e - BULETIN SEMESTRIAL DE INFORMARE10] e-Buletin 2-2016.pdf · e - BULETIN SEMESTRIAL DE INFORMARE...

http://www.muzeulteleorman.ro/e-buletin.html

e - BULETIN SEMESTRIAL DE INFORMARE

DIN SUMAR:

S-A ÎNTÂMPLAT LA MUZEU: Cronica evenimentelor culturale (ianuarie-iunie 2016)

pag. 2-3

EXPOZIŢII LA MUZEU

pag. 4-9

NOAPTEA MUZEELOR 2016 - EDIŢIA A XII -A -

pag. 10-11

PROIECTUL „MUZEUL ALTFEL” - EDIȚIA A V -A -

pag. 12

PROIECTUL „MUZEUL... TE VIZITEAZĂ”

pag. 13-14

ARHEOLOGIE: - Arcuri şi săgeţi în preistorie

pag. 15-16

ISTORIE:

- Mărturii ale sentimentelor monarhice într-un judeţ de câmpie - Teleorman

pag. 17-20

- Colonişti teleormăneni în Cadrilater

pag. 21-23

- Apariţia ziarului în lume şi începuturile presei teleormănene

pag. 24-25

ETNOGRAFIE: - Sărbătorile verii în tradiţia populară teleormăneană

pag. 26

PAGINA PROFESORULUI: - Fenomenul Piteşti

pag. 27-28

PAGINA ELEVULUI: - NATO – Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord

pag. 29

CE VA URMA ? Agenda culturală iulie - decembrie 2016

pag. 30

„LOCUL UNDE TRECUTUL SE ÎNTÂLNEŞTE CU PREZENTUL”

ANUL V, NR. 2 (10), IULIE 2016 ISSN 2284 - 5461 ISSN - L 2284 - 5461


Primele şase luni ale acestui an au adus la Muzeul Judeţean Teleorman peste 3400 de vizitatori şi participanţi direcţi la cele 35 de

evenimentele culturale organizate şi găzduite de instituţia noastră.

Ca la începutul fiecărui an, seria manifestărilor culturale a fost deschisă de Retrospectiva 2015 a Exponatului Lunii. Ajuns la al nouălea an, ciclul expoziţional a continuat din luna februarie 2015 aducând în faţa publicului, lună de lună, obiecte inedite aflate în patrimoniul instituţiei. Astfel, în perioada februarie – iunie, au fost expuse în spaţiul special amenajat în Holul de Onoare următoarele obiecte însoţite de un bogat material documentar: Casetă de birou, Hermineta din jad alpin de la Ciolăneştii din Deal, Carafa Sarreguemines, Sosirea militarilor francezi în Alexandria - 6 noiembrie 1918 şi Ulciorul de nuntă.

Tot pe plan expoziţional, în perioada ianuarie-iunie 2016 au fost deschise publicului şi alte 6 expoziţii temporare:

- 150 de ani de la venirea lui Carol I pe pământ românesc, organizată în colaborare cu Secţia Numismatică Alexandria;

- Păpuşile şi moda franceză de-a lungul timpului, organizată în colaborare cu Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova (amănunte în pag. 4);

- Teleorman, judeţul meu, expoziţie realizată de elevii conduşi de profesoara Cristina Purcărea (amănunte în pag. 9);

- Lemnul în cultura populară

teleormăneană, organizată în

colaborare cu Muzeul Municipal de Istorie „Petre Voivozeanu” din Roşiorii de Vede (amănunte în pag. 5, 6);

- Ziua Porţilor Deschise pentru copii în împărăţia copilăriei, expoziţie cu

machete de castele medievale realizate de elevii din ciclul gimnazial de la Şcoala nr.7 din Alexandria, coordonaţi de profesorul Cătălin Florea (amănunte în pag. 9).

- Valori ale artei religioase din judeţul Teleorman, organizată în colaborare cu Episcopia Alexandriei şi Teleormanului (amănunte în pag. 7, 8).

După cum se ştie, pe lângă studierea şi expunerea patrimoniului, muzeele au în principal obiective de natură educaţională, vizând dezvoltarea intelectuală şi spirituală a publicului său. În acest context, şi în primele şase luni ale acestui an s-au derulat cele două programe educaţionale – Muzeul sursă de cultură şi educaţie şi Muzeul te vizitează – fiind organizate 10 manifestări:

- 24 ianuarie - Ziua Principatelor Române, 22 ianuarie; - 150 de ani de la abdicarea Domnitorului Alexandru Ioan

Cuza, 19 februarie; - Revoluţia de la 1821 – 195 de ani, 18 martie;

- Tradiţii populare de primăvară, 24 martie; - 9 mai – zi cu triplă semnificaţie istorică, 9 mai; - Meşteşuguri populare uitate, 26 mai 2016, Şcoala

Gimnazială Merişani (amănunte în pag. 13); - 70 de ani de la execuţia Mareşalului Antonescu, 1 iunie; - Sărbătorile populare ale verii, 6 iunie 2016, Liceul

Tehnologic Măgura (amănunte în pag. 14); - Ziua Eroilor, 8 iunie; - Ziua Drapelului Naţional, 22 iunie.

Acestor manifestări li se adaugă şi 4 simpozioane care au marcat evenimente istorice naţionale şi implicaţiile acestora în viaţa economică, socială şi politică a judeţului Teleorman:

- Nicolae Iorga – personalitate marcantă a culturii româneşti, 15 ianuarie;

- Rebeliunea legionară şi preluarea puterii de Ion Antonescu – 75 de ani, 20 ianuarie;

- 70 de ani de la finalizarea ultimei reforme agrare, 25 martie; - 150 de ani de la instaurarea monarhiei române, 10 mai. În perioada ianuarie - iunie, instituţia noastră a organizat şi

4 manifestări de tipul Ziua Porţilor Deschise (pe 15 ianuarie - Ziua Culturii Naţionale, pe 1 iunie - de Ziua Internaţională a Copiilor, în ziua de 14 iunie, cu ocazia Zilei Judeţului Teleorman şi pe data de 23 iunie – de Ziua Iei), zile în care cei interesaţi au putut vizita gratuit expoziţiile permanente şi temporare pe care Muzeul Judeţean Teleorman le-a organizat şi găzduit.

De asemenea, tot în prima jumătate a anului au fost lansate:

(continuare în pag. 3)

S-A ÎNTÂMPLAT LA MUZEU - CRONICA EVENIMENTELOR CULTURALE IANUARIE - IUNIE 2016

pag. 2


(urmare din pag. 2)

proiectul Muzeul altfel - ediţia a IV-a (martie), numărul 1/2016 al buletinului electronic al Muzeului Judeţean Teleorman, e-Bbuletin semestrial de informare (ianuarie) şi volumele Margareta. Mărturia unui sfert de veac regal de Sandra Gătejeanu-Gheorghe şi Cotroceniul regal de Diana Mandache, din cadrul acţiunilor omagiale prilejuite de comemorarea a 100 de ani de la trecerea în eternitate a Reginei Elisabeta a României şi de împlinirea a 150 de ani de la venirea lui Carol I pe pământ românesc (2 martie).

Cele mai importante evenimente, având în vedere gradul de participare a publicului vizitator, au fost, şi în această jumătate a anului, manifestarea Muzeul Altfel, derulată în perioada 18-22 aprilie, în cadrul programului Să ştii mai multe, să fiu mai bun (amănunte în pag. 12) şi Noaptea Muzeelor, manifestare desfăşurată pe data de 21 mai, între orele 17.00-24.00, sub genericul Noapte de teatru la muzeu (amănunte în pag. 10, 11).

Corina Iordan

S-A ÎNTÂMPLAT LA MUZEU - CRONICA EVENIMENTELOR CULTURALE IANUARIE - IUNIE 2016

pag. 3


PĂPUŞILE ŞI MODA FRANCEZĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI

Păpuşile şi moda franceză de-a lungul timpului - sub acest generic, Muzeul Judeţean Teleorman a găzduit în perioada 11 martie-30 mai 2016 o inedită expoziţie ce a valorificat minunata colecţie de păpuşi deţinută de Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova.

Cele peste 100 de păpuşi expuse au propus publicului o călătorie în istoria vestimentară a Franţei. Războinici galo-romani, personaje feminine şi masculine purtând costumaţie specifică lui Ludovic al XII-lea (1498-1515), Francisc I (1515-1547), Carol al IX-lea (1560-1574), Henric al III-lea (1574-1589), Henric al IV-lea (1589-1610), Ludovic al XIII-lea (1610-1643), Ludovic al XIV-lea (1643-1715), Ludovic al XV-lea (1715-1774), Ludovic al XVI-lea (1774-1792), Napoleon al III-lea (1848-1870), precum şi personaje din perioada de emancipare cuprinsă între anii 1905-1935, toate au ilustrat evoluţia modei franceze de-a lungul timpului. Se poate spune că manechinele păpuşi au reprezentat un documentar spectaculos, cronologic determinat, cu lux de amănunte, al modului în care Franţa s-a impus ca meridian zero al eleganţei şi al rafinamentului vestimentar, devenind reper de inspiraţie pentru Europa şi America.

Expoziţia Păpuşile şi moda franceză de-a lungul timpului s-a bucurat de un numeros public. În perioada 11 martie-30 mai au trecut pragul expoziţiei peste 3000 de persoane. Atât adulţii, dar mai ales copiii, au fost impresionaţi de numărul mare de păpuşi etalate într-o sală de expoziţie, de minuţiozitatea realizării costumelor şi alegerii manechinelor suport şi, nu în ultimul rând, de multiplele mesaje transmise, mesaje percepute în funcţie de vârsta privitorilor.

Alături de colecţia în sine, împrumutată cu generozitate muzeului nostru de Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, ceea ce ne-a impresionat în mod special au fost bucuria nemăsurată şi candoarea din ochii sutelor de copii care au păşit în această expoziţie alături de părinţi şi bunici sau cadre didactice.

Corina Iordan

EXPOZIŢII LA MUZEU

pag. 4


LEMNUL ÎN CULTURA POPULARĂ TELEORMĂNEANĂ

Şi în acest an, proiectul european Noaptea Muzeelor a avut în program deschiderea unei noi expoziţii temporare în cadrul expoziţiei permanente de etnografie şi anume expoziţia Lemnul în cultura populară teleormăneană, inaugurată la data de 20 mai 2016. Aceasta este realizată cu obiecte din lemn ce aparţin patrimoniului etnografic al muzeului nostru, al Muzeului Orăşenesc de Istorie ,,Petre Voivozeanu” din Roşiorii de Vede, precum şi al colecţionarului alexăndrean Teodor Săceanu şi meşterului popular Marin Albu din comuna Dobroteşti. Expoziţia Lemnul în cultura populară teleormăneană prezintă obiecte din lemn ce foloseau altădată la uzul casnic şi gospodăresc, unelte folosite în industria casnică textilă, piese de mobilier, obiecte de cult, instrumente muzicale şi nu în ultimul rând o tejghea de dulgherie împreună cu uneltele folosite de dulgheri şi tâmplari, ce poate fi considerată atracţia acestei expoziţii.

În cadrul gospodăriei ţărăneşti teleormănene, ţăranul îşi confecţiona din lemn mai toate obiectele de uz curent. Deoarece materia primă era dată de bogăţia pădurilor Teleormanului, au apărut cu timpul şi în domeniul prelucrării lemnului câteva meşteşuguri: aşa sunt dulgherii, constructorii de case, acareturi, instalaţii tehnice, care erau cei mai numeroşi în zonă, urmaţi apoi de tâmplari, dogari, rudari, ciurari, rotari, constructori de căruţe şi chiar meşteri specializaţi în confecţionarea instrumentelor muzicale.

Meşteşugul dulgheritului s-a dezvoltat vertiginos odată cu ridicarea oraşului Alexandria în anul 1834 şi cu înfiinţarea oraşului Turnu-Măgurele, în anul 1836. În anul 1891, la Turnu-Măgurele se aflau 37 dulgheri şi 220 tâmplari, iar statistica breslelor din 1935 indică existenţa unui număr de 72 tâmplari la Alexandria, alături de 18 ateliere de

tâmplărie, 20 de dogărie şi 10 de rotărie, cifre ce redau răspândirea acestui meşteşug la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în secolul XX. În jurul anului 1900, tâmplarii satelor teleormănene lucrau o parte din elementele constructive ale locuinţei (uşi, ferestre, duşumele,

tavane din scânduri, corlata vetrei) şi piese de mobilier: paturi din blăni fixate pe ţăruşi, paturi cu „tăblii”, mese joase, rotunde, scăunele rudăreşti, mese-dulap, lăzi de ţoale cu „chichiţă” (o despărţitură anume făcută pentru păstrarea lucrurilor de preţ), cufere, poliţe, cuiere, laviţe, leagăne, dulapuri, hambare. După Primul Război Mondial a apărut moda de a închide prispele caselor cu „trăpuzane” din lemn şi de a decora stâlpii, ancadramentele ferestrelor şi uşilor, paziile şi consolele, ceea ce a oferit un câmp larg de manifestare meşterilor ţărani.

Dogarii şi rudarii teleormăneni lucrau o gamă largă de vase, care sunt expuse şi în expoziţia noastră: linul pentru călcat strugurii, butoaiele şi butoiaşe de ţuică şi vin, putineiul cu o mânuşă în care se bătea untul, cofa, doniţa, fedeleşul şi căuşul pentru băut apă, bota în care se ducea apa la câmp, ciutura fântânii, căpisterea pentru frământat pâinea, găvanul, pisălogul. Sunt prezentate de asemenea mai multe ploşti pentru apă, vin sau ţuică.

O altă gamă de produse din lemn o constituiau uneltele legate de meşteşugul casnic al prelucrării fibrelor, pornind de la fus şi terminând cu războiul de ţesut. Sunt expuse o serie de obiecte nelipsite dintr-o gospodărie ţărănească teleormăneană în urmă cu cel puţin cincizeci de ani: maşina de tors, maşina de egrenat bumbacul, furci de tors, sucala cu vârtelniţa, fuse, suveici.

Tâmplarii teleormăneni executau altădată şi numeroase piese de mobilier, piese care şi-au găsit locul în expoziţia noastră: măsuţa joasă cu scăunele, lada de zestre. Prin modul de aşezare a acestora în cadrul interiorului ţărănesc se urmăreşte armonizarea nevoilor practice cu satisfacerea gustului pentru frumos. Mesele rotunde şi joase nu se disting prin decor, ci prin formă, prin echilibrul proporţiilor şi silueta picioarelor.

Tejgheaua de dulgherie, la care se lucra o mare parte dintre obiectele expuse, şi-a găsit şi ea locul în expoziţie, fiind prezentată împreună cu numeroase unelte folosite de dulgheri şi tâmplari: burghie, cuţite, rindele, dălţi, fierăstraie, toate de diferite dimensiuni şi forme.

Fiind străbătut de numeroase căi de comunicaţie, Teleormanul a cunoscut din cele mai vechi timpuri o puternică dezvoltare a meşteşugului rotăritului. Carele ferecate de Teleorman, trase de mai multe perechi de boi, transportau cereale şi alte mărfuri la schelele de pe Dunăre sau la târgurile din zonă, impresionând prin dimensiunile şi soliditatea lor. De aceea sunt expuse în această expoziţie temporară şi două roţi pentru car.

Expoziţia mai prezintă, într-o vitrină separată, instrumente muzicale populare, cum sunt fluiere şi cavale care aparţin meşterului popular Marin Albu din Dobroteşti. Este expusă şi o ţiteră din patrimoniul muzeului nostru.

În arhitectura populară românească lemnul a avut o largă răspândire şi impresionează prin caracterul ei funcţional, piesele ornamentale, reprezentate de stâlpi, console, contrafişe, grinzi, îndeplinesc aproape întotdeauna un rol constructiv, de susţinere sau de protecţie. Prispa, aşezată la faţada casei impresionează prin grinda de sus, susţinută de stâlpi şi denumită sugestiv fruntar, este bogat împodobită cu dăltuituri în formă de cercuri şi rozete, dinţi de ferăstrău etc. Stâlpii de susţinere sunt şi ei decoraţi cu diverse motive decorative: măr, roată, brâu, creste în cruci, scara mâţei, şanţuri, zimţi, stea, pară, chip de om etc., motivul decorativ predominant fiind cel geometric. Pe treimea inferioară, prispa este închisă cu scânduri bogat decorate prin traforare. O mare parte a decoraţiei se întâlneşte şi la streaşina casei ţărăneşti, de la decorul obţinut prin crestarea primului rând de draniţă şi până la bogata dantelărie din scânduri traforate ce atinge uneori lăţimea de 25-30 de cm, între motivele decorative predominând cele florale, după


EXPOZIŢII LA MUZEU

pag. 5


(urmare din pag. 5)

cum se poate observa la prispa în mărime naturală prezentă în expoziţie. Privind cu atenţie toate aceste obiecte confecţionate din lemn, observăm că ele sunt legate de toate aspectele vieţii: locuinţa şi

construcţiile gospodăreşti, mobilierul casei ţărăneşti, vase şi multe alte obiecte de uz casnic. În cultivarea pământului, primele unelte erau din lemn, la fel şi inventarul obiectelor folosite de păstori. Piese şi unelte din lemn se găsesc şi în atelierele meşteşugarilor. Observăm de asemenea, că obiectele din lemn folosite ca unelte de muncă în agricultură sau în industria casnică textilă prezintă decoraţiuni, pe toate se vede preocuparea pentru aspectul decorativ al acestor obiecte. În dragostea lui pentru frumos, pentru decorativ, ţăranul român împodobeşte obiectele de lemn într-o perfectă armonie cu destinaţia lor, suprafeţele decorate sunt condiţionate de funcţia obiectului respectiv. Acestea sunt rezultatul aplicării separate sau în combinaţie a diferitelor tehnici decorative: cioplirea, sculptura, crestarea, scrijelirea, traforajul, pirogravura etc. Tehnica înfrumuseţării obiectelor de lemn prin folosirea culorii a fost mai puţin specifică în trecut poporului nostru. Uneltele întrebuinţate în ornamentarea obiectelor de lemn sunt puţine la număr: securea, fierăstrăul, tesla, horjul, scoaba, cuţitul, dalta, compasul.

