Și anul acesta, contribuția financiară anuală este de 50 euro. Rugăm pe toți

membrii parohiei noastre să ajute, și în acest fel, buna desfășurare a misiunii

pastorale din cadrul familiei noastre duhovnicești de la La Rustica.

Parohia Ortodoxă Română „Zămislirea Maicii Domnului”

LA RUSTICA – ROMA, Largo Augusto Corelli, nr. 9

Pr. Ilie Ursachi, Tel. 3207037955

www.zamislireamaiciidomnului.it

Programul sfintelor slujbe:

Program de citire zilnică a Sfintei Scripturi Săptămâna a XX-a după Rusalii:

Duminică: Ga 6, 11-18; Lc 16, 19-31 - Sf. Sf. Mc. Zenovie, episcopul Egheilor.

Luni: Flp 2, 12-16; Lc 6, 24-30 - Sf. Ap. Stahie, Amplie, Urban și Narcis.

Marţi: Flp 2, 16-23; Lc 6, 37-45 - Sf. Apostol Neria și sora sa.

Miercuri: Flp 2, 24-30; Lc 6, 46-49; 7, 1 - Sf. Mc. Achindin, Pigasie, Aftonie.

Joi: Flp 3, 1-8; Lc 7, 17-30 - Sf. Sf. Mc. Achepsim și cei împreună cu dânsul.

Vineri: Flp 3, 8-19; Lc 7, 31-35 - Sf. Cuv. Ioanichie cel Mare, pustnic.

Sâmbătă: II Co 1, 8-11; Lc 5, 27-32 - Sf. Ap. Ermeu, Patrobie, Gaie și Filolog.

Sf. Doctori fără de arginți Cosma și Damian Sfinții „doctori fără de arginți” și făcători de minuni Cosma și Damian,

din Asia Mică, au trăit întru Domnul în secolul al IV-lea. Cosma și Damian erau frați și au primit în dar de la Dumnezeu harul vindecării trupurilor și sufletelor bolnave prin puterea rugăciunii. Cosma și Damian sunt cunoscuți și sub numele de „doctori fără arginți”, datorită vindecărilor miraculoase pe care le dăruiau oamenilor, vindecări pentru care ei nu cereau plată de la pacienții lor. Deoarece vindecarea era dată nu atât de medicamente, cât de rugile lor fierbinți către Dumnezeu, singura lor plată simbolică era ca cel

tămăduit să înceapă să creadă în Iisus Hristos. Odată, sfinții Cosma și Damian au fost chemați la căpătâiul unei femei foarte grav bolnave, pe nume Paladia, care nu mai găsise vindecare la nici un doctor. Cei doi sfinți, numai prin credință și puterea rugăciunii au reușit să o vindece pe Paladia, care s-a sculat sănătoasă și a dat slavă lui Dumnezeu. Dorind să-i răsplătească pentru binele făcut, Paladia s-a îndreptat spre Damian, arătându-i trei ouă și zicând: „Ia acest dar în numele Sfintei Treimi Dătătoare de Viață, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt”. Auzind numele Sfintei Treimi doctorul fără de arginți nu a îndrăznit să refuze. Când a auzit Cosma această întâmplare, s-a întristat mult, crezând că făcând aceasta fratele său a încălcat porunca de a nu primi plată materială pentru serviciile medicale aduse semenilor lor. Din acest motiv, atunci când Sf. Cosma era pe patul de moarte, el a cerut ca fratele său Damian să nu fie înmormântat lângă el. La scurt timp după moartea sfântului Cosma, Sf. Damian s-a stins și el din viață și toți apropiații săi se întrebau unde să îl îngroape. Dar Dumnezeu a făcut o minune: o cămilă, pe care cei doi doctori o vindecaseră mai demult, la rugămintea stăpânului ei, a glăsuit cu voce omenească, spunând că nu trebuie să se se îndoiască și să-l îngroape pe Damian lângă fratele său Cosma, pentru că Damian nu acceptase acele ouă de la Paladia drept plată, ci din respect pentru numele lui Dumnezeu. Sfintele trupuri ale doctorilor fără arginți au fost îngropate împreună la Thereman (în Mesopotamia).

