dz2

1

2citeste mai mult pe www.dozazilnica.ro

Reclama PET

3

Imaginaţi-vă o zi obişnuită de muncă la Dacia. Linia incepe să meargă, da’ ce să vezi, ca de obicei, o treime din muncitori lipsesc. Restul se străduie, cum pot, să asambleze maşinile.

După o vreme, văzînd că maşinile ies de pe linie fără volan, parbriz şi roţi, directorul se hotărăşte să trimită oamenii acasă şi convoacă o reuniune de urgenţă a conducerii pen-tru a se stabili ce e de făcut. Din păcate nu poate rezolva nimic – mulţi dintre manageri lipsesc şi ei. Resemnat, renunţă şi pleacă acasă… Şi mîine e o zi, nu?

Credeţi că aşa ceva ar fi posibil? Cît credeţi că ar dura pîna cînd fabrica să fie închisă, iar Renault să-şi ia tălpaşiţa de aici?

22 de milioane de oameni işi iau tălpăşiţa mai greu, din păcate. Altfel nu îmi explic situaţia frecvent întîlnită la Parlament. Se întrunesc Camera Deputaţilor sau Senatul, încep să muncească (da, a vota legi chiar este o muncă extrem de importantă!), dar descoperă că “maşina” iese făra volan “din lipsă de cvorum”! Zilele trecute, la dezbat-erea cererii DNA de anchetare a cazurilor Mitrea şi Nastase, din 330 de deputaţi nu au fost prezenţi decît 208, cu 11 mai puţin decît minimul necesar validării votului!

N-au lipsit 2-3 oameni, au lipsit 122, 37% din total. Şi ca totul să fie perfect, atunci cînd s-a întrunit Biroul Permanent al Camerei pentru a lua o decizie privind reluarea votului, totul a eşuat din aceeaşi “lipsă de cvorum”.

Văd doar doua posibile explicaţii ale acestui chiul masiv, iar cele două nu se exclud reciproc: ori aceşti oameni sînt total dezinteresaţi de munca pe care ar trebui s-o facă, ori încearcă prin orice mijloace să blocheze anchetele de corupţie la nivel înalt. Dacă ar fi fost muncitori într-o fabrică, ar fi fost daţi urgent afară; fiind parlamentari mai au răgaz pînă la alegerile din toamnă!

Coperta 1 reproduce o parte din fotografia “The Observer” de George Mântu, (www.concurs-foto.ro)

[email protected]


Zully Mustafa

Strugurii s-au copt îin lipsa ei

Editura Tritonic, Bucuresti 2007

Zully Mustafa s-a nascut la 12 aprilie 1976 in Medgidia, judetul Constanta. A absolvit Liceul Pedagogic din Constanta si Colegiul de Institutori - Universitatea Constanta. Lucreaza in presa de la virsta de 19 ani, in paralel urmindu-si profesia de invatatoare. Dupa stabilirea in Bucuresti a fost, pe rand, secretara, reporter, redactor, corector de carte, traducator, actrita, scenarista. A debutat editorial in 2003 cu carti educative, versuri si povesti pen-tru copii. Printre titlurile publicate: Povestea curcubeului, Povestea mierii, Povestea painii, Povestea laptelui, Povestea vantului, Unde a disparut Primavara, Legendele Apelor (nominalizata la premiile AER), Scrisoare pentru iepuras, Filipica si Moftulici, Minzdravan, Balada capsunilor fara culoare. Blog: http://zully-mustafa.weblog.ro

-fragmente-

„La Cais”Noapte de iunie. Noapte de sînziene.Mă-ntorsesem cu cîteva ore înainte în oraş, după un an de absenţă, timp în care nu dorisem să iau legătura cu nimeni. Plecasem oarecum în trombă, fără să mă uit în urmă, fără să vreau să mă mai întorc vreodată. De-parte de casă, într-un oraş străin, trăisem un an plin de ură, fără nici un pic de deznădejde, o ură neînduplecată, rece, crudă.Singura pe care voiam s-o revăd era priete-na mea, Ada. O mai căutasem eu de cîteva ori în perioada mea de izolare, dar parcă in-trase în pămînt. Renunţasem repede. Două telefoane, o promisiune nerespectată şi apoi tăcerea. Acum însă, n-am mai stat prea mult pe gînduri, mi-am tras la repezeală o pereche de blugi uzaţi, un tricou cam jerpelit şi, parcă atinsă de zvîc-netul unui resort, de teamă să nu mă răzgîndesc mai mult, am tăbărît în primul taxi şi, după zece minute băteam deja la uşa micului ei apartament.

Revedere exuberantă. Auzisem că se pregătea să plece în Dubai peste două luni, sau cam aşa ceva, dar pînă nu i-am văzut geamantanele nou-nouţe, paşaportul şi hotărîrea din ochi n-am crezut-o capabilă să se desprindă atît de curajos din braţele unei vieţi sigure. Cîndva era mîndră de sluj-ba ei. Mîndră şi de iubitul ei, Gelu, cu care-şi făcuse planuri să se mărite. Intre timp îl părăsise. Nu-i mai ajungeau toate astea. N-o mai mulţumea nimic.Facem cafea, aprindem ţigări şi vorbim în bucătăria ei minusculă de ale noastre. Mă găseşte şi ea schimbată. Imi spune că nu mai sînt aşa de băieţoasă, că trăsăturile mele sînt îndulcite de o anumită lumină. Mă uit critic la mine, în halul în care-am fugit de -acasă, unde naiba vede ea feminitate? Se-nşală, am aceiaşi blugi rupţi din liceu, aceeaşi cută adîncă între sprîn-cene, aceeaşi atenţie distributivă a animalului prins în cuşcă. Totul e o mască. O pieptănătură cuminte, o privi-re tîmpă şi imediat poţi deveni feminină. In preajma ei mă simţeam în siguranţă însă.Pînă la Ada nu mai cunoscusem nici o fiinţă atît de tînără care să emane atîta căldură umană, atîta generozitate faţă de cei dragi. Avusese şi ea dezamăgirile şi umilinţele ei,

5

dar obrazul îi rămăsese proaspăt, curat, de parcă nu primise nici o palmă din partea vieţii. Ştia să treacă, nu înţelegeam cum, cu fruntea sus peste toate nenorocirile. Şi cînd vorbeam, ca acum, chiar dacă trecuse un an peste noi, dispăreau ca prin farmec toate relele şi parcă nimic din ceea ce ni se întîm-plase nu mai era grav.Imi plăcea, mai ales, să fumez cu ea din aceeaşi ţigară, nu repetasem cu nimeni experienţa asta. Ne aparţinea, un obicei prost ce dura de la începutul prieteniei noas-tre şi căruia îi dusesem dorul.„Să mergem în oraş, ce zici?!” propuse ea. „Numai noi două, ca-n vremurile bune, vrei?” Nu prea voiam. Nu-mi spuneau nimic feţele astea împotmolite în acest oraş de provincie, nu doream să-mi fac cunoştinţe cărora le uitam numele imediat ce-mi întindeau mîna. Asta mă obliga să le reţin mutrele, şi nu mă puteam lăuda cu o memorie bună în această privinţă. Imi plăcea să stau aici, în camera asta cu iz de vanilie şi sirop de trandafiri şi să-i cotrobăi prin lucruri, prin cărţi, prin cutia cu amintiri. Poate făceam clătite cu ciocolată şi poate dansam pe muzica ei, aşa, ca două nebune, „ca-n vremurile bune, Ada, ca-n vre-murile bune... Nu vreau să fiu simpatică pe la terase cu străinii”, i-am spus îmbufnată. Mi-a susţinut privirea. Nu era de înduplecat. „Bine, dar nu ne-am văzut de un an, gagico, de ce trebuie să mă scoţi din văgăună?” „Hai, hai. vreau să le arăt şi altora ce frumoasă eşti.” m-a tras ea cu putere din patul moale, din pernele de puf unde mă instalasem atît de bine. „Mda, s-a întors bufonul în oraş”, am bolborosit şi m-am scuturat de lene. Şi cum unul dintre obiceiurile noastre era ca atunci cînd una propunea ceva, cealaltă să nu re-fuze şi nici să se eschiveze, n-am mai avut de ales.„Foarte bine, îi spun, dacă tu vrei asta, fie! Dar o să ne vedem mai tîrziu, am ceva de rezolvat” Era o treabă stupidă, un telefon de dat, cît să-mi aranjez o slujbă după ce trece vara asta plină de foşnete de tei şi soare împrăştiat pe străduţe. Şi am plecat de la Ada, regretînd deja umbrele care cădeau de la fereastra ei pe covorul cu motive geome-trice.

Să mă schimb de cojile astea cît mai repede, îmi spun, şi-mi arunc hainele într-un colţ. Aveam pe atunci obiceiul să vorbesc cu mine în gînd şi uneori cu voce tare. Numai gîndul că trebuia să ies din nou din casă, pentru alte flirturi cretine, pentru nişte victime sig-ure, pentru acei tineri pe care-i consumam în maximum jumătate de oră, mă obosea. Pen-tru cîteva clipe am ezitat. Am deschis dulapul din lemn de nuc. Am scanat cu privirea alaiul de haine din interior fără să mai ştiu de ce l-am deschis. Culorile vii m-au făcut să în-gustez ochii şi am închis dulapul fără să aleg nimic. M-am privit apoi în oglinda pătată de vreme şi mi-am închipuit-o pe Ada vorbind celorlalţi cu voce joasă despre mine, ca şi cum le-ar fi împărtăşit o mare taină. O să-i facă pe toţi să mă aştepte, de parcă aş fi fost o fantomă, sau o mare personalitate, şi pe urmă o să cadă singură în ridicol că nu mai apar. Acum, după ce-o regăsisem, nu mai aveam de gînd să o supăr.Mda, deschid din nou şifonierul şi uşile scîrţîie lemnos. Cu ce să mă îmbrac? Normal, nu sînt nici eu diferită de alte fete de vîrsta mea care nu au altă preocupare în perioada verii decît să se hrănească şi să-şi umple timpul cu nis-caiva flirturi ieftine de-o seară, sau două, sau cine ştie cîte, aşa, ca un fel de perioadă de tranziţie, ca un culoar în care te plimbi su-perficial, în care-ţi odihneşti inima şi mintea, ca o pregătire pentru o nouă plecare. Ce dilemă stupidă! De fapt, nu mă gîndesc atît cu ce să mă îmbrac, cît ce anume personaj să joc în seara asta pe terasa „La Cais”, unde ştiam că se strîng cîţiva intelectuali rătăciţi în lumea iluzorie a idealurilor lor pierdute, nelipsitul homosexual de care făcea toată lumea băşcălie luîndu-l în serios, cîţiva cretini dichisiţi, proaspăt bărbieriţi, care-şi scoteau în oraş iubitele ca să le mai ia ochii cu cîte un suc, sau să le arate celorlalţi că au reuşit şi săptămîna asta să-şi schimbe partenera, apoi să vorbească la o bere, ca-ntre băieţi, cum stau treburile cu viaţa lor amoroasă. Amănunte pe care le considerau picante. Pe mine mă umpleau de spume şi deveneam volubilă, enervantă şi dispreţuitoare. Dar, altfel, terasa aia era singurul loc plăcut, in-tim, cu muzică lentă, preţuri accesibile şi un


cais enorm care ţinea umbră pe timp de zi şi foşnea liniştitor pe timp de noapte.Hotărăsc să mă îmbrac în negru şi singurul lucru pe care mi-l scot în evidenţă sînt ochii. Se vede în ei o răutate seacă şi rece pe care nici măcar nu vreau s-o mai ascund. Aşa, sînt sigură că nimeni nu va avea curajul să mă deranjeze din discuţiile mele cu Ada, iar curioşii n-au decît să stea deoparte. Nu ştiu, zău, de ce eram aşa de zavistită pe viaţă. Sînt sigură însă că atunci aveam toate mo-tivele.Ne întîlnim la ora stabilită şi, ca prin minune, găsim o masă liberă. Nu-mi aflu locul printre străinii aceştia, nu ştiu exact de ce am părăsit bucătăria Adei, locul preferat al confesiuni-lor noastre. Puteam să stau foarte bine cu genunchii la gură şi s-o ascult vorbind ore în şir, aici însă trebuia să mă comport ca atare, pentru ca eram în mica societate searbădă a orăşelului meu de provincie. Mă simţeam privită fără să ştiu exact de unde anume, din ce parte, şi n-aveam chef să întorc capul ca să nu atrag atenţia. Mi-era egal. Şi totuşi eram încolţită cu mare curiozitate de cine-va.„Ştii”, îmi şopteşte Ada la ureche, „Karin e aici, chiar în spatele tău”. Mda, Karin, acel personaj controversat din povestirile ei, un bărbat pe care-l iubea fără speranţă, genul de magician care apărea şi dispărea după poftele lui, o figură insipidă, anostă, pe care nu reuşisem s-o reţin niciodată pentru că nu-mi inspira încredere. Nu legasem două vorbe între noi, dar ştiam foarte multe unul despre celălalt, din auzite, de la Ada. Eu o sfătuisem să-l lase dracului în pace, ea nu asculta în nici un fel. Iar acum îi bubuia in-ima numai pentru că-l văzuse şi mi-am dat seama de ce dorise să ieşim în oraş, tocmai aici, la terasa asta minusculă, într-o noapte atît de umedă, dar atît de sugestivă pentru ea.„Şi Karin ăsta al tău nu ştie să-ţi adreseze cîteva cuvinte de salut? Nu l-au învăţat ai lui c-aşa-i frumos să se poarte cu femeile care-l iubesc?” am întrebat eu zburlită şi sătulă de

