ioan Ştefănescu, Destinul nostru nu este fixat dinainte 5
Dialog interconfesional
Daniel Befu, Călugărul cu 1000 de copii (din „Gîndul“ din 10 sept. 2007) 10
Literatură şi religie
Victoria-Virginia Apreotesei, Icoana Maicii Domnului cu Pruncul 12
Actualitatea
Ecumenism, ecumenism, dar s-o ştim şi noi...
În „(Noul) Adevărul“ din 5 septembrie 2007 citim:
Nevoia de ecumenism
de Marius Vasileanu
In pofida agitaţiei cu privire la dosarele ierarhilor BOR, România are încă un prilej pentru a-şi promova imaginea prin Biserică. Faptul că Adunarea Ecumenică Europeană, aflată la a treia întrunire, se desfăşoară în ţara noastră vine în continuarea firească a istoricei vizite a Papei Ioan Paul al II-lea. Este un eveniment care ne onorează la extrem.
Mişcarea ecumenică a fost de-a lungul timpului orizontul asupra căruia s-au îndreptat atît speranţele, cît şi iluziile multor creştini. Unii au vorbit despre manipulări, alţii de-a dreptul au diabolizat-o. Prea adesea au fost uitate aspectele nobile, generoase, ale mişcării (mişcărilor) ecumenice şi dimensiunile profund creştine, spirituale.
Orice conaţional contrariat încă de ceea ce înseamnă ecumenismul în realitate ar trebui să facă apel nu numai la părerea vreunui duhovnic - respectabil, dar limitat de prejudecăţi şi de lipsa de informare asupra subiectului - ci recurgînd, spre exemplu, la scrierile unuia dintre cei mai calificaţi români în domeniu: Pr. Andrei Scrima.
Scepticii şi fundamentaliştii au observat zilele acestea că reprezentarea venită dinspre celelalte confesiuni creştine nu se petrece la nivelurile cele mai înalte şi şi-au exprimat reţinerea faţă de rezultatele concrete ale acestei întîlniri istorice.
Eu susţin o altă perspectivă: important este că reprezentanţii oficiali ai principalelor confesiuni aparţinînd marii familii creştine acceptă, iată, să se întîlnească. "Dialogul este ultima fibră a Creaţiei" – spunea cîndva Pr. Stăniloaie, iar acest dialog este pus în practică, mai mult sau mai puţin convins, de toate părţile.
În plus, se poate constata şi prezenţa unor observatori din partea altor religii (islam, iudaism), astfel încît se poate vorbi, fie şi în termeni modeşti, despre o poartă deschisă spre ceea ce se numeşte "ecumenism extins". Vom fi nedrepţi dacă nu vom privi spre versantul constructiv al acestei întîlniri de la Sibiu.
De la diluarea măcar parţială a unor asperităţi existente între confesiunile creştine europene, pînă la semnalele adresate politicienilor, ori la pledoaria în favoarea problemelor de mediu – toate sunt importante, dacă este să aşezăm credinţa la baza societăţii.
La limita luminoasă, unitatea creştină se află dincolo de zidurile unor clădiri, dincolo de ritual, dincolo de dogme – în însăşi fiinţa lui Hristos: este apa freatică şi esenţa care ne uneşte oricum, fie că vrem sau nu, fie că n-o ştim şi-o vom afla cîndva. Nevoia de ecumenism este totuna cu nevoia de maturizare spirituală.
Ne alăturăm opiniei dure a unui cititor anonim şi ne întrebăm: care a fost, concret, folosul mirenilor în urma acestei grandioase manifestări? Sigur, ca bucureşteni, ne bucurăm, în general, pentru ceea ce s-a petrecut la Sibiu, aşa cum se bucură, probabil, la fel de naiv ca semnatarul acestor rînduri, locuitorul oraşului Baia Mare, de pildă, aflînd că s-a desfăşurat, concomitent, în capitală, Festivalul şi concursul internaţional „George Enescu“... Dar dincolo de aceasta, în minte ni se iveşte o nebuloasă: despre ce fel de unitate creştină se poate vorbi în anul de graţie 2007 atîta vreme cît actualul papă a declarat cu numai cîteva luni în urmă ceea ce a îngrijorat şi pe cel trecut la cele veşnice, patriarhul Teoctist (cu înţelepciunea caracteristică, el comentase lapidar: Dumnezeu nu s-a bucurat auzind asemenea cuvinte de la papă...)? Cînd Occidentul se pare că nu mai poate scăpa ideologic din chingile secularismului (căci deja culege roadele aristotelismului pentru care au optat elitele sale încă din Renaştere), oare ce fel de unitate cu Orientul se mai poate concepe?...
La rîndul său, Traian Băsescu n-a pierdut ocazia de a rosti miercuri, 5 septembrie 2007 o alocuţiune cu valenţe strict politice (deci în afara chestiunii ecumenismului). Reproducem selectiv:
(...) A treia Adunare Ecumenică Europeană reprezintă semnul solidarităţii între credinţe şi o speranţă reînnoită de unitate. (...) Îmi exprim convingerea că lucrările Adunării Ecumenice de la Sibiu vor contribui la intensificarea colaborării interconfesionale în spiritul Cartei Ecumenice şi vor confirma, totodată, vocaţia României de a fi un spaţiu al dialogului şi al cooperării în vederea binelui comun în Europa.
E politic semnificativ, comentăm, că în primul an de apartenenţă la Uniunea Europeană, România – cea mai mare ţară majoritar ortodoxă – are privilegiul să găzduiască un eveniment
definitoriu pentru acţiunea comună a Bisericilor creştine şi pentru raportarea noastră responsabilă la valorile spirituale care au stat la baza identităţii europene. (...)Personalităţile fondatoare ale Europei unite au vorbit cu încredere şi speranţă despre „sufletul Europei“, despre dimensiunea spirituală a unităţii şi a solidarităţii – garanţie a reconcilierii, a păcii şi a dreptăţii spre care aspirau, acum o jumătate de secol, popoarele Europei. Astăzi este mai necesar ca oricînd să conturăm un spaţiu de reflecţie comună asupra rolului pe care Bisericile pot să şi-l asume în societăţile noastre, potrivit misiunii lor religioase, pentru a dezvolta dialogul intercreştin şi interreligios, pentru a cultiva respectul faţă de demnitatea persoanei, faţă de semeni şi faţă de natura în care credincioşii văd creaţia lui Dumnezeu.
