Drumuri deschise

1octombrie/noiembrie 2014 * Drumuri deschise

2 Drumuri deschise * octombrie/noiembrie 2014


Redacţia

Dragi cititori, aruncând o privire la anii care au trecut, ne amintim cu nostalgie şi sălăşluieşte în inimile noastre tabloul cel mai frumos zugrăvit al vieţii noastre: copilăria. Evocăm în gândurile noastre toate clipele frumoase în care, cu atâta simplitate, ne jucam, alergam şi nu purtam povara grijilor diurne. Încă de pe atunci, în decursul anilor păsuiţi de timp, am înfăptuit numeroase călătorii, de care ne amintim, mai mult sau mai puţin, şi fiecare poartă acum în mintea noastră bucuria gândului senin care ne însoţea precum şi poverile rucsacurilor care îngreunau umerii noştri. Fie că răsuflam cu greu pe drumurile anevoioase ale munţilor, fie că străbăteam agale ţărmurile, ascultând sunetul valurilor mării, fie că porneam, înflăcăraţi de cunoaştere, în ocolurile altor ţări, sau că gustam bucuria companiei colegilor, rudelor sau prietenilor, am resimţit mereu sentimentele minunate ale încrederii, zâmbetului şi speranţei.

Dăinuiesc, atât de strâns, în sufletele noastre chipurile tuturor celorlalţi „călători” pe care i-am întâlnit în „drumeţiile” noastre şi toate momentele când doream eternitatea acelor clipe. Tocmai din aceste trăiri se contura şi o poveste demnă de a fi citită sufletelor noastre mai târziu şi care era parcă ursită să provoace surâsul şi bucuria în sufletele tuturor „cititorilor”, care au parcurs-o şi ei la rândul lor.

În urmă cu puţin timp, am început un nou an de formare în seminarul nostru. Răsună încă şi acum, în inima fiecărui dintre noi, firul narativ al poveştilor din umbra călătoriilor acestei veri. Cu aceeaşi înflăcărare, povestim şi ascultăm, cu atâta interes, trăirile şi momentele hazlii care ni s-au întâm-plat nouă sau colegilor noştri în perioada vacanţei. Ne încurajează în acest sens şi versurile unui hit al verii: „Noi gândim la fel\ Simţim la fel\ Iubim la fel...”

Da! Acesta trebuie să fie şi scopul călătoriei pe care o pornim împreună în acest nou an universitar. Fiecare gând, fiecare simţ al nostru să scrie povestea iubirii pe care Cristos a avut-o faţă de noi.

La fel ne îndeamnă şi sfântul apostol Paul: „Faceţi-mi bucuria deplină: să gândiţi la fel, să aveţi aceeaşi iubire, aceeaşi simţire, un singur cuget”(Fil 2,2). Acesta este îndemnul pentru ca bucuria şi unitatea noastră să fie deplină.

Noi suntem naratorii şi „ctitorii” poveştii care va oglindi călătoria pe care o începem împreună în acest an universitar.

Noi stabilim personajele principale şi secundare şi tot noi conturăm sentimentele şi comportamentul acestora.

Noi suntem cei care încondeiem peniţa în scrierea acestei poveşti. Suges-tivul titlu al revistei noastre, „Drumuri deschise”, ne provoacă şi mai mult la chib-zuire şi reflecţie asupra cuvintelor cu care alegem să înfăţişăm „basmul” nostru.

Drumurile sunt şi, dacă nu sunt, trebuie să fie deschise pentru fiecare seminarist. Fiecare trebuie să se plimbe pe ele şi să participe la îmbogăţirea lor cu noi peisaje mirifice.

Vă invit, aşadar, să aşterneţi în scris, frumoasele momente ale poveştilor voastre, pentru ca astfel, cu toţii, să păstrăm amintirile dragi ale gândurilor noastre şi să nu le lăsăm în bătaia vânturilor consumismului şi individualismului.

Am luat tot ce este necesar în această călătorie? Andrei Stolnicu

CuprinsUn frumos proverb evreiesc sună astfel:

„Indiferent ce se întâmplă, o călătorie îţi oferă mereu o poveste de spus”.

Mesajul redacţiei

Interviu cu părintele Pius Petru Iancu

Anul I se prezintă ...

Ecuador: Liviu Focioroş şi Alois Cancel

Coasta de Fildeş: Cosmin Cimpoeşu şi Damian Budău

Aniversarul Seminarului din Eichstätt: pr. Eduard Soare

Europa, eine Seele geben ... : Liviu Narcis Matieş

Un „Follow me” deosebit: Antili Liviu Leonard

Umanitatea denaturantă ... : Marian Sociu

Poezii: Mihai Smolca

Familiares - ochii laici ai Inchiziţiei: Iulian Echert

„Ca un ţesător”: Andrei Stolnicu

A face şi a fi: Richardo Dominic Baciu

„A-Facere” cu Dumnezeu: Alexandru Roca

Singur nu pot nimic, ... : Emil Daniel Gaşpar

Icoana: Marian Cazacu

Andrei Pleşu: Caragiale, credinţa şi umorul

Prietenia: Eduard Cristian David

Ştiaţi că ...

Să mai râdem un pic ...

3

4

6

8

9

12

14

15

16

17

18

20

21

22

24

25

26

28

29

30


1. Părinte Pius, fiind de puţin timp în seminar, am dori să cunoaştem mai multe despre Sfinţia voastră. Vă rog să vă prezentaţi, trecând în revistă şi itinerariul chemării la Sfânta Preoţie. Aţi fost un copil „care celebra Liturghia cu prosopul pe spate, în ascuns” sau diferit?

De la început doresc să îi salut pe toţi cititorii revistei voastre, iar vouă, redactorilor, să vă urez un an rodnic. Aşa cum bine ştiţi, sunt părintele Pius Petru Iancu, născut la Bacău în primăvara anului 1984. Dacă ar fi să citez unul dintre cei mai mari oameni de spiritualitate ai secolului XX, Henri J.M. Nouwen, pot spune că „sunt creştin şi nu musulman sau hinduist; sunt catolic şi nu protestant sau ortodox; sunt român şi nu neamţ, italian sau ungur, sunt alb şi nu negru…”. Spre un tânăr care prezenta aceste caracteristici s-a îndreptat, într-o zi, privirea lui Dumnezeu. Chemarea la preoţie a simţit-o ca mulţi dintre voi… fără manifestări extraordinare, fără revelaţii particulare; am fost ministrant, în anul 1999 am intrat la seminarul mic din Bacău iar în anul 2003 în acest seminar.

Mărturisesc că un rol important în maturizarea aceste chemări l-au avut toţi cei cu care m-am întâlnit în acei ani ai copilăriei-adolescenţei-tinereţii, persoane cu care am crescut, care m-au îndrumat şi m-au susţinut: părinţi şi fraţi, prieteni şi colegi, comunitatea parohială, preoţii formatori şi profesori, preoţii parohi şi vicari care au lucrat în parohia Bacău-Centru. Am avut şansa să întâlnesc oameni cu o credinţă puternică şi sigură care au fost ca nişte indicatoare sigure în drumul spre Cristos.

2. După hirotonirea preoţească, drumul ales de Dumnezeu pentru Sfinţia voastră s-a oprit la Lespezi. Nu

după mult timp, vi s-a cerut să mergeţi iarăşi la studii. Cum reacţionează un preot tânăr la această provocare? A fost ceea ce v-aţi dorit?

După ce la 11 iunie 2010, PS Petru Gherghel, în ziua încheierii Anului Sfintei Preoţii, ne-a împărtăşit darul preoţiei, am primit prima slujire din viaţa mea de preot: vicar la parohia Lespezi. Nu ştiam prea multe despre această comunitate, dar în cei doi ani pe care i-am trăit acolo am întâlnit o comunitate vie, o comunitate care îl căuta pe Dumnezeu. A fost momentul în care „ştiinţa studiată” trebuia să devină „teologie trăită” şi mai ales „împărtăşită”. Copiii şi tinerii, persoanele adulte, bătrânii sau bolnavii, mi-au arătat, prin credinţa lor, cum se trăieşte vocaţia de creştin. Au fost doi ani în care, mărturisesc sincer, „am crescut împreună” cu acei credincioşi.

În momentul în care mă obişnuisem cu noul statut, trecusem de „trac-ul” începutului de apostolat, am primit un telefon: „Noi ne-am gândit să urmezi nişte studii de specializare pentru a fi formator la seminar. Te aşteptam la Iaşi ca să vorbim.” Vă daţi seama că nu a fost uşor. M-am aflat cu adevărat în faţa unei provocări. Nu mă gândisem niciodată că eu voi putea îndeplini această slujire, atât de importantă, dar, în acelaşi timp, atât de dificilă şi de delicată pentru Biserica noastră locală. În acel moment nu găseam motive valide pentru a nu accepta această misiune, mai ales că ea era precedată de o perioadă de studiu şi formare la Roma.

3. Se spune că, aerul creştinătăţii este mai profund în „Cetatea Eternă”. După doi ani, în care aţi făcut studii de specializare la Roma, vi s-a încre-dinţat munca de formare a seminariş-tilor. Care este „aerul” şi „suflul” cu

care v-aţi reîntors în Seminar, de data aceasta nu ca seminarist?

Roma este şi va rămâne o cetate care mă fascinează. Bogăţia istorică, culturală şi, mai ales, spirituală ce este adăpostită de „Cetatea Eternă”, face ca acest oraş să fie un punct de atracţie pentru milioane de pelerini. Acolo am avut ocazia să simt pulsul Bisericii Universale, să intru în contact cu numeroasele culturi pe care Biserica Catolică le uneşte sub acelaşi „acoperiş”, să mă întâlnesc cu ştiinţa teologică transmisă de marii oameni ai credinţei, să privesc mai îndeaproape spre cel care ocupă Scaunul lui Petru. Momentul culminant al prezentei mele în Urbe, din punct de vedere al creşteri în credinţă, a fost fără îndoială momentul renunţării papei Benedict la exercitarea ministerului său petrin şi al alegerii noului papă. Acolo, în piaţa Sfântului Petru, am petrecut acea zi de 13 martie 2013 cu emoţii, am trăit clipe unice, am ascultat vocea clopotului din piaţă, care anunţa marea bucurie. Acolo am văzut cum o mulţime care exulta şi aclama, o mulţime de sute de mii de oameni, poate amuţi în trei secunde ca şi cum ar uita glăsuirea lumii, şi

Prezentare

„Din nou în Seminar”Interviu cu pr. Pius Petru Iancu


aceasta la îndemnul de rugăciune al noului Papă.

Experienţa „romană” este o experienţă pe care o doresc tuturor creştinilor, sau măcar tuturor preoţilor, pentru că îţi arată adevărata faţă a Bisericii; această experienţă te ajută să trăieşti cu adevărat catolicitatea, universalitatea Bisericii; îţi lărgeşte orizonturile şi te face să te simţi părtaş la istoria Bisericii Catolice.

Dar acum sunt aici. Dacă în urmă cu 11 ani urcam timid scările acestei case de formare, în căutare sensului vieţii şi a răspunsului la iubirea lui Dumnezeu, acum cred că situaţia este diferită, dar are aceeaşi menire: întâlnirea cu Cristos. Rolul formatorului în seminar nu este altul decât să împărtăşească drumul formativ cu cei care vor să se formeze pentru a îmbrăţişa slujirea preoţească, un fel de frate mai mare care îl însoţeşte pe cel mai mic şi îl ajută să facă primii paşi, să îşi menţină echilibrul, pentru ca la urmă să poată merge de unul singur. Chiar dacă m-am întors în altă postură, pot să afirm cu certitudine că emoţiile începutului sunt la fel de puternice ca atunci când păşeam pentru prima dată în această casă.

4. Care sunt motivaţiile şi principii-le din prisma cărora vă ghidaţi viziu-nea asupra formării unui seminarist? Poate reuşi acesta să fie în acelaşi timp şi „modelat” şi „model”, „con-vins”, dar şi „convingător”?

„A forma” înseamnă a propune o formă, a da o formă. Pentru seminaristul de astăzi, dar şi pentru preotul de mâine, această formă este Isus Cristos, configurarea cu cel care este Marele Preot şi Bunul Păstor. Lucrarea de formare se desfăşoară pe mai multe nivele şi implică mai mulţi „actori”. Este înainte de toate o lucrare teologică: Tatăl care prin Duhul Sfânt formează în discipol chipul şi sentimentele Fiului. Actorul principal însă este seminaristul însuşi. Intrarea sa în seminar este semnul

unui răspuns dat chemării Domnului, un răspuns care trebuie însoţit pentru a se maturiza. Seminaristul trebuie să fie dispus să facă acest drum de maturizare: formarea sa este întotdeauna autoformare, adică este ascultarea faţă de Duhul Tatălui; de aceea, viitorul preot este primul responsabil al formării sale. Nu trebuie să se considere niciodată ca un obiect pasiv, o materie care se poate transforma sau, mai rău, deforma cum doreşte unul sau altul. Seminaristul este o persoană în creştere, plină de potenţialitate de dezvoltat şi de bogăţii ale harului de valorificat. Fiind o fiinţă inteligentă, el trebuie să ia în mâini propria formare, colaborând în mod activ la maturizarea şi la creşterea sa.