prea multe situaţii de acest gen. Am aruncat în sfîrşit o privire

sfidătoare peste umăr spre masa iubitului ei. „Care dintre ei este?” „Cel chel, cu pu-loverul aruncat pe umeri”, mi-a răspuns ea zîm-bind, dar nu mie, ci unui gînd ascuns. Un individ grăsun se lăfăia pe scaunul din plastic. Işi rezemase greutatea trupului pe spătarul alb. Era înconjurat de prieteni, unul şi unul, bea bere şi rîdea sacadat, în barbă, la glumele celor din jur, dezvelindu-şi dinţii mici şi albi, conştient de prezenţa Adei, dar ignorînd-o deocamdată total. Aş fi pus pariu pe orice că în momentul în care am trecut pragul terasei cel puţin unul dintre prietenii lui de pahar i-a atras atenţia, printre dinţi, în timp ce ducea gîtul sticlei de bere la gură: „Uite-o pe Ada” şi că el dăduse din umeri nepăsător. Aşa-mi plăcea mie să pariez din orice şi, pentru că rareori pierdeam, luam măruntele dar multele idei care-mi zburau prin scăfîrlie ca verdicte de sine stătătoare. Nu mă interesa decît scenariul imaginat de mine.„Cum poţi suporta una ca asta?” am întrebat-o pentru a nu ştiu cîta oară, îngrijorată. „Nu-fli dai seama că-ţi face rău?” Ştiam răspunsurile, nu era nevoie să mi le dea ea. Am dat din mînă cu lehamite. Se spune că atunci cînd iubeşti fără speranţă faci pînă şi lucruri care-ţi calcă demnitatea în picioare. Incă n-am iubit în halul ăsta. M-am trezit, în schimb, într-o dimineaţă că toate sentimen-tele frumoase pe care le avusesem pentru cineva dispăruseră fără urmă. Uite-aşa, brusc, parcă cineva pocnise din degete şi mă trezise dintr-o hipnoză prelungită. Scuturasem pletele şi mă înfip-sesem din nou în realitatea crudă a viselor mele, ca şi cum timpul pierdut nu făcuse altceva decît să mi le coacă şi mai tare în loc să mi le şteargă din imaginaţie.Aş fi vrut ca măcar pentru un minut să nu mai fiu atît de încordată în interior, ca o mîflă gata să sară la bătaie, aş fi vrut ca pietena mea să înţeleagă ceea ce eu înţelesesem departe de toţi, că există oameni care nu pot iubi, care nu se pot dărui, pentru că sînt prea preocupaţi de persoana lor şi nu le pasă nici o clipă din existenţa lor searbădă că cei de lîngă ei s-ar putea simţi folosiţi, manipulaţi, şi că acest Karin al ei era un astfel de om.

Vedeam asta din felul în care evita să-i întîlnească privirea şi în acelaşi timp să răspundă glumelor proaste care se făceau pe seama Adei. Dar ea era în continuare calmă şi făcea conversaţie cu un individ care se aşezase nu ştiu cînd pe unul dintre scaunele libere ale mesei no-astre, semn că iar fusesem absorbită de hăul gîndurilor mele.De altfel, ar fi putut să fie şi poate chiar era, o seară perfectă. Nu mai ieşisem de mult în lumea asta, o lume decupată dintr-un coşmar mai vechi al meu. Din cînd în cînd Ada mă mai întreba cîte ceva, îi răspundeam mecan-ic, repede, ca la comandă. Apoi tăceam. Eram atentă la stropii de ploaie care cădeau pe umbrela de deasupra ca-petelor noastre. Din cînd în cînd se ciocneau sticlele de bere, „Hai, noroc!” auzeam cioburile ţipînd. Murmurele tinerilor, cîteva rîsete, miro-sul jilav din aer, palele de vînt care-mi fluturau penele de la bluză, gîdilîndu-mi obra-zul, muzica lentă, un jazz în surdină, chelneriţa care se odihnea pe un scaun bălăn-gănindu-şi piciorul stîng, aşteptînd o nouă comandă, dar frîntă de oboseală, zîm-betul Adei pierdut pe buze ca o ultimă părere de rău, atît de aproape şi totuşi atît de departe de mine, toate acestea mă aruncară într-o tristeţe fără margini. Priveam ameţită mişcările din jurul meu fără să le găsesc rostul.Totul se petrecea în relanti. Mă aflam sub narcoza mo-mentului, de parcă fusesem

7

Vedeam asta din felul în care evita să-i întîlnească privirea şi în acelaşi timp să răspundă glumelor proaste care se făceau pe seama Adei. Dar ea era în continuare calmă şi făcea conversaţie cu un individ care se aşezase nu ştiu cînd pe unul dintre scaunele libere ale mesei no-astre, semn că iar fusesem absorbită de hăul gîndurilor mele.De altfel, ar fi putut să fie şi poate chiar era, o seară perfectă. Nu mai ieşisem de mult în lumea asta, o lume decupată dintr-un coşmar mai vechi al meu. Din cînd în cînd Ada mă mai întreba cîte ceva, îi răspundeam mecan-ic, repede, ca la comandă. Apoi tăceam. Eram atentă la stropii de ploaie care cădeau pe umbrela de deasupra ca-petelor noastre. Din cînd în cînd se ciocneau sticlele de bere, „Hai, noroc!” auzeam cioburile ţipînd. Murmurele tinerilor, cîteva rîsete, miro-sul jilav din aer, palele de vînt care-mi fluturau penele de la bluză, gîdilîndu-mi obra-zul, muzica lentă, un jazz în surdină, chelneriţa care se odihnea pe un scaun bălăn-gănindu-şi piciorul stîng, aşteptînd o nouă comandă, dar frîntă de oboseală, zîm-betul Adei pierdut pe buze ca o ultimă părere de rău, atît de aproape şi totuşi atît de departe de mine, toate acestea mă aruncară într-o tristeţe fără margini. Priveam ameţită mişcările din jurul meu fără să le găsesc rostul.Totul se petrecea în relanti. Mă aflam sub narcoza mo-mentului, de parcă fusesem

injectată cu xilină. Parcă aterizasem în mijlocul unui dans ezitant. Să în-cep, să nu încep? Să fie, să nu fie? O lume nehotărîtă. Un cer nehotărît. Vocile lor se auzeau în depărtare, saxofonul urla peste toate astea, ploaia se pornise în sfîrşit. Am răsuflat uşurată şi mi-am frecat braţele, căci am simţit fiorul nopţii umede înecîndu-mi oasele şi pielea.Aş fi vrut să-i spun Adei „Hai să mer-gem, mă” şi să ne plimbăm prin ploaie, să ne asigurăm încă o dată că lucrurile nu s-au schimbat între noi, că prietenia noastră n-a dispărut. Să fumăm printre picături, adulmecînd aerul, cu încălţările într-o mînă şi ţigara în cealaltă, orice, dar să nu mai stăm aici...Ii pun mîna pe umărul dezgolit şi Ada, ghicindu-mi parcă gîndurile, se ridică brusc. Fusta ei albă face valuri de lumină în întune-ric. O urmez cuminte. Tocurile mele oftează uşurate pe asfalt. Ploaia se înteţeşte. In urma noastră auzim ropotele căzînd. Pletele mi se-nmoaie repede şi le simt atîrnîndu-mi greoi pe spate. „Unde mergem, Ada?” o întreb. „Ştiu un bar irlandez puţin mai încolo, unde urlă mu-zica şi dansează tinerii. Poate mă-ntîlnesc cu nişte prieteni”, îmi răspunde cu o exuberanţă chinuită. „La ce ne trebuie nouă asta, Ada? Nu vreau să văd prea multă lume”, aproape că o rog cu ochii, cu toată fiinţa mea. Cineva o strigă din urmă. O voce caldă, tărăgănată. Ne-ntoarcem amîn-două în acelaşi timp. Vine masiv spre noi acel Karin. Eu o iau în josul străzii, oprindu-mă la colţ, ca s-o aştept.Mda! Privesc de-acolo printre gene această pereche, care se reflectă într-o băltoacă proaspătă. Ploaia rece sare pe caldarîm. Străduţa luceşte în noapte şi începe să-mi placă atmosfera aceea stranie. Mă simt ca-ntr-un film poliţist din peliculele de animaţie. Ca o intrusă în car-


nea de piatră a oraşului. Ii urmăresc cu coa-da ochiului, îmi închipui că sînt o detectivă plătită să le afle secretele. Şuşotelile lor ajung pînă la mine, mă descalţ de o sanda şi-mi vîr degetele de la picioare în băltoaca în care se reflectă cei doi. Imaginea lor se deformează. Ada şi Karin tremură în oglinda caldarîmului. Asta dă discuţiei lor un farmec aparte. Văd buzele lor mişcîndu-se, o licărire tandră în ochii ei căprui, mîinile lui mari înde-sate în fundul buzunarelor. El părea bărbatul care nu dădea doi bani pe femei, care însă ştia cum să le facă să se simtă importante. Imi notez asta în carneţelul meu imaginar ca să raportez clienţilor mei mai departe. Clienţii mei invizibili care vor să afle cu minuţiozitate fiecare detaliu care pune temeliile unei iubiri pline de nevroză.Hm, uite, Karin le oferă femeilor sale destul de puţin cît să le facă flămînde şi destul de mult cît să nu renunţe la el, îmi mai notez conştiincioasă. Era o capcană în care Ada căzuse de şapte ani şi deşi se schimbaseră multe în viaţa ei, clase de copii, iubiţi de o noapte sau de o lună, anotimpuri, vacanţe, în vacarmul ăsta de clipe şi întîmplări, Karin rămăsese singura constantă. Rămăsesem şi eu cu ochii pironiţi în băltoaca ce se întu-neca la picioarele mele şi tremura în funcţie de cum o atingeam cu vîrful degetelor. „Aşa-ţi trebuie”, vorbeam eu cu bărbatul din băltoacă, „să te înveţi minte” şi iar îi defor-mam imaginea.Curînd am început să simt cum mă cuprinde frigul. Aş fi vrut să mă adăpostesc oriunde, sub o streaşină, ceva, sau să plec acasă. O să cer un spor de risc celor care nu-şi dau seama că viaţa de detectiv e atît de cîinoasă, că detaliile cer maximă concen-trare pe orice fel de vreme, vorbeam iar cu mine în gînd. Găseam la locul lor aceleaşi poveşti fără Dumnezeu, trecuse un an de cînd mă rupsesem de ele, iar oamenii ăştia nu-şi schimbaseră percepţia lor despre viaţă. Se zbăteau în aceleaşi minciuni ilu-zorii şi sentimente false, iar eu nu doream altceva decît să mă topesc şi să dispar, din greşeală, în ploaie. Sau să scriu o carte cu intrigi mărunte.„Ştii ce vrea ăsta?” se apropie Ada de mine.

Ii spunea „ăsta”, probabil c-o supărase iarăşi cu ceva. De unde să ştiu ce vrea? De unde să găsesc puterea să-mi pese? Oricum o să-mi spună singură. In timp ce ne îndreptam spre barul irlandez, am ascultat-o. Da, dorea să ne întoarcem pe terasă, la masa prietenilor lui, care se plictiseau de moarte şi poate că noi, figuri interesante, reuşeam să aducem niscaiva viaţă în dialogurile lor concentrice.Ar fi trebuit să nu mă las convinsă, ar fi trebuit ca din acel bar întunecat şi plin de fum să pornim înapoi spre casă, să ne învelim în pături groase şi să uităm de toate. Nu, n-ar fi trebuit să ne mai întoarcem pe terasa unde eram aşteptate, dar Ada îşi dorea prea mult asta, iar eu eram prea obosită ca să mă îm-potrivesc. Nu era după mine, nu, nu era. Noaptea aceea era scrisă să se întîmple.Singura curiozitate care-mi încolţise în creier, singurul gînd nărăvaş, era să mă aşez în faţa acestui Karin, să-l privesc în faţă şi să-i arunc printre sprîncene dezgustul meu. Mă seca fe-lul în care se purta cu Ada şi prostuţa asta îl iubea de mult, fără speranţe, fără regrete. De ce? Nu puteam înţelege, deşi făcusem de-a lungul timpului toate eforturile. Făcea numai tîmpenii să-i intre în graţie. La fiecare nevoie a lui sărea ca o ciută flămîndă, gata să-i facă pe plac. Lăsa baltă totul. Slujba, treburile casei, urletele mamei ei, îmbrîncelile mele verbale. E-n firea omului, cred, să fie atras de ceea ce nu poate avea, poate că latura lui distructivă îl împinge să caute imposibi-lul, poate că unele femei nu pot iubi decît suferinţa. Cine ştie?! Eu, una, habar n-am şi nici nu cred că voi afla vreodată. Dar proba-bil că într-o zi voi trece şi eu prin astfel de smuceli sentimentale şi o voi înţelege mai bine pe Ada.Ne-am întors după o oră. Era tîrziu şi ploaia se oprise. Un aer proaspăt, puternic ne umfla plămînii. Nu mai era loc de discuţii între noi. Se simţea nerăbdarea Adei după felul în care păşea, sărind voioasă peste gropile din as-falt. Terasa se golise. Mai rămăseseră două sau trei perechi care-şi învineţeau buzele în sărutări. O blondă cu buze cauciucate se lăsa pipăită în draci de un tablagiu de la Poliţie. Am îngustat din nou privirea şi l-am recunoscut pe Raţă, gagiul de la buletine,

