e - BULETIN SEMESTRIAL DE INFORMARE08] e-Buletin 2-2015.pdf · -Portrete de principi, voievozi,...

http://www.muzeulteleorman.ro/e-buletin.html

e - BULETIN SEMESTRIAL DE INFORMARE

DIN SUMAR:

S-A ÎNTÂMPLAT LA MUZEU

pag. 2, 3

EXPOZIŢII LA MUZEU

pag. 4-8

NOAPTEA MUZEELOR 2015 - EDIŢIA A XI-A

pag. 9, 10

PROIECTUL EDUCAŢIONAL „MUZEUL… TE VIZITEAZĂ”

pag. 12, 13

ARHEOLOGIE:

- DIN ISTORIA ARHEOLOGIEI TELEORMĂNENE: DESPRE COMORI ŞI MIRAJUL LOR

pag. 14

- ARHEOLOGIA EXPERIMENTALĂ - OBSERVAŢII GENERALE

pag. 15

ISTORIE:

- REFUGIAŢII POLONEZI ÎN JUDEŢUL TELEORMAN LA SFÂRŞITUL ANULUI 1939 ŞI ÎNCEPUTUL ANULUI 1940

pag. 16, 17

- UN MARTIR AL REGIMULUI COMUNIST: C. A. DRAGODAN

pag. 18, 19

- PARCUL CENTRAL DIN ALEXANDRIA: ISTORIA UNEI PIEŢE DE CEREALE DEVENITĂ PARC pag. 20-22

ETNOGRAFIE: IA TELEORMĂNEANĂ

pag. 24

PAGINA PROFESORULUI

pag. 25-27

PAGINA ELEVULUI

pag. 28

AGENDA CULTURALĂ IULIE - DECEMBRIE 2015 pag. 31

„LOCUL UNDE TRECUTUL SE ÎNTÂLNEŞTE CU PREZENTUL”

ANUL IV, NR. 2 (8), IULIE 2015 ISSN 2284 - 5461 ISSN - L 2284 - 5461


39 de evenimente (simpozioane, expoziţii, manifestări, concursuri etc.) au convins şi au adus în sălile Muzeul Judeţean Teleorman în

primele 6 luni ale acestui an nu mai puţin de 3373 de vizitatori precum şi 2513 de prieteni virtuali care au „vizitat” şi „apreciat” pagina de facebook a instituţiei noastre.

* * *

Anul 2015 a debutat la muzeu cu Retrospectiva 2014 a Exponatului Lunii. Ciclul Exponatul Lunii, ajuns la cel de-al optulea an, a continuat din luna februarie 2015 aducând în faţa publicului noi obiecte de etnografie, arheologie, istorie, aflate în patrimoniul instituţiei. Astfel, după retrospectiva anului 2014, în perioada februarie – iunie, au fost expuse în spaţiul special amenajat în Holul de Onoare al instituţiei următoarele obiecte: Scrisoarea alexăndrenilor adresată Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Pachetul metalic de ţigări „Triple Entente”, „Trusa de magie” geto-dacică, Bosceaua teleormăneană, şi Tava decorativă – Ziarul Minerva.

Exponatului Lunii i s-au adăugat şi alte 9 expoziţii temporare,

organizate sau găzduite de Muzeul Judeţean Teleorman şi instituţii colaboratoare:

- Portrete de principi, voievozi, domnitori români, cu lucrări realizate de către elevi de la Şcoala Gimnazială „Mihai Viteazul” Alexandria, 23 ianuarie;

- ECOTIC – natura are nevoie de tine (I), cu lucrări realizate de către elevii Şcolii Gimnaziale „Ştefan cel Mare” Alexandria, 17-23 februarie (detalii în pag. 8);

- Frumuseţea portului popular tradiţional românesc, cu lucrări realizate de către elevii Liceului Teoretic „Constantin Noica” şi Colegiului Naţional „Al. D. Ghica” din Alexandria, 24-27 februarie;

- Mărţişoare pentru Mame, cu exponate realizate de şcolari şi preşcolari de la unităţi de învăţământ din judeţ, 27 februarie-14 martie (detalii în pag. 4);

- Florile adâncului” – colecţia mineralogică Remus Rogozea, cu exponate din patrimoniul Muzeului Olteniei Craiova, 20 martie-20 mai (detalii în pag. 5);

- ECOTIC – natura are nevoie de tine (II), cu lucrări realizate de către elevii Şcolii Gimnaziale nr.5 Alexandria, 6-13 mai;

- Oale şi străchini - ceramica etnografică în judeţul Teleorman, cu exponate din patrimoniul Muzeului Judeţean Teleorman şi Muzeului Municipal de Istorie „Petre Voivozeanu” Roşiorii de Vede, 15 mai 2015 - 30 aprilie 2016 (detalii în pag. 6);

- Reclame şi publicitate în perioada interbelică, cu exponate din patrimoniul Muzeului Judeţean Teleorman, Biroului Judeţean Teleorman al Arhivelor Naţionale şi din colecţia Teodor Săceanu din Alexandria, 28 mai - 17 iulie (detalii în pag. 7);

- Teleormanul poartă ie, expoziţie în afara sediului, organizată de Prefectura Teleorman în colaborare cu Muzeul Judeţean Teleorman şi Centrul de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei Populare Teleorman (detalii în pag. 24).

Manifestările organizate în cadrul Programelor Educaţionale Muzeul – sursă de cultură şi educaţie şi Muzeul… te vizitează au continuat şi în acest an. În primele şase luni ale lui 2015 au fost organizate şi s-au derulat 8 asemenea evenimente:

- 6 martie 1945. Instaurarea regimului comunist în România, 26 februarie;

- Şezătoarea de altădată, 23 februarie; - Tradiţii de Sfintele Paşti, Şcoala Gimnazială nr.1

Mârzăneşti, 24 martie (detalii în pag. 12); - Ziua Veteranilor de război, 28 aprilie; - 9 mai – zi cu triplă semnificaţie istorică, 8 mai; - Ziua Monarhiei, 11 mai; - Ziua Eroilor, 21 mai; - Sărbătoarea Rusaliilor în credinţa populară, Şcoala

Gimnazială Merenii de Jos, 22 mai (detalii în pag. 13). Celor 8 manifestări derulate în cadrul celor două programe

educaţionale li se adaugă şi 5 simpozioane ce au marcat, ca de fiecare dată, atât evenimente istorice cât şi personalitatea unor oameni care au făcut istorie în părţile locului:

- 24 ianuarie – Unirea Principatelor Române, 23 ianuarie; - 165 de ani de la întemeierea Jandarmeriei Române

(3 Aprilie 1850 - 3 Aprilie 2015), 27 martie; - Deţinuţi politici ai regimului comunist. Cazul Constantin

Aurel Dragodan, 30 aprilie (detalii în pag. 18); - Revoluţia română de la 1848, 9 iunie; - Anul 1965 şi noua poziţie a României în lagărul comunist,

15 iunie.

(continuare în pag. 3)

S-A ÎNTÂMPLAT LA MUZEU - CRONICA EVENIMENTELOR CULTURALE IANUARIE - IUNIE 2015

pag. 2


(urmare din pag. 2)

În perioada ianuarie-iunie, instituţia noastră a organizat şi 3 manifestări de tipul Ziua Porţilor Deschise (pe 15 ianuarie, cu ocazia Zilei Culturii Naţionale, pe 24 februarie, cu ocazia Zilei de Dragobete şi pe 2 iunie, de Ziua Internaţională a Copiilor), zile în care cei interesaţi au putut vizita gratuit expoziţiile permanente şi temporare pe care Muzeul Judeţean Teleorman le-a organizat şi găzduit. De asemenea, tot acum au fost lansate proiectele Muzeul altfel - ediţia a III-a (12 martie) şi Octombrie – Luna Colecţionarului (27 iunie), numărul 1/2015 al buletinului electronic al Muzeului Judeţean Teleorman, e-buletin semestrial

de informare (31 ianuarie) şi a găzduit Cercul Pedagogic al profesorilor de istorie din învăţământul gimnazial din zona Alexandria – Zimnicea (16 martie).

Cele mai importante evenimente ale primei jumătăţi ale acestui an, având în vedere gradul de participare a publicului vizitator, au fost, şi în acest an, manifestarea Muzeul Altfel, derulată în perioada 6-10 aprilie, în cadrul programului Să ştiu mai multe, să fiu mai bun şi Noaptea Muzeelor, manifestare desfăşurată pe data de 16 mai, între orele 17.00-24.00, sub genericul Seară de muzică şi poezie la muzeu (detalii în pag. 9, 10).

Corina Iordan

S-A ÎNTÂMPLAT LA MUZEU - CRONICA EVENIMENTELOR CULTURALE IULIE - DECEMRIE 2014

pag. 3


MĂRŢIŞOARE PENTRU MAME

Pentru al patrulea an consecutiv, Muzeul Judeţean Teleorman a marcat

venirea primăverii şi Ziua de 8 Martie prin expoziţia denumită generic „Mărţişoare pentru Mame”.

Expoziţia a fost deschisă vineri, 27 februarie 2015, ora 11.00, în sala „Auditorium” a muzeului în prezenţa unui numeros public format atât din copii cât şi din părinţi şi bunici.

Şi în acest an au fost expuse desene, felicitări şi mărţişoare realizate, de dată acesta, de către şcolari şi preşcolari de la Şcoala „Ştefan cel Mare” Alexandria, Şcoala „Mihai Viteazul” Alexandria, Şcoala Gimnazială nr. 7 Alexandria, Şcoala Gimnazială nr. 1 Mârzăneşti, Şcoala Gimnazială Plosca, Şcoala Gimnazială Orbeasca de Sus, Şcoala Gimnazială Frumoasa, Şcoala Gimnazială Frăsinet, Grădiniţa „Ion Creangă” Alexandria, Palatul Copiilor Alexandria, Şcoala Populară de Artă Alexandria.

Lucrările expuse, realizate cu talent şi mai ales cu mult suflet, au reuşit să transmită pe deplin mesajul de iubire al copiilor către cea mai importantă persoană din viaţa lor: Mama.

Expoziţia a rămas deschisă până pe data de 14 martie a.c. şi s-a bucurat de numeroşi mici admiratori care au venit la muzeu însoţiţi fie de către cadrele didactice, fie de către părinţi şi bunici.

Corina Iordan

EXPOZIŢII LA MUZEU

pag. 4


FLORILE ADÂNCULUI

Muzeul Judeţean Teleorman a deschis vineri, 20 martie, ora 11.00, expoziţia intitulată „Florile adâncului” – colecţia mineralogică Remus Rogozea. Expoziţia este organizată de către Muzeul Olteniei Craiova şi are la bază buna colaborare intermuzeală dintre cele două instituţii.

După ce anul trecut vizitatorii au fost invitaţi la o călătorie imaginară în adâncurile mărilor şi oceanelor lumii, anul acesta cele două instituţii muzeale organizatoare au invitat pe cei care au trecut pragul expoziţiei la o altă călătorie, de data aceasta în adâncurile pământului, pentru a admira frumuseţile lui ascunse.

Au fost prezentate, în patru secţiuni – oxizi, carbonaţi, sulfuri şi sulfaţi, adevărate flori de mină, de o frumuseţe aparte. Cele 80 de piese, cu două-trei excepţii, au provenit din România, din zona Baia Mare, cea mai importantă regiune mineralogică a ţării noastre.

Expoziţia, parte a patrimoniului deosebit de bogat şi valoros de care dispune Secţia de Ştiinţele Naturii a Muzeului Olteniei, a fost constituită din obiectele lăsate în custodia muzeului craiovean de către familia celui care a fost Remus Rogozea, pasionat colecţionar de roci şi minerale, pe scurt de „pietre”, aşa cum era tachinat de către prieteni.

Expoziţia „Florile adâncului” – colecţia mineralogică Remus Rogozea ce a fost organizată în sala „Auditorium” a Muzeului Judeţean Teleorman a rămas la dispoziţia publicului vizitator până la data de 20 mai 2015.

Pavel Mirea

EXPOZIŢII LA MUZEU

pag. 5


OALE ŞI STRĂCHINI – CERAMICA ETNOGRAFICĂ ÎN JUDEŢUL TELEORMAN

Anul acesta programul Noaptea Muzeelor a inclus deschiderea unei noi expoziţii temporare în cadrul expoziţiei permanente de etnografie şi anume expoziţia Oale şi străchini – ceramica etnografică în judeţul Teleorman, deschisă la data de 15 mai 2015. Această expoziţie valorifică patrimoniul muzeului nostru şi pe cel al Muzeului Municipal de Istorie ,,Petre Voivozeanu” din Roşiorii de Vede. Sunt prezentate vase ceramice de diferite dimensiuni, de la ,,mărunţişuri” (ceşcuţe, căniţe), căni de apă şi de lapte, oale de un litru, oale cu toartă, farfurii, străchini, ulcioare de apă şi ulcioare de nuntă, până la vase de capacitate numite borcane. Acestea se aflau, în trecut, printre darurile obişnuite la nunţi, dar şi la pomenile pentru morţi. De asemenea, în zona noastră se împărţeau la Rusalii căni de pământ cu cireşe şi poame, ulcioare pentru apă sau străchini.

Aceste obiecte născute din nevoile cotidiene ale omului sunt înfrumuseţate cu ornamente geometrice (spirala, valul, cercul), astrale (stele, soare, luna) şi florale (buchete, ghirlande, ramura de brad).

Borcanele de 4-8-10 litri frumos proporţionate, uşor amforoidale, erau folosite pentru păstrarea uleiului, a unturii, pentru murături, sau pentru păstrarea gazului. Oalele cu gura largă, puţin răsfrântă şi o toartă, se foloseau pentru prepararea mâncării, având avantajul că fierb sau încălzesc uniform mâncarea. Străchinile sunt şi ele mai mari sau mai mici şi în ele ciorba nu se răceşte repede şi neplăcut. Lăptăriile sunt vasele pentru lapte cu fundul mic, pereţii rotunjiţi, gura larg deschisă şi două toarte de parte şi de alta. Oala păstrează o temperatură constantă iar vinul rece adus la masă în oală de lut, se va păstra rece şi plăcut mai mult timp.

Vasele de lut din zona noastră capătă valoare artistică în primul rând datorită formelor elegante şi mai puţin prin decor. Ornamentaţia este caracterizată de o stilizare foarte accentuată, cu motive dispuse în compoziţii circulare. Destinaţia vaselor impune o anumită dispoziţie ornamentală – străchinile au decorul pe partea interioară în timp ce vasele de capacitate sunt împodobite totdeauna în exterior, în jurul gâtului sau al gurii.

Un loc aparte îl ocupă ulciorul de nuntă, care are inscripţionat anul producerii lui, 1907. Ulcioarele de nuntă se comandau de către

mire, care mergea cu ulciorul plin cu vin în sat pentru ,,chemarea la nuntă”. Dacă se bea din el de către cei care erau invitaţi la nuntă, însemna că invitaţia era acceptată. Pe ulcioarele de nuntă se pot vedea simboluri solare (cele lunare lipsesc deoarece au o conotaţie malefică şi funerară). Simbolul şarpelui este întruchiparea forţelor magice ale pământului, care distrug forţele malefice reprezentate de broască. Pe acest urcior, el este reprezentat sub forma a două perechi, una care înghite broasca (simbol malefic), iar cealaltă protejează tânăra familie şi în acelaşi timp îi menea fertilitate pentru a perpetua specia cu prunci sănătoşi. Culorile în care este pictat au legătură cu

forţele telurice legate de fertilitate: albul, verdele, galbenul, negrul şi roşu. Ulcioare de nuntă cu simbolul berbecului sunt prezentate în următoarea vitrină.

La confecţionarea vaselor participă diferenţiat toţi membrii familiei. Pregătirea materialului, modelarea vaselor, aşezarea lor în cuptor se execută de către olar, în timp ce femeile participă la ornamentare. Olarul trebuie să cunoască bine tainele acestui meşteşug. Lutul este scos din locuri speciale, apoi e adus în gospodărie şi frământat bine cu apă pentru a fi obţinută o pastă curată, care se taie felii. Bulgărele din argilă este modelat pe roata olarului, învârtită de meşter cu mare viteză, pentru ca lutul să nu se usuce. Cocoloşul de pământ atent modelat de mâinile olarului în forma dorită e aşezat apoi la uscat câteva zile, apoi ars în cuptor, ca să capete duritate, după ce a fost în prealabil ornamentat şi smălţuit. Culorile folosite pentru decorarea obiectelor sunt naturale. Îmbinarea cromatică este specifică fiecărei

zone renumite în olărit, iar vasele au fel de fel de întrebuinţări, indiferent dacă sunt folosite în scop casnic sau ritualic.