Obiectele expuse sunt confecţionate din cele mai variate esenţe de lemn: brad, paltin, alun, nuc, cireş, prun şi cuprind o vastă gamă de piese, cu forme, mărimi şi capacităţi diferite. Privind uneltele legate de industria casnică textilă observăm că nu există unealtă care să nu fie decorată. Lingurile de lemn de diferite forme şi dimensiuni expuse au ornamentaţie mai abundentă sau mai sobră aplicată în general pe coada lingurii având motive decorative geometrice, florale şi zoomorfe, executate cu fineţe şi discreţie.

Meşteşugarii satelor teleormănene îşi desfăceau marfa la târgurile din cele patru localităţi urbane ale judeţului – Roşiorii de Vede, Zimnicea, Alexandria, Turnu-Măgurele – precum şi în cele opt târguri existente la mijlocul secolului al XIX-lea: Piatra, Salcia, Beuca, Balaci, Miroşi, Plosca, Smârdioasa şi Ţigăneşti.

Această expoziţie, care oferă tinerei generaţii imaginea a ceea ce exista altădată într-o gospodărie ţărănească, este deschisă până la data de 28 aprilie anul viitor.

Luminiţa Gheorghe

EXPOZIŢII LA MUZEU

pag. 6


VALORI ALE ARTEI RELIGIOASE DIN JUDEŢUL TELEORMAN

Împlinirea a 20 de ani de la înfiinţarea Episcopiei Alexandriei şi Teleormanului a prilejuit deschiderea, în data de 14 iunie a.c., a expoziţiei temporare intitulată Valori ale artei religioase din judeţul Teleorman, expoziţie ce prezintă o mică parte a manifestărilor de viaţă spirituală şi de artă religioasă apărute de-a lungul timpului pe teritoriul judeţului nostru.

În prezent, cea mai mare parte a patrimoniului de artă bisericească este adăpostită în colecţiile bisericilor, o mică parte găsindu-se şi în colecţiile muzeale, fapt pentru care cele mai multe obiectele prezente în aceasta expoziţie provin din patrimoniul bisericilor din cuprinsul Episcopiei Alexandriei şi Teleormanului.

Pentru realizarea expoziţiei a fost necesară o selecţie a obiectelor, selecţie impusă nu de valoarea sau frumuseţea patrimoniului bisericesc, căci bisericile teleormănene sunt adevărate tezaure de artă şi istorie, ci o selecţie impusă şi condiţionată pe de o parte de spaţiul limitat de care am dispus, iar pe de altă parte de starea de conservare a obiectelor, fiind alese doar cele care îndeplinesc criteriile de expunere a bunurilor cultural-artistice.

Astfel, s-a ajuns ca expoziţia să cuprindă un număr de 73 de exponate, dintre care aproape jumătate din ele fiind icoane împărăteşti1 şi praznicale (34), restul expoziţiei fiind alcătuit din 8 potire, 3 chivote, 4 cruci de binecuvântare, 2 candele (una de masă şi una de perete), 1 linguriţă de împărtăşanie, 1 disc, 1 cruce a iconostasului mare împreună cu cel 2 molenii, 1 jeţ arhieresc, 1 iconostas mic, 1 prapur de lemn, 1 pereche de paftale2, 1 bederniţă3, 1 antimis4, 2 perechi de uşi împărăteşti, 1 sfeşnic brâncovenesc, 1 detaliu de catapeteasmă şi 5 cărţi de cult (Îndreptarea Legii

- 1652, Târgovişte; Triod - 1769, Bucureşti; Dumnezeieştile şi Sfintele Liturghii - 1780, Bucureşti; Mineiul Lunii Mai - 1780, Râmnic). Obiecte expuse provin de la 28 de biserici din cele patru protopopiate ale Episcopiei Alexandriei şi Teleormanului dar şi din colecţia

Muzeului Judeţean Teleorman precum şi de la Depozitul de Concentrare al Episcopiei. Ca mod de expunere, deşi expoziţia începe cu cea mai veche icoană identificată până la acest moment pe teritoriul judeţului nostru -

Maica Domnului cu Pruncul, icoană brâncovenească de la începutul sec. al XVIII-lea, provenind le la Biserica Sf. Spiridon din Roşiorii de Vede - nu a fost folosit criteriu cronologic, preferând expunerea lor, pe cât a fost posibil, pe autori sau mai exact pe locul de provenienţă şi pe tematică, încercând totodată să respectăm regulile din iconografia bisericii.

La deschiderea expoziţiei am fost onoraţi de prezenţa P.S. Galaction Stângă, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, a doamnei Carmen Daniela Dan, Prefectul judeţului Teleorman, a unui număr însemnat de feţe bisericeşti dar şi a unui numeros public.

În final, adresăm mulţumirile cuvenite Episcopiei Alexandriei şi Teleormanului pentru bunăvoinţa cu care s-a implicat în realizarea acestui proiect şi invităm pe cei ce nu au trecut încă pragul expoziţiei să o facă până la 12 august 2016!

1 - central, este expusă o candelă de perete încadrată de icoane provenind de la Biserica Sf. Cuv. Parascheva din com. Troianul iar în

partea de jos cele 8 potire, 3 cruci pentru Sf. Masă, linguriţa de împărtăşanie şi un sfânt disc. În partea de sus se află un element de catapeteasmă de la biserica de lemn din Videle - Cartojanca.

2 - prezintă în centru Crucea iconostasului mare cu cele 2 molenii ce provin de la Biserica Sf. Nicolae din satul Merişani, com. Băbăiţa, încadrată de icoane de la Biserica Adormirea Maicii Domnului din com. Gratia iar în partea de jos 3 chivote. De-o parte şi de alta a vitrinei se află iconostasul mic de la Biserica Sf. Treime din com. Măldăeni şi jeţul arhieresc de la Biserica Sf. Cuv. Parascheva din com. Troianul.

3 - în cele 4 vitrine sunt expuse cărţile de cult şi obiectele de mai mici dimensiuni. (continuare în pag. 8)

EXPOZIŢII LA MUZEU

1

2

3

pag. 7


(urmare din pag. 7)

4 - este dedicat în întregime icoanelor, central fiind expuse 3 icoane aflate în patrimoniul muzeului datate 1704 - 1708 ce provin de la

Biserica Sf. Spiridon din Roşiorii de Vede. 5 - prezintă 4 icoane împărăteşti în partea de sus şi 2 perechi de uşi împărăteşti în partea de jos, la nivelul podelei, încadrate de un

prapor de lemn şi de un sfeşnic brâncovenesc.

Claudiu Olaru Note

1 Icoanele împărăteşti sunt icoanele aşezate în stânga şi dreapta uşilor împărăteşti. Se numesc aşa în primul rând pentru că ele reprezintă icoanele principale din iconografia bisericii, iar în al doilea rând pentru că ele încadrează uşile numite împărăteşti. 2 Paftalele au devenit un accesoriu vestimentar obişnuit în Ţările Române în perioada domniilor fanariote (1711-1821), perioadă caracterizată prin influenţa sporită a culturii greceşti. Între 1840 – 1870, moda paftalelor dispare, dar din 1870 este relansată de Regina Elisabeta care le accesorizează la costumul popular. 3 Bederniţa sau epigonatul (sub genunchi) este o bucată de stofă preţioasă de formă romboidală care se atârnă la coapsa dreaptă fiind legată de brâu ori de gât cu o panglică trecută peste umărul stâng şi face parte din semnele distinctive ale treptei de arhiereu. 4 Antimisul este o bucată de pânză de in sau mătase, de formă pătrată sau dreptunghiulară pe care este imprimată icoana Punerii în mormânt a Mântuitorului. Pe antimis se pun potirul şi discul în timpul Liturghiei şi numai pe el se face sfinţirea Darurilor. Fără antimis nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie. Sfântul antimis simbolizează giulgiul în care a fost înfăşurat trupul Mântuitorului când a fost pus în mormânt. El este sfinţit, semnat şi dat de episcopul locului, indicându-se parohia sau biserica unde a fost dat pentru slujire, cu hramul ei.

4

5

EXPOZIŢII LA MUZEU

pag. 8


TELEORMAN, JUDEŢUL MEU

Muzeul Judeţean Teleorman a organizat sâmbătă, 14 mai 2016, o serie de manifestări ce au marcat Ziua Judeţului Teleorman, prilejuite de aniversarea a 575 de ani de la prima atestare documentară a judeţului nostru. Printre activităţile desfăşurate în cadrul unei „Zile a porţilor deschise” s-a numărat şi vernisarea miniexpoziţiei de desene „Teleorman, judeţul meu”, realizată de elevii Şcolilor Gimnaziale „Mihai Viteazul” şi „Ştefan cel Mare” din Alexandria, conduşi de profesoara Cristina Purcărea. Compoziţiile plastice au ilustrat portul tradiţional teleormănean, obiceiuri şi tradiţii din această parte a ţării. Au fost expuse şi creaţii ale elevilor Liceului Teoretic „Constantin Noica” care au modelat, din materiale reciclabile, în tehnica papier-mache, păpuşi în costume populare, dar şi copaci, animale şi alte accesorii care au completat imaginea generală a unor tradiţii din Teleorman.

Miniexpoziţia a putut fi admirată până la 28 mai, fiind unul dintre punctele ce au putut fi vizitate şi în cadrul manifestării Noaptea Muzeelor de la 21 mai. a.c.

MACHETE DE CASTELE

Cu ocazia Zilei Internaţionale a Copilului, miercuri, 1 iunie 2016, Muzeul Judeţean Teleorman, a organizat o „Zi a Porţilor Deschise pentru copii în împărăţia copilăriei”.Cu această ocazie a fi deschisă şi o miniexpoziţie cu machete de castele medievale. Exponatele au fost realizate de elevii din ciclul gimnazial de la Şcoala nr.7 din Alexandria, coordonaţi de profesorul Cătălin Florea Realizate din materiale diverse, inclusiv materiale reciclabile, machetele de castele au fost, pe de-o parte rodul imaginaţiei elevilor realizatori dar şi o fixare a cunoştinţelor dobândite la orele de istorie. Miniexpoziţia a rămas deschisă până pe data de 10 iunie a.c.

Corina Iordan

EXPOZIŢII LA MUZEU

pag. 9


NOAPTEA MUZEELOR – 2016 Muzeul Judeţean Teleorman s-a numărat şi în acest an printre miile de muzee şi instituţii culturale din 30 de ţări europene care şi-au

aprins luminile şi şi-au deschis porţile în aceeaşi noapte cu ocazia evenimentului european - Noaptea Muzeelor. 428 de teleormăneni au sărbătorit cultura ieşind din casă în această noapte, însoţiţi de prieteni şi familii, alegând să treacă pragul muzeului.

Cea de-a XII-a ediţie a Nopţii Muzeelor a fost marcată în acest an de Muzeul Judeţean Teleorman printr-o Noapte de teatru la muzeu. Sub acest generic, între orele 18.00 şi 20.00, într-o sală amenajată special, membrii Trupei de Teatru Scenik din cadrul Centrului

Judeţean de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare Teleorman au pus în scenă două piese de teatru: „Serpentina” de Paul Everac şi „Boul şi Viţeii”, de Ion Băieşu. Regia artistică a fost semnată Nicolae Doboş, cel care coordonată şi trupa de teatru.

Timp de două ore, tinerii actori - Silvia Ureche, Vali Mateescu, Izabel Iancu, Valentina Feleagă, Alex Antonescu, Andrei Mihai, Ana Maria Mocanu, Florin Preda – au adus în faţa publicului două „poveşti” şi personajele lor interpretate cu profesionalism. Jocul actorilor a fost completat cu măiestrie de decorurile alese , coloana sonoră, scenografia şi regia artistică.

Seara de teatru a fost completată cu vizitarea gratuită a celor trei expoziţii permanente - Înapoi în timp: Arheologie şi Numismatică în judeţul Teleorman (Sala Neoliticul, Sala

Eneoliticul, Sala Tezaure Monetare), Aspecte etnografice teleormănene şi Colectivizarea în Teleorman. Rezistenţă şi acceptare forţată - şi a celor patru expoziţii temporare Păpuşile şi moda franceză de-a lungul timpului (în colaborare cu Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova), Lemnul în cultura populară teleormăneană (cu exponate din patrimoniul Muzeului Judeţean Teleorman, al Muzeului Municipal de Istorie „Petre Voivozeanu” Roşiorii de Vede şi obiecte aparţinând colecţionarului Teodor Săceanu din Alexandria şi meşterului popular Marin Albu din Dobroteşti), Teleorman, judeţul meu (expoziţie de desene aparţinând elevilor coordonaţi de profesoara Cristina Purcărea din Alexandria), Sosirea militarilor francezi în Alexandria, 6 noiembrie 1918 (ciclul Exponatul Lunii).

Parteneri în organizarea ediţiei din acest an a Nopţii Muzeelor au fost: Consiliul Judeţean Teleorman, Centrul de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei Populare Teleorman şi Media Sud TV.

Noutatea ediţiei din acest a Nopţii Muzeelor a fost oportunitatea oferită vizitatorilor de a beneficia de ghidaj audio-video pe mobil, o aplicaţie gratuită pusă la dispoziţia instituţiei noastre de platforma de storytelling izi.TRAVEL (https://izi.travel/en/browse/792ef22c-e9ab-4bd6-b2fe-539bb8cd708d/ro).

PROGRAME PENTRU PUBLIC

pag. 10

EV

EN

IME

NT

UL

A

NU

LU

I 2

016


PROGRAME PENTRU PUBLIC

pag. 11

EV

EN

IME

NT

UL

A

NU

LU

I 2

016


Cea de-a V-a ediţie a Proiectului educaţional Muzeul altfel s-a derulat în acest an în perioada 18- 22 aprilie 2016. Organizat cu scopul de a veni în întâmpinarea programului de şcoală „alternativă” - Să ştii mai multe, să fii mai bun, iniţiat de Ministerul Educaţiei, proiectul Muzeul altfel s-a bucurat anul acesta de prezenţa unui număr de 1521 de vizitatori: preşcolari, şcolari, elevi de gimnaziu şi de liceu, cadre didactice şi părinţi.

Pentru acest an, pentru cei care au ales să viziteze Muzeul Judeţean Teleorman, au fost deschise expoziţiile: Înapoi în timp. Arheologie şi numismatică în judeţul Teleorman, sălile Neoliticul, Eneoliticul şi Tezaure monetare, Aspecte etnografice teleormănene, Colectivizarea în Teleorman. Rezistenţă şi acceptare forţată, Păpuşile şi moda franceză de-a lungul timpului (organizată cu exponate din colecţia Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova), Oale şi străchini – ceramică etnografică din judeţul Teleorman (organizată în colaborare cu Muzeul Municipal de Istorie „Petre Voivozeanu” Roşiorii de Vede), Exponatul Lunii – Carafa Sarreguemines.

Expoziţiile au putut fi vizitate între orele 9.00-17.00 şi s-au bucurat de aprecierea atât a celor mici cât şi a cadrelor didactice însoţitoare, dovadă în acest sens fiind impresiile lăsate în scris în Cartea de Onoare a muzeului.

În acest an ne-au vizitat elevi şi cadre didactice din 11 localităţi rurale (Dobroteşti, Călineşti, Peretu, Mavrodin, Măgura, Nanov, Mârzăneşti, Vităneşti, Poroschia, Cernetu, Ştorobăneasa), din municipiul Alexandria şi din oraşul Videle. Numărul cel mai mare de elevi a provenit din mediul urban - 82,26% - în timp ce din mediul rural ne-au trecut pragul 17,74 % din numărul total de elevi. Dintre unităţile şcolare s-au evidenţiat: Şcoala „Ştefan cel Mare” Alexandria (246 elevi), Şcoala „Mihai Viteazul” Alexandria (240 elevi). Şcoala nr.5 Alexandria (145 elevi), Şcoala Mârzăneşti (38 elevi), Şcoala Călineşti (30 elevi), Liceul „C. Noica” Alexandria (29 elevi), Grădiniţa nr. 10 Alexandria (63 elevi), Grădiniţa nr. 7 Alexandria (57 de elevi).

Prezenţa unui număr atât de mare de copii, tineri şi adulţi din aproape toate colţurile judeţului ne dă convingerea că instituţia noastră reuşeşte să stârnească interesul tuturor categoriilor de vârstă atât prin oferta expoziţională, cât şi prin calitatea informaţiilor oferite de către specialiştii muzeului.

Corina Iordan

PROIECTUL „MUZEUL ALTFEL”

pag. 12


M E R I Ş A N I

Proiectul Muzeul… te vizitează demarat în anul 2013, în cadrul căruia este prezentat Muzeul Judeţean Teleorman şi expoziţiile pe care le găzduieşte, precum şi activităţi specifice acestuia, ce se desfăşoară în diferite comune ale judeţului, având ca grup ţintă elevii din aceste comune, şi-a continuat periplul şi în anul 2016, ajungând în luna mai, pe data de 26, la Şcoala Gimnazială din satul Merişani, comuna Dobroteşti, cu activitatea Meşteşuguri populare uitate. Acesta s-a desfăşurat într-o sală de clasă în care inimoasa profesoară de limba română, Andreea Grama organizase o expoziţie de artă populară, iar copiii, elevi ai claselor V-VIII erau îmbrăcaţi şi ei, ca pentru a întregi decorul, în frumoase costume populare lucrate de mâinile harnice ale bunicelor şi străbunicelor lor.