Evenimentul care are loc la Sibiu – un veritabil model de întîlnire şi conlucrare între culturi şi confesiuni religioase – a fost prefaţat de vizita istorică în România a Papei Ioan Paul II, în 1999, iar pregătirile pentru cea de-a treia Adunare Ecumenică au început la Roma şi au continuat la Wittenberg (...).
Dumnezeu sa ne binecuvînteze, Dumnezeu să binecuvînteze popoarele noastre, Dumnezeu să binecuvînteze Europa!
(Cf. Rompress & presa scrisă).
Din mesajul final al Adunării Ecumenice de la Sibiu dat publicităţii redăm aici doar recomandările finale:
1.Recomandăm reînnoirea misiunii noastre ca şi creştini şi ca biserici, de a-L proclama pe Hristos ca Lumina şi Salvatorul Lumii.
2. Recomandăm sa se continue discuţiile privind recunoaşterea botezului, fiind conştienţi de importantele realizări pe această temă în mai multe ţări şi fiind conştienţi de faptul că această chestiune este strîns legată de înţelegerea euharistiei.
3. Recomandăm să se găsească modalităţi de a identifica experienţe care să ne unească: să ne rugăm unul pentru celălalt, pelerinaje ecumenice, studierea teologiei în comun, iniţiative sociale şi diaconice comune, proiecte culturale şi sprijinirea vieţii societăţii pe baza valorilor creştine4. Recomandăm întreaga participare a întegului popor al lui Dumnzeu şi la această adunare, în particular să ţinem cont de apelul tinerilor, al bisericilor, al minorităţilor entice şi al persoanelor cu dizabilităţi.
5. Recomandăm ca bisericile noastre să recunoască [faptul] că emigrantii străini nu sunt doar beneficiari ai grijii creştine, ci şi ei pot să joace un rol activ în viaţa bisericii şi în a societăţii. Să oferim o mai bună îngrijire pastorală emigrantilor, celor care cer azil şi refugiaţilor şi să promovăm drepturile minorităţilor etnice în Europa, în mod special al romilor.
6. Recomandăm să implementăm în continuare Cartea Ecumenică [drept] un ghid stimulator pentru călătoria noastra ecumenică în Europa.
7. Recomandăm creştinilor din Europa să sprijine obiectivele de dezvoltare ale Naţiunilor Unite ca un pas urgent înspre stoparea sărăciei
8. Recomandăm să aibă loc un proces consultativ care să pună accent pe justiţia ecologică în contextul schimbărilor climaterice. Recomandăm responsabilitate europeană pentru o evoluţie justă a globalizării
9. Recomandăm susţinerea iniţiativelor de anulare a datoriilor Africii şi un comerţ cinstit10. Recomandăm ca perioada între 1 septembrie şi 4 octombrie să fie dedicată rugăciunii pentru protecţia Creaţiei şi a promovării unui stil de viaţă sustenabil care să combată modificările climaterice".
(Cf. „România liberă“ din 10 septembrie 2007).
Aşadar, toată vînzoleala despre care scriem are 99% conotaţii politice, iar a trage din aceasta vreun folos spiritual autentic, folositor pentru creştinul practicant, e un demers aproape imposibil.
†
Preluăm din „Ziua“ nr. 4037 din 18 septembrie 2007:
Descoperire unică in arealul fostei provincii Dacia
Bazilică paleocreştină din secolul al IV-lea
-- În localitatea Izvoarele, jud. Mehedinţi, arheologii de la Muzeul Regiunii Porţilor de Fier din Drobeta Turnu Severin au făcut o descoperire unică în arealul fostei provincii Dacia: o bazilică paleocreştină, valoros document istoric privind calitatea şi amploarea locuirii daco-romane din secolul al IV-lea.
Inundatiile puternice din vara anului 2006 au erodat suprafeţe întinse din malul Dunării. Aşa au apărut, în apropierea km fluvial 860, din satul Izvoarele, urme de piatră, cărămizi, ţigle şi olane ce datează din epoca romană. „Primul gînd al nostru a fost că am descoperit locul unei cetăţi romane necunoscute pînă acum, ridicată în perioada de după părăsirea Daciei de către romani. In sectorul oltean al Dunarii sînt numeroase asemenea cetăţui, avanposturi romane la nordul Dunării", ne-a declarat dr. Ion Stîngă, directorul Muzeului Regiunii Porţilor de Fier.
Săpăturile arheologice de salvare, iniţiate de Muzeul Regiunii Porţilor de Fier din Drobeta Turnu Severin, au scos la iveală cu totul altceva: urmele unei zidării ce nu puteau aparţine unei construcţii militare, fiind foarte subţiri. „Zidurile circulare descoperite la început ne-au dus cu gîndul la un edificiu civil sau religios. Monedele descoperite în stratul de cultură ne datează construcţia, cu siguranţă, în secolele IV-V d.H. Treptat, cercetarea arheologică ne-a confirmat că avem de-a face cu o bazilică paleocreştină", afirmă Costi Para, restaurator şi responsabil de şantier.
„Avem documentat arheologic faptul că, la nordul Dunării, romanii şi-au păstrat o zonă de influenţă de 15-20 km în adîncime, zonă presărată cu fortificaţii şi posibile aşezări omeneşti. Descoperirea acestei bazilici paleocreştine constituie un document istoric capital privind intensitatea locuirii populaţiei daco-romane la nordul Dunării, după retragerea aureliană. Dacă la sud de Dunăre sînt cunoscute multe asemenea bazilici – tot în marile fortificaţii romane tîrzii –, o singură bazilică paleocreştină mai cunoaştem, cu certitudine, la nordul Dunării – însă într-o cetate, la Sucidava (Celei). Noua descoperire, construcţie impunătoare în comparaţie cu cele cunoscute la sudul Dunării, presupune existenţa obligatorie, în apropiere, a unei comunităţi creştine puternice, grupate într-o aşezare rurală (sat) destul de întinsă. Numărul mare de monede, ceramică specifică secolelor IV-V p. H. ne sugerează existenţa unei întinse aşezări rurale, strîns legată economic şi spiritual de lumea romană sud-dunăreană", precizează dr. Stîngă. Cercetările arheologice vor continua la Izvoarele şi în anii următori.