În această perspectivă, echipa formativă pe care seminarul o propune, se prezintă ca o mediere formativă. Formatorul este ca un frate mai mare, mai mare în experienţa vieţii şi în „discipolat”, care se apropie de un frate mai mic pentru a împărtăşi cu el o bucată de drum şi de viaţă, pentru ca acesta să se poată cunoaşte mai bine pe sine însuşi şi darul lui Dumnezeu, şi astfel să se decidă să răspundă chemării Domului cu libertate şi responsabilitate.

Această muncă de formare nu are cum să se încheie cu terminarea seminarului şi cu hirotonirea preoţească. Timpul trăit în seminar trebuie să ne ajute să ne cunoaştem, să descoperim ceea ce ne face puternici ca şi ceea ce ne ţine încă în „sclavie” (adică ne face mai puţin liberi), pentru ca astfel să deprindem un stil de viaţă în care valorificăm resursele pe care le avem şi să fim atenţi cu acele arii ale personalităţii noastre care ne fac mai puţin maturi. Seminarul este primul moment dintr-un proces continuu de formare, un proces care trebuie să se extindă la tot arcul existenţei noastre.

5. Care a fost primul gând care v-a trecut prin minte când vi s-a cerut să deveniţi „formator” al viitorilor

preoţi? A fost un „Da” spus cu hotă-râre, sau un „Mda” sper să fie bine?

Misiunea formatorului este o misiune delicată. Nu cred că ar exista cineva care să dorească să îmbrăţişeze această misiune. Cu toate acestea, atunci când Dumnezeu te cheamă la o astfel de misiune nu poţi să spui decât DA. Aşa cum aminteam deja, înainte să fiu numit în această slujire, am avut şansa, de a descoperi câte ceva din tainele formării. Acest lucru m-a determinat să spun un „da” total. Nu înseamnă că nu au fost, sau nu mai sunt, temeri şi necunoscute, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu şi împreună cu echipa formativă din care fac parte, sunt sigur că pot îndeplini această misiune.

6. Preoţia pentru Sfinţia voastră este...?

un dar, … o chemare, … o slujire.Preoţia este, înainte de toate, ... un

dar din partea lui Dumnezeu. El este cel care ne dăruieşte harul de a fi pe pământ purtătorii mesajului său de iubire şi de mântuire. Şi nimeni nu poate să afirme că este vrednic de acest mare dar.

… o chemare. Dumnezeu este cel care ne-a chemat să ne împărtăşească acest dar prin sacramentul Preoţiei. În momentul în care cheamă, Dumnezeu atinge inima omului. Omul nu are nici un merit, este iniţiativa liberă şi gratuită a iubirii lui Dumnezeu. Putem spune că preoţii sunt persoane atinse de o iubire care îi absoarbe, îi aprinde şi îi restituie comunităţii, pentru ca acea comunitate să continue să trăiască din Cristos.

… o slujire pentru că preotul „este luat dintre oameni şi pus pentru oameni în relaţiile cu Dumnezeu, ca să ofere daruri şi jertfe pentru păcat” (Evr 5,1). Aşadar, nimeni nu este preot pentru propriul beneficiu, dar pentru slujirea lui Dumnezeu şi a credincioşilor.

Prezentare


Salut! Numele meu este Cristian Sergiu Andrieş (FDP) şi sunt din comuna Sagna. Am studiat la Liceul Pedagogic „Vasile Lupu” din

Iaşi. Timp de doi ani voi urma studiile aici, la ITRC. Îmi place jocul de şah şi să fac sport. Vreau să descopăr, cu ajutorul Domnului, dacă acest drum mă face să mă simt împlinit.

Mă numesc Liviu Leonard Antili, sunt din Tămăşeni şi am venit la ITRC pentru a face un discernământ voca-ţional mai profund,

înflăcărat fiind de iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Pasiunile mele sunt şahul, tenisul de masă, fotbalul şi jocul de table.

Mă numesc Mihai Adrian Bălan, sunt din satul Fundu Ră-căciuni. Am făcut Şcoala cu clasele I-VIII în satul natal, iar apoi am

urmat, ca seminarist, cursurile Lice-ului Teologic din Oneşti. Am venit la ITRC şi nu mi-am continuat formarea la capucini, deoarece am simţit că modul de viaţă al preoţilor diecezani este asemănător cu ceea ce îmi doresc eu. Mulţumesc Domnului că m-a che-mat şi îl rog cu stăruinţă să mă ajute să rămân statornic pe acest drum pentru ca mai apoi să fiu lumina lumii şi sarea pământului şi să aduc rod îmbelşugat, un rod care să rămână.

Mă numesc Sergiu Daniel Bejan şi sunt din Pildeşti. Am venit la ITRC deoarece simt în interiorul meu că drumul spre sfânta

preoţie este drumul pe care trebuie să-l urmez. Sunt o persoană mai retra-să, îmi place să ascult şi să vobesc cu oamenii, iar în timpul liber (şi la nevoie) îmi place să mă ocup de electronice şi calculatoare.

Mă numesc Narcis Iosif Budău sunt din Satul Nou (BC), şi am venit la ITRC pentru a-mi dis-cerne mai bine vocaţia printr-o for-

mare spirituală, umană şi intelectuală adecvată acesteia. Printre hobby-urile mele se numără maşinile, gadget-urile şi fotbalul.

Eusebiu Andrei Bursuc din Şcheia. Am făcut şcoala primară şi gimna-zială la Şcheia. După aceea am făcut Liceul Teolo-

gic „Sfântul Francisc de Asissi” la Roman. Am venit la ITRC cu gândul de a-mi consolida şi de a-mi duce la maturizare vocaţia la sfânta preoţie pe care consider că am primit-o.

Mă numesc Ovidiu Căliman, sunt din Horgeşti şi mă aflu aici, la ITRC, pen-tru a răspunde che-mării pe care cred

că Dumnezeu mi-a adresat-o. Din tot ce mă fascinează şi mă pasionează, un loc aparte în viaţa mea îl ocupă lec-tura. Aceasta se concretizează, în mod obişnuit, într-o îmbinare între litera-tură, teologie şi filozofie. Cred că este important să cunosc cât mai mult, să dobândesc o formare umană, spiritu-ală, intelectuală şi, în definitiv, pas-torală. Iar în acest fel să transmit „Cuvântul” pe care să mi-l însuşesc într-o formă cât mai bună. O altă pasi-une şi o modalitate de a-mi petrece timpul liber este muzica. Pentru mine muzica începe acolo unde se sfârşeşte puterea cuvântului; e un mod de a trăi şi de a-mi exterioriza sentimentele.

Numele meu este Eduard Cristian David. Sunt din Tuta. Drumul de formare l-am înce-put acum patru ani la seminarul mic

din Bacău şi am decis să-l urmez la ITRC . Nu pot descrie motivul intrării mele în seminar deoarece cuvintele sunt de prisos atunci când cineva atât de mare, precum Cristos, îşi pleacă privirea asupra ta şi te cheamă. Printre lucrurile care mă pasionează se numără: limba latină, cititul, poezia şi plimbă-rile pe munte.

Mă numesc Claudiu Ignaţiu Doboş, sunt din Valea Seacă, iar din septembrie am început anul I la ITRC plin de spe-ranţă şi de bucurie.

De mic am fost atras de viaţa de semi-nar, fapt dovedit de cei doi ani făcuţi la Don Calabria şi de cei patru ani făcuţi la

Anul I se prezintă ...

Prezentare

„Un nou început”

Seminarul mic din Bacău. Sunt o per-soană sociabilă şi veselă şi îmi place să fiu în compania colegilor. Am venit la ITRC pentru a descoperi dacă voca-ţia mea este una autentică şi sper că aceşti ani care vor urma să fie cât mai frumoşi.

Mă numesc Iosif Adrian Fechet şi sunt din Barticesti. Am venit la ITRC deoarece cred că Dumnezeu mi-a ofe-rit darul de a lucra

în via sa. Găsesc seminarul un loc optim pentru a-mi cultiva acest dar.

Mă numesc Iulian Cătălin Forcoş, sunt din Lespezi şi am făcut Seminarul mic la Bacău. Sunt o fire glumeaţă şi îmi face plăcere să

îi fac pe cei din jurul meu să râdă. Sunt pasionat de ciclism şi îmi face plăcere să practic acest sport. Am venit la ITRC pentru a afla dacă chema-rea la preoţie este pentru mine sau nu.

Mă numesc Richard Mihai Gundel, sunt din Gura Humo-rului şi am venit la ITRC pentru a răs-punde la chemarea pe care am primit-o.

Mă numesc Andrei Ionuţ Ianc (FDP), sunt din Oradea şi am 20 de ani. Am intrat în Seminarul Don Orione în 2013, iar acum îmi

urmez drumul de formare spre preoţie în aceşti doi ani pe care îi voi petrece la Iaşi.

Mă numesc Andrei Vincenţiu Lucaci şi sunt din Sagna. Am făcut Liceul Tehno-logic „Miron Costin” din Roman. Am venit la ITRC

pentru că am simţit chemarea la Sfânta Preoţie.

Numele meu este Ionuţ Lucian Minac, originar din Piatra Neamţ. Am crescut cu bunica mea, iar ea, fiind o femeie foarte credincioa-

să, mi-a inspirat o dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică. Acest lucru m-a făcut ca de mic să vreau să urmez calea de formare sacerdotală. După ce am terminat şcoala generală am făcut primul pas intrând în 2010 la Seminarul din Bacău. După cei patru ani de seminar făcuţi la Bacău, inten-sitatea vocaţiei pe care am primit-o de la Dumnezeu nu a scăzut. Am venit la ITRC cu gândul de a parcurge în con-tinuare drumul pe care l-am început la Bacău pentru a fi mai aproape de cel care, consider eu, m-a chemat să-l slu-jesc prin Sfânta Preoţie. Pe tot parcur-sul seminarului mi-a răsunat şi îmi răsună încă în gând un verset din evanghelie care spune că Dumnezeu le-a ales pe cele nebune şi slabe în ochii lumii spre a-i da de ruşine pe cei înţelepţi şi puternici.

Mă numesc Paul Gabriel Onode şi sunt din Somuşca. Am venit la Semi-nar pentru a vedea dacă într-adevăr Dumnezeu m-a che-

mat să fiu preot şi să slujesc oameni-lor. Îmi place să fac sport, să joc fot-bal, tenis, biliard.

Mă numesc Marian Păuleţ, am 19 ani şi provin din Pildeşti. Am făcut liceul la Seminarul din Bacău. Acum mă aflu aici, la ITRC, pentru a

răspunde chemării la Sfânta Preoţie.

Mă numesc Iosif Stoica. Sunt din Călugăreni. Am ve-nit la ITRC pentru a urma chemarea lui Dumnezeu, pentru a-mi desăvârşi voca-

ţia. Îmi place să joc fotbal şi să citesc pentru a descoperi lucruri noi.

Mă numesc Adrian Talaz, am 23 de ani şi sunt din Arini. Am venit cu mare drag la Seminarul din Iaşi pentru a aprofunda acest mare

dar pe care l-am primit şi l-am simţit prezent. Mă voi strădui din toată ini-ma şi voi depune eforturile necesare pe acest drum. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat prilejul de a urma acest drum de formare.

Ciao! Sunt Ionel Tiba (FDP), sunt din Izvoarele, jude-ţul Iaşi, am 19 ani şi sunt seminarist la Seminarul Don Orione.

Prezentare


Prezentare


Dragi colegi,În urmă cu aproximativ o lună

eram în aeroport aşteptând cu nerăbdare, dar şi cu o oarecare curiozitate să ajungem în Ecuador. Nu ştiam exact ce vom face aici, dar cu o nemăsurabilă încredere în Dumnezeu, am pornit spre Ecuador. După un zbor ce părea că nu se mai termină (15 ore) şi în care nu puteai vedea nimic altceva decât apă (nu degeaba era trans-atlantic) am ajuns în Guayaquil. După o lungă discuţie cu cei care se „uitau” prin bagaje, am reuşit să ne întâlnim cu cei care ne aşteptau. În drumul de la aeroport spre parohiile în care urmam să activăm, ne tot uitam de jur împrejur observând zone pe care le-am văzut doar în fotografii şi nu ne vedea să credem că am ajuns aici.

Ceea ce ne-a surprins a fost primirea de care pot da dovadă ecuadorienii. Deşi nu ne cunoşteau decât după nume (şi acestea foarte greu de pronunţat pentru ei) ne-au întâmpinat cu o amabilitate şi cu o prietenie de nedescris şi de care nu credeam că vom avea parte.