Cu ajutorul unei prezentări Power Point le-am explicat copiilor că multe dintre meşteşugurile care altădată erau ocupaţii ţărăneşti, astăzi nu se mai practică. aşa sunt meşteşugul torsului şi al ţesutului, al cojocăritului, al prelucrării lemnului. Chiar costumele populare pe care ei le purtau reprezintă „produsul finit” al meşteşugului torsului şi al ţesutului; în ziua de azi în nici o gospodărie ţărănească nu se mai găseşte războiul de ţesut care să ţeasă pânza pentru cămăşi, scoarţe şi velinţe, macaturi. De aceea este important ca tinerii şi copiii de azi să cunoască aceste lucruri, să ştie că altădată femeile, care erau neştiutoare de carte, puteau realiza modele geometrice perfecte în războiul de ţesut, într-o combinaţie de culori armonioasă şi de bun gust. Meşteşugul cojocăritului, cu un puternic centru în comuna Plosca unde se lucrau cojocele femeieşti şi bărbăteşti, pieptare înflorate, cojoace mari ciobăneşti, cojoace cu 24 de clini, căciuli şi chiar opinci din piele de vită şi de porc, astăzi nu se mai practică. Cojoacele se coseau cu mâna folosindu-se tipare cu motive ornamentale. Alt meşteşug legat de cojocărit este tăbăcăritul, meşteşug prin care se pregăteau blănurile şi pieile folosite la confecţionarea cojoacelor, blănuri ce proveneau din zahanalele din Roşiorii de Vede şi Alexandria. În pădurile din jurul comunei Plosca era multă scumpie – un arbust cu flori verzi-gălbui, a cărui scoarţă conţine substanţe folosite la tăbăcitul pieilor. Cojocarii din Plosca foloseau pentru prelucrarea pieilor o serie de metode arhaice : argăsitul se făcea cu tărâţe de grâu, apă şi sare timp de nouă zile; pentru tăbăcit se foloseau coajă de stejar, piatră-acră şi crom. Ca unelte se foloseau gripca, foarfecele, cuţitul, acul şi degetarul de cojocărie. Tot un meşteşug uitat astăzi este prelucrarea lemnului: astăzi meşterii tâmplari nu mai lucrează ornamentele din lemn care înfrumuseţau altădată casele ţărăneşti, precum şi alte obiecte din lemn de uz curent folosite în gospodărie: mesele joase, rotunde, paturile din lemn fixate pe ţăruşi, scaune rudăreşti, lăzi de zestre, cufere, poliţe, cuiere, laviţe, leagăne, dulapuri, hambare.

După ce au ascultat toate aceste lucruri, copiii ne-au arătat cum s-au pregătit ei pentru această activitate: au realizat mici referate având ca teme costumul popular teleormănean şi obiceiurile populare ce se desfăşoară pe tot parcursul anului în satul lor; au recitat poezii şi ne-au încântat cu un mic program artistic compus din cântece populare teleormănene interpretate vocal şi la fluiere. Nu în ultimul rând, profesorul de religie Daniel Grama a făcut un scurt istoric al satului Merişani, atât pentru copii cât şi pentru noi, iar mămica unui copil ne-a adus la sfârşitul activităţii o pâine caldă făcută la ţest, tradiţional, din care au mâncat toţi cei participanţi la activitate.

Activitatea de la Merişani a fost una dintre cele mai reuşite activităţi desfăşurate în cadrul proiectului Muzeul…te vizitează.



pag. 13


M Ă G U R A

(urmare din pag. 13)

La data de 6 iunie 2016, acelaşi proiect a ajuns în comuna Măgura cu activitatea Sărbătorile populare ale verii, desfăşurată la Şcoala Gimnazială Măgura, la clasele I-IV. Le-am vorbit copiilor despre sărbătoarea Înălţarea Domnului, despre Rusalii şi despre Sânziene sau Drăgaică, sub forma unei prezentări Power Point. Anul

acesta, deoarece Sfintele Paşti a căzut destul de târziu, la 1 mai şi sărbătoarea Înălţării Domnului a căzut în plină vară, pe data de 9 iunie. Înălţarea Domnului este o mare sărbătoare creştină care comemorează Înălţarea la Cer a lui Iisus Hristos, la 40 de zile de la Înviere.

Este cunoscută în popor şi sub denumirea de Ispas. În această zi creştinii se salută cu „Hristos S-a Înălţat!” şi „Adevărat S-a Înălţat!”. În această zi se împodobesc casele cu flori şi cu leuştean. Este ultima zi în care se mănâncă ouă înroşite. Este ziua în care se pomenesc eroii patriei şi de aceea se mai numeşte şi Ziua Eroilor. Sărbătoarea Rusaliilor, sărbătoare cu dată schimbătoare ce se celebrează la cincizeci de zile de la Paşte, este mai veche sărbătoare creştină, se mai numeşte Cincizecimea sau Duminica Mare şi este în acelaşi timp o sărbătoare foarte respectată în toate satele şi oraşele teleormănene.

În sâmbăta Rusaliilor există obiceiul de a se împărţi oale şi vase pentru sufletul celor morţi, care se întorc mulţumiţi la ale lor, obicei cunoscut sub numele de Moşii de vară sau Moşii de oale; spălatul pe picioare este un alt obicei al sărbătorii de Rusalii, care încă are loc în satul Măgura, după cum ne-au spus copiii participanţi la activitate, prilej cu care femeile bătrâne scot în stradă vedre cu apă caldă şi spălă pe picioare familia şi copiii vecinilor, după care aceştia stau pe frunze de nuc ca să se usuce, apoi sunt poftiţi la masă, fiind serviţi cu colarez sau orez cu lapte. De Rusalii, în zilele noastre, are loc bâlciul de la Alexandria, unde se pot cumpăra mărfuri specifice cum ar fi străchini şi oale de pământ, linguri de lemn, cozi de sape sau copiii se pot da în tiribombe şi au parte şi de alte distracţii.

O altă sărbătoare a verii întipărită în conştiinţa populară este sărbătoarea trecută în calendarul creştin-ortodox sub numele de Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, cunoscută în popor sub numele de Sânzienele sau Drăgaica, care are loc în fiecare an la 24 iunie. În această zi sunt înflorite nişte flori galbene numite sânziene. Este şi o sărbătoare a secerişului, când se face prima pâine sau primul colac. Altădată, în sate, multe fete se îmbrăcau frumos, se făceau Drăgăici şi umblau prin sate jucând. Una era îmbrăcată mireasă şi închipuia Drăgaica, făptura care putea da bob grâului şi miros florilor. Apoi trei ani ea nu se mai putea mărita, pentru că încă nu se îndepărtase de la puterea Drăgăicii.

Luminiţa Gheorghe


pag. 14


Vârfuri de sageată din silex, eneolitic, Vitanesti Magurice.

ARCURI ŞI SĂGEŢI ÎN PREISTORIE

Apariţia omului modern şi apoi expansiunea sa pe tot teritoriul Terrei petrecută în Paleoliticul Superior a dus la diversificarea progresivă a echipamentului de vânătoare: armături de sagaie (săgeată de propulsor) şi de săgeată confecţionate din silex, os, corn, fildeş, propulsoare, arcuri, harpoane sau bumerange. Pentru aceste populaţii de vânători-culegători, animalele vânate le asigurau atât traiul cotidian cât şi o serie de materii prime necesare vieţii. Pe lângă carnea şi grăsimea folosite în alimentaţie, osul, cornul sau fildeşul erau pentru confecţionarea uneltelor sau ca suport pentru opere de artă, dinţii pentru unelte şi obiecte de podoabă, blănurile şi pieile pentru haine sau pentru corturi, tendoanele pentru legături. Această stare de fapt a continuat în mezolitic dar şi în perioadele următoare, neolitic sau epoca bronzului, caracterizate de apariţia agriculturii, a creşterii animalelor, a aşezărilor sedentare sau a unor noi tehnologii (ceramica, metalurgia cuprului aurului sau bronzului).

Reconstituirile experimentale şi studiul urmelor de utilizare, completate de comparaţiile etnografice au permis o interpretare viabilă a funcţionalităţii vârfurilor din silex, os, corn sau fildeş.

În timpul Paleoliticului Superior a existat o mare diversitate de vârfuri din silex. Acestea au fost folosite ca armături de sagaie, dar posibil şi ca vârfuri de săgeată. Folosirea arcului în această perioadă este sugerată de unele vârfuri din silex sau materii dure animale de diferite dimensiuni ce sugerează înmănuşarea într-o tijă subţire şi o viteză de propulsie ridicată. De asemenea fracturile lor se aseamănă în multe cazuri cu ale vârfurilor de săgeată din neolitic sau epoca bronzului. Pentru teritoriul de astăzi al judeţului Teleorman, încă nu au fost descoperite piese litice datând din această perioadă care ar fi putut fi armături pentru proiectile.

Spre sfârşitul Paleoliticului Superior şi în Mezolitic apar piese geometrice (segmente de cerc, triunghiuri, trapeze) din silex, de mici dimensiuni folosite ca vârfuri de săgeată. Din aceste epoci datează primele arcuri şi săgeţi. Cele mai vechi sunt descoperirile de la Stellmoor, Germania. În acest sit datat la 10000 BC, au fost descoperite atât resturile a cca. 650 de reni, unele schelete cu vârfuri de săgeată în zona pieptului. Totuşi cele mai importante descoperiri sunt exemplarele de săgeţi cât şi fragmentele unui arc. Pentru confecţionarea lor

s-a folosit lemn de pin, săgeţile având lungimi de 85-90 cm. Din Mezolitic datează şi celebra descoperire de la Holmegaard (Danemarca). În acest sit, datat la cca. 6500 BC, s-au descoperit mai multe arcuri cioplite din lemn de ulm. Observaţiile făcute au arătat excelentele cunoştinţe pe care le aveau persoanele care le-au construit. Lemnul provenea din copaci crescuţi la umbră, care au mai multe inele anuale decât cei crescuţi la soare, element ce îmbunătăţeşte calităţile armei, alături de forma sa. Acestea au o

secţiune în D, faţa plană, uneori concavă, cu un lemn mai dur, corespunzând interiorului arcului, pe când cea convexă cu lemn mai moale formează exteriorul arcului. În judeţul Teleorman au fost descoperite piese litice geometrice dar acestea datează din neoliticul timpuriu (mileniul VI î.Hr.). Ele provin din situl de la Măgura Buduiasca şi ar fi putut constitui armături de săgeată, construite în tradiţie mezolitică.

Odată cu mezoliticul, arcul şi săgeata au fost folosite şi ca arme în conflictele umane. Numeroasele picturi murale din Spania sau Africa de Nord, reprezintă confruntări dintre arcaşi.

În Neolitic vârfurile de săgeată din silex cunosc o dezvoltare accentuată. Ele sunt triunghiulare, trapezoidale, foliacee sau pedunculate. Sunt de dimensiuni şi greutăţi variabile, au secţiunea plată, biconvexă, convex-concave sau rombice. În Europa de Vest, sunt frecvente armăturile tranşante, cu vârful plat, făcute să taie carnea. Acestea par să fi lipsit pe teritoriul de astăzi al României.

O dată cu această epocă, arcurile sunt confecţionate majoritar din cel mai bun lemn european, tisa. Nu dispar totuşi arcurile din alte esenţe lemnoase cum ar fi ulmul, frasinul sau cornul. Numeroase arcuri datate ca fiind din neolitic au fost descoperite în turbării sau medii lacustre, zone ce permit conservarea lemnului.

Erau de dimensiuni diferite, ajungând până la 2 m. Interesant este faptul că au fost descoperite şi arcuri de până într-un metru considerate pentru copii. Ele sunt de două tipuri, fiind fie drepte fie cu dublă curbură şi au secţiuni plan convexe sau dreptunghiulare. Observaţiile traseologice dar şi experimentele făcute au reconstituit lanţul tehnologic. Pentru fasonarea arcului, raclajul era cel mai indicat în cazul lemnului proaspăt iar răzuirea pentru cel uscat. Interiorul arcului se putea face prin raclaj sau percuţie lansată. Pentru aceste operaţii se

foloseau unelte din silex, aşchii sau lame cât şi dălţi din piatră şlefuită. Finisarea finală se executa cu ajutorul nisipului fin umed sau uscat ţinut într-o piele.

Săgeţile descoperite în vestul Europei provin mai ales din medii lacustre. Au fost făcute dintr-o singură

tijă de lemn de corn, alun sau călin, ori din interiorul dur al unui lemn cioplit. Unele au fost îndreptate la foc, iar imperfecţiunile au fost retuşate cu silexul. La final, suprafaţa săgeţilor a fost şlefuită probabil cu o gresie. Sunt descoperiri de săgeţi confecţionate şi din două tije de

dimensiuni inegale una în continuarea celeilalte. La capătul proximal aveau fixate pene pentru stabilitate şi o şănţuire pentru fixarea pe coardă. Sunt exemplare de vârfuri lipite de tija de lemn cu

ajutorul răşinii de pin sau mesteacăn. Descoperirile din neo-eneoliticul de pe teritoriul României

constau doar dintr-un număr foarte mare de vârfuri bifaciale cunoscute în literatura de specialitate drept vârfuri de săgeată sau de suliţă.


ARHEOLOGIE

pag. 15


Vârfuri de sageată din corn, eneolitic, Vitanesti Magurice.

Vârfuri de sageată din silex, epoca bronzului, Orbeasca.


Condiţiile din siturile arheologice nu au permis conservarea lemnului din care au fost făcute arcurile sau săgeţile. Putem doar bănui că arcurile erau din tisă, ulm, corn sau frasin iar săgeţile din aceleaşi materiale folosite în Europa de nord sau occidentală. În judeţului Teleorman au fost descoperite vârfuri de săgeată din silex în tell-uri aparţinând culturii Gumelniţa la Vităneşti Măgurice, Alexandria Gorgan sau Ciolăneştii din Deal. Pentru vestul Munteniei cele mai multe exemplare provin din situl de la Vităneşti. Nu toate sunt întregi, nouă dintre ele fiind fragmentare. Unele au vârful lipsă sau cu ciobiri de la impact. Ca dimensiuni, cel mai mic are 1 cm iar cel mai mare măsoară 9 cm. Majoritatea au o formă triunghiulară alungită iar laturile sunt convexe. Baza tuturor este dreaptă, cu o mică convexitate iar profilul este lenticular. Cu două excepţii, piesele prezintă retuşe în pojghiţă, dispuse pe ambele feţe. Trei sferturi dintre vârfuri cântăresc aproximativ 3-4 g şi au o lungime de 4 cm. Câteva au făcut parte din inventarul unor locuinţe incendiate.

În ceea ce priveşte funcţionalitatea acestor, dacă cele de dimensiuni mici ar fi putut fi vârfuri de săgeată iar cele mari de suliţă, cele medii sunt prea grele pentru nişte săgeţi. Ţinând cont de complexitatea culturii Gumelniţa manifestată pe toate palierele de dezvoltare, aceste vârfuri cu lungimi între 4-5 cm ar fi putut fi folosite ca vârfuri de sagaie, deşi existenţa propulsoarelor nu este demonstrată. Tehnica extrem de îngrijită în care au fost lucrate, alegerea în multe cazuri a unei materii prime de calitate foarte bună, ar indica existenţa unor persoane cu abilităţi deosebite în prelucrarea silexului, putând să fi existat adevăraţi profesionişti. Vârfurile de săgeată din silex îşi vor continua evoluţia odată cu epoca bronzului, modificându-şi forma şi dimensiunile.

O altă prezenţă frecventă printre artefactele din tell-urile neolitice sunt vârfurile de săgeată din os-corn.

Apărute în Paleoliticul Superior, armăturile din materii dure animale au cunoscut o evoluţie paralelă cu cele din silex.

Flexibilitate şi uşurinţa prelucrării sau a refolosirii prin reascuţire, au făcut ca aceste materiale să fie perfecte pentru

armăturile de săgeată. În Teleorman, lotul cel mai numeros provine tot din situl de la Vităneşti Măgurice. Au dimensiunile cuprinse între 3-12 cm lungime. Se pot încadra în mai multe tipuri, existând posibilitatea să fi fost folosite pentru animale diferite atât ca specie cât şi ca dimensiune. Două dintre tipuri au o tijă de înmănuşare bine delimitată de vârf. Acesta este în secţiune rotund sau pătrat şi are o lungime egală sau mai mare decât tija de înmănuşare. Un tip bine reprezentat are o parte activă prelungă, triunghiulară ori rombică în secţiune. Tija de înmănuşare este formată din două prelungiri ca o coadă de rândunică.

Unele piese nu au tijă de înmănuşare ci o perforaţie

ce pătrunde foarte puţin în corpul vârfului, altele sunt plate şi au o formă triunghiulară. Baza este dreaptă iar laturile sunt convexe şi zimţate. Morfologia diferită ne conduce la concluzia că s-au folosit şi tipuri diferite de tije pentru săgeţi.

Descoperirile arheologice de vârfuri de săgeată din silex sau os-corn făcute pe teritoriul de astăzi al României, completate de cele din alte zone ale continentului, conturează o imagine clară a importanţei arcului şi săgeţii de-a lungul timpului.

Utilizate la început la vânătoare apoi şi în confruntările dintre oameni, acestea au constituit o invenţie majoră. Se poate observa o evoluţie a

cunoştinţelor umane despre calităţile diferitelor specii de lemn, pornind de la pin până la tisă, materia primă ideală pentru arcuri. De asemenea, vârfurile de săgeată au evoluat constant şi s-au specializat. Uneori se poate observa chiar o standardizare a formelor, a dimensiunilor şi a greutăţii lor. Modul de realizare a celor din silex demonstrează existenţa unor specialişti a unor „ateliere” diferite dar şi o cerere a acestor produse deosebite din partea unor persoane cu un statut special în comunitate.

Ion Torcică

Bibliografie selectivă

Cattelain, P., Bellier, C., La Chasse dans la Préhistoire du Paléolithique au Néolithique en Europe... et ailleurs, Catalogue d’exposition, Treignes, Cedarc, Belgique, 2002.

Cattelain, P. et alii, „Hard core and cutting edge: experimental manufacture and use of Magdalenian composite projectile tips”, în Journal of Archaeological Science (2011), doi:10.1016/j.jas.2011.01.002.