9


spaima muierilor, fantele oraşului. Tocmai îi strecura blondei mîna în chiloţi. O intimitate bovină, ia uite ce ne iubim noi, în miez de noapte, în văzul tuturor. Am urcat scările pentru a doua oară în noaptea aceea, am trecut pe lîngă perechea înlănţuită mai ceva ca Prometeu de Caucaz şi ne-am îndreptat spre grupul de tineri care ne aştepta. Nu cunoşteam pe nimeni. Ni s-a făcut loc rapid. M-am trezit înghesuită lîngă un tip care-şi trase scaunul prea aproape de mine, cu vădite intenţii de a mă agăţa.Era prietenul lui Karin şi Ada mă pusese la curent cu faptul că dorea în mod special să mă cunoască. Imi vorbise frumos despre el, îl lăudase de parcă ar fi trebuit să mă mărit mîine cu el şi nu mai era timp să ne cunoaştem. Trebuia ea să facă pe Cupidoniţa şi să ardă mai repede cîteva etape. Ada vor-bea frumos despre oricine, oricît de mult ar fi supărat-o, sau ar fi bîrfit-o, sau ar fi înjurat-o. De cele mai multe ori toate astea i se întîmplau fără motiv. Nu le băga în seamă. Era în firea ei să nu poarte ranchiună. Spre deosebire de mine care săream la beregata oricui din tot felul de fleacuri. Acum, în schimb, îmi doream ca noaptea asta să se sfîrşească mai repede ca să mă pot întoarce a doua zi la treburile mele pe care le părăsisem, la viaţa pe care o construisem departe de aceşti oameni, o viaţă în care rareori intră cineva, într-un oraş de la marginea mării.Ei erau veseli şi un pic ameţiţi. A trebuit să întind mîna peste sticle şi pahare ca să fac cunoştinţă cu toţi. Bineînţeles, n-am reţinut nici un nume, cum era de aşteptat. Am rîn-jit şi eu, ce altceva puteam să fac? Pentru prima dată în viaţă nu ştiam cum să mă port, fusesem luată pe sus, fără să conştientizez că trebuie să pun capăt acelei uri care-mi îngreţoşa sufletul, dar mă ţinea pe picioare, acelei tristeţi de care nu mă puteam des-prinde pentru că fuseseră prea multe astfel de seri perfecte pe care le pierdusem prin memorie. Nu voiam să renunţ la sterilitate, căci dacă m-aş fi lăsat în voia tandreţii al-tcuiva ştiam că eram pierdută. Nu peste

mult timp, dispăreau toate. Şi era şi în atitudinea asta a

mea o teamă tenebroasă de apropiere fizică amestecată cu amarul sfîrşiturilor.Aşa că mi-am aprins o ţigară şi am suflat în sus fumul ca să risipesc aceste gînduri. O ciudată febră mi-a strîns în chingi tîmplele. Mîinile însă îmi erau reci.„Cum crezi tu că mă cheamă pe mine?” mă-ntreabă individul de lîngă mine, dîndu-mi părul la o parte. O întrebare tinerească, stupidă. Senzaţia acestei mîini străine, gestul îndrăzneţ mă cutremură, mă scoate aiurea din sărite, mă intimidează. Ii arunc o privire fulgerătoare. Degetul mic de la mîna lui dreaptă e retezat. Văd asta şi mă calmez brusc. Ada e transportată în altă parte, e atît de aproape de Karin, încît uită de mine. Asta-i bună! De unde să ştiu eu cum îl cheamă? Găsesc în mine strania putere să mă agăţ de o simplă, puturoasă ţigară. „Poate Nicu”, îi răspund eu calmă.Rîde. Scurt, puternic. O voce senzuală, sigură pe ea. O privire verde, întunecată, nişte gene incredibil de lungi. „Dar cum?” îl întreb fără pic de curiozitate. Imi spune: Dan. Ii turui şi eu rapid numele meu, vîrsta, răspund cuminte ca la un interogatoriu, fără să-i întorc întrebările, nu vreau să-mi încarc memoria cu datele biografice ale unui tip pe care-l voi uita o dată ce se va risipi noaptea asta. Ajunge că i-am memorat mîna invalidă. Nu-mi trebuie şi istoria accidentului său. Sînt sigură că le-a spus-o multor femei, iar aces-tea s-au înduioşat. In definitiv, un bărbat cu cicatrice fizice este destul de interesant. De cele psihice mă feresc eu.Apare chelnerifla mult mai obosită decît o lăsasem. E abătută şi părul îi flutură în vîntul serii. Ii cer o băutură tare ca să mă încălzesc. Imi simt degetele paralizate de frig, deşi nu e frig. Dan îmi ia dintr-o dată mîna stîngă în ale lui şi mi-o întoarce cu palma în sus. Mă zgribulesc din nou pe dinăuntru din cauza îndrăznelii sale şi încerc să-mi eliberez mîna, dar nu reuşesc. „Vei trăi mult”, nu ştiu ce vede el acolo. „Mare scofală!” îi spun, enervată. „Vorbesc serios, uite ce linie a vieţii lungă ai.” „Da”, îl aprob, „mare păcat”. „De ce păcat?” „Prefer să trăiesc puţin, dar frumos”. Se uita la mine parcă vrînd să mă descifreze. „De unde-ai apărut tu, Zuleiha?”

11

pune el accentul greşit pe numele meu. Nu-l corectez. „Din senin”, îi îngreunez misiunea. Simt cum îi alunecă privirea înşelătoare pe chipul meu împietrit. E curios şi intrigat în acelaşi timp, pornit totuşi să mă cucerească. „Imi dai voie să pun mîna pe părul tău?” Naivitatea asta mă induioşează, nu ştiu ce să-i răspund, zîmbesc, în schimb, zăpăcită. Ce-au, dom’le, toţi de vor să-mi atingă părul? Măcar de-aş fi Ileana Cosîn-zeana. „Aaaa. i-auzi, îmi place mult melodia asta”, caut să scap eu.„Me gusta la noche, me gustas tu...” se aude vesel în noapte cîntînd Manu Chao. Intorc capul spre Ada, care vorbeşte şoptit cu Karin. Blonda cu buze groase e beată mangă, iar Raţă deja ocheşte altă muiere de la masa vecină. Ii face cu ochiul, iar tipa chicoteşte ca o viţică. Apoi se apleacă cu buzele la urechea uneia din grupul ei şi arată cu capul spre masa băiatului de la buletine. Totul atît de transparent. şi eu caut cu na-ivitate puţină graţie în toate astea, îmi doresc o brumă sofisticată de simpli-tate şi frumuseţe, de ceva real, palpa-bil, ceva care să rămînă în viaţa mea sau ceva după care să alerg în acea inconştienţă teribilă a copilului fugit de -acasă să descopere lumea, pe care şi-o închipuie minunată şi gata să-l îmbrăţişeze. Tocmai apar alţi doi tineri pe terasa care se animă dintr-o dată.Ca prin farmec, totul capătă dimen-siuni de basm. Pluteşte în aerul curat febrilitatea tuturor, o clipă urcă în mine o căldură plăcută, ameţitoare, pe acorduri de chitară, uit, fără să-mi dau seama cum, toate zbaterile mele de-o viaţă, toate întrebările cărora nu le-am găsit răspuns, toate nopţile în care, căţărată pe balcon, priveam marea şi îi auzeam chemările. Eram atît de tînără şi deja credeam că am văzut prea multe şi că trăisem destul. Ce vreţi, eram doar o provincială cu mintea

îmbuibată de lecturi rele, grele, pagini care-mi trezeau dorinţa singurătăţii... 25 de ani. Un sfert de veac. Atîta tinereţe...Mă las îmbătată de vo-cea asta gravă, rotundă, care vine de nu ştiu unde atît de aproape de urechea mea, „me gustas tu.” Se trezeşte brusc în mine latura aceea de curtezană care în-nebunise de cîteva ori bărbaţii pe care-i iubisem mult, dar nu fusesem în stare să-i păstrez, din nevoia de a merge mai de-parte, şi mai departe, pe cărările necunoscute ale unui anumit miraj pe care-l căutam. Imi scutur pletele încă umede şi mă-ntorc către com-panionul meu, gata să-l înfrunt. Un flirt într-o noapte de iunie, nimic mai mult. Aşa să fie atunci. „Te las”, îi spun. „Hai, atinge-mi părul.” şi-n irişii mei sclipesc tot felul de promi-siuni mincinoase, lucirile fiarei bine ascunse, domesticite aproape de singurătatea trăită la poalele mării.Scot dintre degetele lui lungi, nemun-cite, restul ţigării pe care-o fuma şi-l duc către buzele mele însîn-gerate. „Me gusta marijuana.”, „me gustas tu.” continuă el.Oare e nevoie de mai mult ca să-ncepi o istorie de amor? Mîine mă întorc la nopţile mele cu stele şi la după-amiezele leneşe de pe sofa, acolo pot să iau de la capăt o anumită ură, o anumită îndîrjire de a supravieţui. Dar acolo am marea care mă poate spăla de păcate, am o viaţă clădită pe întuner-i c .


Am o pînză întortocheată de înşelăciuni din care mă zbat să scap teafără. Las acum totul deoparte şi-mi amintesc acele frumoase nebunii ale adolescenţei care-au făcut din mine o rebelă fără cauză. Alunec dintr-o dată cucerită de acest flirt fără să mă mai gîndesc la consecinţe. Parcă aş fi tras în piept opiu-mul uitării şi uit. Uit că fiecare gest nevinovat atrage după sine altele. Că fiecare ocheadă e o altă poveste începută căreia deja i se pregăteşte sfîrşitul. Că urcuşul pe panta emoţiilor merită cel puţin la fel de mult ca şi coborîşul. Carusel al neputinţelor amoroase. Imi înmoi buzele reci în coniacul tare şi limba îmi ia foc. O revoluţie a coardelor vocale. A papilelor gustative. Un malaxor de viscere care se trezesc din amorţire şi de neuroni complecşi. O capcană în care cădem de fie-care dată, seduşi de promisiunea unor nopţi de vară deja amintiri.Incepe o discuţie în care se ciocnesc nişte inteligenţe aţipite în mediocritatea altora. Ei sînt marinari, dar n-au văzut încă marea, nici n-au trecut prin fierberea oceanului, acea mare albastră fără pămînt, acel ocean înşelător care cheamă, cheamă, cheamă... Au în schimb dorul plecărilor în sînge, le curge în vene beţia de ducă, dar n-au plecat niciodată mai departe de-o milă, n-au stat deloc printre străini. Visează doar la toate astea. Şi de-aici se nasc anumite nevroze înecate rapid în bere şi muzică. Dan îmi vorbeşte, iar eu îl ascult, căci m-am priceput dintotdeauna să fac asta. Imi ia mîinile reci şi încearcă să mi le încălzească, suflînd peste ele. Răsuflarea lui fierbinte pe mîinile mele, simplitatea cu care mi se adresează, sinceritatea momentului, înflăcărarea din ochii ăştia verzi cînd îmi povesteşte despre poeţii englezi morţi demult, apoi mulţumirea prietenei mele, pierdută şi ea într-o dra-goste imposibilă şi neîmpărtăşită, puloverul lui Karin aruncat pe umerii ei bruni, care se disipează în întuneric, muzica lentă din fundal care coboară peste noi încălzindu-ne inimile, minţile, trupurile fac din terasa asta locul ideal al întîlnirilor perfecte, cele care bîntuie mulţi ani prin memorie. Orele înaintează şi ele lent, fără socoteală, timpul se rupe din minţile noastre, aruncat undeva, poate într-o

altă noapte viitoare, acolo unde amintirile îşi vor cere dreptul la existenţă într-o altă ploaie dezmăţată de iunie.„Cine eşti tu, marinare?” arunc eu provoca-toare întrebarea, iar ochii nu mi se pot dez-lipi de buzele lui. Cînd rîde, cea de sus se îngroaşă şi i se lipeşte de gingii, iar cînd trage cu sete din ţigară colţul drept al gurii striveşte capătul ei. „Sînt cel mai pur suflet din uni-vers”, şi-o spune fără nici un fel de aroganţă, dar ochii lui ascund o întreagă enigmă în aceste cuvinte. Lumina din ei dispare pentru o clipă, dar după ce îndoaie mucul ţigării în scrumiera plină îşi revine. „Să bem pentru asta atunci”, îi spun, „eu sînt cel mai pierdut suflet din univers”. Rîde.Ada se apleacă spre mine: „Nu-i aşa că nu-ţi pare rău.?” „Nu, Ada, nu-mi pare rău”. Ii e teamă pentru mine. Ii e teamă să nu mă-ndrăgostesc, de parcă asta ar fi cine ştie ce pericol, cînd eu speram într-o zi să ajung în Africa. Nu ştie că nu mai pot face asta, că-n inima mea nu mai e loc pentru astfel de cretinisme, că m-am sălbăticit în urma prea multor dulcegării fără rost şi că nu mai sînt de mult în pericol de a pierde ceva deja pier-dut. Definitiv. „Să ştii că nu merg cu tine spre casă”, zice ea apoi, vinovat. Nu mă mir.Şi iar se complace într-o anumită situaţie, şi iar face jocul lui Karin din care va ieşi singura victimă. Imi amintesc de ce-am acceptat să mă întorc la această terasă. Şi-atunci îmi pironesc verdictele pe faţa amicului ei, un bărbat oarecare, deloc frumos, nici urît, nişte obraji amari de copil, o oboseală statornică în ochii săi căprui, puţină curiozitate pentru mine. Ar vrea să mă întrebe ceva parcă, dar renunţă. Nu-l încurajez. Eu nu vreau să ştiu nimic, căci văd totul. Il intrigă răutatea mea. E singurul care-o vede, căci numai lui i-o arăt. Aş putea, printr-o singură pocnitură de de-gete, să-l descopăr lumii aşa cum este el de fapt, dar am renunţat cel puţin pentru un timp să mai port războaie invizibile cu astfel de bărbaţi. Nu e un adversar pe măsură şi nici n-are destulă carismă ca să mă provoace. Il simt leneş. Il simt zavistit. Plictisit şi el peste măsură. Nu ştie să primească furtunile în faţă, mai degrabă le evită. E ciudat cît de multe poţi intui despre cum se mişcă un om