Transformările ce au avut loc în interiorul locuinţei ţărăneşti, dispariţia vetrei şi folosirea unor instalaţii moderne pentru prepararea alimentelor au scos din uzul gospodăresc vasele de lut. Astăzi, vasele de lut se folosesc mai mult în scop decorativ decât gospodăresc.

Expoziţia, ce va fi deschisă până la 30 aprilie anul viitor, îşi aşteaptă vizitatorii.

Luminiţa Gheorghe

EXPOZIŢII LA MUZEU

pag. 6


RECLAME SI PUBLICITATE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

În data de 29 mai 2015, la Muzeul Judeţean Teleorman, s-a deschis expoziţia temporară Reclame şi publicitate în perioada interbelică, organizată împreună cu Biroul Judeţean Teleorman al Arhivelor Naţionale şi având colaboratori pe colecţionarii Gheorghe Chircu şi Teodor Săceanu.

Expoziţia a prezentat, alături de pagini din publicaţiile locale şi naţionale, documente din arhivele locale şi obiecte care să ajute pe vizitatori să-şi formeze o opinie legată de cât de veridică era reclama în perioada prezentată. Materialele folosite pentru expoziţie au fost publicaţiile naţionale din perioada interbelică, ca de exemplu: Curentul, Universul, Dreptatea, Revista Ilustrată, Almanahul Universal, publicaţia locală teleormăneană Drum şi reclamele adresate de fabricanţi autorităţilor publice, care se găsesc în dosarele Biroului Judeţean Teleorman al Arhivelor Naţionale.

Fenomen al societăţii mass-media, care cuprinde toate formele de manipulare conştientă a oamenilor cu privire la orice obiect, reclamele au fost şi sunt practicate din motive economice, politice şi culturale. Pentru a vinde un produs sau un serviciu s-a apelat întotdeauna la psihologie, oratorie şi secretul de a aşeza produsul în cea mai bună lumină.

În perioada interbelică, publicitatea devine o industrie foarte importantă de care ţin cont şi capetele încoronate ale lumii. De exemplu, în anul 1924, regina Maria a României a acceptat să apară într-o reclamă în care lăuda calităţile cremei Pond´s cold, fiind prima personalitate regală care a acceptat să facă acest gest.

Expoziţia Reclame şi publicitate în perioada interbelică

prezintă vizitatorilor, în mai multe secţiuni, care au fost produsele promovate pe plan naţional şi local. Începem expoziţia cu cerneala Pelikan, pentru că prin scris şi cu ajutorul lui, reclamele au prins viaţă în reviste, ziare, foi volante. O importanţă deosebită s-a

acordat, în toate timpurile, produselor de înfrumuseţare feminină şi de îngrijire igienică atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi. În secolul al XIX-lea cele mai promovate produse pe plan naţional au fost aşa numitele „medicamente patentate”, care de cele mai multe ori erau importate, dar găsim şi începuturile timide ale produselor româneşti. Cu ajutorul reclamelor putem vedea care erau cele mai frecvente boli ale românilor din perioada interbelică: dureri de cap, dureri de picioare, reumatism, gută etc. Reclamă se face şi la diferite produse: aparate de fotografiat, instrumente muzicale, produse de înfrumuseţat şi de îngrijit oraşul, tipografii, mori, fabrici, produse de deratizare şi dezinsecţie etc. Sunt expuse mărci de seama ale lumii, care au făcut carieră de-a lungul timpului, ca de exemplu: crema Nivea, produsele farmaceutice Bayer, cerneala Pelikan, automobilele Ford etc.

Perioada interbelică pare o lume de basm în istoria românilor, dar studiind

aceste reclame şi văzând segmentul social, pentru care erau lansate, descoperim două lumi total diferite: lumea celor bogaţi şi care de cele mai multe ori locuiau la oraş şi aveau astfel acces la un stil de viaţă occidental, la nivelul locuitorilor Parisului, Londrei şi New York-ului şi lumea satului care nu avea acces la toate aceste bunuri prezentate prin reclame.

Expoziţia a rămas deschisă publicului până la data de 17 iulie 2015.

Steluţa Pătraşcu

EXPOZIŢII LA MUZEU

pag. 7


ECOTIC – NATURA ARE NEVOIE DE TINE

Muzeul Judeţean Teleorman a găzduit, în perioada 17-23 februarie şi 6-13 mai a.c., expoziţiile reunite sub genericul ECOTIC – natura are nevoie de tine !

Derulate în cadrul Campaniei Naţionale „Zilele ECO în şcoala ta!”, expoziţiile au fost organizate de Şcoala „Ştefan cel Mare” şi Şcoala Gimnazială nr. 5 din Alexandria şi au cuprins desene pe teme ecologice precum şi obiecte realizate din materiale reciclabile de către elevii acestor instituţii de învăţământ.

Colaje din hârtie şi materiale textile, personaje de desene animate realizate din cartoane şi pet-uri, machete de case confecţionate din carton, hârtie şi beţişoare, păpuşi, suporturi de creioane, maşinuţe, roboţi, tablouri etc., toate confecţionate din materiale reciclabile, au făcut obiectul miniexpoziţiilor amenajate în „Holul de Onoare” al muzeului.

La deschiderea oficială a expoziţiilor din zilele de 19 februarie şi 7 mai au fost prezenţi, alături de cadrele didactice coordonatoare, elevii implicaţi în proiect care au oferit informaţii reprezentanţilor mass-media locale despre modul de realizare a lucrărilor expuse şi au transmis mesajul lor de ocrotire şi păstrare a unui mediu de viaţă curat şi sănătos.

Expoziţiile s-au bucurat de numeroşi mici vizitatori care au admirat şi apreciat munca depusă de colegii lor.

Corina Iordan

EXPOZIŢII LA MUZEU

pag. 8


NOAPTEA MUZEELOR

A XI-a ediţie a Nopţii Muzeelor a adunat la Muzeul Judeţean Teleorman sâmbătă, 16 mai 2015, începând cu ora 17.00 şi până la miezul nopţii, peste 370 de vizitatori.

Evenimentul european a fost marcat de instituţia muzeală teleormăneană printr-o Seară de muzică şi poezie la muzeu. Cei care au venit la muzeu au asistat, începând cu ora 20.00, la un spectacol-concurs susţinut de Trupa Arhaic, Silvia Ureche, Alin Stoian, Ana-Maria Mocanu, Isabell Iancu, Andreea Nuţă, Beatrice Olteanu, Diana Videa.

Pe lângă spectacol, iubitorii de expoziţii şi de colecţii au putut vizita gratuit cele trei expoziţii permanente - Înapoi în timp: Arheologie şi Numismatică în judeţul Teleorman (Sala Neoliticul, Sala Eneoliticul, Sala Tezaure Monetare), Aspecte etnografice teleormănene şi Colectivizare în Teleorman. Rezistenţă şi

acceptare forţată – precum şi a cele trei expoziţii temporare „Florile adâncului” – colecţia mineralogică Remus Rogozea (organizată de Muzeul Olteniei Craiova), Oale şi străchini - ceramica etnografică în judeţul Teleorman (cu exponate din patrimoniul Muzeului Judeţean Teleorman şi al Muzeului Municipal de Istorie „Petre Voivozeanu” Roşiorii de Vede) şi Bosceaua teleormăneană (în ciclul „Exponatul Lunii”).

Seara de muzică şi poezie la muzeu s-a încheiat cu decernarea premiilor Noaptea Muzeelor – 2015, premii oferite de Consiliul Judeţean Teleorman.

Parteneri în organizarea ediţiei din acest an a Nopţii Muzeelor au fost: Consiliul Judeţean Teleorman, Centrul de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei Populare Teleorman şi Şcoala Gimnazială „Mihai Viteazul” Alexandria.

Corina Iordan


EV

EN

IME

NT

UL

A

NU

LU

I 2

015

PROGRAME PENTRU PUBLIC

Vizită nocturnă la muzeu

pag. 9


(urmare din pag. 9)

PROGRAME PENTRU PUBLIC

EV

EN

IME

NT

UL

A

NU

LU

I 2

015

Expoziţii

Muzică şi poezie

Premiile „Noaptea Muzeelor 2015”

pag. 10


0

50

100

150

200

250

300

350

400

vizitatori

6 apr.

7 apr.

8 apr.

9 apr.

10 apr.

0

200

400

600

urban

rural

0

100

200

300

400

500

600

categorii vârstă

preşcolari

cls. 0-IV

cls. V-VIII

liceu

1032 de vizitatori au trecut pragul Muzeului Judeţean Teleorman în săptămâna

6-10 aprilie a.c., denumită generic Muzeul altfel. Proiectul educaţional Muzeul altfel, adresat preşcolarilor, şcolarilor si elevilor de

gimnaziu, s-a aflat la a IV-a ediţie şi a fost organizat în cadrul programului Să ştiu mai multe, să fiu mai bun.

Pentru acest an, pentru cei care au ales să viziteze Muzeul Judeţean Teleorman, au fost deschise expoziţiile: Înapoi în timp. Arheologie şi numismatică în judeţul Teleorman, sălile Neoliticul, Eneoliticul şi Tezaure monetare, Aspecte etnografice ale satului teleormănean, Colectivizarea în Teleorman. Rezistenţă şi acceptare forţată, Florile adâncului – colecţia de mineralogie Remus Rogozea (organizată de Muzeul Olteniei, Craiova), Simbolul Crucii în arta populară teleormăneană (organizată în colaborare cu Muzeul Municipal „Petre Voivozeanu” Roşiorii de Vede), Exponatul Lunii – Trusa de magie geto-dacică.

Expoziţiile au putut fi vizitate între orele 9.00 – 17.00 şi s-au bucurat de aprecierea atât a celor mici cât şi a cadrelor didactice însoţitoare, dovadă în acest sens fiind impresiile lăsate, în scris, în „Cartea de Onoare” a muzeului.

Corina Iordan

PR

OIE

CT

ED

UC

AŢ

ION

AL

PE

NT

RU

EL

EV

I

PROIECTUL „MUZEUL ALTFEL”

pag. 11


În prima parte a anului 2015 a continuat proiectul Muzeul…te vizitează, proiect demarat în anul 2013, în cadrul căruia este prezentat muzeul nostru şi expoziţiile pe care le găzduieşte precum şi activităţi specifice muzeului. Acesta se desfăşoară în diferite comune ale Teleormanului, având ca grup ţintă elevii. La data de 24 martie 2015, proiectul a ajuns în comuna Mârzăneşti, la şcoala gimnazială din localitate, cu activitatea Tradiţii de Sfintele Paşti, activitate desfăşurată împreună cu elevii claselor I-IV de la această şcoală. Într-una din sălile de clasă ale Şcolii Gimnaziale nr.1 din Mârzăneşti, ne-au întâmpinat cu pâine şi sare copiii îmbrăcaţi în costume naţionale. Pentru această activitate pregătiseră o mică expoziţie cu desene şi felicitări de Paşte. În primul rând le-am explicat copiilor că Paştele este cea mai mare sărbătoare creştină iar oamenii încep să se gândească la această sărbătoare odată cu ,,Lăsata secului de Paşte”, sărbătoare în care se mănâncă de dulce şi se petrece ultima dată înainte de Postul Paştelui. Acesta este cel mai lung şi cel mai aspru din an şi durează şapte săptămâni. Postul presupune o reţinere a oamenilor, mai mult ori mai puţin, de la mâncare şi băutură şi de aceea este nevoie de o mare voinţă de a-l putea respecta până la capăt. Pe toată durata postului este permis a se consuma legume fierte, fructe, pâine, şi doar „sâmbăta şi duminica e dezlegat a se mânca untdelemn şi a bea puţin vin cu cumpătare”. Dezlegare la peşte este doar de sărbătoarea Blagoveşteniei şi de sărbătoarea Floriilor.

Blagoveştenia este o sărbătoare cu dată fixă - 25 martie şi este ziua în care arhanghelul Gavriil a binevestit Fecioarei Maria naşterea prin care Dumnezeu a trimis oamenilor pe fiul său spre a le arăta calea mântuirii. Floriile, sărbătoare cu dată schimbătoare, este ziua în care oamenii duc la biserică ramuri înflorite de salcie

şi le sfinţesc în amintirea intrării lui Iisus în Ierusalim pe sub ramurile înflorite de finic ridicate de cei care-i strigau:”Osana!”. Cu ele se ating vitele şi copiii ca să crească, apoi se pun la icoane şi deasupra uşilor până la Floriile viitoare.

Sfintele Paşti e precedat de săptămâna mare sau săptămâna Patimilor în care postul este şi mai dur. Doar copiii mici, bătrânii şi bolnavii sunt scutiţi de acest post. Cele mai importante zile sunt cele de Joi, Vineri, Sâmbătă. Joia din săptămâna mare este numită şi Joia Mare şi este ziua în care se citesc cele 12 Evanghelii în

care se tratează toată istoria Domnului: prinderea, judecarea, şi răstignirea lui… Vinerea Mare sau Seacă reprezintă luarea lui Iisus de pe cruce şi punerea Lui în mormânt. Cine poate, ţine post negru. Sâmbăta este ziua când femeile mironosiţe au mers la mormântul lui Iisus cu cele necesare, conform tradiţiei, iar în noaptea de Înviere ele constată că El a înviat. Săptămâna mare este săptămâna în care se vopsesc ouăle, se pregăteşte cozonacul sau pasca şi bucatele tradiţionale de Paşti. În zona noastră nu se fac ouă încondeiate, se fac doar ouă vopsite în alte culori spre bucuria copiilor, dar pentru a vedea ouă încondeiate le-am prezentat copiilor astfel de ouă din colecţia muzeului nostru şi au fost foarte încântaţi. În ziua de Paşte ouăle se ciocnesc de către doi participanţi cu formula ,,Cristos a înviat!” la care se răspunde ,,Adevărat a înviat!”, cel care ciocneşte primul, fiind cel mai în vârstă.

O altă tradiţie de Paşte o reprezintă cumpărarea de haine noi pentru copii, pentru a fi îmbrăcate în această zi de mare sărbătoare. La finalul manifestării copiii au recitat câteva poezii cu tema Paştelui, după care au fost răsplătiţi cu prăjiturele făcute de mămicile lor.


PROIECTUL „MUZEUL... TE VIZITEAZĂ”

pag. 12


(urmare din pag. 12)

* * *

În apropierea sărbătorii Rusaliilor, la data de 22 mai 2015, acelaşi proiect Muzeul…te vizitează a ajuns în comuna Merenii de Jos cu activitatea Sărbătoarea Rusaliilor în tradiţia populară românească, desfăşurată la Şcoala Gimnazială Merenii de Jos, la clasele I-IV. Le-am explicat copiilor ce însemnătate au Rusaliile pentru creştini şi în ce constau obiceiurile populare româneşti care se săvârşesc cu această ocazie, sub forma unei prezentări Power Point. Sărbătoarea Rusaliilor este alături de Paşte cea mai veche sărbătoare creştină şi se mai numeşte Cincizecimea sau Duminica Mare. În sâmbăta Rusaliilor se împart oale şi vase pentru sufletul celor morţi, care se întorc mulţumiţi la ale lor, obicei cunoscut sub numele de Moşii de vară sau Moşii de oale. Spălatul pe picioare este un obicei care încă are loc în satul Mereni, când femeile bătrâne scot în stradă vedre cu apă caldă şi spălă pe picioare familia şi copiii vecinilor, după care aceştia stau pe frunze de nuc ca să se usuce, apoi sunt poftiţi la masă, fiind serviţi cu colarez sau orez cu lapte. Altădată, în satele teleormănene în zilele sărbătorii Rusaliilor jucau căluşarii, dans străvechi cu funcţie magică în alungarea bolilor. Astăzi are loc bâlciul de la Alexandria, unde se pot cumpăra mărfuri specifice cum ar fi străchini şi oale de pământ, linguri de lemn, cozi de sape, sau copiii se pot da în tiribombe şi au parte şi de alte distracţii. La sfârşitul activităţii am servit copiii cu bomboane, pentru că au fost foarte atenţi şi au participat activ la această lecţie de obiceiuri populare.