Comşa, E., „Despre vârfurile de săgeată din silex din arealul culturii Gumelniţa”, în Cultură şi Civilizaţie la Dunărea de Jos, III-IV, 1987, p. 21-29. Dias-Merihnio, Marie-Hélène, Des Armes et des Hommes. Lárcherie á la transition fin du Néolithique - Age du Bronze en Europe occidentale, Thése

en vue de lóbtention du doctorat de lÚniversité de Toulouse, 2011. Pétrequin Anne-Marie, Pétrequin, P., „Flèches de chasse, flèches de guerre, le cas des Danis d’Irian Jaya (Indonésie)”, în Bulletin de la Société

préhistorique française, tome 87, n. 10-12, 1990, pp. 484-511.

ARHEOLOGIE

pag. 16


MĂRTURII ALE SENTIMENTELOR MONARHICE

ÎNTR-UN JUDEŢ DE CÂMPIE - TELEORMAN

În perioada 1948-1989, din cărţile de istorie au lipsit tocmai figurile regilor care au dat României Independenţa, Marea Unire şi o dezvoltare europeană.

Nu trebuie uitat însă că statul român modern, din perioada 1866-1947, se confundă cu monarhia şi că Ziua Naţională a României este legată de urcarea pe tron a Principelui Carol, însemnele statului (drapel, imn naţional etc.) îl aveau ca personaj principal pe rege, iar moartea şi naşterea fiecărui membru al familiei regale reprezentau tot atâtea sărbători naţionale, la care erau chemaţi românii să participe.

Urmărind cu ajutorul documentelor şi al consemnărilor din presa vremii vom vedea faptul că lumea teleormăneană nu s-a abătut de la acest ritual al întregii societăţi româneşti în care ziua de 10 mai era moment de mare bucurie, fiind serbată printr-un program special, la fel şi zilele de naştere sau decesele membrilor familiei regale.

Redăm în continuarea articolului aceste puţine menţiuni despre sentimentele monarhice care se găsesc în fondurile arhivelor, pentru a aduce în atenţia cititorilor faptul că populaţia teleormăneană nu a fost republicană nici măcar pentru o zi, cum a fost cazul Ploieştiului!

* * *

Războiul de independenţă 1877-1878 Pornim această incursiune din timpul Războiului de Independenţă, în care judeţul Teleorman, a reprezentat un punct important în

trecerea armatelor ruso-române şi a aprovizionării lor. Făcând referire la acest episod, un contemporan al evenimentelor nota: „în războiul de independenţă mai ales, în Teleorman, spre Dunăre s-a grămădit tot grosul armatelor. Aici, spre Turnu Măgurele şi Zimnicea, se concentrau toate aprovizionările pentru armată; p-acilea s-a întors încărcat de glorie, ilustrul nostru căpitan, regele Carol I şi viteaza lui armată, după luarea Plevnei”1. Si din punct de vedere uman efortul teleormănenilor a fost important, cei tineri mergând la război, iar mame, taţi şi surori susţinând frontul cu hrană şi îmbrăcăminte2.

Documentele vremii nu menţionează despre această trecere, decât legat de o singură problemă financiară apărută ca urmare a trecerii principelui Carol „după obligaţia ce mi s-au pus, de domnul primar al urbei Turnu Măgurele, prin adresa nr. 3 806/77 am plătit din Casa Comunală suma de 265 lei şi 60 de bani cheltuieli reclamate pentru masa Măriei Sale Domnitorului, cu ocazia venirii şi şederii în această comună când s-au întorsu din Turcia, justificându-se aceste cheltuieli, cu alăturatele patru exemplare”3, din data de 30 ianuarie 1878.

Amintirile legate de Războiul de Independenţă au fost păstrate de-a lungul vremii în inimile teleormănenilor şi ale suveranilor. Astfel, pentru Regele Carol I şi Regina Elisabeta fiecare excursie pe Dunăre le aducea aminte de războiul purtat cu Imperiul Otoman, pentru câştigarea independenţei, amintiri vii de fiecare dată.

Regina Elisabeta nota în timpul excursiei pe Dunăre din perioada 27 aprilie - 3 mai 1904 faptul că „şi aici (Zimnicea - n.a.) impresiile erau îndoit de puternice! Întâi vedeam toate locurile pe care războiul nostru ni le adusese destul de des aminte, despre care vorbisem atât de des […] noi trecurăm cât s-a putut mai aproape de ţărmul bulgar, pentru ca să putem privi drumul morţii, pe care Regele a călărit, când s-a întors de la război. Atunci era vifor şi poleiu, atunci erau -22 grade de frig şi de la Plevna până la Nicopole un lung drum al morţii: numai cadavre şi iarăşi cadavre pe tot drumul. Dacă Osman Paşa ar mai fi aşteptat încă trei zile, cele trei armate ar fi pierit de-a binelea. […] Astfel ieşiră din Plevna sărmanii turci, prăpădiţi, pe jumătate morţi de foame şi îngheţară pe drum, câteva mii, împreună cu românii care îi escortau”4.

După patru ani, autorităţile judeţului Teleorman sunt atenţionate de excursia regală din 1 - 8 mai 1908 şi li se cere să i-a măsuri pentru vizita oficială a Majestăţii Sale Regele Carol I şi a Reginei Elisabeta, alături de o parte din miniştrii ţării, care „sosesc în portul Turnu Măgurele”5.

Citind articolele din ziarele centrale, Universul si Adevărul, trimise de corespondenţii din porturile Turnu Măgurele şi Zimnicea, simţim emoţiile ce i-au cuprins pe Regele Carol I, pe Regina Elisabeta, pe veteranii şi pe toţi cei prezenţi, cu ocazia rememorării evenimentelor petrecute aici în timpul Războiului de Independenţă.

În portul Turnu Măgurele, „M.S. Regele fiind pe covertă însoţit de D. A. Sturdza, s-a dat jos, a fost primit în faţa chioşcurilor de primarul C. D. Costovici, urându-i bună venire şi amintindu-i că dincolo, în faţa, acum 31 ani, Majestatea Sa era căpitanul armatei, iar Regina lega rănile vitejilor în spitalul Turnu Măgurele.

Muzica şi corurile vocale au intonat mereu imnul. Intrând în tribună M.S. Regele a salutat pe doamne conversând cu d-na Elena Costovici şi cu alte doamne. Apoi trecu în revistă pe veteranii şi ofiţerii aşezaţi de o parte, pe când pe cealaltă parte erau persoanele civile şi şcolile, întreţinându-se cu multe din persoane. După prezentare M.S. părăsi pontonul oprindu-se în mers la domnul general Bengescu şi la doamna Costovici.

În timpul vizitei, M.S. fu însoţit de principele Carol şi domnii miniştri. S-a urcat pe iaht suindu-se la cârmă împreună cu adjutantul şi prinţul. La ora 7 şi 15 m au părăsit portul în uralele mulţimii. M.S. Regina, fiind indispusă nu s-a dat jos; doamnele Costovici, Crasan şi profesoarele i-au prezentat numeroase buchete de flori în iaht. Prinţul părea entuziasmat de măreaţa primire făcută mai ales că din Nicopole, unde era multă lume şi regimentul 9 de pioneri, se

auzeau strigăte nesfârşite de urale. M.S. a primit din parte unei doamne două marame. Turnenii au salutat iahtul până nu s-a văzut”6. Excursia suveranilor pe Dunăre din luna mai a anului 1908 a fost o baie de mulţime, o apropiere de poporul pe care îl conduceau de

mai bine de 40 de ani, dar şi o plăcere pe care regele şi regina o încercau de fiecare dată navigând într-un cadru privat7. Această venire i-a electrizat pe teleormăneni, care, pe lângă primirea grandioasă din portul Turnu Măgurele, vor pregăti Ziua

Naţională de 10 mai cu programe speciale.


ISTORIE

pag. 17



Sărbătorirea Zilei Naţionale de 10 mai 1908 în Alexandria În vederea serbării Zilei Naţionale, autorităţile încearcă să organizeze din timp şi să dea un maxim de fast prin adunarea tuturor

şcolilor, societăţilor şi cetăţenilor oraşului Alexandria. Primarul Anton Văcăreanu îi cheamă pe toţi directorii de şcoli din oraş, la data de 8 mai, pentru a definitiva programul serbării zilei naţionale8.

Directorul gimnaziului Alexandru Ghica, D. R. Mihăescu, prezintă cu această ocazie un program „ce se va da în ziua de 10 mai anul curent de către şcolile din oraş”. El cerea „ca solemnitatea acestei zile să se serbeze potrivit marei însemnătăţi ce are, vă rog domnule primar, să bine-voiţi a ne da tot concursul dumneavoastră pentru ca să putem executa programul cât mai desăvârşit”9.

Programul serbării şcolare de la 10 mai 1908 cuprindea mai multe activităţi ce aveau să se întindă pe parcursul întregii zile. Pentru început „elevii şi elevele şcolilor din oraş se vor aduna la biserică cu profesorii şi profesoarele lor la ora zece fără un sfert”,

urmând ca „la ora 10 să înceapă Te-Deumul, corul şcolar sub conducerea d-lui institutor A. Ivanovici va da răspunsurile la slujba religioasă”.

După slujba religioasă „elevii şi elevele vor merge pe strada Brătianu trecând în strada Carol şi în dreptul pieţii Ştefan Cel Mare se vor aşeza în ordine, elevii pentru defilare, iar elevele se vor înşira pe strada Principele Nicolae”.

Defilarea urma să se facă în următoarea ordine: Şcoala Primară de Băieţi nr.1, Şcoala Primară de Băieţi nr.2, Şcoala Primară de Băieţi nr.3, Şcoala de Agricultură şi Gimnaziul.

Sfârşitul primei părţi din programul expus de directorul Gimnaziului alexăndrean prevedea ca, „îndată după defilare, elevii şi

elevele, vor intra în ordine în grădina publică unde va avea loc serbarea şi se vor grupa în arcuri concentrice în faţa pavilionului”10. În grădină aveau loc spectacole de teatru în aer liber şi se asculta muzică „de trei ori pe săptămână adică marţea, joia şi duminica,

plus sărbătorile naţionale şi cele bisericeşti”11. Aici, în faţa pavilionului12 şi într-un cadru organizat, urmau a cânta în ordine, după discursul ocazional ţinut de directorul gimnaziului

D. Mihăescu, următoarele coruri: al Gimnaziului, care urma să cânte Trăiască Regele, al meseriaşilor din localitate, sub conducerea domnului Ivanovici, cu cântecul Imnul Muncii şi din nou Gimnaziul cu cântecul Sub Drapel. Serbarea de dimineaţă urma să se încheie cu Marşul Regal, cântat de corul Gimnaziului.

Exista şi o a doua parte a programului, începând cu ora 16, în care „elevii şcolilor primare şi ai şcolii de agricultură se vor aduna în curţile şcolilor respective, vor veni apoi la gimnaziu, de unde cu muzica comunală în frunte vor porni cu toţii la pădure, unde se vor intona diferite cântece patriotice şi naţionale; elevii şcolilor primare vor executa câteva producţiuni gimnastice, se vor executa oina de către elevii gimnaziului şi şcolii de agricultură şi apoi se va lăsa libertate de petrecere după voie”13.

Finalul declarat al sărbătorii de 10 mai, pentru elevi, era ora 19, când toţi participanţii se întorceau, „tot în ordinea ducerei, cu muzica comunală în frunte, până la grădina publică, de unde elevii se vor duce pe acasă, adulţii urmând să mai petreacă până la miezul nopţii, ore de veselie aici”14.


Serbarea zile de 10 Mai 1924, Alexandria. Aşteptarea defilării în faţa primăriei (fotografie din colecţia Ion Crantea).

ISTORIE

Carte poştală circulată în anul 1916 (colecţia Corneliu Beda).

pag. 18



Alte mărturii ale sentimentelor monarhice - anul 1914 Moartea Regelui Carol I a produs o vie emoţie în rândul românilor, care se simt datori să fie alături de monarhie şi cu atât mai mult în

cazul autorităţilor. Astfel, prefectul judeţului Teleorman „ne face cunoscut că, astăzi la orele 11,30 dimineaţa, se va oficia un serviciu religios, în

biserica Sfântul Alexandru, pentru odihna sufletului M. S. Regelui Carol I, iar la orele 2,30 se va celebra un Te-Deum, care urmează îndată după depunerea jurământului de către M. S. Regele”15.

Primarul C. Colecrava comunică acest lucru tuturor serviciilor şi şcolilor cerând să ia parte „la aceste servicii împreună cu întregul corp profesoral, elevi şi eleve. Ţinuta va fi de gală”16.

Autorităţile oraşului Alexandria trimit două scrisori, deschise, Majestăţii Sale Regina Maria şi Majestăţii Sale Regelui Ferdinand, scrise de mână.

Prima, trimisă la Sinaia, avea următorul conţinut: „Trista veste a încetării din viaţă a M J. Regelui Carol I ne-a umplut inimile de durere pentru această crudă lovitură ce încearcă

întreaga naţiune. În numele orăşenilor exprimăm M. V. sentimentele noastre de adâncă jale, pentru pierderea iubitului nostru suveran, întemeietorul Regatului Român”17.

Scrisoarea adresată Regelui Ferdinand, cu aceeaşi tristă ocazie, avea adresa din Bucureşti, şi următorul text: „Moartea M. S. Regelui Carol I, Augustul Vostru Unchi ne-a umplut sufletul de durere. Cu toţii alături de Majestatea Voastră

plângem pierderea ireparabilă a iubitului nostru suveran. În inimile noastre va rămâne pe veci săpat numele întemeietorului Regatului Român. Rugăm pe Dumnezeu să dea Augustei Voastre Dinastii tăria de-a suporta împreună cu noi lovitura cumplit de grea ce încercăm”18.

Urmează o a treia scrisoare adresată Regelui Ferdinand, care, pe lângă regretele privind intrarea în nefiinţă a Regelui Carol I, îl slăvesc pe acesta ca nou rege al României: „ne permitem a depune la picioarele Majestăţii Voastre expresiunea călduroaselor noastre urări spre întregirea operei de mărire a naţiunei noastre atât de glorios începută de Regele Carol.

Trăiască Majestatea Sa Regele Ferdinand. Trăiască Majestatea Sa Regina Maria şi Principele Moştenitor. Trăiască Dinastia”19. Această scrisoare este semnată de 95 de locuitori ai oraşului Alexandria, nume cunoscute în urbe, care reunea primari, medici,

avocaţi, proprietari de prăvălii, moşieri, ca de exemplu: Anton Văcăreanu, C. Colegrav, doctor Colfescu, doctor Beca, doctor Căpitanovici, avocat Gancevici, Al. Protopopescu, Hristea Capră, preotul Bămărescu, preotul I. Bădulescu etc.

Pe plan local, primarul oraşului Alexandria se adresează: poliţistului comunal al Batalionului Infanterie, perceptorului, judecătorului, medicului comunal, medicului veterinar, administratorului de plasă, dirigintele poştei şi domnilor directori şi directoare de şcoli „împreună cu corpul didactic, elevi, eleve şi drapele cernite” ca în ziua de 2 octombrie „în momentul când corpul M. S. Regele Carol I va fi depus în cavou se va oficia un serviciu religios în biserica Sf. Alexandru din acest oraş, am onoarea a vă ruga să binevoiţi a lua parte la acest serviciu în mare ţinută de doliu”20.

Pentru ce a însemnat domnia lui Carol I în istoria neamului românesc este bine să ne amintim cuvintele lui Titu Maiorescu care, ca nimeni altul, a realizat o analiză realistă a acesteia: „într-adevăr marea misiune pe care puternicul instinct de conservare al neamului nostru a încredinţat-o mult aşteptatului dar necunoscutului principe străin a fost de a-l scăpa mai întâi de primejdia competiţiilor la tron cu desele schimbări de domnii şi cu imensa corupţie întru efectuarea lor, de a duce apoi statul cu ajutorul originii sale suverane la o independenţă recunoscută şi de a-l consolida prin asigurarea unei succesiuni dinastice sub formă constituţională. Această întreită misiune a îndeplinit-o regele Carol I […]. Atât i-am cerut noi atunci şi nimic mai mult, atât ne-a dat şi nu era chemat şi nici nu putea să ne dea altceva”21.

Domnia primului rege al României se încheia într-un moment de cotitură în politica românească, lăsând loc urmaşului său, Ferdinand, care avea să făurească România Mare.

Anul 1927 Peste ani, un alt trist eveniment avea să-i aducă pe locuitorii oraşului Alexandria, cu mic cu mare, în bisericile oraşului. La data de 20

iulie 1927 se stingea din viaţă Regele Ferdinand, Întregitorul României Mari. Ministrul de interne de la acea vreme îi cerea prefectului judeţului Teleorman într-o telegrama: „luaţi măsuri ca în ziua de sâmbătă curent ora 11 dimineaţa să se oficieze la toate bisericile din oraşe, din comunele rurale şi din sate un serviciu divin pentru odihna sufletului M. S. Regelui Ferdinand. Veţi îngriji ca la acest serviciu divin să ia parte toate autorităţile civile şi militare. Veţi mai îngriji ca la ora arătată toate clopotele bisericilor să sune”22.

După moartea Regelui Ferdinand, evenimentele politice aveau să se precipite. În lunile următoare din acelaşi an, locuitorii judeţului Teleorman aveau să se întâlnească la slujbă pentru momente de bucurie: la 25 octombrie, cu ocazia aniversării zilei de naştere a Regelui Mihai I23, în încercarea Casei Regale de a legitima continuitatea regimului monarhic prin fiul Regelui Carol al II-lea, la 29 octombrie, cu ocazia aniversării zilei de naştere a Reginei Maria24 şi pe data de 8 noiembrie, pentru aniversarea zilei numelui Regelui Mihai I25.