13

prin lume într-o singură fracţiune de secundă, şi aceea ezitantă. Uite, priveşte-mă, sînt un om rău, mi se rupe de tine, îndepărtează-mă dacă poţi...„Bine, Ada, faci cum vrei”, îi spun prietenei mele, deşi ştiu că la viitoarea noastră întîlnire ea va vorbi din nou cuminte şi frumos des-pre nopţile ei din care va lipsi esenţialul, iar eu o voi asculta revoltată, dar fără să-i mai spun ceva. Şi se ridică amîndoi de la masă şi pleacă. In puţinele ore care mai rămăseseră din noapte aveau să se-nlănţuie sălbatic în acel chin mincinos al trupurilor. Asta era tot.Mă întorc apoi către cel mai pur suflet din univers. Aştepta flămînd revenirea mea. Ii zîmbesc cu simpatie. „Eşti o tipă mişto”, îmi spune. Da, ştiu că sînt o tipă mişto, asta pînă cînd se descoperă adevărul. După aceea, nimic nu mai este convenabil. „Să mergem şi noi, Dane”, îl rog răguşită, îi spun pe nume, iată, ca să mi-l apropii, căci mîine nu voi mai fi prin împrejurimi. Chelneriţa răsuflă uşurată că a scăpat de noi. Saxofonul curge şi el printre picăturile din noapte. Se aude acum din ce în ce mai stins, ca o tînguire peste oraş.Terasa rămîne în urmă, protejată de ramurile caisului. Mergem tăcuţi pe străzi pustii. Imi dau seama cît de străin este tînărul acesta de mine după felul în care îmi caută mîna ca s-o strîngă într-a lui. Vraja începe să se evapore, intrăm cu fiecare pas care ne duce spre existenţele noastre lăsate acasă în semnele uitării. Dar e mai bine aşa, poveştile care încep frumos se termină de obicei a-marnic, ne lasă în cerul gurii gustul prafului de pe străzile în care ne-am întîlnit şi plimbat mai întîi fără dorinţe, apoi fără sens. Nu mai avem ce să ne spunem, a dispărut curiozi-tatea cunoaşterii, mă întorc la tristeţea mea. Nu văd altă modalitate şi mi se pare lung drumul spre casă.înaintea mea se înălţa ziua de mîine cu prob-lemele ei, o zi caniculară, fără prea mari bucurii. Mă voi ridica dintre perne cu capul greu şi voi căuta să alung din mintea mea noaptea aceasta sau mă voi întoarce spre ea ca spre o amintire plăcută, una dintre puţinele pe care le am. Mă agăţ de mîna lui Dan, îi prind hotărîtă degetele fine, de artist, într-

ale mele. Vreau să simt pentru ultima oară această tandreţe potolită, cenzurată. Simt în schimb degetul mic ciuntit şi atingerea unei răni mai vechi mi-l întrăinează de tot. Dac-aş fi avut timp, dac-aş fi avut răbdare, mi-ar fi plăcut să-l cunosc mai bine, mi-ar fi plăcut să fiu în stare să-i dăruiesc ceva. Dar acesta nu este un bărbat uşor de iubit, mi-au spus-o ochii lui alunecoşi, iar eu n-am timp şi nici atît răbdare. Şi ce dracu’ să-i dăruiesc? Am învăţat că nu e bine să rişti prea multe în numele unei posibile iubiri. Nu de alta, dar s-ar putea să rămîi fără suflet, ori pentru ce voiam eu să fac mai departe pentru viaţa mea aveam nevoie de el. Nicidecum de un bărbat.„De ce eşti atît de tristă?” mă-ntreabă el. E chiar atît de evident? Sau poate că este de vină lehamitea unei zile lungi, istovitoare pe care-o simt instalîn-du-mi-se în oase, în cărnurile biciuite mai devreme de ploaie. Abia îmi mai tîrăsc picioarele după mine. Tocurile mele bat asfaltul regulat. Nici ţipenie de om pe şoseaua principală. Un întuneric pîclos, mărunt. Nici o stea. Nu mai e mult. Ce bine! Mă voi arunca în cîteva clipe în aşternuturile albe şi voi dormi liniştită un somn adînc, fără vise... In camera mea miroase a crini impe-riali. Ii rupsesem din grădină azi dimineaţă. Mi-am amintit şi asta. „Nu sînt tristă”, neg eu, dar nimic nu ţipă în mine a fericire. Şi nici în el.Se opreşte brusc în dreptul unui gard de sîrmă. Mă trage spre el violent şi mă propteşte cu spatele de gard.Uimirea îmi întîrzie reacţiile şi-l văd venind din întuneric, lipindu-şi trupul puternic de al meu, trecîn-du-şi degetele prin părul meu, apoi odihnindu-şi-le pe obrajii mei. Buclele se răsucesc şi o şuviţă îi rămîne prinsă între de-gete. O ia, o priveşte uimit şi-i sărută vîrfurile aspre. Inchid ochii sfîşiată. Asta nu trebuia să se întîmple. Şi totuşi îi aştept buzele pe care i le-am studiat atît pe terasă. Se apleacă spre mine şi-mi apucă gura păcătoasă. Ii simt carnea nouă, caldă, seducătoare, pe buzele mele reci. Mă domină siguranţa lui, tandreţea asta studiată, sărutul ăsta pătimaş exersat pe atîtea alte femei pe care le-a condus acasă în miez de noapte şi pe care


le-a părăsit în faţa porţii. Poate că a doua zi nu le-a mai recunoscut pe stradă. E ciudat cum o ia razna imaginaţia în mii de scenarii posibile după cum unele buze freamătă pe buzele tale. Plonjez cu limba în gura lui, vreau să-şi iasă din minţi, să mă dorească în noaptea asta, şi ultimul lui gînd, înainte de a adormi, să fie îndreptat spre mine.Dan e un bărbat care va iubi toată viaţa fe-meile frumoase, îngrijite, ochi care vor curge pofticios după formele lor, privirile lui albastre vor aluneca pe curbe şi trupuri de piatră, pe care le va dori mai întîi în imaginaţie, apoi în aşternuturi, pe urmă le va izgoni cu răceală, de dragul singurătăţii din faţa foilor sale albe. Şi-mi trec prin cap chestiile astea în timp ce el îşi face loc printre dinţii mei, cotropindu-mi cerul gurii, colţurile gurii, lobul urechii, obrajii şi pleoapele. Mă striveşte de gardul acela de sîrmă, înfigîndu-şi cele nouă degete în ochiu-rile lui. „Nu puteam să nu te sărut. Am impre-sia că o să dispari şi n-o să ştiu de unde să te mai iau.” Se opreşte pentru o clipă. Genele sale lungi flutură pe obrajii mei ca doi fluturi încinşi în ultimul dans al morţii. E atît de aproape de mine... Mi-a spus asta pe cînd buzele lui nu se desprinseseră încă de ale mele, ca şi cum ar fi vrut să-i sărut pînă şi cuvintele din urmă. Mîna lui boantă a coborît pe sînul stîng şi l-a mîngîiat, muşcîndu-şi buza de jos. Recunosc golul din stomac şi fierbinţeala din plexul solar şi deodată redevin rece ca un sloi. Alung cu o mişcare blîndă înlănţuirea lui. Ochii mei devin clari, sclipirile se îneacă, se afundă în nămolul întîmplărilor trecute. Regăsesc logica cerebralităţii.Ei bine, mă desprind uşor din braţele lui. Mai degrabă alunec. Trebuie să mă chem la or-dine, nu mă vreau îmblînzită, mai mult decît orice nu suport afectivitatea altcuiva, devin prea repede dependentă de ea, iar acum sînt prea obosită ca să fac faţă tandreţii lui. Am cedat acestui sărut pentru că-mi lua prea mult timp să mă împotrivesc şi pentru că îl doream. Dar deşi venise timpul să-i pun capăt mi-a fost foarte greu... Toată fiinţa lui mă chema către el, încă mai simţeam în cerul gurii gustul lui de tutun şi coniac, îmi rămăsese îmbibată în piele aroma asta necunoscută. „O să dispari, nu-i aşa? Am

dreptate...” „Acum, da... dar poate ne mai ve-dem. In altă viaţă. Cine ştie?”, i-am zîmbit.Un fulger întîrziat a despicat cerul în două, lumi-nîndu-ne pentru o clipă chipurile. Mă privea adînc, liniştit, răscolitor, o privire pe care n-o voi uita, pe care n-am putut s-o susţin. Am oftat de dincolo de mine, nicide-cum a uşurare. Uneori însă nu poţi continua ceva pentru că ţi se pare prea mult. Intot-deauna am făcut mai uşor faţă ignorantelor şi trădărilor, voiam să opresc clipa aici ca să nu dispară şi ca să pot merge mai departe fără să privesc în urmă. Voiam să păstrez privirea asta, atît. De unde să ştiu că Dumnezeu era surd la ora aceea? Nu mi-a mai spus nimic. Mi-a luat doar mîna, mi-a întors iar palma şi a depus în podul ei un ultim sărut. Apoi s-a evaporat în noapte cu paşi uşori, de felină. Am rămas pironită locu-lui timp de cîteva minute, cu mintea golită de gînduri. Doar penele de la bluză fluturau ve-sele. Nu găseam în mine destulă putere să mă clintesc de-acolo, să deschid poarta, să descui uşa scorojită de vopsea din faţa casei şi să mă prăbuşesc în patul meu, să adorm apoi în parfumul cărnos al crinilor albi. Mi se părea că sînt prea multe acţiuni deodată şi încă mai simţeam greutatea buzelor lui în palmă.Nu ştiu prin ce minune am găsit o ultimă ţigară în pachetul meu. Mi-am aprins-o ca să mă pot întoarce la mine, am tras cu în-crîncenare primul fum care mi-a înmuiat genunchii. Dar încet-încet, în timp ce otrava năvălea în plămîni am început să regăsesc ura de-a trăi, voinţa de-a uita, rezistenţa la singurătate, mi-am ascultat bătăile regulate ale inimii şi-am făcut primul pas spre sanctu-arul meu, apoi al doilea, apoi următorul...Cred că am adormit fără să vreau să-mi fie dor de nimeni, acel somn profund al omului atît de aproape de moarte, atît de departe de zbaterile tuturor. Ştiu doar că ploaia reînce-puse în rafale puternice, aşternînd muzica ei din ce în ce mai grăbită peste oraş.

- sfârşitul fragmentului -

15


Continuare din numarul 1

TREI

Oauu...Tînăra este strălucitoare. O fustă foarte scurtă de culoarea vişinei putrede şi un maieu extrem de decoltat de un roz stins, bijuterii asortate, sandale cu toc înalt, o ţinută de seară îndrăzneaţă. Doar ma-chiajul este distrus. A plîns. Un poliţist grec se ocupă de traducere. Discuţia a în-ceput deja de cîteva minute. Masa şi două scaune sînt deja ocupate. Stelian şi Ian-nis se aşază pe altele două, mai departe, lîngă peretele ocupat de o hartă uriaşă a coastei din jurul Salonicului. Alături un răcitor de apă şi un fişet metalic enorm. O altă masă masivă din lemn plină cu dos-are, o lampă şi un telefon. Un cuier pom într-un colţ. Nici asta nu pare o adevărată cameră pentru interogatorii, doar un birou împrumutat. Poate arhiva...- ...Galia Kalughina, 21 de ani, Kiev.- De cînd o cunoşteaţi pe victimă?

- De aproape un an. Dansăm în acelaşi bar, la Bucureşti. Dansam.- Îl cunoaşteţi pe cel cu care se întîlnea?- L-am văzut de cîteva ori. Tania îl ţinea cam ascuns de mine. Îi era teamă să nu i-l fur. Un român. Daniel şi nu mai ştiu cum.- Deci l-aţi putea recunoaşte?- Bineînţeles.- Victima mai avea şi alte relaţii aici în Paralia?-Aici? Nu. Nu ştiu.- Nu a vorbit cu nimeni în afară de dumneavoastră şi Daniel Manole?- Nu pot fi sigură. Nu am stat tot timpul împreună. Parcă am văzut-o salutîndu-se cu două, trei persoane.- Bărbaţi?- N-am fost atentă. Nu mă interesa.- Încercaţi să vă aduceţi aminte cît mai ex-act. Vreo persoană anumită?- Doar o dată sau de două ori am obser-vat-o că stă de vorbă cu un bărbat înalt şi gras, dar avea pălărie de paie şi nu i-am văzut figura. Oricum, nu mă interesa.Munteanu jubilează. A apărut al treilea. Ce

Bogdan HribFiliera greceasca (partea a doua)

Bogdan Hrib (1966) este jurnalist si editor. A publicat fotoreportaje si anchete la inceputul anilor 90, apoi in 1993 a fondat Editura Tritonic. A tinut prelegeri despre fotojurnalism si despre editarea de carte. Stelian Munteanu, personajul principal al romanului, este ca si el un fost jurnalist fortat sa se adapteze unor situatii noi.

