Drepturile omului şi interceptarea covorbirilor telefonice ... · Există şi sisteme de drept...

1

Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Ştiinţe Juridice, Economice şi Administrative, Craiova

Departamentul: Ştiinţe Juridice şi Administrative

Programul de studii: Administraţie Publică

Disciplina: Libertăţi fundamentale

Anul: III

SINTEZE CURS

2

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTURILOR ŞI LIBERTǍŢILOR FUNDAMENTALE

1.1. Consideraţii introductive

Libertăţile fundamentale reprezintă sistemul de valori esenţial al democraţiilor liberale

contemporane. Importanţa lor nu este reflectată numai la nivelul vieţii politice, ci influenţează radical

sistemul de drept, atât la nivel naţional, cât şi internaţional. Din punct de vedere juridic, caracteristic

pentru aceste libertăţi este faptul că ele se regăsesc la nivelul fiecărei ramuri de drept. Putem vorbi de

libertăţi sau de drepturi fundamentale în cadrul dreptului civil, dreptului familiei, dreptului penal,

dreptului procesual civil şi dreptului procesual penal, dreptului administrativ, dreptului muncii, etc.

Practic, aproape fiecare drept pe care îl cunoaşte ordinea juridică este un reflex al unui drept sau al unei

libertăţi fundamentale.

În mod inevitabil, abordarea problematicii libertăţilor fundamentale presupune parcurgerea unor

etape preliminare. Din această perspectivă, pentru început vom vedea care sunt valenţele juridice ale

noţiunii de ,,libertate” şi de ce este necesar să vorbim despre libertăţile fundamentale. Urmează apoi o

comparaţie între noţiunea de ,,libertate fundamentală” şi noţiunea de ,,drept subiectiv civil”, comparaţie

imperios necesară pentru identificarea trăsăturilor libertăţilor fundamentale, trăsături care conturează

regimul lor juridic. De asemenea, pentru a putea fi considerate instituţii juridice de sine stătătoare,

libertăţile fundamentale trebuie să dispună de un regim juridic propriu. Există oare un astfel de regim în

sistemul nostru de drept?

Un aspect care trebuie clarificat a priori în demersul nostru se referă la faptul dacă noţiunile

,,drept” şi ,,libertate” sunt sau nu sinonime din punct de vedere juridic. Termenul ,,drept” are în limbajul

juridic românesc două sensuri, fiind un cuvânt polisemantic. Pe de o parte, prin ,,drept” se poate înţelege

ansamblul de reguli juridice în vigoare într-o societate, iar pe de altă parte, facultatea de a îndeplini sau

nu ceva, de a cere ceva unei alte persoane. Aceleaşi probleme legate de caracterul polisemantic al

termenului ,,drept” apar şi în alte culturi juridice (droit - în franceză, diritto - în italiană, derecho - în

spaniolă). Există şi sisteme de drept care nu se confruntă cu astfel de probleme, având la dispoziţie,

datorită flexibilităţii limbii, doi termeni diferiţi care desemnează cele două sensuri de bază ale

cuvântului ,,drept” (law şi right - în engleză).

Probleme de natura celor prezentate anterior nu apar în momentul în care luăm în discuţie

termenul de ,,libertate”, care, în spiritul Declaraţiei franceze a drepturilor omului şi cetăţeanului de la

1789, constă în ,,puterea de a face tot ce nu dăunează altuia”. Din această perspectivă, libertatea este o

putere de autodeterminare exercită în mod independent de către individ, fără a avea nevoie de concursul

altor persoane. Prin ce se distinge atunci un drept de o libertate dacă ambele reprezintă facultatea,

puterea de a face sau nu ceva? În esenţă, cele două concepte nu sunt diferite din punct de vedere juridic.

Ele desemnează aceeaşi instituţie, chiar dacă sunt folosite alternativ, în funcţie de context. Aceeaşi

opinie a fost împărtăşită şi în doctrina constituţională română, care consideră că aceste două noţiuni

,,desemnează, în realitate, o singură categorie constituţională, aceea de drept fundamental” şi că, din

punct de vedere juridic, ,,dreptul este o libertate, iar libertatea este un drept”1. Fără îndoială că exigenţe

1 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. 1, ediţia a XI-a, Editura All Beck,

Bucureşti, 2003, p. 140.

3

de ordin gramatical impun folosirea alternativă a unuia dintre cei doi termeni, în funcţie de termenul

care li se alătură pentru a forma o sintagmă ce desemnează un anumit drept sau o anumită libertate cu un

conţinut specific. Concluzionând, putem afirma că aceste două concepte - ,,drept” şi ,,libertate” - se

suprapun, neexistând diferenţe de conţinut juridic între ele, dar datorită asocierii, alăturării, acestora cu

alţi termeni se nasc concepte diferite din punct de vedere material.

1.2. Noţiunea de ,,libertate” şi valenţele sale juridice Încercarea de a oferi o definiţie cât mai elocventă noţiunii de ,,libertate” este un demers extrem

de dificil, aproape imposibil de realizat. ,,Nu există cuvânt care să se preteze mai multor semnificaţii

diferite şi care să fi exercitat impresii mai variate asupra spiritului omenesc, decât acela de libertate. Unii

l-au luat drept un mijloc de a răsturna o persoană căreia i se conferise o autoritate tiranică; alţii, drept

puterea de a alege un superior de care să fii obligat să asculţi; alţii, drept dreptul de a purta arme şi de a

fi astfel în măsură să foloseşti violenţa; în sfârşit, alţii, drept privilegiul de a fi guvernaţi de cineva

născut în propria lor ţară sau de propriile lor legi”2.

Cuvântul ,,libertate” dobândeşte sensuri şi valenţe diferite în funcţie de sistemul de referinţă

adoptat. Astfel, pentru un filosof, libertatea, ca temă centrală a ontologiei, ar putea naşte întrebări

precum: Poate omul decide singur asupra acţiunilor sau gândurilor sale? Există oare o forţă

transcedentală sau un determinism extern care golesc de conţinut această posibilitate? Pentru un

psiholog, libertatea se referă mai ales la autonomia în luarea deciziilor individuale, prin raportare la

procesele psihice caracteristice omului. Din punct de vedere sociologic, libertatea priveşte puterea

omului de a decide singur în societate, precum şi influenţele de facto pe care mediul relaţional le

exercită asupra individului3.

Spre deosebire de aceste abordări, din punct de vedere juridic, libertatea este o noţiune în acelaşi

timp socială şi normativă4. Pe de o parte, spre deosebire de filosofie sau de psihologie, dreptul priveşte

individul numai ca pe o fiinţă socială, aflată într-un permanent contact cu semenii săi. Pe de altă parte,

spre deosebire de sociologie, dreptul este o diciplină normativă, care studiază individul uman şi relaţiile

acestuia din perspectiva regulilor existente. Dat fiind specificul acestui curs, nu ne vom referi în cele ce

urmează decât la libertate în sensul juridic al termenului.

Într-o definiţie sumară, din punct de vedere al individului privit în raporturile interrelaţionale şi

al capacităţii sale de acţiune în raport cu ceilalţi, libertatea a fost văzută ca ,,independenţa faţă de voinţa

arbitrară a altuia”5. Din această perspectivă, libertatea devine o stare socială caracterizată prin reducerea

la minim a constrângerii la care este supus omul de către ceilalţi. În general, prin coerciţie se înţelege

controlul mediului social în care trăieşte un individ de către altcineva, în aşa fel încât, pentru a evita un

rău mai mare, el este obligat să acţioneze nu conform unui plan propriu şi propriilor sale interese, ci

pentru a servi interesele celuilalt6. Într-o asemenea situaţie, individul nu poate alege decât răul cel mai

mic, în rest el fiind supus total voinţei celuilalt. Pentru păstrarea libertăţii în accepţiunea de mai sus este

deci necesară limitarea acestei coerciţii. Singurul mijloc de limitare a coerciţiei este ameninţarea cu

coerciţia, asigurarea unui echilibru la nivel social. În societatea modernă s-a încercat soluţionarea acestei

probleme prin învestirea statului cu monopolul coerciţiei şi limitarea coerciţiei exercitată de facto de

2 Montesquieu, Despre spiritul legilor, XI, 2, 1, p. 149.

3 Sebastian Răduleţu, Libertăţi fundamentale, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,


4 Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală, vol. I, Editura Sitech, Craiova, 2006, p.

587.

5 Friedrich A. von Hayek, Constituţia libertăţii, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 41.

6 Sebastian Răduleţu, op. cit., p. 6.

4

către persoane particulare7. Pentru a nu deveni arbitrar, acest monopol trebuie să fie reglementat foarte

strict, în scopul protejării libertăţii individuale. Ca unic titular al mijloacelor coercitive, statul devine o

putere formidabilă, care, în lipsa unor norme limitative, aplicate eficient de instanţe independente şi

imparţiale, poate oprima individul. Din această perspectivă, este necesară existenţa unei sfere private a

individului, în care el să fie singurul în măsură să decidă şi care să nu poată fi încălcată de către alţii, în

special de către puterea publică; numai astfel libertatea, aşa cum am definit-o mai sus, devine o valoare

individuală efectivă.