Luminiţa Gheorghe

PROIECTUL „MUZEUL... TE VIZITEAZĂ”

pag. 13


DIN ISTORIA ARHEOLOGIEI TELEORMĂNENE: DESPRE COMORI ŞI MIRAJUL LOR

De-a lungul timpului, comorile au înfierbântat mintea oamenilor, fie că vorbim de cei care văd „focul” ce joacă noaptea în jurul unor locuri „însemnate” ori de „valul” contemporan de detectorişti „pasionaţi” de istorie. În rândurile ce urmează, ne propunem să aducem în atenţia cititorilor trei pasaje din documente sau pagini din literatura vremii, de la sfârşitul sec. XIX - începutul sec. XX, ce au ca subiect descoperirea unor comori.

Astfel, Pantele Georgescu aminteşte în Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Teleorman, apărut în anul 1897, faptul că în localităţi precum Bogdana şi Caravaneţi locuitorii au făcut săpături „umblând după comori în diferite măgurii”. Tot el ne spune că la Ţigăneşti, pe lângă cercetările făcute de Bolliac şi Butculescu, „de către locuitori s-au mai descoperit, tot în preajma satului, diferite cule, în care credeau că vor găsi comori ascunse; aceste cule probabil că nu pot fi decât din timpul invaziunilor turceşti şi tătărăşti. De remarcat este că unii locuitori îşi pierd încă timpul în asemenea căutări zadarnice, afirmând că cu iarba fiarelor (!) vor putea să dea peste comorile atâta de mult aşteptate şi să descuie încuietorile culelor”.

Grigore Tocilescu semnalează, într-un manuscris, o adresă a Ministrului de Interne despre un denunţ din comuna Peretu făcut către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Iată cum suna acest denunţ:

„Ministerul de Interne Direcţia Administraţiunii Generale A Personalului şi Poliţiei Generale Serviciul Poliţiei Generale şi Statisticii Nr. 26147/27 aprilie 1905

Domnule Ministru Prefectura judeţului Teleorman va face cunoscut că în urma unui denunţ cum ar exista o comoară în curtea locuitorului Marin N.

Mirea din comuna Peretu, a cercetat prin d-l inspector comunal respectiv veracitatea celor denunţaţi şi a constatat că în adevăr în zisa localitate se află o comoară conţinând monede de aur şi argint din timpul lui Constantin cel Mare. O dată cu luarea cuvenitelor măsuri de pază pentru a nu se înstrăina comoara în cestiune, Prefectura a comunicat acelui departament prin telegrama nr. 4535 din 19 martie curent existenţa acelei comori şi mai în urmă şi prin alte telegrame a solicitat, conform legei pentru descoperirea monumentelor şi obiectelor antice, intervenirea Dvs. spre a decide cele ce veţi crede de cuviinţă în această împrejurare.

Prefectura adaugă că până în prezent n-are nici un răspuns din partea acelui departament şi solicită în acelaşi timp intervenirea noastră pentru a se da o grabnică soluţie chestiunei.

Am onoarea a vă comunica cele ce preced spre a dispune cele ce veţi bine-voi a găsi cu cale. Primiţi vă rog d-le Ministru încredinţarea deosebitei mele consideraţiuni. Director, ss indescifrabil”

Pe adresă sunt două rezoluţii: una de înaintare către Comisia Monumentelor Istorice şi a doua care, în conformitate cu art. 2 din Legea pentru descoperirea monumentelor şi obiectelor antice, se va înainta directorului Muzeului de Antichităţi care va cere avizul Comisiei Monumentelor.

Un ultim exemplu vine din Chestionarul lui Odobescu, în fapt, tot un denunţ, în care sunt acuzate şi autorităţile locale. Astfel, la data de 9/21 decembrie 1873, învăţătorul M. Stănculescu din Tecuci, declara următoarele:

„Proces-verbal Subsemnatul, învăţător al şcolii comunei Tecuci, plasa Teleorman, judeţul Teleorman, în conformitate cu ordinul d-lui revizor şcolar

nr. 373 şi acesta urmat după al onor d-lui Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, pe lângă care trimite un chestionar relativ la descoperirea aşezămintelor antice rămase de la străbunii noştri. În urmarea căruia intrând în cercetare ne-am preumblat în tot teritoriul comunei noastre în unire cu primarul local şi alţi oameni tineri şi bătrâni, unde pe dealul Văii Tecuciului, spre vest de această comună, am găsit o gaură în adâncime ca de 3 palme şi în lărgime iară ca de 3 palme, unde, după înţelegerea subsemnatului în unire cu ceilalţi am crezut şi credem că au fost cazan îngropat cu bani, de străbunii noştri din antichitate; că prin zvon ne-am informat încă din trecut că au găsit d-lor Niculae Mareş şi cu Ion Rădoi, locuitori din această comună, în vara anului 1871, unde actualul primar Gh. Peiu, fost în acel an, a dresat forme false către autorităţi că nu s-a găsit nimic. Decât au împărţit între dânşii toţi banii. Probă de aceasta şi azi se află la acel primar acoperişul cazanului.[…] Prin urmare s-au încheiat prezentul proces verbal care se va înainta prin calea ierarhiei autorităţilor superioare administrativ spre dispunerea celor legale.”

Exemplele vin să ilustreze faptul că aceste comori descoperite întâmplător au constituit din totdeauna un miraj al îmbogăţirii „peste noapte” şi că de multe ori s-au risipit şi odată cu ele şi informaţiile preţioase pe care le-ar fi putut aduce. Din păcate, „pierderea” lor s-a făcut şi cu concursul unor reprezentanţi ai autorităţilor pentru care valoarea intrinsecă a unor monede sau obiecte de aur şi argint a primat înaintea celei istorice şi de patrimoniu.

Pavel Mirea

Bibliografie

Pantele Georgescu, Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Teleorman, Stabilimentul Grafic I.V. Socec, Bucureşti, 1897. „Chestionariu sau isvod de întrebările la care se ceri a se da răspunsuri în privinţa vechilor aşezăminte ce se află în deosebitele comune ale României”, iniţiat de către Alexandru Odobescu în anul 1871, Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de Manuscrise - Carte rară, Fondul românesc, ms.223-230, f.519-519V. Grigore Tocilescu, Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de Manuscrise - Carte rară, Fondul românesc, ms.5137, f.229-229V.

ARHEOLOGIE

pag. 14


ARHEOLOGIA EXPERIMENTALĂ – OBSERVAŢII GENERALE Arheologia experimentală este o investigare a unor probleme din

arheologie folosind experimentele şi a făcut parte din această disciplină încă de la începuturile ei. Este un proces analitic folosit pentru a recrea aspecte ale societăţilor umane din trecut, pentru a genera şi testa ipoteze arheologice. Se face atât în laborator cât şi în spaţiu deschis (mai ales pentru construirea unor clădiri, vase sau pentru testarea unor modele de creştere a plantelor).

Una dintre formele cele mai întâlnite este crearea unor copii ale unor construcţii sau alte structuri (structuri de combustie, locuinţe, fortificaţii, diferite monumente) bazate pe descoperirile din diferite situri. Sunt folosite aceleaşi condiţii, materiale, metode şi tehnici din epoca respectivă. Uneori tehnicile sunt doar presupuse că au fost folosite atunci, căutându-se astfel să se acopere un gol existent, în documentare. De exemplu se cunoaşte că pietrele ce au fost folosite la construirea Stonhenge-ului au fost aduse de la sute de km dar nu şi modalităţile tehnice folosite. De asemenea, pentru eneoliticul românesc sunt date despre speciile de lemne folosite în construirea locuinţelor, dar sunt numeroase „lacune” în privinţa modalităţilor de tăiere şi prelucrare.

O altă formă a arheologiei experimentale este crearea unor replici moderne ale unor diferite unelte, arme, podoabe, ceramică, plastică, din diverse materiale (silex, piatră, lut, os, corn, fildeş, metale, fibre vegetale şi animale etc.) şi prin procedee tehnice variate (cioplire, şlefuire, perforare, topire, martelare, toarcere, împletire etc.), aparţinând unor diferite perioade de la preistorie şi până în perioada modernă. Toate acestea vor fi folosite pentru a observa cât de eficiente sunt şi pentru a crea ipoteze privind modul în care erau folosite. După o anumită perioadă sunt observate stigmatele lăsate în timpul folosirii pe materialele prelucrate cât şi urmele de folosire sau chiar modul în care sunt dezafectate (analize traseologice).

În ambele forme, rezultatele experimentelor sunt observate cu grijă şi măsurate în amănunţime. De multe ori se repetă experimentele. De aceea, acestea durează mult timp pentru a fi plănuite decât pentru a fi făcute.

În unele zone ale Europei, există unele variante ale arheologiei experimentale ce lipsesc din România. Este vorba de proiectele de Living History ce implică grupuri ce trăiesc o perioadă de timp în aceleaşi condiţii cu cele dintr-o anumită perioadă. Tot în sfera arheologiei experimentale sunt şi replicile făcute în cadrul muzeelor pentru a fi vândute publicului vizitator cu condiţia să fie făcute cu ajutorul unor tehnologii cât mai apropiate de cele din trecut şi nu cu aparate ori materiale moderne.

În arheologia experimentală, cei care demarează un proiect de acest gen, prin folosirea doar a materiilor prime existente şi tehnicilor

vechi, îşi impun nişte limite atunci când îşi testează diferite teorii. La acestea se adaugă diferitele opinii personale despre proiect cât şi experienţa şi limitele lui în domeniu. În urma numeroaselor proiecte desfăşurate în întreaga lume arheologică s-a ajuns la anumite cerinţe ce sunt necesare unui profesionist din domeniu. Pentru a răspunde unor standarde ştiinţifice, experimentul trebuie să aibă un obiectiv clar. Dacă

înţelegerea profundă a tehnologiilor străvechi şi a arheologiei perioadei în cauză sunt obligatorii, arheologului îi sunt necesare şi talent organizatoric, putere de improvizare, abilitatea de a observa şi nota cu precizie concluziile experimentului. De cele mai multe ori prin experienţele personale dobândite în timpul experimentului, arheologul se apropie de obiect iar nivelul lui de percepere a meşteşugarului din trecut se nuanţează.

În anumite zone ale Europei, arheologia experimentală a devenit sinonimă cu marile centre demonstrative, a unor muzee de multe ori tematice ce promovează educaţia publicului larg.

Pe teritoriul României, arheologia experimentală a fost cunoscută şi folosită în perioada comunistă dar pe o scară mai mică decât cea de după 1989. Generaţiile de specialişti de după Revoluţie au creat numeroase proiecte de acest gen, remarcându-se îndeosebi reconstituirile de locuinţe eneolitice (culturile Vădastra, Gumelniţa sau Cucuteni). S-au urmărit diverse problematici ce au ţinut de tehnicile de construcţie, materialele folosite cât şi a modul de distrugere. De asemenea, s-a dezvoltat semnificativ şi domeniul experimentelor tehnice şi funcţionale privind unele materii prime (silex, os-corn, lut) a prelucrării ceramicii sau a obţinerii sării.

Noile programe culturale din cadrul muzeelor româneşti au inclus şi elemente de arheologie experimentală, copii luând de multe ori locul arheologului ce a devenit doar coordonator. De exemplu, în urma experimentelor efectuale în 2009-2013 în cadrul Muzeului Judeţean Teleorman cu ocazia manifestărilor Noaptea Muzeelor şi Săptămâna Altfel s-au făcut observaţii ce au

privit mai ales comportamentul copiilor în faţa unor anumite materii prime necunoscute înainte, a adaptabilităţii în procesele de prelucrare a acestora şi mai puţin a respectării cu mare exactitate a unor lanţuri tehnologice sau a corectitudinii desăvârşite a unor tehnici. Experienţele personale ale copiilor au creat arheologului o mai bună viziune de ansamblu a ceea ce ar fi însemnat procedeele de învăţare a unor tehnici de prelucrare a materiilor prime în preistorie sau a dobândirii unor aptitudini, de exemplu trasul cu arcul.

Ion Torcică

ARHEOLOGIE

pag. 15


REFUGIAŢII POLONEZI ÎN JUDEŢUL TELEORMAN

LA SFÂRŞITUL ANULUI 1939 ŞI ÎNCEPUTUL ANULUI 1940

Atacarea Poloniei de către Germania nazistă la 1 septembrie 1939 a constituit un adevărat şoc pentru întregul continent european dar mai ales pentru ţara agresată. Polonia era traumatizată deoarece, în preajma acestui eveniment, considera că singurul ei inamic potenţial era Uniunea Sovietică. Această stare de spirit era reflectată şi în cadrul relaţiilor diplomatice ale României cu Polonia de la începutul anului 1939. Dacă iniţial România insista asupra unei extinderi a alianţei în faţa unei agresiuni germane, răspunsul ministrului afacerilor de externe polonez, Iosef Beck, a fost negativ. Atitudinea era pur şi simplu de neînţeles deoarece ea venea în pofida presiunii aliaţilor occidentali de a se ajunge la o apropriere a Poloniei de România în direcţia anti-germană.

În acest context, convenţia secretă militară româno-poloneză, încheiată în anul 1939, stabilea pe lângă asistenţa militară reciprocă în cazul unui conflict cu U.R.S.S. şi obligaţia de acordare a asistenţei tehnice (aprovizionare, tranzit) în cazul atacării unui semnatar de către alte state decât Uniunea Sovietică1. La 14 septembrie 1939 îşi făceau apariţia, la graniţa comună polono-română, primele automobile cu ofiţeri polonezi care părăsiseră Varşovia cu câteva zile înainte. Ei aveau să fie urmaţi, în următoarele zile, mai ales după data de 17 septembrie (dată la care Polonia a fost agresată şi de Uniunea Sovietică), de mii de refugiaţi civili şi militari polonezi2.

La 16 septembrie Armand Călinescu anunţa neutralitatea României faţă de conflictul germano-polon, asigurând Germania că nu va acorda azil guvernului polonez. În momentul în care guvernul polonez a intrat pe teritoriul românesc, în noaptea de 17 spre 18 septembrie, Armand Călinescu şi Regele Carol al II-lea a vrut să creeze aparenţa că preşedintele şi miniştrii polonezi au devenit , prin refugiu, persoane particulare care pot tranzita un teritoriu pentru a ajunge în exil3. Această situaţie era în contradicţie cu hotărârea guvernului polonez de a nu-şi da demisia şi deci de a nu avea un alt statut.

În urma asasinării lui Armand Călinescu, la 21 septembrie, autorităţile române fixează domicilii obligatorii în mai multe locuri din ţară pentru toţi refugiaţii polonezi, respectând gradele ierarhice, în cazul militarilor şi separarea acestora de civili. Din punct de vedere diplomatic, problema este rezolvată prin demisia guvernului polonez la 30 septembrie 1939.

Asupra numărului refugiaţilor nu există un consens româno-polon. Arhivele diplomatice româneşti avansează cifra de 100000 de civili şi militari şi ea este susţinută de cercetări militare române şi polone. Numărul militarilor se ridica la aproximativ 250004. Refugiaţii civili şi militari au fost stabiliţi prin decizia administraţiei centrale româneşti, la 23 septembrie 1939, în localităţi din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea. În judeţul Teleorman au fost repartizaţi în Roşiori de Vede, Alexandria, Zimnicea şi Turnu Măgurele.

Confruntate cu un val de refugiaţi polonezi care depăşea aşteptările, autorităţile române reacţionează prin reglementarea administrativă a acestei situaţii. Astfel, la 29 septembrie Banca Naţională a României, Agenţia Turnu Măgurele trimite o adresă cu nr. 4253 prin care face cunoscută Prefecturii jud. Teleorman procedura de schimbare a plăţilor în lei; 300 de zloţi pentru fiecare ofiţer şi 100 de zloţi pentru grade inferioare şi soldaţi. Populaţia civilă putea schimba 300 zloţi pentru un adult şi 100 zloţi pentru un minor la cursul de 20 lei pentru un zlot5.