17

simplu! Pe naiba, n-o interesa! Ar fi vrut să ştie totul, dar Tania nu-i spunea nimic.- Aţi observat gesturi tandre între victimă şi acel bărbat?- Nu ştiu. Cred că l-am văzut de două ori cu ea. Stăteau în picioare şi vorbeau. Nu auzeam nimic, dar cred că mai curînd se certau.- Ati observat gesturi violente?- Nu.- Putea fi o rudă?- Nu cred. Toate rudele ei sînt lîngă Sankt Petersburg, ce să caute aici? Şi apoi, e plecată din Rusia de aproape doi ani.- Cunoaşteti vreo altă posibilă relaţie a victimei?- Nu înţeleg.- Cunoaşteţi vreun prieten sau iubit al vic-timei care s-ar fi putut afla aici?- Nu cunosc viaţa personală a Taniei.- Altceva ce ne puteţi declara legat de victimă?- Nimic.Munteanu se întoarce spre Theodopoulos şi îi şopteşte:- Pot să intervin?- Desigur.îşi trece mîna prin păr şi încearcă să se concentreze:- Vă rog, întrebaţi-o dacă la Bucureşti cunoştea vreo relaţie a victimei?Urmează traducerea. Apoi răspunsul:- Nu cunosc nici o persoană din anturajul Taniei, în afară de cei de la bar. Nu mă amestecam în viaţa ei. Asta-i tot? Aş vrea să mă schimb, răspunde iritată tînăra.- Vă rog, întrebaţi-o pe domnişoara dacă îşi aduce aminte cum a primit victima bla-na aceea?Translatorul repetă întrebarea.- Dacă a primit-o? N-a primit-o, şi-a cumpărat-o singură. A strîns un an bani pentru asta.- Mulţumesc.- Altceva? Vreau să mă duc să mă schimb,

am dansat toată noaptea.- Vă rugăm să nu părăsiţi localitatea pînă la finalizarea anchetei. La revedere.S-a lăsat din nou liniştea în birou. Au rămas singuri. Theodopoulos îşi priveşte ceasul.- Ai încredere că nu va părăsi Paralia? Mie mi-ar fi un pic teamă. Nu mi s-a părut chiar sinceră.Iannis zîmbeşte oboist şi şmecher:- Va fi supravegheată. Nu am încredere deloc. O să anunţ o echipă să stea cu ochii pe ea. Ce facem acum? E aproape 12. Eu n-am apucat să mănînc nimic de dimineaţă. Ai ceva împotriva unui prînz matinal?Munteanu zîmbeşte anemic. Uitase de stomac. Dar acum, că şi-a adus aminte.Taverna Poseidon este un restaurant gre-cesc obişnuit fără pretenţii de mare clasă, dar curat şi foarte îngrijit. O terasă cu vreo zece mese, bucătărie deschisă în care un maestru foarte tînăr se luptă cu peşti şi alte vieţuitoare marine, aparent foarte proaspete. Un adevărat paradis acvatico-gastronomic. Un chelner le aduce două meniuri, unul în greacă pentru Iannis şi unul în engleză pentru Stelian... Îl des-chide cu un aer ameţit.- Îţi convine aici, colega?Munteanu îşi simte capul cît un bolovan. La o masă alăturată, o familie românească şi supraponderală - tată, mamă şi doi băieţi - comandă ceafă de porc cu car-tofi prăjiţi şi hamburgeri pentru copii, plus două beri şi cola. Chelnerul îi priveşte uşor contrariat - probabil că nu au carne de porc la o tavernă cu numele Poseidon, dar nu obiectează. Ciudat, lui Munteanu îi este ruşine pentru compatrioţii săi. Dar în fond e treaba lor, n-o să mă apuc să le face eu educaţie. Mare prostie să mănînci porc cînd poţi avea peşte proaspăt. E şi mai sănătos şi...- Mă auzi? Ţi-e bine?... Te-am adus aici pentru că m-am gîndit că vrei ceva mai special. Hrană marină: midii, stridii,


caracatiţe.Tresare.- Da, dar mi-e greu să mă bucur de toate astea. Eram în concediu.- Singur?Stelian roşeşte încercînd să privească spre mare.- O, Doamne, am gafat. Aşa ceva nu se întreabă, m-a cam luat gura pe dinainte.- Nici o problemă. Da, singur. Am divorţat de curînd.- Îmi pare rău.- A fost mai bine. Capitalismul ne-a despărţit, ne vedeam rar, lucram în două domenii diferite, în plus eu eram mai sărac, ea avea multe moşteniri. Mătuşi bogate. Ne-am despărţit amiabil, dar e greu să te obişnuieşti să fii singur. Chiar dacă nu petreceam prea mult timp împreună, ştiam că existăm unul pentru celălalt. Acum parcă am pierdut un punct de sprijin.- Ai copii?- Da, o fetiţă de cinci ani. Iulia. Stă cu mama ei...Oftează, privind şirurile lungi de mîncăruri din meniu. Familia de români a atacat far-furiile cu porc. Terasa e plină. Atmosfera e fierbinte şi lumea a fugit de pe plajă. Bucătarul se mişcă precum un robot, răpus de comenzi. Cei doi chelneri, un el şi o ea, dansează printre mese într-un ba-let periculos cu farfurii, pahare şi sticle.- Alege tu pentru mine. Îmi place orice. - Fructe de mare, caracatiţă, un filé de peşte?- Caracatiţă. întotdeauna mi-am dorit să mănînc aşa ceva şi niciodată nu am avut ocazia.- O alegere excelentă, te asigur. Caracatiţă la grătar cu garnitură şi salată grecească. Şi două halbe.Chelneriţa se îndepărtează fără nici un comentariu. Stelian are senzaţia că ea îl

cunoaşte pe poliţist şi s-au salutat din priviri, dar a înţeles

că nu e ca-

zul să se amestece. Oftează pentru a mia oară cu gîndul la valurile mării.- Îţi doreai mult acest concediu, nu-i aşa?- Da. Am vrut să fug din Bucureşti ca să uit de toate, de serviciu, de prieteni... Am vrut să evadez. Ştii, e ca expresia aia cu orice sfîrşit e un nou început. Nu prea m-am bucurat de evadare...- Într-o seară mi-ar face plăcere să vii la noi la cină.- Mulţumesc, dar deocamdată nu am starea necesară. Mă tot întreb pentru ce s-a putut întîmpla asta. Nu găsesc nici un motiv, nici măcar aparent.- Nici eu nu văd...- Scuză-mă, brusc mi-am adus aminte de ceva. Ma-nole nu a pomenit nimic despre lanternă. A spus lu-mînări. în plus, pen-tru doi îndrăgostiţi o lanternă e un obiect cam prozaic. Nu cumva e din alt film?- Corect. Ne lămurim imediat.Scoate telefonul din buzunar şi apasă o tastă. întreabă în greceşte:- Aţi verificat amprentele de pe toate obiectele?- Da, şefu’, dar sînt amestecate şi neclare.- Pe lanternă ce aţi găsit?- Nimic. Chiar asta voiam să vă comunic, nu are nici o amprentă. în plus, are gea-mul crăpat.- Mulţumesc.închide şi aşază aparatul pe masă.- Ai avut dreptate. Pe lanternă nu sînt am-prente şi are geamul crăpat. - Al treilea. A avut loc o luptă. Eram sigur că trebuie să mai fie cineva în afacerea asta!- Să nu ne pripim. Deocamdată poftă bună şi noroc! Ciocnesc halbele şi Mun-teanu constată cu satisfacţie că şi berea grecească e foarte bună. Sună cam ciu-dat să bei o bere care se cheamă Mythos, nu de alta, dar te gîndeşti la altceva. Dar parcă numele contează...

19

De vreo oră a reuşit să se rupă de anchetă şi să vină pe plajă. Deocamdată nu mai are ce face. Soarele arde cu putere şi îi simte dogoarea chiar şi sub umbrela uriaşă. Este uşor ameţit - oare de la bere? Marea este liniştită şi plină de copii care strigă unii la alţii, jucîndu-se. A reuţit să facă o baie lungă, dar nu e tocmai mulţumit. Are o senzaţie de disconfort, de nelinişte. Şi sună telefonul.- Da?- Domnul Munteanu?O voce necunoscută, în română.- Chiar el.- Mă numesc Popescu. Sînt cum-natul lui Daniel Manole.- Da, domnule Popescu. Vă ascult.- Aş dori să ne vedem. Credeţi că se poate? Se gîndeşte o clipă ex-asperat şi hotărăşte să accepte, dar nu pentru că îşi doreşte prea mult să-l cunoască pe tip. Căldura l-a doborît şi simte nevoie unei cafele reci.- De acord. Ştiţi un loc mai um-bros?- Ştiu. Cunoaşteţi Hotelul Themis?- Îl găsesc.- Vă aştept în hol în, să zicem, o jumătate de oră.- Trei sferturi, vreau să mă schimb.- Vă mulţumesc. Îşi strînge lucrurile pline de nisip. Personajele încep să iasă la rampă - Acesta este influentul om de afa-ceri Popescu. Să-l vedem.

Hotelul este la fel ca majoritatea celorlalte. Un fel de vilă mai mare, de vreo patru etaje, construită în etape. Cu profitul din fiecare an s-a mai construit un etaj. Oare vor să o mai ridice sau se opresc aici? Holul este elegant şi, mai ales,

foarte răcoros. Un singur om se află aici, într-un fotoliu.Un tip suprapon-deral, cu haine sport, „de firmă”, pantaloni din in alb, cămaşă tot albă de bumbac cu sigla unui măreţ producător, cu o figură uşor descompusă de oboseală şi nervi, cu un pahar de café-frappé pe jumătate gol şi o ţigară lungă şi subţire fumegînd. Pe de-getul mic de la mîna stîngă, lîngă inelarul împodobit cu o verighetă lată de aur alb, se observă de la mare distanţă un ghiul cu piatră neagră. Parcă ar fi un şablon, mai lipseşte să aflu că are şi un jipan negru nemţesc. Oamenii aştia nu au pic de origi-nalitate, chiar vor să arate toţi la fel de lipsiţi de stil?- Bună ziua. Domnul Popescu?Bărbatul înclină afirmativ din cap şi întinde mîna; o mînă mare şi transpirată, cu unghii îngrijite şi o brăţară lată de aur. Stelian îşi aduce brusc aminte de vorba unui coleg: O mînă cît un capac de closet. îşi reprimă senzaţia de antipatie, deşi omul degajă aerul inconfundabil al „îmbogăţiţilor de după revoluţie”. Strînge mîna şi se aşază. Simte nevoia să-şi şteargă palma de faţa de masă albă, dar se reţine.- Vă ascult, domnule Popescu.- Beţi ceva?- Doar apă.De ce oare simte ne-voia să f i e


antipatic? Voia o cafea rece şi acum face pe preţiosul. Discuţia va demara greu, cu hopuri. Chelnerul aduce apa. - Domnule Munteanu, am înţeles că vă veţi ocupa de anchetă din partea română...Simte, zîmbind, care va fi următoarea în-trebare.- Dar de ce tocmai un ziarist?- Am mai răspuns de cîteva ori. Eram cel mai aproape. În plus, nu se ştie cît de im-plicat va fi cumnatul dumneavoastră. Aşa încît, cred că nu se justifica aducerea unui detectiv din România. S-ar părea că mai există un suspect.- Tot român?- Nu pot să vă spun mai mult. Încă se audiază martori. Toate sînt doar supoziţii.- Domnule Munteanu, aş vrea ca Daniel să fie lăsat în pace. Ideea că e criminal e aberantă. Sînt gata să fac toate efor-turile de a vă convinge pe dumneavoastră şi, bineînţeles, poliţia grecească, de nevinovăţia lui. Oricît ar costa.- Nu sînt sigur că înţeleg ce vreţi să spuneţi!- Domnule Munteanu, sînt om de afaceri. Am bani şi relaţii.- Nu cred că dacă încercaţi să mituiţi pe cineva puteţi rezolva situaţia.- Sînteţi cam dur în exprimare!- Îmi cer scuze dacă am înţeles greşit. An-cheta va continua.- Domnule Munteanu, am multe relaţii. O vorbă bună ajută oricînd.- Probabil că şi una rea!Se privesc fix în ochi, Stelian se ridică.- Sînt obosit. Cred că discuţia se poate încheia aici. Vă voi ţine la curent. Cît despre relaţii, cel puţin acum, nu mă interesează. La revedere!Şi pleacă năuc şi indispus în cautarea unei cafele reci pe care să şi-o cumpere singur, din banii lui.

