1

2citeste mai mult pe www.dozazilnica.ro

Reclama PET

fiţi

3Coperta 1 reproduce o parte din fotografia “Sunset Wheel” de George Mântu, (www.concurs-foto.ro)

DZdz@dozazilnica.ro

Copiii au acces la două lumi. Au acces la lumea familiei, a rudelor apropi-ate, a prietenilor lor. Într-o ţară normală şi liniştită, de obicei această lume este pro-tectoare, iubitoare şi “normală”. Pe de altă parte, televizorul le deschide o nouă lume, mult mai variată (cel puţin teoretic…) şi, drept urmare, mai atractivă. Pot să vadă şi bune şi rele. Pot să vadă locuri îndepărtate şi minunate şi pot să fie şi martori la războaie. Pot să vadă Tom şi Jerry sau pot să urmărească in direct atentate. Pot mai ales să descopere că oamenii sînt extrem de diverşi şi interesanţi; chiar dacă unii sînt mai “diverşi” şi mai “interesanţi” decit ai vrea…

Copiii trebuie să afle despre toate astea, este doar lumea în care vor trăi; “donşoarele de pansion” n-au multe şanse în viaţă. Pe de altă parte trebuie ţinut cont de virstă şi de capacitatea lor de a aprecia şi accepta lucruri care pot descumpăni şi pe adulţi. Btw, zilele trecute s-a difuzat pe TNT “The Wall” (dacă l-aţi ratat, încercaţi neapărat să faceţi rost de el); fiind de faţă şi copilul meu de doi ani jumate’, am schimbat repede canalul (deşi de multe ori vrea ca la culcare să îi pun muzica din Zidu’ - adoarme pe ea de la un an J)

Aici intervin o serie întreagă de sisteme şi de reglementări, vezi sistemul de clasifi-care al filmelor, de exemplu. Filmele “inter-zise copiilor sub 15 ani” se pot difuza doar după ora 11 noaptea, iar cele clasificate drept “interzise copiilor sub 18 ani” doar după miezul nopţii. Toate bune şi frumoa-se în teorie; mai interesant e ce se întimplă

în practică.Ai crede că cele din a doua categorie sînt mult mai nocive pentru copii, nu-i aşa? Ce poţi să vezi în “producţiile audiovizuale însoţite permanent de un semn de avert-izare reprezentînd un cerc de culoare albă, iar în interiorul acestuia, pe fond transparent, numărul 18 de culoare albă”? Pe româneşte: sex (mimat; cel “pe bune” se încadrează la alt paragraf de lege şi nu poate fi difuzat “la liber”). Sex în unu, doi, trei sau mai mulţi, sex pe faţă sau pe dos, în pat, pe masă sau pe scari. Atit! OK, sex is bad!

Cu asta ne-am lămurit; concluzia firească este că producţiile din categoria “15” sînt mult mai acceptabile social şi mult mai “digerabile” pentru copii”, nu? Dacă te uiţi la televizor sau dacă citeşti legea constaţi imediat că aşa şi este, în astfel de programe nu se difuzează “decit” “filme horror, de o violenţă extremă, […] reality-show[-uri] […]cu un grad mare de violenţă fizică ori psihică”. Floare la ureche…

Ce poate fi mai normal pentru un adoles-cent de 16 ani decit să deguste valuri de sînge şi imaginea unor creieri imprăştiaţi pe perete? În schimb, doamne fereşte să vadă pe cineva făcînd sex! Cumplit! S-ar destrăma ţărişoara noastră!

Mai multe pe acest subiect puteţi citi in pagina 30

Sex vs Crima

4citeste mai mult pe www.dozazilnica.ro

CHINA MIEVILLE

CICATRICEAtraducere de Mihai SamoilaEditura Tritonic, Bucuresti 2006

Aceasta este povestea calatoriei lui Bellis Coldwine, iubita lui Isaac Dan der Grimnebulin, personajul principal al romanului Statia Pierzaniei, exilata din Noul Crobuzon si ajunsa prizoniera in Armada, orasul plutitor; este povestea cautarii unei insule si a unui popor uitat, a unei iinte miraculoase a marilor si, nu in ultimul rind, a unei isuri in realitate, o rana, o cicatrice, sursa a unei puteri si a unui pericol de neimaginat.

mai mult de un kilometru şi jumătate de norul cel mai de jos, stînca spărgea apa şi începea marea.

I se dăduseră multe nume. Fiecare estuar şi golf şi afluent fuseseră clasificate, de parcă ar fi făcut parte intrinsecă din ea. Dar ea era una, indivizibilă, şi ar fi fost absurd să i se traseze graniţe. Umplea spaţiul dintre pietre şi nisip, se răsucea în jurul coastelor şi umplea şanţurile dintre continente.La marginile lumii, apa sărată e atît de rece încît arde. Plăci uriaşe de mare îngheţată mimează uscatul, se sparg şi se prăbuşesc şi se remodelează, străbătute în toate direcţiile de tuneluri, casele ho-morilor gheţii, filozofi cu carapace de

gheaţă vie. În golfurile puţin adînci din sud există păduri de viermi tubulari şi alge şi corali prădători. Peştii-soare se mişcă cu o graţie idioată. Trilobiţii cuibăresc în oase şi în fier ruginit.Marea e aglomerată.Există creaturi de suprafaţă, care plutesc libere, care trăiesc şi mor fără să fi văzut vreodată ţărîna de sub ele. Ecosisteme complexe înfloresc în cîmpiile şi lacurile neritice*, alunecînd pe grohotişul or-ganic pînă la marginea patului de stîncă şi prăbuşindu-se într-o zonă ferită de lumină.Există prăpăstii. Prezenţe cu aspect între moluscă şi zeitate sălăşluiesc sub doispr-ezece kilometri de apă. Bezna rece face ca evoluţia să fie brutală. Creaturi neci-

Mamei mele, Claudia Şi totuşi amintirea nu va apune odată cu soarele, acea ocheadă verde şi îngheţată peste întinderea albastră a mării unde inimile frînte îşi alină suferinţa. Un cer orb al-bea intelectul osului uman, jupuind emoţiile de pe linia de fractură pentru a dezvălui jalea de dedesubt. Iar oglinda m-a înfăţişat ca pe un fapt gol şi vulnerabil. Dambudzo Marechera, Soarele Negru

5

zelate emit secreţii şi fosforescenţă şi se deplasează fluturînd membre nelămurite. Logica formei lor derivă din coşmaruri.Există puţuri de apă fără fund. Există locuri în care fundul de granit şi mîl al mării se prăbuşeşte în tuneluri verticale ce străbat kilometri întregi, deschizîndu-se în alte planuri, sub o presiune atît de mare încît apa curge groasă şi leneşă, se scurge prin porii realităţii, apoi este suptă înapoi în je-turi primejdioase, lăsînd în urmă fisuri prin care pot ieşi forţe din ală lume.În răcoroasele adîncimi medii, guri hidro-termice sparg stînca şi scuipă apă super-încălzită. Creaturi complicate se bălăcesc în acest ambient cald întrega lor scurtă viaţă, niciodată îndepărtîndu-se mai mult de cîţiva metri de apa caldă, bogată în minerale, spre frigul care le-ar ucide.Peisajul de sub suprafaţă cuprinde munţi şi canioane şi păduri, dune mişcătoare, caverne de gheaţă şi cimitire. Apa este saturată cu materie. Insule plutesc imposi-bil în adîncuri, prinse de curenţi fermecaţi. Unele sînt de mărimea unor sicrie, plăci mici de cremene şi granit care refuză să se scufunde. Altele, de aproape un kilometru lungime, făcute din roci alandala, stau suspendate la kilometri întregi sub apă, deplasîndu-se pe curenţi oculţi leneşi. Pe aceste ţinuturi nescufundate complet există comunităţi: regate ascunse.Pe fundul oceanului se petrec fapte ero-ice şi se poartă războaie crunte, fără ca locuitorii uscatului să ştie ceva. Există zei şi catastrofe.

Nave-intrus trec printre cer şi mare. Um-brele lor pătează fundul apei acolo unde este destul de superficial încît să fie lu-minat. Corăbiile negustoreşti, bărcile de pescuit şi balenierele trec peste carcasele putrezite ale altora. Cadavre de mari-nari fertilizează apa. Peşti necrofagi se hrănesc cu ochi şi buze. Există vîrfuri de coral în care au rămas agăţate catarge şi ancore. Vasele pierdute sînt jelite sau

uitate, iar fundul viu al mării le răpeşte şi le ascunde sub scoici, transformîndu-le în peşteri pentru calcani şi peşti-şobolan şi bandiţi homori; şi pentru alte creaturi, mai sălbatice.În cele mai adînci locuri, unde normele fizice se pră buşesc sub presiunea zdro-bitoare a apei, cadavre încă mai cad încet în beznă, la zile întregi după ce navele lor s-au răsturnat.Putrezesc în timpul lungii lor căderi. Pe nisipul negru de pe fundul lumii nu ajung decît oase acoperite cu alge.

La marginea pragului de stîncă unde apa rece şi uşoară face loc întunericului, pîndeşte un homor. Vede prada, scoate un hîrîit adînc din gît, în vreme ce scoate gluga de pe caracatiţa lui de vînătoare şi-i dă drumul.Caracatiţa ţîşneşte, aruncîndu-se spre bancul de macrou care fierbe şi îşi schimbă permanent forma ca un nor aflat la şapte metri mai sus. Tentaculele ei lungi de un braţ se deschid şi biciuiesc. Caracatiţa se întoar ce la stăpînul ei, trăgînd după ea un peşte muribund, iar bancul se reface în urma ei.Homorul taie capul şi coada macroului şi strecoară restul într-o plasă de la centură. Dă capul însîngerat al peştelui caracatiţei să îl ronţăie.Partea de sus a trupului homorului, partea moale, neacoperită de carapace, este sensibilă la micile schim bări ale curenţilor şi temperaturii. Pielea lui simte mici înţepături în contact cu vîrtejurile complexe de apă. Cu un spasm, norul de macrou îngheaţă şi dispare peste reciful scorojit.Homorul ridică braţul şi îşi cheamă mai aproape caracatiţa, pe care o mîngîie cu blîndeţe. Îşi pipăie harponul.Stă pe o platformă de granit, printre alge şi ferigi, mîngîindu-se pe pîntecele lung. La dreapta lui se înalţă o stîncă poroasă. Spre stînga, panta se prăbuşeşte în apa

6citeste mai mult pe www.dozazilnica.ro

disfotică*. Simte răceala emanată din adînc. Priveşte albastrul cu degradeuri aspre. Mult deasupra, pe suprafaţă, lu-mina face valuri circulare. Sub el, razele se sting iute. Se află doar puţin deasupra hotarului beznei eterne.Se deplasează cu grijă pe marginea pla-toului. Vine des la vînătoare aici, unde prada este mai puţin atentă, la distanţă de vadurile mai luminate şi mai calde. Une-ori, din beznă se ridică vreun vînat mare, curios, neobişnuit cu tactica lui vicleană şi suliţele lui cu ghimpi. Homorul se foieşte nervos în curent şi cercetează marea largă. Uneori, din zona crepusculară se ridică nu pradă ci prădători.Volburi reci trec peste el. Pietricelele i se desprind de la picioare şi cad încet pe pantă, dispărînd. Homorul se ţine bine de bolovanii alunecoşi.De undeva de sub el se aude un bocănit în stîncă. Un fior neadus de vreun curent i se strecoară pe piele. Pietrele se aliniază şi un val taumaturgic este scuipat prin noile crevase.Ceva vătămător ajunge în apele reci, la marginea beznei.Caracatiţa de vînătoare a homorului în-cepe să intre în panică, iar cînd el îi dă drumul din nou, se azvîrle de îndată pe pantă în sus, spre lumină. El iscodeşte smîrcul, căutînd sursa zgomotului.Se porneşte o vibraţie atotputernică. În timp ce încearcă să zărească ceva prin apa murdară de praf şi plancton, ceva se mişcă. Mult mai jos, un dop de stîncă mai mare decît un om se zguduie. Homorul îşi muşcă buzele în vreme ce steiul de piatră scapă şi începe să se prăbuşească.Bubuitul reverberează mult timp după ce stînca devine invizibilă.Panta este marcată acum de o groapă adîncă ce pătează marea cu negru. O vreme nu se întîmplă nimic, iar homorul îşi

pipăie neliniştit suliţa, o strînge în pumn, o cîntăreşte tremurînd.