Libertatea este puterea de autodeterminare a individului, pe care acesta o exercită nu asupra altor

persoane, ci asupra lui însuşi, asupra existenţei sale. Astfel, libertatea reprezintă posibilitatea individului

uman de a-şi delimita cadrul intim în care este propriul său stăpân. Sfera privată a fiecăruia nu trebuie

însă să fie atribuită de stat (caz în care nu s-ar mai putea vorbi de o veritabilă libertate), ci trebuie create

condiţiile specifice pentru ca fiecare individ să-şi poată determina propria sa sferă privată prin opţiunile

pe care le are. Acest lucru nu se poate întâmpla decât într-un sistem în care normele juridice sunt

previzibile, iar rolul statului se reduce la protejarea acestor sfere private determinate de fiecare individ în

parte. Devine astfel evident faptul că posibilitatea individului de a alege, capacitatea sa de a opta, fără

constrângeri din partea altora, constituie trăsătura esenţială a libertăţii8.

Orice libertate devine publică atunci când puterea statală intervine pentru a o consacra din punct

de vedere juridico-formal, pentru a-i stabili cadrul de acţiune şi pentru a garanta respectarea ei. Trebuie

subliniat că statul nu este creatorul libertăţilor, ci doar mijlocul de transpunere a acestora în plan juridic,

formulându-le şi conferindu-le aspect normativ. Aceste libertăţi au însă o existenţă proprie în afara

oricărei reglementări. Norma juridică intervine pentru a împiedica eventualele atingeri aduse libertăţilor

şi drepturilor consacrate juridic. Astfel, statul asigură existenţa unei sfere intangibile a libertăţii

individuale, care nu poate fi penetrată de ceilalţi subiecţi de drept, nici chiar de stat însuşi, decât în

condiţii restrictive şi bine determinate.

1.3. Libertăţi fundamentale - drepturi ale omului: concepte identice sau distincte?

Definirea libertăţilor individuale este relativ dificilă, în special datorită faptului că în doctrină nu

există un punct de vedere unitar privind terminologia care trebuie să desemneze această categorie de

drepturi.

Astfel, doctrina franceză utilizează fie noţiunea de ,,drepturi ale omului” (droits de l’homme), în

spiritul Declaraţiei din 1789, fie pe cea de ,,libertăţi publice” (libertés publiques), începând cu

Constituţia din 1852, sau pe cea de ,,libertăţi fundamentale” (libertés fondamentalles), sub influenţa

dreptului internaţional. În dreptul anglo-saxon este preferat termenul de ,,libertăţi civile” (civil liberties),

iar uneori este folosit cel de ,,drepturi fundamentale” (fundamental rights). Constituţia spaniolă din 1978

foloseşte - în Capitolul 2, Secţiunea 1 - noţiunea de ,,drepturi fundamentale şi libertăţi publice”.

Constituţia Italiei din 1947 vorbeşte în articolul 2 despre ,,drepturi cetăţeneşti”, iar în Titlul I despre

,,drepturi ale omului”. Constituţia Portugaliei, cea a Germaniei şi cea a Irlandei folosesc noţiunea de

,,drepturi fundamentale”. În Canada se foloseşte expresia de ,,drepturi ale persoanei”. În ţara noastră, în

Constituţia din 1866 s-a vorbit despre ,,drepturi ale românilor”. Acest termen a fost preluat şi de legile

fundamentale din 1923 şi 1938. Constituţia din 1991 utilizează de obicei termenul de ,,libertăţi”, însă

uneori face referire în mod expres la ,,drepturi şi libertăţi fundamentale” (Titlul 2).

Documentele internaţionale cu vocaţie universală sau regională, dar şi cele din dreptul intern al

statelor (textele constituţionale) au consacrat, alături de arhicunoscuta sintagmă de ,,drepturi ale

7 Max Weber, Essays in Sociology, New York, 1946, p. 78.

8 Sebastian Răduleţu, Libertăţi fundamentale, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2008, p. 7.

5

omului”, denumiri precum ,,drepturi şi libertăţi fundamentale”, ,,libertăţi publice”, ,,drepturi

fundamentale ale persoanei”, ,,drepturi cetăţeneşti” sau ,,drepturi individuale”.

În doctrina juridică, anumiţi autori au încercat să separe noţiunile de ,,drepuri ale omului” şi

,,libertăţi fundamentale” în funcţie de anumite criterii. Un prim argument în acest sens ar fi acela că

noţiunea de ,,drepturile omului” este mult mai clară din punct de vedere juridic, referindu-se la drepturi

inerente persoanei umane şi nu la drepturi determinate ideologic prin caracterul ,,fundamental” al valorii

juridicizate. Drepturile omului au fost definite fie ca ,,o recunoaştere a unor spaţii de autodeterminare a

persoanei umane, consacrate prin norme juridice internaţionale, dar şi naţionale, care beneficiază de un

regim juridic de protecţie în raport cu puterea publică”, fie ca drepturi ,,esenţiale pentru fiinţa umană, ce

decurg direct din existenţa fiinţei umane, din demnitatea omului, independent de formalizarea lor

juridică internaţională”9. Drepturile omului, din punct de vedere al etimologiei acestei expresii, se referă

la drepturile şi libertăţile individului, ca persoană umană, indiferent de locul în care s-ar afla. Drepturile

omului au o existenţă independentă şi sunt percepute mai întâi la nivelul gândirii umane ca fiind atât de

necesare individului în raporturile cu ceilalţi, această conştientizare a necesităţii acestora efectivizându-

se la nivelul dreptului, a ordinii juridice, prin transformarea acestora din elemente senzitive în elemente

relativ concrete, norme ce impun o conduită obligatorie şi care beneficiază de mijloace concrete de

impunere a acesteia.

Un alt criteriu folosit ar fi acela al consacrării sau neconsacrării acestora de către dreptul pozitiv.

Pornind de la doctrina dreptului natural, Jean Rivero consideră că omul deţine, prin simplul fapt al

existenţei sale, anumite drepturi, inerente naturii sale, ce nu pot fi nesocotite fară a aduce atingere

acesteia. Trecerea de la individul în sine la individul relaţional marchează trecerea de la aceste facultăţi

specifice naturii sale la drepturi, statul fiind acela căruia îi incumbă misiunea de a recunoaşte şi proteja

aceste drepturi naturale. Totuşi, dreptul pozitiv (adică dreptul creat de stat în această concepţie) nu poate

decât să recunoască aceste drepturi naturale, ce au o existenţă proprie subzistentă oricărei normări,

nicidecum să le creeze. ,,Noţiunea de drepturi ale omului se situează deci în afara sau deasupra dreptului

pozitiv”, spunea Rivero. Consacrarea juridică a acestor drepturi le transformă în libertăţi publice, situate

întotdeauna la nivelul ordinii juridice pozitive, adică a ordinii juridice create numai de către stat. Această

concepţie este însă criticabilă. Dreptul pozitiv nu este doar dreptul creat de entitatea statală, ci dreptul

efectiv aplicabil la un moment dat într-un stat, incluzând şi drepturile naturale ce se aplică cu acelaşi

titlu ca şi legislaţia scrisă. ,,A reduce dreptul la dreptul pozitiv înţeles de o manieră restrictivă înseamnă

a nega libertatea individului şi a afirma autonomia structurii faţă de omul concret, transformarea acestuia

într-o simplă formă, într-o simplă existenţă numerică, căci fundamentul acestui drept pozitiv înţeles ca

singur existent nu poate fi decât comandamentul, constrângerea”10

. Drepturile omului şi libertăţile

fundamentale nu se pot deosebi folosind acest criteriu. Drepturile şi libertăţile neconsacrate expres

constituţional dobândesc caracter normativ ca principii ale dreptului statului de drept democratic

modern, normativitate înţeleasă în sens strict, făcând astfel parte din dreptul pozitiv. ,,Pozitivitatea nu

ţine aşadar de formularea legislativă, ci de posibilitatea ca judecătorul să aplice efectiv aceste reguli”.

Un alt criteriu folosit în distincţia drepturi ale omului-libertăţi fundamentale este cel al

apartenenţei lor la planul dreptului internaţional sau naţional. Din această perspectivă, s-a susţinut că

noţiunea de ,,drepturi ale omului” aparţine dreptului internaţional, pe când cea de ,,libertăţi publice”

9 Corneliu-Liviu Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului - surse, instituţii, proceduri, Editura All Beck,


10

Acelaşi lucru era sesizat şi de Toma D'Aquino, care afirma că ,,lucrurile de drept natural sunt impuse pentru că sunt bune

şi interzise pentru că sunt rele”, iar ,,lucrurile de drept pozitiv sunt bune pentru că sunt impuse şi rele pentru că sunt

interzise”; sintetizând, dreptul natural are ca fundament Binele şi numai acesta creează posibilitatea de a impune individului,

pe când ,,dreptul pozitiv etatizat” se fundamentează pe elementul coercitiv, valoarea individului fiind un rezultat al acestuia -

Dan Claudiu Dănişor, op. cit., 2006, p. 592.

6

aparţine dreptului intern. Criteriul folosit este unul destul de drastic şi ar putea fi rezumat astfel:

drepturile omului sunt consacrate şi protejate doar în dreptul internaţional, iar libertăţile publice doar în

dreptul intern. Această concepţie nu poate sta în picioare indiferent de unghiul din care am privi

raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern. Astfel, dacă ar fi să adoptăm teoria monistă, care

afirmă că există o unitate între ordinea juridică internă şi ordinea juridică internaţională, prioritate având

cea din urmă, orice normă juridică internaţională care îndeplineşte condiţiile constituţionale interne de

ratificare şi publicitate devine parte integranată a dreptului intern cu aceeşi aplicabilitate ca şi normele

juridice naţionale; iată deci cum drepturile omului penetrează dreptul intern şi devin parte integrantă a

acestuia. Pe de altă parte, dacă ar fi să invocăm teoria dualistă cu privire la raporturile dintre dreptul

internaţional şi dreptul intern, care afirmă că există o dualitate absolută între cele două ordini juridice,

fiecare reprezentând un ansamblu autonom fără legătură cu cealaltă, orice normă juridică internaţională,

inclusiv cele referitoare la drepturile omului, va putea să devină parte integrantă a dreptului intern, cu

respectarea unor reguli de receptare prin reluarea acesteia într-o normă internă; deci, şi în acest caz

drepturile omului penetrează şi devin parte integrantă a sistemului naţional.