E seară din nou. S-a despărţit de Iannis, care s-a dus acasă, în Katerini. Era leşinat de oboseală. Şi îl certase nevasta. De

două zile îl aştepta cu mîncarea caldă!Au ajuns într-un punct mort: există indicii că ar fi existat o a treia persoană în ho-tel, dar Daniel nu ştie nimic, nu a văzut şi nu a auzit nimic. In plus, lipseşte mobilul. Dacă există un al treilea, în acest triunghi poate a apărut gelozia. Au stabilit că mîine dimineaţă vor relua toate datele. Poate dacă va apărea un mobil lucrurile se vor aşeza pe un drum logic. Şi voi scăpa de acest chin!La taverna Poseidon e lume multă, dar reuşeşte să găsească o masă liberă. Una mică, într-un colţ şi cam în stradă. Chelneriţa (sau poate e chiar patroană) îl recunoaşte şi, surprinzător, îi aduce me-niul în română. Ăştia toţi au aflat de mine? Comandă un filé de peşte, o salată de vinete şi o halbă mare de bere.- Aveţi un foc?Bărbatul i s-a adresat într-o engleză perfectă, academică, de la masa de alături. Se întoarce uimit şi descoperă o persoană obişnuită, cu haine de turist de clasă mijlocie şi pălărie de paie în totală disonanţă cu vorbele care îi fuseseră adresate. Bărbatul îi zîmbeşte cu toată faţa.- Aveţi?Se caută nedumerit prin buzunare - întot-deauna există undeva o brichetă, chiar dacă s-a lăsat de fumat, pentru cazuri de acest fel, poate fi folositoare - o găseşte şi i-o oferă. Bărbatul îşi aprinde un Dunhill dintr-un pachet roşu, cu gesturi simple, dar elegante, şi înapoiază obiectul.- Vă mulţumesc! Scuze pentru deranj, eraţi adîncit în gînduri.Şi, continuînd să zîmbească, bea ultima picătură arămie din paharul de pe masă.- Cu plăcere. Am avut o zi agitată. - Vă recomand un Metaxa în loc de de-sert, şi arată paharul gol. Apoi un somn bun. Limpezeşte gîndurile. Cu bine!Stelian rămîne uşor perplex, cu bricheta într-o mînă şi furculiţa în cealaltă. În acest timp, Mişa Puşkin se ridică lăsînd banii pe

21


masa lui şi se strecoară printre trecători, ferindu-şi Dunhill-ul ajuns la jumătate.

PATRU

O rază de soare îi intră în ochi. E răcoare şi se aude în surdină bîzîitul aerului condiţionat. Se trezeşte cu gîtul amorţit, dar cu sentimentul plăcut că nici o so-nerie nu i-a întrerupt somnul. Se ridică încet şi priveşte pe geam. Soarele e sus, pe stradă turiştii îşi tîrîie şlapii spre plajă, copiii aleargă printre maşinile parcate. Afară, cu siguranţă, s-a instalat canicula. Intră în baie. Brusc, îşi aduce aminte: cî-teva minute uitase de anchetă. Se strîmbă în oglindă lipsit de chef. Vrea să se arunce din nou în pat. Mîrîie. Apoi renunţă.Cîteva mişcări de înviorare nu foarte convingătoare, un duş lung, toaleta de dimineaţă; se îmbracă „de stradă” şi coboară la masă tîrîndu-şi picioarele.- Sînteti domnul Munteanu, de la 203, nu-i aşa?- Da.- Ce vreţi să beţi?Chelneriţa aşteaptă zîmbind răspunsul cu ceainicul şi cafetiera pregătite.- Ceai, vă rog.- Poftiţi. Revin imediat. Aveţi un mesaj.Fuge repede şi se întoarce cu un plic în-chis. Un plic alb, mat, fără nici un fel de an-tet. Stelian îşi unge tacticos cu unt o felie de pîine prăjită, mestecă în cană, soarbe o gură de ceai, prelungindu-şi plăcerea, dar curiozitatea învinge. Plicul este abso-lut normal şi pe el scrie doar: To M. Stelian Munteanu.Îl rupe. Înăuntru, o singură foaie de hîrtie îndoită în patru. Textul este scurt, scris cu majuscule negre pe o imprimantă cu jet de cerneală (din nou deformaţia profesională!):

CHECK THE FUR.

Rămîne privind fix la foaia de hîrtie.

Simţise că blana avea ceva, dar ce să verifice? Haina nu avea nimic neobişnuit.- ‘Neaţa, Iannis.- ‘Neaţa, Stelios. Cafea?- Nu, am băut ceai. Poate mai tîrziu. Noutăţi?- Nimic senzaţional. Putem presupune că a existat un al treilea doar pe baza unor in-dicii superficiale: lanterna fără amprente, urmele paşilor din holul hotelului Alkion şi un bărbat cu care se pare că a fost văzută discutînd o dată sau de două ori.- Portretul robot?- Galia nu poate să dea detalii. Prietena ei era departe, era seară şi multă lume pe stradă. Un bărbat, înălţime medie, îmbrăcat obişnuit. Cam atît. E prea puţin. Sînt doar nişte ipoteze. Nu avem nimic clar. Putea fi oricine, de la un admirator întîmplător pînă la un vînzător ambulant.- Exagerezi!- Evident. Dar nu am soluţii...- Eu am ceva nou. Am primit o anonimă. Detectivul rămîne o clipă perplex. Apoi întinde mîna şi, cu multă grijă, ia foaia de hîrtie. Se încruntă citind cele trei cuvinte.- Cred că are şi amprentele mele. Atunci cînd am deschis plicul, nu mă gîndeam că poate fi ceva legat de anchetă.- Va analiza laboratorul. Ciudat lucru. Ca în filme.- Cineva vrea să ne ajute.- Sau ne trimite pe o pistă falsă!- Îţi propun să mai verificăm o dată blana. Corespondentul meu anonim ştie mai multe. Şi, oricum, nu avem nimic de pier-dut. Ancheta stă pe loc.- De acord. - Şi încă ceva. Invit-o la o altă discuţie pe Galia Kalughina. Am un gînd. S-ar putea să nu fie ceva prea relevant, dar merită încercat.Sala e plină şi din această cauză nu mai pare atît de sobră. Galia, abia sosită - îmbrăcată în culori vii, dar mai puţin sclip-itoare, şi cu un aer odihnit şi chiar detaşat; Stelian şi Iannis la fel de preocupaţi, cu

23

cearcăne şi cămăşi şifonate; Daniel Manole întunecat şi vizibil extenuat; un stenograf; un translator; încă doi poliflişti în uniformă; cafea, apă şi suc de porto-cale; un reportofon şi pahare albe de plas-tic; haina luxoasă de blană întinsă pe două mese alăturate în mijloc. Linişte, doar zumzetul unui aparat de aer condiţionat montat în grabă. Afară, aceleaşi zgomote de vacanţă.- Domnişoară, vă rog să priviţi această blană cu atenţie şi să-mi spuneţi dacă observaţi ceva neobişnuit. A fost descoperită lîngă victimă.Femeia se ridică conştientă că este atent privită şi face doi paşi spre masă. Pocni-turile tocurilor pe pardoseala rece răsună ca două focuri de armă. Tensiunea pluteşte în aer şi tînăra e sigură de importanţa ei. Mîngîie cu mîna blana şi nu se grăbeşte să răspundă. Efecte de film de aventuri de doi lei. Ce vrea să ne arate? Că sîntem la mîna ei? Rahat, fifle de gagici... Îl cuprinde nervozitatea. Iannis intervine:- Vă rog, domnişoară, mai avem multe de rezolvat.- Desigur.O mai priveşte o dată cu atenţie, apoi se întoarce spre grec.- Aceasta nu e blana Taniei!Se aude un oftat de uşurare; dar nu din-spre Daniel, ci de la Stelian.- Pe ce vă bazaţi această afirmaţie?- Culoarea este aceeaşi, dar croiala este diferită. Mi se pare mai scurtă şi are alt sistem de închidere.

Haina Taniei se închidea cu nişte nasturi mari, îmbră-cafli în negru, asta are cleme metalice. Sînt sigură că nu e haina pe care o ştiam.- Credeţi că şi-ar fi putut cumpăra alta?- Nu avea bani. Şi, în plus, dacă ar fi vrut o alta, ar fi ales cred cu totul altă culoare. Asta prea seamănă cu cealaltă. De ce şi-ar fi dorit cineva două haine aproapela fel? E stupid!

- Sînteţi sigură?- Absolut sigură!- Bine. Vă mulţumesc. Vă rog să mergeţi în camera alăturată, să mai citiţi o dată declaraţia şi să o semnaţi.Galia iese însoţită de traducător şi de un poliţist. Din nou linişte.- Domnule Manole, vă ascult! începe detectivul în limba engleză. Ce aveţi de spus?- Nu ştiu ce aş putea spune. Sincer, nu am sesizat diferenţa dintre haine. Nu sînt un pasionat al blănurilor şi nu am un spirit de observaţie prea dezvoltat. În plus, nu am înţeles deloc obsesia Taniei pentru haina asta. Sau, mă rog, pentru cealaltă. O pur-ta cu ea peste tot, doar pe plajă nu o lua. Probabil că şi-a dorit-o prea mult.- De ce credeţi că ar fi schimbat blana?- Nu văd nici un motiv. Pare absolut ilogic, de vreme ce îi plăcea atît de mult cealaltă.- Nu v-a pomenit nimic legat de această haină sau de cealaltă?- Credeţi că noi vorbeam despre haine? Şi-a cumpărat-o imediat ce a ajuns aici, era foarte mîndră de ea. Mai multe nu ştiu.- Domnule Manole, aţi zis că vă făceaţi planuri să plecaţi în lume.- Da, voiam să plecăm la Paris, spunea ceva despre o mătuşă.- A pomenit vreo adresă?- Nu.- Vreun nume?- Nu.- Şi din ce plănuiafli să trăiţi? Aveaţi ceva aranjat?- Nu. Putea să ne ajute mătuşa ei. Şi pen-tru început voia să-şi vîndă blana, lua bani frumoşi pe ea.- Bingo!Locotenentul îl priveşte nedumerit. Stel-ian este zîmbitor.- Aici e cheia. Lua blana din Grecia şi o vindea la Paris. Contrabandă!Manole îl priveşte perplex. Iannis începe


să rîdă.- E o ipoteză, dar din punct de vedere comercial nu e o soluţie eficientă. N-ar fi cîştigat aproape nimic. Vînzarea s-ar fi făcut printr-un intermediar la un preţ mai mic. În plus, nu e simplu de găsit un cli-ent pentru o marfă scumpă, vîndută pe sub mînă, fără garanţie. Parisul e plin de magazine cu blănuri. Nu, raţionamentul este o prostie; mai bine păstra banii.- Dar şi-a dorit blana!- Ne scapă ceva. Şi-a dorit o viaţă bla-na asta, dar se ducea la Paris şi voia s-o vîndă imediat. Atunci de ce a mai cumpărat-o? Păstra banii şi pleca direct cu ei la Paris!- Domnule Manole, mai cunoaşteţi vreun alt detaliu relevant?- Nu cred. Nu ştiu ce v-ar mai putea in-teresa.- Bine. Nikos, condu-l pe domnul în ca-mera de alături.Poliţistul iese împreună cu Daniel şi stenograful. Au rămas doar ei doi. Iannis toarnă cafea în două căni mari şi albe.- Iar ne-am împotmolit!Stelian se întinde pe scaunul inco-mod, soarbe o gură din cafeaua tare şi pocneşte nervos pixul peste dinţi.- În concluzie? Mobilul „crimă pasională” cade. Mobilul „furt” nu are sens. Ne lipsesc elemente. Există sigur un al trei-lea în afacerea asta. - Acel bărbat misterios?- Da! Imaginează-fli următoarea variantă: Tania şi Dan sînt în hotel, discută, visează, mănîncă îngheţată, fumează, se sărută, totul la lumina lumînărilor. Se termină ţigările şi iese să cumpere altele. Cineva îi urmărea, dinăuntru. Apare cu o lanternă în mînă. Este exact momentul penei de curent. Are o discuţie cu Tania. Evident că se cunosc. Se cunosc bine. Se ceartă. Apoi beau împreună? Sau nu se ceartă

şi atunci a fost premeditare... Un ac-cident? Blana...

- Te între-

rup. Ipoteza accidentului este imposibilă. Tania a fost otrăvită, deci ucigaşul a fost pregătit. A turnat cianura în coniac. O avea pregătită, doar nu umblă nimeni cu cianură la el, doar aşa, în caz că vrei să omori pe cineva. Cei doi au băut un pahar împreună. Prieteneşte. Tania nu a avut nici o bănuială, paharul ei era gol şi nu erau urme că a fost vărsat undeva. Deci a băut tot.- Ok. Tania moare. Ucigaşul observă ceva compromiţător la blana ei, dar nu poate să o ia pur şi simplu, ar semăna a jaf. Aduce o alta şi o înlocuieşte.- Nu ar fi avut timp! Manole nu a lipsit mai mult de zece minute. A avut şi haina pregătită. A venit cu ea.- În cazul acesta avem un singur mobil: jaful. Ucigaşul a vrut acea haină.- Nu se poate, Stelian, nimeni nu omoară un om pentru o haină de blană. Cel puţin nu în Grecia. Şi atunci de ce ar fi schimbat-o? Amîndouă au cam aceeaşi valoare. Blana Taniei avea ceva în plus care o făcea să valoreze mult mai mult decît valoarea ei intrinsecă. Ceva care să merite o crimă. Dar ce?Ridică din umeri.- În concluzie?- Mă doare capul, Iannis. Propun o pauză. Oricum, vreau să rog Bucureştiul să afle cît mai multe despre Tania şi prietenii ei. Şi despre barul la care dansa. Poate dăm de vreun fir. O să-ţi trimită datele aici, la sediu.- De acord. Ne vedem la şase. Dacă ai nevoie de un computer, foloseşte-l pe cel din biroul meu de sus. Eu dau o fugă în Katerini. Cei de acasă uită cum arăt dacă mă duc doar noaptea.- La şase, aici?- Da. Sau la Poseidon? E mai puţin proto-colar! Oamenii mai şi mănîncă.- Ok! La şase la tavernă.

A luat în fugă o salată, a făcut un duş şi s-a întins în pat. Dar gîndurile nu îl lasă.