Magda SEVERIN
Ne bucurăm foarte mult pentru succesul arheologilor. El vine să ateste continuitatea spiritual-materială a românilor creştini în zonă – motiv de reală mîndrie pentru noi.
Mihai Floarea
Eseuri
DESTINUL NOSTRU NU ESTE FIXAT DINAINTE
Prin alegerile pe care le facem în fiecare zi putem influenţa destinul nostru. Fiecare spirit vine la întrupare aici, în plan terestru, să experimenteze ceva ce-i lipsea din arsenalul cunoaşterii sale. Unii au venit să experimenteze fericirea, iar alţii suferinţa.
Scopul acestei vieţi este pregătirea pentru adevărata existenţă în care vom intra după moartea biologică. Omul merge după moartea sa în locul pe care şi l-a pregătit prin traiul său petrecut pe pămînt.
Viaţa noastră în această lume nu este întîmplătoare. Totul face parte dintr-un plan cosmic aflat în desfăşurare. Toţi facem parte din acest plan. Lumea aceasta ne oferă şansa să creştem, să evoluăm spiritual şi să ajungem la Dumnezeu.
***
Fiecare din noi este un microcosmos care reflectă şi conţine macrocosmosul. Deci cu toţi conţinem înăuntrul nostru amprenta întregului univers. Noi nu suntem din lume, ci lumea se află înăuntrul nostru. Înăuntrul nostru se află amprenta întregii omeniri. Amprenta universală se află în ADN-ul nostru. Fiecare celulă din ADN-ul nostru conţine întreaga istorie de evoluţie a vieţii noastre.
Toată viaţa noastră nu-i decît un mănunchi de deprinderi, de obiceiuri practice emoţionale, intelectuale, organizate sistematic pentru fericirea sau nenorocirea noastră, conducîndu-ne fatal către destinul nostru implacabil. Iadul cu toate chinurile viitoare, despre care vorbeşte teologia, nu-i mai grozav decît infernul prezent, pe care ni-l realizăm singuri în această lume, cultivîndu-ne pozitiv sau fals caracterul cu ajutorul deprinderilor.
Noi am venit pe lume nu pentru a ne bucura pentru anumite plăceri, nu pentru a acumula cît mai multe avuţii, căci toate acestea rămîn şi odată cu moartea nu iei nimic din ele. Nu uitaţi că atunci cînd veţi trece în viaţa de dincolo nu veţi putea lua nimic material, ci numai ce aţi acumulat spiritual. ALEGEŢI SĂ AVEŢI MAI MULT, DAR NUMAI PENTRU A DĂRUI MAI MULT.
Bunurile materiale adunate în cantitate mai mare decît este necesar împinge omul spre dezastru. Bunurile materiale posedate în exclusivitate devin temniţa în care moare omenescul. Este mormîntul în care se îngroapă omul spiritual. Să nu-ţi doreşti averi că vei deveni în mod sigur sclavul lor. Deci, cînd posezi ceva şi lucrul acela te va poseda. Ataşează-te de ceva şi te vei simţi în mod sigur întemniţat.
Cei care îşi petrec viaţa în abundenţă şi fericire nu vor putea evolua din punct de vedere spritual. Ce-i foloseşte omului să cîştige lumea întreagă dacă îşi va pierde sufletul. (Marcu 8,36) Ţinînd într-o mînă vila şi în cealaltă mînă maşina îţi va fi imposibil să te mai gîndeşti la problemele spirituale. Venim pe această planetă pentru a evolua, nu pentru a ne construi imperii personale.
Omul este acela care îşi pregăteşte propria sa nimicire. Noi suntem executorii lipsiţi de milă ai propriului nostru destin. Separarea de spirit provoacă îmbătrînirea şi moartea trupului.
Noi suntem înconjuraţi de faptele, vorbele, dorinţele, gîndurile şi voinţa noastră, care ne separă de restul lumii. De aceea pentru a ne schimba destinul este suficient să ne schimbăm faptele, dorinţele, gîndurile şi mai ales voinţa. Deci, de voinţa noastră depinde soarta noastră. Numai schimbîndu-ne interiorul, evoluînd spiritual, vom reuşi să schimbăm şi condiţiile exterioare. Cu voinţă răzbiţi prin toate: voieşte numai şi totul vei putea. Fiecare fiinţă umană, prin gîndurile şi acţiunile sale devine modelatorul propriului său destin. Tu singur îţi predestinezi viitorul prin repetarea acţiunilor bune sau rele, benefice sau dăunătoare. O acţiune repetată inconştient te va subjuga şi va creea o dorinţă trupească de a o repeta. Apoi începi să te lamentezi că aşa ţi-a fost destinul.
Analizează-ţi acţiunile şi vezi dacă viaţa ta îţi este controlată de obiceiuri greşite. Sclavia faţă de simţuri, cum ar fi plăcerea de a consuma alcoolul şi desfrîul sexual te va distruge. Responsabilitatea pentru faptul că viaţa actuală îţi este plăcută sau amară îţi revine numai ţie. Tu eşti singurul vinovat pentru faptul că nu poţi scăpa de obiceiurile rele pe care le ai. Felul cum alegi să trăieşti un anumit eveniment va determina modul în care se va desfăşura destinul tău în continuare. Cheile pentru schimbarea realităţii noastre viitoare se află în alegerile pe care le facem în interiorul nostru.
Destinul nostru nu este fixat dinainte. El nu este ceva complet predestinat. Noi avem întotdeauna posibilitatea de a alege.
Noi suntem cei care facem alegerea. Nimeni altcineva nu poate alege în locul nostru, indiferent cît de dificilă ar fi situaţia în care ne aflăm. Deci, prin alegerile pe care le facem determinăm tot ceea ce urmează să ni se întîmple. Nimeni nu este scutit de consecinţele acţiunilor sale.
Pur şi simplu omul îşi modelează destinul în fiecare moment. Destinul este ceva creat de noi în fiecare moment al vieţii noastre atunci cînd facem alegerea. Prin alegerile pe care le facem în viaţa de zi cu zi, noi suntem cei care construim, piatră cu piatră, drumul sau calea spre rai sau spre iad. Noi trăim iadul sau raiul chiar acum şi aici.