Analizând aceste opinii exprimate în doctrină, se poate observa că nu există o unitate în ceea ce

priveşte elementele definitorii ale acestui concept; unii autori încearcă să le definească utilizând

concepte pe cât de frumoase la prima vedere, pe atât de fluide, interpretabile şi greu de explicat

(demnitatea umană, libertatea, dezvoltarea personalităţii umane, egalitatea etc.); alţi autori încearcă să

determine anumite criterii în baza cărora ar putea fi considerate anumite drepturi ca fiind ale omului,

cum ar fi apartenenţa acestora la dreptul internaţional (dar şi aici se observă că părerile sunt împărţite),

fie ca norme juridice (doctrina dreptului pozitiv), fie ca drepturi naturale (doctrina dreptului natural).

În cadrul acestui curs, vom opta pentru denumirea de ,,libertăţi fundamentale”, care va fi folosită

de cele mai multe ori atunci când ne vom referi la noţiunea de ,,libertate”, aşa cum am definit-o mai sus.

Mai multe argumente ne-au determinat să facem această alegere.

În primul rând, libertăţile sunt consacrate, în principiu, de Constituţie, de legea fundamentală.

Reprezentând puteri de autodeterminare a individului, opuse statului, constituţionalizarea lor este

absolut necesară. Proclamarea lor solemnă în prima parte a legii fundamentale (Titlul II - Drepturile,

libertăţile şi îndatoririle fundamentale), dublată de un control de constituţionalitate relativ extins în

sistemul românesc de drept, are ca scop protejarea libertăţilor contra tendinţelor hegemonice ale puterii

publice. Din această perspectivă, noţiunea de ,,libertăţi fundamentale” este menită să sublinieze faptul că

acestea sunt ridicate la rangul de principii constituţionale, care nu comportă derogări decât în cazuri

excepţionale.

În al doilea rând, noţiunea de ,,libertate fundamentală”, alături de cea de ,,drepturi ale omului”

este frecvent utilizată la nivel internaţional. De altfel, cel mai important tratat internaţional în materie de

protecţie a drepturilor omului, adoptat la Roma, în 1950, poartă o titulatură menită să concilieze

diversitatea terminologică folosită pe Bătrânul Continent pentru a desemna drepturile imuabile ale fiinţei

umane: ,,Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale”. Prin ratificarea

sa de către statul român, la 20 iunie 1994, această convenţie, precum şi protocoalele sale adiţionale, au

devenit obligatorii pentru ţara noastră. Mai mult decât atât, majoritatea drepturilor apărate de această

convenţie se încadrează în noţiunea de ,,libertate individuală”, aşa cum am prezentat-o mai sus. Şi

pentru acest motiv considerăm că utilizarea termenului de ,,libertate fundamentală” este cea mai

potrivită.

Al treilea argument, pe care îl considerăm de altfel cel mai important, în favoarea utilizării

termenului ,,fundamental” pentru a caracteriza libertăţile individuale, îl constituie faptul că acesta face

trimitere la rolul deosebit de important pe care libertăţile respective îl au în statul de drept contemporan.

Libertăţile individuale au apărut şi s-au dezvoltat prin opoziţie şi uneori prin luptă cu puterea publică, în

7

vederea apărării sferei private a fiecărui cetăţean. Potrivit teoriei liberale clasice, statul avea numai

obligaţia de a nu aduce atingere acestor libertăţi, ele reprezentând atribute esenţiale ale fiinţei umane.

Putem spune, din acest punct de vedere, că ceea ce predomina într-un astfel de sistem era caracterul

subiectiv al libertăţilor individuale. Ele erau drepturi naturale ale cetăţenilor, pe care aceştia le puteau

apăra contra statului, prin diferite mijloace.

Noţiunea actuală de ,,stat de drept” presupune o schimbare de perspectivă asupra libertăţilor

individuale, care vine să accentueze importanţa lor. Pe lângă dimensiunea subiectivă, ele au dobândit,

mai ales după Al Doilea Război Mondial, o dimensiune obiectivă, devenind însăşi temeiul statului.

Apariţia regimurilor totalitare din secolul XX, după o lungă eră liberală, a demonstrat că nu este

suficient ca statul să fie limitat numai din exterior, prin proclamarea de drepturi care pot fi relativ uşor

încălcate. Ceea ce trebuia schimbat era însăşi fundamentul statului. Acesta trebuia organizat ca un

instrument în slujba individului, menit nu numai să se abţină de la încălcarea libertăţilor individuale, ci

să le şi promoveze, cu toată forţa, în centrul ordinii juridice. Este ceea ce s-a întâmplat în Europa

Occidentală în perioada postbelică şi ceea ce este pe cale să se întâmple în prezent în estul continentului.

Statul are, pe lângă obligaţia negativă de a nu aduce atingere libertăţilor individuale, şi o obligaţie

pozitivă, aceea de a contribui la dezvoltarea lor prin stabilirea unui regim democratic. Cu alte cuvinte,

ele intră în sfera publică a statului, reprezentând nucleul dreptului obiectiv11

. La garanţiile clasice ale

libertăţilor individuale se mai adaugă garanţia pe care o reprezintă un guvernământ democratic. Astfel,

în democraţiile liberale contemporane, diferenţa dintre libertatea-autonomie şi libertatea-participare nu

mai este atât de elocventă ca în cadrul liberalismului clasic. Pentru acest motiv putem afirma că

libertăţile individuale sunt libertăţi fundamentale nu numai pentru fiecare persoană luată separat, ci şi

pentru societatea politică în ansamblul ei.

1.4. Definiţia libertăţilor fundamentale

Deşi reprezintă o singură noţiune, libertatea, astfel înţeleasă, este aplicabilă în diverse domenii de

interes ale individului, dând posibilitatea acestuia să-şi dezvolte capacităţile specifice acestor domenii.

Putem astfel folosi acest termen la plural şi putem vorbi de ,,libertăţi” individuale, fiecare dintre ele fiind

aplicabile în diverse raporturi, dar păstrându-şi sensul precizat mai sus. Spre exemplu, libertatea de

exprimare desemnează posibilitatea individului de a-şi spune în mod deschis părerea, prin orice medii de

comunicare, cu privire la diverse teme, libera antrepriză se referă la faptul că omul poate exercita sau nu

diverse activităţi economice supuse regulilor pieţei libere etc. Însă şi una şi cealaltă au la bază

autodeterminarea fiinţei umane, nefiind altceva decât aplicaţii ale libertăţii în domenii specifice. Aşa

cum vom vedea, această unitate profundă a libertăţilor are efecte deosebit de importante în ceea ce

priveşte statutul lor juridic. Nu trebuie însă înţeles faptul că statul este cel care creează aceste libertăţi.

Ele sunt libertăţi naturale existente independent de puterea statală, pe care aceasta doar le recunoaşte şi

le reglementează, transformându-le din libertăţi naturale în libertăţi fundamentale. Ceea ce face o

libertate să se transforme din libertate naturală în libertate fundamentală este faptul consacrării ei de

către sistemul juridic pozitiv. Intervenţia puterii pentru a o determina şi a o proteja o consacră la nivelul

ordinii juridice, fără însă să o creeze. Astfel, aplicaţiile libertăţii în diferite domenii dobândesc un

caracter fundamental prin ridicarea lor la rangul de principii constituţionale.

Libertăţile fundamentale sunt puteri de autodeterminare consacrate de dreptul pozitiv. Dar ele

rămân puteri de autodeterminare. Dreptul pozitiv nu este decât un sprijin, un instrument. Libertăţile

publice sunt definite ca obligaţii ale statului doar într-o manieră negativă, căci intervenţia acestuia este

doar una constatatoare, şi nu una creatoare.

11

Sebastian Răduleţu, op. cit., p. 22.

8

Libertăţile publice au primit în doctrină diferite definiţii. În ceea ce priveşte consacrarea în actele

normative, ele au fost pur şi simplu menţionate, fără a li se oferi însă o definiţie legală. Libertăţile

publice sunt drepturi ale omului care îi recunosc acestuia, în diverse domenii ale vieţii sociale, puterea

de a-şi alege singur comportamentul, putere organizată de dreptul pozitiv, care le acordă o protecţie

sporită şi le ridică, în dreptul intern, la nivel constituţional, iar în dreptul european, la nivel

supralegislativ12

.

1.5. Semnificaţia caracterului fundamental Problematica noţiunii de ,,libertăţi fundamentale” rezultă din utilizarea termenului

,,fundamental”. Ce semnificaţie are această fundamentalitate? Cum poate fi ea concepută astfel încât să

contureze conceptul juridic de ,,libertate fundamentală”? Unde se regăseşte această fundamentalitate?

Iată numai câteva întrebări ale căror răspunsuri pot consolida opţiunea utilizării acestui concept în

detrimentul celorlalte, fără a nega însă utilitatea lor.