Apoi, uşor,

ceva lipsit de culoare şi rece se strecoară afară din groapă.Înfăţişarea îi este înşelătoare, fluturînd cu o iuţeală organică grotescă ce pare să-i ascundă intenţiile, ca un şuvoi de sînge dintr-o rană. Homorul stă nemişcat. Teama lui este intensă.O altă formă se iveşte. Din nou nu o poate desluşi: îi scapă; e ca o amintire sau ca o părere; nu o poate defini. Este iute, fizică şi îngrozitoare.Apoi apar alta şi alta, pînă ce un şuvoi constant se scurge din beznă. Prezenţele, aproape invizibile, se unesc şi se desfac cu mişcări opace.Homorul e nemişcat. Aude şoapte ciudate peste valuri.Ochii i se lărgesc cînd zăreşte dinţi masivi curbaţi înapoi, trupuri cu piele încreţită. Creaturi sinuoase fîlfîie în apa îngheţată.Homorul bate în retragere, alunecînd peste pietrişul pantei, încercînd să se liniştească, dar prea tîrziu - a făcut deja zgomot.Cu o singură mişcare, o tresărire leneşă de prădător, creaturile întunecate care stau adunate dedesubt se mişcă. Homo-rul vede bezna dintr-un mănunchi de ochi şi ştie, cu o frică ce îi face greaţă, că este privit.Atunci, cu o graţie monstruoasă, se înalţă şi se reped spre el. PARTEA ÎNTÎICanale Capitolul Unu

Rîul îşi pierde vigoarea abia la vreo cin-cisprezece kilometri de oraş, scurgîn-du-se într-un estuar cu apă sălcie ce alimentează Golful de Fier.Vasele care călătoresc spre răsărit de Noul Crobuzon pătrund într-un peisaj cu forme joase. Spre sud se văd colibe şi pontoane mici putrezite de unde ţăranii pes cuiesc pentru a-şi suplimenta dieta

monotonă. Copiii lor fac din mînă agitaţi călătorilor. Din loc în loc se vede cîte o stîncărie sau un pîlc de abanos, locuri ce nu pot fi cultivate, dar cea mai mare parte a pămîntului este ara-bil.De pe punte, marinarii pot privi peste tufăriş şi peste copaci spre un şir de cîm-puri. Aici se află capătul Spirei Grînelor, bucla lungă a fermelor care alimentează ora şul. După anotimp, se pot vedea oameni în lanuri sau plivind parcelele negre sau dînd foc paielor. Barjele se tîrîie ciudat printre cîm-puri sau prin canalele as-cunse de maluri de pămînt şi vegetaţie, împrăştiate la nesfîrşit între metropolă şi ferme. Barjele aduc chimi-cale şi combustibil, piatră şi ciment şi mărfuri de lux. Se întorc în oraş printre hect-arele cultivate presărate cu sate, cu case mari şi cu mori, încărcate cu saci de grîne şi carne.Transportul nu încetează nici o clipă. Noul Crobuzon nu se mai satură.

Malul nordic al Marelui Ca-tran este mai sălbatic. Este o întindere lungă cu tufe şi mlaştini. Se împrăştie pe mai mult de o sută douăzeci de kilometri, pînă ce poalele munţilor scunzi care se furişează dinspre vest o închide com-plet. Înconjurată de rîu, de munţi şi de mare, cîmpia stîncoasă este goală. Dacă

7

monotonă. Copiii lor fac din mînă agitaţi călătorilor. Din loc în loc se vede cîte o stîncărie sau un pîlc de abanos, locuri ce nu pot fi cultivate, dar cea mai mare parte a pămîntului este ara-bil.De pe punte, marinarii pot privi peste tufăriş şi peste copaci spre un şir de cîm-puri. Aici se află capătul Spirei Grînelor, bucla lungă a fermelor care alimentează ora şul. După anotimp, se pot vedea oameni în lanuri sau plivind parcelele negre sau dînd foc paielor. Barjele se tîrîie ciudat printre cîm-puri sau prin canalele as-cunse de maluri de pămînt şi vegetaţie, împrăştiate la nesfîrşit între metropolă şi ferme. Barjele aduc chimi-cale şi combustibil, piatră şi ciment şi mărfuri de lux. Se întorc în oraş printre hect-arele cultivate presărate cu sate, cu case mari şi cu mori, încărcate cu saci de grîne şi carne.Transportul nu încetează nici o clipă. Noul Crobuzon nu se mai satură.

Malul nordic al Marelui Ca-tran este mai sălbatic. Este o întindere lungă cu tufe şi mlaştini. Se împrăştie pe mai mult de o sută douăzeci de kilometri, pînă ce poalele munţilor scunzi care se furişează dinspre vest o închide com-plet. Înconjurată de rîu, de munţi şi de mare, cîmpia stîncoasă este goală. Dacă

mai există şi alte vietăţi în afară de păsări, atunci acelea se feresc de pri-viri.Bellis Coldwine s-a urcat pe o navă ce se îndrepta spre răsărit în ultimul anotimp al anului, cel al ploilor neîntre-rupte. Cîmpurile pe care le-a văzut erau o mlaştină rece. Co-pacii pe jumătate goi de frunze erau leoarcă. Siluetele lor păreau mînjite pe fundalul norilor.Mai tîrziu, cînd se gîndea la mo-mentele acelea mizerabile, Bel-lis era impresionată de detaliile pe care le ţinea minte. Îşi putea aminti formaţia unui stol de gîşte care au tre-cut peste barcă, măcăind; mirosul de sevă şi pămînt; umbra cenuşie a cerului. Îşi amintea cum cerceta desişul fără să vadă ţipenie de om. Doar dîre de fum în aerul saturat de apă şi case joase care se adăposteau de vremea urîtă.De mişcarea supusă a verdeţii sub vînt.Stătuse pe punte înfăşurată în şal, căutînd din priviri şi trăgînd cu urechea după copii care se joacă, după pescari sau după ci-neva care să-şi facă de lucru prin vreo grădină de zarzavat. Dar nu auzise decît păsări sălba tice. Singurele siluete umane pe care le zărise fuseseră sperietorile de ciori, nepăsătoare, cu aspect rudimentar.Nu fusese o călătorie lungă, dar amint-irea ei o umplea ca o infecţie. Se simţise legată temporal de oraşul de dinapoia ei, astfel că minutele se întinseseră pe măsură ce se îndepărtase, tot mai lente, lungind mica ei călătorie.Apoi firul timpului pocnise şi se trezise catapultată aici, acum, singură şi departe de casă.Mult mai tîrziu, pe cînd se afla la kilometri în-tregi de locurile cunoscute, B e l l i s

8citeste mai mult pe www.dozazilnica.ro

se trezise, uimită că nu la oraşul în sine, casa ei pentru mai mult de patruzeci de ani, visase ea. Ci la bucata aceea mică de rîu, la coridorul acela bătut de ploi şi vînt care o înconjurase preţ de mai puţin de o jumătate de zi.

Într-o baltă liniştită la cîteva sute de metri de ţărmul stîncos al Golfului de Fier, erau ancorate trei corăbii decrepite. Ancorele lor erau înfipte adînc în mîl. Lanţurile de care se ţineau erau acoperite de scoici de-puse în ani de zile.Nu erau potrivite pentru o călătorie pe mare, mînjite cu catran, cu structuri mari de lemn construite precar la pupa şi pro-ra. Catargele nu erau decît nişte cioturi. Coşurile de fum erau reci şi pătate cu guano vechi.Corăbiile erau apropiate una de alta. Erau încon jurate cu balize legate între ele cu lanţuri ghimpate, deasupra şi dedesubtul apei. Cele trei corăbii vechi erau încarcer-ate în bucăţica lor de mare, nemişcate de vreun curent.Atrăgeau privirea. Erau urmăriţi.Pe o altă corabie la ceva depărtare, Bel-lis se ridică în dreptul hubloului ei şi le privi, aşa cum mai făcuse de cîteva ori în ultimele ore. Înfăşură braţele strîns sub piept şi se aplecă spre geam. Cuşeta ei părea nemişcată. Mişcarea mării de sub ea era lentă şi destul de uşoară ca să fie imperceptibilă.Cerul era de culoarea cremenei şi plin de apă. Linia ţărmului şi dealurile stîncoase ce mărgineau Golful de Fier păreau uzate şi foarte reci, presărate cu alge şi ferigi de mare palide.Acele namile de lemn de pe apă erau cele mai întu necate lucruri vizibile.Bellis se aşeză încet pe pat şi luă în mînă scrisoarea. Era scrisă ca un jurnal, cu para-grafele separate cu date calendaristice. În timp ce citea ceea ce scrisese ultima dată, deschise o cutie de tablă în care se aflau ţigări răsucite şi chibrituri. Îşi aprinse una

şi trase adînc fumul în piept, scoase un stilou din buzunar şi adăugă cîteva cuvinte cu o mînă hotărîtă înainte să sufle fumul.Cranii, 26 Rinden 1779. La bordul Terpsi-chorieiA trecut aproape o săptămînă de cînd am părăsit cheiul din Tarmuth şi mă bucur că am plecat. Este un oraş urît, violent.Mi-am petrecut nopţile înăuntru, după cum am fost sfătuită, dar pe timpul zilei am făcut ce am vrut. Am văzut cum e locul acela. Este îngust ca o panglică, o fîşie de clădiri industriale ce se întinde pe vreun kilometru şi jumătate la nord şi la sud de estuar, tăiată în două de apă. În fiecare zi, celor cîtorva mii de locuitori li se alătură o mulţime uriaşă care vine dinspre oraş în zori, ajungînd la lucru din Noul Crobuzon cu barca sau cu căruţa. În fiecare noapte, barurile şi bordelurile sînt pline de marinari venetici în permisie.Mi s-a spus că navele cu reputaţie călătoresc cei cîţiva kilometri în plus pînă în Noul Crobuzon, ca să descarce în do-curile din Kelltree. Docurile din Tarmuth nu au lucrat la mai mult de jumătate din capacitate de două sute de ani încoace. Doar vasele cu aburi jerpelite şi piraţii ce mai descarcă acolo - cargoul lor va ajunge şi el în oraş, dar nu au nici timpul nici banii necesari parcurgerii distanţei şi plăţii taxelor impuse de oficialităţi.Întotdeauna există nave. Golful de Fier e plin de corăbii - întorcîndu-se din călătorii lungi sau adăpostindu-se de marea capricioasă. Corăbii negustoreşti din Gnur Kett şi Khadoh şi Shankell, în drumul lor spre sau dinspre Noul Crobuzon, acostate destul de aproape de Tarmuth pentru ca echipajul să se poată relaxa. Uneori, de-parte în mijlocul golfului, am zărit balauri de mare scoşi din hamurile corăbiilor-care, jucîndu-se şi vînînd.Economia Tarmuth-ului se bazează pe mai mult decît prostituţie şi piraterie. Oraşul e plin de zone industriale şi depoz-ite. Trăieşte aşa cum a făcut-o de secole,