25

Afară, arşiţa a ajuns la apogeu. Aerul condiţionat vîjîie ritmic şi îşi doreşte să nu mai fi plecat din Bucureşti. Stelian se întreabă de ce oare este atît de ghinionist. Scoate un Agatha Christie din cele trei cărţi pe care le rezervase pen-tru concediu. Celelalte două sînt moderne. Un volum de buzunar de Linda Fairstein şi unul de Lisa Scottoline. Colecţia Crime Scene. Coperte negre. Nu alege titlurile niciodată. Doar autorii. A luat trei femei. Parcă scriu mai bine decît bărbaţii. În afară de Raymond Chandler, care este maestrul. Cărticica e subţire şi îşi caută o poziţie comodă, ghemuit între pernele de pe pat. Citeşte primele rînduri, dar se concentrează greu. Adversarul secret...Brusc sună telefonul. Îl percepe ca pe o salvare.- Stelică, ţi-am trimis datele la numărul pe care mi l-ai dat. Nimic senzaţional. Barul e foarte respect-abil. Au însă legături cu Franţa. Mai multor fete li s-a propus să facă scurte vizite în Franţa.- Vizite? Victima spusese că are o mătuşă.- I-o fi fost ruşine să recunoască. Tot pentru dans se duceau. Pro-babil la vreun cabaret de mîna a doua. La cele celebre nu se intră aşa uşor.- Adică se duceau pe contract? - Nu avem toate datele din Franţa. Bănuiesc că cei din Bucureşti încercau să le găsească de lucru pe acolo.- De lucru înseamnă chiar dans sau altceva?...- Prostituţie? La asta te gîndeşti? Nu cred. Vom verifica.- Mulţumesc mult, şefu’. Vă ţin la curent.

- Cu bine!A transpirat, deşi în cameră e răcoare. Se duce să mai facă un duş. Deci Manole nu ştia chiar totul de-spre ea. Dragostea nu era chiar atît de pură şi dezinteresată! Ca să nu mai vorbim de sinceritate şi încredere!Iannis a dat o fugă pînă în oraş. A aruncat hainele în coşul de rufe murdare şi a zăcut o oră în cadă citind un ziar de ieri. Apoi, îmbrăcat lejer, s-a întors la birou. Ai lui nu erau acasă, lăsaseră fie-care cîte un bilet pe masa din bucătărie. Nu l-au sunat, n-au vrut să-l deranjeze. Cînd se va în-toarce va fi tîrziu şi vor dormi. Încă o zi fără să-i vadă. Oftează şi se gîndeşte la pensie. Dar mai e mult pînă atunci.Se aşază la birou şi parcurge rapid datele trimise de la Bucureşti. Ma-joritatea sînt în română, dar există şi un rezumat în engleză.Daniel Manole nu are cazier; e perfect curat şi îşi dă seama că îi pare bine; băiatul îi e chiar sim-patic în naivitatea lui de tînăr îndrăgostit. Dar barul „Mont-martre” din Bucureşti are cam multe fete din străinătate. Pe listă nu apare nici o româncă! Oricum, e problema poliţiei române.Pe Daniel îl vor eli-be-ra cu condiţia să nu părăsească oraşul cel puţin o


săptămînă. Între timp vor apărea elemente noi. Cel care a ucis va apărea undeva sau va face o greşeală. La frontiere sînt verificaţi toţi turiştii. În special cei români şi cei ruşi.Îşi freacă din nou mîinile de tîmple încer-cînd să alunge o durere surdă. De ce să omori un om pentru o blană? Ce putea să ascundă? Sau ce informaţii putea deţine Tania atît de periculoase pentru viaţa ei?Semnează ordinul de eliberare din arest şi se adîn-ceşte în fotoliul comod. Ridică receptoeul şi formează o cifră.- Aici Theodopoulos. Am semnat hărtiile. Eliberaţi suspectul. Pînă mîine să-mi aduceţi o listă cu echipele de filaj. Să nu-l pierdeti din ochi. Mulţumesc.Închide cu un gest leneş. Arşiţa s-a po-tolit, apa e liniştită şi îşi doreşte să facă o baie în mare. Pînă la şase mai are timp. Caută slipul în dulapul metalic în care ţine toate minunile din lumea asta. Se duce să se schimbe. O baie în mare de o jumătate de oră.

CINCI

Pentru Mihail, ritualul pregătirii pentru ieşirea în oraş e o adevărată plăcere pe care o repetă cu obstinaţie de cîte ori are ocazia. Asta m-a salvat întotdeauna - ideile fixe transformate în obiceiuri fixe. Bucuria de a trăi complet şi liber fiecare clipă de singurătate. Încă un minut furat meseriei şi datoriei către ţară. Mai ales în anii corti-nei. Acum e mai mult un reflex şi un răsfăţ. Se priveşte o clipă în oglindă. E încă viu, verde şi rotiţele îi funcţionează uns. Prob-abil că din cauza asta m-au şi păstrat ac-tiv. Rîde în sinea lui. Îşi închipuie că sînt mai uşor de supravegheat dacă sînt cu ei şi nu pe cont propriu. E corect. Dar pînă undeva... Zîmbeşte stren-găreşte şi de-schide uşa dulapului în care stau aliniate pe umeraşe cel puţin o duzină de cămăşi şi vreo patru costume.Îşi alege tacticos hainele - de obicei, culori

deschise în tonuri pastel - bej sau bleu şi le aşază cu grijă pe pat, urmează ciorapii şi lenjeria intimă. Îşi şterge pantofii cu o cîrpă moale scoasă dintr-o pungă de plas-tic. Urmează un duş reconfortant cu gel mirosind a levăn-flică, bărbieritul proaspăt cu un aparat metalic vechi şi lame Wilkin-son, şi apa de colonie, aproape întotdeau-na Davidoff.Apoi se îmbracă tacticos. Îşi verifică buzunarele: portofelul cu acte (doar un paşaport şi o legitimaţie de presă - Nu se ştie niciodată cînd te găsesc unii pe unde nu ai de ce să fii şi atunci cea mai bună scuză este jurnalismul de investigaţie!) şi bani (nişte euro în bancnote mici de 5 şi de 10), cheile de la maşina închiriată, tele-fonul BlackBerry şi batista de mătase bej brodată cu iniţiala M.Involuntar duce mîna spre locul unde ar fi trebuit să fie tocul pistolului. Nu e! Dar e doar un reflex, aici nu poate purta armă. Operaţiunea nu este încă declanşată. Mai trebuie să aştept un semn. Arma este într-o cutie la fundul genţii de voiaj din du-lap. Un Glock de 10 mm. O armă mare şi precisă. Zîmbeşte imaginîndu-se din nou în acţiune. Ia un pachet de ţigări. Şi lasă bricheta pe masă...E aproape ora 18.30 atunci cînd Mihail Sergheevici Puşkin, zis şi Mişa, coboară din vilă şi porneşte liniştit spre centru. Este absolut convins că îi va găsi pe cei doi la o masă. Doar e ora lor de consultări de taină...Taverna Poseidon este, ca întotdeauna, plină. Scanează toate mesele şi se felicită în gînd. A avut dreptate; la o masă, în colţ, stau cei doi bărbaţi. Problema mai delicată este modul de abordare. Nu au în jur nici o masă liberă, iar trucul cu ţigara este prea exagerat şi, în plus, l-a mai folosit o dată.Deodată un fior de gheaţă i se prelinge pe şira spinării. Nu mai am prudenţa de pe vremuri! Of, of, va trebui să mă retrag. Dar ştie că se alintă...Cei doi bărbaţi se uită fix la el şi unul

27


dintre ei, românul, îi face semn să se a-propie. Nu se poate eschiva, îşi compune o mimică neutră de tipul Cu mine vorbiţi? şi se apropie.- Bună seara, domnilor. Vă pot ajuta cu ceva?- Bună seara, domnule. Căutaţi un loc sau un foc? Mişa zîmbeşte strîmb; a ajuns să fie ironizat. Rămîne serios şi cu accentul de BBC răspunde amabil:- Îmi oferiţi un loc la masa domniilor voas-tre? N-aş vrea să deranjez.- Luaţi loc, vă rog.Iannis tace şi îl măsoară din ochi. Un bărbat matur, foarte uşor grizonat la tîm-ple, de vîrstă mijlocie, de talie medie. Un tip obişnuit.- N-aş fi vrut să vă întrerup, probabil că aveaţi o discuţie foarte importantă. Stelian scoate din buzunar o brichetă ieftină de plastic şi o aşază pe masă.- Vă rog, aprindeţi ţigara şi haideţi să dăm cărţile pe faţă.E prea tîrziu ca să mai dea înapoi. Şi de fapt asta şi-a dorit. Scoate pachetul de Dunhill; extrage o ţigară, o aprinde şi înapoiază bricheta.- Mulţumesc.- O puteţi păstra.- Mulţumesc, şi totuşi refuz. Poate vă mai foloseşte. Nu se ştie niciodată...Face o pauză. Îşi îndreaptă spatele în scaun. A fost mai uşor decît planul meu iniţial. Nu sînt chiar amatori tinereii ăştia doi. Şi continuă pe un alt registru, mult mai profesional:- Mi-aş dori ca această conversaţie să rămînă confidenţială. Eu sînt aici doar ca simplu turist. Oricum, superiorii domnului Theodopoulos cunosc prezenţa mea în Paralia.- Am fost anunţat că va sosi cineva de la serviciul federal. Nu ştiam pentru ce mo-

tiv. Nici acum nu am înţeles exact. Vic-tima colabora cu instituţia

dumneavoastră?- Nu. Nici nu se pune problema. Altele sînt cauzele implicării noastre.- Vă ascultăm.- Perfect. N-are rost să mai facem prezentările. Ne cunoaştem. Eu am fost cel care a lăsat anonima - aşa cum prob-abil v-afli închipuit. Dar să revin la scopul vizitei mele aici. E o poveste veche. Istoria începe acum o jumătate de secol cînd, în 1954, în bazinul fluviului Lena şi al afluen-tului din stînga al acestuia, rîul Vilini, s-au găsit de cîteva ori mici fărîme de diaman-te. În august acelaşi an, s-a confirmat existenţa unui coş diamantifer botezat de către descoperitori Tarnifla, adică în rusă „Fulgerarea”. Explorările au contin-uat şi în cîtiva ani a început exploatarea industrială a diamantelor în peste zece zăcăminte. Dar condiţiile climatice din Ia-cuflia sînt deosebit de grele. Cu Siberia nu e de glumă, unele zăcăminte se află deasupra Cercului Polar de Nord. După ‘85 au început să apară primele semne de criză, iar după ‘91 multe exploatări au fost închise din lipsă de utilaje şi forţă de muncă. Efectele democraţiei occidentale asupra resurselor controlate de stat...- Deci vorbim despre concesiuni, politică şi mafie?- Ca de obicei. Dar aici e vorba de biju-terii, nu de gaz. Valoare mare, volum mic. Cerere mare de pietre pentru bijuterii în atelierele din Franţa şi Elveţia. Pot să povestesc mai departe? Sper că nu vă plictisesc. Crima de ieri e doar vîrful ais-bergului.- Vă ascultăm.- Perfect. Zăcămintele sînt supraveg-heate în continuare, dar paza este foarte dificilă. În ultimii ani s-a dezvoltat contra-banda; maşini mari de teren, elicoptere, tot arsenalul. Dar pentru ca pietrele să poată intra în Uniunea Europeană fără riscuri, s-a recurs la această acoperire. Blănurile vin tot din Siberia în mod legal; se prelucrează aici, în Grecia, în Kasto-

29

ria, apoi se distribuie în magazine. Fetele îşi cumpără blănuri şi pleacă în Franţa pentru audiţii; rămîn fără bani şi îşi amanetează hainele. Totul pare logic şi normal. Absolut legal. Dar nimic nu este întîmplător, totul este calculat şi sigur. Fetele nu cunosc nimic.- Bine, dar victima?- Exact. Acum s-a creat o breşă. Tatiana a aflat ceva şi a fost ucisă. Cred că a vrut să fugă cu diaman-tele. A trădat şi a fost eliminată. Reţeaua se întinde în patru ţări: Rusia, Grecia, România şi Franţa. Asta-i tot, domnilor.Ţigara a ars în scrumieră şi berile celor doi s-au încălzit. - Sînt sigur că aveţi o mulţime de întrebări, dar nu pot şi nu ştiu să vă răspund. Nu cunoaştem numărul pietrelor furate, se estimează a fi de ordinul zecilor. Pietrele sînt mari, cu siguranţă peste 200 de carate. Fie-care haină ascunde probabil cinci, şase pietre.- Dar reţeaua? Persoane?- Abia acum se construisc dosare-le.- Şi haina de blană? Conţinea dia-mante în nasturi?- În proporţie de 90% înclin să cred că da. Dacă a fost înlocuită, înseamnă că ascundea un secret.- De unde ştiţi că a fost înlocuită? Nu a fost făcut public acest amănunt!- Am şi eu colaboratorii mei, volun-tari sau involuntari.- În concluzie?- Pînă la această crimă nu exista motivul deschiderii unei anchete. Nu se poate da publicităţii furtul din zăcăminte. Sînt lucruri delicate. Bănuim că cel care coordonează afacerea este român; dar nu dorim să jignim pe nimeni. Ne vom mai întîl-ni. Eu vă urez succes în investigaţii.