Ideea principală pe care o transmite cuvântul ,,fundamental” poate fi sintetizată prin relevarea a

trei aspecte intrinseci ale acestuia: important, preeminent şi esenţial. Aceste aspecte trebuie luate în

consideraţie întotdeauna ca un tot unitar; luarea în consideraţie doar a unuia dintre aceste aspecte

particulare, cum ar fi de exemplu cel al importanţei ar putea conduce la o glisare deloc benefică din

punct de vedere juridic între drepturi şi libertăţi fundamentale şi drepturi şi libertăţi ordinare, comune. O

asemenea distincţie a fost făcută de către Consiliul Constituţional francez, prin Decizia 84-181 din 10-11

octombrie 1984, cu privire la Legea antreprizelor de presă. Folosind criteriul fundamentalităţii, Consiliul

a făcut distincţie între libertăţile publice fundamentale şi libertăţile publice ordinare, primele fiind

considerate cele mai importante (libertatea de asociere, libertatea presei, libertatea de circulaţie) şi

necesitând în mod automat o protecţie specială. Această distincţie are avantajul că întăreşte protecţia

juridică a anumitor libertăţi, dar prezintă în acelaşi timp riscul de a conduce la o fragilitate a libertăţilor

publice considerate nefundamentale, prin slăbirea protecţiei acordate lor de către puterea legislativă13

.

Drepturile şi libertăţile fundamentale constituie o categorie juridică aparte, rezultată din realitatea

juridică formală, adică o categorie de drepturi care sunt considerate de legislator ca fiind extrem de

importante şi susceptibile de a prevala oricărei pretenţii contrare ce s-ar putea pune în discuţie.

Drepturile şi libertăţile fundamentale prezintă anumite trăsături definitorii:

- sunt drepturi şi libertăţi ale persoanei, persoana văzută din perspectiva juridică, atât persoana

fizică, individul uman, cât şi persoana juridică, individul fictiv, imaginar, creaţie a gândirii umane atât

de necesară în anumite cazuri pentru desfăşurarea activităţii oamenilor;

- sunt drepturi atemporale şi aspaţiale, al căror exerciţiu nu trebuie să depindă de condiţia

individului, de încadrarea sa în anumite structuri de identificare;

- sunt drepturi care se dezvoltă continuu, odată cu evoluţia societăţii umane, prin consacrarea şi

protejarea lor în dreptul pozitiv, înţeles ca drept efectiv aplicabil la un moment dat;

- sunt drepturi cu caracter fundamental, fundamentalitate înţeleasă ca bază a întregii construcţii a

societăţii umane.

1.6. Titularul libertăţilor fundamentale Libertăţile fundamentale au un caracter abstract, în sensul că ele sunt acordate în mod generic şi

egal tuturor, şi nu unui titular strict determinat. Principalul destinatar al drepturilor şi libertăţilor

12

Jean Rivero, Les libertés publiques, Editura Thémis, Paris, 1997, p. 26.

13

Gilles Lebreton, Libertés publiques et droits de l'Homme, Paris, Armand Collin, 1996, p. 49.

9

fundamentale este individul, omul, care, văzut prin prisma dreptului, se regăseşte în persoana fizică.

Pentru a-şi putea exercita drepturile sale fundamentale în plenitudinea lor, omul are nevoie de protecţie

din partea dreptului împotriva eventualelor atingeri pe care le poate suferi acest exerciţiu. Prin urmare,

persoana fizică este principalul titular al libertăţilor fundamentale. Noţiunea de ,,persoană fizică” este

folosită îndeosebi de doctrina civilă şi definită sintetic ca ,,subiectul individual de drept, adică omul,

privit ca titular de drepturi şi obligaţii civile”14

, sau ,,omul, privit ca titular de drepturi subiective civile

şi obligaţii”15

. Este evident că această noţiune desemnează persoana umană, omul, văzut ca titular de

drepturi şi obligaţii. Chiar dacă originile sintagmei de ,,persoană fizică” se regăsesc la nivelul dreptului

civil, utilizarea tot mai frecventă în literatura de specialitate a acestei noţiuni dovedeşte recunoaşterea sa

şi la nivelul altor ramuri de drept.

Anumite sisteme constituţionale europene recunosc chiar şi persoanei juridice16

posibilitatea de a

deveni titulară de drepturi şi libertăţi fundamentale. Constituţia Germaniei şi cea a Portugaliei au

consacrat în mod expres o astfel de posibilitate. În ceea ce priveşte sistemul nostru de drept,

constituantul român pare să fie reticent în a acorda titulatura de subiect de drepturi şi libertăţi

fundamentale persoanei morale, omiţând să o menţioneze în acest sens. Mai mult decât atât, în articolul

15, intitulat ,,Universalitatea” şi în articolul 16, denumit ,,Egalitatea în drepturi”, Constituţia României

interpretează în mod eronat şi oarecum discreţionar noţiunea de ,,cetăţenie”, recunoscând egalitatea în

drepturi numai cetăţenilor şi excluzând astfel persoana juridică de la beneficiul drepturilor şi libertăţilor

fundamentale.

Aceste exprimări normative restrictive ale constituantului român sunt oarecum compensate de

jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Totuşi, această jurisprudenţă rămâne destul de neclară, oscilând

între referirea indirectă ca un drept fundamental să aibă ca titular persoana morală şi declararea expresă

a imposibilităţii acestui lucru. Astfel, prin Decizia nr.35/1993, Curtea a statuat că egalitatea ,,implică un

regim egal pentru toţi cetăţenii români organizaţi în persoane juridice şi aceiaşi cetăţeni dacă se prezintă,

proprio nomine, ca subiecţi de drept”. În ceea ce priveşte aplicabilitatea articolului 16 din Constituţie,

Curtea afirmă că acesta ,,garantează egalitatea în drepturi a cetăţenilor, nu egalitatea (...) persoanelor

juridice”. Instanţa noastră constituţională a adoptat această poziţie inflexibilă şi în alte decizii ale sale,

afirmând că ,,articolul 16 alin.1 şi articolul 49 alin.1 şi 2 din Constituţie se referă la persoanele fizice -

cetăţeni români (...). Drepturile şi libertăţile persoanelor fizice pot fi restrânse, în exercitarea lor,

conform articolului 49 din Constituţie. Pe cale de consecinţă, titularii unor asemenea drepturi, libertăţi şi

îndatoriri nu pot fi persoanele juridice (...)17

” sau că ,,drepturile fundamentale sunt o constantă a

personalităţii cetăţeanului (...)”18

, ori că ,,drepturile şi libertăţile persoanelor juridice, indiferent de forma

lor de organizare ori de faptul că sunt norme de drept privat sau public, nu constituie obiectul

reglementărilor cuprinse în prevederile titlului II al Constituţiei”19

. În acelaşi timp, dacă ,,regimul juridic

diferit s-ar răsfrânge asupra cetăţenilor, implicând inegalitatea lor în faţa legii şi a autorităţilor

14

Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Universul Juridic,


15

Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p. 39.

16

Persoana juridică sau morală desemnează ,,subiectul colectiv de drept, adică un colectiv de oameni care, întrunind

condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile” - Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 64. Pentru a

dobândi calitatea de persoană juridică, legea română impune trei condiţii acestei grupări de indivizi: o organizare proprie, de

sine stătătoare, un patrimoniu distinct şi un scop determinat, în acord cu interesul general. Mai mult decât atât, doctrina

juridică a identificat şi o a patra condiţie esenţială: individualitatea juridică distinctă - Dan Claudiu Dănişor, Drept

constituţional şi instituţii politice. Teoria generală, vol. I, Editura Sitech, Craiova, 2006, p. 77.

17

Decizia nr.74/1994.

18

Decizia nr.202/1999 şi Decizia nr.62/2000.

19

Decizia nr.38/2000.

10

publice”20

, textul articolului 16 poate deveni aplicabil şi persoanei morale: ,,principiul egalităţii se aplică

şi persoanelor juridice, în măsura în care prin intermediul acestora cetăţenii îşi exercită un drept

constituţional, cum este asocierea în partide politice”21

. Fără îndoială, poziţia Curţii este lăudabilă în

anumite situaţii, ea încercând să corecteze redactarea defectuoasă a textului constituţional, care face

referire la cetăţeni în loc de persoane.

Cadrul regional european tinde către o recunoaştere a capacităţii persoanei morale de a fi titulară

de drepturi şi libertăţi fundamentale. Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului şi a Libertăţilor Fundamentale stipulează în articolul 1 că ,,orice persoană fizică sau juridică are

dreptul la respectarea bunurilor sale (...); nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa”. Prin urmare, în

viziunea Convenţiei, titular al dreptului fundamental la proprietate poate fi şi persoana juridică. Mai

mult decât atât, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului admite că şi un simplu colectiv de

indivizi, fără personalitate juridică, poate fi titular al dreptului fundamental de a avea acces la un tribunal

independent22

.

1.7. Obiectul libertăţilor fundamentale Libertăţile fundamentale nu au un obiect bine determinat sau concret. Dacă obiectul dreptului de

proprietate îl constituie un bun, libertatea fundamentală respectivă se referă la faptul că fiecare cetăţean

este liber să aibă proprietate. Astfel, dacă drepturi subiective sau anumite drepturi subiective pot avea

toţi cetăţenii unui stat, aceasta nu înseamnă că toţi au efectiv aceste drepturi. În schimb, toţi se bucură de

existenţa libertăţilor fundamentale. Un exemplu poate fi edificator în acest sens: fără îndoială că orice

cetăţean poate avea drept de proprietate; aceasta nu înseamnă că fiecare cetăţean este proprietar şi, cu

atât mai puţin, că fiecare cetăţean are acelaşi drept de proprietate; aceste drepturi sunt diferite pentru că

şi obiectele lor sunt diferite. Însă fiecare cetăţean are posibilitatea de a avea proprietate; oricine poate în

mod abstract să fie proprietar, bucurându-se de toate garanţiile pe care legea le conferă dreptului de

proprietate. Astfel, statul are obligaţia de a respecta această libertate, şi implicit dreptul de proprietate,

atunci când el există. Nu are însă obligaţia de a face, aceea de a asigura fiecărui cetăţean dreptul de

proprietate în sensul de a-l împroprietări. Ceea ce se apără aşadar este dreptul de proprietate câştigat şi

nu dreptul de proprietate eventual23

.