D Episcopia Ortodoxă Română a Italiei

PAROHIA ,,ZĂMISLIREA MAICII DOMNULUI”

ROMA - LA RUSTICA, L-go Augusto Corelli, nr. 9

An IX, Nr. 42 (30 octombrie 2016)

Duminica a XXII-a după Rusalii

(Bogatul nemilostiv) Luca 16, 19-31

is-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, şi care petrecea în toate zilele, înconhurat de slavă. Iar un sărac, anume Lazăr, care zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, dorea

mult să se sature din fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului; caci până şi câinii, venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit apoi şi bogatul şi l-au îngropat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, el care era în chinuri a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Atunci a strigat el şi a zis: părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi întingă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă

chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr aşijderea, pe cele rele; dar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie adâncă, întărită în aşa fel, ca cei care ar vrea să treacă de aici la voi, ori cei de acolo la noi, să nu poată să treacă. Atunci el a zis: te rog, dar, părinte, să-l trimiţi acasă la tatălui meu, căci am cinci fraţi; să le spună acestea, ca să nu vină şi ei la acest loc de chin. Avraam i-a răspuns: au pe Moise şi pe prooroci, să-i asculte pe ei. Dar el a zis: nu, părinte Avraam; ci dacă cineva dintre cei morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Atunci Avraam i-a spus: dacă nu ascultă pe Moise şi de prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.

Fraţilor, vedeţi cu ce fel de litere v-am scris eu, cu mâna mea. Câţi vor să placă în trup, aceia vă silesc să vă tăiaţi împrejur, numai ca să nu fie prigoniţi pentru crucea lui Hristos, căci nici ei singuri, cei ce se taie împrejur, nu păzesc Legea, ci voiesc să vă tăiaţi voi împrejur, ca să se laude ei în trupul vostru. Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos prin care lumea este răstignită pentru

mine, şi eu pentru lume! Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă. Şi câţi vor umbla după dreptarul acesta, pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui Dumnezeu! De acum înainte, nimeni să nu-mi mai facă supărare, căci eu port, în trupul meu, semnele Domnului Iisus. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu duhul vostru, fraţilor! Amin.

Apostol: Galateni 6, 11-18

Parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr se desfăşoară în două acte consecutive: primul se petrece pe pământ iar al doilea în viaţa de dincolo. Ea continuă lecţia parabolei de la începutul capitolului, despre iconomul necredincios (Lc. 16, 1‑9). Acesta a ştiut să folosească bogăţia, care nici nu era a sa, pentru a‑şi asigura o situaţie bună în viitor. Ca şi „iconomul” din parabolă, noi nu suntem altceva decât administratori ai bunurilor pământești. Totul e să ştim a folosi înţelepţeşte şi spre folos aceste bunuri, care, de fapt, nu ne aparţin. Cum n‑a ştiut să le folosească bogatul cel nemilostiv. Şi cum, vai, atâţia oameni nu ştiu să le folosească spre binele lor și al semenilor, ci îşi fac din ele mijloc de pierzare.

Această a doua parabolă ilustrează elocvent un cuvânt rostit anterior de Mântuitorul (în v. 15b): „ceea ce la oameni este înalt” îl înfăţişează pe bogat în slava sa pământească; iar „urâciune este înaintea lui Dumnezeu” arată aruncarea sa în iad.

Bogatul este personajul negativ al parabolei. Nu pentru că este bogat, ci pentru că‑şi foloseşte bogăţia numai pentru sine. El „se îmbrăca în porfiră şi în vison”, adică în hainele care în acea vreme erau cele mai luxoase şi cele mai scumpe. Porfira îşi datora denumirea vopselei roşii care se extrăgea dintr‑o moluscă marină şi se folosea pentru veşmântul de deasupra; iar visonul era o ţesătură fină din in egiptean, folosită pentru veşmintele de dedesubt. Cele două cuvinte apar împreună şi în alte texte biblice (Prov. 31, 22; Apoc. 18, 12.16). Dar nu numai în îmbrăcăminte era excesiv bogatul; spunând că „se veselea în toate zilele în chip strălucit”, parabola arată că bogatul îşi oferea continuu o viaţă de lux şi de plăceri.