Manifestările cu ocazia acestor evenimente au devenit mai elaborate, iar bisericile neîncăpătoare, fiind pline de reprezentanţi ai autorităţilor, elevi, diverşi slujbaşi, dar şi de personal al diferitelor instituţii: Banca Populară Al. Ghica, Banca Reazemul Meseriaşilor, Banca Franco-Română, Banca Comercială, Corporaţia meseriaşilor, Agronom Regional, Cooperativa Sprijinul Meseriaşilor, Comandantul Batalionului I Jandarmi, împreună cu domnii ofiţeri şi toată trupa, Societatea Crucea Roşie, Societatea Văduvelor de război, Societatea Demobilizaţilor, Societatea Principele Mircea, Societatea Orfanilor de război, Societatea Invalizilor26.


ISTORIE

pag. 19



* * *

Se vede că în inimile teleormănenilor sentimentele monarhice s-au sedimentat în timp, au evoluat odată cu societatea românească, devenind însăşi viaţa lor. Din păcate, după 1948, această parte de viaţă a fost dată uitării forţat, datorită regimului politic. Astăzi, istoricii au datoria de a readuce la lumină aceste momente din istoria noastră.

Steluţa Pătraşcu Note

1 Pantele Georgescu, Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Teleorman, Bucureşti, Tipografia I. V. Socec, 1897, p.307. 2 Este cunoscut efortul teleormănenilor privind aprovizionarea armatei din documente cu liste de ofrande în îmbrăcăminte, hrană pentru oameni şi

animale, vezi lucrarea Documente privind istoria oraşului Alexandria, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1984, p.146-149. 3 Biroul Judeţean Teleorman al Arhivelor Naţionale (=B.J.T.A.N.), fond Primăria oraşului Turnu Măgurele, dos. 9/1878, f.2. 4 Carmen Sylva, Pe Dunăre, 27 aprilie-3 mai 1904, Atelierele Grafice I. V. Socec, Bucureşti, 1905, p.37. 5 B.J.T.A.N., fond Primăria oraşului Alexandria, dos. 5/1908, f.51. 6 Universul, nr.112, 2 mai 1908, p.1 7 Despre această excursie mai multe detalii în articolul Călătoria regelui Carol şi a reginei Elisabeta pe Dunăre din perioada 1-8 mai 1908, văzută

în presa vremii, care va apărea în revista Ţara Bârsei, Braşov, în anul curent. 8 B.J.T.A.N., fond Primăria oraşului Alexandria, dos. 5/1908, f.56. 9 Ibidem, f.52. 10 Ibidem 11 B.J.T.A.N., fond Primăria oraşului Alexandria, dos. 2/1908, f.15. Această muzică era angajată de primăria oraşului pentru o perioadă determinată

de la 10 mai până la data de 10 septembrie 1908 pentru suma de 2000 de lei. Contractul era încheiat în data de 4 mai între Tache Parlade, care se intitula „şef de muzică din acest oraş”, împreună cu „trupa mea de muzică compusă din 13 persoane toţi gogişti, buni muzicanţi şi speciali în această artă” şi primăria oraşului Alexandria. În sărbători contractul specifica ca muzica să cânte până la orele 24.

12 Pavilionul din grădina publică era o frumoasă construcţie de zid realizată de cunoscutul arhitect C. Cerchez (1872-1955), care a urmat cursurile şcolilor din Turnu Măgurele şi din Alexandria.

13 Idem, dosar 5/1908, f.54. 14 Ibidem. 15 Idem, dosar 1/1914, f.4. 16 Ibidem, f.5. 17 Ibidem, f.8. 18 Ibidem, f.9. Ibidem, f.9. 19 Ibidem, f.1. 20 Ibidem, f.17-19. 21 Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, Ed. Humanitas, 1994, p. 286, 287. 22 B.J.T.A.N., fond Primăria oraşului Alexandria, dosar 6/1927, f.50. 23 Ibidem, f. 55. 24 Ibidem, f. 62. 25 Ibidem, f. 69. 26 Ibidem.

Stema regală a României.

(sursa: https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=3476322)

pag. 20

ISTORIE


COLONIŞTI TELEORMĂNENI ÎN CADRILATER

Cadrilaterul (compus din judeţele Caliacra şi Durostor) a intrat în componenţa României în urma războaielor balcanice (1912-1913) prin Tratatul de la Bucureşti. Astfel, România obţinea un teritoriu de 7609 km2 cu o populaţie de 282778 locuitori. Conform unei statistici, situaţia se prezenta astfel: români 6662, din care 1288 în Caliacra şi 5314 în Durostor; bulgari 68307 în Caliacra şi 53618 în Durostor; 7000 de alte etnii. O altă statistică din 1913 stabilea 58% din populaţia din Caliacra turco-tătară şi 39 în Durostor. O statistică românească n-a existat decât în anul 1928 când populaţia musulmană era de 49 % iar cea bulgărească 39%. În urma colonizării româneşti începută în deceniul al treilea şi plecării multor turco-tătari elementul românesc ajunge la 29% iar cel bulgăresc la 40%1.

Emigraţia românească organizată a început cu paşapoarte individuale în 1930 şi a fost reglementată în 1935, când au plecat, în trei serii, 5385 de suflete. Între anii 1930 şi 1935 plecaseră aproximativ 2000 de suflete. După anul 1935 curentul de emigrare a fost în descreştere

ajungându-se ca la nivelul anului 1937 să fie înregistrate doar 70 cereri de emigrare.

Populaţia românească era formată din colonişti munteni, macedo-români, bănăţeni şi din mocanii veniţi din Ardeal găsindu-se răspândită în mod neregulat pe întreaga suprafaţă a Cadrilaterului.

Este greu să stabilim principii sau criterii de deosebire a populaţiei colonizate deoarece coloniştii au fost aşezaţi după un plan întocmit de oficiul de colonizare, care le-a dat, pe lângă locul de colonizare, şi material pentru construirea unui anumit tip de casă. Din această cauză casele coloniştilor erau asemănătoare pe întreg teritoriul celor două judeţe.

Cum era de aşteptat, macedo-românii, atât cei din Grecia cât şi cei din Bulgaria, au cerut să fie aşezaţi în centrele cu apă,

îmbrăţişând, şi aici, vechea lor ocupaţie, creşterea oilor. Agricultori înnăscuţi, obişnuiţi cu astfel de peisaj, coloniştii din Muntenia şi Banat, şi-au ridicat gospodării frumoase cu plantaţii de pomi în jurul caselor, căutând astfel să îmbogăţească decorul atât de lipsit de viaţă pe care l-au găsit în acest colţ de ţară2. Având în vedere că Statul român se implica in susţinerea materială a colonizării în Dobrogea de sud ,apariţia unor acte legislative privitoare la această problemă se impunea. Dovadă în acest sens este o adresă a Administraţiei Comerciale a Colonizării către Serviciul Agricol Teleorman din 5 iunie 1937:

,,Ministerul Agriculturii şi Domeniilor Administraţia Comercială a Colonizării Serviciul Financiar Teleorman

Avem onoarea a vă face cunoscut că în Monitorul Oficial nr. 75 din 31 Martie a.c., s-a publicat legea pentru apărarea patrimoniului public. Conform acestei legi sunt pedepsite toate daunele de orice natură ar fi ele aduse patrimoniului public, de oricare funcţionar public, sau de oricare particular.

Vă atragem riguros atenţiunea asupra importanţei acestei legi şi deci rugăm ca atât Dv. cât şi întreg personalul din subordine şi şefii de regiuni să fie puşi la curent, spre a lua cunoştinţă de rigorile acestei legi şi a o aplica în mod strict în lucrările ce-i privesc.

În lucrările în legătură cu această Ad-ţiei Comercială sunt considerate ca daune ale patrimoniului public mai importante următoarele fapte:

1) Lipsa de comunicare-imediat ce devine disponibil – a unui loc de casă sau un teren de cultură, păşune, pădure etc. sau chiar neproductiv, care ne-ar împiedica să-i dăm destinaţie legală.

Vă recomandăm cu atât personal, cât şi în legătură cu personalul din subordine de la regiuni să stabiliţi pe categorii toate disponibilităţile de teren, întocmind tablouri şi înaintându-le acestei Ad-ţii Comerciale în termen de 10 zile.

2) Întârzierea sau neglijarea de a da în arendă, sau de a ne comunica la începutul fiecărui an financiar (1 Aprilie) toate debitele de arenzi, conform cu instrucţiunile primite, adică cu contracte de arendă semnate de colonişti, sau în lipsa lor cu procese verbale conform cu art. 25 din lege.

3) Părăsirea de către colonist a caselor construite cu banii Statului trebuie să fie comunicată în termen de cel mult 15 zile de la abandonare, spre a se lua măsuri de a se da altui colonist spre a nu se deteriora sau a se fura uşi şi ferestre, cum şi obligaţia şefului de regiune, în caz de abandonare de a o da în seama şi în paza Primăriei şi a postului de jandarmi, imediat ce a fost părăsită.

4) Obligaţia şi răspunderea şefilor de regiune de a comunica imediat orice părăsire de lot de cultură, cum şi folosirea fără aprobarea Comitetului de Direcţie, a vreunui lot sau arendarea lui la alte persoane fără aprobare prealabilă.

5) Orice bun al Statului aparţinând acestei A-ţii Comerciale, sub orice formă ar fi el, care a fost neglijat, astfel că n-a putut să dea contravaloarea folosinţei la care se aştepta, constituie iarăşi o dăunare a patrimoniului public, de care se face un funcţionar vinovat.

6) Orice daună a unui bun al acestei A-ţii Comerciale adusă de o persoană particulară şi pe care funcţionarul însărcinat să o cunoască şi să o comunice pentru a se lua măsuri în contra acelei persoane.


ISTORIE

pag. 21



7) Orice aviz dat de Dv. sau din personalul din subordine, sau orice raport prin care s-ar aduce o daună patrimoniului Statului, administrat de această administraţie comercială, de asemenea, cade sub prevederile legii susmenţionate.

Vă recomandăm deci a lua cunoştinţă şi a o comunica şi personalului din subordine, dându-le şi toate instrucţiunile necesare. Director general

Şeful Serviciului financiar.”3

În acest context, numeroşi cetăţeni din judeţul Teleorman au devenit colonişti în judeţele din Cadrilater. Astfel, găsim o aprobare de colonizare pe numele lui Leonte D-tru Iordan din comuna Dulceanca încă din anul 1935:

„Oficiul Naţional al Colonizării Serviciul Administrativ 6888/31 mai 1935

Domnul director, Avem onoarea a vă face cunoscut că locuitorul Leonte D-tru Iordan originar din comuna Dulceanca, judeţul Dvs. şi aşezat în centrul

de colonizare din judeţul Durostor a fost aprobat provizoriu la colonizare în judeţul mai sus amintit. Aducându-vă la cunoştinţă cele de mai sus vă rugăm să binevoiţi a ne comunica pe care tablou de împroprietărire (Nr. 1 sau 2) la ce

subcategorie şi la ce număr curent este trecut, dacă a fost sau nu împroprietărit în comuna de origine şi în caz afirmativ,dacă a fost dat în debit şi dacă a achitat lotul.

Termen de răspuns ni se acordă data de 25 iunie 1935. Director General.”4

Acelaşi Oficiu Naţional al Colonizării îi aproba lui Celeapcă Tudor din comuna Viişoara colonizarea în centrul Cociumar din judeţul Durostor în decembrie 1936. De asemenea erau specificate condiţiile de colonizare:

„Copie Nr. 15765 din 15 Dec. 1936 D-lui Celeapcă Tudor

Com. Viişoara Teleorman La cererea dvs. înreg. Sub nr. 18024/926,vă comunicăm că vi s-a aprobat colonizarea în centrul Cociumar, jud. Durostor şi urmează

a vă prezenta Serv. agricol până la data de 1 Aprilie 1937. Terenul ce vi se atribuie fiind achiziţionat de stat de la emigranţi, colonizarea dvs. se face în următoarele condiţiuni. Lotul de cultură este de 10 ha. Preţul unui hectar este acela de cumpărare… revenind pentru întregul lot suma de lei… la care se adaugă cheltuielile de parcelare

ce se plătesc anticipat. Plata lotului se face astfel: O zecime adică lei… la încheierea actului de vânzare, restul în 18 rate semestriale la 1 Mai şi la 1 Nov. ale fiecărui an până la

completa achitare. Disp. din legea colonizării vă sunt aplicabile în totul şi dvs. Vă punem în vedere că O.A.N.C., nu vă acordă nici un sfert de ajutor numai în ce priveşte transportul pe C.F.R. beneficiaţi de o

reducere de 50% în baza adeverinţei de colonist eliberată de Serv. agricol local. În cazul în care nu vă prezentaţi pentru luarea terenului în primire până la data arătată mai sus, aprobarea de faţă este nulă şi lotul

se va atribui altui colonist. Director general Şeful Serv. A-tiv.”5

Din această adresă se poate trage concluzia că vânzarea terenurilor achiziţionate de stat de la emigranţii turci şi tătari erau vândute coloniştilor în condiţii deosebit de avantajoase.

Din momentul aprobării, Serviciul agricol urmă să preia de la cei vizaţi loturile date în folosinţă în localităţile lor de baştină.

„Serviciul Agricol Teleorman, 29 ian. 1936 Domnule Şef,

Din tabloul locuitorilor colonizaţi în Caliacra se vede ca loc.:1. Oprea C. Bădici, 2. Niculae E. Ene şi 3. Const. B. Burcea au fost aprobaţi a fi colonizaţi şi deci urma a li se lua loturile din folosinţă. Suntem informaţi că lui Oprea Bădici i-ţi luat lotul de 1 ha pe când la ceilalţi 2 nu le-aţi luat din folosinţă loturile a câte 1 ha fiecare.

Cercetaţi, luaţi măsurile legale şi raportaţi până la 25 Februarie. Directorul Serv. Agricol S. Director

D-lui O. Crăciunescu Şeful Reg. Alexandria.”6

Deşi Oficiul Naţional al Colonizării fusese înfiinţat încă din 1935 iar reglementările colonizării erau legiferate, comunicarea insuficientă cu populaţia face ca acest proces al colonizării să fie cunoscut la nivel rural prin intermediul zvonurilor. Iată o notă informativă a legiunii de jandarmi adresată prefecturii judeţului Teleorman şi Camerei de Agricultură, la data de 14.02.1937.


ISTORIE

pag. 22



„Notă informativă Nr. 33 din 14.02.937

Legiunea este informată că pe teritoriul rural al judeţului circulă svonul cum că guvernul a luat măsuri pentru colonizarea Dobrogei noi (jud. Durestor şi Caliacra) cu locuitori cari nu au pământ arabil şi construire de case plătibile în 10 ani.

Pe urma acestor zvonuri s-au pus în mişcare mulţi scoţând acte, dându-le la diferite persoane pentru a merge la Bucureşti la M. Agriculturii spre a le aproba.

Faţă de cele de mai sus, vă rugăm a ne comunica dacă aveţi oarecari dispoziţiuni în această privinţă. Comandantul Leg. Jandarmi Teleorman Maior Panaitescu D.

Comunicat – Prefectura jud. Teleorman Camera de Agricultură

Comandant al Legiunei de jandarmi Teleorman La adresa nr. 33 din 14.02.1937 avem onoarea a vă înainta alăturat în copie art. Y/4483 din 28 mart. 1935 al Oficiului Naţional al

colonizării referitor la colonizarea locuitorilor în pământurile emigranţilor turci din Dobrogea nouă, cunoscând că noi am trimis în copie acest ordin şefilor. Vă informăm pentru a fi aduse la cunoştinţă celor interesaţi

Prefect SS.”7

Amploarea fenomenului colonizării ia proporţii neaşteptate tot datorită zvonurilor, la începutul anului 1937.Fiind confruntate cu un număr nou de cereri ce depăşeau posibilităţile de a repartiza teren în Cadrilater, autorităţile stopează temporar colonizarea:

„Ministerul agriculturii şi domeniilor Administraţia comercială a colonizării

O.N.A.C. Serviciul administrativ

Şeful Serviciului Agricol al Judeţului Teleorman În conformitate cu deciziunea Comitetului de Direcţie din 18 Mai 1937, vă rugăm ca prin organele în subordine să aduceţi la cunoştinţă

celor interesaţi, că operaţiunile de colonizare sunt suspendate din lipsă de teren disponibil şi este inutil a se mai face cereri în acest scop. Dacă în viitor se vor ivi suprafeţe disponibile, vă vom comunica spre a aduce la cunoştinţă celor ce doresc a se coloniza. Director general Şeful Serv. Ad-tiv.”8

Cătălin Borţun

Note

1 Florin Anghel, Mariana Cojoc şi Magdalena Tiţă, Români şi bulgari. Provocările unei vecinătăţi, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti 2007, p.141. 2 „Enciclopedia României” vol. II, Bucureşti, 1938, p.103. 3 Biroul Judeţean Teleorman al Arhivelor Naţionale (=B.J.T.A.N.), Fond „Prefectura judeţului Teleorman”, dos. 76/1937, f.46. 4 B.J.T.A.N. , Fond Prefectura judeţului Teleorman, dos.79/1937, f.19. 5 Ibidem, f.8. 6 Ibidem, f.5. 7 Ibidem, f.24. 8 Ibidem, f.3.

pag. 23

ISTORIE

La Capul Caliacra Stradă din Turtucaia


APARIŢA ZIARULUI ÎN LUME ŞI ÎNCEPUTURILE PRESEI TELEORMĂNENE Izvoarele istorice ne arată că ziarul s-a născut din nevoia

oamenilor de a fi informaţi, strămoşii ziarelor fiind considerate ştirile scrise de mână, numite avvisi, care au apărut în Veneţia secolului al XVI-lea.

În 1556, guvernul veneţian scotea lunar Notizie Scritte care arătau ca nişte scrisori al căror conţinut cuprindea informaţii militare, politice şi economice. Şi pentru că aceste ştiri scrise de mână costau o gazetă1, denumirea monedei s-a extins şi asupra acestora şi apoi asupra tuturor ziarelor.

Numele de ziar - diariao - aminteşte de opera unui veneţian, Marino Sanudo cel Tânăr, care, graţie situaţiei sale oficiale în Arhivele Republicii Veneţiene, a strâns laolaltă cea mai vastă şi variată informaţie referitoare la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea2.