9

10citeste mai mult pe www.dozazilnica.ro

din construcţia navelor. Linia ţărmului este presărată cu docuri, cu şine de lansare ca o pădure ciudată de bîrne verticale. În un-ele docuri se văd siluetele fantomatice ale corăbiilor pe jumătate termi nate. Lucrul este neîncetat, zgomotos şi murdar.Străzile sînt străbătute în toate direcţiile de mici căi ferate private pe care se transportă lemn sau combusti bil sau al-tele dintr-o parte a oraşului în alta. Fie-care companie şi-a construit propria linie pentru a se conecta la diferite puncte de interes şi fiecare este păzită cu străşnicie. Oraşul este o încîlceală de linii ferate, toate repetînd aceleaşi trasee.Nu ştiu dacă cunoşti aceste lucruri. Nu ştiu dacă ai vizitat acest oraş.Lumea de aici are o relaţie ambivalentă cu Noul Crobuzon. Tarmuth nu ar rezista nici o zi fără patro najul capitalei. Ei ştiu asta şi nu le convine. Independenţa lor este o închipuire.A trebuit să stau acolo aproape trei săptămîni. Căpitanul Terpsichoriei a fost şocat cînd i-am spus că am să mă urc la bord direct din Tarmuth, în loc să călătoresc cu el din Noul Crobuzon, dar am insistat, pentru că nu se putea altfel. Poziţia mea pe navă depin dea de cunoaşterea limbii homorilor din Salkrikaltor, iar eu am minţit cînd am spus că o ştiu. Am avut mai puţin de o lună la dispoziţie pînă la ridicarea an-corei, timp în care a trebuit să transform minciuna în adevăr.Mi-am făcut aranjamente. Mi-am petrecut timpul în Tarmuth în compania lui Marik-katch, un homor înţelept care a acceptat să-mi fie profesor. În fiecare zi am mers în canalele sărate din cartierul homorilor. Am stat pe balconul scund care îi înconjoară camera şi el îşi aşeza burta cu carapace pe o piesă de mobilier scufundată şi se scărpina pe pieptul de om, ţinîndu-mi dis-cursuri de pe apă.A fost greu. El nu ştia să citească. Nu

era un profesor cu

experienţă. Stătea în oraş numai pentru că fusese schilodit de un prădător care îi smulsese toate picioarele de pe partea stîngă, în afară de unul, aşa că nu mai putea vîna nici măcar peştele cel mai leneş din Golful de Fier. Ar fi o poveste mai frumoasă dacă aş spune că mi-era drag, că era un bătrîn simpatic şi politicos, dar nu era decît un rahat şi mă plictisea. Cu toate astea, nu m-am putut plînge. Nu am avut de ales, a trebuit să mă adun, să fac nişte vrăji de concentrare, să mă cu-fund în transa lingvistică (şi vai! ce greu a fost! am stat cufundată atît de mult încît mintea mi s-a balo nat!) şi să sorb fiecare cuvînt pe care mi-l oferea.Am făcut totul pe fugă, nesistematic - o amestecă tură întreagă - dar în momen-tul în care Terpsichoria a acostat în port cunoşteam bine limba aceea chiţcăită.L-am lăsat pe amărîtul acela în apa lui stătută, mi-am încheiat socotelile în oraş şi m-am mutat în ca bina mea - cabina din care îţi scriu.Am ridicat pînzele din portul din Tarmuth în dimi neaţa de Prafuri, îndreptîndu-ne încet spre ţărmurile sudice pustii ale Golfului de Fier, la treizeci de kilo metri de oraş. Am zărit nave, în formaţii bine gîn dite, plasate în puncte strategice de-a lungul ţărmului, în locuri stîncoase sau mascate de păduri de pini. Nimeni nu vorbea despre ele. Ştiu că sînt nave ale guvernului din Noul Crobuzon. Mercenari şi de-alde ăştia.Acum e ziua de Cranii.În ziua de Lanţuri am reuşit să-l conving pe căpitan să mă lase să cobor pe uscat şi mi-am petrecut dimineaţa pe ţărm. Golful de Fier este plicticos, dar orice e mai bun decît corabia aceea blestemată. Încep să mă îndoiesc că situaţia este mai bună decît în Tarmuth. Îmi vine să înnebunesc din pricina valurilor neîncetate, idioate.Doi marinari taciturni m-au adus la mal cu o barcă cu vîsle, privind fără milă cum păşesc peste margine şi străbat ultimii metri prin apa îngheţată. Cizmele îmi sînt

11

şi acum ţepene şi pătate cu sare.M-am aşezat pe pietriş şi am ar-uncat pietre în apă. Am citit un ro-man lung şi slab pe care l-am găsit la bord. Am privit corabia. Este ancorată mai aproape de închi sori, astfel încît căpitanul să se poată întîlni mai uşor cu paznicii. Am privit şi navele-închisori. Nu se vedea nici o mişcare pe punţi, nici în spatele hublourilor. Nici odată nu se mişca nimic.Mă jur, nu ştiu dacă pot să o fac pînă la capăt. Mi-e dor de tine şi de Noul Crobuzon.Îmi amintesc de călătoria mea.Este greu de crezut că de la oraş la marea asta uitată de dumnezeu nu sînt decît cincisprezece kilometri.

La uşa cabinei strîmte se auzi o bătaie. Bellis ţuguie buzele şi scutură hîrtia pentru a usca cernea-la. Fără să se grăbească, o împături şi o puse la loc în cufărul în care îşi ţinea toate lucrurile. Îşi ridică ge-nunchii puţin mai sus şi se jucă cu stiloul, urmărind din priviri uşa care se deschidea.În prag se ivi o călugăriţă, cu mîinile prinse de ca naturile uşii.- Domnişoară Coldwine, spuse ea cu glas nesigur. Pot să intru?- E şi cabina ta, Soră, spuse liniştită Bellis.Se juca cu stiloul între degete. Era un truc pe care îl învăţase la univer-sitate.Sora Meriope înaintă puţin şi se aşeză pe singurul scaun din cabină. Îşi netezi cutele robei ruginii şi îşi pipăi broboada.- Au trecut cîteva zile de cînd sîntem colege de cabină, domnişoară Coldwine, începu sora Meriope, şi nu simt... că te cunosc mai bine. Şi aş dori ca această situaţie să

nu mai contin-ue. De vreme ce urmează să călătorim şi să locuim împreună multe săptămîni... o apropiere mai mare în-tre noi ar face ca zilele să treacă mai uşor...Vocea i se poticni şi porni să-şi frîngă mîinile.Bellis o privi fără să mişte. Fără să vrea, simţi o urmă de milă dispreţuitoare. Se putea vedea cu ochii sorei Meriope: ascuţită la faţă, aspră, slabă. Palidă. Cu buzele şi părul vop-site în vineţiul rece al vînătăilor. Înaltă şi neiertătoare.Nu simţi că mă cunoşti mai bine, soră, gîndi ea, pentru că nu ţi-am adresat nici douăzeci de cuvinte de o săptămînă încoace şi pentru că nu mă uit la tine decît dacă îmi vorbeşti, iar atunci mă uit la tine pînă te fac să taci. Oftă. Meriope era handicapată de profesia ei. Bellis şi-o putea imagina scriind în jurnal „Domnişoara Coldwine este tăcută, dar ştiu că o să ajung să o iubesc ca pe o soră“. Nu mă ame-stec cu tine, gîndi Bellis. N-am să devin confidenta ta. N-am să te izbăvesc de cine ştie ce tragedie de mahala care te-a adus aici.Bellis o cercetă din priviri pe sora Meriope fără să scoată nici un cuvînt.Cînd se prezentase pen-tru prima dată, Meriope pre tinsese că se îndreaptă spre colo-nii pentru a ridica o biserică, pentru a adu -

12citeste mai mult pe www.dozazilnica.ro

na prozeliţi întru slava lui Darioch şi GurăMultă. O spusese trăgîndu-şi nasul şi privind pe furiş, stupid de neconvingător. Bellis nu ştia de ce fusese trimisă Meriope în Nova Esperium, dar la mijloc trebuia să fie ceva putred, poate că avusese vreun ghi nion, poate fusese alungată, poate că încălcase vreun jurămînt idiot de-al călugăriţelor.Aruncă o privire spre pîntecele lui Meri-ope, căutînd vreo umflătură sub sutana largă. Asta ar fi fost cea mai plauzibilă explicaţie. Fiicele lui Darioch trebuiau să se îndepărteze de plăcerile senzuale.N-o să joc rolul de confesor de rezervă, gîndi Bellis. Am pe cap propriul meu exil.- Soră, spuse ea. Mi-e teamă că m-ai prins într-un moment în care am de lucru. Re-gret să spun că nu am timp de plezanterii. Poate altă dată.Se enervă din pricina acestei ultime mici concesii care, oricum, nu avea nici un efect. Meriope era înfrîntă.- Căpitanul doreşte să te vadă, spuse călugăriţa, cu voce înfundată şi oropsită. În cabina lui, la ora şase.Se retrase spre uşă ca un cîine bătut.Bellis oftă şi înjură încet. Îşi aprinse o altă ţigară şi o fumă pînă la capăt. Se strînse tare de pielea dintre sprîncene înainte de a scoate din nou scrisoarea.„Am să înnebunesc“, scrise ea cu iuţeală, „dacă blestemata asta de călugăriţă nu încetează să se gudure pe lîngă mine şi nu mă lasă în pace. Să mă ferească sfîntul. Zeii n-au ce căuta pe corabia asta.“

Se făcuse întuneric cînd Bellis răspunse chemării căpitanului.Cabina îi servea şi de birou. Era mică şi plăcut decorată cu lemn negru şi alamă. Pe pereţi se vedeau cîteva tablouri şi poze despre care Bellis, după o privire scurtă, ştia că nu aparţineau căpitanului, ci rămăseseră acolo de cînd fusese cumpărat vasul.Căpitanul Myzovic îi făcu un semn să se

aşeze.- Domnişoară Coldwine, spuse el în timp ce ea îşi găsea locul. Sper că este satisfăcătoare cazarea. Hrana? Echipa-jul? Bine bine.Se uită iute peste hîrtiile de pe birou.- Aş vrea să ridic vreo două probleme, domnişoară Coldwine, spuse el şi se lăsă pe spate în scaun.Ea aşteptă cu privirea aţintită asupra lui. Căpitanul era un bărbat chipeş, cu chip aspru, la vreo cincizeci de ani. Uniforma lui era curată şi călcată, ceea ce nu se ve-dea la toţi căpitanii de corăbii. Bellis nu ştia dacă ar fi fost mai avatajos pentru ea să îi înfrunte calm privirea sau să se uite în altă parte cu modestie prefăcută.- Domnişoară Coldwine, nu am vorbit foarte mult despre îndatoririle dumitale, spuse el calm. Am să te tratez, fireşte, ca pe o doamnă. Trebuie să ştii că nu am obiceiul să angajez persoane de sexul dumitale, iar dacă autorităţile din Esperium nu ar fi fost impresionate de dosarul şi referinţele dumitale, pot să te asigur...Lăsă fraza în suspensie.- Nu doresc să te fac să te simţi stînjenită. Locuieşti în cabinele pasagerilor. Mănînci în cantina pasagerilor. Cu toate acestea, după cum ştii, nu eşti un pasager care îşi plăteşte călătoria. Eşti o angajată. Ai fost angajată de agenţii coloniei Nova Espe-rium şi pe durata acestei călătorii eu sînt reprezentantul lor. Deşi asta nu are nici o importanţă pentru sora Meriope, pentru doctorul Tearfly sau ceilalţi, pentru tine... eu sînt patronul. Fi reşte, nu faci parte din echipaj, continuă el. N-o să-ţi dau ordine cum le dau lor. Dacă preferi, eu doar am să-ţi solicit serviciile. Dar trebuie să insist ca aceste soli citări să fie duse la îndeplin-ire.Se studiară unul pe celălalt.- Acum, spuse el pe un ton ceva mai relax-at, nu prevăd să apară vreo pretenţie nela-locul ei. Majoritatea echipajului provine din Noul Crobuzon sau din Spira Grînelor,