Nu vă condamnaţi soarta. Acceptaţi ceea ce se întîmplă, nu ca pe o manifestare de resemnare sau cedare, ci mai degrabă, ca o recunoaştere a ceea ce se întîmplă de fapt. Nimic nu este întîmplător şi merităm tot ce ne este dat să suportăm. De la asumarea sau acceptarea situaţiei noastre putem trece la schimbarea acelor lucruri care stau în puterea noastră să le schimbăm.
Viaţa ta e un dans. Ea nu este bună nici rea. E o mişcare, un continuum. Alegerea ta este una singură: poţi dansa sau nu. Decizia de a nu dansa nu te va scoate de pe ring. Dansul va continua în jurul tău, căci tu faci parte din el.
Această lume este o şansă şi ai venit aici ca să înveţi. A învăţa înseamnă a face greşeli şi a le corecta. Doreşte să recunoşti fiecare greşeală pe care o faci – ca să poţi învăţa continuu din ea. Fiecare greşeală este un dar, fiindcă îţi oferă şansa corecţiei. Nu există greşeală ce nu poate fi corectată, nici abatere ce nu poate fi iertată. Trebuie ca mai întîi să recunoşti greşeala ca să poată fi iertată.
În fiecare etapă a vieţii tale Dumnezeu îţi hărăzeşte cîte o încercare. În timpul vieţii din toate bătăliile înveţi cîte ceva, inclusiv din cele pierdute. Fiecare drum pe care ai călătorit ţi-a oferit în dar o experienţă trăită, te-a ajutat să evoluezi. În sensul cel mai profund viaţa ta a fost şi va fi în continuare un lanţ de şanse succesive.
Toate evenimentele negative sunt binecuvîntări deghizate, pentru că durerea are un scop. Ea ne învaţă şi ne îndrumă spre nivelurile mai înalte de conştiinţă. Din tot ce se întîmplă în existenţa noastră noi învăţăm o lecţie. Totul face parte din călătoria noastră. Părţile noastre pozitive şi negative ne-au adus aici unde suntem noi astăzi. În fiecare zi, fiecare din noi face o mulţime de alegeri care au impact asupra vieţii noastre.
Opţiunea ne permite să alegem, să selectăm, să decidem între posibilele căi de urmat. Să mergem la dreapta sau la stînga. Să mergem înainte sau înapoi, să fim fericiţi sau trişti, iubitori sau plini de ură, satisfăcuţi sau nemulţumiţi. Posibilitatea de a alege ar putea fi cel mai de preţ dar al nostru. Prezentul se bazează pe alegerile pe care le-am făcut pînă acum, iar viitorul va depinde de deciziile noastre, chiar din acest moment. Noi suntem singurii răspunzători de viaţa noastră pentru că numai noi avem posibilitatea de a ne schimba vieţile noastre.
Un cuplu vieţuieşte atîta vreme împreună pînă-şi eliberează karma şi-şi achită datoriile karmice, apoi fiecare îşi urmează firul destinului. Cînd sunt datorii karmice o persoană poate avea două sau trei căsătorii într-o viaţă pămînteană, şi asta fără să fi săvîrşit vreun păcat.
Cu cît omul îşi cunoaşte cu mai mare exactitate viitorul, cu atît e mai tare ispita de a-şi schimba destinul. Iar acest lucru are consecinţe tragice. De aceea, nu îi este dat fiecăruia să-şi cunoască viitorul. Dacă informaţia îşi urmează cursul, ea trebuie să lase omului şi libertatea de a alege. În măsura în care omul este bine orientat la nivelul interior, în acea măsură el va alege varianta corectă. Noi suntem creatorii fericirii sau ai nefericirii noastre.
Viaţa pe pămînt este un şir de lecţii, pe care omul trebuie să le înveţe pentru a evolua spiritual. Tot ceea ce aţi considerat ca fiind neplăceri, umilinţe, fapte josnice îndreptate împotriva voastră au fost de fapt prilejuri de purificare a sufletului. Acceptaţi-le şi mulţumiţi-I Lui Dumnezeu pentru ele. Durerea nu este o pedeapsă. Este o experienţă, o lecţie din care avem ceva de învăţat.
Noi trebuie să acceptăm cu bucurie tot ceea ce ni se întîmplă şi cu atît mai mult învăţăm din asta. Ori de cîte ori intervenim în ordinea firească a lucrurilor apare suferinţa. Imediat ce nu mai intervenim suferinţa încetează.
Să nu faci niciodată responsabil pe cineva pentru greşelile tale. Admite şi vei învăţa din ele. Trebuie să trăieşti cu greşelile tale, pînă cînd ţi le vei îndrepta. Dumnezeu ne ne-a dat totul de-a gata ca să fim terminaţi ca nişte obiecte, ci ne-a lăsat cinstea ca noi înşine, prin alegerile pe care le facem să dobîndim desăvîrşirea.
Dumnezeu ne-a dat liberul arbitru şi ne-a lăsat libertatea să greşim şi să ne trăim experienţele cum vrem; de aceea ni se întîmplă atîtea neplăceri. Dumnezeu este în permanenţă în interiorul nostru, vede tot ceea ce se întîmplă, dar ne lasă libertatea să alegem. Trebuie să acceptăm şi să înţelegem că numai noi suntem pe deplin răspunzători de tot ceea ce ni se întîmplă. În acest caz noi trebuie să alegem o singură soluţie, să ne schimbăm obiceiurile şi deciziile.
Omul are puterea, în baza liberului arbitru, să asculte de voia Lui Dumnezeu sau să nu o facă, să se încadreze în legile morale care îi dau fericirea sau să le calce. Omul poate folosi libertatea în mod greşit, chiar împotriva Lui Dumnezeu. Folosind greşit libertatea el devine cauza tuturor suferinţelor sale şi ale altora. În funcţie de calea pe care o aleg oamenii, ei îşi creează infernul sau paradisul. Omul poate alege a deveni asemenea lui Dumnezeu sau animal.