În prima duminică a avut loc prezentarea noastră „oficială” în parohiile de care aparţinem (Santa Lucia şi Palestina) şi, practic, a început activitatea de misionari, de vestitori ai Cuvântului lui Dumnezeu. Încă din prima săptă-mână am început să mergem prin satele din jur, celebrând Liturgia Cuvântului, în care trebuie să şi

predicăm. Acest lucru a fost cel mai dificil, pentru că ai mereu frica de a nu fi înţeles de oameni, de a nu spune ceva greşit sau de a te bloca, pentru că nu îţi mai vin cuvintele.

Viaţa aici este total diferită de cea din România. Aici oamenii nu au o noţiune exactă a timpului (mă refer la sate). Şi, da, veşnicia s-a născut la sat. Dar la satele din Ecuador. Chiar dacă stabileşti Liturghia la o anumită oră, ei îţi vor veni cu cel puţin jumătate de oră după ora stabilită. Dar nu par să fie stresaţi de un orar, ci îşi trăiesc viaţa mulţumindu-se cu ceea ce au. Cea mai mare parte a locuitorilor din zona în care suntem noi, se ocupă de cultura orezului, acesta fiind alimentul de bază. Din ceea

ce scot din vânzarea orezului îşi duc traiul mai departe.

Dacă ar fi să comprimăm toată această lună în câteva cuvinte, acestea ar fi: cu încredere în Dumnezeu orice lucru este mai uşor. Aici am învăţat ce înseamnă să te laşi cu adevărat în mâinile Lui.

Ar fi mult mai multe de spus, dar promitem să ţinem legătura şi să continuăm cu un articol în fiecare revistă. Mult succes în Anul Academic pe care deja l-aţi început şi la o bună revedere. Aveţi grijă de voi!

Alois Cancel şi Liviu Focioroş,anul V pastoral

EcuadorMinunată este misiunea Bisericii care cheamă orice creştin la a râspândi credinţa!

Misionarism


1. În toamna anului trecut ați plecat pentru o perioadă de 6 luni ca misionari în Coasta de Fildeș. Pentru mulți, această posibilitate pe care voi ați avut-o reprezintă o șansă unică în viață sau chiar o aventură. Acum, după timpul petre-cut pe continentul african, conside-rați că aceasta a fost „o șansă”, „o aventură” sau o „o misiune”?

Personal, consider că această experiență a fost o șansă oferită ce către cei care au ales să plec în Coasta de Fildeș, dar, mai mult decât orice lucru, a fost o misiune. Îmi amintesc și acum ce entuziasmat eram să ajung mai repede acolo, să încep activitatea pastorală. Înainte de a pleca, un coleg m-a avertizat că experiența misionară nu este și nu trebuie luată ca o aventură. Într-adevăr, a merge în misiune doar din spirit de aventură, adică de dragul specta-culosului, al adrenalinei, nu este pe aceeași linie de undă cu principalul scop al misiunii: a da o mărturie despre Cristos, despre faptul de a fi creștin. Deși am fost acolo să dau o

mărturie și să îmbogățesc pe alții, cu toată sinceritatea spun că m-am îmbogățit și eu. Modul lor de a fi, tradițiile lor, modalitatea de a parti-cipa la celebrările liturgice și la ac-tivitățile pastorale, aparent primiti-ve, sunt bogate în semnificații. Ivo-rienii țin foarte mult la simboluri, la semne vizibile, la manifestări exte-rioare, care arată stări interioare, credințe. Dansez, deci exist ar putea fi un moto de-al lor (Cosmin Cim-poeşu).

2. Teritoriul şi populaţia Coastei de Fildeş este uşor de aflat. Mai greu este să stabilim „teritoriul şi populaţia” aflate sub stăpânirea lui Dumnezeu. Care sunt graniţele spi-rituale ale populaţiei? Este necesară o misiune acolo?

Când vorbim de Africa, de afri-cani, trebuie să ştim că nu există agnostici. Toţi africanii cred în ceva, de la cei care venerează ele-mentele primordiale ale creaţiei până la cele mai noi comunităţi ecleziale neoprotestante.

Pentru africani, religiosul este ceva inerent fiinţei lor. Vorbind des-pre catolicism, pot spune că majori-tatea aparţin acestei confesiuni. Coasta de Fildeş, fiind o fostă colo-nie a Franţei, a devenit foarte rapid o ţară catolică. Populaţia indigenă a preluat multe din religia populaţiei colonizatoare, dar totul doar super-ficial. Şi iată, spre surprinderea mea, am întâlnit conceptul de „nouă evan-ghelizare”, concept aşa de cunoscut în ambientul european. Într-o ţară în care nu s-a terminat încă „prima evan-ghelizare” se vorbeşte de reevan-ghelizare. Interpretarea acestui con-cept este total diferită de sensul cunos-cut tuturor; conotaţia luată de sin-tagma „noua evanghelizare”, suge-rează, în Africa, trecerea de la preo-ţii misionari la preoţii locali, rezul-tat al muncii misionare, şi de ase-menea, adaptarea şi introducerea unor elemente bune din cultura locală în practica religioasă (Damian Budău).

Impresii din experienţa avută în Coasta de Fildeş

Misionarism


3. În Fidei Donum, papa Pius al XII-lea afirmă: „suc-cesul evanghelizării cere o mărire proporţionată a nu-mărului de apostoli dacă nu se voieşte compromiterea unei opere atât de minuna-te”. Mai este valabilă aceas-tă afirmaţie? De ce?

Observăm cu toţii veridi-citatea acestei afirmaţii a papei Pius al XII-lea, pentru nece-sitatea majorării numărului de apostoli în mediul euro-pean dar mai ales în spaţiul misionar, în ţările din „lumea a treia”.

Obstacolele sunt multe pen-tru cel dispus să-şi exercite apostolatul într-o ţară de misi-une. Clima, hrana, apa şi condiţiile de viaţă în gene-ral, nu sunt dintre cele mai bune şi devin factori opozanţi ale unei persoane, într-un astfel de mediu.

Dar, totuşi, factorul decisiv care favorizează între-prinderea unei acţiuni într-o ţară de misiune este mentalitatea noastră atunci când auzim despre ţări sărace, mai ales din Africa. Şi am auzit cu toţii de astfel de iniţiative misionare frumoase dar întâmpi-nate cu expresii ca: „nu ţi-e bine acasă?” sau „nu te risca pentru alţii”.

Chiar la începutul perioadei mele petrecute în Coasta de Fildeş, eram puţin timorat din cauza pri-mului impact cu această ţară, care nu pare prea prie-tenoasă. Dar apropierea de oameni şi însuşirea, din ce în ce mai mare, a culturii şi trăirilor lor cotidiene, te provoacă să îi iubeşti şi, în acelaşi timp, să dai mărturie despre Cristos prin însăşi viaţa ta, prin pre-zenţa ta care devine factorul cel mai important într-o convertire.

Şi, iată aşa, prezenţa preotului sau a oricărui laic misionar devine o acţiune evanghelizatoare.

Dar am putea să ne întrebăm de ce tocmai noi, europenii, care nu mai avem multe vocaţii la preoţie? (numărul preoţilor africani este în creştere, doar în Coasta de Fideş numărul lor ajunge la circa o mie) De ce noi?

În mentalitatea africană, omul alb este bogat şi are de toate. Pentru ei, a renunţa la bogăţie, la confortul tău venind spre ei, în sărăcie, este dovada cea mai convingătoare a crezului tău, iar oamenii devin mai dispuşi pentru evanghe-lizare (Damian Budău).

4. Este foarte accentuată în Biserică tema „Noii Evanghelizări”. În Coasta de Fildeș, este nevoie, înainte de toate, de o „primă evan-ghelizare”. Pot fi aplicate principiile funda-mentale creștine folosite în vestirea evangheliei în Africa, pentru „noua evanghelizare” care se cere în țările deja evanghelizate? Sau viceversa?

MisionarismMisionarism


Dumnezeu este iubire!

Fie că e vorba de prima evanghelizare, fie că e vorba de noua evanghelizare, principiile sunt aceleași. Ceea ce diferă este modul de a prezenta, de a propune, de a predica Vestea cea Bună. În comunitatea în care am fost, oamenii erau deschiși evangheliei, erau deschiși misionarilor, dar cu greu renunțau la unele tradiții, obiceiuri, mai ales în ceea ce privește căsătoria. În momentul de față, mulți nu participă la Euharistie din cauza problemelor legate de căsătorie, precum poligamia, concubinajul. Una dintre condițiile ca un bărbat și o femeie să se potrivească este conceperea unui copil. Dacă nu aveau copii, cei doi nu puteau rămâne împreună. Când eram în Africa, am partici-pat la două căsătorii în cadrul Sfintei Liturghii, iar ambele perechi aveau deja trei, patru copii.

În cele două prime evanghelizări la care am participat, la predica din cadrul Sfintei Liturghii se insista foarte mult pe iubirea lui Dumnezeu față de oameni și pe sacri-ficiul, jertfa lui Isus pe cruce. Ulterior, un preot italian misionar mi-a explicat că ideea de sacrificiu este centrală în religiile animiste, iar faptul că Isus și-a dat viața, s-a sacrificat pentru întreaga omenire îi fascinează pe afri-cani. Aici aș vrea să punctez o diferență ce există între prima evanghelizare din Africa și noua evanghelizare din Europa: în timp ce în prima se insistă pe iubirea lui Dum-nezeu față de om, în a doua se insistă pe iertarea de care beneficiază omul din partea lui Dumnezeu, așa cum insistă și papa Francisc.

Punctele comune dintre cultura locală și evanghelie, sau mai bine spus, înculturarea evangheliei ar putea începe de la iubirea lui Dumnezeu și sacrificiul lui Isus, valoarea familiei, desfășurarea vieții cotidiene, valoarea dansului și introducerea acestuia în celebrări. Legătura în cadrul membrilor familiei este foarte strânsă. La fel ca în Vechiul Testament, gradele de rudenie sunt relative. Fiecare dintre frați este tatăl copiilor fraților săi. Nu știam acest lucru până nu mi s-a întâmplat că fiecare dintre doi bărbați pre-zentau un copil ca fiind al lui, iar eu mă întrebam cine mă mințise. Un alt caz asemănător era că numărasem vreo douăzeci și cinci de persoane care își prezentau mama ca fiind aceeași persoană.

Un lucru pe care trebuia insistat în cadrul evanghelizării și mai ales al catehezei din comu-nitățile nou-înființate era diferențierea dintre cato-lici și protestanți. Am întâlnit acolo o bătrânică nou convertită, care alesese să meargă duminica la templul protestant pentru că era mai aproape de casa ei, din moment ce și acolo auzea de Cristos. (Cosmin Cimpoeşu)

5. Povestiți-ne și nouă o experiență care a meritat decizia voastră de a fi misionari, dar și una care v-a dezamăgit.

Pentru a fi explicit de la început, nu a existat vreo experiență care să mă dezamăgească. Au fost multe întâmplări care m-au surprins, dar într-un mod plăcut și nicidecum într-unul neplăcut.

Zilnic, când nu aveam vreo activitate pastorală (liturgică sau catehetică), ieșeam la plimbare cu bicicleta, pentru a mai saluta oamenii, pentru a mai sta de vorbă cu ei, pentru a-i cunoaște, pen-tru a mai exersa limba locală, baoule. Într-o zi, o femeie protestantă, pe care o cunoșteam, m-a oprit și m-a întrebat de ce preoții catolici (și prin asta se referea și la noi, pentru că eram conside-rați preoți) nu au femei (după cum am răspuns la întrebarea de mai sus, căsătoria instituționalizată, religioasă sau civilă, nu este prea răspândită; femeia era considerată o proprietate a bărbatului cu care are copii și de aici expresia „a avea o femeie”). Încercând să nu dau răspunsuri dogmatice sau „prea înalte” (oricum era dificil de tradus), i-am răspuns în mod spontan: pentru că dacă aș avea, nu ar mai fi posibil să ies zilnic pentru a saluta lumea, pentru a fi în mijlocul oamenilor, pentru a-i asculta și pentru a-i cunoaște, deoarece ar tre-bui să am grijă de familie. La care ea îmi spune: „să știi că ai dreptate, pentru că pastorul nostru are o familie și nu iese să se plimbe cum faceți voi”.

Nu știu dacă răspunsul meu a dus la o conver-tire, dar m-am bucurat să văd că plimbările mele zilnice au fost o mărturie pentru oameni. Pentru oamenii de acolo, era ceva surprinzător ca un alb să le cunoască limba, să meargă să-i viziteze, deoa-rece aveau un complex de inferioritate a propriei persoane, a propriei culturi, a propriei limbi față de cele ale albilor. Pentru a traduce „Duhul Sfânt” în baoule se folosea adjectivul „alb”, pen-tru că în cultura lor „albul” este sacru; Duhul Sfânt=Uaue Ufue; om alb=sran ufue (Cosmin Cimpoeşu).