Deşi tiparul (presa tipografică cu litere mobile) era inventat de Gutenberg încă din anul 1450, la momentul apariţiei acestor gazete scrise de mână, folosirea lui nu era o soluţie viabilă, fiind destul de greu de folosit şi în acelaşi timp şi destul de scump, rămânând încă destinat cărţilor religioase şi ştiinţifice.

Situaţia se schimbă însă în anul 1600 când tiparului lui Gutenberg îi sunt adăugate nişte arcuri care ridicau rapid placa de presare, inovaţie ce permite efectuarea chiar şi a 250 de imprimări pe oră.

Urmare a acestei îmbunătăţiri a tiparului, la scurt timp, apare şi primul ziar tipărit - Relation aller Fürnemmen und gedenckwürdigen Historien -, cunoscut şi sub numele de Carolus, după numele lui Johann Carolus cel care-l tipărea în 1605 la Strasbourg (pe atunci oraş aparţinând Germaniei).

În anul 1631 se tipăreşte şi primul ziar francez (Gazette de France), urmat de cel portughez (A Gazeta da Restauração) în 1641, spaniol (Gaceta de Madrid) şi polonez (Merkuriusz Polski Ordynaryjny) în 1661.

Interesul pentru aceste publicaţii străine a fost destul de viu şi la noi în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când mulţi din domnitorii ţărilor române aveau chiar un capitol din buget intitulat cheltuiala gazeturilor. Un exemplu în acest sens fiind domnitorul Grigorie Alexandru Ghica, în ale cărui socoteli din anul 1777 se găseşte o rubrică dedicată gazeturilor, în care se arată: suma, de unde erau aduse foile şi persoana însărcinată cu această misiune3.

Interes pentru aceste gazete străine au manifestat de asemenea boierii şi negustorii români, care, atât la sfârşitul secolul al XVIII-lea cât şi la începutul celui următor erau abonaţi la câteva agenţii ce aduceau gazete sau foi, cum mai erau numite, din Italia, Franţa şi Germania.

Dacă primul ziar tipărit la noi este considerat Curier de Moldavie, ziar ce apărea în 1790, în Moldova, şi era tipărit pe o coloană în limba

ţării iar pe cealaltă în limba franceză, începuturile presei româneşti sunt făcute însă de Curierul Românesc, tipărit la Bucureşti de Ion Heliade Rădulescu (8 aprilie 1829) şi de Albina Românească, tipărit de

Gheorghe Asachi la Iaşi (13 mai 1829), urmate în 1838 de Gazeta de Transilvania, tipărită de Gheorghe Bariţiu.

Primele gazete româneşti adresate în mod explicit locuitorilor judeţului nostru vor fi Învăţătorul satului şi Ţăranul Român (Romanulu Terranu).

Învăţătorul satului era o publicaţie oficială, tipărită în limba română cu litere chirilice, de apariţia căreia fusese însărcinat Petrachi Poenaru încă din octombrie 1843. Această foaie deşi apărea la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti, de două ori pe lună, se pare că era adresată şi judeţului Teleorman, fapt ce poate fi uşor constatat studiind exemplarele păstrate din această publicaţie la Biroul Judeţean Teleorman al Arhivelor Naţionale, exemplare ce poartă stema judeţului Teleorman.

Fiind cea dintâi publicaţie ce are în vedere satele, această foaie va apărea până în 1852, îndeplinindu-şi menirea „de a da ţăranului ştiinţa despre orice ar putea să-i îmbunătăţeze starea...”.

Ţăranul Român era o „foaie instructivă, săptămânală, a poporului; fondată la 1868 iulie 1”. Pe prima pagină a acestui ziar se făcea

menţiunea că „această foaie se dă gratis de către fondatorul ei tuturor comunelor rurale din judeţul Teleorman, ca un omagiu locului în care s-a născut”. Proprietarul ziarului era Lucian Bildirescu, născut în 1884 la Turnu Măgurele.

Prima încercare de a scoate o publicaţie periodică în judeţul Teleorman datează din 12 iulie 1871, când, un oarecare Boneanu îşi manifesta dorinţa şi cerea sprijin material primăriei din Turnu Măgurele pentru aducerea în capitala judeţului Teleorman a unei tipografii şi înfiinţarea unui ziar4.

Cea dintâi publicaţie periodică teleormăneană, apare în toamna anului 1872 purtând chiar numele judeţului - Teleormanul. Din păcate, această gazetă are soarta multora dintre publicaţiile vremii sale, pierzându-se în întregime, fără ca vreunul dintre exemplarele lui să se păstreze. Despre apariţia şi existenţa lui aflând din semnalele cu care publicaţia teleormăneană a fost întâmpinată de câteva dintre principalele periodice naţionale care apăreau în noiembrie 1872 dar şi din fragmentele sau articolele întregi reluate de presa bucureşteană.

Faptul că nu se păstrează nici un exemplar se datorează, poate, şi faptului că o lege a Depozitului Legal, potrivit căreia tipografiile erau obligate să trimită trei exemplare din fiecare tipăritură bibliotecilor centrale din Bucureşti, Iaşi şi Bibliotecii Academiei Romane, va apărea abia in 18855.


ISTORIE

pag. 24



De apariţia acestui ziar s-au ocupat Antin Demetrescu, procuror, în vârstă de 35 de ani, din Turnu Măgurele şi Nicolae Radu Lepădătescu, judecător de instrucţie, în vârstă de 29 de ani, din Bucureşti, viitor doctor în ştiinţe politice şi administrative la Universitatea Regală din Liege6.

Primul periodic a însemnat şi prima tipografie la Turnu Măgurele şi în judeţul Teleorman. Primul tipograf din Turnu Măgurele fiind Gheorghe Wallenstein, ce venea de la Ploieşti, unde ajunsese în anul 1866. Era fiul lui Carol Wallenstein, croat la

origini, un om priceput şi întreprinzător, pictor foarte cunoscut, profesor de desen la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti, tipograf şi primul conservator al Muzeului de Istorie Naturală şi de Antichităţi din capitală7.

Trebuie menţionat faptul că în anul 1872, când apare primul periodic din Teleorman, excluzând Bucureştiul şi Iaşul, se mai editau în 9 judeţe ale ţării doar 15 publicaţii8.

În judeţul Teleorman vor apărea din noiembrie 1872 şi până la finalul secolului al XIX-lea următoarele gazete:

Turnu Măgurele: Teleormanu, noiembrie 1872-iulie 1873; Imparţialul, octombrie 1875-decembrie 1876. Apărea de două ori pe săptămână şi avea un conţinut politic - comercial – literar; Roşiorul. Publicaţie din care nu s-a păstrat nici un exemplar. Singura menţiune despre existenţa lui apărând în Le Journal de Bucarest din 5 aprilie 1877; Progresul, 4 martie 1879-17 iunie 1879. Bisăptămânal; Vocea Teleormanului, aprilie 1879-iulie 1881; Desvoltarea, 21 septembrie 1880-octombrie 1882; Toroipanul, 17 noiembrie 1881-27 ianuarie 1883. Ziar ebdomadar (săptămânal); Lumina, decembrie 1882-februarie 1883. Organ al Societăţii Corpului Învăţătoresc din Teleorman. Bilunar; Ferentarul, martie-septembrie 1884. Bisăptămânal; Teleormanul, aprilie 1884-1936. Foaie judeţeană de publicaţiuni administrative şi juridice. Saptămânal; Pandurul, octombrie 1885-mai 1886. Săptămânal; Ecoul Teleormanului, 11 iunie 1887-31 mai 1888. Organ al intereselor generale ale judeţului. Săptămânal; Apărarea, ianuarie 1888; Izbânda, 5 iunie 1888-28 ianuarie 1891; Jos Reacţiunea, 8 octombrie 1889-24 decembrie 1900. Almanahul Presei Române şi al Lumei Politice pe anul 1909 constata că „...Jos Reacţiunea intra în al 18-lea an de apariţie, fiind unul dintre cele mai vechi ziare de provincie”; Voinţa Teleormanului, 9 octombrie 1897-4 ianuarie 1898. Săptămânal; Înainte, 15 martie-20 septembrie 1898. Organ pur independent, de la 5 aprilie 1898 organ conservator; Unirea. Număr festiv scos de Corpul Didactic la 24 ianuarie 1899, aniversând, în felul acesta, Unirea Principatelor; Gura Oltului, septembrie-5 noiembrie 1899; 22 octombrie 1900. Ziar conservator. Săptămânal; Popa-Doaga, 30 septembrie-24 octombrie 1899. Organ independent. Au apărut 3 numere.

Alexandria: Steagul Liberal, iulie-octombrie 1890. Organ naţional - liberal. Săptămânal; Alexandria, 9 iunie-23 noiembrie 1891. Săptămânal din care nu se păstrează nici un exemplar; Vedea, 3 octombrie 1893-31 mai 1898. Ziar conservator. Tonul şi calitatea scriiturii, organizarea materialului în pagini, grafica anunţurilor publicitare sugerează că în spatele tuturor acestora se găsea un om cu experienţă, cu multă înţelepciune, cu spirit organizatoric şi bun stăpânitor al gramaticii. Vedea are o existenţă de patru ani şi opt luni; Alegătorul Liber, 7 august-13 noiembrie 1894. Gazetă liberală de scurtă durată, scoasă în preajma şi în susţinerea unor apropiate alegeri9; Toporul, 13 octombrie 1894-1 octombrie 1895. Ziar conservator, săptămânal, ce intenţiona să cureţe tot ce partidul conservator are în judeţ şi în special în Alexandria putred şi rău, spre a rămâne tot ce va fi sănătos, sincer şi loial; Vocea Alexandriei, 11 decembrie 1894-23 aprilie 1895. Săptămânal; Politica, 16 februarie-4 mai 1897. Ziar naţional - liberal. Săptămânal; Dunărea, 22 iulie-28 septembrie 1879. Ziar naţional - liberal. Săptămânal; Ciuperca. Singura mărturie despre existenţa lui apărând în gazeta alexăndreană Urzica din 19 iunie 1907.

Roşiori de Vede: Opiniunea Publică, 31 iulie 1894-21 martie 1896. Publicaţie bisăptămânală, declarându-se „vocea locală a disidenţei” creată, în 1893, în cadrul Partidului Conservator, de şi in jurul lui Grigore G. Păucescu, om politic originar din Roşiori de Vede; Roşiorul de Vede, 7 august-2 septembrie 1894; 1 august - 1 aprilie 1896. Organ conservator local; Aurora, 4 aprilie 1896-27 mai 1899. Înfiinţată şi condusă, pe cea mai mare parte a duratei sale de Ioan N. Popescu-Necşeşti, foaia roşioreană se declara ca nefăcând parte din nici o bisericuţă (aluzie la cei trei oameni politici liberali: D. Sturza, N. Fleva şi P. Aurelian) şi înţelege a sluji numai biserica cea mare a partidului liberal - naţional întreg, cu programul şi viitorul lui; Sentinela, 4 august 1896-11 aprilie 1897. Ziar independent, apoi naţional - liberal, ce se tipărea la tipografia Alexandri din Alexandria dar avea, iniţial, redacţia la Roşiori de Vede, apoi de la 19 ianuarie 1897 la Turnu Măgurele; Realitatea, 3 decembrie 1900-11 martie 1901. Ziar naţional - liberal.

Zimnicea: Zimnicea, 1 martie 1897-?. Foaie ştiinţifică, literară şi pedagogică. Bilunară.

Lisa: Poarta, 1 ianuarie-decembrie 1898; mai-august 1898; noiembrie 1898; noiembrie 1905-noiembrie 1906. Organ ştiinţific - pedagogic - literar - clerical. Bilunar.

* * *

De la începutul secolului al XIX-lea şi până în decembrie 1989 pe teritoriul judeţului nostru vor apărea şi vor dispărea, mai devreme sau mai târziu, peste 200 de proiecte gazetăreşti. O adevărată explozie în acest sens înregistrându-se în perioada 1930-1944. Turnu Măgurele va rămâne fruntaş în continuare, la acest capitol, concurat îndeaproape de Alexandria şi Roşiori de Vede, preocupări pentru tipărirea de publicaţii existând de asemenea şi în mediul rural, la Cervenia, Băneasa sau Slobozia Mândra.

Claudiu Olaru Note

1 Monedă mică, bătută la Veneţia în sec. XVI-XVII, pe monedă fiind reprezentat Sf. Marcu, patronul oraşului. 2 Nicolae Iorga, Istoria presei româneşti, Ed. Muzeul Literaturii Româneşti, Bucureşti, 1999, p.13. 3 Ibidem, p.17 4 Ion Hogaş, Publicistica teleormăneană din veacul trecut 1872-1900, Casa de editură Excelsior - Multi Press, Bucureşti, 1994, p.10. 5 Ibidem, p.11. 6 Ibidem, p.26. 7 Ibidem, p.27. 8 Ibidem, p.78. 9 Ibidem, p.153.

ISTORIE

pag. 25


Dansul Drăgăicilor

SĂRBĂTORILE VERII ÎN TRADIŢIA POPULARĂ TELEORMĂNEANĂ În zona Teleormanului, anotimpul coacerii grânelor este marcat de două sărbători importante: Rusaliile şi Drăgaica, prima fiind

sărbătoare cu dată schimbătoare, iar cea de-a doua sărbătoare cu dată fixă, adică la 24 iunie. La cincizeci de zile după Înviere, Biserica prăznuieşte una dintre sărbătorile ei cele mai mari şi anume sărbătoarea împărătească a Duhului Sfânt, Cincizecimea, Rusaliile sau Duminica Mare. În această sărbătoare se face pomenirea anuală a evenimentului Pogorârii Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli, la cincizeci de zile după Învierea Mântuitorului şi la zece zile după Înălţarea Sa la cer. Acest eveniment stă la temelia înfiinţării şi organizării văzute a Bisericii creştine. Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli reprezintă împlinirea făgăduinţei făcute lor de către Mântuitorul, atât înainte de patimile Sale, cât şi după aceea, cu prilejul Înălţării Sale la cer. Acest eveniment este istorisit în cartea „Faptele Apostolilor” unde se spune că, în ziua Cinzecimii, „toţi apostolii erau adunaţi la un loc şi, din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească şi alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi”. După această întâmplare deosebită, Sfântul Apostol Petru a ţinut o cuvântare înflăcărată în care a lămurit cu curaj taina ce se petrecea sub ochii lor. Efectul acestei cuvântări a fost botezarea a trei mii de suflete, ceea ce a constituit nucleul primei comunităţi creştine. De aceea, sărbătoarea Rusaliilor este considerată ca zi a întemeierii văzute a Bisericii creştine.

Numele de Rusalii vine de la Rosalia, adică sărbătoarea romană a trandafirilor sau rozelor închinată strămoşilor, când se puneau trandafiri pe morminte, peste care s-a suprapus sărbătoarea creştină. În popor se mai numeşte şi Duminica Mare. Alături de Paşti şi de Duminică, sărbătoarea Rusaliilor este cea mai veche sărbătoare creştină: ea se prăznuia chiar din perioada apostolică. În vechime, în ajunul acestei sărbători erau interzise, ca şi azi, postul şi îngenuncherea, dezlegarea de a mânca de dulce continuându-se toată săptămâna

următoare. Împăraţii bizantini au interzis, prin decrete speciale, spectacolele de circuri şi teatre, ca şi orice lucru necuviincios care ar fi întinat frumuseţea sărbătorii.

În toate localităţile teleormănene a existat dintotdeauna obiceiul de a împodobi casele şi bisericile cu ramuri verzi şi flori, simbol al curăţiei sufleteşti şi al înnoirii. Cel mai adesea, se aduc la biserici foi de nuc sau de tei care simbolizează limbile ca de foc care s-au coborât peste Sfinţii Apostoli.

De sărbătoarea Rusaliilor se leagă şi pomenirea generală a morţilor din ajunul acestei sărbători, cunoscută sub denumirea de moşii de vară, când se împart în amintirea morţilor vase cu flori, cu nuci şi cireşe, obicei foarte respectat atât la sat cât şi la oraş. Pomenile au rolul de a-i face pe morţi să plece îmbunaţi la ale lor, deoarece se credea că sufletele morţilor/moşilor, după ce părăsesc mormintele în Joia Mare (cea de dinaintea Paştilor), se preumblă printre cei vii, înapoindu-se la locul lor în ajunul Rusaliilor. Un alt obicei care se desfăşura în satele teleormănene este cel al spălatului pe picioare care reprezintă un moment de vârf în desfăşurarea obiceiurilor legale de Rusalii. Femeile ieşeau la porţi cu tuciuri mari cu apă caldă, de obicei cea mai vârstnică şi spăla picioarele tuturor din familie şi ale vecinilor începând cu copiii şi ajungând la cei mai bătrâni, pe care apoi le puneau pe frunze de nuc. Obiceiul

se desfăşura în perioada în care în biserici se citea Evanghelia în care Iisus spăla picioarele ucenicilor. Urma o masă în care copiii primeau diferite „atenţii”: biscuiţi, „colarezi” (făina fiartă în lapte), bomboane.

Altădată, în satele teleormănene în perioada Rusaliilor jucau căluşarii. Căluşul s-a practicat pe întreg teritoriul unde locuiesc români, prima atestare fiind a lui Dimitrie Cantemir (sec. al XVIII-lea) care sublinia rolul lui în alungarea bolii. Căluşul este un dans ritual de origine străveche şi neclară, cu funcţie magică în alungarea bolilor. El se juca de către cete de flăcăi, constituite din 8-15 persoane, conduse de un vătaf. Cu timpul obiceiul a evoluat spre ceremonial şi spectacol, în care dansul ca mod de expresie are un rol preponderent.

De sărbătoarea Rusaliilor la Alexandria are loc bâlciul anual, ce este vizitat atât de alexăndreni cât şi de locuitori din tot judeţul Teleorman. La bâlci se găsesc castroane, linguri de lemn, ulcioare, vase de ceramică, tuciuri, cazane şi alte mărfuri specifice precum şi tiribombe, maşinuţe, căluşei.