Dumnezeu ne vorbeşte prin întîmplări, prin semne, prin oameni care ne apar în cale. Întîlniri întîmplătoare nu există. Felul în care răspundem acestor întîlniri arată dacă suntem pregătiţi să primim mesajul.
Toţi oamenii cu care ne întîlnim au un mesaj pentru noi. Acordaţi atenţie tuturor celor care se oferă să vă ajute, pentru că toţi au un rol de jucat, un dar de adus. Toţi oamenii pe care tu vrei să-i vezi cel mai puţin îţi pot oferi cele mai importante lecţii. Dumnezeu foloseşte orice fiinţă umană pentru a ne da o lecţie, a ne pedepsi sau a ne răsplăti. Dumnezeu vrea să înveţi din fiecare încercare pe care ţi-o dă. Tu trebuie să înţelegi lecţia pe care El doreşte să te înveţe.
Dacă ne analizăm fiecare din noi diversele împrejurări fericite sau neplăcute ale vieţii, vom vedea că în multe ocazii am primit sfaturi de care nu am ţinut seama întotdeauna şi care ne-ar fi scutit de multe necazuri şi neplăceri ale vieţii.
Tu nu eşti răspunzător pentru alegerile făcute de alţii şi nici ei nu sunt răspunzători pentru ale tale. Dumnezeu nu pedepseşte pe nimeni pentru alegerile făcute, ci noi înşine culegem ce am semănat.
Te afli aici, pe acest pămînt, pentru a-ţi supraveghea propria ta evoluţie şi nu pe a altora. Este inutil să-ţi iroseşti energia pentru a-i judeca şi a-i dirija pe alţii. Tot ceea ce se întîmplă în viaţa altora nu te priveşte pe tine. Tu trăieşti pe acest pămînt pentru evoluţia ta spirituală şi nu pentru a altora.
Află că nu există păcate, ci numai încercări prin care trebuie să treacă omul pentru a-şi întări spiritul şi a evolua aici, pe Terra.
Dacă un băiat simte nevoia să se drogheze înseamnă că el are de trăit o experienţă prin asta. Nici părinţii, nici altcineva n-are dreptul să-l critice sau să încerce să-i controleze viaţa. Răspunderea îi aparţine numai lui. El singur va hotărî cînd să înceteze, şi asta se va întîmpla cînd va fi învăţat ceea ce avea de învăţat. El singur va trebui să suporte consecinţele alegerilor sale.
Pericolul pentru acest copil este acela de a fi înconjurat de persoane care stau pe capul lui, spunîndu-i că nu este corect ce face şi încearcînd să-l împiedice să facă acel lucru. Astfel nu vor reuşi decît să-l întărîte şi mai mult. O va face pentru a se răzbuna, pentru a sfida autoritatea. Dacă un copil se hotărăşte să poarte părul lung, să se lase de învăţat, să mănînce diferit, să gîndească diferit, e alegerea lui.
Evită să ascunzi propriile alegeri greşite şi să le strigi în gura mare pe ale altora. Recunoaşteţi greşelile şi fi tolerant faţă de greşelile pe care le fac alţii.
.
x x x
Pămîntul este o şcoală uriaşă în care progresezi continuu, treptat, din clasă în clasă. Unii sunt în clasa I-a, în timp ce alţii se pregătesc să înceapă şcoala. Alţii sunt deja la universitate. Nimeni nu este mai bun decît celălalt. Toţi suntem în devenire.
Poteca spre lumină este strîmtă şi sus vînturile sunt foarte puternice. Cu cît îţi doreşti mai mult să urci şi să reuşeşti să parcurgi calea spre lumină cu atît încercările sunt mai puternice. În prezent unii dintre noi am devenit candele stinse, lanterne defecte, felinare în care a suflat vîntul necredinţei şi al prostiei.
Acum noi trebuie să fim lumină şi să radiem numai lumină. Fiecare este dator să-şi cunoască rostul în această lume şi să devină o sursă de lumină, iubire, armonie, pace şi bucurie. Aceste lucruri nu se fac la bătrîneţe, cînd suntem deja uzaţi, bolnavi, senili, irascibili şi neputincioşi. Să nu-i dăruiţi lui Dumnezeu o epavă! Dăruiţi ce aveţi mai bun în voi, dragostea voastră şi puterea. Omul care pierde legătura cu Dumnezeu nu are şanse de supravieţuire.
Să înţelegem odată pentru totdeauna că nu Dumnezeu hotărăşte pentru noi sau că El ne pedepseşte. Noi ne pedepsim singuri prin ceea ce facem, adică suntem proprii noştri arhitecţi. Astfel se manifestă acest sistem perfect creat de Dumnezeu, care se numeşte LIBERUL ARBITRU.
Nu uita că acum se dă lupta ta, acum sunt jocurile tale olimpice şi nu mai poţi da înapoi. De ziua de azi şi de lupta de acum depinde biruinţa sau înfrîngerea ta definitivă. Nu te lăsa învins la cea dintîi descurajare. Luptă mai departe căci şi cei care au clădit imperii s-au înălţat după înfrîngeri.
Acum fiecare este la vîrsta cînd trebuie să se hotărască, deoarece mai tîrziu va suferi jugul destinului creat de el, va geme în mormîntul ce sigur şi l-a săpat, fără a mai ridica piatra de pe el. SURÎDE DESTINULUI CARE TE LOVEŞTE ŞI NU LOVI PE NIMENI.
Singuri ne toarcem firul destinului şi bun ori rău nu va fi desfăcut niciodată de nimeni în afară de noi înşine.
Ioan Ştefănescu
Dialog interconfesional
Inaugurăm o nouă rubrică inspiraţi de dialogul de la Sibiu din septembrie. Sperînd să găsim suficient material pentru a o susţine, vă propunem pentru început următoarul articol, preluat din ziarul „Gîndul“ din 10 septembrie 2007:
Călugărul cu 1.000 de copiide Daniel BEFU | 05 SEPTEMBRIE 2007
Fundaţia Concordia, a lui Pater Georg, a cules de pe străzi, în 16 ani, 1.000 de copii, îngrijiţi acum de 300 de angajaţi şi zeci de voluntari. Dar, ca lucrurile să meargă strună, a fost nevoie de prieteni influenţi: „Tot guvernul Austriei a fost deja la noi. Toţi miniştrii din ultimii ani”, povesteşte, în română, Pater Georg.