În ciuda eforturilor financiare pe care le suportau, autorităţile române nu erau restrictive în privinţa ajutoarelor financiare acordate refugiaţilor. Aceştia acopereau strictul necesar, dar era de apreciat efortul făcut de statul român.

,,Militarii – adică aceia dintre poloni care erau mai bine supravegheaţi şi organizaţi – au început să fie remuneraţi cu sume diferite, în funcţie de grade, din ziua de 18 septembrie 1939: generalii (25 la număr la începutul lunii octombrie 1939) aveau o diurnă de 300 de lei (150 de lei pentru hrană şi 150 de lei pentru întreţinere), ceilalţi ofiţeri superiori (1091 la număr) dispuneau de 270 lei (120 lei pentru hrană şi 150 de lei pentru întreţinere), ofiţerii inferiori (3278) 200 lei (100 lei pentru hrană şi 100 lei pentru întreţinere), soldaţii, la fel ca şi cei români, aveau 13 lei zilnic pentru hrană la care se adăugau 90 de bani pentru întreţinere. Oficial prin ordinul nr. 2945 din 20 octombrie 1939 al Ministerului de interne, se stabilea pentru refugiaţii civili alocaţie de 100 de lei zilnic pentru persoanele adulte şi 50 de lei zilnic pentru copii. Cheltuielile şi stipendiile acordate de către guvernul român refugiaţilor civili poloni până la sfârşitul anului 1945 s-au ridicat la suma de 2115614622 lei” (la cursul anului 1939). Acestora li s-au adăugat finanţările Crucii Roşii, Bisericii Catolice, asociaţilor şi instituţiilor din S.U.A. şi Marea Britanie6.

Conform statelor de plată a drepturilor refugiaţilor polonezi civili pe luna noiembrie 1939, sumele alocate pe localităţi în judeţul Teleorman arătau astfel. Roşiori de Vede 420000 lei, Alexandria 24000 lei şi Zimnicea 84000 lei. Suma totală era de 5280007.

La data de 12 octombrie 1939, în oraşul Roşiori de Vede erau deja prezenţi 460 de refugiaţi polonezi, 409 bărbaţi, 28 femei şi 23 de copii8. De asemenea, la data de 23 octombrie fusese înfiinţat la Roşiori de Vede un centru de cantonare. Într-un raport al acestui centru către Prefectura judeţului Teleorman se arata că:

„În conformitate cu ordinul telegrafic primit de la Comandantul Corpului de jandarmi prin D-l Maior Jean Poteriu, azi la ora 820.

Avem onoarea a înainta tabelele în dublu exemplar de personalul refugiat polonez care conform ordinului de mai sus urmează să fie transportaţi la Alexandria sau Turnu Măgurele unde Dvs. găsiţi mai bine pentru cazare.

În Roşiori de Vede au rămas decât ofiţeri cu familiile lor. Aceasta întrucât pe lângă efectivul de 386 ofiţeri cu familiile şi trupa mi-au mai sosit încă un transport de 312 ofiţeri dintre care 13

cu familii şi soldaţi – şoferi şi ordonanţe. Un tabel este întocmit de poliţie iar un alt tabel cuprinde funcţionari militari refugiaţi ce au aparţinut armatei polone şi care

urmează să fie evacuaţi din Roşiori. Comandantul Centru Cantonare Roşiori de Vede

Căpitan Angelescu”9. (continuare în pag. 17)

ISTORIE

pag. 16



Tabelul de refugiaţi polonezi militari ce urmau a fi cartiruiţi de prefectura judeţului Teleorman la Turnu Măgurele sau Alexandria cuprindea un număr de 54 de persoane. Tabelul avea următoarele rubrici: numele şi prenumele, funcţia şi instituţia unde a activat, gradul de cultură, leafa ce a avut în Polonia (în zloţi), categoria în care a fost clasat10. Un al doilea tabel cuprindea 74 de refugiaţi polonezi civili şi specifica profesia şi adresa unde era cantonat11.

Dat fiind numărul relativ mare al refugiaţilor polonezi, autorităţile judeţului Teleorman detaliază măsurile administrative necesare pentru a ţine evidenţa şi plasarea refugiaţilor în teritoriu. În acest sens, Prefectura judeţului Teleorman trimite, la 11 noiembrie 1939, Poliţiei Roşiori de Vede şi Comandamentului „lagărului de refugiaţi poloni” o adresă privind transferul de refugiaţi din Lagărul de refugiaţi poloni din Roşiori de Vede în taberele de internare de la Târgovişte, Comişani şi Târgu Jiu (Tabăra de la Roşiori de Vede, de la aproape 300 de persoane ajunsese la aproximativ 1000 ca urmare a primirii noilor internaţi, în două transporturi, de la Tulcea, unde Tabăra era suprapopulată)12. Situaţia refugiaţilor polonezi la data de 30 noiembrie în Roşiori de Vede se prezenta astfel: 465 de militari şi 157 de civili dintre care 64 bărbaţi, 58 femei şi 35 copii13.

Existau mai multe căi prin care refugiaţii polonezi încercau să-şi schimbe ,,domiciliul obligatoriu” din taberele de refugiaţi. O cale era una de natură legală, oglindită de cererile adresate Comisariatului General pentru Evidenţa şi Asistenţa Refugiaţilor Poloni. Un exemplu, în această privinţă era cazul refugiatului polonez Pavel Niekrazivizi, găzduit de familia Capră din Alexandria şi care dorea să se mute, împreună cu familia sa, într-un oraş mai mare14.

O altă metodă prin care refugiaţii polonezi părăseau locurile de reşedinţă impuse de autorităţile româneşti era evadarea. În oraşul Zimnicea, la 12 ianuarie 1940,se aflau 28 de refugiaţi dintre care doi dispăruseră15. „Amploarea fenomenului evadărilor este atestată şi de faptul că, potrivit statisticilor române oficiale, din 29 decembrie 1939, în România mai erau 14 676 de soldaţi, ceea ce înseamnă că zece mii fugiseră. Acest proces a continuat de-a lungul anului următor. […] Până în mai 1940 au fost transportate 21 098 de persoane dintre care 16 135 de militari, cu destinaţia Franţa”16.

O altă cale prin intermediul căreia refugiaţii militari dispăreau din evidenţele administraţiei româneşti era aceea prin care aceştia obţineau acte de refugiaţi civili17. Aceste evenimente puteau fi considerate normale datorită sentimentului exilului pe care îl resimţeau refugiaţii polonezi. Cu toate acestea, realitatea le impunea continuarea unei vieţi normale în cadrul Taberelor de refugiaţi. În acest context menţionăm desfăşurarea activităţii şcolare în cadrul Taberelor de refugiaţi. Un exemplu în acest sens îl constituie adresa Comandantului polonez al Taberei de refugiaţi Călimăneşti către omologul său din Roşiori de Vede privitoare la transferul unui profesor de fizică, pentru şcoala poloneză din acea localitate18.

În ceea ce priveşte refugiaţii civili polonezi, în Roşiori de Vede, la 31 ianuarie 1940, se mai aflau cantonaţi 42 de bărbaţi, 8 femei şi 9 copii, în Alexandria 7 bărbaţi iar în Zimnicea 25 de bărbaţi19.

În primăvara anului 1940 Germania începe să facă demersuri pentru repatrierea refugiaţilor polonezi din România. În aceste condiţii, la 9 aprilie 1940, Ministerul de Interne, Direcţia Administraţiei de Stat trimite o circulară către toate prefecturile prin care notifică intenţia germanilor de a repatria refugiaţii polonezi20. La începutul anului 1940, numărul refugiaţilor începe să se micşoreze. Astfel, la data de 14 martie 1940, în Alexandria mai erau 4 bărbaţi; în Roşiori de Vede 34 de bărbaţi, 3 femei şi 2 copii; în Zimnicea 23 bărbaţi”21. Pe parcursul anului 1940 numărul refugiaţilor polonezi scade tot mai mult, atât în România cât şi în judeţul Teleorman. La 15 august 1940, în Roşiorii de Vede mai erau doar 6 polonezi (bărbaţi)22 iar la 1 decembrie se mai aflau 5 refugiaţi polonezi civili23. La începutul anului 1941, au fost predaţi autorităţilor germane ultimii 1600 de militari polonezi, statutul acestora schimbându-se din internaţi în prizonieri de război24.

Cătălin Borţun

Note 1 Todensz Dubucki, „Refugiaţi polonezi în România 1939-1945”, în

„Refugiaţi Polonezi în România 1939-1947” – Documente din Arhivele Naţionale ale României, Varşovia-Bucureşti, 2013, p LIV.

2 Florin Anghel, „Dictatura memoriei. Refugiaţi polonezi în România 1939-

1945” în „Refugiaţi Polonezi în România 1939-1947”, p CXIV. 3 Ibidem, p CXXXII

4 Ibidem, p CXVIII

5 Biroul Judeţean Teleorman al Arhivelor Naţionale (BJTAN) Fond

Prefectura judeţului Teleorman, ds. 41/1939 f. 138-139 6 Florin Anghel, op.cit., p. CXXXIV.

7 BJTAN, Fond Prefectura judeţului Teleorman, ds. 49/1940, P I, f. 28.

8 Ibidem, f. 113.

9 Ibidem, f. 1.

10 Ibidem, f. 2.

11 Ibidem, f. 4-5.

12

Idem, ds. 41/1939,f. 82-83. 13

Ibidem, f. 25. 14

Ibidem, f. 36. 15

Idem, ds. 49/1940, f. 36. 16

Todensz Dubercki, op.cit., p. CVI. 17

BJTAN, Fond Prefectura judeţului Teleorman, ds. 49/1940, f.140. 18

Ibidem, f. 38. 19

Ibidem, f. 51. 20

Ibidem, f. 217. 21

Ibidem, f. 183. 22

Ibidem, f. 602. 23

Idem, ds. 50/1940, f. 280. 24

Todensz Dubucki, op.cit., p. CXII.

ISTORIE

pag. 17


UN MARTIR AL REGIMULUI COMUNIST:

CONSTANTIN AUREL DRAGODAN

Deţinut politic al regimului antonescian şi în special al celui comunist, Constantin Aurel Dragodan, născut la 5 octombrie 1919 în Alexandria, judeţul Teleorman, a fost cunoscut spaţiului concentraţionar prin cei 22 de ani de detenţie neîntrerupţi, însumând două condamnări fiecare de câte 25 de ani, prin poezii, multe din ele devenind celebre romanţe şi, în mod cu totul special, prin caracterul lui deosebit, ceea ce i-a adus cognomenul de Magistru. Voi prezenta un om cu un fizic plăpând şi fragil, cu un caracter invers proporţional fizicului, care a dus lupta cu răul în mod constant, pe parcursul a 22 de ani, continuând sub o altă formă lupta până la moarte.

Prima detenţie a început-o la 23 de ani pentru activitate legionară desfăşurată în ilegalitate în timpul regimului antonescian şi cea de-a doua în procesul intentat de regimul comunist deţinuţilor de la Târgu Ocna şi lui în mod special pentru poeziile cu „caracter duşmănos”. A

fost ridicat de Securitate în urma percheziţiei din data de 10 august 1942 pentru că „avem indicii serioase că activează în mişcarea clandestină legionară”1, argumentau organele siguranţei. Securitatea avea dosarele întocmite înainte de toate aceste arestări şi anchete. Se vede că nu istoricul legionar al fiecăruia era important, ci funcţiile deţinute de aceştia în cadrul mişcării legionare. În referatul întocmit cu privire la lotul „Marinescu”

din care făcea parte şi C. A. Dragodan, în capitolul „antecedentele legionare ale susnumiţilor”, se spunea despre acesta: „după venirea regimului legionar la conducere a fost însărcinat să ia conducerea organizaţiei fedeciste din Teleorman, pe care o reorganizează şi o instruieşte deţinând şefia până la 21 ianuarie 1941, data rebeliunii la care nu a participat”2.

Învinuirile aduse persoanelor anchetate şi care vor constitui lotul „Marinescu”, considerat şef, era de reorganizare a organizaţiei legionare la nivel naţional. Astfel, Nicolae Marinescu „făcea oficiul de om de legătură al curierilor a patru judeţe: Constanţa, Teleorman, Vlaşca şi Ialomiţa din Regionala Munteniei cu agentul Comandamentului Central al Frăţiilor de Cruce – Popoiu” 3, Mircea Cătuneanu era curierul organizaţiei legionare Constanţa şi Constantin Dragodan al organizaţiei legionare Teleorman. Cele trei persoane au fost anchetate.

Concluzia securităţii în urma anchetelor a fost: N. Marinescu, M. Cătuneanu şi C. Dragodan erau vinovaţi de „înjghebări de nuclee politice interzise” fapt pentru care au fost trimişi Parchetului Curţii Marţiale a Comandamentului Militar al Capitalei, în data de 23 septembrie 19424. Celor trei li se întocmeşte foi personale cu fotografii, amprente şi semnalmentele fiecăruia (vezi foto)5.

Demersul securităţii a avut un ritm rapid, ordinul de trimitere în judecată purtând data de 6 octombrie 19426, pentru ca procesul lui C. A. Dragodan să se judece în data de 14 octombrie, acelaşi an, pentru „constituire de organizaţie clandestină şi de activitate politică interzisă”7 fără a avea martori sau avocat angajat. În procesul verbal al şedinţei publice C. A. Dragodan susţine că învinuirea adusă este ridicolă pentru că totul a fost în teorie şi nu în practică,8 ceea era adevărat. Hotărârea Curţii Marţiale a Comandamentului Militar al Capitalei reprezentată de preşedintele locotenent magistrat I. Suceveanu, membrii: căpitan magistrat C. I. Rewen, căpitan I. Bârcă şi procuror militar căpitan magistrat I. Vlădescu, în data de 27 noiembrie 1942, hotărăsc „în unire cu concluziunile domnului procuror militar”9 cu majoritate de voturi vinovăţia celor patru inculpaţi la închisoare pentru fiecare câte 25 de ani. În acea zi se va da sentinţa în numele regelui Mihai I10 şi completul de judecată nu se va jena să fure tinerilor un veac din viaţa lor, între care C. A. Dragodan cel mai tânăr va primi o sentinţă mai mare decât anii lui (avea 22 de ani).

Astfel începea odiseea închisorilor comuniste pentru Constantin Dragodan. Ucenicia şi-a făcut-o în închisoarea Aiud „o temniţă veche, construită de austro-ungari. Corpul ei central e un celular în formă de T, cu trei etaje, cu peste trei sute de celule, lăsând în mijlocul construcţiei un coridor de sus până jos, încât din centru se vede totul panoramatic […]. Părea un cavou cu oameni vii. Părea un vapor ce transportă robi”11, aici au fost aduşi toţi tinerii aparţinând Frăţiilor de Cruce. Era condusă de Aurel Munteanu, cunoscut deţinuţilor ca Maiorul Magistrat, şi care va întreţine un regim de exterminare prin înfometare, izolare, frig şi teroare.

Încercările de a scăpa de închisoare continuă, astfel în septembrie 1943 Constantin Dragodan dă o declaraţie de desolidarizare de mişcarea legionară şi cere să fie trimis pe front12, pentru că autorităţile au propus deţinuţilor politici să meargă ca soldaţi pe frontul de Răsărit, pentru a se reabilita în faţa poporului. Nu este acceptat datorită handicapului fizic, purta ochelari cu dioptrii 8, care îl făcea inapt pentru front.

În data de 8 februarie 1945 Constantin Dragodan se afla în continuare deţinut în penitenciarul Aiud, cu numărul de încarcerare 3694, înaintează un recurs atacând toate probele din procesul desfăşurat în toamna anului 1942. Şi acest demers este sortit eşecului, pentru că „în toată această perioadă (1945-1948) am rămas surd la toate apelurile celor care căutau să se încadreze în noua orânduire ce se instaurase în ţara noastră şi care au fost eliberaţi printr-un decret nominal. Nu am citit nici o carte de ideologie comunistă”, menţionare voalată a faptul de a nu accepta reeducarea.