Misionarism


Istoria Seminarului din Eichstätt este strâns legată de lucrările Conci-liului Tridentin (1545-1563), care în a XXIII-a sesiune a aprobat în unani-mitate decretul Cum adolescentium aetas, un document prin care era instituit Seminarul, o instituţie şi un centru de formare a viitorilor preoţi într-o dieceză.În anul imediat următor încheierii

Conciliului Tridentin, episcopul de atunci al Diecezei de Eichstätt, Mons. Martin von Schaumberg, emite actul de înfiinţare a „Colegiu-lui Willibaldinum” ca loc de formare a viitorilor preoţi (16 noiembrie 1564). A fost primul Seminar fondat la nord de munţii Alpi şi prima comu-nitate care aduna laolaltă elevi de gimnaziu şi studenţi universitari, toţi în vederea accederii, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, la hirotonirea sacră. În anul 1614, Ordi-nul Iezuit a primit din partea episco-pului diecezan conducerea Gimna-ziului, Seminarul funcţionând în altă casă din partea răsăriteană a oraşului. În 1773, când Ordinul Iezuit a fost suspendat, Gimnaziul şi Seminarul mare s-au întors din nou împreună, în fosta clădire a iezuiţilor.Începând cu anul 1838, Seminarul

din Eichstätt a parcurs o perioadă de reînnoire, la iniţiativa episcopului de atunci Karl August von Reisach. A luat naştere Seminarul Mic şi au fost concepute programe noi de formare, specifice acestei perioade. Alături de programa ştiinţifică de tip umanist, elevii seminarişti luau contact cu pri-mele cunoştinţe de religie, catehism, ştiinţe biblice, muzică şi formare umană, toate orientate în vederea

trecerii la faza „studenţească” a pre-gătirii în vederea sfintei Preoţii.Seminarul Mare, care în acelaşi an

s-a separat de Seminarul Mic, de atunci nu a încetat niciodată să existe. Era numit „Comunitatea candidaţi-lor la sfânta Preoţie”. Cei care absol-veau Seminarul Mic şi promovau exa-menul de maturitate, îşi continuau aici pregătirea lor în vederea hiroto-nirii preoţeşti. De-a lungul timpului, aici s-au format foarte mulţi preoţi, proveniţi în general din Dieceza de Eichstätt sau din partea nordică a Germaniei şi din Elveţia germană. Începând cu anul 1980, Dieceza de

Eichstätt a înfiinţat Universitatea Cato-lică Eichstätt-Ingolstadt. Din acel an, pregătirea intelectuală a studenţilor a fost preluată de această structură aca-demică, în Seminar desfăşurându-se doar programele de formare spirituală şi umană sub conducerea echipei formative compuse din rector, for-mator şi părinte spiritual.Astăzi, Seminarul Mare din Eichstätt

numără 31 de studenţi proveniţi din

diferite dieceze din Germania, dar şi din ţări precum Polonia, Ucraina, Olanda, India, Burundi, Somalia. Festivităţile din această toamnă

s-au deschis cu sfânta Liturghie pon-tificală celebrată în biserica Semina-rului, dedicată Îngerului păzitor. Cele-brarea a fost prezidată de delegatul Sfântului Părinte papa Francisc, Eminenţa sa cardinalul Paul Iosef Cordes, preşedinte emerit al Consi-liului Pontifical „Cor unum” din Vatican.n perioada 10-13 octombrie 2014, au avut loc la Eichstätt, în Germania, festivităţile prilejuite de aniversarea a 450 de ani de la fon-darea Seminarului diecezan, numit „Collegium Willibaldinum”, după nu-mele sfântului Willibald (700-787), ocrotitorul spiritual al diecezei bavareze.De asemenea, au fost invitaţi şi au

participat nunţiul apostolic în Ger-mania, arhiepiscopul Nicola Eterovic; Eminenţa sa cardinalul Friedrich Wetter, arhiepiscop emerit de Mün-chen-Freising, ex-alumn al Semina-rului din Eichstätt; arhiepiscopul şi

Să ştie toţi că ...

Germania: De 450 de ani în slujba formării preoţilorAniversarul Seminarului din Eichstätt (1564-2014)


mitropolitul de Bamberg, Mons. Ludwig Schick; episcopul de Münster, Mons. Felix Genn, precum şi demni-tari ai vieţii politice din landul Bava-ria, persoane consacrate şi prieteni ai Seminarului. (...)În după-amiaza aceleiaşi zile, la

Teatrul Vechi din oraş a avut loc actul academic de omagiere a Seminarului diecezan. După mesajul scurt de salut al rectorului, pr. Christoph Wölfle, a urmat cuvântul reprezentantului poli-tic al Landului Bavaria, precum şi al reprezentantului Primăriei din Eich-stätt. Partea cea mai consistentă a acestui moment festiv a constituit-o conferinţa cu tema: „Reînnoirea atât de dorită a Bisericii depinde în mare măsură de slujirea preoţească. Per-spectivele formării preoţeşti în lumi-na Conciliului Vatican al II-lea, la 50 de ani de la încheierea lucrărilor”, conferinţă ţinută de episcopul Diece-zei de Münster, Mons. Felix Genn, responsabilul Comisiei pentru voca-ţii şi slujiri în Biserică din cadrul Conferinţei Episcopale Germane. În cuvântul său, Mons. Genn a amintit doctrina Conciliului al II-lea din Vatican referitoare la formarea preo-ţească, subliniind încă o dată impor-tanţa echilibrului atât de necesar între dimensiunile formării. Ziua s-a încheiat cu celebrarea solemnă a Primelor Vespere ale duminicii, în biserica Seminarului.

În aceeaşi atmosferă de sărbătoare s-a desfăşurat a doua zi a festivităţi-lor, zi în care fiecare creştin doritor să ia contact cu această realitate mul-tiseculară a Diecezei, a putut să o facă prin intermediul programului „Ziua porţilor deschise în Seminarul din Eichstätt”. Sfânta Liturghie solem-nă a fost prezidată de arhiepiscopul Nicola Eterovic, nunţiu apostolic în Germania, împreună cu alţi invitaţi. Episcopul diecezan, Gregor Maria Hanke OSB, a arătat în predica sa că preotul este omul care deschide por-ţile şi uşile pentru întâlnirea cu Dum-nezeu. „Preoţia lui Cristos se reali-zează în două moduri în Biserică: prin preoţia comună a tuturor credin-cioşilor şi prin slujirea sacramentală a preoţilor. Ambele sunt interdepen-dente şi în acelaşi timp de neschim-bat între ele. O slujire nu este posibilă fără cealaltă. Seminarul nu este doar o şcoală de ucenicie în care se deprind tainele cultului Bisericii, nu este nici o şcoală unde se dobândesc simple experienţe pastorale şi, cu siguranţă, nu este o şcoală a elitelor. Candidaţii la Seminar trebuie să fie conştienţi că slujirea şi viaţa lor se referă la Cris-tos, activitatea lor de mai târziu tre-buie să creeze «spaţiul» în care să fie posibilă întâlnirea omului cu Dum-nezeu”, a mai spus episcopul Hanke în predica sa.

Ziua s-a încheiat cu celebrarea Vesperelor solemne, în rit oriental. După cină, delegaţia de la Iaşi a fost invitată să participe la o întrevedere non-formală cu rectorul Semina-rului, pr. Christoph Wölfle. La acest moment au mai participat, ep. Antoine Kambanda, episcop în Ruanda, pr. Stephan Ch. Kessler SJ, rectorul Semi-narului din Frankfurt, pr. Blagovest Vangelov, vicarul general al Exarha-tului Greco-Catolic din Sofia (Bul-garia), pr. Cristinel Sabău, preot greco-catolic de la Cluj şi alţi invitaţi din Dieceza de Eichstätt. În cadrul discuţiilor au fost amintite câteva proiecte pe care Biserica Catolică din România şi Seminarul de la Iaşi le au în diferite zone ale lumii, pre-cum şi importanţa cultivării la nive-lul Bisericilor noastre a unor relaţii care să ducă în viitor la un schimb de experienţă cât mai rodnic.Vizita prilejuită de aniversarul Semi-

narului din Eichstätt a fost o bună ocazie de cunoaştere şi de împărtăşire pe drumul înaintării în munca de for-mare a viitorilor preoţi. Ei sunt cei care vor deschide porţile şi uşile pen-tru întâlnirea omului cu Dumnezeu.

Pr. Eduard Soare



Cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la izbucnirea Primului Răz-boi Mondial, Consiliul Pontifical „Iustitia et Pax”, în colaborare cu Institutul Social „Kommende” Dortmund a organizat o confe-rinţă internaţională cu tema: „A da Europei un suflet. Unificarea Europeană într-o diversitate reconciliată”.

Conferinţa a avut loc între 14-18 septembrie la Zakopane, Polonia,

şi s-a adresat îndeosebi partici-panţilor la academia socială care se desfăşoară în fiecare vară în Dortmund şi Paderborn, Germania.

Aceasta a servit şi ca platformă, pentru o angajare socială şi etica şi, totodată, a fost intenţionată a fi punctul de pornire al unei cola-borări internaţionale prin înte-meierea organizaţiei SocioMovens (17.09.2014). Thomas Schneeberger (Trier) a fost ales preşedinte

pentru un mandat de trei ani, iar cei 28 de membri au desemnat un purtător de cuvânt pentru fiecare naţiune.

Încă de la primele momente ale reuniunilor, prelatul Peter Klasvogt, moderator al acestei iniţiative, a amintit că deja tineri din cinci ţări au participat la un program numit „Săptămâna socială”: Letonia, Slovacia, România (Timi-şoara, 2013), Ungaria şi Polonia, iar alte douăsprezece urmează a se implica pe parcursul anului vii-tor. Aceste proiecte vor fi mult mai uşor puse în aplicare, organi-zatorii având acum statutul de membri ai SocioMovens. În repe-tate rânduri a fost sugerată reali-zarea unor proiecte şi în partea de est a României, fiind pus la dispo-ziţie tot sprijinul de care ar fi nevoie. Rămâne de văzut acum contextul în care acestea ar putea fi posibile.

La deschiderea acestui eveni-ment a fost de faţă şi Cardinalul Peter Turkson, preşedintele Con-siliului Pontifical „Iustitia et Pax”, care a ţinut să sublinieze impor-tanţa acestei iniţiative, care „ar putea evolua şi pe alte continente”. De asemenea, pr. Stefan Dartmann, directorul executiv al Organizaţiei Renovabis, i-a felicitat pe partici-panţi pentru angajamentul şi do-rinţa lor de a se implica în activita-tea social-pastorală.

Liviu-Narcis Matieş, anul V

Europa, eine Seele gebenSocioMovens

A-i da un suflet Europei!

Să ştie toţi că ...Să ştie toţi că ...


Au existat, există şi vor exista pre-tutindeni oameni chemaţi pentru dife-rite meserii, meşteşuguri, îndeletni-ciri, arte, a căror vocaţie specială pentru munca prestată este numită talent sau har. Dintre multitudinea de haruri dăruite de el oamenilor aş dori să vorbesc, fără să plictisesc, despre harul şi vocaţia de preot.

În acest sens aş dori să pun în lumină specificul acestui har şi motivul pen-tru care este atât de deosebit faţă de celelalte haruri oferite de Creator. Contrat opiniei des răspândite astăzi care priveşte mai mult preotul decât sfânta Preoţie, consider că nu omul ca atare are cel mai important rol în slujirea sacră, ci harul care îl conduce, îl inspiră, pentru care îşi dedică întreaga viaţă. În ceea ce priveşte voca-ţia putem spune că fiecare om este înzestrat cu una sau mai multe, cum ar fi: vocaţia de doctor, de profesor, de artist, de inginer etc., în mod spon-tan ne întrebăm: Dintre toate aceste vocaţii, ce are deosebit sfânta Preoţie? Pentru a răspunde la această întrebare vă voi prezenta o anecdotă care ne va ajuta să înţelegem mai bine valoarea Preoţiei. Un doctor cardiolog mergea pentru a-şi ridica maşina de la service în pauza de masă a programului său. Ajungând acolo i se spune să aştepte puţin pentru a fi făcute formalităţile necesare. În acest timp, doctorul nos-tru urmărea fără interes un mecanic. Acesta, observând insigna de la piept a doctorului pe care scria dr. cardio-log N, îl întreabă:

-Domnule doctor, pot să vă întreb ceva?

- Spuneţi, vă rog!- Dumneavoastră lucraţi cu inimile

oamenilor, iar eu lucrez cu motoa-rele, adică inimile maşinilor. Priviţi aici, trebuie să repar pistoanele care împing supapele care, atunci când bujia arde... şi tot aşa a continuat

explicând funcţionarea motorului. La sfârşit a concluzionat: Amândoi repa-răm inimi, dar pe când venitul dum-neavoastră e considerabil de mare, eu am un salariu infim. Cum e posibil?

- Încearcă să faci ceea ce faci cu motorul pornit! i-a replicat doctorul.

Noi, seminariştii, ne formăm pen-tru o misiune mult mai nobilă decât aceea de doctor: dacă ei vindecă doar trupul, preoţii vindecă dimensiunea esenţială şi existenţială a omului prin care acesta se defineşte şi se deose-beşte de celelalte fiinţe, şi anume sufle-tul. Aceasta este vocaţia şi misiunea preotului: de a vindeca sufletele pen-tru ca acestea să fie primite cu vred-nicie în rai.