13

dintre aceia care nu vorbesc perfect limba ragamoll. Abia în Salkrikaltor o să am ne-voie de dum neata pentru prima oară şi ne mai trebuie vreo săptă mînă să ajungem pînă acolo, aşa că ai destul timp să te re-laxezi şi să-i cunoşti pe ceilalţi pasageri. Ridicăm ancora mîine dimineaţă devreme. Nu mă îndoiesc că vom fi plecaţi deja atunci cînd te vei trezi.- Mîine? spuse BellisEra primul cuvînt pe care îl scotea de cînd intrase.Căpitanul o privi tăios.- Da. E vreo problemă?- La început, căpitane, rosti ea fără nici o inflexi une în glas, mi-aţi spus că o să plecăm în ziua de Prafuri.- Aşa este, domnişoară Coldwine, dar m-am răz gîn dit. Am terminat actele mult mai repede decît m-am aşteptat, iar tovarăşii mei ofiţeri sînt gata să transfere prizonierii în seara aceasta. Ridicăm an-cora mîine.- Am sperat să mă întorc în oraş, să trimit o scri soare, spuse Bellis, fără să ridice vocea. O scrisoare importantă pentru un prieten din Noul Crobuzon.- Nici nu intră în discuţie, spuse căpitanul. Nu se poate. Nu mai pierd alte zile pe aici.Bellis rămase liniştită. Nu era intimidată de acest bărbat, dar nu avea nici o putere asupra lui, absolut nici una. Încerca să descopere o metodă prin care să-i atragă simpatia, să-l facă să fie de partea ei.- Domnişoară Coldwine, spuse el brusc, spre sur priza ei cu o voce ceva mai blîndă. Mi-e teamă că lucrurile s-au pus deja în mişcare. Dacă doreşti, pot da scrisoarea dumitale locotenentului-paznic Catarrs, dar nu pot garanta cu mîna pe inimă că este o persoană de încredere. Vei avea ocazia să trimiţi scrisoarea cînd ajungem în Salkrika-ltor. Chiar dacă nu este nici o corabie spre Noul Crobuzon ancorată acolo, există un depozit la care toţi căpitanii au chei, pentru a avea acces la informaţii, spaţiu de de-pozitare şi poştă. Lasă scrisoarea acolo.

Va fi luată de prima corabie care se înto-arce acasă. Nu va întîrzia prea mult. Din asta ai putea să înveţi ceva, domnişoară Coldwine, adăugă el. Pe mare nu-ţi poţi permite să pierzi timpul. Aminteşte-ţi: să nu aştepţi.Bellis mai rămase o clipă, dar pentru că nu mai era nimic de făcut, strînse din buze şi plecă.

Rămase multă vreme sub cerul rece al Golfului de Fier. Stelele nu se vedeau; luna şi fiicele ei, cei doi mici sateliţi, se vedeau în ceaţă. Bellis se plimbă, încordată din pricina răcorii, şi urcă puţinele trepte spre partea din faţă a corăbiei, îndreptîndu-se spre bompres.Bellis se prinse de balustrada de fier şi se ridică pe vîrfuri. Abia reuşea să zărească ceva peste marea lipsită de lumină.Înapoia ei, zgomotele echipajului erau es-tompate. Ceva mai departe, vedea două puncte roşii de lumină: o torţă pe puntea unei nave-închisoare şi reflexia ei în apa neagră.Din postul de pe catarg sau de undeva de pe velatură, dintr-un loc nelămurit aflat la vreo treizeci de metri deasupra ei, Bellis auzea o melodie cîntată din gură. Nu era un refren imbecil aşa cum auzise în Tar-muth. Era o melodie lentă şi complicată.O să trebuiască să mai aştepţi pentru scrisoarea ta, mormăi Bellis pentru sine, aplecată deasupra apei. O să trebuiască să mai aştepţi pînă o să ai veşti de la mine. O să trebuiască să ai răbdare pînă ce ajung în ţinutul homorilor.Privi în noapte pînă ce dispăru şi ultima lin-ie de demarcaţie dintre ţărm, mare şi cer. Apoi, răsfăţată de întuneric, se îndreptă agale spre pupa, spre uşile înguste şi cori-doarele înclinate ducînd spre cabina ei, o fărîmă de spaţiu ca un defect în construcţia navei.(Mai tîrziu, la ora cea mai răcoroasă, cora-bia prinse o mişcare ciudată şi ea se foi în cuşetă şi îşi trase pătura pînă la gît,

14citeste mai mult pe www.dozazilnica.ro

dîndu-şi seama printre vise că urca la bord încărcătura vie.)

Sînt obosit aici în întuneric şi sînt plin de puroi.Pielea mi-e plină şi e întinsă să pocnească, n-o pot atinge fără să mă doară. Sînt in-fectat. Mă doare să mă ating şi mă ating peste tot ca să fiu sigur că mă doare şi că nu am amorţit încă.Dar sînt mulţumit măcar că prin vine îmi curge încă sînge. Mă caut de coji şi sînt plin peste tot şi mă doare. Asta mă mai linişteşte chiar dacă mă doare rău.

Au venit după noi pe întuneric cînd e linişte şi nu se aude nici un pescăruş. Deschid uşile şi aprind lumini să ne vadă. Mai că-mi e ruşine să văd cum ne-am lăsat de izbelişte pînă ne-a cotropit jegul.Nu pot să văd dincolo de luminile lor.Acolo unde stăm înghesuiţi unul în altul ne bat să ne despartă şi eu îmi înfăşor braţele peste spasmul care îmi cuprinde pîntecele în timp ce încep să ne mîne.Trecem prin coridoare mînjite cu gudron şi săli ale motoarelor şi tremur tot că ştiu ce se petrece. Şi sînt mai breaz, mai iute decît cei vîrstnici care se apleacă de spate şi tuşesc şi scuipă şi se tem să se mişte.După asta o luăm în sus şi sînt înghiţit de frigul care se prăvale din întuneric şi măi să fie sîntem afară.

Afară. Am tîmpit. Am tîmpit de fericire. A trecut multă vreme.Ne luăm în braţe, strînşi laolaltă ca nişte troglodiţi sau ca nişte trînşi chiori. Bătrînii se înspăimîntă că nu mai sînt pereţi sau margini, se tem de mişcarea răcorii, de apă şi de aer.Aş putea să ţip zei ajutaţi-mă. Aş putea.E beznă, dar eu tot pot să văd dealurile şi apa şi pot să văd norii. Văd închisori în toate părţile care se leagănă ca nişte bărci de pescari. Sfinte GurăMultă văd nori.Să fiu al naibii că îngîn de parcă aş legăna

un copil. Îngînatul ăsta e pentru mine.Acum ne mînă ca pe vite cu lanţuri zornăitoare, uzi băşinoşi miraţi, pe punte împiedicaţi de greutatea trupu lui şi de fiare, spre un pod de frînghii care se leagănă. Şi ne grăbesc peste el, unul cîte unul, şi fie-care se opreşte o clipă la jumătatea podu-lui care se apleacă spre apă, cu gîndurile clare ca o explozie chimică.Se gîndesc să sară.În apa golfului.Dar pereţii de plasă ai podului sînt înalţi şi sîrma ghimpată ne ţine pe loc şi trupurile noastre amărîte sînt îndurerate şi slabe şi fiecare pe rînd cedează şi continuă şi trece apa spre cealaltă navă.Şi eu mă opresc la rîndul meu, ca şi ceilalţi. Asemeni lor, mi-e frică şi mie.

Apoi simt o nouă punte sub picioare, oţel frecat şi curăţat, vibrînd din pricina mo-toarelor şi alte coridoare şi clinchet de chei şi la sfîrşit o altă cameră fără lumină unde ne prăbuşim epuizaţi de schimbare şi ne ridicăm încet să vedem cine sînt noii noştri vecini. În jurul meu încep certurile şuierate şi necazurile şi bătăile şi vră jelile şi siluirile care sînt politica noastră de zi cu zi. Se for mează noi alianţe. Noi ierarhii.Stau deoparte o vreme în umbră.Încă mă mai gîndesc la clipa aceea în care am ieşit în noapte. E ca un chihlimbar. Sînt o gîză în chihlimbar. Mă prinde în capcană, dar să fiu al naibii dacă nu mă face să arăt bine.Acum am o altă casă. Am să retrăiesc acel moment cît pot de mult, pînă ce amintirea o să se topească şi atunci am să ies şi am să mă mut în locul ăsta nou în care stăm.Undeva nişte ţevi duduie ca nişte ciocane uriaşe.

Sfârşitul fragmentului.

15

16citeste mai mult pe www.dozazilnica.ro

Continuare din numarul 2

SASE

Sună telefonul. Parcă acest coşmar nu se mai termină. Mîrîie o înjurătură în barbă şi încearcă să localizeze sunetul. Nu este mobilul, ci telefonul fix din cameră.- Da? mormăie ameţit.- Stelios?- Da!- Stelios, dă-te jos din pat, fă un duş şi îmbracă-te. Te aştept jos în 10-15 minute. Te rog, grăbeşte-te.Rămîne cu receptorul în mînă. De mult nu l-a mai luat cineva chiar aşa din scurt. Oare de cînd? Din armată? Sau fosta soacră? Nevasta? Vocea lui Iannis părea însă foarte îngrijorată, aşa încît se execută fără alte gînduri sau comentarii.Încă e dimineaţă devreme şi e răcoare. În holul hotelului, grecul îl aşteaptă în picio-are. Hainele mototolite şi ochii umflaţi. Este vizibil agitat. Îşi strîng mîinile în fugă.- Hai la maşină. Îţi explic pe drum. Mer-

gem la Katerini, la sediul central. Acolo au toate echipamentele necesare.Automobilul este acelaşi. Iannis con-duce atent, dar nervos. Priveşte fix, doar înainte. Geamul din stînga e deschis pînă jos şi curentul de aer le biciue feţele for-ţîndu-l să se trezească mai repede.- Te rog să mă scuzi pentru exprimare. Cred că am fost cam nepoliticos. M-a luat apa.- Nu-i nimic. Dacă trebuie...- Sînt cam surescitat!- Ce s-a întîmplat?- Au dispărut toţi.- Care toţi?- Toţi! Daniel Manole împreună cu Pope-scu şi ne-vastă-sa; prietena victimei, Ga-lia nu-mai-ştiu-cum şi, culmea, chiar şi Puşkin, tipul de la Serviciul Federal rus.- Unde au dispărut?- Dacă aş şti, nu aş fi în starea asta!- Am spus o tîmpenie. Scuze.- Asta-i bună! Te mai şi scuzi.- Cum ai aflat?- Am trimis un coleg să-i convoace pe cei

Bogdan HribFiliera greceasca (partea a treia)

Bogdan Hrib (1966) este jurnalist si editor. A publicat fotoreportaje si anchete la inceputul anilor 90, apoi in 1993 a fondat Editura Tritonic. A tinut prelegeri despre fotojurnalism si despre editarea de carte. Stelian Munteanu, personajul principal al romanului, este ca si el un fost jurnalist fortat sa se adapteze unor situatii noi.