1.8. Protecţia juridică a libertăţilor fundamentale

Libertăţile fundamentale presupun un mod distinct de protecţie. Aşa cum am menţionat, ele fac

parte din dreptul obiectiv, întrucât implică posibilitatea abstractă de a avea drepturi cu privire la un bun.

Făcând parte din dreptul obiectiv, problema protecţiei lor nu se pune atât la nivelul aplicării legii, cât la

nivelul formării ei. Protecţia se realizează astfel prin controlul procesului de reglementare, în sensul de a

nu se încălca aceste libertăţi acordate tuturor cetăţenilor. Cu alte cuvinte, ceea ce trebuie avut în vedere

din această perspectivă, este asigurarea egalităţii formale, egalităţii în drepturi, în sensul ca titularul

puterii de reglementare să nu facă distincţii între cetăţeni după anumite tipuri de criterii prevăzute în

general de legea fundamentală.

20

Decizia nr.102/1995.

21

Decizia nr.35/1996.

22

Cauza Biserica Catolică de la Canee contra Greciei, hotărârea din 16 decembrie 1997.

23

,,Problema garantării şi ocrotirii proprietăţii, potrivit articolul 41 din Constituţie, se pune după reconstituirea sau

constituirea dreptului de proprietate” (Decizia nr.59/1995 a Curţii Constituţionale, publicată în Culegere de Decizii şi

Hotărâri pe anii 1995-1996, p. 102).

11

În sistemul românesc de drept, acest control al reglementării poate fi realizat în principal pe două

căi distincte. În primul rând, Constituţia interzice în mod expres discriminarea între cetăţeni după

anumite criterii exemplificate în articolul 4, alineatul 2: ,,România este patria comună şi indivizibilă a

tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de

sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”. De asemenea, articolul 16,

alineatul 1 stipulează: ,,Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fară

discriminări”. Pe baza acestor acte constituţionale cu caracter de principii, se poate realiza un control al

legiferării chiar de către particulari, prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate. Ori de câte ori un

individ consideră că i-au fost încălcate drepturile sau libertăţile fundamentale prin distincţii realizate la

nivelul legiferării, poate ridica excepţia de neconstituţionalitate în faţa instanţelor ordinare, care, la

rândul lor, vor sesiza instanţa de contencios constituţional pentru a se pronunţa asupra legii respective.

O altă posibilitate, mult mai puţin utilizată, cu toate că s-ar realiza potrivit unei proceduri mai

puţin laborioase, a fost creată de existenţa articolului 20 (2) din Constituţie şi de semnarea în 1994 de

către România a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în articolul 20 (2) se menţionează:

,,Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la

care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale”. Pe de altă parte, în

articolul 14, Convenţia de la Roma prevede că ,,Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de

prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare,

limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o

minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”. Aceste două texte presupun deci că în situaţia

în care o lege internă încalcă principiul egalităţii ea este în neconcordanţă cu Convenţia, care va avea

astfel prioritate şi se va aplica în mod direct, fiind încorporată în dreptul intern.

Pe această cale, instanţele ordinare au posibilitatea să realizeze un adevărat control de

convenţionalitate al întregii legislaţii, deci şi în cazul când legiuitorul face prin reglementare

discriminări după criterii interzise. Deşi mult mai practică decât excepţia de neconstituţionalitate pentru

protejarea libertăţilor fundamentale, această cale este deocamdată privită cu multă reticenţă în practica

instanţelor de judecată, care evită să se pronunţe prin aplicarea directă a Convenţiei. Totuşi, până la un

punct, această stare de lucruri este de înţeles, ea existând şi în alte state la momentul când acestea au

semnat Convenţia. Este însă necesar să se înfrângă această reticenţă şi să se înţeleagă, la nivelul fiecărui

grad de jurisdicţie, că aplicarea Convenţiei în mod direct nu face decât să contribuie la modernizarea

sistemului juridic românesc şi la creşterea rolului judecătorului în statul de drept24

.

1.9. Clasificarea libertăţilor fundamentale

1.9.1. Clasificarea libertăţilor fundamentale în funcţie de evoluţia lor istorică

Una dintre cele mai importante clasificări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, des

întâlnită în lucrările de specialitate, foloseşte drept criteriu evoluţia istorică a conţinutului lor, de la

dreptul liberal clasic şi până în prezent. Din această perspectivă, se poate vorbi de trei generaţii de

drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului25

.

Prima generaţie de drepturi, denumite drepturi civile şi politice, este rezultatul filosofiei

iluministe din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, al concepţiei liberale despre dreptul natural.

Existenţa unor drepturi inalienabile şi imprescriptibile ale omului este o concepţie care răzbate din toate

24

Sebastian Răduleţu, Libertăţi fundamentale, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,


25

Pentru dezvoltări cu privire la această clasificare, a se vedea: Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi

libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p. 39-49.

12

declaraţiile de drepturi ale acelei epoci. ,,Oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi”, se spune în primul

alineat al Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului de la 1789. Astfel, scopul oricărui stat trebuie să

fie apărarea acestor drepturi naturale, individul uman fiind aşezat în centrul sistemului politic. Primele

declaraţii de drepturi au apărut pe continentul american, culminând cu Declaraţia de Independenţă a

Statelor Unite ale Americii din 1776, unde, în alineatul al doilea, se menţionează: ,,Considerăm că

următoarele adevăruri sunt evidente prin ele însele: acela că toţi oamenii au fost creaţi egali, că ei au fost

înzestraţi de către Creator cu anumite drepturi inalienabile, printre care Viaţa, Libertatea şi Căutarea

Fericirii, că pentru a apăra aceste drepturi sunt instituite guvernăminte, a căror putere rezultă din

consimţământul celor guvernaţi, că ori de câte ori vreun guvern acţionează împotriva acestor ţeluri este

dreptul poporului să modifice sau să înlocuiască acel guvernământ şi să instituie altul”26

. Din declaraţiile

de drepturi ale vremii, rezultă că din prima generaţie de drepturi fac parte: dreptul la viaţă, dreptul la

libertate, dreptul la proprietate, libertatea industriei şi a comerţului, libertatea conştiinţei, a opiniei,

libertatea presei, etc. Toate drepturile proclamate în această perioadă istorică au o trăsătură comună: ele

au fost recunoscute şi nu create de puterea politică, statului revenindu-i obligaţia generală şi negativă de

a nu le aduce atingere şi de a le apăra împotriva oricăror posibile încălcări.

Cea de a doua generaţie de drepturi o reprezintă drepturile sociale, economice şi culturale.

Aceste drepturi au apărut spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când contestaţiile împotriva statului liberal,

venite mai ales din partea socialiştilor, au început să-şi facă simţite efectele. Rolul statului a început să

se schimbe mai ales după criza economică din 1929-1933, odată cu poltica ,,New Deal” a preşedintelui

american Roosevelt, când intervenţionismul puterii publice în viaţa economică s-a accentuat. Statul a

început să participe în mod direct la viaţa economică, asumându-şi multiple responsabilităţi sociale şi

devenind un fel de stat-providenţă. Această tendinţă s-a dezvoltat în special în Europa Occidentală după

Al Doilea Război Mondial, până în anii 70. În aceste condiţii, au apărut noi drepturi fundamentale,

precum dreptul la protecţie socială, dreptul la educaţie, dreptul la muncă, la sănătate etc. Aceste drepturi

se deosebesc în mod radical de cele din prima generaţie, deoarece ele nu presupun din partea statului o

abstenţiune, ci dimpotrivă, o prestaţie pozitivă; statul are astfel o obligaţie corelativă de ,,a da” sau de ,,a

face”. Drepturile din a doua generaţie sunt drepturi-creanţă împotriva statului. Cele mai multe dintre ele

nu îndeplinesc condiţiile pentru a fi considerate libertăţi fundamentale, în sensul de puteri de

autodeterminare, aşa cum am precizat mai sus, ci sunt simple drepturi subiective. De remarcat este faptul

că o parte a drepturilor din cea de-a doua generaţie tind să intre în conflict cu cele din prima generaţie.

,,Statul providenţă, rezultat din această extindere, tinde să reducă din ce în ce mai mult autonomia

societăţii civile şi a indivizilor. Drepturile omului şi libertăţile publice din a doua generaţie, care cer

trecerea către acest stat-providenţă, duc la slăbirea libertăţilor clasice. Nu este vorba neapărat de

reducerea formală a drepturilor din prima generaţie, dar statul este din ce în ce mai greu de contracarat,

pentru că el este din ce în ce mai puternic”27

. Concretizarea acestor drepturi este mult mai dificilă,

întrucât ele presupun un efort economic din partea statului Din această perspectivă, protecţia juridică de

care se bucură este în general mai redusă decât cea a drepturilor din prima generaţie.

A treia generaţie de drepturi, apărută în perioada contemporană, a generat controverse la nivelul

doctrinei28

cu privire la existenţa lor din punct de vedere juridic. Din această categorie fac parte dreptul

la pace, dreptul la un mediu sănătos, dreptul la dezvoltare, drepturile apărute ca o reacţie la dezvoltarea

medicinei, în special a geneticii etc. Caracterul fundamental al acestor drepturi este foarte contestat, în

26

The Declaration of Independence, Webster’s Encyclopedic Unabridged Dictionary of the English Language, Gramercy

Books, New York, 1994, p. 1700.