În contrast cu el apare omul sărac şi „plin de bube” care zăcea la poarta casei lui. Ca niciodată în parabolele Mântuitorului, acest sărac are un nume, Lazăr, o prescurtare a numelui Eleazar, care înseamnă „Dumnezeu m‑a ajutat” sau „Dumnezeu este ajutorul meu”. Numele se potriveşte foarte bine acestui om, căruia Dumnezeu i‑a răsplătit suferinţele. După Tertulian, faptul că se dă acest nume ar fi un

indiciu că aici nu am avea de‑a face, de fapt, cu o parabolă, ci cu istorisirea unui fapt real. Unii comentatori au crezut că există o legătură între acest nume şi Lazăr din Betania: el, într‑adevăr, a înviat din morţi şi totuşi cei răi nu s‑au pocăit. Deşi această posibilitate nu este exclusă, totuşi este mai probabil că numele sugerează pur şi simplu starea neajutorată a acestui cerşetor, pe care numai Dumnezeu îl ajută.

Lazăr, grav bolnav - faptul că era „plin de bube” este, poate, un indiciu că suferea de o formă de lepră necontagioasă -, nu avea cum să‑şi câştige pâinea. Sta la poarta casei din care răsunau zgomotele ospeţelor zilnice, „poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului”; câinii fără stăpân, şi ei în aşteptarea aceloraşi rămăşiţe, îi ţineau tovărăşie. Cum Lazăr era mai mult gol decât îmbrăcat, câinii, de care nu era în stare să se apere, „lingeau bubele lui” - un indiciu în plus al stării sale mizerabile. Parabola nu redă vreun cuvânt de‑al lui Lazăr. Ea lasă impresia că acest om şi‑a purtat fără murmur şi cu deplină încredere în Dumnezeu crucea suferinţei şi a lipsurilor. De aceea, desigur, a şi fost răsplătit în viaţa de dincolo. Nu sărăcia în sine este o virtute; cum nici bogăţia în sine nu este pricină de pedeapsă. Nu pentru sărăcie a fost răsplătit Lazăr, ci pentru credinţa şi răbdarea sa. Iar bogatul a fost pedepsit pentru egoismul său, pentru lipsa sa de iubire şi de milă faţă de aproapele.

A doua scenă a parabolei indică o inversare completă a situaţiei. A murit mai întâi săracul şi sufletul său a fost dus de îngeri „în sânul lui Avraam”. Credinţa că sufletele drepţilor sunt duse în rai de îngeri era prezentă în iudaism, cum o arată un targum la Cântarea Cântărilor 4, 12. Iar expresia „în (sau: la) sânul lui Avraam”, un sinonim pentru „rai”, arată că în lumea de dincolo Lazăr îşi odihneşte capul la sânul credinciosului Avraam, ca un copil în braţele atot iubitoare ale tatălui său, bucurându‑se de aceeaşi fericire ca şi el. Dimpotrivă, în ce priveşte moartea bogatului, parabola nu ne spune nimic altceva decât că „a fost înmormântat”. El a avut parte, ­desigur, de o înmormântare fastuoasă, pe măsura

„slavei” sale pământeşti; aceasta i‑a şi fost singura „răsplată”.

După concepţia ebraică, după moarte toate sufletele merg în „locuinţa morţilor” (în ebraică: şeol; în greacă: hades, adică iad). În Sfânta Scr ip tu ră se f a ce d i s t i n c ţ i e între iad şi gheenă. Dacă „iadul” este locul petrecerii sufletelor în aşteptarea învierii, indiferent dacă este vorba de sufletele drepţilor sau ale păcătoşilor (cf., de pildă, Fapte 2, 27, care citează Ps. 15, 10 şi unde este vorba de pogorârea în „iad” a sufletului lui Mesia), „gheena” este locul pedepsei eshatologice şi în ea vor fi aruncate deopotrivă, după înviere şi judecata de obşte, şi sufletele, şi trupurile celor răi (cf. Mt. 10, 28). Deşi nu este intenţia principală a acestei parabole de a ne da o învăţătură eshatologică, totuşi ea ne arată că încă înainte de învierea trupurilor şi de judecata de obşte sufletele celor morţi sunt răsplătite sau pedepsite, după cele săvârşite în viaţă. Bogatul nu ajunsese încă în „gheenă”; dar „locuinţa morţilor” (şeolul, iadul) îi era deja un loc de chin cumplit. Dimpotrivă, pentru Lazăr, fericirea veşnică a şi început; şi există o „prăpastie mare” între locul în care petrece sufletul său şi cel în care petrece sufletul bogatului. Deşi „iadul” acestuia din urmă nu este încă „gheenă”, totuşi el are deja parte de arşiţa cumplită a unui foc care nu se stinge.