ISTORIE

pag. 18



Caracterizarea securităţii „privind pe deţinutul Dragodan Constantin din Penitenciarul Aiud […] este cunoscut ca un element fanatic şi cu manifestări ostile la adresa regimului nostru”13 elucidează misterul menţinerii lui în detenţie, chiar dacă era ilegal, motivele pentru care fusese închis nu mai făceau obiectul nici unei legi, între timp el devenind opozant al regimului comunist.

Securitatea nu era departe de adevăr, iar manifestările de ostilitate la adresa regimului şi-au găsit materializarea în poeziile scrise în detenţie, prin care Dragodan arăta cum „duhul lui Lenin se plimba peste ţară întemniţată, mulţumit de baia de suferinţă şi sânge în care a scăldat-o”14.

Pasiunea pentru poezie îl va duce la un nou proces, intentat deţinuţilor din penitenciarul Târgu Ocna în anii 1958-1959, şi va primi a doua condamnare de 25 de ani. Va lega prima pedeapsă de a doua şi se va elibera în anul 1964 cu amnistia generală. Spre sfârşitul detenţiei, neacceptând ultima reeducare, va sta un an şi cinci luni în Zarca din penitenciarul Aiud.

Ajuns în libertate după 22 de ani de detenţie, executaţi fără întrerupere, a fost angajat ca muncitor necalificat pe un şantier de construcţii şi apoi la Întreprinderea de Legume şi Fructe din Bucureşti. Cursurile facultăţii de Drept, întrerupte prin arestare, nu va mai avea voie să le continue şi dă examen la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Filologie, cursul fără frecvenţă. După cinci ani de zile de studiu, timp în care a lucrat ca muncitor necalificat, a dat examenul de licenţă, pe care l-a luat cu media 10.

A fost profesor de limbile engleză şi franceză în comuna Buteşti, un an, în comuna Scurtu-Mare, un an şi şase ani în oraşul Videle din judeţul Teleorman. S-a pensionat în anul 1983. A scris epigrame până la sfârşitul vieţii. După 1989 poeziile scrise în închisoare au fost publicate în două volume sub titlul „Itinerare în lanţuri”.

A murit în anul 2000. Steluţa Pătraşcu

Note 1 Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.), ds. P 067204, vol. I, f.16.

2 Ibidem, f. 46 3 Se numea Ioan Popoiu Popa şi era student la Academia Comercială din Bucureşti, anchetat şi el ulterior. 4 Ibidem, f.56. 5 Idem, ds. P 067204, vol. III, f.172-176. 6 Idem, ds. P 067204, vol. I, f.57. 7 Ibidem, f. 59. 8 Ibidem, f. 71. 9 Ibidem, f. 84. 10 Ibidem, f. 85. Sentinţa numărul 5497, având aceleaşi capete de acuzare şi aceeaşi învinuiţi. 11 Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, document pentru o lume nouă, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 31, 32. 12 C.N.S.A.S., dosar I 258842, vol. II, f.3. 13 Ibidem, f. 13. 14

Ioan Ianolide, op. cit., p. 201.

ISTORIE

1

2

3

Evocarea personalităţii lui Constantin Aurel Dragodan: interviu cu Petre Vişan, preşedintele AFDPR Alexandria (1), simpozion la Muzeul Judeţean Teleorman, 30 aprilie 2015 (2, 3).

pag. 19


PARCUL CENTRAL DIN ALEXANDRIA:

ISTORIA UNEI PIEŢE DE CEREALE DEVENITĂ PARC Oraşul Alexandria s-a născut din pricina unui conflict, în urma căruia comercianţi din Mavrodin şi Zimnicea, nemulţumiţi de

proprietarii moşiilor pe care îşi făceau negoţul, s-au răzvrătit căutând alt loc pentru comerţul lor. În acest scop, aleg locul pe care se află astăzi oraşul Alexandria, loc pe care l-au considerat cel mai potrivit pentru comerţ, ţinând

seama de faptul că celelalte târguri şi oraşe, ca Giurgiu, Roşiori şi Zimnicea, erau prea departe de această regiune plină de sate de plugari harnici şi bogaţi, care pe de o parte aveau nevoie de o piaţă de desfacere a produselor lor (un debuşeu), iar pe de altă parte, aveau nevoie de un târg de unde să se aprovizioneze cu unelte de muncă, materiale de construcţii, îmbrăcăminte, încălţăminte etc.

La împlinirea a 100 de ani de existenţă a oraşului, în 1934, Ilie Catalina prezenta în monografia sa „Oraşul Alexandria. Monografie. 1834-1934”şi starea economică a localităţii, creionând, în câteva pagini, evoluţia comerţului în Alexandria, astfel:

„Cel dintâi comerţ ce s-a cunoscut, de la clădirea primei colibe în acest nou oraş, a fost cel de băuturi, deoarece în comunele vecine băuturile erau monopolizate de proprietarii moşiilor, potrivit dispoziţiilor Regulamentului Organic. Imediat după acest comerţ a urmat acela de obiecte casnice şi alimente coloniale [...]. Puţin după aceasta să se înfiripe şi comerţul de vite şi cereale.

Cel mai de seamă comerţ al oraşului, adică cel de cereale, a luat avânt cu adevărat, în anul 1882. În vederea aceasta, s-au construit magazii numeroase [...] şi tot în vederea acestui comerţ, au fost destinate şi cele două pieţe mari, cea de la deal şi cea de la vale, unde Vinerea se face totdeauna târg. E de remarcat că comerţul, în general, al oraşului Alexandria, a avut o perioadă de ascensiune până în anul 1900. Până la data aceasta, cerealele întregii regiuni, n-aveau alt debuşeu de desfacere decât Alexandria.”

Aceste două pieţe îşi aveau existenţa încă de la întemeierea oraşului în anul 1834, atunci când, drept recunoştinţă pentru ajutorul acordat, numesc „Filipescu” „piaţa de sus, pă numele dumnealui biv vel hatmanului Mihăiţă Filipescu” şi „Şuţu” „piaţa de jos pă numele beizadelei Costache Şuţu. În timp, va rămâne ca piaţă de cereale numai una dintre ele, după cum arată tot Ilie Catalina în aceeaşi lucrare în care consemnează că „de când s-a înfiinţat camera de comerţ, piaţa de cereale a rămas numai cea de la deal, piaţa Mihai Bravul.”

Tot el imortalizează şi o zi de vineri în oraşul Alexandria, zi în care se ţinea târgul din piaţa de cereale „Mihai Bravul” (fostă Filipescu), reuşind efectiv să ne transpună în atmosfera acelor vremuri în care această piaţă reprezenta inima oraşului:

„Vinerea dimineaţa, pe la ora 4, se îmbulzesc în această piaţă mulţime de care, venite din diferite părţi ale judeţului, cu tot felul de cereale, spre vânzare. Străzile din împrejurime sunt de asemeni tixite şi ele. Pe la ora 7 dimineaţa, samsarii şi negustorii de cereale forfotesc printre ţăranii vânzători, probând în tot chipul calitatea mărfii. Încep tocmelile. Se rup preţurile. Negustorii de manufactură şi coloniale dau şi ei târcoale prin târgul de cereale ca să vadă <<cum stăm cu dubla>>. <<Azi saltă negoţul, merge dubla>>.

Tocmelile sfârşesc cu numărarea zimţilor [bani, monede] şi adălmaşul [băutură oferită de cineva după încheierea unei tranzacţii] obişnuit, la una din cârciumile din jurul pieţii. După ce vânzătorii şi-au depus marfa la una din magaziile indicate, se animează cellalt comerţ.

Ţăranii veniţi la oraş pentru a-şi vinde cerealele şi pentru a-şi cumpăra lucruri de trebuinţe casnice sau agricole, forfotesc ei acum pe uliţi şi prin magazine, cumpărându-şi pluguri, sape, seceri, vânturători, maşini de bătut porumbul, butoaie, căruţe, tablă de fier, cherestea, cojoace, căciuli, cizme, opinci, pânzeturi, vase de pământ, lumânări, flanele, arniciuri [fir de bumbac răsucit şi colorat, întrebuinţat la cusutul înfloriturilor pe cămăşi, pe ştergare etc.], bumbacuri, var, lopeţi, site etc.


ISTORIE

1

2

3

Carte poştală din Alexandria, datată 21 martie 1903 (colecţia Corneliu Beda). În prim plan, amplasamentul târgului de cereale; în planul al doilea, dreapta, Catedrala „Sf. Alexandru”. Numele străzilor este cel actual: str. Libertăţii (1), str. Mihail Kogălniceanu (2), str. Confederaţiei (3).

pag. 20



În ziua aceasta de târg, toţi negustorii fac treabă, atât cei ce vând mărfurile arătate mai sus, cât şi cârciumile şi birturile ţărăneşti, cari ospătează în cântecele lăutarilor pe cei întârziaţi peste ora 12. Pe la ora 1, animaţia descreşte, iar pe la ora 2.30 oraşul se descongestionează cu totul de ţărănimea care pleacă în şiruri lungi de căruţe pe toate drumurile Alexandriei şi în toate direcţiile judeţului.”

Însă, amplasarea acestor pieţe în mijlocul oraşului, pe lângă satisfacţiile aduse pe plan economic, au creat şi unele inconveniente de-a lungul timpului. Câteva documente publicate în lucrarea „Documente privind istoria oraşului Alexandria (1833-1982)”, prezintă aceste neplăceri semnalate în special de medicii oraşului.

Astfel, în data de 27 martie 1894, medicul primar al oraşului Alexandria - dr. Costachescu Marinoiu, întocmea un raport privind starea de igienă şi salubritate a localităţii, în care, printre altele, semnala şi faptul că „pieţele publice, prin situaţia lor supt nivelul stradelor mărginaşe, fac ca apele să stagneze pe toată întinderea lor şi viciază aerul prin emanaţiile lor vătămătoare. S-a reclamat pe toate căile pentru a se scoate la margine târgul săptămânal ce are loc pe aceste pieţe şi până astăzi nu s-a făcut absolut nimic.” În finalul raportului, medicul oraşului, amintea printre cereri şi pe aceea de a se lua „dispoziţiuni ca târgurile săptămânale să se ţină afară din raza oraşului, într-un loc convenabil.”

În acelaşi an, un alt raport, „asupra inspecţiei făcută în oraşul Alexandria”, de data aceasta al inspectorului sanitar Varlam, semnala

aceeaşi problemă şi găsea şi o soluţie: „În centrul oraşului, pe strada principală la o distanţă de 200 metri unul de altul, există două oboare de vite şi cereale mai jos de nivelul stradelor, care e imposibil de a se întreţine în bună stare, fiind nepavate, fără scurgere, pline cu apă amestecată cu tot felul de gunoaie şi băligar.

E necesar ca aceste oboruri să fie scoase afară din oraş şi în urma locurile nivelate şi transformate în grădini pentru salubritatea oraşului, de care se simte mare necesitate.”

Apoi, în data de 6 iulie 1924, medicul oraşului, dr. George Ulieru, arăta că: „Una din îmbunătăţirile care se pot aduce climei acestui oraş este strămutarea celor două oboare de cereale din mijlocul oraşului şi crearea în locul lor a două grădini.

Aceste două oboare constituie astăzi două focare de infecţie din cauza depozitelor de gunoaie lăsate de căruţe şi materiile fecale lăsate de animale care se grămădesc aici. Strămutarea acestor oboare se impune cu atât mai mult cu cât ele se găsesc încercuite de instituţii publice ca Judecătoria şi şcoli ca Gimnaziul de fete şi cele două şcoli primare mixte, fregventate în fiecare an de peste o mie de elevi şi eleve, şi considerăm chiar ca un atentat la sănătatea şi educaţia copiilor ca să se tolereze aceste oboare lângă aceste şcoli, unde elevii sunt nevoiţi ca să respire miasmele emanate din ele şi să aibă continuu în faţă spectacolul chefuirilor după târg din cârciumile care au luat în jurul acestor oboare o dezvoltare îngrijorătoare.

Pe când, dacă s-ar face în locul lor plantaţii, cât de răsplătiţi am fi şi cât de mult ar beneficia generaţiile care trec prin aceste şcoli. Strămutarea acestor oboare la marginea oraşului n-ar micşora câtuşi de puţin importanţa economică a oraşului şi ar rezolva în acelaşi timp o problemă de igienă şi de înfrumuseţare în acest oraş.”


Planul parcului în 1939 – 1 şi 1984 – 2 (Biroul Judeţean Teleorman al Arhivelor Naţionale – 1, colecţia Muzeului Judeţean Teleorman – 2)

1 2

ISTORIE

pag. 21



În toamna anului 1938, vechea piaţă de cereale îşi încetează activitatea, pentru ca în anul următor să înceapă transformarea ei în parc

englezesc, ocazie cu care, în luna iulie 1939, se întocmeşte un plan şi se face şi o descriere a parcului ce era în curs de amenajare, documente păstrate la Biroul Judeţean Teleorman al Arhivelor Naţionale, ce prezintă următoarea situaţie: „Parcul Nou, situat în strada Carol I, se învecineşte la Răsărit cu str. Carol I, la Apus cu str. I. C. Brătianu, Miază-Zi cu b-dul I. G. Duca şi la Miază-Noapte cu Şcoala Primară Nr. 1 de băieţi.

Terenul are suprafaţa de 11317 mp şi este în curs de transformare în parc englezesc. Primăria stăpâneşte acest teren din vechime, adică de la întemeierea oraşului şi a făcut parte din vechea piaţă publică denumită Filipescu, înfiinţată la întemeierea oraşului.

Pe acest teren este construit în partea de răsărit, un imobil din cărămidă, compus din 2 camere şi sală, care construcţie a fost folosită de Camera de Comerţ şi Industrie T. Măgurele, ca birou al oborului de cereale, care a funcţionat pe acest teren până în toamna anului 1938, când a fost mutat în localul Oborului de vite.

Această construcţie va deveni proprietatea Primăriei Alexandria în chiar anul acesta, imediat ce se va renova şi mări actuala construcţie din oborul de cereale, care este în curs de executare.”

După părerea noastră, clădirea despre care se vorbeşte în acest document va deveni, peste ani, mai exact la 1 mai 1952, primul sediu al Muzeului din Alexandria şi va dispărea odată cu demararea lucrărilor de modernizare a oraşului după cutremurul din 4 martie 1977. Din păcate această „modernizare” şi „înfrumuseţare” a distrus toate vechile prăvălii ale oraşului, vechea primărie dar şi altele construcţii care meritau păstrate, în felul acesta sărăcind urbea de amintirea unui trecut frumos, născut din dorinţa de libertate a fondatorilor acesteia.

Nici acest parc nu a rămas în forma originală, căci un plan întocmit în anul 1984 ni-l prezintă schimbat fata de planul din 1939, adică în forma în care îl găsim şi în ziua de astăzi (cu foarte mici modificări).

Claudiu Olaru

Bibliografie

Biroul Judeţean Teleorman al Arhivelor Naţionale, fond Prefectura Judeţului Teleorman, ds. 60/1939. Catalina Ilie, Oraşul Alexandria – Monografie (1834-1934), Tipografia „Graiul Românesc”, Bucureşti, 1934. Documente privind istoria oraşului Alexandria (1833-1982), Bucureşti, 1984.

2 3

1

Imagine a noului parc din Alexandria, probabil de la sfârşitul anilor '40 (foto colecţia Teodor Săceanu); În planul al doilea, stânga, imobilul Camerei de Comerţ, ce a găzduit între 1952-1968 Muzeul din Alexandria (1). Numele străzilor este cel actual: str. Libertăţii (2), str. Mihail Kogălniceanu (3).

ISTORIE

pag. 22


GENERALUL DE CORP DE ARMATĂ IONESCU TEODOR

Valorificarea unor materiale inedite aflate în patrimoniul Muzeului Judeţean Teleorman, ce au fost trimise în luna august 1981 de către istoricul şi generalul de mai târziu Ion Mailat, fiu al Teleormanului, de origine din Crângeni, continuă cu prezentarea câtorva date despre generalul de corp de armată Ionescu Teodor.