27

Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p. 47.

28

Jean Rivero, Vers de nouveaux droits de l’homme, Revue des sciences culturales et politiques, nr. 4/1982, p. 673-686.

13

principal datorită specificului lor heteroclit şi nedeterminării precise a titularului (individul sau

colectivitatea?).

Această clasificare este susceptibilă însă de numeroase critici de fond şi de formă. Pe de o parte,

prima generaţie nu este formată numai din drepturi propriu-zis civile sau politice, ci şi din drepturi cu un

caracter economic accentuat, cum ar fi dreptul de proprietate, libertatea comerţului, libera antrepriză. Pe

de altă parte, a doua generaţie de drepturi nu cuprinde numai drepturi economice sau sociale. Dreptul la

azil sau libertatea sindicală pot fi încadrate mai degrabă în rândul drepturilor civile şi politice decât în

cel al drepturilor economice şi sociale. În ceea ce priveşte drepturile din ultima generaţie, care au un

caracter mai concret, cum ar fi dreptul la informaţie, la o analiză atentă, putem observa că nu reprezintă

altceva decât un aspect particular al libertăţii de exprimare din prima generaţie şi nu un drept nou. La fel,

drepturile conturate ca reacţie la progresul medicinei, pot fi considerate ca simple corolare ale

principiului demnităţii umane. Cu toate acestea, pentru că oferă o perspectivă a apariţiei şi dezvoltării

istorice a drepturilor fundamentale, considerăm că, cel puţin din punct de vedere pedagogic, această

clasificare prezintă o anumită utilitate. De asemenea, deşi ea se referă la drepturile omului în general, nu

numai la libertăţile fundamentale, este utilă şi din perspectiva cursului de faţă, întrucât este menită să

sublinieze mai bine locul libertăţilor fundamentale în cadrul domeniului mai extins al drepturilor omului.

1.9.2. Clasificarea libertăţilor fundamentale în funcţie de domeniul lor de aplicare

Potrivit domeniului lor de aplicare29

, putem vorbi de câteva clase fundamentale de libertăţi:

siguranţa sau libertatea individuală, libertatea vieţii private, libertăţile persoanei fizice, libertăţile

intelectuale sau de gândire şi libertăţile sociale şi economice.

Siguranţa persoanei sau libertatea individuală este esenţială şi pentru exercitarea celorlalte

libertăţi, ea asigurând cetăţenilor certitudinea că nu vor fi supuşi de către puterea publică la măsuri

privative de libertate arbitrare. Este vorba în acest caz de libertatea materială, ce poate fi afectată de

măsuri preventive precum reţinerea sau arestarea preventivă, de pedeapsa cu închisoarea sau de

internarea forţată într-un spital de boli nervoase.

Potrivit acestei clasificări, o a doua categorie de libertăţi o reprezintă cele care privesc viaţa

privată a persoanei. Asigurarea unei sfere private a individului, în care acesta să dispună de puterea de

autodeterminare, fară niciun fel de constrângere externă, este esenţială pentru libertatea sa. Protecţia

acestei sfere private presupune respectarea anumitor libertăţi: inviolabilitatea domiciliului, secretul

corespondenţei şi al convorbirilor telefonice, secretul profesional impus celor care au acces direct la

viaţa privată a individului prin funcţia pe care o deţin.

A treia categorie de libertăţi este alcătuită din libertăţile privitoare la persoana fizică. Această

categorie cuprinde libertăţi diverse, precum libera circulaţie, atât în interiorul statului cât şi în

străinătate, sejurul, reglementarea strictă a acţiunilor poliţiei circulaţiei. Totodată, libertăţi privitoare la

persoana fizică sunt şi dreptul la respectul integrităţii fizice a persoanei.

O altă categorie de libertăţi cuprinde libertăţile intelectuale, unele fiind individuale, altele

asociative. În această categorie sunt incluse libertatea de opinie, adică libertatea individului de a-şi

forma în mod independent o opinie proprie în diverse domenii; libertatea de conştiinţă, atunci când

libertatea de opinie se manifestă în domeniul religios; libertatea cultelor. De asemenea, libertatea

gândirii presupune şi libertatea de exprimare a gândirii prin diverse mijloace de informare: presă, creaţii

artistice, spectacole, televiziune etc. Totodată, această categorie cuprinde şi anumite libertăţi colective,

adică libertăţi care nu pot fi exercitate decât prin participarea mai multor persoane: libera asociere,

libertatea întâlnirilor.

29

Pentru dezvoltări cu privire la această clasificare, a se vedea: Jean Rivero, Les libertés publiques, Editura Thémis, Paris,

1997, p. 27 şi urm.

14

Ultima categorie de libertăţi care corespunde acestei clasificări o constituie libertăţile economice

şi sociale. Aceste libertăţi sunt în strânsă legătură cu activitatea economică, iar în cadrul lor putem

distinge două categorii: pe de o parte, libertăţile de inspiraţie liberală clasică, precum proprietatea,

libertatea comerţului şi a industriei, libertatea contractuală, libertatea de a munci, iar pe de altă parte,

libertăţile rezultate ca urmare a internaţionalismului socialist de la începutul secolului XX: libertatea

sindicală, dreptul la grevă etc.

1.9.3. Clasificarea libertăţilor fundamentale în funcţie de modul lor de exercitare

În funcţie de modul de exercitare, libertăţile fundamentale se împart în libertăţi individuale şi

libertăţi colective.

Libertăţile individuale sunt cele pe care omul le exercită singur, participarea altor persoane

nefiind absolut necesară. Sunt considerate libertăţi individuale, în această accepţiune a termenului,

siguranţa persoanei, libertatea vieţii private, componentele a ceea ce se numeşte acum în doctrina

occidentală biodreptul, libera circulaţie, aşa-numitele libertăţi intelectuale (libertatea de opinie, de

expresie, de conştiinţă) şi principalele libertăţi economice (dreptul de proprietate, libertatea comerţului şi

a industriei, libera antrepriză, libertatea de a munci).

Libertăţile colective sunt cele care nu pot fi exercitate decât de mai multe persoane împreună. În

această categorie intră trei libertăţi clasice, proclamate în mod solemn încă de la sfârşitul secolului al

XVIII-lea, şi care pot fi regăsite în toate tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului, precum şi

în majoritatea constituţiilor ţărilor democratice: libertatea de asociere, libertatea de întrunire şi libertatea

de manifestare.

Trebuie precizat însă că sensul sintagmei de ,,libertate individuală”, folosit în cadrul acestei

clasificări, este unul mai restrâns decât sensul său obişnuit30

. Astfel, libertăţi individuale în acest sens

strict sunt numai cele pe care omul le poate exercita singur, aşa cum am precizat mai sus. În sensul

obişnuit al termenului, prin libertăţi individuale se înţeleg toate libertăţile fundamentale, chiar şi cele

colective. În fond, fie că exercită libertăţile respective singur sau împreună cu alte persoane, ca fiinţă

autonomă din punct de vedere juridic, individul deţine în ultimă instanţă puterea de autodeterminare,

decizia de a acţiona într-un sens sau altul (de a se asocia sau nu, spre exemplu).

1.9.4. Importanţa clasificării libertăţilor fundamentale

Clasificarea libertăţilor fundamentale prezintă o anumită utilitate pedagogică, în sensul că ajută

la clarificarea şi prezentarea materiei, însă aceste grupări ale libertăţilor în diferite categorii nu prezintă

decât o valoare relativă. Unele libertăţi, datorită complexităţii lor, cu greu pot fi încadrate într-o singură

categorie. Astfel, libertatea presei este considerată de obicei ca făcând parte din rândul libertăţilor

intelectuale. Cu toate acestea, pe lângă libertatea de exprimare, ea presupune libertatea de a crea o

publicaţie prin intermediul unei societăţi comerciale, cu alte cuvinte libertatea de a întreprinde.

Realizarea unei întreprinderi de presă constituie astfel un element esenţial al libertăţii presei ca libertate

intelectuală. Libertatea de asociere este considerată de obicei, aşa cum am văzut, o libertate colectivă, ce

ţine de existenţa omului în societate. Ea stă însă la baza libertăţii sindicale, care este în principal o

libertate economică, pentru că serveşte la apărarea unor interese economice.

Un alt exemplu în acest sens îl constituie dreptul de proprietate. Aşa cum am menţionat, dreptul

de proprietate este considerat, în general, ca făcând parte din categoria drepturilor şi libertăţilor

economice şi sociale. Evident că el are un conţinut economic; însă trebuie precizat faptul că această

categorie de drepturi şi libertăţi nu este una omogenă, ea cuprinzând: dreptul de proprietate, libertatea

comerţului şi industriei, dreptul la grevă, libertatea sindicală, libertatea de a munci etc. În cadrul acestui

30


15

grup eterogen de drepturi şi libertăţi, putem distinge cel puţin două categorii: libertăţile de inspiraţie

clasică (proprietatea, libertatea comerţului, libertatea de a munci) şi libertăţile apărute ca urmare a

mişcării sindicale şi a intervenţiei statului în economie, aşa-numitele drepturi din a doua generaţie

(libertatea sindicală, dreptul la grevă etc). Observăm că numai primele sunt libertăţi fundamentale în

sensul definiţiei pe care am dat-o mai sus, adică reprezintă puteri de autodeterminare individuală. Din

această perspectivă, proprietatea este un drept care aparţine primei generaţii, având în comun cu unele

drepturi din generaţia a doua doar caracterul economic. Ea este însă esenţialmente o libertate

individuală; nu presupune niciun fel de prestaţie pozitivă din partea statului, titularul ei bucurându-se de

deplina libertate de alegere. O dovadă că această libertate aparţine din punct de vedere formal primei

generaţii - libertăţilor civile şi politice - o constituie faptul că ea este protejată de Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului, în timp ce celelalte drepturi, considerate în general ca având caracter economic şi

social, nu sunt prevăzute în Convenţie, ci în Carta Socială Europeană.