17

trei români azi pe la prînz la o discuţie finală. Mă gîndeam că mai pică vreun indiciu. Nu mai erau acolo! Apoi am vrut să vorbesc şi cu Galia despre victimă şi barul din Bucureşti în care dansează. La Themis la recepţie mi-au spus că aseară tîrziu au plătit camerele şi după miezul nopţii şi-au încărcat bagajele în maşină şi au roit-o. Nu se ştie unde. Galia a plecat la o petrecere şi nu s-a mai întors la hotel. Evident că i-a prostit pe agenţii mei sta-giari.- Crezi că a vrut să se ascundă? Sau doar s-a distrat?- Nu ştiu. Cert e că nu ştim unde se află acum.- E încă devreme. Poate apare.- Sper. Sînt îngrijorat. Nu şi-a luat bagajele şi nu s-a întors să se schimbe. Camera a fost plătită. A fugit sau a fost răpită?- Nu văd nici un motiv de fugă!- Nici eu. Îmi doresc să nu avem o a doua victimă.- Doamne fereşte! Dar Galia nu avea nici o blană, nu văd mobilul.- Criminalul poate crede că ştie prea multe. Dacă a intrat în panică, e în stare de orice gest.- Dar ieşirile din ţară?- Nu ştiu. Am încercat să blochez toate variantele, dar rămîn destule neacoperite. Nu pot să-i emit mandat. Nu am motiv le-gal. Încă.- Şi tipul de la Serviciul Federal?- El a fost chiar simpatic. Mi-a trimis un e-mail pe adresa mea de la sediu: „Prob-leme urgente. Plec. Vă contactez cît pot de repede. Pe curînd. Mihail Ser-gheevici Puşkin”.- Şi a plecat!- Exact. Fără alt comentariu. Habar n-am de unde avea adresa.- S-a descurcat. Doar nu e secretă.- Minunat! Acum am rămas singuri, fără nici un suspect.- Aveai vreo bănuială legată de Puşkin?- L-am verificat pe reţeaua noastră. La

Interpol. Ca acoperire, este ziarist. De fapt este consilier pe probleme externe. Cunoaşte toată Europa şi şase limbi străine. Date prea multe nu am despre el. Nu mi se permite accesul mai adînc. Poate fi orice!- Chiar contrabandist şi ucigaş?- Nu fac presupuneri; oricum, nu aveam nimic împotriva lui. O fi fost chemat înapoi în Rusia. Poate că a renunţat la investigaţii.- Mă îndoiesc. Iannis, crede-mă, fostul KGB nu renunţă prea uşor, chiar dacă acum îşi zice altfel. E sigur pe undeva prin jur. O să apară cînd nu ne aşteptăm.Maşina intră în Katerini. Micul oraş este deja aglomerat şi poliţistul cuplează giro-farul şi sirena. Sunetul ei lung răsună ca un cîntec de jale.

Şalupa se apropie de ţărm.Soarele arde. Nici un nor. Portul e încre-menit. Insula Skiatos încă nu s-a trezit la viaţă. Ambarcaţiunea nu atrage atenţia prin nimic, are pavilion grecesc, este botezată Thalia şi are portul de înregis-trare Pireu. Nu pare prea nouă. De altfel şi pe vopseaua albastră care o acoperă, ici-colo se zăresc pete de rugină, iar mo-torul duduie arătîndu-şi bătrîneţea. În ca-bina de comandă cu un geam crăpat şi un poster decolorat lipit pe o parte în chip de parasolar, se află un singur om, avînd un aer absolut obişnuit.Mihail Sergheevici Puşkin stinge încă un Dunhill în scrumiera murdară din dreapta timonei şi se pregăteşte de acostare.Să o cobor pe ţărm neobservată va fi mai greu decît a fost să o conving să urce pe şalupă. Oricum, mai are cîteva ore bune de somn. Va trebui să găsesc o metodă pentru ca manevra să nu pară suspectă. Dacă o fi cineva prin preajmă curios...Într-o cabină confortabilă, Galia, îmbrăcată super elegant, dar cu părul în dezordine şi sandalele aruncate într-un colţ, doarme adînc, ca după beţie. Ea nu a avut nici o

18citeste mai mult pe www.dozazilnica.ro

vină, somniferul a doborît-o imediat.

În centrul de comunicaţii de la Katerini nu este prea multă lume şi e foarte linişte. Locotenentul s-a instalat în faţa unui computer şi tastează febril. Munteanu a rămas afară pe hol, la un sandviş cu multă pîine şi o cafea leşinată de la au-tomat. Ar fi fost inutil să participe şi el la discuţie; nu înţelege greaca.Iannis a conectat întreaga reţea audio-video.- Puteţi să-mi spuneţi dacă au existat probleme noaptea trecută?- La punctele de frontieră nu a fost semnalată nici una dintre persoanele căutate.- Inclusiv aeroporturile?- Bineînţeles.- Pe mare?- Traficul obişnuit. Nici o ieşire din apele teritoriale.- Vase de croazieră?- Nu a plecat nici unul încă. Au sosit şapte; unul la Salonic, două la.- Nu mă interesează. Dar ambarcaţiuni de agrement?- Doar în apele teritoriale.- Nimic suspect?- Nu. Sau poate doar...- Te ascult.- Clochard, înmatriculat la Nisa. A ieşit din port la 3 dimineaţa. Mi se pare cam devreme chiar şi pentru pescuit.- Cine era la bord?- Nu ştiu. Punctul de control doar l-a în-registrat!- Cui aparţine?- Unui cetăţean francez: Jacques Col-bert.- Din ce port a plecat?- Din Halkidiki, portul de agreement Akti Sani.- Poate fi urmărit prin radar?

- Bineînţeles. Să-l oprim?- Nu încă. Nu ştiu ex-

act cine se

află la bord. Să nu comitem o eroare. Urmăriţi-l în continuare şi raportaţi dacă apare o altă navă.- Căutaţi ceva anume?- Nu. Din nefericire, nu ştiu ce caut.- Vasul navighează încă în apele terito-riale. Nu se grăbeşte. Viteza constantă 16 noduri. Direcţia: sud. Va mai putea fi interceptat maximum opt ore. Ce facem?- Nimic. Supravegheaţi-l discret. Revin cu precizări cît pot de repede.- Am înţeles.Iese din încăpere şi dă nas în nas cu Ste-lian care, plictisit, măsura holul cu paşi mici.- Ai găsit ceva?- Nu ştiu. Un iaht francez a plecat dintr-un port din Halkidiki acum cîteva ore. În rest, nici o mişcare la frontiere.- Se ascund pe undeva!- Nu înţeleg. Pentru ce toată graba asta? De ce au dispărut cu toţii?Munteanu ridică din umeri. Chiar nu e meseria mea! Oricît încerc eu să fac pe marele detectiv, am prea puţine cunoştinţe despre metodele poliţiei. Şi ce dacă am lucrat ca jurnalist, asta nu înseamnă că...?Uşa se deschide din nou brusc şi un tînar i se adresează repezit grecului:- Domnule, avem veşti.Theodopoulos dispare înăuntru. Se înto-arce peste mai puţin de un minut.- Ei sînt!- Cine?- Cei doi, Popescu şi Manole. Am avut contact vizual. Au trecut pe lîngă o vedetă militară. Au fost scanaţi şi le-au comparat portretele. Ei sînt cu siguranţă.- Dar de unde aveai pozele lor?- De pe actele de identitate, le-am cerut de la ser-vicul de evidenţă a populaţiei, de la Bucureşti. Mi le-au trimis pe loc.- Incredibil! N-am ştiut că se poate.- Se pot multe... tehnologia permite. Cu oamenii avem probleme.- Aceeaşi poveste ca la noi!

19

- Ştiu, boala Balcanilor!- I-au oprit?- Nu. Vreau să le las senzaţia că nu i-am observat.- Şi îi laşi să iasă din ţară?- Dacă aş şti încotro navighează... Dar e mai bine să-i urmărim de la distanţă.- Despre ceilalţi ai noutăţi?- Nu. Sper că sînt undeva în Grecia. Puşkin se poate face nevăzut, e specialist. Galia rămîne problema. Mai aştept pînă seara şi, dacă nu apare, o dau în urmărire generală. Totuşi în cazul ei nu am motive. E greu al naibii. Şi mai e şi sezon turistic!

Vasul Clochard este nou şi dotat cu aparatură de ultimă generaţie. O bijuterie albă, scumpă - comandă specială, cu livrare după şase luni - şi cu motoare puternice. Balus-trade de inox şi geamuri fumurii. Un vis pentru cei săraci, o fiflă pen-tru cei bogaţi.Şi Popescu e bogat, fără îndoială. Îşi mîngîie bărbia şi coboară co-zorocul şepcii, vizibil deranjat de soare. Priveşte fix înainte şi ochii de un gri-albăstrui au nuanţe metalice. O expresie rece şi impenetrabilă.Un vagabond de lux pentru zile de vacanţă şi un mijloc de evadare rapidă în caz de urgenţă. Fără bar-ca asta nu reuşeam să-l scot pe frate-su din mîna grecilor!Îl conduce cu uşurinţă şi cu multă pricepere. Brusc se simte deconec-tat. Marea îl linişteşte. Spaţiile de-schise. Liberatea. Îşi luase brevetul de navigaţie cu vreo douăzeci de ani în urmă, pe vremea celuilalt regim. I-a cam speriat pe Dan şi pe Nora cu plecarea asta pripită, dar trebuia să încerce să-i scoată din ţară. Era sigur că la frontiera

terestră sau la aeroporturi se putea găsi un pretext ca să fie opriţi. Vorbise la telefon cu avocatul lui. Daniel putea fi în orice clipă reţinut, pentru alte declaraţii, 24 sau 48 de ore. Singura soluţie era să-l scoată din ţară. El era capul familiei şi avea această răspundere.Brusc, tresare. Prea tîrziu.Observă vedeta militară foarte aproape. Prea aproape. Deşi radarul funcţiona perfect şi i-a indicat că se va întîlni cu o altă ambarcaţiune. Clipe de neatenţie. Totul se plăteşte. Orice mică bucurie. N-a mai avut timp să-i avertizeze pe cei doi fraţi care se prăjeau la soare pe şezlongurile de la prova. Sclipirea unui instrument optic pe puntea de comandă şi bănuiala că au fost identificaţi. Se joacă de-a şoarecele şi pisica pentru că nu ştiu exact pe cine caută. Dar pînă se vor hotărî, voi fi departe, Daniel poate să stea liniştit.