Congregaţia i-a spus în ’91 călugărului iezuit Georg Sporschill: „Pater Georg, du-te în România pentru 6 luni“. Cu o valiză în mînă, a luat trenul din Viena cu destinaţia Gara de Nord. La finalul călătoriei, dicţionarul îl învăţase deja zece cuvinte româneşti. Întîmpinarea de la gară e de neuitat: „Au fost mulţi copii care plîngeau, mulţi tineri drogaţi şi violenţi. Şi au făcut un test dacă ne e teamă de ei. Ne-au bătut, ne-au provocat. A fost ca o luptă“. Călit de la Viena, unde lucrase cu oameni ai străzii şi foşti puşcăriaşi, l-a luat ca pe un show de bun venit.
România era o ţară tristă în acea clipă, cu un Bucureşti ce nici măcar centrul nu-l avea luminat, întunericul de pe stradă fiind înviorat doar de scîrţîitul sinistru la colţ de stradă al roţilor pe şinele de tramvai. Vizitele la Gara de Nord s-au înteţit şi deodată copiii străzii au devenit umani. Se jucau: „Era un grup de copii mici şi se jucau cu ceva. Unul îl învîrtea deasupra capului şi-apoi îl arunca, iar alt copil îl prindea. Cînd au venit la noi, am văzut cu ce se jucau. Cu un şobolan mort. Îl învîrteau de coadă şi-l azvîrleau între ei“. I-a cules de pe stradă, erau 20 de copii şi, după modelul familiei, i-a băgat într-o casă. Cînd casa a fost plină, a început o altă casă şi, neostoit, a tot umplut case, vreme de 16 ani.
Pater Georg a început cu nişte căsuţe ridicate într-un fost CAP, la marginea unui sat de lîngă Ploieşti, iar acum are 500 de copii în România, 300 în Moldova şi alţi 200 la Sofia şi Odessa – 1.000 în total. Au fost şi vremuri tulburi, în care călugărul iezuit s-a simţit copleşit, dar atitudinea aurolacilor i-a dat din nou curaj: „Mă aflam odată la Gara de Nord. Era acum 10 ani. Mulţi tineri au venit şi ne cunoşteam de mult cu ei. Le tot promisesem că o să le găsesc şi lor un loc. Şi-aşa au mers lucrurile că nu am putut. Şi dînşii au fost foarte furioşi. S-au strîns în jurul meu, erau mulţi şi mi-a fost frică de ei. Dar le-am zis omeneşte: «Nu pot, aşa-mi pare de rău!». Atunci, în loc să mă lovească, au scos dintre ei un copil mic care se numeşte Răzvan şi mi-au spus: «Acceptăm că nu ai nici un loc pentru noi. Dar pe acest copil mic trebuie să îl iei». Şi l-am luat. Am fost foarte mişcat că ei au căutat un loc pentru acest copil mic, nu pentru ei“. Povestea lui Răzvan, copilul salvat atunci, e la fel de banală ca a altor sute de copii pribegi. S-a născut în nişte ruine, din foşti copii ai străzii crescuţi mari. Are amintiri încă fierbinţi din acei ani: „Era frig. Într-o zi, mama s-a dus la lemne şi s-a lovit, s-a infectat la picior foarte rãu, n-a vrut să se ducă la spital şi de-atuncea parcă a urmărit-o un blestem. S-a lovit şi mai rău, că a picat de pe un pod. Au adus-o acasă şi a murit acolo pe jos, cu noi. Tata m-a pus apoi la cerşit. Stătea într-un loc, mă pîndea cum cerşesc, apoi mă chema la el şi-mi smulgea banii pentru băut şi ţigări“. La 4 ani şi-a luat destinul în mîini. A fugit de-acasă, adică de pe stradă, la nişte rude, adică tot pe stradă. lar rudele, Moise şi Ivana, l-au chemat pe Padre. Ţîncul, care seara se ducea prin blocuri şi lua preşurile de la uşi învelindu-se cu ele să nu moară de frig, a fost săltat de-o dubă. A fost salvarea lui: Am ajuns seara la centru şi au venit foarte mulţi copii la geam şi se întrebau: cine mai e şi copilul acesta? Eu eram foarte speriat. Nu ştiam ce-o să păţesc, că eram venit de pe stradă“. Cînd s-a dat jos, un băieţel i-a zis: „Uite, tu o să stai cu mine şi o să ne jucăm împreună“. Acum Răzvan trece pe-a 8-a, ştie germana şi în Austria a fost de 4 ori: la Viena, Innsbruck şi Salzburg, cu avionul. Povesteşte tuturor ce-a văzut din avion: „Vezi totul foarte mic. Dungi negre, roşii şi albastre“.
Tată pentru atîtea fiice şi fii, călugărul, om al lui Dumnezeu, s-a prins într-un vîrtej al lumii din care nu mai poate evada: „Niciodată nu sunt singur cu mine. Dacă cerşiţi 4 milioane de euro în fiecare an, aveţi multe scrisori de scris şi legături de ţinut. Cel mai adesea sunt pînă la miezul nopţii la birou, pentru că am multe de făcut”. Iar cînd nu e la birou e pe drum: „Ieri am fost la Viena, astăzi sunt la Ploieşti şi diseară sunt la Braşov, că este o inaugurare a unei firme mari din Austria care este un sponsor pentru noi care ne dă tot lemnul şi maşinile pentru atelierele noastre. De aceea eu voi binecuvînta această fabrică nouă“.
Timp pentru rugăciune adesea n-are decît cînd trage pleoapa peste ochi, dar crede că pe Dumnezeu poţi să-l găseşti în orice lucru: „Dacă dai viaţa ta pentru copii e un fel de spiritualitate şi dacă lucrezi bine, ai o inimă deschisă şi dacă tu iei copii cei mai grei, cei mai dificili, abandonaţi de toţi şi ai grijă de ei, e felul tău de-a te ruga“. Misionarul şi-a zidit şi o mică mănăstire în România, din 1.000 de cărămizi: „Zidurile mănăstirii mele sunt copiii pe care i-am salvat“. În mănăstire ţine chiar şi slujbă: „În ultimii zece ani am sărbătorit noaptea sfîntă de Crăciun la gară, cu copiii de acolo, cîte 50-100 de copii. N-am avut nimic decît lumînări şi nişte prăjituri, dar am simţit că Isus s-a născut în mijlocul nostru, pentru că toţi au fost aşa bucuroşi, mai bucuroşi decît oamenii din casele frumoase. Cred că bogăţia este un pericol mare. Dacă o ţară sau cineva este bogat, crede că nu mai are nevoie de Dumnezeu. Copiii noştri au o inimă mare, plină de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru oameni mult mai mult decît copiii din ţări foarte bogate“.