La 24 iunie în calendarul religios creştin-ortodox este trecută sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, cunoscută în popor sub numele de Drăgaică sau Sânziene, o sărbătoare ce-şi are originile în practicile rituale păgâne care celebrau venirea verii. În această zi sunt înflorite nişte flori galbene numite sânziene. Este şi o sărbătoare a secerişului, când se face prima pâine sau primul colac. În sate multe fete se îmbrăcau frumos, se făceau Drăgăici, şi umblau prin sate jucând. Una era îmbrăcată mireasă şi închipuia Drăgaica, făptura care putea da bob grâului şi miros florilor. Apoi trei ani ea nu se mai putea mărita, pentru că încă nu se îndepărtase de la puterea Drăgăicii. Cea mai frumoasă fata din sat era aleasă Drăgaică, care cu trei săptămâni înainte îşi alcătuia ceata din care fac parte şase fete: Mireasa, Băieţoiul şi patru fete însoţitoare. Acest alai era însoţit de un fluieraş, din recuzita obiceiului fiind nelipsit un steag, o prăjină lungă de 2-3 metri, în vârful căreia se leagă usturoi, flori de sânziene, mărgele, brăţări, tichii. În dimineaţa de zilei de Sânziene, ceata porneşte prin sat cântând: „Au venit drăgăicile/ Să reteze spicele/ Spicele sunt măricele,/ Drăgăicile mititele”. Din repertoriul de joc al obiceiului fac parte Brâul, Geamparalele, Hora etc.

Luminiţa Gheorghe

ETNOGRAFIE

Icoană reprezentând „Pogorârea Duhului Sfânt”

pag. 26


FENOMENUL PITEŞTI

În sistemul concentraţionar din România, în arhipelagul ororii, una dintre cele mai odioase insule s-a numit Piteşti1. Între 1949-1952 la închisoarea din Piteşti s-a desfăşurat o experienţă de o sumbră originalitate: reeducarea deţinuţilor prin punerea torţionarului în aceeaşi celulă cu cel torturat. „Fenomenul Piteşti” poate fi considerat contribuţia originală, românească, la inventarul tehnicilor de tortură din gulagurile comuniste2.

Răspunderea a ceea ce s-a întâmplat la Piteşti o poartă autorităţile comuniste, mai ales Securitatea, în frunte cu generalul Nicolski, care a aplicat un plan diabolic pentru lichidarea rezistenţei morale a tinerilor deţinuţi politici, în special studenţi care nu-şi luaseră încă diploma sau licenţa, slujindu-se de un nucleu de deţinuţi, un comando avându-l în frunte pe Eugen Ţurcanu.

Acesta va pune în aplicare teoriile celebrului pedagog rus Makarenko, referitoare la tratamentul deţinuţilor de drept comun. Infractorul, conştient că este un element declasat, care nu mai are altă salvare decât sprijinul partidului, îşi ia sarcina de a-i reeduca pe alţii, care au fost în situaţia lui, şi de a-i pune pe drumul cel bun. În fapt „Poemul pedagogic” al lui Makarenko se traduce prin aplicarea torturii neîncetate. De torturat, la acea epocă, se tortura în toate închisorile din România. Dar, revenit de la anchetă, deţinutul fie se regăsea singur în celulă, având răgazul să-şi revină în fire, fie era îngrijit, îmbărbătat de ceilalţi deţinuţi. Reeducarea constă foarte simplu, în a-l pune pe torţionar în aceeaşi celulă cu cel torturat şi a nu îngădui nici o pauză. Statul românesc a încercat această metodă nu pe deţinuţii de drept comun, ci pe deţinuţii politici anticomunişti.

Esenţa „fenomenului Piteşti” a constat în tortura permanentă a unui deţinut de către alt deţinut, transformarea victimei în călău şi dezumanizarea individului. Graniţa dintre călău şi victimă era inexistentă, fiecare victimă devenea călăul altcuiva, într-un carusel al celor mai neînchipuite forme de tortură fizică şi mai ales psihică3. Scopul Securităţii, iniţiind reeducarea de la Piteşti, era de a anihila metodic şi fără posibilitate de recuperare forţa de opoziţie a totalităţii tineretului deţinut.

Adus la Piteşti de la Închisoarea Suceava unde participase la acţiunea de reeducare pe cale paşnică, Ţurcanu înfiinţează un fel „de sindicat al convertiţilor”4, o aşa-numită Organizaţie a Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste (ODCC) care va deveni baza de recrutare a reeducatorilor. Fost student la drept, fost legionar şi apoi comunist Eugen Ţurcanu era caracterizat prin spiritul demonic, o inteligenţă ieşită din comun şi dorinţa de afirmare prin toate mijloacele. A fost torţionarul prin excelenţă, fiind asemuit cu un „doctor Mengele românesc”5. „Torţionar machiavelic”6 ajunsese să-şi fascineze chiar şi victimele, iar pentru reeducaţi era un călău adorat, şi un protector în acelaşi timp. Ţurcanu a fost secondat în ODCC de un lot de douăzeci de tineri discipoli dintre cei mai cunoscuţi îi amintim pe: Popa Alexandru, zis Popa Ţanu, adjunctul lui, Livinski, Mărtinuş, Fuchs, Steier, Nuţi Pătrăşcanu; aceştia erau legionari, naţional – ţărănişti şi sionişti7.

Victimele reeducării, studenţii erau împărţiţi în patru categorii: în prima categorie intrau cei reţinuţi fără sentinţă judecătorească (ceea ce nu-i împiedica să facă şase până la şapte

ani de închisoare); în a doua se aflau cei condamnaţi pentru delicte minore: nedenunţare, favorizare, simplă suspiciune, pedepsele variind între trei şi cinci ani închisoare corecţională; a treia categorie era formată din elemente condamnate cu o oarecare justificare juridică, încadrate în delictul de „uneltire împotriva ordinii sociale” cu pedepse de la opt la cincisprezece ani temniţă grea. Marea majoritate a studenţilor de la Piteşti făcea parte din această categorie; în sfârşit în ultima intrau cei condamnaţi de la zece până la douăzeci şi cinci ani de muncă silnică: şefi de grupuri, personalităţi din lumea studenţească cu o influenţă activă asupra celor din jurul lor.

În noiembrie 1949 în Camera 4 a spitalului din penitenciarul Piteşti sunt aduşi din celulele lor 15 deţinuţi, dintre cei mai mulţi refractari. Aici găsesc grupul lui Ţurcanu care îi primeşte ca pe nişte fraţi. Timp de două săptămâni, fiecare din grupul lui Ţurcanu se leagă în mod special de unul dintre noii deţinuţi. Camaraderia este generală, nicio notă falsă, o totală identitate de vederi, o neştirbită opoziţie faţă de regimul comunist8. Tinerii îşi comunică gândurile cele mai intime acoliţilor lui Ţurcanu. Totul până în dimineaţa zilei de 6 decembrie1949 când începe reeducarea, în urma unei diversiuni tinerii studenţi fiind acuzaţi că i-au atacat pe cei din grupul Ţurcanu deoarece nu au dorit să renunţe la „atitudinea şi la activităţile lor criminale” şi să se alăture ODCC.

Reeducarea cuprindea patru faze: 1. Demascarea externă în care deţinutul trebuia să-şi arate

loialitatea faţă de partid şi de organizaţia ODCC spunând tot ce ascunsese la anchetele de la Securitate, denunţând toate legăturile pe

care le păstra în afara închisorii ca şi complicităţile de care beneficiase. În cursul acestor demascări externe, ale căror rezultate erau înaintate Ministerului de Interne, s-au aflat informaţii mai mult decât în toate anchetele de până atunci de la Securitate. Declaraţiile erau făcute mai întâi verbal, chiar sub schingiuire, apoi „scrise pe o placă de săpun, verificate de cineva din comitetul de reeducare, deseori de Ţurcanu însuşi, în sfârşit trecute pe hârtie, semnate de declarant şi trimise la Interne”9.

2. Demascarea internă, dădea şi ea rezultate excepţionale pentru Securitate.

Studentul schingiuit trebuia să-i demaşte pe aceia care-l ajutaseră să reziste în interiorul închisorii: fie printre ceilalţi deţinuţi (cei care îl îmbărbătaseră sau îl puseseră în gardă să fie prudent), fie din administraţia închisorii: un anchetator mai binevoitor, un miliţian care-i făcuse vreo favoare în timpul executării pedepsei.

Primele două faze aduceau deci servicii directe, concrete Securităţii, îngăduindu-i să opereze o serie de arestări în afara închisorii şi să elimine din administraţia acesteia elementele mai blânde. Securitatea obţinea astfel un supliment de anchetă, care n-ar fi putut niciodată fi dus la bun sfârşit prin metode clasice de tortură. Celelalte două faze ale reeducării urmăreau un alt scop: anihilarea morală a deţinutului, distrugerea personalităţii sale. Experimentul aparţine de data aceasta patologiei mintale.

Astfel, se trece la faza a treia, demascarea morală publică, în cursul căreia deţinutul e nevoit să calce în picioare tot ce are mai sfânt şi, în primul rând, familia, pe Dumnezeu, dacă e credincios,


PAGINA PROFESORULUI

sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro

pag. 27



soţia sau iubita, prietenii, pe el însuşi. Trecutul fiecăruia este analizat punct cu punct, pe temeiul lui trebuie inventată versiunea cea mai monstruoasă cu putinţă. Tatăl de pildă, trebuie să apară ca un escroc, bandit. Cum printre deţinuţi se aflau mulţi băieţi de la ţară, şi deci şi fii de preot, aceştia din urmă sunt puşi să descrie cu lux de amănunte scenele erotice la care s-ar fi dedat tatăl lor, chiar la altar. Iar mama e arătată ca o prostituată, deţinutul fiind pus să inventeze, cât mai detaliat scenele la care ar fi asistat chiar el. Despre el însuşi, deţinutul trebuie, în sfârşit să închipuie cele mai rafinate perversităţi. Nimeni nu scapă până nu se acoperă cu noroi, până ce din trecut n-a dispărut ultima fărâmă de care s-ar putea agăţa apoi spre a-şi reconstitui personalitatea. Şi numai atunci când dărmarea îi apare lui Ţurcanu ca definitivă, când deţinutul este considerat demn de a intra în ODCC, intervine a patra fază şi ultima condiţie pentru a răpune orice speranţă a unei întoarceri: reeducatul este pus să conducă procesul de reeducare a celui mai bun prieten al său, schingiuindu-l cu mâinile lui şi devenind, astfel, la rândul său, călău.

Tortura este cheia reuşitei. De-a lungul tuturor acestor faze, confesiunile erau regulat întrerupte de torturi. Orice ar fi spus, oricâte infamii ar fi inventat, Ţurcanu nu era niciodată mulţumit. De tortură nu se putea scăpa, cu o singură excepţie – grupul ODCC cu care pornise Ţurcanu la drum.

În închisoarea de la Piteşti, Ţurcanu dispunea de puteri discreţionare, toţi deţinuţii şi gardienii adresându-i-se cu „domnul Ţurcanu”. Cu cât creştea numărul reeducaţilor, cu atât Ţurcanu se simţea mai puternic şi, pe măsură ce această putere creştea, înnebunea mai mult, schingiuia, dar şi ucidea cu mâinile lui.

Tortura nu consta, bineînţeles, în bătăi. De-a lungul anilor fatidici 1949-1952 cât a durat reeducarea, Ţurcanu întocmise un dosar de aproape 2000 de pagini în care inventaria şi clasifica torturi, adăugând constatări psihologice privitoare la victime. Vom prezenta în întregime lista torturilor utilizate în reeducare pentru expresivitatea ei malefică: „bătaia cu ciomege, cu vâna de bou, curele frânghii, picioare de la paturi, cozi de mătură, apoi ţinerea deţinuţilor în poziţii chinuitoare, timp îndelungat cu ochii la bec, într-un picior, cu bagaje de la 20-40 kg, pe spate, cu faţa la perete, pe şezut, cu mâinile întinse la picior, smulgerea părului din cap şi mustăţilor cu mâna, pe viu, sau cu ajutorul unui aparat confecţionat dintr-un nasture prins cu aţă, strivirea degetelor de la mâini şi picioare, prin folosirea unui instrument special, confecţionat de ei, punerea unei cantităţi exagerat de mari de sare în mâncare fără să li se dea apă deţinuţilor, obligarea deţinuţilor sub teroare de a mânca în poziţii incomode, fără să folosească mâinile, de a mânca mâncarea fierbinte direct, fără să o mestece, opărindu-şi limba şi esofagul, dezlipindu-se pielea de pe buze şi limbă, obligarea deţinuţilor, sub tortură, să mănânce materii fecale, fie ale lor, fie ale altor deţinuţi, să bea urină, urinând în gura lor, punerea deţinuţilor să se bată în cap unii cu alţii până li se umflau capetele şi cădeau în nesimţire, dezbrăcarea deţinuţilor complet, după care erau trecuţi printr-un cerc de bătăuşi care-i loveau până cădeau în nesimţire, apoi erau călcaţi în picioare şi bătuţi cu diferite corpuri tari şi cu picioarele până le rupeau coastele şi-şi pierdeau cunoştinţa, apoi apăsarea pe

coşul pieptului de către mai mulţi deodată şi lovirea deţinuţilor cu bocancii şi cărămizi peste piept sau faţă sau peste alta părţi sensibile ale corpului, punerea deţinuţilor cu capul în closet şi picioarele în sus câte o zi sau mai mult şi alte metode de tortură nemaiauzite până acum şi pe care acum o minte omenească normală nu le poate concepe”10.

Se produsese de fapt, la Piteşti, „o mutaţie a psihismului omenesc”11. Se născuse un nou tip uman - dacă se mai poate numi astfel - care va deveni o enigmă şi o teroare pentru deţinuţii din închisorile alese pentru extinderea experienţei, deoarece „insula Piteşti” era menită să devină „arhipelagul” Piteşti. Până la sfârşitul lui 1950, când Ţurcanu lipseşte o săptămână de la Piteşti – e dus la Bucureşti să discute cu Nicolski modalitatea operaţiei – nimeni în afara „insulei” terorii absolute care era Piteştiul nu ştia ce se petrece acolo. Dar, odată cu răspândirea studenţilor reeducaţi la Canal, Gherla, Târgu-Ocna, la Ocnele Mari, zvonurile încep să circule din închisoare în închisoare despre apariţia acestei speţe noi.

Dumitru Bacu povesteşte cum în 1951 mai întâi, apoi în 1952, deţinuţii veniţi de la Canal la Gherla avertizau: „Feriţi-vă de studenţi ca de Satana! (…) chiar dacă se prezintă sub masca prieteniei”12.

Experienţa Piteşti va deveni vulnerabilă din clipa înseşi a extinderii ei. Secretul absolut putea fi păstrat într-o închisoare complet izolată, ca aceea din Piteşti, mai puţin la Gherla, care avea o fabrică, în care lucrau deţinuţi din rândul muncitorilor, ţăranilor, intelectualilor sau într-un loc deschis precum Peninsula la Canal unde ţipetele puteau fi auzite de la o baracă la alta.

Ultima citadelă a reeducării rămâne Gherla până în august 1952 când mai-marii din ODCC: Ţurcanu, Popa Ţanu, Mărtinuş, Livinski, etc. sunt anunţaţi că vor fi duşi la Bucureşti, unde sperau ei, îşi vor primi răsplata şi anume vor deveni ofiţeri de Securitate. La scurt timp soseşte la închisoare o dispoziţie clară pentru încetarea reeducării prin torturi.

Autorităţile vor iniţia o anchetă care îl va găsi pe Ţurcanu principalul vinovat. Soluţia justiţiei a fost de o simplitate dezarmantă: pentru a pune la adăpost regimul de orice legături cu acest experiment, s-a tras concluzia că cele întâmplate nu au avut acordul autorităţilor, ci au fost directive trimise din exteriorul ţării, de către Horia Sima, conducătorul din exil al Gărzii de Fier, pentru a compromite regimul comunist din România. Procesul lui Ţurcanu desfăşurat în secret în octombrie-noiembrie 1954 l-a acuzat pe acesta de omorârea a peste 30 de deţinuţi şi chinuirea altor 780, dintre care 100 răniţi grav. Tot în secret, Ţurcanu va fi executat, iar prin moartea principalului pion13 experimentul Piteşti era dat uitării.

Aleksandr Soljeniţân, în cartea sa Arhipelagul Gulag aprecia că tratamentul penitenciar de la Piteşti „a fost cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”14.

Unii dintre cercetătorii fenomenului Piteşti dar şi mai mulţi din cei care l-au trăit personal au constatat extinderea lui la nivelul întregii societăţi româneşti, remodelarea personalităţii fiind concepută ca politică de stat a Partidului Comunist.

Prof. Marius Florea

Liceul Pedagogic „Mircea Scarlat” Alexandria

Note

1 Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, p.126. 2 Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2007, p.316. 3 Ibidem, p.317. 4 Ibidem 5 Ruxandra Cesereanu, Comunism şi represiune în România, Ed. Polirom, Bucureşti, 2006, p.154. 6 Ibidem

7 Virgil Ierunca, op. cit. p.37. 8 Ibidem, p.41. 9 Ibidem, p.47. 10 Ruxandra Cesereanu, op. cit., pp.154-155. 11 Virgil Ierunca, op. cit., p.67. 12 Ibidem, p.68. 13 Adrian Cioroianu, op. cit., p.318. 14 Lucia Hossu Longin, Memorialul durerii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, p.130.

PAGINA PROFESORULUI

pag. 28


NATO - ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD

NATO - alianţă politico-militară care s-a format în anul 1949, la data de 4 aprilie la Washington, ca urmare a semnării Tratatului Atlanticului de Nord. Alianţa are ca scop principal menţinerea păcii şi a securităţii naţionale, prin gestionarea crizelor care rezultă în urma agresiunii la adresa statelor membre. Un alt rol este acela de a susţine solidaritatea politică prin dezvoltarea forţelor armate care ar putea fi folosite pentru apărarea colectivă, în prezent având 28 de membrii.