Arşiţa este la maximum. Atmos-fera fierbinte e solidă. Nu se mai poate respira. Chiar şi briza anemică frige orice atinge în drumul ei. Obloanele s-au închis, apa-ratele de aer condiţionat funcţionează din plin, străzile sînt pustii şi terasele sînt goale. În port nu se mişcă nimic. Sau aproape nimic.De pe u n

20citeste mai mult pe www.dozazilnica.ro

vas grecesc de pescuit, ancorat aproape de capătul cheiului, coboară cu un vaiet lung de jale, atîrnată de un scripete neuns din război, o motocicletă cu ataş. Este bineînţeles veche şi are o culoare incertă, neatrăgătoare, un fel de negru revopsit cu zgîrcenie. Este un IJ rusesc din anii ‘70. În ataş, un personaj inert cu o şapcă albă pe ochi doarme nepăsător. Nu se trezeşte nici măcar cînd motocicleta atinge solul cu o zguduitură. Un alt personaj cu haine ba-nale de pescar, uzate şi murdare de ulei şi seu, coboară pe chei, dezleagă parî-mele, se urcă în şa şi porneşte motocicleta după cîteva rateuri gălăgioase.Străzile din Skiatos sînt înguste. Moştenirea vene-fliană. Rufe întinse la uscat de-a latul străzilor, la nivelul etajului unu, şi ghivece cu muşcate. Jalnicul motor în doi timpi al motocicletei face un zgomot infernal. Mişa Puşkin este un pic crispat şi sub mustaţa de pescar grec au apărut broboane de sudoare.Dar drumul în pantă nu este lung şi ajunge cu bine la adăpost, o casă albă aproape de vîrful colinei. Obloanele sînt bătute în cuie şi clădirea pare părăsită. Galia, cu şapca pe ochi, nu s-a trezit. Deschide poarta şi intră cu motocicleta. Descuie casa. Se întoarce şi ridică, opin-tindu-se puţin, tînăra femeie. Intră înăuntru şi o aşază pe o canapea. Iese din nou şi as-cunde motocicleta sub o prelată cojită şi decolorată. Reintră şi încuie uşa.Interiorul pare la prima vedere la fel de vechi şi abandonat, dar în bucătărie tronează un frigider enorm foarte nou care bîzîie în surdină. Alături un cuptor cu microunde şi o plită electrică. O combină audio. Un amestec ciudat de vechituri prăfuite şi lucruri extrem de moderne. Temperatura este plăcută, aerul condiţionat o menţine la 18°C. Se întoarce la Galia, o aşază mai comod şi îi potriveşte capul pe o pernă moale. Scoate din frigider o sticlă de vin. Un Riesling alb de Africa de Sud. Sticla este rece şi se abureşte la contactul cu

aerul încăperii. Scoate un tirbuşon obosit, dintr-un sertar, pregăteşte un pahar de cristal ce fusese ascuns lîngă altele în bufet. Scoate dopul şi aduce din camera de zi o geantă din care extrage un laptop. Îl deschide şi toarnă vinul în pahar. Încet. Îl umple doar două treimi. Cuplează com-puterul la internet şi soarbe prima gură din vinul rece. Accesează un site. O fereastră se deschide. Tastează cu o singură mînă, în timp ce bea cu înghiţituri mici lichidul auriu. Am nevoie de un transfer. Skiatos. 7 ore. Confirmaţi. Apoi îşi mai toarnă un pahar şi se relaxează.

Pentru Stelian, o plimbare cu elicopterul pare o provocare mai mult decît tentantă.- Are trei variante: Creta, Cipru sau Malta. Dar Creta e a noastră, deci mai rămîn.Motorul porneşte asurzitor. Aparatul este un Bell de patru locuri al Pazei de Coastă. În spatele piloţilor în uniformă s-au aşezat ei doi. Iannis îi face semn să-şi pună căştile. Reia fraza:- Spuneam că va alege Cipru sau Malta. Munteanu îl aprobă din cap printr-un gest mecanic.Nu a înţeles exact, dar nu are chef de prea multă conversaţie. Zborul cu elicopterul este o experienţă interesantă, dar goana asta frenetică după cei trei îi pare uşor lipsită de sens. Oricum, îi puteau urmări pe radar. De ce oare această nebunie?- Ce crezi că vor face acum?- Vor să se ascundă.- Pe ce te bazezi?- N-am nici o idee exactă. E clar că vor să scape din Grecia. Dar unde se vor duce.- Eu cred că se vor întoarce în România. Ştiu bine că nu ai dovezi clare împotriva lui Manole. Popescu are mulţi bani, relaţii şi îl poate proteja cel mai bine acolo.- E o variantă. Dar vreau să fiu sigur.Stelian nu mai comentează. Dispariţia Galiei Kalu-ghina şi mai ales a lui Puşkin îl îngrijorează cel mai mult. Cine poate ga-ranta că acest Puşkin nu acţionează pe

21

22citeste mai mult pe www.dozazilnica.ro

cont propriu într-o reţea de contrabandă? În fond, e de-al casei, cunoaşte Rusia, are acces la informaţii, se mişcă repede. Foarte posibil să joace dublu.Elicopterul survolează marea. Peisa-jul este superb, cerul senin, vizibilitatea maximă.- Domnule Theodopoulos, Clochard a schimbat cursul. Acum navighează spre nord.- Nord?! De ce naiba se întorc?! Chiar dacă bănuiesc că au fosr reperaţi, nu în-teleg...- N-aş putea spune cine e şoarecele şi cine pisica, comentează Munteanu. Am o idee. Poţi să-mi faci legătura de aici cu acest număr din Bucureşti?Iannis nu comentează şi le explică piloţilor.- Ai legătura. Sună, poţi vorbi.- Mulţumesc.Se mai aud două apeluri. Apoi o voce feminină răspunde în româneşte:- Tarom, Serviciul „Rezervări”, bună ziua. Cu ce vă putem ajuta?- Sărut-mîna. Munteanu sînt. Aş putea vorbi cuDelia?- Imediat. Aşteptaţi o clipă.Stelian s-a înveselit. Zîmbeşte satisfăcut grecului şi îi face cu ochiul. Elicopterul a schimbat cursul, dar zboară tot la înălţime mare.- Da?- Sărut-mîna. Stelian Munteanu sînt. Te-am deranjat? - Deloc. Ce surpriză! Nu te-am mai auzit de mult. Ce s-a întîmplat?- N-o să-ţi vină să crezi. Sînt într-un eli-copter deasupra Mării Egee şi... Dar n-am timp acum, îţi povestesc la o cafea cînd mă întorc.- Aşa spui întotdeauna. Şi niciodată nu te ţii de promisiune.- Acum chiar am s-o fac!- S-o vedem şi pe-asta! Ce ai nevoie?- Trei pasageri: Nora şi Mircea Popescu,

Daniel Manole. Ar trebui să figureze la un zbor spre Bucureşti în seara asta.- Sînt cam mulţi Popeşti.- Ar trebui să fie toţi trei la un loc...- Am găsit! Cursa de Roma. Şi-au făcut rezervarea direct la Bucureşti, acum mai puţin de o oră. Telefonic, nu online. Au avut noroc sau relaţii, altfel nu prindeau locuri.- Relaţii mari! Mersi mult. Te pup.Legătura se întrerupe. Mulţumeşte în engleză piloţilor.- Te ascult, Stelios.- Cred că am găsit explicaţia! Poţi afla care e cel mai apropiat aeroport internaţional care în cîteva ore are un zbor spre Roma?- Roma?! Să verific.Urmează o convorbire în greacă pe care Munteanu nu o înţelege, aşa încît încearcă să se bucure de peisaj. Marea liniştită şi albastră. Insule cu stînci înverzite şi plaje albicioase. Ambarcaţiuni ca nişte picături albe...- Skiatos International. Cursa Olympic pleacă la 14.45. Care-i poanta?- Onorabilii Popeşti au ales o rută ocoli-toare. Vaporul pînă la Skiatos, apoi un zbor scurt la Roma, o pauză de cafea şi un alt zbor spre Bucureşti cu Tarom-ul. Un fel de zig-zag ca atunci cînd alergi ferindu-te de rafala unei arme. Stupid, dar eficient.- OK, dacă zici tu. Să mergem deci spre Skiatos. Ii vom intercepta acolo.

ŞAPTE

Amiaza a mai domolit canicula. Nu prea mult, dar destul ca proprietarii tavern-elor să-şi facă apariţia cu aerul de abia treziţi din siestă şi pahare cu café-frappé în mîini. Au sosit şi doi, trei clienţi mai însetaţi. De sub o umbrelă multicoloră a unei terase din port, Puşkin observă prin binoclu apropierea unui iaht. îngrijorarea începe să-l cuprindă; a recunoscut forma

23

vasului. Rămîne cu binoclul la ochi pînă reuşeşte să citească numele înscris la babord: Clochard. Nu se aştepta la vizita-tori. Mai ales la aceşti vizitatori!Deodată un zgomot puternic izbucneşte printre cei cîţiva nori nevinovaţi. Un eli-copter al Pazei de Coastă traversează golful în mare viteză şi la înălţime mică, îndreptîndu-se spre interiorul insulei. Stîrneşte valuri şi bărcile ancorate se clatină pe marea agitată. Cîţiva pescăruşi ţipă speriaţi zburînd în toate direcţiile. Clienţii de la mese nu reacţionează.Va ateriza la aeroport. S-a trezit într-un tîrziu şi poliţia. Cam multă lume se strînge pe aici. Se pregăteşte balul absolvenţilor?! O simplă coincidenţă sau o acţiune concertată?Aruncă o bancnotă pe masă, înghite ulti-ma gură de bere deja caldă şi dispare pe o străduţă îngustă înainte de a mai aştepta restul.

La barul de la „Plecări”, cei doi bărbaţi s-au aşezat într-un colţ ferit. Fotolii adînci cu stofă verde închis. Două cafele negre, tradiţionale şi neatinse se răcesc pe masa rotundă de inox.- Nu prea înţeleg nimic din plimbarea asta pe mare; şi-a bătut joc de noi sau a urmărit altceva?- Greu de spus deocamdată. Nu cred.- Doar îşi imagina că îl puteai prinde oricînd! - Da, dar nu aveam suficiente motive. Ci-neva a cîştigat timp. Dar pentru ce.- Să recapitulăm, Iannis. Avem o tînără rusoaică, Tatiana Sevcenko, omorîtă pen-tru că ştia prea multe, o blană cu diamante ascunse în nasturi care se află la ipoteticul ucigaş şi o mulţime de suspecţi: Daniel Manole a revenit pe listă, urmează familia lui, cei doi Popeşti.- Crezi că sînt complici? îl întrerupe grecul.- Erau toţi trei pe iaht. Vom vedea. Urmează prietena Taniei, Galia Kalughina. A dispărut, a fost răpită sau se ascunde?

- Bănuiesc că a fost răpită. Este un per-sonaj cheie. Sigur ştie mai multe decît spune. Poliţia noastră depune toate efor-turile pentru găsirea ei.- Rămîne Puşkin. Consilierul misterios. Eu l-aş pune în fruntea listei.- Greu de crezut. Există referinţe despre el. Alesul meu e totuşi Daniel Manole. Înseamnă că cel de-al treilea, în acea seară.- Ar putea fi totuşi Puşkin?- Nu-l văd ucigaş! Chiar dacă ar putea juca dublu...- Dar o complicitate Puşkin-Manole?- Plus cei doi Popeşti? Despre nevastă-sa încă nu ştim nimic. Totuşi prea seamănă a conspiraţie mondială!O voce anunţă în greacă şi italiană deco-larea unui avion.- E zborul tău, Stelios. Stai cu ochii pe ei. Curînd vei avea veşti de la mine. La Roma ai transferul aranjat. Drum bun!Îşi strîng mîinile cu fermitate ca doi ca-marazi de front. Gestul e un pic patetic şi Munteanu se simte ridicol, dar e prea obosit să se controleze. Mîrîie în barbă şi nu comentează. Constată brusc că nu are bagaje. Au rămas în cameră la Elektra Beach. Renunţă să mai deschidă discuţia. Poliţia grecească i le va trimite cu siguranţă. Undeva. La Bucureşti, probabil. Mai face un semn cu mîna ca de La reve-dere şi intră pe poarta de îmbarcare.