Călugărul cel lacom de 16 ani tot dă tîrcoale gării, înşfăcînd din mizerie şi suferinţă copii. Desfătarea lui cea mai mare e ca pe copilul care a fost pe stradă să-l revadă din nou în casa de copii, altfel îmbrăcat, făcut duş, hrănit, cu şcoală, că a devenit un om adevărat şi rîde fericit.
Călugărul iezuit este un călugăr fără mănăstire, trimis în lume să-şi împlinească misiunea. Pribeag pe pămînt, iezuitul trebuie să-şi aibă mănăstirea în inima lui, iar cînd face o haltă, clădeşte ziduri mănăstirii prin însăşi lucrarea sa. Dacă-i pe stradă, lucrează cu copiii străzii şi acolo e biserica lui. Dacă-i profesor la universitate, rafturile bibliotecii sunt zidurile mănăstirii lui. Cînd Pater Georg a venit în România, Biserica Ortodoxă s-a zbîrlit crezînd că sub masca carităţii face misiune. Acum fundaţia călugărului iezuit are 1.000 de copii, toţi ortodocşi.
Literatură şi religie
Icoana Maicii Domnului cu Pruncul
În anul 1863 doi ieromonahi, Nifon şi Nectarie, de la Schitul Prodromul din Sfîntul Munte, au venit în Ţările Române să caute un iconar iscusit şi cu viaţă plăcută lui Dumnezeu, care să le zugrăvească o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul pentru schitul lor. Cercetînd cu de-amănuntul şi ajungînd pînă la Iaşi, au găsit acolo un meşter vestit pe nume Iordache Nicolau. Acesta s-a învoit să le facă o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul în braţe.
După obiceiul lui, a făcut mai înainte multe rugăciuni şi privegheri cu post, cerînd de la Dumnezeu ajutor şi inspiraţie. Începînd lucrul hotărît şi înfăţişînd pe Maica Domnului cu Pruncul pe un scaun împărătesc, a pictat mai întîi sfintele lor veşminte şi conturul trupului. Cîteva zile în şir apoi s-a străduit să lucreze minunatele lor feţe, dar oricît s-a silit, cu niciun chip n-a izbutit să realizeze ceva pe măsura sfîntei lor înfăţişări.
Înţelegînd în cele din urmă că nu ar fi vrednic de o asemenea lucrare şi zdrobit de întristare, a învelit icoana neterminată într-o pînză curată şi a hotărît în inima lui să nu se mai atingă de ea pînă ce nu va primi de la Dumnezeu vreun semn de iertare şi ajutorare.
Oana-Maria Bulimar Henciu, Icoana Maicii Domnului cu Pruncul
Pictură pe sticlă, 21 x 29,5 cm. Culori acrilice şi foiţă de aur
Cîteva zile şi nopţi a petrecut în post şi rugăciune şi neaflînd niciun semn, a deznădăjduit.
Cuvioşii călugări care îi făcuseră comanda, cuprinşi şi ei de păreri de rău, s-au hotărît să o ia chiar în acea stare cu gîndul că vor găsi la Sfîntul Munte un meşter mai priceput care să zugrăvească şi sfintele feţe. Cu aceasta s-a învoit şi bietul Iordache Nicolau şi venind ei dimineaţa la atelier să ia icoana, iconarul a început să plîngă şi să se roage de iertare. Ridicînd însă pînza de pe icoană, o! Minunile Maicii Domnului! S-au arătat ochilor celor de faţă chipurile sfinte gata săvîrşite, cu dumnezeiască măiestrie, ca şi cum ar fi fost vii în splendoarea luminii lor. Căzînd la pămînt cu uimire şi mare spaimă, zugravul a dat slavă lui Dumnezeu şi mulţumire pentru o asemenea minune. Apoi, fericit, chemîndu-şi ucenicii, vecinii şi pe toţi cunoscuţii, le-a arătat tuturor dumnezeiasca arătare a feţelor împărăteşti nefăcute de mînă omenească.
Năvălind poporul cu mare spaimă dar şi cu bucurie în atelierul meşterului, a început să aprindă lumînări şi candele, slăvind într-un glas frumuseţea sfintelor chipuri.
Ajungînd vestea pînă la Mitropolie, a sosit la umilul atelier însuşi mitropolitul cu întreg clerul.
A alergat acolo şi Sfîntul Calinic Miclescu, însoţit de ucenicii săi şi, căzînd în faţa sfintei icoane, au înălţat rugăciuni şi au început să privegheze cîteva zile şi nopţi în şir.
Cuvioşii Nifon şi Nectarie, temîndu-se că de acum poporul nu-i va mai lăsa să ia icoana ca s-o ducă la Sfîntul Munte, au profitat de cîteva clipe de neatenţie şi, învelind repede icoana într-o pînză albă dinainte pregătită, s-au urcat într-o trăsură şi au pornit spre Galaţi, de unde urmau să se întoarcă la Sfîntul Munte cu un vapor. Pe drum, la trecerea sfintei icoane se săvîrşeau minuni: vindecări şi întoarceri la credinţă, multe semne de milostivire din partea Sfintei Maicii Domnului.
Prinzînd de veste despre toate acestea, domnitorul Alexandru Cuza a trimis vorbă să facă preoţii români cumva şi să oprească icoana în ţară. Dar îndată a început faţa Maicii Domnului a se umbri de mîhnire şi a se arăta ca asudată, îngreuind călătoria. Înţelegînd clerul şi poporul că voia Sfintei Împărătese este să meargă la Sfîntul Munte, nu s-au mai împotrivit. Au priceput cu toţii că, în bunătatea ei, lăsînd în urmă mulţimea minunilor şi bucuria de a se săvîrşi lucrarea icoanei pe pămîntul românesc, Maica Domnului a lăsat şi dovada că nu va părăsi România.