Această întrepătrundere a libertăţilor fundamentale, această imposibilitate de clasificare absolută

a lor într-o categorie sau alta se explică prin cel puţin două motive. În primul rând, aşa cum am arătat,

aceste libertăţi fundamentale au la bază o singură libertate umană. Vorbim de o pluralitate a libertăţilor,

pentru că aceeaşi libertate se aplică în domenii diferite, fiecare astfel de aplicaţie dobândind anumite

particularităţi. Însă caracterele generale ale libertăţii individuale, ca putere de autodeterminare, se

păstrează în fiecare caz în parte. Acest lucru asigură unitatea şi coerenţa sistemului de libertăţi

fundamentale. În al doilea rând, ca un corolar al ideii anterioare, libertăţile fundamentale sunt

interdependente. Libertăţile intelectuale, precum libertatea de opinie, libertatea de expresie sau de

asociere, ar fi vorbe în vânt fară garantarea siguranţei personale împotriva privărilor arbitrare de

libertate. În acelaşi sens, o persoană dependentă din punct de vedere economic de stat, cu greu ar putea

să-şi susţină până la capăt propriile opinii dacă acestea sunt contrare punctului de vedere social. Numai o

minimă independenţă economică, generată în primul rând de proprietatea privată, poate constitui baza

unui veritabil pluralism la nivel social.

1.10. Deosebirile dintre libertăţile fundamentale şi drepturile subiective Chiar dacă aceste două concepte se află într-o relaţie de interdependenţă, drepturile şi libertăţile

fundamentale nu trebuie confundate cu drepturile subiective. În timp ce dreptul subiectiv a fost definit ca

posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ - o persoană fizică sau juridică - în virtutea

căreia acesta poate, în limitele dreptului şi ale moralei, să aibă o anumită conduită sau să pretindă o

conduită corespunzătoare de la subiectul pasiv, şi să ceară concursul forţei coercitive a statului în caz de

nevoie31

, libertatea fundamentală se referă la posibilitatea de autodeterminare a fiinţei umane,

recunoscută de către puterea statală. Libertăţile fundamentale sunt libertăţi care prezintă un caracter

abstract. Ele sunt acordate în mod generic şi egal tuturor, fără a avea un titular bine definit şi constând

doar într-o posibilitate, element ce presupune probabilitatea şi nu certitudinea de a avea drepturi asupra

unui bun. Per a contrario, drepturile subiective se bucură de elementul concreteţii, atât în ceea ce

priveşte obiectul lor - o valoare determintă - cât şi din punct de vedere al subiectului de drept îndrituit

să-şi exercite puterea asupra valorii care constituie obiectul. Dacă dreptul subiectiv este o facultate

concedată de ordinea juridică, dreptul fundamental este doar o facultate relevată şi protejată de aceasta.

Libertatea precede dreptul subiectiv şi constituie o prerogativă necondiţionată şi nedeterminată ca

finalitate32

.

31

Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectul dreptului civil, Editura Şansa, Bucureşti, 1998,

p. 82.

32

B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Introduction au droit, Editions Litec, 2000, p. 358-359.

16

O primă deosebire între libertăţile fundamentale şi drepturile subiective apare la nivelul

raporturilor juridice. În cadrul dreptului subiectiv, raportul juridic se stabileşte între titularul dreptului şi

ceilalţi subiecţi de drept care au obligaţia de a respecta acest drept. Raportarea juridică la ceilalţi se face

în considerarea valorii ce formează obiectul dreptului subiectiv, fară de care nu ar fi de înţeles raportarea

persoanelor una la alta. Subiectul pasiv este reprezentat de acele persoane care au fie obligaţia generală

şi negativă de a nu aduce atingere dreptului subiectiv respectiv, cum este cazul drepturilor reale, fie

obligaţia corelativă de a da, a face sau a nu face ceva, ca în cazul drepturilor de creanţă33

. În toate

cazurile însă, subiectul pasiv îl constituie fie particularii, fie statul, dar nu în calitatea sa de putere

publică, ci pe picior de egalitate cu ceilalţi titulari ai drepturilor subiective civile.

Libertăţile fundamentale, aşa cum am precizat, se stabilesc în raport cu statul, fiind acele puteri

de autodeterminare recunoscute de puterea publică. În această situaţie, obligaţia care îi revine statului

este una de abţinere, o obligaţie generală şi negativă de a nu aduce atingere libertăţii individuale

respective. Statul este privit în acest caz numai ca putere publică, titulară a puterii de reglementare; el nu

este privit ca un particular, aşa cum se întâmplă în cazul drepturilor subiective civile. Numai în

exercitarea atribuţiilor sale reglementative statul recunoaşte existenţa libertăţilor şi le transformă din

libertăţi naturale în libertăţi fundamentale, fiind totodată obligat să le respecte. Spre deosebire de

drepturile subiective, libertatea fundamentală este o libertate acordată tuturor, o libertate juridică

universală. Aşa cum am menţionat mai sus, ea face parte din dreptul obiectiv. Ea este abstractă, formală.

Spre exemplu, libertatea de a avea proprietate nu asigură un drept asupra unui anumit bun, ci doar oferă

posibilitatea abstractă de a avea drepturi individuale asupra bunurilor existente în circuitul civil34

.

Făcând parte din dreptul obiectiv, statul este obligat să apere libertăţile publice. Din această perspectivă,

statul nu poate fi titular decât de drepturi subiective, nu şi de libertăţi fundamentale, acestea aparţinând

în exclusivitate particularilor; puterea publică nu dispune de libertăţi publice, acesta fiind atributul

exclusiv al particularilor.

De asemenea, din punct de vedere al obiectului lor, libertăţile fundamentale diferă de drepturile

subiective. Obiectul dreptului subiectiv îl reprezintă bunul la care acesta se referă. De exemplu, obiectul

dreptului de proprietate este bunul asupra căruia titularul îşi exercită prerogativele proprietăţii. Astfel

dreptul, subiectiv are întotdeauna un obiect concret, determinat, un bun în sensul de valoare socială. Per

a contrario, libertatea fundamentală are un obiect cu totul diferit de cel al dreptului subiectiv. Acest

obiect nu este atât de bine determinat, atât de concret precum este obiectul dreptului subiectiv. Dacă

obiectul dreptului de proprietate îl constituie un bun, libertatea fundamentală respectivă se referă la

faptul că fiecare cetătean este liber să aibă proprietate. Astfel, drepturi subiective sau anumite drepturi

subiective pot avea toţi cetăţenii unui stat, dar aceasta nu înseamnă că toţi au efectiv aceste drepturi. În

schimb, toţi se bucură de existenţa libertăţilor fundamentale. Dacă nu toţi sunt titulari de drepturi

subiective, toţi au însă libertăţi individuale.

O altă deosebire substanţială între drepturile subiective şi libertăţile fundamentale este tipul de

protecţie juridică de care beneficiază fiecare dintre aceste categorii în parte. Dreptul subiectiv este un

drept care aparţine esenţialmente dreptului pozitiv şi care nu poate exista fără protecţia juridică realizată

prin intermediul acţiunii în justiţie, adică prin ,,ansamblul mijloacelor procesuale prin care, în cadrul

procesului civil, se asigură protecţia dreptului subiectiv civil - prin recunoaşterea sau realizarea lui, în

33

Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p.

290.

34

Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p. 25

17

cazul în care este încălcat sau contestat - ori al unor situaţii juridice ocrotite de lege”35

. Protecţia se

realizează împotriva tuturor celor care îi aduc atingere.

Libertăţile publice presupun un mod distinct de protecţie. Aşa cum am menţionat, ele fac parte

din dreptul obiectiv, întrucât implică posibilitatea abstractă de a avea drepturi cu privire la un bun.

Făcând parte din dreptul obiectiv, problema protecţiei lor nu se pune atât la nivelul aplicării legii, cât la

nivelul formării ei. Protecţia se realizează astfel prin controlul procesului de reglementare, în sensul de a

nu se încălca aceste libertăţi acordate tuturor cetăţenilor. Cu alte cuvinte, ceea ce trebuie avut în vedere

din această perspectivă este asigurarea egalităţii formale, egalităţii în drepturi, în sensul ca titularul

puterii de reglementare să nu facă distincţii între cetăţeni după anumite tipuri de criterii prevăzute în

general de legea fundamentală.

CAPITOLUL II

REGIMUL JURIDIC CONSTITUŢIONAL AL DREPTURILOR ŞI LIBERTǍŢILOR

FUNDAMENTALE

2.1. Consideraţii generale

Titlul II din Constituţia României, intitulat ,,Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale”,

constituie unul dintre domeniile cele mai importante ale reglementărilor constituţionale. El cuprinde nu

numai o enumerare clară şi corespunzătoare a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, ci

enunţă în acelaşi timp garanţii de natură să asigure respectarea fermă a acestora36

. Elaborarea textelor

constituţionale a avut în primul rând în vedere convenţiile internaţionale privind drepturile omului:

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cele două Pacte internaţionale ale drepturilor omului.

Titlul II cuprinde patru capitole: Capitolul I - Dispoziţii comune, Capitolul II - Drepturile şi

libertăţile fundamentale, Capitolul III - Îndatoririle fundamentale, Capitolul IV - Avocatul Poporului.