La Fiumicino e aglomeraţie mare şi foarte cald. Chiar dacă fumatul este interzis, aerul e încărcat de mirosuri amestecate - mîncare fierbinte de fast food, haine transpirate, parfumuri scumpe, tutun din ţigări neaprinse şi hîrtie tipărită. Împreună cu rumoarea continuă şi umezeala din atmosferă creează o senzaţie de discon-fort. Munteanu se mai foieşte o dată pe scaunul tare, încercînd să-şi găsească o poziţie cît mai comodă pentru a mai aţipi cîteva minute.- Ce surpriză să vă revăd, domnule

24citeste mai mult pe www.dozazilnica.ro

poliţist!Tresare. Surpriză, pe naiba! Că doar nu mă ascundeam! Ştia că vor apărea, dar nu se aştepta să fie acostat. Mircea Popescu îl priveşte fix în ochi fără să-i întindă mîna.- V-aţi întrerupt concediul agitat pentru o scurtă escală la Roma, în drumul spre patrie?Nu prea are chef de glume, aşa că îi înto-arce privirea şi răspunde sec:- Vă urmăream!Bărbatul nu se aştepta la un răspuns atît de direct şi nu ripostează prompt. Stelian îi observă pe o bancă mai în faţă pe ceilalţi doi membri ai familiei. Tac şi privesc. Este momentul să contraatace.- N-am vrut să vă întrerupem mica promenadă pe mare şi ne-am păstrat la distanţă, dar acum nu aveam unde să mă ascund. Sala nu e prea mare.- Să înţeleg că ne aşteaptă un comitet de primire pe Otopeni?- Ştiţi bine că nu. Doar aveţi relaţii mari - parcă aşa ziceaţi.- Domnule Munteanu, ar fi păcat să continuăm acest stil de discuţie în forţă. Dacă de la Skiatos pînă aici ne-am ig-norat, poate în acest zbor vom comunica în mod cordial.- Nu eu am impus acest stil, domnule Popescu. Sincer să fiu, nu ştiu despre ce am putea discuta, facem parte din lumi diferite. Avem metode diferite şi valori diferite!- Cum doriţi!Face stînga-mprejur şi se aşază lîngă soţie şi cumnat. Stelian simte că îl cam lasă nervii; oboseala şi stresul ultimelor zile îşi spun cuvîntul. Poate nu era cazul să fie atît de brutal. De ce oare a trebuit să pice tocmai pe mine? Sînt oare ghin-ionist?! Nu puteam să am un concediu liniştit, fără griji. Fără alergătură. Fără

şefi. La Bucureşti va scăpa de caz; vor găsi probabil un

ofiţer op-

erativ care să continue ancheta.Fără să vrea îi revin în minte valurile de la Paralia suprapuse peste chipul frumoa-sei grecoaice. Fotoliile colorate, albastrul mării, ochii şi părul negru, buzele.- Pasagerii pentru zborul Tarom în direcţia Bu-cureşti-Otopeni sînt invitaţi pentru îm-barcare la poarta 14.Se ridică în picioare cu o înjurătură molfăită printre dinţi. Aţipise.În rebotezatul Aeroport Internaţional Henri Coandă, la terminalul nou, de la „Sosiri”, Toni Demetriade aruncă guma de mestecat în coşul înalt de tablă. Nu îl poate întîmpina molfăind. Şi oricum nu mai are nici un gust. Deja e doar cauciuc. Este în civil, cămaşă verde cu mînecă scurtă şi pantaloni de in tot un verde-în-chis, dar poartă şi un sacou subţire kaki, care îi maschează tocul pistolului. L-a luat din obişnuinţă; nu are nici un motiv să creadă că ar avea nevoie de armă. Pe Munteanu îl ştie din vedere, aşa încît nu a fost nevoie să-i scrie numele pe vreo tăbliţă sau foaie de carton.Avionul de Roma a aterizat şi au început să apară pasagerii. Bărbatul pe care îl aştepta apare transpirat şi uşor răvăşit, cu o geantă ieftină de fîş pe umăr.- Domnul Munteanu?- Eu.- Inspector Demetriade.Îşi strîng mîinile. Tînărul poliţist îi zîmbeşte profesional.- Îmi pare bine. Nu mă prezint pentru că mă cunoaşteţi. Aveţi o maşină?- Evident.Cuvîntul îl plesneşte în cap şi vrea să dea o replică usturătoare. Se uită la el cu o privire tăioasă. Dar îi trece într-o clipă. În fond, tînărul inspector nu are nici o vină că el a traversat jumate de Mediterană ca să alerge trei bezmetici.- Mă bucur.- Să mergem.- Vă urmez!- Nu aveţi alte bagaje?

25

- Nu, au rămas undeva în Gre-cia, la un hotel. Demetriade nu comentează. Îl vede nervos şi tace. În parcare, Stelian observă cu coada ochiului cumfamilia Popescu se îmbarcă într-un somptuos BMW X5 negru, cu şofer. Mircea Popescu, de departe, îi face un semn de salut în batjocură. Trînteşte cu năduf uşa Daciei şi îşi pune centura. Înăuntru toate plasticele s-au încins. Deschide geamul învîrtind manivela.- Nu meritam şi eu o maşină mai nouă şi cu aer?- Îmi pare rău, nu am reuşit să prind un Logan.- Super. Ca să simt că m-am întors acasă...- Nu ştiu dacă este cel mai fericit moment să vă raportez, dar am două veşti. Ca de obicei, una bună şi una.Stelian îl priveşte lung. Conduce sigur şi atent o Dacie 1310 break, bătrînă şi albă. Şoseaua spre Bucureşti este încă aglomerată.- Mă bucur că mai sînt şi veşti bune. Te ascult. Cea bună întîi.- Zilele cît afli stat la Paralia nu vi se scad din concediu; chiar şi cele petrecute înainte de începerea an-chetei.- Superb. Şi cea proastă? Doar totul se plăteşte.- Cea proastă e că vă veţi ocupa în continuare de caz. Am fost numit să vă asist. Şeful a zis că imediat ce se finalizează ancheta vă dă cît concediu doriţi, chiar şi o lună.- Am mai auzit povestea asta.- Bănuiam că n-o să vă placă, dar am zis că e mai bine să ştiţi din seara asta.- Nu crezi totuşi că nu sînt prea specialist pentru o crimă?- Tocmai de aceea vom lucra

împreună. Mun-teanu oftează din rărunchi.- Bine. Dacă tot sîntem o echipă, hai să renunţăm la persoana a doua plu-ral. Eu sînt Stelică.- Ok. Toni. Pe la cît să vă iau, pardon, să te iau mîine dimineaţă? La nouă jumătate e-n regulă?- Da, la nouă jumate.Şi se lasă liniştea. Pe în-tuneric, Bucureştiul nu mai pare atît de murdar şi zgo-motos. Luminile portocalii ale străzii, reclamele de pe clădiri şi farurile maşinilor se amestecă într-un mozaic ameţitor şi neclar. Simte că iar aţipeşte.

OPT

E dimineaţă şi e linişte. O linişte largă, lungă, adîncă. Din cele în care auzi motorul frigiderului de la vecinii de palier sau scîncetul unui bebeluş înfometat la patru sau cin-ci etaje mai jos. De afară se aud cîteva zgomote ale străzii şi atît. Claxoane, vorbe înfundate, cîini care latră. Nu sună nici un tele-fon. După un lung şir de dimineţi, prima în care nu sună nimeni. Aproape ireal. Munteanu se ridică din pat cu voluptate.Apartamentul este foarte mic. Două camere, confort 2. Unu şi trei sferturi, mai curînd! Etajul 7. Bloc de prin anii ‘70, doar garson-iere şi d o u ă

26citeste mai mult pe www.dozazilnica.ro

camere, opt pe palier, unsprezece niveluri (P + 10!), trei scări. Mulţi bătrîni. Pensionari săraci. Orăşenii inventaţi de Ceauşescu, masele largi de oameni ai muncii de la co-zile la lapte ambalat în pungă de plastic sau pui sub formă de Fraţii Petreuş. Acum nu mai au serviciu şi nu mai au cozi. Dar nici bani!Dă o tură prin baia cu faianţă veche de treizeci de ani, prin bucătăria de unu ju-mate pe unu şi se întoarce în dormitorul cu pereţii albi şi patul răvăşit - de fapt o canapea extensibilă pe care o strînge cînd are musafiri ca să pară camera mai mare. Are senzaţia că poate să facă ce vrea, chiar să se arunce din nou în pat. Oboseala se mai simte undeva adînc prin corp. Ce naiba se întîm-plă cu viaţa mea?! Unde-i locul meu? Ce ar trebui să aleg?... Apar ca într-un film iubirile trecute, Lulu cu zîmbetul ei de patru ani, acum prin străinătate cu mama ei, înfrînger-ile şi clipele de extaz. Munca de acum. Care-l nemulţumeşte. Am fost un rebel. Munca la stat mă omoară. Editura pe care a părăsit-o. Visele şi poveştile cărţilor apărute. Proiectele. Se priveşte lung în oglinda de pe uşa dulapului. Oftează. Să le luăm pe rînd. Ancheta.Eleni? Undeva va trebui să apară demi-sia... Din nou editor? Jurnalist?... Stop!Sare în picioare. Se spală rapid cu apă rece, pune două felii de pîine la prăjit şi un ibric mic cu apă pentru cafea, fără zahăr. Constată că în şifonier mai are haine călcate (Ce bine că a fost tanti Gica, în lipsa mea, pe aici!), alege un costum gri, sobru. Afară se anunţă o zi caniculară şi plină de praf. O să transpir la greu în maşina aia nenorocită! Plus şantierele Bucureştiuluipline de mizerie! Mănîncă două sandvişuri cu caşcaval şi şuncă, savurează cafeaua tare şi amară. Acum e gata. Priveşte ceasul: nouă şi doăzeci. La fix!În faţa blocului doi pensionari cu haine cenuşii şi sacoşele aproape goale discută

despre întreţinere. Îi salută şi primeşte tradiţionalul răspuns: Să trăieşti, vecine! Toni Demetriade sprijină aceeaşi Dacie, care acum, la lumina zilei, pare şi mai obosită.- ‘Neaţa! Ai dormit bine?- Excelent, dar nu cred că îmi ajunge. Altă maşină mai de Doamne-ajută n-ai găsit?- N-avem. Oricum, lucrăm sub acoperire.- Halal acoperire! Lasă vraja... Încotro?- La şefu’ cel mare.Urcă în maşină. Demetriade extrage din torpedou un pachet învelit în plastic. Îl desface rapid.- Stelian, cred că ăsta fli-ar fi de folos în anumite situaţii.Îi întinde un Beretta cu ţeava scurtă, auto-matic, într-un toc de piele uşor uzat.- E o prostie. Nu port armă. Toni, eu nici măcar nu sînt poliţist.- Sorry. Şefu’ a zis să ţi-o dau. Acum nu mai eşti în concediu. În plus, se pot întîm-pla multe pe-aici; e bine să fii prevăzător. Ştii, e bine să nu avem surprize, mai ales după o crimă cu implicaţii internaţionale.Munteanu ridică din umeri.- Dacă-i ordin...- Cu plăcere? continuă Demetriade. Să lăsăm plăcerea pentru rentierii bogaţi!Apoi brusc îşi dă seama că a fost cam im-pertinent şi tace. Tot timpul mă ia gura pe dinainte!Stelian alungă din nou gîndul demisiei. Nu acum. Mai tîrziu! Aşteaptă. Va veni vremea... Fixează tocul la centură şi cîntăreşte pistolul în palmă.- E bine echilibrat. Cîndva am fost pasion-at de tir. Era prin liceu...- Ştiu, fli-am citit dosarul.- Asta-i bună! Unde vă credeţi, la Secu-ritate?! Demetriade rîde cu jumătate de gură.- Era nevoie. Doar sîntem în echipă. Dar să lăsăm amintirile. Mai bine noutăţile.- Scuză-mă, Toni. Mă apucaseră nostalgi-ile. Te ascult.Maşina se strecoară printre blocuri, iese