O, cât ar dori acum fostul bogat o picătură de apă! Parabola ne spune că el poate constata acum nu numai chinul în care se află, ci şi fericirea pe care a pierdut‑o şi de care are parte Lazăr. Ca iudeu, face acum apel la înrudirea sa cu Avraam, cum, desigur, a uitat să facă în cursul vieţii sale pământeşti. Atunci, nici o plăcere nu i se părea extravagantă. Acum însă, atât de mult l‑a smerit chinul, încât este bucuros să primească chiar şi de la dispreţuitul Lazăr o cât de mică uşurare. „Mă chinuiesc în această văpaie”, strigă el disperat. Avraam îi răspunde blând, acceptând relaţia de rudenie la care face el apel; el nu‑l condamnă, ci numai îi aduce aminte că are ceea ce a ales, precum şi Lazăr are „mângâierea” meritată. Dacă n‑a ales binele atunci când acesta i se îmbia -

însăşi prezenţa lui Lazăr la poarta casei sale era o invitaţie permanentă la săvârşirea acestui bine mântuitor -, acum este prea târziu!

A doua cerere a bogatului şi răspunsul lui Avraam ilustrează o altă temă importantă. Întoarcerea cuiva dintre morţi, crede bogatul, i‑ar face să se pocăiască pe cei cinci fraţi ai săi, care trăiau tot atât de păcătos precum trăise el însuşi. Avraam îi răspunde că e destul ca fraţii lui să asculte „pe Moise şi pe proroci”, adică să creadă în Revelaţia dumnezeiască a Scripturii (v. 29); şi că, dacă de ei nu ascultă, „nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi” (v.

31). Când Sfântul Luca îşi scria Evanghelia, această afirmaţie era deplin verificată: Iisus înviase, într‑adevăr, din morţi, dar nici aşa cei cu inima împietrită nu s‑au pocăit!

Răspunsul lui Avraam conţine, de fapt, lecţia sau morala parabolei: anume, că trebuie să folosim acum prilejul de a ne câştiga mântuirea, prin ascultarea şi împlinirea cuvântului lui Dumnezeu.

Chiar mulţi dintre cei care se cred şi se prezintă ca buni credincioşi, care postesc, se roagă, cu greu scot un bănuţ din pungă pentru cei nevoiaşi. Împlinesc multe alte porunci, dar nu ies din egoismul lor. Şi astfel, cu toate „virtuţile” lor, nu vor avea răspuns la judecată, care va fi mai ales o judecată a faptelor de milostenie (Mt. 25, 31‑46). „Calea cea strâmtă şi îngustă (Mt. 7, 14) nu te primeşte dacă nu lepezi povara bogăţiei” - zice Sfântul Vasile cel Mare.

O, la câte rele duce iubirea de bogăţii! „Din pricina bogăţiei, rudele nu mai ţin seamă de rude, fraţii se uită cu ochi ucigaşi la fraţi. Din pricina bogăţiei, pustiurile sunt pline de ucigaşi, marea de piraţi şi oraşele de calomniatori. Cine‑i tatăl minciunii? Cine‑i făcătorul actelor false? Cine‑i părintele jurământului fals? Nu‑i, oare, bogăţia? Nu‑i râvna după bogăţie?”, întreabă Sfântul Vasile.

Ce uşor i‑ar fi fost bogatului să‑şi ia bogăţia cu el, dincolo, dacă ar fi ştiut „banca” în stare să realizeze acest transfer! Mâna şi casa săracului sunt această „bancă” în care, depunând bunuri pământeşti, îţi agoniseşti o răsplătire veşnică. (fragment, preluat din Ziarul Lumina)