Redacţia e-Buletin

* * *

S-a născut în oraşul Alexandria, la 17 iunie în anul 1884. A făcut şcoala primară la Turnu Măgurele şi liceul la Craiova, pe care l-a absolvit

cu distincţie. S-a înscris la şcoala de artilerie – ofiţeri activi, în anul 1905, pe care a absolvit-o în

mod strălucit, când a obţinut şi gradul de sublocotenent de artilerie, fiind repartizat la Regimentul 12 artilerie, la Focşani.

Prin Decretul nr. 2389 din 21 iulie 1910 a fost avansat la gradul de locotenent şi mutat în Regimentul 1 artilerie.

Prin Decretul nr. 831 din 19 martie 1915 a fost înălţat la gradul de căpitan, pe ziua de 1 aprilie 1915, în Regimentul 3 artilerie – Brăila.

În timpul Războiului pentru Întregirea Neamului, căpitanul de artilerie Ionescu T. Teodor se distinge pe diferite câmpuri de bătaie în Dobrogea şi la Mărăşeşti – fapt pentru care este ridicat la gradul de maior.

Prin decretul nr. 3093 din 11 noiembrie 1916 i se conferă căpitanului de artilerie Ionescu Teodor din Regimentul 3 artilerie ordinul Steaua României cu spade în gradul de cavaler, pentru priceperea şi bravura cu care şi-a condus bateria pe câmpul de bătaie, cauzând însemnate pierderi inamicului în luptele Diviziei a 3-a infanterie, de la 6-9 decembrie 1916, pe linia pârâului Zăbala – măgura Odobeşti. În aceste lupte a fost îngropat de viu de un abuz inamic, însă a fost scos de îndată de iubiţii lui ostaşi.

Prin Decretul nr. 1828 din 11 noiembrie 1917 maiorul Ionescu Teodor este decorat cu ordinul Coroana României în gradul de Ofiţer, pentru bravura cu care a condus focul unităţii sale în luptele de la Mărăşeşti din 1-6 august 1917.

După încheierea păcii, maiorul Ionescu Teodor a urmat Şcoala Superioară de Război – azi „Academia Militară”, pe care a absolvit-o cu succes.

Timp de 10 ani a fost profesor la Şcoala Superioară de Război, unde şi-a încununat opera scriind: „Tactica Serviciilor de Stat Major” (teme tactice în două volume), având gradul de colonel brevetat de Stat Major.

Printre alte funcţii ce a îndeplinit cu cinste în gradul de colonel de stat major a fost şi aceea de şef al Biroului 4 din Marele Stat Major.

Colonelul Ionescu Teodor primeşte, la 12 aprilie 1934, ordinul naţional francez „Legiunea de Onoare”, pentru faptele de arme săvârşite în timpul Războiului pentru Întregirea Neamului din 1916-1918.

A fost înălţat succesiv pentru servicii aduse patriei şi Armatei la gradele de general de brigadă, de general de divizie şi apoi la gradul de general de corp de Armată, astăzi general-colonel.

Prin Decretul nr. 485 din 24 februarie 1943, generalului de Corp de Armată Ionescu Teodor, comandantul Corpului 1 Armată i s-a acordat „Semnul Onorific” pentru serviciul militar de 40 ani împliniţi.

Generalul de Corp de Armată Ionescu Teodor a fost un fiu strălucit al vechiului Turris, azi Turnu Măgurele şi al judeţului Teleorman, un ostaş între ostaşi, demn de a fi purtat în sângele lui gloria căpitanilor lui Mihai Viteazul.

REMEMBER

Col. r. Ioan N. Mailat

pag. 23


IA TELEORMĂNEANĂ

Prin rolul ce-l deţine îmbrăcămintea în existenţa omului, costumul popular reprezintă un document de viaţă, fiind expresia tradiţiilor formate de-a lungul veacurilor. Costumul popular este un domeniu complex al artei populare româneşti. Portul popular teleormănean ocupă în ansamblul costumului românesc un loc aparte prin trăsăturile sale particulare.

Portul popular femeiesc ce s-a purtat în judeţul Teleorman poate fi încadrat în tipul costumului cu catrinţe perechi, numite boscele sau zăvelci, specific zonei etnografice Teleorman. Piesa principală a costumului femeiesc este cămaşa, de tipul cămăşii încreţite în jurul gâtului, de tip carpatic. Materialul din care se confecţionau cămăşile a fost bumbacul ţesut în două iţe. Mâneca era fie largă, fie cu volan sau strânsă pe bentiţă. Decorul mânecilor este cel mai important; cele trei registre ornamentale care-l compun – altiţa, încreţul şi râurile – au motive ce sunt înscrise în compartimente monocrome sau policrome, cu compoziţie geometrică sau florală. Pe cap femeia teleormăneană purta în zilele de sărbătoare tulpanul cu colţişori, peste care punea marama, iar în picioare se puneau ciorapi de lână sau de bumbac frumos ornamentaţi, apoi opincile. Cămaşa femeiască din care derivă ia, constituie în ansamblul portului popular românesc piesa cea mai expusă privirilor dar este reprezentativă şi din punct de vedere al creaţiei artistice populare în ansamblu. Mâinile harnice ale femeilor şi fetelor realizau piese de port unele dintre ele adevărate realizări artistice, transmise din generaţie în generaţie.

Ia este de fapt o bluză care păstrează în croi şi în compoziţia decorului elemente de veche tradiţie: croiul este de tip carpatic, cămaşa fiind încreţită în jurul gâtului, pe o bentiţă sau pe un şnur cu o mică deschizătură la gât, iar decorul este constituit din altiţă şi râuri. Materialul din care este confecţionată ia este bumbacul prelucrat în gospodărie prin toarcere şi ţesut în două iţe, în războiul de ţesut. În general, de-a lungul cusăturii de îmbinare a foilor de pânză din care era confecţionată această piesă, sunt realizate mici elemente decorative, numite „ciocănele”. Decorul este realizat prin broderie cu arnici, mătase şi fir metalic, în cusătură artistică, ornamentarea cămăşilor în general şi a iilor în special, fiind creaţia populară în care cusătura a atins o excepţională frumuseţe şi perfecţiune tehnică. Aceste ornamente au rolul unor accente puse în locurile cele mai potrivite pentru a scoate în relief tocmai liniile principale ale costumului tradiţional. Astfel compoziţia decorului constă din motive geometrice la iile cu altiţă mai vechi, geometrismul fiind o caracteristică a artei decorative româneşti. Se folosesc regulile repetiţiei, alternanţei şi simetriei. Cel mai des folosit motiv este cel al „S”-ului („zăluţa”) motiv străvechi, ce poate fi considerat şi ca un fragment de val care, pentru a ieşi în evidenţă este brodat cu fir metalic în punctul numit „lănţişor”. Altiţa mai conţine şi motivul pătratului brodat cu arnici, fiind realizată în general din trei sau chiar patru registre compuse din casete cu pătrate în centrul cărora se află „S”-ul . Încreţul este totdeauna realizat din mătase cu motivul „coarnele berbecului” sau „dinţi de fierăstrău”, motiv întâlnit şi în decorul maramelor, al cojoacelor şi a altor obiecte de artă populară românească. Toate aceste motive pot fi cuprinse în motivul rombului solar. Râurile sunt brodate cu unul din motivele altiţei. La cămăşile mai vechi râurile de pe mânecă lipsesc dar sunt prezente pe piept. Mâneca se termină uneori cu „volane cu brăţară” sau „bagatele”, dantelă croşetată în care se introduc din loc în loc mărgele, dar specific zonei etnografice Teleorman este mâneca încreţită pe o bentiţă pe care se cos motive geometrice mărunte, crucea în „X” fiind cel mai frecvent motiv. Din punct de vedere tehnic decoraţia iilor era realizată prin cusătura cu acul „la un fir” sau „la mai multe fire”, „în puncte”, „în muscă”, „în tighel”, „în şabac”, sau „lănţişor”.

Prin decorul şi cromatica cu care era împodobită, ia era purtătoarea unui adevărat limbaj referitor la vârstă, stare civilă şi stare social-economică. Astăzi ea este un element care conferă identitate culturală într-o epocă în care globalizarea face să dispară elementele culturale distinctive pentru fiecare popor.

Muzeul Judeţean Teleorman a făcut parte din proiectul ,,Teleormanul poartă ie!” care s-a concretizat printr-o expoziţie de ie teleormăneană, organizată şi desfăşurată de Instituţia Prefectului Teleorman, în foaierul clădirii care adăposteşte această instituţie, cu ocazia Zilei Universale a Iei. Aici, Muzeul Judeţean Teleorman a expus în perioada 24-26 iunie a.c. câteva ii, unele dintre piesele cele mai frumoase şi mai reprezentative pentru portul popular teleormănean, alături de Centrul de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei Populare Teleorman, care au făcut cunoscute publicului mai multe costume populare româneşti. Această activitate poate fi numită chiar ,,pledoarie pentru ie”!

Luminiţa Gheorghe

ETNOGRAFIE

pag. 24


ÎN SPATELE FRONTULUI: CAPTURAREA UNOR PARAŞUTIŞTI ENGLEZI LA

ORBEASCA DE JOS, JUDEŢUL TELEORMAN*

Postul de Jandarmi a organizat o echipă de premilitari din Orbeasca de Jos la data de 6 aprilie 1944 pentru a prinde paraşutişti străini

ce aterizau în raza postului. Se primiseră instrucţiuni că vor fi aruncate în aer podurile, gările şi alte puncte strategice. La 8 mai 1944, Postul de Jandarmi Orbeasca de Jos primea informaţia că un paraşutist din Serviciul Royal Air Force, Egles a fost

prins de ţăranii Tone Tudor, Tudor Păun, ş.a. la pădure şi au mai sărit şi alţi 5 din avion, deoarece avionul lor a fost distrus de aviaţia germană. În urma investigaţiilor au fost prinşi, aduşi la post şi interogaţi, apoi predaţi autorităţilor superioare1:

- Dudley Egles, Locotenent englez (Marea Britanie) 23 ani, inginer electrician. El s-a predat ciobanilor pe Clăniţa. - Norman Foster, Sergent Major, englez (Noua Zeelandă), 24 ani, învăţător. S-a predat de bună voie lui Zamfir M. Constantin din

Orbeasca de Sus. - Ronald Williams, Sergent, 23 ani (canadian), s-a predat de bunăvoie premilitarului Zamfir M. Constantin. - Alfred Charles Wepper, Plutonier Major, 30 ani, australian.

* * *

Dudley C. Egles, este unul dintre paraşutiştii englezi capturat pe raza Jandarmeriei Orbeasca în noaptea de 8 mai 1944. Acesta şi-a scris în 1996 memoriile ,,Just one of the many, a navigator’s memoirs/ Doar unul dintre cei mulţi, memoriile aviatorilor”. Am aflat despre incident de la unchiul meu, Turică Stan (80 ani, 2010) din Orbeasca de Jos, am căutat la Serviciul Judeţean Teleorman al Arhivelor Naţionale, Colecţia Posturi de Jandarmi, aici am găsit după multe căutări, numele paraşutiştilor englezi capturaţi.

Am căutat pe internet numele fiecăruia şi am avut plăcuta surpriză să găsesc date despre Dudley Egles, locotenent, inginer electrician, 23 de ani la acea vreme. Am descoperit că acesta a scris o carte, am comandat-o din Anglia, pe internet, şi după o lună am primit-o. Iată ce scrie Egles în memoriile sale:

,,Pe data de 7 mai 1944, echipei mele i-au fost detaliate planurile pentru a marca şi ataca staţii de triaj (Gara CFR) de la Bucureşti plecând din baza noastră de la Foggia din călcâiului Italiei. După-amiază am avut o vizită, din partea prietenilor noştri americani care au bombardat România în acea dimineaţă, să ne spună că vremea a fost minunată, fără un nor pe cer. Noi nu am fi vrut o astfel de vreme; am fi vrut nori, pentru că era lună plină. În nor puteam naviga şi marca ţinta cu radarul nostru. Am subliniat informaţiile de la americani despre vreme. Un ofiţer ne-a asigurat că, astfel cum soarele cobora în nor traversăm munţii din Iugoslavia şi suntem cu toţii acoperiţi2.

Am luat-o în mod corespunzător, am zburat peste Marea Adriatică şi munţii din Iugoslavia, dar acolo nu a fost un nor la orizont. Desigur, am marcat un punct de traseu pentru bombardierele ce urmau după noi şi să bombardăm obiectivul nostru, şantierele Bucureşti Triaj, până când am pornit la cursul nostru spre casă, voios spre vest. Deodată ceva ne-a zguduit tot avionul, atunci Paddy, artilerist în spate, a zis la interfon, Bandit în port - tirbuşon - ACUM! (mesaj de pericol, n.n.).

Avion Halifax R.A.F. (aviaţia engleză) Junkers JU 88, avion german (Luftwaffe) 3


PAGINA PROFESORULUI

pag. 25



Eram la (o altitudine de, n.n.) 20000 de picioare în lumina lunii strălucitoare şi cu un cer senin ce părea aproape ca lumina zilei. Norrie pilotul aruncă avionul Halifax despre parcă ar fi fost o molie Tiger, dar fără rezultat. O rachetă de la un avion Ju.88 a venit prin fuselajul în faţă şi imediat a luat foc şi am început să zburăm în derivă. Un Halifax nu va zbura doar cu o aripă, astfel încât comandantul a ordonat să ne paraşutăm afară. Îmi amintesc acum la rece experienţa mea anterioară în spatele liniilor inamice aşa că am decis să păstrez pentru zbor casca pe cap şi cablul interfon ascuns cu grijă în bluza mea înainte de a sări în noapte. Auzisem poveştile unor aviatori ce au fost împuşcaţi în timp ce au deschis paraşuta, aşa că am făcut o cădere întârziată, am numărat până la 40 înainte de a trage coarda paraşutei. O bucăţică de tablă ce s-a prins între cască şi ureche, m-a zgâriat uşor. În timp ce coboram puteam vedea Dunărea strălucind în lumina lunii. Nu-mi dădeam seama dacă urma să aterizez în ea, la sud de aceasta, în Bulgaria sau la nord de acesta în România. Vântul a decis destinaţia mea - România. Înainte de a ajunge pe pământ, am îndoit picioarele şi m-am rostogolit, cum trebuia sa se aterizeze într-un câmp noroios, moale, nereuşind decât să-mi lovesc urechea stângă de singura piatra aflată pe mulţi kilometri pătraţi. Începuse să-mi curgă mult sânge din amândouă urechile, lucru ce nu era atât de dureros, cât mai degrabă murdar!4

Primul lucru a fost să ascund paraşuta mea, pe care am băgat-o în nişte tufişuri, şi apoi am început să merg pe jos, spre vest - spre

direcţia Iugoslavia. Stele erau încă vizibile, inclusiv Carul Mare, aşa că am fost capabil să verific direcţia mea. Am mers câteva ore înainte de a vedea semne de locuire, am zărit unele clădiri, ceea ce părea a fi o fermă. Am mers de jur împrejur cu atenţie şi după o scurtă perioadă de timp am decis să mă odihnesc într-un car cu fân. Următorul lucru pe care mi-l amintesc a fost că m-am trezit înconjurat de câini care lătrau şi de ţărani fluturând furci. Am încercat să explic cine sunt, fără rezultat, m-au escortat la fermă. Însuşi agricultorul a vorbit cu mine şi am descoperit că avea unele cunoştinţe de limbă franceză, după cum am avut şi eu. Ei au crezut că am uniformă germană ca Luftwaffe, o culoare nu total diferită faţă de uniforma mea de luptă RAF albastră. Am arătat că sunt un ofiţer britanic, iar agricultorul a spus că el ar trebui să mă ducă în satul apropiat. El mi-a dat nişte pâine şi Dolce APA, literalmente apă dulce (ceai), şi apoi m-a condus într-un camion vechi foarte dărăpănat, în sat şi m-a predat la Postul de Jandarmi. Am fost de mare interes pentru populaţia locală - primul ofiţer RAF pe care l-au văzut vreodată. Am fost prezentat primarului6 şi fiicei sale - ea a vorbit, de asemenea în franceză şi m-a întrebat dacă am nevoie de ceva. Am cerut săpun. Ea a plecat şi sa întors cu o bucăţică de săpun. Mult mai târziu că mi-am dat seama ce a fost acest sacrificiu din partea domnişoarei.