Spuneam la început că este vorba de o chemare deosebită. Dar oare doar rolul ei social e deosebit? Nicidecum! Ştim că vechile meşteşuguri necesitau o pregătire specială alături de maes-tru. Acesta îşi tocmea ucenici (de cele mai multe ori din familie) pentru a-l urmări şi astfel să înveţe sau „să fure meserie”.

Observăm că în cazul lui Isus lucru-rile nu se petrec prea diferit. Pescarii de oameni au transmis mesajul mân-tuitor al lui Isus prin tradiţia aposto-lică, după ce l-au învăţat şi experi-mentat alături de el. L-au transmis

tuturor episcopilor şi preoţilor împre-ună cu misiunea mediatoare între uman şi divin. Şi totuşi, există câteva deosebiri importante între ucenicia sacerdotală şi celelalte ucenicii. Dacă cei doi fraţi, Simon şi Andrei, pescari fiind, l-au urmat îndată pe Maestru, fără şovăire şi întârziere, nu acelaşi lucru se poate spune despre celelalte meserii, pentru care este necesar un timp îndelungat spre a te dedica. În al doilea rând, faţă de ceilalţi ucenici, slujitorii sacrii ai lui Isus nu îl vor întrece niciodată, nu vor fi nicicând mai mari decât maestrul care i-a che-mat. Şi ultima, dar nu cea din urmă deosebire, este faptul că răsplata pre-oţilor nu se găseşte aici pe pământ ci în ceruri, alături de Învăţătorul lor.

Vocaţia la sfânta Preoţie cere, îna-inte de toate, interes, implicare şi dăru-ire totală din partea candidatului în formarea sa spirituală, umană şi inte-lectuală.

La final aş dori să le urez succes şi împlinire celor care au simţit această vocaţie deosebită şi o consolidează prin formarea din cadrul ITRC Iaşi, un loc propice şi optim pentru aceasta.

Liviu Leonard Antili, anul I

Un Follow me deosebit



Concepţia care recunoaşte demnita-tea, valoarea şi posibilităţile nelimi-tate de desăvârşire a fiinţei umane a început să decadă progresiv în contex-tul socio-religios în care trăim, lăsând spaţiu suficient pentru a se instala, în mod inconştient, un antropocentrism acerb. Omul se pune în centrul crea-ţiei, dându-l jos de pe tron pe Dumne-zeu şi aşezându-se în locul lui, astfel apărând în secolul trecut teoria morţii lui Dumnezeu.

Cauzele care au determinat apariţia şi aplicarea acestei concepţii sunt multe şi ample, de aceea voi enumera doar o parte dintre ele: lipsa interesu-lui pentru cultură, dezvoltarea fulgeră-toare a tehnologiei în ultimii 50 de ani (folosirea şi obţinerea ei devenind un scop şi nu un mijloc, care se presupune că ne-ar uşura înfrumuseţa viaţa), pro-cesele manipulare de tipul brain-wash utilizate de mass-media, pragmatis-mul cenuşiu în obţinerea plăcerii.

Făcând o analiză a mentalităţii con-temporane, observăm că există mai multe dificultăţi şi divergenţe în modul prin care ne raportăm la per-soanele din jurul nostru, probleme care se adaugă şi la deja clasicele întrebări existenţiale, aşa cum le-a

formulat Immanuel Kant: De unde vin? Ce pot să ştiu? Ce trebuie să fac? Încotro merg? Răspunsurile pe care le dăm la aceste întrebări pot fi o provo-care în încercarea de a soluţiona ches-tiunea prezentată în titlu.

O primă problemă care consumă societatea actuală şi duce la degrada-rea concepţiei omului despre om şi deteriorarea relaţiilor interpersonale este indiferenţa. Lipsa de interes pe care unii oameni o manifestă în pri-mul rând faţă de educaţie şi morală duce la o necunoaştere şi devalorizare a valorilor (iubire, libertate, adevăr, credinţă, respect, pace, binele ca atare). Indiferenţa faţă de aproapele şi faţă de mediul înconjurător reprezintă un pericol pentru generaţiile viitoare şi o ofensă adusă lui Dumnezeu. Cauza indi-ferenţei este egocentrismul, întrucât raportăm lumea externă la propria per-soană, iar din acest moment apar con-flictele, interesele personale, dorinţa de afirmare şi dominare a persoanelor. În această indiferenţă exacerbată se înca-drează şi individualismul, încrederea de tip egoist care constă în respingerea oricărui fel de ajutor, fie uman, fie divin.

O a doua problemă este alegerea scopului. Mulți oameni îşi propun să

ajungă la un scop, mai mult sau mai puţin nobil, şi îşi aleg doar acele modalităţi care nu implică efort sau sacrificii – se are în vederea obținerea de plăcere. Având astfel de mijloace la îndemână, aceste persoane se orien-tează spre scopuri intermediare care oferă o satisfacţie imediată, însă efe-meră, ceea ce le va determina să con-tinue drumul spre acel scop. Spre exemplu, un avar niciodată nu va fi mulţumit, indiferent de bogăţia pe care o deţine, tocmai pentru că această cursă spre bogăţie îi amăgeşte setea.

Aceste aspecte neclare nu le putem observa decât dacă pătrundem în sub-straturile societăţii secularizate, unde ateismul începe să ia amploare chiar purtând o oarecare amprentă religi-oasă. Acolo unde omul îşi pierde iden-titatea şi nu-şi mai cunoaşte propria demnitate şi capacităţile cu care a fost înzestrat; se îmbarcă pe o corabie a lipsei de sens.

Consider că soluţia la aceste pro-bleme este o reînflorire a drumului către Dumnezeu, spre Adevăr. Cre-dinţa în Dumnezeu ne predispune la un salt spre lumea supranaturală. Făcând acest salt şi ajungând la certi-tudinea a ceea ce se află dincolo, putem extrage ingredientele juste pentru a obţine o reţetă a fericirii aici pe pământ, o pregustare a ceea ce ne este pregătit. Dacă Dumnezeu ar fi cel mai pronunţat gând al nostru, scurta existenţă a noastră ca oameni nu va fi lipsită de sens, ci o vom considera ca un pedagog ce ne conduce spre fericire.

„Şi li s-au deschis ochii amândurora şi au cunoscut că erau goi; au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte” (Gen 3,7).

Marian Cosmin Sociu, anul II

Umanitatea denaturată a secolului XXI


Viaţa şi Iubirea


Poezie

Viaţa şi Iubirea

Doar ...

Viaţa este o lumină…Dar înseamnă şi iubire,De iubeşti şi nu ai vinăAi în suflet fericire…

Viaţa şi Iubirea-s două,Două ceasuri de luminăŞi Isus dându-ne nouăÎn iubire rădăcină.

Oamenii prin răutateÎşi distrug comoara vieţiiŞi prin lucruri necurateArd coroana tinereţii…

Nu-ţi cer nimic, DoamneNici aur nici putereNici mese-mbelşugateNici clipe de plăcere.

Nu-ţi cer simţiri frumoase,Nici traiul fără chin,Nici viaţă fără moarteŞi nici paharul plin.

Nu-ţi cer nimic, DoamneDin cele care pier,Ci lasă-mă să-mi umpluDoar palmele de cer.

Mihai Iosif Smolca, anul II


Tribunalul numit Inchiziția a rămas în istorie ca o instituţie a terorii şi a suspiciunii din cauza proceselor şi torturilor la care erau suspuşi toţi care erau crezuţi ca fiind eretici. Însă puţini sunt cei care reuşesc să deosebească ceea ce este adevărat şi fals în istoria acestei instituţii – mulţi sunt influenţaţi de aşa numitele „legende negre” care zugrăvesc vio-lenţa Inchiziţiei în cele mai sumbre culori posibil, aceste povestiri pro-venind în special din spaţiul nordic european, iar alţii caută justificări neseriose pentru această furie care a făcut mii de victime, atât pe conti-nent, cât şi în Lumea Nouă.

În acest articol voi prezenta o componentă importantă a Inchiziţiei din Regatul Spaniei, un stat, care înce-pând din secolul al XV-lea, a deve-nit o putere mondială, şi anume, acei laici numiţi familiares, spionii Inchiziţiei în toate aspectele vieţii.

Inchiziţia în Spania a fost înfiinţată pe data de 1 noiembrie 1478, prin bula papală Exigit sincerae devotionis affectus emisă de papa Sixt al IV-lea, la cererea şi presiunea Regilor cato-lici Ferdinand şi Isabella. Prin aces-tă acţiune nu se poate vorbi de o dorinţă a coroanei spaniole de a confisca proprietăţile unor nobili eretici sau ostili monarhiei, şi nici de o creştere a puterii papalităţii în peninsula Iberică. Forţele moderni-zării, care au impulsionat urbaniza-rea şi mai târziu extinderea spre Lumea Nouă, au creat conflicte sociale care trebuiau direcţionate în altă parte. Era necesară găsirea unui „duşman” al statului, al poporului spaniol, şi a fost găsit, chiar doi: conversos, acei creştini descendenţi din evrei care nu au abandonat practicile iudaice, şi moriscos, descendenţi din musul-manii convertiţi cu forţa la creşti-nism (aceştia din urmă, mai târziu

au devenit victime ale Inchiziţiei). Totuşi, Inchiziţia spaniolă nu este aceeaşi cu Inchiziţia papală, căci influenţa Suveranului Pontif va fi aproape inexistentă, totul aflându-se şi urmând directivele regalităţii. Chiar dacă au existat momente în care au fost constatate abuzuri şi grave încălcări ale demnităţii umane, reacţiile papei au fost deseori blo-cate de către monarhii spanioli, care doreau să-şi ducă la îndeplinire toate dorinţele.

Pentru un control mai bun asupra societăţii şi pentru a îmbunătăţi aparatul juridic şi administrativ, inchizitorii au angajat laici din oraşe şi sate, care trebuiau să vegheze asupra purtării oamenilor şi să ajute la prinderea şi arestarea lor, aşa numiţii familiares.

Familiares au apărut foarte devreme în istoria Inchiziţiei spaniole, astfel că în 1501 existau în Valencia circa 25, ca, mai apoi, numărul acestora să crească proporţional cu activita-tea instituţiei. Evident, pentru unii a fi familiar nu reprezenta o alegere de ordin religios, ci mai curând era vorba de privilegiile şi libertăţile de care se bucurau – ceea ce a dus la abuzuri şi denunţări mincinoase, în cele din urmă. Teoretic, familiares trebuiau să fie oameni care „se com-portă frumos, oameni de încredere şi care să posede capacităţi recunos-cute”, cum susţine un îndrumar pen-tru această poliţie auxiliară a Inchi-ziţiei din Portugalia anului 1739. Familiares nu trebuiau să „lezeze drepturile sau să producă supărări cuiva sub pretextul privilegiilor de care se bucură” – deci putem presupune că acest lucru se întâmpla destul de

Familiares - ochii laici ai Inchiziţiei -

Să ştie toţi că ...Să ştie toţi că ...Să ştie toţi că ...


des. Totuşi, ceea ce prevedea acest îndrumar era ceva ideal şi nu cores-pundea cu realitatea.

Puterea acestor persoane era „mora-litatea” de care dădeau dovadă: nu puteau să fie trase la răspundere pentru faptele lor, din frica unei eventuale răzbunări. De această putere şi-a dat seama şi un oarecare Francisco Ramirez, un familiar din regiunea Albacete. Acesta, noaptea, se îmbrăca în hainele pe care le fura de pe statuia lui Isus Cristos din biserica locală, după care alerga prin oraş, dându-se drept o stafie, supunând pe locuitori la diferite abuzuri.

Vieţile altora erau o joacă pentru el, în condiţiile în care, putea să poarte, în calitate de familiar, pisto-ale, fie în secret, fie la vedere. Acest Ramirez, după ce a devenit familiar, a început să îi ameninţe pe cei pe care nu îi agrea – este grăitor exem-plul în care acesta îl fugăreşte pe diaconul local cu un pistol prin oraş.

Familiares au contribuit la inten-sificarea suspiciunii şi terorii în socie-tate, mai ales că fiecare cuvânt sau

faptă putea fi interpretată şi catalo-gată ca fiind eretică, şi deci con-damnabilă. Societatea spaniolă se credea ca fiind curată atât spiritual, cât şi fizic, totuşi realitatea era una diferită – dacă te spălai puteai fi denun-ţat ca eretic. Istoria a consemnat unele descrieri şi declaraţii ale unor persoane morisco care spălându-se au fost acuzate de cădere de la creş-tinism. Un caz este al Mariei de Mendoza, o morisca din regiunea Cuenca, care a fost văzută de un mar-tor cu un vas de apă, spălându-şi părul, iar un altul este cel al lui Bermudez de Mancana, de asemenea morisco, din Granada care a fost denunţat pentru că s-a spălat, deşi era luna decembrie.