Fiind urcată icoana pe vapor, călugării au pornit spre Sfîntul Munte. Cînd au ajuns la destinaţie, o altă minune: cuvioşii părinţi de la toate mînăstirile din Sfîntul Munte veniseră în întîmpinarea ei cu mari alaiuri, cu tămîieri şi făclii, cîntînd şi înălţind laude lui Dumnezeu pentru marele dar. Au dus deci sfînta icoană la Podromul, aşezînd-o călugării în mijlocul bisericii. Îndată chipul Maicii Domnului s-a luminat precum spicul grîului în razele soarelui. Privirea ei li s-a arătat tuturor plină de duioşie, o blîndeţe şi stăpînire de dragoste nesfîrşită umplînd inimile celor de faţă. Oricine venea de-acum s-o vadă, simţea acelaşi amestec de bucurie şi dragoste cu neputinţă de rostit. Mai ales în timpul marilor praznice, în timpul privegherilor de noapte şi cu deosebire la 12 iulie, cînd se prăznuieşte minunea feţei Sale şi a Pruncului, se arăta faţa ei transfigurată de o lumină cerească, îndulcind inimile închinătorilor.
Mai tîrziu, cîţiva iscusiţi meşteri iconari de la Sfîntul Munte s-au încumetat şi ei să zugrăvească o icoană asemănătoare avînd drept model pe cea nefăcută de mînă omenească. Oglindă a bunătăţii Maicii Domnului, care a voit să trimită şi românilor harul sfîntului său chip, icoana a putut fi pictată şi s-a adus la Schitul Darvari din Bucureşti, care pe atunci era Prodromul călugărilor români, unde poposeau mereu cei veniţi de la Sfîntul Munte. Această oglindă a icoanei s-a dovedit, la rîndu-i, izvorîtoare de mîngîieri şi foloase duhovniceşti, spre bucuria celor care cădeau dinaintea ei cu evlavie.
În timpul prigoanei atee de după al doilea război mondial, odată cu instalarea comunismului în ţară, stareţul schirului, Arhimandritul Simeon Ciumandra, căutînd s-o ferească de profanare sau chiar de distrugere (cum s-a întîmplat cu alte icoane făcătoare de minuni), a ascuns-o în chilia sa păzind-o cu mare străşnicie. Astfel, ani în şir, vederea acestei sfinte icoane, oglinda Podromiţei de la Sfîntul Munte, nu a mai fost lăsată spre închinare. Însă harul său răzbătea nevăzut în sfîntul schit şi în chip tainic închinătorii de aici s-au folosit în continuare de el. Aceasta s-a petrecut pînă în 1959, cînd schitul a fost desfiinţat din rînduiala monahicească iar cuvioşii călugări de aici au fost izgoniţi care încotro, biserica aşezării devenind de mir. Atunci a dispărut şi sfînta icoană, fiind dusă în locuri neştiute.
Totuşi, biserica n-a fost părăsită de har şi îndurare din partea Maicii Domnului, fiind cîrmuită de preoţi vrednici şi preocupaţi de înduhovnicirea credincioşilor de aici. Printre aceştia s-au remarcat pr. Teodorescu şi pr. Adrian Niculcea, acesta din urmă fiind şi ultimul paroh care a slujit în sfîntul lăcaş. Sfinţia sa a restaurat pictura sub ocîrmuirea părintelui Arhimandrit Sofian Boghiu.
În prezent Schitul Darvari a revenit la rînduiala monahicească şi cu ajutorul lui Dumnezeu s-a regăsit în chip minunat sfînta icoană – oglinda Podromiţei – de la Sfîntul Munte, prin osîrdia stareţului Ambrozie, care a socotit a o lăsa iarăşi la vedere spre închinare.
Şi astfel, împărăteasa cerului şi a pămîntului, Maica Domnului, este iarăşi închipuită înaintea noastră, primind închinare şi înaltă cinstire din partea oricui vine la dînsa cu smerenie şi cu inimă curată întru mîntuire, dăruind fiecăruia după credinţa sa mîngîiere.
Bucureşti, 1995
† Victoria-Virginia Apreotesei4
_____________________
4 Victoria-Virginia Apreotesei (Nuşa, pentru cei apropiaţi) a fost bibliotecară la BCS, scriitoare, prietenă cu Elena Preda (una dintre soţiile scriitorului Marin Preda), apreciată de Ştefan Baciu şi de Constantin Noica. A frecventat Schitul Darvari şi primele întîlniri din casa parohială iniţiate de pr. prof. Adrian Niculcea. Pentru mine şi familia mea, chipul ei luminos va rămîne pururi un reper spiritual.
Redacţia:
Mihai FLOAREA (tel. 031 410 7246, e-mail [email protected]),
Constantin ROMAN (tel. 031 809 8832; e-mail [email protected])
� Ortografia şi punctuaţia aparţin autorului, iar aşezarea în pagină – redacţiei ziarului.
� Nu există creştinism adogmatic
Tovarăşe, incultura dumitale e crasă! Despre incultura teologică nici nu mai vorbesc! Ce mai rămîne dintr-un creştinism „dincolo de ritual şi de dogme“? Pentru toate minţile secularizate şi cucerite de sincretisme ieftine trebuie reamintit că creştinismul nu poate fi, prin definiţie, adogmatic, aliturgic şi neascetic!!! Cum e posibil să contestati, la modul generic, autoritatea unui duhovnic, oricare ar fi el? De unde portretul robot al unui duhovnic plin de prejudecăţi şi neinformat? Ţin să subliniez ca neinformat sînteti dumneavostră! Ţin să vă informez că opiniile interesante şi scrisul doct al pr. Scrima nu sînt, totuşi, trîmbiţa Ortodoxiei şi nici nu se pot constitui în canon care să substituie Revelaţia, decît pentru semidocţi. Paralelitatea absolută în raport cu subiectul abordat dă adevărata măsură a calităţii dumneavoastră de ziarist!
� Opiniile autorului nu concordă în totalitate cu cele ale redacţiei (M. Floarea).