Mi-am petrecut noaptea în arestul local. Ne-au urcat a doua zi într-un camion de armată, împreună cu alţi membri din echipa mea şi unii USAAF personal navigant al aviaţiei americane, câţiva erau răniţi şi bandajaţi. Am fost încântat de faptul că tot echipajul meu era în siguranţă şi bine. Paddy, artileristul din spate a fost oarecum mai rău, plin de vânătăi. Acesta şi-a prins piciorul în turelă când a vrut să


PAGINA PROFESORULUI

De la stânga la dreapta: Norman Foster (Noua Zeelandă), Sergent Major RAF, Tudor Ştefănescu, primarul comunei Orbeasca de Sus, Ronald Williams (Paddy), (Canada), Sergent RAF, Ion C. Antonescu, cel cu cravată, notar, Zamfir Constantin, cel cu puşca, premilitarul care i-a luat prizonieri5

pag. 26



sară şi a stat agăţat ca o frunză de avion, apoi şi-a scos piciorul din cizmă, care a rămas ataşată de aeronavă şi a reuşit să se paraşuteze. Nu la mult timp după ce a ajuns la sol a fost preluat de către o patrulă a armatei române care a râs de lipsa lui de încălţăminte.

Paddy era bine cunoscut ca oricând gata să lupte cu braţele goale, el a fost puţin supărat de soldatul răutăcios. Acesta, desigur, a răspuns cu patul puştii. Ni s-a spus că vom fi duşi la Bucureşti şi că vom fi trimişi la închisoare. Am avut aproape la fel de mulţi poliţiştii români ca şi prizonieri în camion şi am întrebat pe ofiţerul responsabil (care a vorbit, de asemenea, franceză aşa cum a făcut mulţi români educaţi, urma să descopăr mai târziu) de ce sunt aşa de mulţi. Nu se gândesc la faptul că neînarmaţi şi puţini, unii prizonieri şi răniţi ar putea depăşi oamenii lui? El a răspuns că soldaţii au fost pentru a ne proteja împotriva poporului, care a suferit de pe urma bombardamentelor. Pe drum ne-am oprit la o tabără de armată şi am fost aduşi în faţa unui general român. Se pare că am fost primul ofiţer RAF doborât în România. El, desigur, vorbea limba franceză şi a vrut să ştie de ce am ucis civili atât de mulţi cu bombardamentul nostru. Am încercat să explic faptul că, în război, era aproape inevitabil să nu existe victime civile şi am subliniat că numeroşi civili englezi au suferit bombardamente. Am fost conduşi la Secţia Centrală de Poliţie din Bucureşti, unde am fost interogat de doi ofiţeri de Luftwaffe a căror limba engleză a fost la fel de bună ca a mea. Viaţa în lagăr nu a fost prea plăcută, dar suportabilă.

Alimentaţia a fost cea de bază, într-adevăr, dar nici unul dintre noi nu a suferit de foame. Un meniu tipic ar fi: Mic dejun - Pâine şi gem şi Dolce APA (apă cu zahăr în ea). Prânz - supă de cartofi şi fasole, cu apă de băut. Cina - Salată de legume, brânză albă, ceapă şi apă. Am avut, ocazional, tocană de carne”.

Cât a stat în prizonierat la Old Schoolhouse, în Bucureşti, împreună cu un grup de ofiţeri RAF., oraşul a fost bombardat de USAAF (United States Army Air Forces) ziua, de RAF (Royal Air Forces) noaptea, Red Air Forces (Armata Roşie) ziua, Luftwaffe (aviaţia germană), trei zile de teroare continuă.

Cu ajutorul a doi evrei români, care luptaseră pentru RAF, prizonieri şi ei (aveau voie să iasă în oraş), a reuşit să cumpere, pe bucăţi, un aparat de radio pe care l-au montat în cameră, pentru a fi la curent cu ştirile. La magazin a plecat cu bilet de voie de la comandantul campusului unde erau deţinuţi, însoţiţi de un soldat. Scopul oficial era să cumpere un ceainic pentru ceaiul pe care urmau să-l prepare şi să-l bea împreună cu respectivul comandant român. Au făcut mai multe drumuri câteva zile, până au luat şi ceainicul. Auzind că au intrat trupele Armatei Roşii în Bucureşti, Egles a plecat din nou cu bilet de voie, a întâlnit un arhitect român, apoi un ofiţer rus. A reuşit să plece în Italia ajutat de căpitanul Carl Cantacuzino, ofiţer de aviaţie şi colonelul american James A. Gunn. Între timp toţi P.O.W. (prizonierii de război) au fost eliberaţi7.

Orbeştenii au dovedit toleranţă faţă de prizonierii de război, iar prin jertfa în al II-lea război mondial a sute de fii ai satului, ale căror oseminte se odihnesc prin cimitirele din ţara şi din afara ţării, comuna noastră şi-a adus aportul la menţinerea existenţei statale a României în acele vremuri grele.

Prof. Cătălin Ionuţ Florea

Note * Extras din Cătălin Ionuţ Florea, Monografia comunei Orbeasca, judeţul Teleorman. Orbeasca de Sus, Orbeasca de Jos şi Lăceni, Bucureşti, Ed. Paco, 2012, p. 518, 160. 1 Biroul Judeţean Teleorman al Arhivelor Naţionale, Ds. 329/1944, f. 60. 2 Egles Dudley, Just one of the many, a navigator’s memoirs, The Pentland Press Limited Edinburg, Cambridge, Durham, USA, p. 90. 3 http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://www.daveswarbirDs.com/glennill/images/ju-88.jpg 4 Egles Dudley, op. cit., p. 90. 5 Album foto familia Paraschiv Doina (nepoata notarului Ion C. Antonescu), foto primită de la Bădulescu Cristian, Orbeasca de Sus, căruia îi mulţumesc. 6 În 1944 era primar la Orbeasca de Jos, Popescu Gheorghe, tatăl lui ,,Gelu” Popescu”. Fata se numea Florica, devenită, ulterior, profesoară. 7 Tradus cu ajutorul profesorului de limba engleză, educator, învăţător, Achim Nicuşor dar şi al lui Toma Stelică, soţul Letiţiei (de origine din Orbeasca de Sus), prin intermediul naşei lor, translator.

PAGINA PROFESORULUI

pag. 27


EROII DE LÂNGĂ NOI

Patria este locul unde ne-am născut, am crescut, locul de care nu ne putem desprinde. Când spunem „patrie”, spunem „acasă” din toata inima şi cu o uşoara răsuflare, gândindu-ne la ce e mai frumos ce aparţine acesteia, dar puţini ştim că totul se datorează strămoşilor noştri care s-au sacrificat pe câmpul de luptă în condiţii inumane pentru ca azi să ne bucurăm de armonie şi pace.

Îmi amintesc ca fiind azi, o zi frumoasă de primăvară, când stăteam afară sub umbra unui vechi salcâm alături de stră-bunicul meu şi citeam despre cele două mari războaie generale care au afectat omenirea. Eram în gimnaziu, în ciclul superior şi tocmai ni se predase „Cel de-al Doilea Război Mondial”. Citeam cu voce tare, iar stră-bunicul meu asculta. La un moment dat începe să îmi povestească continuarea lecţiei, iar eu rămân oarecum surprinsă de cunoştinţele lui, întrucât majoritatea bătrânilor nu ştiau prea multe despre război. El, cu atâta mândrie, ridică puţin tonul şi cu putere spuse: „Sunt veteran! Normal că ştiu! Ştiu fiindcă am fost acolo.” Rămân surprinsă, deoarece nu m-a interesat până atunci viaţa lui. Poate pentru că era în vârstă? Nu ştiu… Dar bătrân cum era, avea multe de spus, multe lucruri interesante la care puţine persoane s-au gândit şi cărora le este dificil să-şi imagineze. Nu ştiam nici că s-a scris despre el, nici mărturiile pe care le-a făcut în monografia comunei, nici că a fost printre puţinii eroi care au supravieţuit.

În „Monografia Comunei Suhaia” el evocă acele momente şi le intitulează „Clipe de neuitat”, prezentând fapte din partea finală a războiului, în timpul retragerii trupelor germane, pe care le-a urmărit până la capitulare: „M-au încorporat pe ziua de 20 mai 1944, la Turnu Măgurele, apoi m-au repartizat la Regimentul 1 Artilerie Bucureşti, care era dislocat la Ghimbav, Braşov. Aici am stat trei luni împreună cu un regiment de infanterie germană, care era în refacere. În ziua de 23 august 1944 am primit ordin să plecăm pe front. Repede ne-am înarmat şi apoi am plecat spre Cristianu, unde am ajuns la ora 21. Peste o ora am ascultat prima proclamaţie a regelui Mihai <<Fraţi români, din momentul de faţă am rupt relaţiile cu Germania şi ne aliniem cu Anglia, SUA, Franţa şi URSS. Trupele germane au termen de trei zile pentru a se retrage>> (…) comandantul nostru ne îmbărbăta… căci misiunea noastră era foarte grea: să-i dezarmăm pe nemţi şi să tragem în caz de rezistenţă. Am scăpat ca prin minune în zilele de 28-29 august, în urma bombardării de către o escadrilă de 9 avioane nemţeşti, care a distrus staţia de emisie. Înaintam printre gloanţe prin Ţara Bârsei şi ne rugam cu frică să nu ne ia nemţii prizonieri. Pierdem apoi primul ostaş care ne alimenta cu muniţie (…). După lupte grele am ajuns în localitatea Sfântu Gheorghe, unde o bătrânică ne întâmpină cu un coş de pâine şi compot ardelenesc.

Tot aici am văzut un şir de ostaşi morţi (…) de seamă cu mine. Obosiţi, nehrăniţi şi plini de păduchi, am participat la cea mai grea confruntare în bătălia de pe Mureş, unde au căzut mulţi camarazi. La obuzierul nostru, din şase servanţi, au rămas trei. Nemţii aveau poziţii fortificate foarte bine pe coline şi ne secerau cu mitralierele. Pe tot traseul Luduş, Turda, Cluj şi Satu Mare întâmpinam rezistenţa nemţilor, dar eram avertizaţi frecvent de civili şi copii că sunt peste tot ascunşi nemţii în poziţie de tragere. Începem lupta pentru Tisa (…) după ploi multe şi drumuri inaccesibile, trecem Tisa în cele din urma, dar nemţii nu ne lasă o clipă, ne distrug obuzierul, iar fruntaşul nostru fusese îngropat de viu în pământ. După ce l-am dezgropat, constatăm că rămăsese mut. Continuăm lupta în Ungaria (…) pe un ger năprasnic şi ninsori abundente. Am

fost rănit la mână în oraşul Brenzo, iar cele 6 tunuri ale noastre de 75 mm nu puteau face faţă nemţilor care creaseră un baraj de artilerie. Nemţii se retrag sub presiunea armatei ruse, dar din loc în loc întâlnim cuiburi de mitraliere nemţeşti care au făcut victime printre camarazii mei, când ne aşteptam mai puţin. Doar câţiva au scăpat ca prin minune. Înaintam prin Beciov prin ploaia de branduri nemţeşti, împingând prin noroi tunurile rămase fără cai. Am luptat apoi la Budapesta, fără alte victime, însă înaintând pe traseul nostru am văzut multe cadavre pe ambele părţi ale drumului. După câteva zile eram la Brâno. Aici am fost informaţi că războiul s-a terminat. Bucuria îi cuprinsese pe toţi şi strigau

<<Trăiască regele Mihai!>>. Peste tot eram primiţi cu multă bucurie şi recunoştinţă, eram serviţi cu gogoşi, prăjituri, siropuri.”

După atâtea lucruri auzite de la el, dar şi citite din carte (apărută pe când avea 80 de ani), am început să văd altfel lucrurile: importanţa istoriei, a patriei, a armoniei de azi, a veteranilor care au luptat pe front. Astfel, am tras o singura concluzie: Istoria nu se învaţă pentru şcoală, se învaţă pentru a nu mai lăsa prostul ei obicei de a se repeta.

Trebuie să înţelegem că virtuţile cele mai de preţ ale eroilor noştri: – curajul, dragostea de patrie – au făcut ca astăzi să trăim în libertate, să ne bucurăm de spaţiul nostru vital, de tradiţiile şi obiceiurile noastre, de resurse, să ne păstrăm limba şi tot ce înseamnă România pentru noi. Atât veteranii cât şi eroii care s-au stins în război trebuie stimaţi deoarece aceştia şi-au făcut datoria faţă de ţară, faţă de noi, fără a cere nimic în schimb. Dragostea pentru pământul natal se află în fiecare dintre noi, dar astăzi puţini sunt cei care şi-ar da viaţa pentru ţară. Astfel, în cinstea actelor de vitejie, eroilor noştri le sunt ridicate monumente, iar anual sunt sărbătoriţi, fiindu-le reamintite numele cu care au intrat în regiment, dar care nu s-au mai întors, însă sufletele lor rămân veşnic nemuritoare.

Elev Cristina Cobârlie

Clasa a XI-a F, Colegiul Naţional „Al. D. Ghica”Alexandria

PAGINA ELEVULUI

Suhaia, Monumentul Eroilor

pag. 28


ROŞIORII DE VEDE ÎN FOTOGRAFII DIN SECOLUL XX

De curând, peisajul publicistic teleormănean s-a îmbogăţit cu

o valoroasă lucrare despre istoria locală, mai precis cu volumul Roşiorii de Vede în fotografii din secolul XX, ce îl are ca autor pe Eugen Ovidiu Vlad.

Pentru început, câteva date tehnice: volumul cuprinde 224 de pagini, incluzând Cuvântul înainte, Tabula Gratulatoria şi Anexele. A fost tipărită la Craiova, sub egida Editurii Aius, în condiţii grafice deosebite, într-un generos format A4, adecvat pentru asemenea tip de lucrare.

Înainte de a purcede, cu ajutorul imaginilor, la călătoria prin Roşiorii de Vede din sec. XX, autorul ne introduce, pe parcursul a 24 de pagini, în ceea ce domnia sa consideră că înseamnă fotografia şi identitatea locală. Fotografia este documentul care ne poate ajuta, în prezent, să găsim răspunsuri la întrebarea „Cine sunt eu?”, făcând racordul la prezentul în care identităţile sunt tot mai greu de individualizat în contextul procesului de globalizare. Autorul consideră că numai cunoaşterea unor realităţi istorice ale oraşului ar putea asigura o punte spre viitor.

Urmează o scurtă dar cuprinzătoare istorie a fotografiei, cu explicaţii despre procesul fotografic, aparate de fotografiat, studiourile fotografice şi meseria de fotograf. În continuare, aflăm date despre atelierele fotografice şi maeştrii fotografi din Roşiorii de Vede dar şi despre primele imagini ale oraşului, reproduse, mai întâi, pe cărţile poştale ilustrate. Autorul remarcă faptul că, în cazul acestora, pelicula a imortalizat peisajul urban printr-o inevitabilă selecţie a zonelor ce prezentau, în viziunea fotografilor vremii, importanţă şi relevanţă. Sunt explicate liniile ce alcătuiesc partea imagistică a volumului, cu toate aspectele abordate, cu bune şi rele, toate făcând parte din istoria colectivă a locuitorilor oraşului. Autorul ne arată ce însemna fotografia de altă dată şi dificultăţile realizării ei în context cu noile tehnici digitale de azi. Aspectele constatate sunt perfect valabile în prezent, în condiţiile care poate nu greşim când spunem că mulţi fac poze, dar puţini fotografii. Partea introductivă se încheie cu câteva îndemnuri adresate cititorilor, dar şi cu un exerciţiu de imaginaţie propus sub forma unor întrebări ale căror răspunsuri pot fi găsite numai privind fotografiile, peste timp, în istorie.

Aşa cum era firesc, şi cum titlul recomandă, cea mai mare parte a lucrării este reprezentată de partea ilustrată, nu mai puţin de 250 de fotografii alb-negru şi cărţi poştale ilustrate, uneori însoţite, pentru susţinerea mesajului transmis de imagine, de documente ajutătoare precum: hărţi, etichete, facsimile din ziare, o autorizaţie de circulaţie sau pagini din mersul trenurilor. Partea ilustrată este structurată pe cinci capitole, după cum urmează: Centrul oraşului – aşa cum a fost, Locuri şi imobile în memoria fotografiei, Îndeletnicirile roşiorenilor, Evenimente şi momente din spaţiul public şi Familia roşioreană.