Creştinii asociau această deprin-dere cu diferitele ritualuri pe care evreii şi musulmanii le aveau, de aceea vedeau spălatul ca fiind o

reminiscenţă a iudaismului sau a mahomedanismului.

Trebuie, totuşi, amintit că spălatul era o activitate întâlnită mult mai rar în Europa secolului al XVI-lea.

Importanţa familiares în cadrul Inchiziţiei spaniole a scăzut treptat, paralel cu decăderea acestui tribu-nal, până ce au dispărut în totalitate. Însă, dacă privim cu atenţie în isto-rie, oare nu putem să asemănăm fami-liarii Inchiziţiei cu denunţătorii Secu-rităţii comuniste? Trebuie să învă-ţăm din istorie, pentru a nu o repeta.

Iulian-Mihail Echert, anul II



Păşind cu sfială în trecut, ne amintim emoţionaţi de casele „bătrâneşti”, zidite din nisip, ce aparţin bunicilor noştri. Parcă retrăim imaginea odăilor în care găseam covoarele viu colorate, ţesute cu grijă la vestitul „război”; carpetele sugestive atârnate de-a lungul pereţi-lor; ciucurii mileurilor pe care se aşe-zau, cu atâta grijă, frumoasele bibelo-uri; ghemurile care se deosebeau unul de celălat prin nuanţa iţei, care folosea la croirea hainelor.

Privim cu nostalgie la complexitatea „războiului de ţesut”, manevrat cu o precizie uluitoare de bunicile noastre care, aşezate lângă sobă, lucrau, cu atâta îndemânare, pentru ca ţesătura să capete conturul dorit şi care mânuiau arhaicul „război” ca şi cum acesta ar fi făcut parte din profunzimea fiinţei lor.

În cele mai multe case, se afla şi vechiul dulap rânduit să fie umplut cu creaţiile pe care, cu atâta răbdare, ele le făureau, iar deasupra acestuia se păstra renumita „zestre”, hărăzită copi-ilor şi nepoţilor.

Anii au trecut. Vechile „războaie” au fost uşor înlocuite cu maşinile de urzit. Există acum o multitudine de maşinării care uşurează munca ţesătorului: avem maşini de ţesut, de bobinat şi de tors, maşini de pregătit fibre, etc. Cu toate acestea, şi atunci ca şi acum, măiestria şi originalitatea unui croitor, iese me-reu în evidenţă, tocmai prin unicitatea creaţiilor sale. Dacă nu de mult acestea erau prezentate pe gardurile curţilor sau în jurul bisericii, cu ocazia marilor sărbători, acum ele sunt evidenţiate în marile săli de modă, unde pot fi admi-rate şi, de ce nu, cumpărate.

Profetul Isaia îl descrie pe Dumne-zeu ca un ţesător priceput care, din iţele vieţii, a creat un univers şi care, în măiestria-i divină, curmă din ace-le iţe, pentru ca întreaga croială să realizeze planul său din veşnicie.

Imaginea unui Dumnezeu care ţese, a unui Dumnezeu aşezat la oblăduirea „războiului de ţesut”, fascinează pro-funzimea unei inimi sincere.

Iscusinţa şi acurateţea cu care mâinile lui nuanţează covorul creaţiei, folo-sindu-se de firele şi de mătăsurile cele mai fine, de culorile vii ale florilor şi păsărilor, de iubirea pe care o sădeşte în inima fiecăreia dintre lucrările sale, dau mărturie de grija şi atenţia pe care el, „bătrânul croitor”, le are faţă de cei pe care îi iubeşte.

Multitudinea de creaturi şi unicitatea lor, speranţa cusută în sufletele sfioase ale oamenilor, fac din „Ţesătorul veş-nic” cel mai priceput şi inovator ţesă-tor de modă.

El îşi prezintă lucrările sale în cea mai mare sală de modă din univers: sala cea mare a Paradisului, sala unde cele mai minunate ţesături ale sale îşi găsesc admiraţia şi aplauzele unui „auditoriu” nerăbdător.

Asemenea bunicilor noastre, el îşi aşază, pe dulapul din „odaia” sa îmbră-cată cu aur, zestrea iţelor iubirii spe-ranţei şi credinţei pe care le oferă sufle-telor fertile.

Privind la „cele mai frumoase creaţii ale marelui ţesător”, Biserica admiră, în prima zi a lunii noiembrie, cele mai frumoase găteli şi podoabe, minunate-le îmbinări între firele iubirii, speranţei şi credinţei care, în mod armonios, îm-pletesc ceata slăvită a sfinţilor şi marti-rilor.

La orice prezentare de modă, cele mai accentuate şi mai calde aplauze îi revin, într-un final, creatorului. La fel şi Biserica, în următoarea zi, la 2 noiem-brie, cinsteşte tocmai sublima fineţe cu care el şi-a folosit priceperea în întreaga sa muncă, umplută cu răbdare.

Ne rugăm Domnului să umple dula-pul cu alte noi „tezaure”, cu alte noi

fire care să înfrumuseţeze lucrarea minunată începută în planul său veşnic.

Fiecare dintre aceste două zile poartă cu sine câte o invitaţie.

Prima, ne invită să admirăm. Ase-menea unui mire care îşi contemplă mireasa îmbrăcată cu rochia albă, la fel şi noi suntem chemaţi să admirăm sfinţii îmbrăcaţi cu hainele cele mai aurite şi cele mai strălucitoare, cu care s-au prezentat în ziua nunţii lor veşnice în faţa mirelui.

Cea de-a doua zi ne cheamă la aştep-tare şi comuniune. Aşa cum o omidă aşteaptă să fie îmbrăcată în haina unui fluture colorat, aşa este dator fiecare dintre noi să participe, încă de pe acum, la lucrarea pe care Dumnezeu, prin mâinile sale, vrea să o croiască cu noi.

De asemenea este necesar să-i cerem Domnului să desăvârşească acel „dulap încărcat”, cu noi ţesături; cu cei care aşteaptă să apară în „sala cea mare” în care el îşi ţine banchetele şi îşi prezintă grandoarea sfinţeniei.

Ca un ţesător...

Andrei Stolnicu, anul V

„Ca un ţesătorîmi taie firul vieţii...” (Is 38,12)



„Fericiţi cei ce pot întâmpina pe a fi şi pot intra în împărăţia lui mulţumiţi fiind de felul în care şi-au încheiat relaţiile cu a face” – N. Steinhardt

Într-un discurs la Cluj Nicolae Steinhardt, în ziua eliberării, accen-tuează latura escatologică a verbelor a face şi a fi. A făcut aceasta după ce citise în L’Ětre et le Nėant de Sartre, un strălucit capitol consacrat verbelor a fi, a avea şi a face.

N. Steinhardt spunea ca viaţa este hotărâtor legată de verbul a face: tră-irea noastră pe acest pământ, trecerea noastră prin această lume constituie faza lui a face. Moartea, în schimb,

stă sub semnul lui a fi, un a fi absolut, purificat de orice contingenţă.

Când fiinţa omenească e redusă la a fi o conştiinţă singuratică, aflată în comunicare doar cu ea însăşi şi silită să parcurgă trecerea timpului clipă de clipă numai cu forţe proprii, ea nu mai are de unde solicita portiţe de scăpare. Ea este iremediabil numai cu sine. Şi când e numai cu sine, numai amintirea perioadei lumeşti a lui a face îi mai rămâne. Singurul punct de sprijin şi orientare e centrul de gravitate al trecutului care este definitiv încheiat. Orice facere e prin definiţie imposibilă. De aceea este bine să cugetăm cât mai suntem în

această lume la ce se va întâmpla în faza inevitabilă lui a fi.

Pe veşnicul a fi noi ne clădim sin-guri, iar veşnicia e funcţia variabilă de ceea ce facem. Picătură cu picătu-ră, acţiune după acţiune ne pregătim permanentul esse.

Dincolo nu mai putem face nimic niciodată: verbul a face piere, e ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată. Rămâne însă plinătatea semnificaţiei verbului a fi. Atunci când ai rămas doar cu fiinţa ta orice devenire este exclusă. Atunci ce să facem ca să nu regretăm? Să ne dăm un sens vieţii. Dar nu poţi primi din afara ta un sens de viaţă. Nimeni nu poate da altuia un sens de viaţă. A vedea care este sensul vieţii înseamnă a căuta. Sensul trebuie găsit, nu con-fecţionat.

Verbele a face şi a fi sunt deopotrivă de gingaşe: unul prin evanescenţa lui, celălalt prin veşnicia lui. Goethe arăta cât de greu este a face. Dar greutatea sa păleşte în faţa lui a fi, când acesta îi urmează.

Richardo Dominic Baciu, anul III


A face şi a fi


Zi de zi, fie facebook-ul, fie e-mail-ul, fie televiziunea sau po-liticienii, ne prezintă moduri prin care putem deveni mai bogați și, implicit, oameni de bază ai socie-tății. Cu toate acestea asistăm în continuare la această criză finan-ciară care conduce tot mai mult oamenii în șomaj, la îmbinarea a două job-uri a cărui salariu nu depă-șește salariul precedent dintr-un singur loc de muncă, iar întrebarea firească care se pune este aceasta: De ce nu profităm de aceste opor-tunități? Să fie doar sofisme prin care se încearcă a se înșela lumea? Firește că da. Totul este sofism! Tot ce este uman este sofism! Principalul cuvânt care vine prima dată în gura unui economist este acela de „bani”, „capital”, din gura unui inginer IT este „infor-mație”. De asemenea, în mate-matică este „cifra”, în sociologie „omul” ș.a. Toate acestea însă au ca administrator omul. Dacă omul este administratorul lumii atunci cine este acționarul principal? Cine este liderul acestei compa-nii – „Om” – care are, deține, controlează? Pentru unii sunt chiar ei înșiși, pentru alții banii, pentru alții o carieră strălucită; toți au „dumnezeul lor”. Însă mai este o categorie de persoane care îl văd pe liderul său în Dumne-zeu: „dumnezeul – ban”; acesta moare odată cu persoana sau cel mult se divizează între prieteni sau rude. Dumnezeul lor (al celor care se cred dumnezei) moare

Totul este a-facere! Totul este afacere!Conceptul cel mai întâlnit astăzi în societate este acela de afacere.

odată cu ei înșiși. Ba mai mult, poate că cele mai mari deziluzii, cele mai mari angoase, le simți atunci când ești tu însuți dumne-zeu întrucât, în puternicia ta, nu mai încape un altul peste tine; un alt dumnezeu, căci nu pot fi doi dumnezei. La fel se întâmplă și cu „dumnezeul – carieră” căci un el nu-și permite să greșească, ori gre-șeala în acest caz devine catastrofală.

„Dumnezeul Dumnezeu” însă parcă ar pune în fața omului un fel de „plan de conturi”.

Un „dumnezeu – carieră”, de exemplu, ar putea apela la „dum-nezeul Dumnezeu” pentru a rea-duce un echilibru în balanță, sau cel puțin în bilanțul final. La fel se întâmplă și cu ceilalți dumne-zei. Mai mult, acest Dumnezeu ne-a făcut și o „donație”: pe Fiul său, iar prin acesta avem viață. Pentru cei care nu cred, luați-o ca pe o speranță pe care voi nu o aveți.

a-Facere cu Dumnezeu



a-Facere cu Dumnezeu

„Dumnezeul Dumnezeu” nu este nici acum plecat dintre noi ci continuă să lucreze cu fiecare om în parte: să-l crească, să-l educe, să-l iubească. Pe cât de bogat este, căci toți apelează la el chiar și cei inconștienți numindu-l altfel sau rugându-l altfel, pe atât de sărac, întrucât tot ce are nu păstrează pentru sine, ci dăruiește „contribuabililor” săi. Sunt multe cărți despre acest Dumnezeu și din toate aceste cărți reiese următoarea idee: încercați să aveți de „a face” cu el; faceți afacere cu el! Încheiați un parteneriat cu el și afacerea vieții voastre, a cărui profit este mân-tuirea, se va realiza.

Toți, astăzi, își fac asigurări, fie obligatorii fie benevole, însă omul, pentru a fi om, mai are nevoie și de o altă asigurare, nu RCA, ci la Dumnezeu. Plătiți așadar polițele la timp față de Dumnezeu și investiți în această asigurare totul: fapte bune, iubire, speranță. Și ea vă va oferi fericirea şi bucuria acestei vieți.

Umpleți cardul cu virtuți! Încercați să aveți o afacere cu Dumnezeu! E afacerea vieții și mai ales afacerea sufletului. Închei cu un citat al unui afacerist celebru, mai ales pe plan local: Anton Durcovici – „Beatus populus cuius Deus Dominus!” (Ps 143,15).

Alexandru Roca, anul IV

„Atunci când citim despre

creaţie în Geneza există

riscul să ne imaginăm că

Dumnezeu era un magician, cu o baghetă

magică, capabil să facă orice”.