27

28citeste mai mult pe www.dozazilnica.ro

în Şoseaua Pantelimon pe lîngă spital şi accelerează.- Gaşca lui Popescu s-a blindat. Avocaţii sînt pe metereze, deocamdată nu-i putem atinge. La Montmartre totul este OK. Nimic dubios, nici apă în băutură, nici carne stricată, nici usturoi n-au mîn-cat. Nu avem de ce să ne legăm. Şi acum bomba: aseară s-a întors în România şi Galia Kalughina.- Pe unde?- Prin Ruse. Cei de la graniţă nu au reţinut-o.- Bine, dar dispăruse în Grecia.- Ştiu povestea.- Şi atunci, ce-a păţit?- Explicaţia ei a fost copilărească. A ple-cat de la petrecere cu un tip şi, pentru că era obosită, a adormit. S-a trezit în Bul-garia, pe litoral, la Zlatni Piasati.- Ce-i aia?- Nisipurile de aur. E foarte la modă acum. Un fel de Mamaia în nordul portu-lui Varna.- Absolut stupid şi neverosimil. Şi de la Nisipurile de aur?- Culmea! Barul Montmartre a trimis o maşină să o recupereze. E plin de români, ruşi şi nemţi pe acolo. De la hotelul Berlin Golden Beach. Avea camera plătită pen-tru două zile.- Nu pot să cred. Sună ca un film prost. A declarat ceva?- Da, că nu îşi aminteşte nimic!- Superb! Nu înţeleg ce se întîmplă! Cred că îmi scapă ceva! Totul e fără sens.Toni nu mai răspunde. Circulaţia e deja foarte greoaie. Se schimbă şinele de tramvai pe Ştefan cel Mare şi pasajele sînt blocate.La sediu nu au prea mult noroc. Comis-arul şef Asaftei a fost chemat de urgenţă la minister.- Şi atunci ce facem, Toni?

- Un parc, un muzeu?- Crede-mă, n-am chef

de băşcălie!

- O cafea?- De acord.Deşi căldura încearcă să topească totul, centrul Bucureştiului este animat. Intră la pizzeria de vis-à-vis de Hotel Bulevard. Unde fusese Delta Dunării pe vremuri, îşi aminteşte Stelian. Ce cozi erau aici pen-tru un pic de peşte proaspăt! Că altfel nu găseai decît tradiţionala cutie de sardine în sos tomat.Spaţiul este generos, clienţi puţini şi, cel mai important, instalaţia de aer condiţionat funcţionează perfect.- Parcă nu îţi mai vine să ieşi de aici. Ce comandăm?- Toni, eu vreau doar un capuccino.- La fel.Chelnerul se retrage.- Dacă şefu’ tot nu a vrut să mă vadă la faţă, nu putem găsi altceva de făcut?- Am date despre cei doi Popeşti.Bagă mîna în buzunarul de la piept al hai-nei şi scoate un teanc nu foarte gros de foi albe pliate în trei.- Ai aici un rezumat despre fiecare. Le citeşti acum?- Nu. Voiam doar să ştiu cîteva lucruri. Afli aflat ce învîrte Mircea Popescu?- Vîrful aisbergului e cunoscut. Are multe firme de import-export. În princi-pal materiale tipografice: hîrtie, cerneluri şi utilaje poligrafice second-hand din Franţa. Aduce hîrtie din Slovacia şi de la Chişinău.- Chişinău?!- Da, chiar acum este plecat la Chişinău. A luat un avion de dimineaţă.- Cam intempestivă plecarea, nu crezi?- Nu aveam motive să-l oprim. Cumnatul lui, Daniel Manole, e în ţară.- Altceva?- Este reprezentantul unor producători de cerneală din Germania; mai are o firmă mixtă cu Franţa care face şi ceva turism.- Dar iahtul cu care se plimba prin Gre-cia?- Nu este al lui. Patronul barului Montmar-

29

tre, un francez, Jacques Colbert, este proprietarul vasului.- Deci se cunosc?- Fără doar şi poate. Bănuim că au şi afaceri împreună. Oricum, Pope-scu are relaţii la nivel înalt. Am fost sfătuit să nu facem valuri pînă nu aflăm ceva concret. Se pare că ţine foarte tare la familie şi e în stare de orice dacă îl călcăm pe bătături.- Am constatat la Paralia. Mi-a făcut propuneri şi, pentru că am refuzat, a trecut la ameninţări. Mi-e profund nesuferit.- Tuturor le este antipatic. Dar este foarte periculos! Deocamdată, plutim în ceaţă.- O singură nedumerire am: Nora Popescu, nevasta lui. Pe ceilalţi doi i-am cunoscut şi mi-am făcut o imagine, dar această femeie a stat foarte retrasă.- Se pare că ăsta e stilul ei sau poate i s-a impus acest rol.Toni frunzăreşte foile şi citeşte de pe una dintre ele.- Nora Popescu, născută Manole. Treizeci şi cinci de ani. Licenţiată în drept a Universităţii din Bucureşti. Specializare în drept comunitar la Paris şi la Hanovra, membră a Ba-roului Bucureşti. S-a căsătorit acum nouă ani cu Mircea Popescu. Pînă acum cinci ani a profesat, dar la un moment dat, subit, şi-a închis cabi-netul.

- Şi a rămas doar nevastă?- Aşa se pare.- Dar copii?- Nu au. Există o poveste despre o sarcină pierdută care ar fi lăsat sechele.- Şi din acel moment a abandonat munca?- Nu neapărat.- Atunci?- Căsnicia asta seamănă prea mult a contract.- În ce sens?- Familia Manole este săracă. Popescu i-a ajutat să facă şcoală. Nu sînt din Bucureşti. Părinţii lor sînt din Alexandria. Oraş mic de cîmpie. Somaj.- Deci şi-a dorit nevastă tînără şi frumoasă pe care şi-a cumpărat-o din provincie!- O exprimare cam brutală, Stelică!- Dar reală!Se opreşte şi aprinde o ţigară. Pufăie de două ori şi o stinge. Trebuie să mă las urgent!- O singură întrebare majoră mă frămîntă: ce a făcut Popescu înainte de ‘89?

Sfîrşitul părţii a treia

30citeste mai mult pe www.dozazilnica.ro

Remus Cernea

Într-o vizită recentă în Statele Unite am întalnit o situaţie interesantă privind educaţia sexuală a copiilor. În Washington D.C., am remarcat pe stradă un afiş pe care scria: „Talk to your kids about sex. Everyone else does.” Cîteva ore mai tîrziu, la Smithso-nian Museum for Natural History, am fost mar-torul unui incident cît se poate de revelator sub acest aspect. Pe holul din faţa toaletelor muzeului, o fetiţă de 4-5 ani, care tocmai a ieşit de la baie cu un flyer în mînă, şi-a întrebat tatăl „Daddy, what’s a dick?”. Pe flyer scria „Don’t be a dick!”… Tatăl, vizibil încurcat, i-a cerut flyerul… fata l-a îndepărtat de mîna întinsă a tatălui şi a repetat, zîmbind, întrebarea... Tatăl i-a răspuns fetei „It’s a silly!” şi a plecat împreună cu ea, încercînd să depăşească astfel momentul, amuzant pentru cei din jur. Dar de ce toate astea? De unde jena şi de ce este evitat un răspuns care ar trebui să fie la fel de banal ca oricare altul care priveşte corpul uman? Complexul de muzee Smithsonian este unul gigantic şi extraordinar de bogat în exponate – de la Modulul Lunar Apollo 11, care a dus primii oameni spre Lună, avioanele spion americane, racheta V2 germană din al II-lea război mondi-al sau replica telescopului spaţial Hubble, pînă la impresionante fosile de dinozauri sau istoria detaliată a evoluţiei umane.De ce cunoaşterea despre toate aceste lucruri este permisă copiilor, dar nu şi cea privind or-ganele sexuale ale speciei umane? Nu cred că întregul complex de emoţii şi sentimente care este legat de sexuali-

tate justifică menţinerea unui văl al ignoranţei asupra acestui domeniu pentru copii sau chiar adulţi. Mai degrabă explicaţia ţine de o întreagă istorie de prejudecăţi şi inhibiţii, per-petuate îndeosebi din motive religioase. Nu numai sănătatea, plăcerea şi fericirea dator-ate sexualităţii sînt afectate în cazul foarte multor oameni de sentimente de culpabilitate şi de inhibiţii excesive. Dar, uneori, viziunea dogmatică ucide. Acest lucru se întîmplă în multe ţări din Af-rica unde Biserica Catolică are o influenţă importantă sub acest aspect. Deşi rata de îmbolnăviri HIV/SIDA este deosebit de mare (peste 5% din populaţie în cazul unor ţări precum Nigeria), Papa Ioan Paul al II-lea şi actualul Papă Ratzinger au promovat acolo interdicţia folosirii prezervativelor şi combat-erea îmbolnăvirilor HIV/SIDA prin abstineţă şi fidelitate. Abstinenţa sine die este un chin chiar şi pentru pioşii episcopi şi preoţi catolici care s-au dedat la molestarea sexuală a copiilor (recentele scandaluri din Statele Unite scăzînd semnificativ credibilitatea Bisericii Catolice). Încercarea bisericilor de a condamna sexuali-tatea a fost falimentară întotdeauna, oamenii căutînd în permanenţă căi de satisfacere a plăcerii sexuale. A predica astfel de lucruri în rîndul unei populaţii cu risc major de îmbolnăvire înseamnă a amplifica cinic, din considerente religioase, riscul ca aceia care nu vor utiliza prezervativul să răspîndească boala. În România, Biserica Ortodoxă duce aceeaşi politică de condamnare a sexualităţii extra-maritale. Ministerul Educaţiei chiar a permis BOR să propovăduiască o astfel de „educaţie sexuală religioasă” în şcolile publice. În opinia mea, numai printr-o atitudine deschisă şi onestă în privinţa „secretului sexualităţii” copiii şi adolescenţii vor putea înţelege ce anume este şi implică sexul. Statisticile arată că în ţările în care este făcută o educaţie sexuală liberală, încă din copilărie, vîrsta la care adolescenţii îşi încep viaţa sexuală este mai ridicată iar sarcinile nedorite sau îmbolnăvirile mult mai rare decît în ţările unde această educaţie este cvasi-inexistentă sau dogmatic religioasă.

Daddy, what’s a dick?

31

32citeste mai mult pe www.dozazilnica.ro

Reclama Dell Vostro

SIMPLIFICĂG Î N D I T S Ă Ţ I N Ă PA S U L C U A FAC E R E A TA

Dell, the Dell logo, Vostro, TrueLife are trademarks of Dell Inc. Intel, the Intel logo, Centrino, Centrino Inside, Intel Core and Core Inside are trademarks of Intel Corporation in the U.S. and other countries. Windows Vista is a registered trademark of Microsoft Corporation. Other trademarks and trade names may be used in this document to refer to either entities claiming the marks and names of their products. Dell disclaims proprietary interest in the names and marks of others. Copyright 2007 Dell Inc. All rights reserved. Reproduction or distribution in any manner whatsoever without the express written permission of Dell Inc. is strictly forbidden.

www.system-plus.ro Principalul partener Dell în România

TM2 Duo

cu tehnologie TrueLife™

VOSTRO 1510 GATA DE LUCRU DIN

PRIMA CLIPĂ

721 $începînd de la

Dell recomandă Windows Vista® Business