La începutul fiecărui capitol autorul rezumă conţinutul acestuia, justifică anumite alegeri şi avertizează asupra anumitor probleme tehnice ale fotografiilor.

„Centrul oraşului – aşa cum a fost”, ne prezintă o serie de fotografii însoţite de texte explicative care fac, într-un mod fericit, racordarea unui timp istoric la realitatea timpului prezent. Astfel, autorul menţionează ce clădiri există acum pe vechile amplasamente arătate de imagini. Un plan cu trama stradală din anul 1938 fixează mai bine periplul imagistic şi ne aduce în atenţie edificii ale vremii, unele rămase în picioare până astăzi: Primăria,

Biserica Sf. Teodor, Liceul Anastasescu. Imaginile vechiului centru ne relevă poate aspecte idilice ale oraşului de provincie, cu străzi liniştite şi prăvălii cu firme frumos întocmite. Doar intersecţiile străzilor ne arată câte ceva din forfota oraşului: oamenii cu treburile lor, cunoscuţi care stau de vorbă în colţ, trăsuri şi atelaje cu cai, un automobil.

Racordat la memoria oraşului este şi capitolul următor, intitulat „Locuri şi imobile în memoria fotografiei”. Printr-un amplu set de fotografii sunt prezentate, în ordine alfabetică, străzile cu denumirile din prezent, imaginile fiind însoţite, în mod constant de acelaşi tip de explicaţii privind timpul, locul, evenimentele desfăşurate şi racordarea la prezent. Străzile conţin şi sunt parte din zestrea documentară a oraşului, formată din imobile diverse, ateliere, prăvălii, farmacii, staţia de Taxi, sediul Telefoanelor, cinematograful, biblioteca, Monumentul Eroilor, Monumentul generalului Manu. Unele străzi ne conduc la porţile oraşului, unde se află, fie Gara

CFR Roşiori Nord, fie Hanul Roşiori. Alte străzi relevă momente importante precum apariţia reţelei electrice de iluminat public, iar o suită de trei fotografii prezintă o scurtă istorie a stâlpilor metalici de la reţeaua electrică. Unele edificii au fost de o certă valoare arhitectonică: Palatul Albina, Casa Manolache Andreadis, Casa Pestreanu, Judecătoria, Baia Comunală, Uzina Electrică. În aceeaşi categorie rămâne, în continuare, actualul sediu al primăriei. Gradual, prin intermediul imaginilor pot fi urmărite transformări – aici fiind cazul Parcului Central şi al Pieţei Centrale.

„Îndeletnicirile roşiorenilor” oferă, aşa cum autorul ne spune, „secvenţe de viaţă”, făcute la locurile de muncă ale roşiorenilor, în acest fel fiind relevate şi principalele activităţi: industrie, agricultură, transport, comerţ, construcţii, meşteşuguri. Şcoala îşi găseşte şi ea un binemeritat loc. Prin intermediul unor imagini putem înţelege că modernitatea a schimbat radical peisajul urban. Sunt grăitoare aspectele legate, de exemplu, de Piaţa Centrală, de Târgul de Vinerea sau de Bâlciul de la Sfânta Marie Mică. În schimb, alte imagini ce redau deja aspecte ale modernităţii, aşa cum putea fi definită la sfârşitul anilor `70 şi în anii `80, sunt însoţite de sintagma „dezafectată”.


PREZENTARE DE CARTE

pag. 29



Aceasta revine obsesiv când este vorba despre imaginile ce prezintă Uzina de Vagoane, Întreprinderea de Ulei, Fabrica de Bere, Întreprinderea Textila, Secţia de Perdele, Atelierul „Trafag” şi ne face să înţelegem că toate acestea au devenit, în foarte scurt timp şi cu certitudine înainte de termen, istorie. Şi tot la categoria unei prematuri transformări în istorie pot fi incluse Librăria, Magazinul Artizanat, Tabăra Pionierilor din Pădurea Vedea, toate rămase doar fixate pe hârtia fotografică şi în memoria celor ce le-au cunoscut.

Capitolul „Evenimente şi momente din spaţiul public” cuprinde o serie de fotografii realizate de profesionişti sau amatori, ordonate cronologic aproximativ din anul 1919 până în anul 2000. Sunt marcate evenimente din trei perioade ale secolului trecut: perioada interbelică, epoca comunistă şi perioada de după 1989. Sunt amintite, printre acestea: întâlnirea notabilităţilor oraşului cu Regina Maria, mitingurile de 1 Mai şi 23 August, defilări ale gărzilor patriotice, vizita lui Nicolae Ceauşescu, o demonstraţie pentru dezarmare şi pace, o demonstraţie pentru alegeri libere şi democraţie, mitinguri electorale, declararea oraşului ca municipiu, vizita unor personalităţi contemporane – fostul preşedinte Ion Iliescu, fostul premier Nicolae Văcăroiu. În câteva imagini regăsim pe autor în postura de prim gospodar al urbei, calitate pe care a avut-o între 1990-1992, respectiv 1994-2000. Alte fotografii au imortalizat catastrofe naturale abătute asupra oraşului, precum inundaţiile din 1926 şi cutremurul din 1977. Nu sunt neglijate nici aspectele care ţin de activităţile cultural-educative şi sportive sau de recreere şi petrecere a timpului liber.

Ultimul capitol este intitulat „Familia roşioreană”. Amplasarea lui nu este întâmplătoare la sfârşitul lucrării. Oraşul nu poate exista fără oameni, fără locuitorii săi, în ultimă instanţă fără celula de bază – familia. Fotografiile sunt ordonate tot cronologic, începând cu anul 1924. Familia şi membrii ei apar în ipostaze diferite: la nuntă, la plimbare prin Grădina Publică, cu birja sau cu sania, la picnic, la „Bufetul Târgului” sau „La Mocanu”. Membrii familiei sunt întâlniţi la şcoală, în armată, în corul bisericii, la scăldat, la vânătoare etc. Unele aspecte surprind munca în gospodărie sau cozile de la benzină şi detergenţi din anii `80.

Anexele cuprind o serie de imagini şi documente care vin în sprijinul cunoaşterii istoriei oraşului. Astfel, cititorul va putea afla semnificaţia însemnelor heraldice, a stemelor oraşului Roşiorii de Vede din 1933 şi cea actuală, a municipiului, valabilă din anul 1998. Trei hărţi, din anii 1936, 1950 şi 1964, ne relevă apartenenţa administrativă a Roşioriului, mai întâi la Plasa Roşiorii de Vede, apoi la Regiunea Teleorman, respectiv Raionul Roşiorii de Vede. Schiţe sintetice cuprind prezentări generale ale oraşului, precum şi o listă a primarilor de pe tot parcursul secolului XX. Partea finală cuprinde planul străzilor din municipiul Roşiorii de Vede precum şi un util tabel în care, alături de numele actual al străzilor se regăseşte, acolo unde a fost cazul, şi cel purtat anterior.

Volumul domnului Eugen Ovidiu Vlad, un adevărat documentar fotografic, o istorie în imaginii a municipiului Roşiorii de Vede, vine, în mod fericit, în completarea unor lucrări care dovedesc preocupările autorului pentru istoria locului: Monografia Roşiorii de Vede (1994), Străzile din Roşiorii de Vede (2005), Cutremurul din martie 1977 la Roşiorii de Vede (2010). Dincolo de certa valoare documentară se constituie ca un model de valorificare a documentului fotografic printr-un riguros demers ştiinţific, făcut în mod profesionist de istoricul şi muzeograful Eugen Ovidiu Vlad. Totodată, trădează şi pasiunea pe o are pentru fotografie, o serie dintre imaginile folosite fiind imortalizate pe pelicula de celuloid de către autor.

Prezenţa acestor fotografii, provenite din variate colecţii şi din orizonturi cronologice diferite este o dovadă că imaginile, asemenea obiectelor, supravieţuiesc oamenilor şi pot evoca timpul în care au fost create. Lucrarea domnului Eugen Ovidiu Vlad este o istorie propusă cititorilor – o istorie a locurilor şi a oamenilor, fiind o îmbinare de monografii colective şi personale transpuse în imagini. Alături de istoriile scrise şi istoriile spuse, istoriile văzute prin obiectivul aparatului de fotografiat au reconstituit, în final, istoria unui oraş în propria sa identitate. Volumul, prin imaginile sale, creează nostalgii şi întrebări deopotrivă şi se constituie ca un util instrument de lucru pentru toţi cei care se vor apleca asupra studierii istorie trăite, a istoriei de lângă fiecare dintre noi, a ceea ce prin trecerea clipei, devine trecutul – contemporan. Şi aşa cum autorul arăta, „volumul de faţă cheamă cititorii din Roşiorii de Vede să redescopere oraşul şi să-l privească cu înţelegere şi căldură”.

Pavel Mirea

Roşiorii de Vede în perioada interbelică (1) şi la mijlocul anilor’80 (2) (cărţi poştale din colecţia Corneliu Beda)

1 2

pag. 30


AGENDA CULTURALĂ IULIE – DECEMBRIE 2015

A doua jumătate a acestui an va continua cu realizarea proiectelor culturale pe care Muzeul Judeţean Teleorman şi le-a stabilit.

Acestea se vor desfăşura după următorul calendar : EXPOZIŢII PERMANENTE - Expoziţia permanentă Înapoi în timp. Arheologie şi numismatică în judeţul Teleorman. Pe lângă cele trei săli vizitabile, Neoliticul, Eneoliticul şi Tezaure Monetare, este preconizată finalizarea amenajării şi deschiderea

altor două săli: - Geto - Dacii (decembrie) - Mileniul I, Evul Mediu (decembrie) EXPOZIŢII TEMPORARE - Între adevăr şi legendă” - măguri şi gorgane din judeţul Teleorman – 4 august-26 septembrie - Colecţii şi Colecţionari, ediţia a IV-a – 1-31 octombrie - 1945 (din ciclu expoziţional „Ani de război”) – 6 noiembrie-5 decembrie - Din istoria presei teleormănene – 11 decembrie 2015-13 februarie 2016 CICLUL EXPOZIŢIONAL „EXPONATUL LUNII” Ciclu expoziţional ajuns în optulea an de desfăşurare, va continua în perioada iulie-decembrie, inclusiv cu desfăşurarea concursului

Vino la muzeu şi câştigă. PROGRAMELE „MUZEUL - SURSĂ DE CULTURĂ ŞI EDUCAŢIE” ŞI „MUZEUL… TE VIZITEAZĂ” - Izvoarele istoriei – septembrie - Roadele toamnei – octombrie - Personalitatea lui C.A Dragodan – octombrie - Lecţia de arheologie experimentală – octombrie - Cum se îmbrăcau bunicii noştri – noiembrie - 1 Decembrie - ziua Marii Uniri – 27 noiembrie SIMPOZIOANE, COLOCVII, MESE ROTUNDE - 1940–75 de ani de la abdicarea lui Carol al II-lea şi instaurarea guvernului naţional-legionar – septembrie - Nicolae Iorga, istoric şi patriot – noiembrie ŞCOALA DE VARĂ Proiect educaţional ce va cuprinde o serie de ateliere educative pentru elevi – 24-27 august. PROGRAME ŞI EVENIMENTE PENTRU PUBLICUL LARG Ziua porţilor deschise la Muzeului Judeţean Teleorman: Zilele Municipiului Alexandria (28 august), Zilele Europene ale

Patrimoniului (19 septembrie), Ziua Internaţională a Persoanelor Vârstnice (1 octombrie), Târgul Colecţionarilor (17 octombrie 2015). PREMIILE MUZEULUI JUDEŢEAN TELEORMAN A IV-a ediţie a premiilor Muzeului Judeţean Teleorman, instituite în anul 2012, vor fi decernate, cu sprijinul Consiliului Judeţean

Teleorman, în luna decembrie: 1) Premiul „Ioan Spiru” pentru cercetare arheologică 2) Premiul „Ion Moraru” pentru cercetare istorică.

CE VA URMA ?

Important ! Detalii, noutăţi şi modificări ale Agendei Culturale 2015, dar şi informaţii despre alte activităţi specifice,

pot fi găsite periodic pe website-ului Muzeului Judeţean Teleorman: http://muzeulteleorman.ro şi pe contul de Facebook:

https://www.facebook.com/pages/Muzeul-Judetean-Teleorman/278274902232921

pag. 31


DIN ÎNSEMNĂRILE VIZITATORILOR

Foarte frumos la muzeu ! Ştefan Iordan

* * * Foarte frumoasă expoziţia Muzeului Judeţean. Cel mai mult mi-a plăcut expoziţia de etnografie.

Muşat Cristina, 24.02.2015 * * *

Neno, Davide, Massimo, Alexandro – italienii au vizitat muzeul şi au apreciat mult organizarea, exponatele şi ghidul foarte amabil şi pregătit! A fost o surpriză plăcută în Teleorman.

26.02.2015. * * *

Mi-a plăcut felicitările de 8 martie, căruţa, costumul popular, bănuţii, căsuţa cu bunica.

* * * Nu ne aşteptam să vedem atât de multe exponate. Revenim cu plăcere şi recomandăm şi altor tineri.

* * * Mie mi-au plăcut florile de mină şi stilul de viaţă al oamenilor preistorici.

Cioacă Ştefan Cristian., cls. a IV-a, Şcoala Gimnazială nr.1 Mârzăneşti

* * * Nouă ne-a plăcut foarte mult acest muzeu şi ne vom reîntoarce cu mare drag.

Liceul Teoretic „Al. I. Cuza” Alexandria, cls. a X-a D * * *

Activitate din cadrul „Muzeului Altfel” a fost deosebită şi educativă unde ne-am simţit cu adevărat români.

Dragne Mihaela, Şcoala Vităneşti * * *

Felicitări organizatorilor expoziţiilor din cadrul săptămânii „Şcoala Altfel”. Foarte interesantă expoziţia „Flori de mină”.

Prof. Mădăianu Lidia, Şcoala Măgura * * *

Suntem o familie din Făgăraş şi ne-a plăcut foarte mult muzeul. Mihaela, 7 ani

* * * Foarte bine expuse toate exponatele. Foarte instructivă vederea tuturor secţiilor. Felicitări organizatorilor.

Şerbănescu George, Brăila * * *

O bucată de istorie, una de folclor şi una de cultură, asta-i! * * *

Mulţumim pentru încă o seară minunată cu ocazia „Noapte Muzeelor”. Manolea Eduard

* * * Mulţumim pentru tot ce a-ţi organizat şi pentru a ne descoperi trecutul şi originile noastre! Cel mai mult mi-a plăcut monezile şi camera amenajată cu pat, la etajul 2.

La realizarea acestui număr au mai contribuit: Ionuţ Cătălin Florea, Cristina Cobârlie.

PĂREREA DUMNEAVOASTRĂ CONTEAZĂ

Publicaţie semestrială editată de Muzeul Judeţean Teleorman, instituţie de cultură subordonată Consiliului Judeţean Teleorman

REDACŢIA: MUZEUL JUDEŢEAN TELEORMAN

Adresa: str. 1848 nr.1, cod poştal 140033, ALEXANDRIA, jud. Teleorman tel/fax: 0040-247-314761, email: [email protected], web: http://muzeulteleorman.ro/e-buletin.html

Redactor Şef: dr. Pavel Mirea Redactori: Cătălin Borţun, Mădălina Dumitru, Luminiţa Gheorghe, Corina Iordan, Claudiu Olaru, dr. Steluţa Pătraşcu, Simona Tironeac, drd. Ion Torcică, Pompilia Zaharia Procesare text, editare imagini şi webmaster: Liviu Nicolescu

Toate drepturile rezervate. Reproducerea parţială sau integrală a textelor şi imaginilor fără acordul Muzeului Judeţean Teleorman se pedepseşte conform legii.

ISSN 2284 – 5461 ISSN-L 2284 – 5461

pag. 32

Date post:	19-Sep-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	5 times
Download:	0 times

e - BULETIN SEMESTRIAL DE INFORMARE08] e-Buletin 2-2015.pdf · -Portrete de principi, voievozi,...

Documents