O să fiu prin preajmă...Se ridică în picio-are.- Încă ceva. Aveţi aici, la doi paşi, în Salonic, un special-ist de excepţie în cristalografie. Este profesoară la Universi-tate. Se numeşte Eleni Papastergiu.Se înclină uşor, fără să întindă mîna.- Bună seara, domnilor. Ne vom revedea.Şi dispare. Cîteva clipe tim-pul îngheaţă. Iannis îşi revine primul şi face semn chelneriţei.- Două cafele.Iannis îşi priveşte ceasul. E 7 fix. Munteanu vorbeşte primul:- Acum, mobilul e clar. Crezi că e tîrziu să o contactăm pe doamna Papastergiu?- Nu ştiu. Sun la sediu, să o găsească. Trebuie să anunţ şi Kastoria. În plus, vom întări fron-tierele. Poate avem noroc.- Dacă nu a scăpat deja!Locotenentul îşi masează tîm-plele cu gesturi reflexe.- Nici nu ştim pe cine căutăm.Plăteşte şi se ridică de la masă. Munteanu îl urmează. Cafelele au rămas neatinse. Ca şi ber-ile. Chelne-riţa-patroană rămîne cu restul în mînă. Se vor întoarce mîine.Soarele asfinţeşte în nuanţe aspre de violet şi portocaliu. Pe autostradă maşinile au a p r i n s faru-


rile. Iannis conduce tăcut cu amîndouă mîinile pe volan, într-o atitudine de sfinx. Pe bordul luminat albastru, acul roşu al vitezometrului stă nemişcat la 120 km/h. Automobilul este un VW Jetta bleumarin, ultimul model. Stelian simte cum îl cu-prinde somnul, dar distanţa pînă la Sa-lonic e doar de cîteva zeci de kilometri şi vor ajunge rapid. Nu-şi dă seama de cît de bucuroasă va fi persoana spre care se îndreaptă, de o vizită inopinată, dar a fost solicitată de OA anchetă a poliţiei şi probabil că nu va comenta nimic. Îşi imaginează o profesoară cu aer de bunicuţă care îi aşteaptă cu pişcoturi şi ceai. Eventual croşetînd ciorăpei pentru o ipotetică iarnă geroasă, sub un aparat de aer condiţionat supraturat. Surîde fără să-şi dea seama.Iannis parchează lîngă Turnul Alb. Acolo unde în timpul zilei aşteaptă zeci de au-tocare. Acum e liber. Oraşul este invadat de turişti la promenadă şi în larg navele ancorate au toate luminile aprinse. De la tavernele deschise pe faleză se aude un amestec de muzică grecească. Dar nu prea e timp de reverie.- Blocul e aici, la doi paşi, cunosc adresa. Clădirea cu opt niveluri are un stil nedefinit, dar foarte plăcut. Un amestec de bloc modern cu elemente arhitecturale de vilă. Terase largi acoperite de coper-tine colorate şi multe plante prin toate bal-coanele. Liftul se opreşte la etajul 4 şi se îndreaptă spre singura uşă întredeschisă. Sînt aşteptaţi. Din spatele uşii îi întîm-pină „bunicuţa”. Stelian rămîne statuie. O femeie înaltă, într-o rochie simplă, dar elegantă, le zîmbeşte.- Eu sînt Eleni Papastergiu. Vă rog să intraţi. Nu este izbitor de frumoasă, dar are un aer atît de distins, încît te îngheaţă. O rochie lungă, simplă, albă. O siluetă de invidiat. Părul şi ochii negri, pielea albă,

treizeci şi ceva de ani. Le întinde o mînă fină, dar fermă. Ste-

lian se topeşte

pe măsură ce trec clipele. Iannis face prezentările.- Luaţi loc, domnilor. Îi primeşte într-un salonaş, cu fotolii adînci şi foarte colorate. Ferestrele mari, fără perdele, dau spre mare. Un perete întreg este acoperit de o bibliotecă, într-un colţ o mică vitrină cu pietre. Două tablouri cu peisaje marine. Pescari în furtună şi o navă care se înto-arce în port. Stelian îşi aminteşte vizita în Uniunea Sovietică. Au trecut ani mulţi de atunci. Ce vremuri... Eram tînăr... Dar ga-leriile de artă nu le-am uitat. Şcoala rusă. Nu cred să fie Aivazovski. Vreun discipol sau reproduceri.Lumina este difuză şi uniformă. O cameră răcoroasă şi primitoare. Nu e cea mai propice atmosferă pentru o anchetă. Pe o măsuţă joasă îi aşteaptă cafeaua şi cîte-va saleuri. Stelian şterge din memorie fil-mul cu „pişcoturile bunicuţei”. O priveşte din nou atent. Femeia din faţa lui este de-vastatoare.- Cu ce vă pot fi de folos, domnilor?- E tîrziu şi probabil că v-am stricat deja programul pentru această seară, aşa încît voi trece direct la subiect.- De acord. Vă ascult. Serviţi cafea şi prăjiturele.- E vorba despre diamante. Tînăra zîmbeşte amabil. Dinţii albi, regulaţi, contrastează cu buzele groase acoperite cu un ruj cărămiziu.- Oare de ce mă aşteptam chiar la asta?- Este profesia dumneavoastră şi, în plus, ne-aţi fost recomandată ca specialistă în diamantele siberiene.- Pot să vă întreb cine m-a recomandat?- Mi-e teamă că nu pot să vă răspund.- Înţeleg. Oricum nu e un secret. Predau la Universitate.- Am aflat. Deci ne puteţi povesti ceva de-spre pietrele din Siberia.- Da, am cercetat zăcămintele din Rusia de mai multe ori. Dar ştiam că de vreo doi, trei ani extracţia a fost sistată. Ce vreţi să ştiţi, de fapt?

31

- Se pare că doar din punct de ve-dere guvernamental a fost sistată. Particularii nu s-au oprit. S-a creat o filieră de contrabandă pe ruta Kastoria - Katerini - Bucureşti - Paris. Nu cunoaştem prea multe, dar a avut loc o crimă. Mobilul se pare că este o haină de blană care conţinea diamante. Credem că erau ascunse sub forma butonilor cu care se încheia haina.- Ingenios.- Aşa zicem şi noi. E posibil?- Butonii de diametru mare?- Douăzeci, douăzeci şi cinci de milimetri, aproximativ cinci gro-sime. Şase bucăţi, probabil din plastic.Stelian îşi striveşte în palme un căscat. Discuţia se poartă într-o engleză curată, cu un uşor accent. Vorbesc aşa pentru el. E obosit şi femeia din faţa lui îl fascinează. Preferă să tacă, să asculte şi să privească. Să o privească.- Nu am mai auzit de ascunderea unor diamante în plastic turnat sub formă de nasturi, dar oricum eu nu sînt poliţist. Din punct de vedere tehnic e posibil, deşi mi se pare dificil de recuperate ulterior. Mai curînd nasturii pot fi realizaţi din două bucăţi cu filet între ele, ca o cutie mică de bijuterii. Ar fi mai simplu.- Dar pot fi detectate la aparatele de la aeroport!- Nu cred, consistenţa materialelor e comparabilă; un diamant mare de peste 150 de carate va ocupa o alveolă exact în centrul obiectului. E greu de detectat.- Ce înseamnă 150 de carate?- Cam cît un sîmbure de cireaşă. Un pic mai mic.- Şi valoarea unei astfel de pietre?- În funcţie de calitate, de ordinul

sutelor de mii de euro.- În concluzie, la o haină cu şase nasturi putem avea între unu şi două mi-lioane.- Cu siguranţă!Iannis fluieră scurt ad-mirativ, soarbe atent o ultimă gură de cafea şi tace brusc.- Domnule Munteanu, dumneavoastră nu spuneţi nimic?Femeia, cu acelaşi zîm-bet amabil, dar seducător, îl priveşte în ochi. Stelian, pradă unui sindrom „post divorţ”, în-cepe să creadă în dragostea la prima vedere. Clatină din cap ca pentru a îndepărta un nor de ceaţă.- Mă scuzaţi. Toate evenimentele acestea m-au luat prin surprin-dere. Eram în concediu... Adică la început de concediu, şi nu am prea reuşit să mă odihnesc.Theodopoulos îl simte pierdut şi preia discuţia.- Imediat ce vom încheia ancheta în magazinele din Paralia şi la Kastoria vă vom trimite mai multe informaţii. Fără îndoială vom mai avea nevoie de un sfat profe-sionist de la dumneavostră.- Aţi anunţat şi poliţia rusească?Iannis se întreabă dacă femeia îl cunoaşte pe Mişa Puşkin. Propoziţia asta e o capcană? Ne jucăm de-a şoarecele şi p i s i c a ? Cine-i


pisica, şi nu cumva sînt mai multe? Cine e această doamnă?- Nu. Existenţa diamantelor este deocamdată lipsită de probe sau martori, dar avem motive să credem că ipoteza este corectă. Sperăm să mai găsim o haină sau două în Kastoria sau la Paralia.- Eu personal n-aş fi convins, domnule Theo-dopoulos. Oricît de bogate ar fi zăcămintele de la Tar-nifla, nu pot oferi atît de multe pietre mari. Dacă haina în cauză conţinea 6 diamante, mai devreme de 2-3 luni nu va apărea alta. E o părere personală, dar ţinînd cont de faptul că ex-ploatarea se face clandestin, nu pot masa o armată de oameni la zăcăminte.- Da, e o opinie corectă. Nu privisem din acestă perspectivă.Se ridică. Stelian îl urmează.- Noi ne retragem. E foarte tîrziu. Vă vom contacta din nou, cît de curînd. Încă o dată scuze pentru deranj.

Sînt din nou pe stradă, în aerul plăcut al nopţii.- Stimate coleg, ori eşti îndrăgostit pînă peste urechi, ori a început să te doară o măsea. Stelian priveşte în gol spre mare. Se aud valurile şi ţipetele pescăruşilor zburînd foarte jos.- În aceste momente, cred că era mai bine să mă doară o măsea.Grecul începe să rîdă. Românul se bosumflă.- Îmi pare bine că ţi-a plăcut doamna Papastergiu. Avem femei frumoase în Grecia. Dar ia-o uşor. Grecoaicele sînt pretenţioase.- Multumesc de sfat!- E tîrziu. Să ne întoarcem la casele noas-tre.- Doar unii!- Ce vrei să spui?- Nimic. Cred că eu încă îmi mai caut locul...

Sfîrşitul parţii a doua. Va urma.

33


Avem un Pact pentru Educatie (presa; URAAA !!!) Sintem pe locul 47 (din 57 de tari) din punct de vedere al nivelului de cunostinte al elevilor. Undeva, sub Bulgaria si Turcia si, mindrie mare, inaintea Kirghistanului (presa; cam naspa…) Dar avem olimpici, 75 la nu-mar in 2007 (www.edu.ro; bravo lor !), Olimpicii Nostri (Inter)Nationali… Ei ne salveaza, nu ? Poate ne salveaza de absolventii de ASE cu nota mare (in jur de 8,50) care nu sint in stare sa spuna ce e inflatia (vazuti cu ochii mei, parol !). Problema nu e ca nu stiu, asta e, ghinion, pisica 13; problema e nota cu care au absolvit…

Avem si-un Minister. Al Educatiei si al Cercetarii. Minister care educa si el pe cine poate si, mai ales, cum poate (e ok, doar stam mai bine decit Kirghistanul…). Minister care cerceteaza. Si descopera. Descopera noi tehnici pedagogice. Descopera studierea “implicita” si o aplica in scoli. De exemplu in liceu, la Biologie. A propos, de ce nu si in facultati ? Propun studierea “implicita” a inflatiei in ASE !

Mai avem si un ministru care-si ia rolul in serios si este extrem de atent la semnalele venite din societate. Doar “educaţia este o prioritate nationala” si se doreste “cresterea performantei” (www.edu.ro), nu ? Asa ca, pentru a reduce pleiada de Doamne, Dom-nisoare si Domni Goe ramasi fara de Bac tocmai intr-un an electoral, subiectele vor avea “gradul de dificultate […] foarte mult scazut” (Hotnews).

Avem chiar si cite un profesor plin de abnegatie, gata sa impartaseasca invataceilor cele mai subtile taine ale meseriei (acum citiva ani, unei prietene, studenta la Medicina pe atunci, i s-a povestit la un seminar ca “exista si tehnici operatorii mai putin invazive, dar atunci durata de internare se reduce si nu mai poti sa-i ceri omului asa de multi bani”). Avem inclusiv (parinti) profesori, plini de intelepciune, capabili sa indrume tinara generatie explicind cu patos unor copii de generala ca cei nascuti prin cezariana sint blestemati… (stiu un caz concret). Avem…

Pai, de…, avem. Avem di tăti !

“Poftiti, intrati, intrati si cumparati, avem di tăti …”

blog.evo5.org

35


Reclama Dell Vostro

SIMPLIFICĂG Î N D I T S Ă Ţ I N Ă PA S U L C U A FAC E R E A TA

Dell, the Dell logo, Vostro, TrueLife are trademarks of Dell Inc. Intel, the Intel logo, Centrino, Centrino Inside, Intel Core and Core Inside are trademarks of Intel Corporation in the U.S. and other countries. Windows Vista is a registered trademark of Microsoft Corporation. Other trademarks and trade names may be used in this document to refer to either entities claiming the marks and names of their products. Dell disclaims proprietary interest in the names and marks of others. Copyright 2007 Dell Inc. All rights reserved. Reproduction or distribution in any manner whatsoever without the express written permission of Dell Inc. is strictly forbidden.

www.system-plus.ro Principalul partener Dell în România

TM2 Duo

cu tehnologie TrueLife™

VOSTRO 1510 GATA DE LUCRU DIN

PRIMA CLIPĂ

721 $începînd de la

Dell recomandă Windows Vista® Business

Date post:	15-Feb-2016
Category:	Documents
Upload:	iakabvio
View:	244 times
Download:	0 times

dz2

Documents