Viață pământească este o călătorie în care fiecare dintre noi se pregătește pentru a ajunge în casa Tatălui ceresc, însă de-a lungul acestei călătorii, avem obligația de a-l cunoaște, a-l iubi și a-l sluji pe Dumnezeu.

Fiecăruia Dumnezeu îi oferă, la un moment dat, o misiune de îndeplinit: „El i-a dat pe unii ca apostoli, pe alții ca profeți, pe alții ca evangheliști, pe alții ca păstori, pe alții ca învățători, pentru desăvârșirea sfinților în vederea lucrării slujirii spre edificarea trupului lui Cristos” (Ef 4,11-12). Un lucru este cert: toți suntem chemați să ne îndeplinim misiunea așa cum dorește Dumnezeu.

Cu siguranță, o mare parte dintre noi ne întrebăm: de ce atâta muncă? De ce atâta efort săvârșit în zadar? De ce atâta nedreptate în societatea noastră? – întrebări la care nu avem mereu răspunsul la îndemână. În încer-cările noastre zilnice, să nu cercetăm căile lui Dumnezeu, să nu ne întrebăm: cine știe de ce oare Dumnezeu m-a

pus în acest loc, în această situație? Răspunsul poate fi pe măsură pentru cei care se încred în El: deoarece vrea ca noi să devenim sfinți, să fim ase-menea lui.

Întreaga noastră viață este asaltată de nenumărate neînțelegeri, dureri și nemulțumiri. Însă, de ce avem atâtea nemulțumiri? Pentru că nu iubim voința lui Dumnezeu și nu trăim din credință. De cele mai multe ori ne temem pentru ziua de mâine, ne temem că nu vom mai putea face anumite lucruri pe care am dori din toată inima să le facem…aici intervine dezamă-girea de sine. Deseori ne simțim sin-guri, neajutorați; avem impresia că toți sunt împotriva noastră, chiar și Dumnezeu în care ne-am pus speranța, și astfel căutăm momentul oportun pentru „a ne răzbuna”. Ajungem să con-statăm că ceea ce, la început făceam cu multă satisfacție, cu multă dăruire de sine, la un moment dat nu ne mai bucură nimic, ajungând chiar să devină o povară greu de suportat.

Ne întrebăm cu siguranță: de ce toate acestea care, la început ne-au satisfăcut, acum se întorc împotriva noastră? De ce? Pentru că am pier-dut încrederea în Dumnezeu, încre-zându-ne în propria persoană, în pro-priile forțe și l-am înlăturat pe Dumnezeu din viața noastră. Privind exemplul sfinților, ne dăm seama că marele lor câștig a fost acela că ei, în ciuda situ-ațiilor dificile care le amenințau viața, nu s-au încrezut în ei înșiși, ci în pro-vidența lui Dumnezeu. Doar încrede-rea în Dumnezeu ne luminează dru-mul întunecat al vieții din pricina nenumăratelor păcate, doar aceasta ne dă harul de a înțelege, ne dă capa-citatea și voința de a face față celor mai dificile momente ale vieții.

Cel care se bazează numai pe efor-turile sale va merge lent, cu greu va face un pas, apoi se va împiedica, va obține o victorie, apoi va cădea, se va ridica și iar va cădea, va înainta cu dificultate sau chiar deloc, deoarece și-a pus încrederea în propria persoană. L-a înlocuit pe Dumnezeu cu „eu-l propriu”: eu propun, eu fac, eu dis-pun, reușind doar înlăturarea lui Dumnezeu. În orice clipă, în orice moment să ne punem încrederea în Dumnezeu și să spunem cu inima încre-zătoare: singur nu pot face nimic, cu Dumnezeu pot face totul. În prezența lui Dumnezeu nimeni și nimic nu poate să-mi stea în cale.

De aceea, să facem din fiecare zi o muncă asiduă, plină de iubire, pentru a putea spune împreună cu sfânta Tereza de Lisieux: „Sarcinile mele au devenit mult mai simple îndată ce am înțeles că nu puteam face nimic de una singură“.

Emil Daniel Gaşpar, anul III

singur nu pot nimic,cu Dumnezeu pot totul!



singur nu pot nimic,cu Dumnezeu pot totul!

Ce este o icoană? Unde ne duce gândul când privim o icoană? Ce reprezintă o icoană

pentru noi? Ce ar putea fi icoana

unui sfânt?

Am pus aceste întrebări ca să ne putem da seama mai ușor despre ce se vorbește în acest articol. Cred că toți am văzut o icoană sau avem pusă pe perete o icoană, dar ce semnifică ea de fapt? Care este istoria ei?

O icoană este asemenea unei ferestre deschise spre lumea care nu se vede. Cel credincios, contemplând icoana, își înalță mintea direct spre creator, Dumnezeu. Nu avem o definiție oficială a icoanei, dar tradiția și mai mult de 1000 de ani de experiență, au stabilit forma ei. În mod obișnuit icoana este pictată pe lemn, crestat pe mijloc, pe aceasta este pusă pânza și apoi tratată cu un grund, un amestec de pudră și albastru sau cretă și untură de pește. Icoana repre-zintă astfel lumea vegetală, minerală și animală înfrumu-sețată de mâna omului pentru a-l slăvi pe Dumnezeu. Pentru a evita idolatria în venerarea icoanelor, sfântul Ioan Damaschin spunea: „Nu mă închin materiei ci crea-torului materiei; cel care a devenit materie pentru mine, care a dorit să locuiască în materie și prin care materia ne-a adus mântuire”.

Icoana duce cu sine, pretutindeni mărturia lui Dumne-zeu ce s-a făcut om pentru ca omul să devină sfânt ase-menea lui Dumnezeu.

În Evanghelia după sfântul Luca, Isus le spune farisei-lor: „Vă spun, dacă ei vor tăcea vor răcni pietrele”. Și în lumea noastră de astăzi sunt creștini constrânși să tacă, dar în această tăcere răcnesc icoanele.

În viața creștină icoana a avut și are o semnificație deosebită. În natura icoanei se reflectă chipul nevăzutului Dumnezeu.

Întruparea lui Isus Cristos a fost ultimul temei al icoa-nei; întruparea icoanei este mai exact prototipul lui Dum-nezeu. De aici derivă că omul a devenit icoana lui Dum-nezeu; acest lucru îl putem observa și în teologia lui

Clement de Alexandria. Natura icoanei a fost definită în conciliile ecumenice.

Conciliul al doilea din Niceea (787), al patrulea din Constantinopol (869-870) și cel din Trento (1545-1563) ne spun că: „decidem să se înceapă din nou venerarea imaginilor sacre…, să le dăm cinstea și respectul ce li se cuvine”.

Încă de la începutul creștinismului, iconografia nu era decât o chestiune săracă și un mijloc rar de exprimare a filozofiei și a doctrinelor religioase contemporane.

Icoana unui sfânt este chipul unei persoane care a atins sfințenia, chipul celui care, prin dobândirea Sfântului Duh, îi poartă acestuia roadele, chipul acelui care, de fapt, a folosit din plin darul primit prin botez de remodelare totală a însușirii sale de chip a lui Dumnezeu.

Icoana, ca să fie obiect de cult, este necesar să nu repre-zinte ceva ce nu este contrar credinței; să fie conform cu ceea ce este reprezentat referitor la scenele biblice și cele din Sfânta Tradiție.

Și, pentru a sintetiza toate cele de mai sus, putem spune că:Icoana este o carte a credinței;Icoana este o rugăciune exprimată prin imagini;Menirea icoanei este să contribuie la rugăciune;Imaginile sacre îl duce pe cel învățat și pe cel fără

de carte la cunoașterea episoadelor din istoria sacră;La vederea unei imagini sacre ne stimulează un

sentiment de respect, de veneraţie, de confidență către ceea ce reprezintă și cu aceea care ne pune în relație.

Marian Cazacu, anul IV

icoana



Când e vorba de credinţă şi de Bise-rică, ni se pare, de obicei, că umorul e interzis. E vorba de lucruri serioase, de mântuire, de eternitate, de evlavie şi smerenie, iar umorul riscă să arunce totul în derizoriu. Se recomandă, dimpotrivă, o mină severă, cuvioasă, cuminte, de natură să transforme opţi-unea religioasă într-o cruciadă solemnă împotriva dreptului de a râde. Evan-ghelie înseamnă, totuşi, cum observa cineva, „veste bună”. Iar reacţia firească la o veste bună nu e întristarea, cris-parea astringentă, ci bucuria. Nu vreau să devin pedant, dar trebuie, totuşi, să amintesc că există lucrări foarte solide teologic despre râsul lui Dumnezeu şi despre ironia cristică. Fireşte, nu vorbim de râsul neruşinării, al trivialităţii, al deriziunii lumeşti, ci de râsul „escatologic“, cel pomenit în Evanghelia după Luca (6, 21): „Feri-ciţi… cei ce plîngeţi acum, că veţi râde”. E râsul cuprins în numele dat lui Isaac, râsul aflat la limita dintre perplexitate şi speranţă, al părinţilor săi Abraham şi Sara, râsul unor bătrâni, care se intersectează cu surâsul lui Dumnezeu. E „râsul înţelepţilor”, de care se ocupă Clement din Alexan-dria în capitolul 5 din cartea a doua a Pedagogului: un râs „măsurat”, „edu-cat”, mai aproape de armonia surâsu-lui. La fel de îndepărtat de veselia tâmpă şi zgomotoasă, ca şi de acreala celui iremediabil mohorât.

…La noi, dacă vorbim de râs, dăm, inevitabil, peste Caragiale, despre a cărui relaţie cu credinţa nu se prea vorbeşte. E o relaţie cuviincioasă, dar deloc idolatră, un agreabil amestec de simpatie decentă şi realism hâtru. Iată o ilustrare din „Duminica Tomii”:

„…şi aşa fericit eram eu în copilă-rie! Şi aşa era toată lumea împrejurul meu! Cu adâncă pietate mi-aduc

aminte de bisericuţa albă din mahalaua noastră! Ce limpede suna toaca de fier sub atingerea ciocanelor măiestre ale dascălului Haralambie! Ce vuiet armonic făceau cele două clopote, pe care le trăgeam de frânghii, noi, copiii, pe când, de jos, de la toaca de fier, fără să se-ntrerupă, el ne striga: «Mai încet, mă! că mi le dogiţi!» şi ne-njura de feştila moaşe-ni, după ce ne luase la fiecare câte doi gologani de trei parale şi ouă roşii, ca să ne lase sus în clopotniţă… Dar venerabilul nostru preot, cuvioşia-sa părintele Marinache! Îl am aci încă, dinaintea ochilor. Ce înfăţişare frumoasă! Barba lui strălu-ceşte mândră ca un fuior de borangic alb pe patrahirul roşu. Şi ce glas! Îl auz încă: «Veniţi de luaţi lumină!» şi când năvăleau mahalagioaicele

credincioase să ia, care mai de care, lumina, cu ce ton demn de autoritate le striga: «Ho! că nu sînteţi la cocină!»”

„Cam nerespectuos!” – vor protesta rigoriştii vigilenţi, nemulţumiţi de hazul caragialesc, pasibil de acuza „bagatelizării”. Puţini au însă în minte o altă pagină a maestrului, în care răsună un glas cu totul diferit, grav, mâhnit, aproape de disperare. Iat-o:

„Treceţi, vă rog, foşti creştini orto-docşi, astăzi liber-cugetători, treceţi duminică dimineaţa pe la frumoasa catedrală catolică a sfântului Iosif, pe la biserica protestantă şi pe la cea cal-vină; treceţi, vă rog, foşti creştini orto-docşi, compatrioţii mei, liber-cugetă-tori astăzi, treceţi vineri seara pe la sinagogile mozaice – şi vedeţi ce se pe-trece acolo, în acele lăcaşuri clădite

Andrei Pleşu:Caragiale, credinţa şi umorul



de oameni pentru adăpostirea sfintei credinţe în Dumnezeu, lăsate lor de la moşi strămoşi. Vedeţi, ce de lume! Ce de oameni, ce de femei şi de copii! Priviţi-i! Bogaţi şi săraci, voinici şi neputincioşi, tineri şi bătrâni. Sunt între ei învăţaţi deosebiţi şi oameni de rând, fiinţe, pe drept ori nu, mîndre şi fiinţe umile, oameni cu griji zdrobitoare şi oameni fără nici o grijă; toţi vin acolo să se roage împreună Lui, cum i s-au rugat şi părinţii lor şi să-nveţe pe copii lor a se ruga cu dânşii. Sunt între ei bravii şi cuminţii germani, francezii cei subţiri la minte şi nobilii italieni, şi alte neamuri strălucite ale europei şi îndrăzneţii unguri şi neînduplecaţii evrei. Intraţi, foşti creştini ortodocşi, astăzi, liber-cugetători; intraţi după aceşti credincioşi în sfântul lăcaş. Ascultaţi cum răsună, legănându-se-ntre-nalte bolţi, acele cântări înălţătoare în slavă. Ia uitaţi-vă cum, cu capetele plecate, se lasă acei oameni pătrunşi de bine-facerea Creatorului. Vedeţi voi, care sunteţi totdeauna posomorâţi, cum, după ce s-au împărtăşit de acea bine-facere, ies toţi cu feţele senine şi vesele. Şi dacă, liber-cugetători, nu mai puteţi crede în Dumnezeu, căci nu mai sun-teţi în stare să-l vedeţi, pe El care s-arată pretutindeni, afară decât în

sufletul vostru, nu puteţi crede nici măcar în ce vedeţi la aceşti semeni ai voştri? Nu înţelegeţi voi, care tot vă plângeţi de slăbiciunea «noastră» faţă cu ei, ce întăriţi ies după ce s-au rugat şi au primit binecuvîntarea? (…) Noi nu ne mai închinăm fiindcă nu mai credem. Sufletele noastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră şi din piatra aceasta scăpărăm scînteile liberei-cuge-tări, noi românii, foşti ortodocşi, cari suntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mândri, mai puternici decît toate neamurile lumii. Închină-se Asia – bătrână înţeleaptă şi nobila şi ingeni-oasa ei fiică Europa! Închină-se Africa, cu toate negrele ei seminţii! Închină-se iscusita Americă!

