Luni, 29 august, NU se va săvârși Sfânta Liturghie la noi în parohie. Continuăm să ajutăm pe cei 3 copii săraci din România pe care parohia noastră i-a ”adoptat” de la distanță, pr in proiectul episcopiei ”Brațele părintești”, plus alte persoane necăjite sau cu handicap fizic din România.

Parohia Ortodoxă Română „Zămislirea Maicii Domnului”

LA RUSTICA – ROMA, Largo Augusto Corelli, nr. 9

Pr. Ilie Ursachi, Tel. 3207037955

www.zamislireamaiciidomnului.it

Programul sfintelor slujbe:

Program de citire zilnică a Sfintei Scripturi şi a vieţii Sfinţilor

Săptămâna a XI-a după Rusalii:

Duminică: I Co 4, 9-16; Mt 17, 14-23 - Sf. Cuv. Moise Etiopeanul sau Arapul.

Luni: II Co 7, 10-15; Mc 2, 18-22 - Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul.

Marţi: II Co 2, 14-17; 3, 1-3; Mt 23, 23-28 - Sf. Ier. Varlaam al Moldovei.

Miercuri: II Co 3, 4-11; Mt 23, 29-39 - Sf. Ier. Sir, episcop de Padova.

Joi: II Co 4, 1-12; Mt 24, 13-28 - Sf. Cuv. Dionisie Exiguul (cel smerit).

Vineri: II Co 4, 13-18; Mt 24, 27-33, 42-51 - Sf. Mc. Mamant din Gangra.

Sâmbătă: I Co 1, 3-9; Mt 19, 3-12 - Sf. Sf. Mc. Antim, episcopul Nicomidiei.

Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul este prăznuită pe 29

august. Este ultima mare sărbătoare din anul bisericesc, pentru că pe 1 septembrie începe un nou an. Ziua Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul este o zi de post. Ni se cere să postim în această zi, pe de o parte ca să nu ne asemănăm cu Irod, care din cauza ospățului fără măsură, a cerut ca Salomeea să-i danseze și drept

răsplată i-a oferit capul Sfântului Ioan Botezătorul, iar pe de altă parte, ca să ne asemănăm cu viața înfrânată a lui Ioan. Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul este o sărbătoare cu semnificație eshatologică, precum este și Schimbarea la Față a Domnului și Adormirea Maicii Domnului. Prin Schimbarea la Față ni se descoperă chipul pe care îl va avea omul unit cu Hristos - chip de slavă, prin Adormirea Maicii Domnului se arată că cel care L-a purtat pe Hristos se mută de la stricăciune la nestricăciune, în vreme ce prin această sărbătoare ni se revelează că toți cei care nu au fost străini de pocăința vestita de Sfântul Ioan Botezătorul vor ajunge în rai. Din acest motiv, Sfinții Părinți au rânduit ca cele trei sărbători sa fie prăznuite în luna august, ultima lună din anul bisericesc, ca semn că acest chip al lumii va trece, că cer nou și pământ nou vor fi (Apocalipsa cap 21).

D Episcopia Ortodoxă Română a Italiei

PAROHIA ,,ZĂMISLIREA MAICII DOMNULUI”

ROMA - LA RUSTICA, L-go Augusto Corelli, nr. 9

An IX, Nr. 33 (28 august 2016)

Duminica a X-a după Rusalii

(Vindecarea lunaticului) Matei 17, 14-23

n vremea aceea, iată s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatec şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece. Iar

Iisus, răspunzând, a zis: o, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi l-a certat Iisus şi diavolul a ieşit din el, şi copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Atunci, apropiindu-se

de Iisus când era singur, ucenicii I-au zis: de ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: din pricina necredinţei voastre; căci adevărat vă spun vouă că: de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia, mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi cu neputinţă pentru voi. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Iar ucenicii s-au întristat foarte.

Fraţilor, mi se pare că Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă, înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste! Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre.

Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, lepădătura tuturor, până astăzi. Nu ca să vă ruşinez vă scriu acestea, ci ca să vă dojenesc, ca pe nişte copii ai mei iubiţi. Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos. Deci vă rog să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos.