Ţările din Europa Occidentală şi America de Nord (SUA şi Canada) în perioada imediat următoare a celui de-al Doilea Război Mondial aveau nevoie de o restructurare economică, fiind în acelaşi timp ameninţate de expansiunea URSS, care încălca grav drepturile omului, atât în Europa de Est, cât şi în Asia şi alte regiuni. O succesiune de evenimente au accelerat luarea unor măsuri politice şi militare. Printre acestea s-au numărat ameninţările la adresa suveranităţii Norvegiei, Greciei, Turciei, loviturii de stat pro-comuniste din 1948 din Cehoslovacia, blocada Berlinului din aprilie.

În scopul întăririi relaţiilor, în eventualitatea unei ameninţări la adresa securităţii lor, în martie 1948 Belgia, Franţa, Luxemburg şi Marea Britanie au semnat Tratatul de la Bruxelles. Acesta prevedea colaborare economică, socială şi culturală prin articole formale. Conform articolului 4, sunt asigurate garanţiile de securitate. Conform articolului 51 din Carta ONU, Europa dorea să demonstreze Statelor Unite că era gata să fie anihilată pentru a se apară. Aderarea se făcea prin invitaţie, iar tratatul trebuia ratificat de toate statele care pot ieşi din tratat după 50 de ani. Au loc negocieri cu Canada şi SUA pentru formarea unei Alianţe Nord-Atlantice dintre Europa şi America de Nord, creată pe garanţii secrete şi aranjamente mutuale. Danemarca, Islanda, Norvegia şi Portugalia au fost invitate de marile puteri să participe la Tratatul de la Bruxelles. Negocierile s-au finalizat în aprilie 1949, prin semnarea Tratatului de la Washington care instituia un regim comun, bazat pe un parteneriat între cele 12 ţări. Ulterior, au aderat şi alte state: Grecia şi Turcia în anul 1952, Republica Federală Germania în 1955, Spania în 1982, iar Republica Cehă, Polonia şi Ungaria în 1999.

Tratatul garanta principii precum democraţie, libertatea individuală şi statul de drept: rezolvarea conflictelor pe cale paşnică, colaborarea economică, garanţii de securitate, solidaritatea defensivă în cazul unui atac asupra unui membru NATO, deşi SUA îşi asumă o garanţie juridică slabă pentru că nu doresc să se angajeze într-un conflict, apărarea teritorială în Europa şi America de Nord la Nord de Tropicul

Racului, supremaţia Cartei ONU, tratatele internaţionale nu intră în contradicţie cu Tratatul, organizarea întâlnirilor Consiliului de câte ori este necesar, aderarea la NATO prin care statele se pun de acord şi invită statul care vrea să adere, actele fiind depuse la Washington, ratificarea tratatului de aderare dacă majoritatea statelor votează, tratatul nu poate fi modificat timp de 10 ani, tratatul poate fi denunţat după 20 de ani cu notificarea SUA, limbile oficiale în care este încheiat tratatul.

Structurile create în cadrul NATO permit ţărilor membre să-şi coordoneze politicile, în scopul îndeplinirii sarcinilor fundamentale. Ele asigură o permanentă conlucrare şi cooperare în domeniul politic, economic, ca şi în alte domenii non-militare, precum şi formularea de planuri comune de apărare; stabilirea infrastructurii, a echipamentelor şi facilităţilor de bază, necesare operaţiunilor forţelor militare;şi aranjamentele pentru programe şi exerciţii comune de instrucţie.

Structura sa cuprinde: Consiliul Nord-Atlantic, condus de miniştri de externe civili ce reprezintă statele, fiind un organism de conducere suprem. Anual, aveau loc summit-uri NATO la care participau şefii de stat şi şefii de guvern; Comandamentul Forţelor Aliate din Europa -SHAPE, cu sediul la Paris; Comandamentul Suprem al Forţelor Aliate - SACEUR cu cea mai înalta poziţie care a devenit Comandamentul de operaţii american după summit-ul din 2002; Comandamentul Forţelor Aliate din Atlantic din Norfolk; Comandamentul Suprem al Forţelor Aliate - SACA, după 2002 a devenit Comandamentul de Transformare American; Comandamentul Forţelor Aliate din Canalul Mânecii care a fost desfiinţat; Adunarea Atlanticului de Nord-parlament, format din reprezentanţii parlamentelor naţionale, fiind un corp de dezbatere înainte de procedura de ratificare prin două faze: dezbaterea şi ratificarea; Secretarul General NATO-cea mai înalta autoritate civilă.

Căderea zidului Berlinului în noiembrie 1989, reunificarea Germaniei în octombrie 1990, dezintegrarea Uniunii Sovietice în decembrie 1991 şi schimbările survenite în Europa Centrala şi de Est au marcat sfârşitul războiului rece, scopul NATO schimbându-se după atentatul de la 11 septembrie 2001.

România a devenit membru NATO la 29 martie 2004. Aceasta solicitase formal aderarea în anul 1993, un an mai târziu a fost primul stat care a răspuns invitaţiei de a participa la Parteneriatul pentru Pace. Aceasta a întreprins demersuri în scopul aderării, primul pas constituindu-l elaborarea planului PNA, urmat de participarea la Summit-ul de la Praga din noiembrie 2002, alături de alte şase state invitate, semnarea protocoalelor de aderare la NATO de către ambasadorii statelor membre, implicarea în activităţile Alianţei şi aderarea ei la NATO.

Alianţa joacă un rol indispensabil în consolidarea şi păstrarea schimbărilor pozitive apărute recent, şi în confruntarea cu provocările la adresa securităţii actuale şi viitoare. Alianţa trebuie să apere interesele comune de securitate, trebuie să păstreze apărarea colectivă şi să întărească legătura transatlantică, să asigure un echilibru care să permită aliaţilor europeni să-şi asume o mai mare responsabilitate. Alianţa trebuie să-şi întărească relaţiile cu partenerii şi să se pregătească pentru atragerea de noi membrii NATO.

Student Raluca Cristina Arendaşiu,

Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane, Universitatea din Piteşti

PAGINA ELEVULUI

Steagul NATO

Truman semnează Tratatul Nord-Atlantic

Surse

http://www.clr.ro/menu1/istoricnato.htm https://nato.mae.ro/node/416 https://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C8%9Bia_Tratatului_Atlanticului_de_Nord#Aderarea_Rom.C3.A2niei_la_NATO

pag. 29


AGENDA CULTURALĂ IULIE – DECEMBRIE 2016

A doua jumătate a acestui an va continua cu realizarea proiectelor culturale pe care Muzeul Judeţean Teleorman şi le-a stabilit.

Acestea se vor desfăşura după următorul calendar: EXPOZIŢII TEMPORARE

- Expoziţie pictură organizată în colaborare cu Galeria „GOYART” Barcelona şi Asociaţia „Centro Pro ARTE” Alexandria, 19 august-16 septembrie; - Colecţii şi Colecţionari, ediţia a V-a, 30 septembrie-28 octombrie; - România şi Războiul de Întregire – 1916 Anul intrării României în război, 4 noiembrie-2 decembrie; - Sănătatea publică în Teleorman în prima jumătate a sec. XX, 9 decembrie 2016-17 februarie 2017.

CICLUL EXPOZIŢIONAL „EXPONATUL LUNII” Ciclu expoziţional, ajuns în nouălea an de desfăşurare, va continua în perioada iulie-decembrie, inclusiv cu derularea concursului

Vino la muzeu şi câştigă. PROGRAMELE „MUZEUL - SURSĂ DE CULTURĂ ŞI EDUCAŢIE” ŞI „MUZEUL… TE VIZITEAZĂ”

- Vremea şi timpul - semnificaţii în calendarul popular - octombrie - Să ne cunoaştem istoria – comuna noastră în dovezi arheologice - octombrie - Portul popular de-a lungul vremii - noiembrie - 1 Decembrie - ziua Marii Uniri - noiembrie

SIMPOZIOANE, COLOCVII, MESE ROTUNDE

- 70 de ani de la alegerile parlamentare din noiembrie 1946 - noiembrie ŞCOALA DE VARĂ Proiect educaţional ce va cuprinde o serie de ateliere educative pentru elevi, 29 august-1 septembrie. PROGRAME ŞI EVENIMENTE PENTRU PUBLICUL LARG Ziua porţilor deschise la Muzeului Judeţean Teleorman:

- Zilele Municipiului Alexandria, 29-31 august; - Zilele Europene ale Patrimoniului, 23 septembrie; - Ziua Internaţională a Persoanelor Vârstnice, 30 septembrie; - Târgul Colecţionarilor, (ediţia a IV-a), 15 octombrie 2016.

PREMIILE MUZEULUI JUDEŢEAN TELEORMAN A V-a ediţie a premiilor Muzeului Judeţean Teleorman, instituite în anul 2012, vor fi decernate, cu sprijinul Consiliului Judeţean

Teleorman, cel mai probabil la data de 16 decembrie: - Premiul „Ioan Spiru” pentru cercetare arheologică - Premiul „Ion Moraru” pentru cercetare istorică

CE VA URMA ?

Important ! Detalii, noutăţi şi modificări ale Agendei Culturale 2016, dar şi informaţii despre alte activităţi specifice,

pot fi găsite periodic pe website-ului Muzeului Judeţean Teleorman: http://muzeulteleorman.ro şi pe contul de Facebook:

https://www.facebook.com/pages/Muzeul-Judetean-Teleorman/278274902232921

pag. 30


DIN ÎNSEMNĂRILE VIZITATORILOR

Cu aproape 5 ani în urmă, am amenajat în „Holul de onoare” al muzeului un pupitru unde vizitatorii îşi pot scrie impresiile faţă de ceea ce văd la muzeu, de modul în care sunt primiţi, de modul în care află informaţii despre expoziţii şi exponate şi nu în ultimul rând sugestii asupra activităţii instituţiei muzeale, totul fiind pus sub deviza „Părerea dumneavoastră contează”.

Feedback-ul publicului a fost de cele mai multe ori favorabil, cu observaţii pertinente asupra unor aspecte (de exemplu frigul din muzeu înainte de montarea centralei termice proprii, aspectul casei scărilor înainte de lucrările de reparaţii ş.a.). Pentru foarte mulţi vizitatori expoziţiile muzeului au fost o surpriză plăcută, iar mulţi dintre cei care ne-au trecut pragul şi-au exprimat mirarea asupra a ceea ce au văzut. Pe de altă parte, prin anumite expoziţii au fost stârnite nostalgii (de exemplu, expoziţia permanentă de etnografie sau expoziţia temporară cu imagini din vechiul oraş Alexandria) sau amintiri dureroase şi neplăcute (expoziţia ce abordează o temă sensibilă a istoriei recente, respectiv fenomenul colectivizării agriculturii). Tuturor acestor vizitatori le aducem mulţumirile noastre.

Din păcate, nu întotdeauna dorinţa noastră de a afla puncte de vedere pertinente asupra activităţii instituţiei s-a bucurat de răspunsul scontat, în paginile de impresii găsindu-se uneori însemnări fără noimă sau cuvinte pe care hârtia le poate cu greu suporta, cu atât mai puţin să le facă cinste celor care le-au scris. Am pus totuşi aceste lucruri, mai degrabă decât pe lipsa de educaţie, pe seama unui teribilism specific unei anumitei vârste...

Redacţia

* * * Un muzeu deosebit ar trebui completat cu secţii de istorie antică şi medievală, modernă şi contemporană. Ar trebui promovat mai mult! Ceea ce există este deosebit.

Anonim, 15.01.2016 * * *

Mie mi-a plăcut expoziţia cu neoliticul Albert Dociu, 15.01.2016

* * * Mie mi-a plăcut casa bunicii.

Ştefan Bratu, cls. a I-a C, 15.01.2016 * * *

Preparamos visita para verano con artistas espanoles y estamos encantados del espacio del Museo. Gracias amigos. Goyart, 16.01.2016

* * * Mă numesc Luminiţa Pigui, locuiesc în Murcia, Spania. M-a impresionat muzeul, nu este mare, dar cochet, bine organizat iar explicaţiile domnului Director nemaipomenite. Mulţumiri tuturor celor care au contribuit la acest lucru.

16.01.2016 * * *

Exponate interesante, explicaţii care ne-au ajutat să ne îmbogăţim cunoştinţele.

Cercul de istorie „Micii istorici”, Şcoala gimnazială Plosca, 22.01.2016

* * * Mulţumim Muzeului Judeţean Teleorman pentru profesionalism şi deschiderea către elevii şcolii gimnaziale din Conţeşti. Elevii au făcut o călătorie în timp, întâlnindu-se cu epocile înaintaşilor.

Şcoala Gimnazială Conţeşti * * *

Mulţumesc pentru vizită! Un muzeu frumos, demn de măreţia istorie noastre. Silvia Suciu

* * * Mie mi-a plăcut foarte mult pentru că ne-au fost prezentate exponate din judeţul nostru minunat.

Neagu Bianca, Şcoala Gimnazială Buzescu * * *

Părerea mea, după această vizită, este că muzeul este un loc minunat de unde am aflat multe lucruri despre judeţul meu.

Soare Amalia, Şcoala Gimnazială Buzescu * * *

Acest muzeu mi-a plăcut fiindcă sunt multe izvoare istorice care sunt bine expuse dar şi pentru că aici întâlnesc informaţii despre strămoşii noştri şi pot vedea lucrurile folosite de ei.

Geană Alexandra, Şcoala Gimnazială Buzescu * * *

Mie mi-a plăcut să aflu informaţii despre strămoşii noştri, dar partea mea preferată a fost când am vizitat hainele şi veşmintele din judeţul Teleorman.

Mihai Florina, Şcoala Gimnazială Buzescu

PĂREREA DUMNEAVOASTRĂ CONTEAZĂ

pag. 31


* * * Felicitări pentru călătoria pe care o realizaţi în timp pentru noi.

Lungu Costinel Florin * * *

Felicitări pentru muzeu! Mii de felicitări! Bine că am venit aici! Am intrat într-o lume din care nu aş mai vrea să ies!

Ileana Vintilă şi bunicii ei * * *

Un muzeu extraordinar, cu colecţii şi exponate foarte bine puse în vedere. O doamnă ghid foarte amabilă şi cunoscătoare. O adevărată aventură în trecutul fabulos şi nebănuit al acestui colţ aparte care este Teleormanul.

Nicu Pârlog şi Laura Puşcaciu vă mulţumesc frumos, 10.03.2016 * * *

Mi-a plăcut foarte mult colecţia de păpuşi. Sper că o să mai fie expoziţii aşa de frumoase.

Şchiopu Ruxandra, „Şcoala Ştefan ce Mare” * * *

În numele Clubului de pensionari reprezentat de doamna Ghicică, vă mulţumim pentru munca şi realizările îndeplinite. Meritaţi sponsori şi să fiţi ajutaţi din partea organelor locale. Felicitări!

* * * Istoria este fascinantă! Mi-au plăcut porturile şi moda veche. Am aflat multe despre cum trăiau oamenii pe vremuri! M-a fascinat de asemenea şi exponatul lunii – Carafa Sarreguemines – dar şi expoziţia specială – Păpuşile şi moda franceză. Nici nu am ştiut ce interesantă poate fi evoluţia omenirii şi a timpului. De la început, când oamenii lucrau cu obiecte din oase, până în prezent, când mai totul este electronic! Părerea mea… a fost parcă magic! Mulţumesc!

Vanessa, 06.04.2016 * * *

Vă mulţumim pentru ospitalitate şi pentru ocazia de a face cunoştinţă cu istoria locală şi cultura europeană.

Şcoala Gimnazială nr. 2 Cernetu Teleorman, 19.04.2016

* * * Mi-a plăcut foarte mult. O experienţă deosebită. Amintiri plăcute şi reînvierea sentimentului că rădăcinile noastre româneşti sunt foarte adânci.

Stanciu Daria Maria, Şcoala generală nr. 7 Alexandria * * *

A fost o bucurie imensă să revin la muzeu, locul unde retrăieşti foarte multe lucruri: nostalgie, dor etc. Atmosfera este caldă şi primitoare. Vă mulţumesc tuturor că menţineţi viu acest loc special.

Gini Nistor * * *

Foarte interesantă colecţia de antichităţi, mi-a reamintit de strămoşii noştri, civilizaţia şi modul de viaţă „fără vicii”.

Cotea Marius, 24.06.2016 * * *

A fost foarte interesant! Ansamblul Folcloric Moineşteanca

La realizarea acestui număr au mai contribuit: Raluca Cristina Arendaşiu, Marius Florea.

Publicaţie semestrială editată de Muzeul Judeţean Teleorman, instituţie de cultură subordonată Consiliului Judeţean Teleorman

REDACŢIA: MUZEUL JUDEŢEAN TELEORMAN

Adresa: str. 1848 nr.1, cod poştal 140033, ALEXANDRIA, jud. Teleorman tel/fax: 0040-247-314761, email: [email protected], web: http://muzeulteleorman.ro/e-buletin.html

Redactor Şef: dr. Pavel Mirea Redactori: Cătălin Borţun, Mădălina Dumitru, Luminiţa Gheorghe, Corina Iordan, Claudiu Olaru, dr. Steluţa Pătraşcu, Simona Tironeac, drd. Ion Torcică, Pompilia Zaharia Procesare text, editare imagini şi webmaster: Liviu Nicolescu

Toate drepturile rezervate. Reproducerea parţială sau integrală a textelor şi imaginilor fără acordul Muzeului Judeţean Teleorman se pedepseşte conform legii.

ISSN 2284 – 5461 ISSN-L 2284 – 5461

PĂREREA DUMNEAVOASTRĂ CONTEAZĂ

pag. 32

Date post:	23-Jul-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	2 times
Download:	0 times

e - BULETIN SEMESTRIAL DE INFORMARE10] e-Buletin 2-2016.pdf · e - BULETIN SEMESTRIAL DE INFORMARE...

Documents