Noi – nu ne închinăm. Închină-se nerozii! Filozofia noastră se pune mai presus de nevoia înţelepciunii! Clopotele – zgomot! Icoanele – flea-curi! Credinţa – moft! Să se închidă bisericile, surpe-se zidurile lor! Părinţii noştri care le-au zidit erau nişte bar-bari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritul de exa-men. Noi suntem oameni moderni. Am învăţat o religie mai omenească decât cea creştinească. O religie care

predică nu mila sau îngăduinţa, nu blândeţea şi omenia; o religie aspră, care predica omului: «Eşti o fiară! Ghearele tale şi colţii tăi sunt deştep-tăciunea şi şiretenia. Fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi! Nu te uita o clipă sus pe cer; aici, în jos, pe pămînt, uită-te cu ochii-n patru, ca şi cum ai avea patru picioare; aci, pe pămînt, se isprăveşte tot pentru tine! Eşti fiară, fii fiară! Fiarele n-au bise-rică; fiarele nu se-nchină, fiarele n-au Dumnezeu»”.

Aud? Vă vine să credeţi că aveţi dinainte o pagină scrisă de Caragiale? S-ar putea ca, dacă n-aţi citit această pagină niciodată, să nu le fi priceput cum trebuie nici pe celelalte pe care le-aţi citit…

(Articol publicat de Andrei Pleşu în revista Dilema Veche şi prelucrat de redacţia Dru-

muri deschise)




A scrie în mod convingător despre prietenie înseamnă a te angaja într-o autoanaliză serioasă pentru a evita greşeala de a vorbi fără a cunoaşte adevărul. Pe de o parte, despre priete-nie nu se poate discuta fără a rămâne uimit de măreţia ei. În fond, iubirea dintre prieteni se împărtăşeşte din iubi-rea cu care ne iubeşte Dumnezeu şi ce lucru e mai măreţ decât acesta? Pe de altă parte, vorbind despre priete-nie nu poţi omite că este o legătură ce se stabileşte între oameni. Or, baza pe care se încheie prietenia e umanul din noi, mereu înclinat spre greşeală, imperfect.

Se obişnuieşte ca, atunci când se tratează despre un lucru, discuţia să pornească de la definiţia noţiunii respec-tive. Însă, personal, îmi este greu să definesc prietenia în cuvinte, cunos-cându-i multitudinea de manifestări şi necunoscându-i adevărata profun-zime. Toţi ştim ce înseamnă să ai un prieten, dar când vine vorba de defi-niţie... ne învârtim în jurul ei, fără a ajunge la centru. Încălcând, de nevoie, o regulă a definiţiei pot spune, cum a spus si marele Cicero acum mai bine de două milenii că amicitia absentes adsunt, egentes abundant, imbecilii valent et quod difficilius dictu est, mortui vivunt... Cu alte cuvinte, prin prietenie cei de departe sunt prezenţi, săracii trăiesc în belşug, cei slabi sunt puternici şi, ceea ce e mai greu de spus, morţii trăiesc.

Citind De Amicitia a lui Cicero, prima idee care ni se aşterne în faţa ochilor minţii e aceea că prietenia nu poate avea loc decât între oameni buni. Totuşi, ar fi destul de deplasat să afirm că prietenia e rezevată doar

celor care trăiesc în mod profund vir-tutea bunătăţii. Sensul ascuns al aces-tei afirmaţii este acela că prietenia poate să transforme un om rău într-un om bun molipsindu-l cu bunătatea proprie.

Dacă humusul prielnic prieteniei este bunătatea, cu siguranţă trăirea ei cu folos se poate numi virtute. De fapt, acelaşi lucru ne învaţă şi Isus: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pen-tru prietenii săi” (In 15,13). Întreaga sinteză a prieteniei se află în iubirea de aproapele. Iar în prietenie virtutea constă tocmai în spiritul de abnega-ţie. Pentru că cine poate să uite de sine pentru altul fără să sufere şi cine poate să renunţe să trăiască pentru el însuşi fără să moară în el ceva?

Nu cred că mă înşel când afirm că prietenia este un lucru viu, uneori plin de dinamism, alteori de o letargie surprinzătoare. Însă inima ei este aceasta: Ţie îţi pot spune! Prietenul este unul lângă care poţi gândi cu voce tare pentru că sinceritatea ta este răsplătită cu fidelitate. Acest lucru e posibil pentru că există sigu-ranţa că nu vei fi trădat. Nimeni nu s-ar destăinui unuia în care nu are încredere. E ceva religios să-i spui unuia: În tine am încredere! Credinţa şi încrederea au aceeaşi rădăcină.

Ce putem face pentru a ne bucura de minunatul dar al prieteniei? „Prie-tenul credincios este leac pentru viaţă; cei care se tem de Domnul îl vor găsi” (Sir 7,16).

Prietenia noastră n-a existat!A existat doar un lob din Infinit.

Mărunt. Ce aştepta latent perfecţiunea completării de sine însuşi. A existat

doar o loterie în care toate numerele erau câştigătoare. Câte unul... A exis-tat un frumos mărţişor, o împletitură aleasă între timp şi spaţiu ce a legat cu raţiune şi sentimente două oximo-roane. Şi-ntr-o filiagonie de aşa dimen-siuni a existat un început în care dă-ruirea se confunda cu trocul şi-n care doream să-l naştem pe celălalt fără durere. A existat doar o topitorie în care, la temperaturi umane, raţiunea şi simţirea au devenit una. Au existat momente şi clipe ce ţin, în fiinţa lor, comoara nepreţuită a veşniciei. Şi fiindcă toate acestea trebuiau să poarte un nume, un singur nume, li s-a spus Prietenie!

Eduard Cristian David, anul I

Prietenia„Mare lucru este prietenia! Atât de mare, încât nimeni nu ar putea să o înveţe de la altul,

nici nu ar putea vreun cuvânt să o înfăţişeze, în afara trăirii ei”. Ioan Gură de Aur, „Despre prietenie”.



Furnicile nu dorm niciodată. Cu toate acestea, în zorii zilei, furnicile se întind asemenea oamenilor pentru a se dezmorţi.

Bufniţele sunt singurele păsări care pot distinge culoarea albastră.

Lungimea unui elefant este egală, aproximativ, cu lungimea limbii unei balene albastre. De asemenea, limba unei balene este mai grea decât un elefant adult.

În prezent, pentru prima dată în isto-ria planetei, numărul persoanelor cu vârste de peste 60 de ani îl depăşeşte pe cel al copiilor cu vârsta sub 5 ani.

Dacă vorbiţi la telefonul mobil timp de o oră, numărul bacteriilor din urechea voastră va creşte de cel puţin 700 de ori.

Un om consumă, în medie, de-a lungul vieţii, o cantitate de hrană egală cu greutatea a şase elefanţi maturi.

În spaţiu, astronauţii nu pot plânge. În lipsa gravitaţiei, lacrimile nu pot curge (nici flatulenţa nu este posibilă în stare de imponderabilitate).

Aţi considerat vreodată că proiectul românesc „laptele si cornul” are prea multe hibe? Într-o şcoală din Virginia, SUA, elevii cu vârste între 7 şi 10 ani au fost serviţi, în cadrul unui proiect asemănător, cu cockteiluri margaritas. În urma scandalului de proporţii care s-a iscat, a reieşit că distribuitorii produselor confundaseră limonada cu celebrele cockteiluri.

V-aţi întrebat ce a fost mai întâi, oul sau găina? Biblia a răspuns deja la această întrebare. Conform Gene-zei 1,20-22, găina a apărut înaintea oului.

În Alaska este permis să se împuşte urşii, dar este interzis a trezi un urs din somn pentru a-i face o fotografie.

Cea mai mare flotă civilă de maşini de pe Pământ o deţine „US Postal Services” cu aproximativ 176.000 de maşini şi camioane.

În Etiopia există o mănăstire în care nu se poate intra decât dacă cineva din înăuntru îţi aruncă o funie pe care să te caţeri peste marginea unei stânci.

Un adult care cântăreste 75 de kilograme pe Pământ, ar cântări pe Soare doar 250 de tone.

Apa fierbinte este mai grea decât apa rece.

În majoritatea limbilor de pe pământ, cuvântul pentru mama începe cu litera M.

În momentul în care episcopul Parisului i-a zis lui Voltaire (aflat pe patul de moarte) să renunţe la diavol şi să se întoarcă la Dumnezeu, acesta i-a răspuns: „Acesta nu este timpul să ne facem noi inamici”.

Culese de Valeriu Acatrinei

Ştiaţi că ...?Benjamin Spock

Ai încredere în tine! Tu, chiar tu,ştii mai multe decât crezi că ştii.

Diverse


Diverse

Învăţătoarea i-a întrebat pe copiii de la şcoala duminicală: - Dacă mi-aş vinde casa şi maşina, dacă mi-aş vinde garajul cel mare şi dacă mi-aş da toţi banii la biserica, aş ajunge in cer?-Nu, au răspuns toţi.-Dacă aş face zilnic curăţenie la biserică, dacă aş tunde iarba din curte şi aş păstra totul în ordine şi curăţenie, aş ajunge în cer?Din nou raspunsul a fost „Nu”.-Bine, a continuat ea, dar atunci cum pot ajunge în cer?Din spatele sălii, un băieţel de vreo cinci ani, a strigat :-Ar trebui să fii moartă!

Un arab intră într-un bar american, se duce la barman şi-i spune:- Ahrem bahra mahji Cola!La care, barmanul, nedumerit:- Un pahar mare şi rece cu ce?!?…

Un bărbat intră într-un magazin:- Daţi-mi şi mie 5 grame de salam.- Domnule, faceţi mişto de mine?- Dacă voiam să fac mişto de tine, îţi ziceam să-l tai felii…

Prin oceanul Pacific trecea un vapor. Unul dintre pasageri îi arată căpitanului că pe o insuliţă e un om zdrenţăros, care sare şi dă din mâini. Îl întreabă pe căpitan:- Cine e tipul?- Nu ştiu, dar de câte ori trecem pe aici se bucură nespus.

Reporterul întreabă o bătrână pe stradă:- Pe cine o să votaţi la alegerile locale?

- Pe primar, maică, pentru că mi-a dat o pungă cu de-ale gurii…- Bine, dar de ce nu-l votaţi pe adversarul lui, care ar putea să facă mai multe pentru dv.?- Păi o să-l votez, maică, când o să fie primar…

Doi ardeleni la oraş sunt cazaţi într-un hotel la etajul 20, iar liftul nu merge. Se apucă ei să urce pe scări. Pe la etajul 5, Ion către Gheorghe:- Gheo, am să îţi zic ceva…- Lasă-mă în amărăciunea mea, îmi zici când ajungem…După încă vreo 7 etaje, Ion:- Gheo, trebe să-ţi zic ceva…- Lasă-mă Ioane, îmi zici când ajungem,

acu’ lasă-mă în pace!În faţa uşii, Gheorghe către Ion, gâfâind ca o locomotivă:- Ia zi acuma ce voiai să-mi zici.- Am uitat cheia la recepţie!Se apucă ei să coboare. După vreo 5 etaje, Ion vrea să zică ceva.- Lasă-mă în pace. Îmi zici jos!Alte 7 etaje. Ion vrea să spună ceva, Gheorghe îl opreşte enervat. Ajung sleiţi la recepţie, dar Ion:- Măi Gheo, tu chiar nu ştii de glumă?

Culese de Mihai Galaţanu

Să mai râdem un pic!De omul care nu râde, fereşte-te, căci e rău.

Sunt şi oameni care nu râd, dar care rânjesc; de aceea fereşte-te iar,căci se aseamănă câinilor care îşi arată colţii gata să te înhaţe. (Calistrat Hogaş)



Date post:	06-Apr-2016
Category:	Documents
Upload:	drumuri-deschise
View:	298 times
Download:	0 times

Drumuri deschise

Documents