Apostol: I Corinteni 4, 9-16

Tocmai coborâseră de pe munte, unde Învățătorul Se schimbase la față. Erau încă cuprinși de euforia clipelor tainice petrecute acolo. Încă mai discutau despre Ilie, despre care știau, din prorocii, că va precede venirea lui Mesia. Desprinși din lumea aceea cerească, Petru, Iacov și Ioan - căci ei sunt ucenicii care L-au însoțit pe Iisus pe munte - au dat din nou peste priveliștea dezolantă a neputinței pământești.

În lipsa lor, ceilalți ucenici încercaseră să tămăduiască un lunatic, pe care tatăl său îl adusese la ei. Când a sosit Iisus, omul I-a cerut ajutorul. Neputința cauzată de boală fusese secondată de neputința ucenicilor de a face ceva pentru bolnav. Mântuitorul a certat demonul, demonul a ieșit din copil și copilul s-a însănătoșit pe loc. Ucenicilor le-a explicat că nu pot învinge demonii și tămădui neputințele trupești decât prin credință, rugăciune și post.

Dar fiul părintelui din Evanghelie este un caz aparte. Patologia lui nu poate fi înțeleasă deplin dacă ignorăm faptul că relatările biblice recurg adesea la simbolism. Iar sensul figurativ al discursului scapă, de multe ori, cititorului modern. La o primă vedere, faptul că tânărul cădea frecvent în foc și în apă ar putea fi pus pe seama pierderii echilibrului sau chiar a incapacității de a realiza și a evita pericolele din jurul său. Era, doar, lunatic - somnambul, am spune astăzi - și nu conștientiza ce făcea în acele momente. Focul și apa sunt însă mai mult decât elemente naturale în concepția biblică. Sunt simboluri. Focul și apa transmit omului din epoca biblică asociații ce țin de sfera nepalpabilă a lumii, dar care sunt pentru el la fel de reale ca și lucrurile văzute.

Prin foc se arată uneori lucrarea de purificare a omului, ca urmare a intervenției divine. În acest sens, Sfântul Ioan Botezătorul spune că Iisus Hristos „va boteza cu Duh Sfânt și cu foc” (Lc. 3, 16). Dar focul este și

simbolul judecății. Sfântul Apostol Pavel utilizează o comparație din sfera metalurgiei atunci când vorbește despre judecată. În stare solidă, metalul conține impurități. Prin topire, aceste impurități se ridică la suprafață și pot fi separate de metal. La fel va fi și la judecată: faptele vor fi vizibile atunci și se vor distinge ușor cele rele (1 Cor. 3, 13). Tot legat de judecată, focul simbolizează pedeapsa și chinurile. Locul supliciului veșnic e numit chiar de Mântuitorul „gheena focului” (Mt. 5, 22). Tot El descrie iadul ca fiind locul în care viermele celor damnați nu doarme și focul lor nu se stinge (Mc. 9, 48). Acest foc veșnic mai are însă o asociere în g â n d i r e a c o n t e m p o r a n i l o r Mântuitorului. Este locul demonilor, menit de Dumnezeu pentru pedepsirea acestora (Mt. 25, 41).

Fără apă, viața umană nu e posibilă. Pe lângă asigurarea funcției vitale, Mântuitorul arată apa ca element baptismal, indispensabil nașterii duhovnicești a omului: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea intra în Împărăția lui Dumnezeu” (In. 3, 5).

Dar apa poate reprezenta și o amenințare la adresa existenței umane. Vechii evrei, ca de altfel și alte popoare din Antichitate, asociau apei conotaț i i male f i ce , ost i l e lu i Dumnezeu: „Tu (Doamne) ai despărţit (ai despicat - n.a.), cu puterea Ta, marea; Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă” (Ps. 73, 14). Oare întâmplător se aruncă demonii intrați în porcii gadarenilor în mare (Mt. 8, 32)? În Evanghelia de astăzi, apa este mai mult decât un element natural. Apa este un simbol al lucrării malefice care însoțea boala tânărului.

Așadar, în mod subtil, prin menționarea „focului și a apei” în descrierea manifestărilor tânărului se sugerează că boala acestuia era deosebit de gravă, că suferința sa stătea sub imperiul forțelor demonice. Desfășurarea evenimentelor o confirmă: „Iar Iisus a certat demonul

și a ieșit demonul din el și s-a vindecat copilul din ceasul acela” (v. 18). Până în acel moment, nici tatăl, nici măcar Apostolii nu au amintit nimic de demon. Au intuit, poate, cauza bolii. Au încercat, cum au știut ei, să tămăduiască copilul. Dar n-au reușit. Pe atunci, erau încă nepregătiți și neputincioși în fața demonilor. Mai târziu, primind putere de Sus, pregătindu-se prin rugăciune și post, au biruit lucrarea demonică, dăruind tămăduire bolnavilor.

„În vremea aceea, iată s-a apropiat de Iisus un om…” Sfântul Evanghelist Matei nu ne spune nimic despre sărmanul părinte: ce vârstă avea, din ce loc venea, de ce neam era, dacă era om simplu sau o persoană importantă. Putea fi evreu, la fel de bine cum putea să fie de alt neam, dacă avem în vedere că episodul s-a petrecut în nordul Țării Sfinte, în Galileea, unde alături de iudei locuiau și străini. Putea fi bogat sau sărac, încă în floarea vârstei sau deja încărunțit. Putea fi oricine.

Omul din Evanghelie s-a întâmplat să se nască cu 2.000 de ani în urmă. Dar ca el au fost mereu de-a lungul vremii și sunt destui și „în vremea aceasta”. Părinți îndurerați din pricina copiilor. Auzi de ei de la alții sau îi vezi chiar tu căutând în toate locurile, bătând calea spitalelor, implorând medici, informându-se despre terapii, înfruntând eșecul, agățându-se de cea mai mică speranță: poate, poate, copilul se va vindeca…

Boala tânărului din Evanghelie era agravată de lucrarea demonică. Astăzi, vor spune unii, nu mai sunt demoni. Sunt boli, cu etiologie cunoscută sau nu, curabile sau incurabile. Există, însă, destui părinți îndurerați, gata oricând să mărturisească contrariul. „În vremea aceasta”, tânărul căzut „în apă și în foc” este tânărul căzut în patimi.

Lupta pentru a se elibera din robia patimii este grea pentru orice tânăr, pentru că nu e doar un război

împotriva trupului și simțurilor. Dependența pe care o induc unele patimi poate duce la suferințe pe care cel în cauză le descrie ca pe chinurile iadului: un „foc care nu se stinge”. Fiindcă iadul, oricât de departe ni-l închipuim noi, începe aici. Omul împătimit se aseamănă acelui om, imaginat de Oscar Wilde, care moare și ajunge gol în fața Dreptului Judecător.

„Dumnezeu, deschizând cartea vieții omului, îi spuse: - Viața ta a fost rea... Te voi trimite în iad! - Nu poți,

r ă s p u n s e o m u l . I a r D u m n e z e u î n t r e b ă : - De ce, și pentru care pricini? - Pentru că în iad am trăit mereu și niciodată nu am ieșit din el, răspunse omul...” Scena judecății imaginată de scriitor e fictivă. Dar chiar și așa, ea are tâlcul ei. Lupta celui împătimit împotriva patimii este un război împotriva iadului din el, este o confruntare cu stăpânirea demonică care s-a

sălășluit în adâncul său. De aceea e greu pentru cel pătimaș

să lupte singur. Fără îndoială, el are nevoi de ajutor de specialitate, pe care medicii se vor strădui să i-l acorde cât mai bine. Dar are nevoie și de cei din jurul său. Și armele luptei trebuie alese pe măsura adversarilor. Credința părinților, rugăciunea fraților, postul bunicilor... fiecare în parte și toți împreună trebuie să poarte povara c e l u i î m p ă t i m i t . Însă, mai presus de toate, este tămăduitoare apropierea de Hristos. Vei găsi, poate, înțelegere la vecini, la cunoscuți. Sau poate nu vei găsi, dacă ei înșiși n-au trecut prin aceeași suferință. Însă Iisus Hristos a trăit și a cunoscut deplinătatea suferinței umane. „Om al durerilor și cunoscător al suferinței..., El a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat” (Is. 53, 3-4). El, Cel care a supus demonii și a biruit porțile iadului, îl așteaptă pe pătimaș să se apropie pentru a Se sălășlui El însuși în adâncul său. (fragment, preluat din Ziarul Lumina)