Sub titulatura ,,Dispoziţii comune” sunt enunţate o serie de reglementări cu caracter general,

considerate indispensabile pentru înţelegerea întregii problematici a drepturilor, libertăţilor şi

îndatoririlor fundamentale. Încă de la început este enunţată ideea universalităţii, în sensul că toţi

cetăţenii ţării beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin legi, asumându-şi

totodată şi obligaţiile corespunzătoare37

. Ideea de universalitate se coroborează cu principiul egalităţii în

drepturi, care statorniceşte egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi discriminări.

Constituţia României stabileşte prin articolul 16 alin. (3) că funcţiile şi demnităţile publice, civile

sau militare, pot fi ocupate de persoane care au numai cetăţenie română şi domiciliul în ţară. Această

regulă este aplicabilă nu numai pentru domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, ci şi pentru

autorităţile publice38

.

O prevedere deosebit de importantă se referă la tratatele internaţionale privind drepturile omului.

Sediul materiei se găseşte în articolul 20 din Constituţie. Prin acest articol, este consacrată în mod expres

teza supremaţiei dreptului internaţional faţă de dreptul intern, potrivit căreia dispoziţiile constituţionale

35

Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Teoria generală, Editura Naţional, Bucureşti,

1996, p. 250.

36

Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p. 151.

37

Ibidem, p. 152.

38

Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti, 1997, p. 197.

18

trebuie să fie interpretate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu Pactele şi cu

celelalte tratate la care România este parte.

O ultimă menţiune cu privire la dispoziţiile comune ale titlului II priveşte principiul

neretroactivităţii legilor. Acest principiu a fost consacrat sub forma unei reguli cu caracter general, în

articolul 15 alin. (2): ,,Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale

mai favorabile”. Principiul neretroactivităţii legii este expres formulat în Codul Civil, care prevede că

legea poate dispune numai pentru viitor, fără a avea putere retroactivă, precum şi în Codul Penal, care

prevede în articolul 1 alin. (2) că ,,nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era

prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită”. În materie penală, se aplică principiul mitior lex.

Cu alte cuvinte, în cazul în care o persoană a comis o infracţiune şi, mai târziu, în timpul urmăririi sau

judecării sale, este promulgată o lege nouă, mai favorabilă infractorului, va fi aplicabilă această lege.

Retroactivitatea legii penale este o excepţie care constă în faptul că, în unele împrejurări, anumite legi

penale îşi extind efectele în trecut, dincolo de momentul intrării lor în vigoare. Această excepţie

intervine de exemplu în cazul legii penale de dezincriminare, în conţinutul căreia se prevede că o

anumită faptă sau anumite fapte care nu mai constituie infracţiuni, sunt scoase în afara ilicitului penal.

Consacrarea constituţională expresă a neretroactivităţii legii trădează o opţiune individualistă a

constituantului român, această regulă fundamentală având drept scop principal protejarea subiectelor de

drept împotriva legii. Acest principiu cu valoare constituţională se impune în primul rând legiuitorului,

căruia îi este interzis să adopte legi cu caracter retroactiv, sub sancţiunea declarării neconstituţionalităţii

lor de către Curtea Constituţională, în baza articolului 15, dar se impune şi judecătorului, care nu va

putea face aplicarea unei legi cu un asemenea caracter într-un litigiu dedus judecăţii sale.

Acest principiu este consacrat şi la nivel european, prin articolul 7 din Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului (intitulat ,,Nicio pedeapsă fără lege”), care stipulează că ,,nimeni nu poate fi

condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune

potrivit dreptului naţional sau internaţional” şi că ,,nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea

aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii”.

2.2. Categorii de drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor prevăzute în Constituţia

României

Capitolul 2 din Titlul II al Constituţiei se ocupă de enunţarea propriu-zisă a drepturilor şi

libertăţilor fundamentale, pe parcursul a 28 de articole.

În ceea ce priveşte drepturile civile şi politice, constituantul român a consacrat dreptul la viaţă şi

la integritate fizică şi psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, libera circulaţie, dreptul la viaţă

privată, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei, libertatea conştiinţei, libertatea de

exprimare, dreptul la informaţie, dreptul la învăţătură, dreptul la vot, dreptul de a fi ales, libertatea

întrunirilor, dreptul de asociere, interzicerea muncii forţate, dreptul de petiţionare.

În categoria drepturilor economice şi sociale pot fi încadrate dreptul la muncă şi la protecţie

socială, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la grevă, protecţia proprietăţii private, dreptul la moştenire,

protecţia copiilor şi a tinerilor, protecţia persoanelor cu handicap.

În legătură cu drepturile din această categorie, dorim să atragem atenţia asupra unor elemente de

noutate pe care le oferă actuala Constituţie. Astfel, în ceea ce priveşte libertatea individuală, trebuie

remarcate prevederile deosebit de importante ale articolului 23. Textul constituţional prevede o serie de

condiţii şi de modalităţi în care se pot aduce limitări libertăţii individuale, stipulând că măsura arestării

preventivă se poate dispune numai de către judecător şi numai în cursul procesului penal, pe o durată de

cel mult 30 de zile. Remarcăm şi prevederile potrivit cărora celui reţinut trebuie să i se aducă de îndată

19

la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau arestării, precum şi cele care garantează

dreptul persoanei arestate preventiv de a solicita punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar

sau pe cauţiune. De asemenea, demnă de remarcat este valoarea pe care legiuitorul constituţional a

atribuit-o prezumţiei de nevinovăţie, potrivit căreia, până la rămânerea definitivă a unei hotărâri

judecătoreşti de condamnare, orice persoană trebuie să fie considerată nevinovată.

Toate aceste măsuri sunt de natură a garanta drepturile individuale ale cetăţenilor împotriva

oricărui abuz şi să confere ideii statului de drept o dimensiune cât se poate de reală şi concretă. Noţiunea

de ,,stat de drept” presupune, în accepţiunea sa universală, existenţa în prealabil a unei stabilităţi

politice, guvernate de principiul separaţiei puterilor în stat39

.

În legătură cu reglementarea drepturilor civile, trebuie remarcată valoarea prevederilor privind

libera circulaţie în ţară şi în străinătate. Această măsură reprezintă o cucerire a Revoluţiei din decembrie

1989, având în vedere faptul că în trecut dreptul la liberă circulaţie fusese supus unor restricţii drastice40

.

Elemente de noutate aduce şi articolul 26, referitor la viaţa intimă, familială şi privată. Dreptul la

ocrotirea vieţii intime, familiale şi private are un conţinut complex. El este un aspect al respectării

personalităţii omului, proclamată ca valoare supremă prin articolul 1 din Constituţie. Remarcabile sunt şi

prevederile articolului 31, care se referă la dreptul la informaţie, concretizat în primul rând în dreptul

unei persoane de a avea acces la orice informaţie de interes public. Potrivit competenţelor ce le revin,

autorităţile publice sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi

asupra problemelor de interes general. Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de

protecţie a tinerilor sau securitatea naţională. Mijloacele de informare în masă, publice sau private,

trebuie să asigure informarea corectă a opiniei publice.

În legătură cu dreptul la învăţătură, trebuie subliniată valoarea dispoziţiilor articolului 32 alin.

(5), care stipulează că ,,învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi

confesionale, în condiţiile legii”. Alin. (6) al aceluiaşi articol garantează autonomia universitară.

În ceea ce priveşte drepturile economice şi sociale trebuie amintit că, în noile condiţii socio-

economice, rolul statului în economie s-a restrâns41

. Statul român nu mai poate să garanteze dreptul la

muncă în condiţiile desprinderii de regimul centralizat. În schimb, el va trebui să ia măsuri de protecţie,

să instituie un salariu minim în economie, să vegheze la respectare strictă a legilor de către toţi factorii

economici. Constituţia garantează dreptul la grevă în articolul 43.

Importante prevederi constituţionale reglementează protecţia proprietăţii private, care este

,,garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. ,,Nimeni nu poate fi expropriat decât

pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii. Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte

măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri, pe baza apartenenţei sociale, etnice,

religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. Averea dobândită licit nu poate fi

confiscată. Caracterul licit al dobândirii averii se prezumă”.

Articolul 53 din Constituţie se referă la posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi sau

libertăţi. O astfel de limitare nu poate fi efectuată decât prin lege, în situaţii deosebite, cum ar fi apărarea

siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, prevenirea consecinţelor unei calamităţi

naturale, etc. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică şi

proporţională cu situaţia care a determinat-o, trebuind să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a

se aduce atingere însăşi existenţei dreptului sau libertăţii respective.

39

Gh. Alecu, B. Ghiţulescu, Introducere în dreptul comparat, Ed. Europolis, Constanţa, 2007, p. 277.

40

Victor Duculescu, op. cit., p. 160.

41

Ibidem, p. 162.

20

2.3. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

Capitolul 3 din Titlul II al Constituţiei a consacrat îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.

Acestea sunt fidelitatea faţă de ţară, dreptul şi obligaţia de a apăra ţara, contribuţia prin impozite şi

taxe la cheltuielile publice.

Corelativ cu drepturile şi libertăţile fundamentale, cetăţenii au şi anumite îndatoriri

fundamentale. Îndatoririle fundamentale mobilizează oamenii la realizarea scopurilor societăţii,

constituind, în acelaşi timp, garanţia că drepturile fundamentale pot fi realizate efectiv. Îndatoririle

fundamentale sunt esenţiale pentru stat, în aceeaşi măsură în care drepturile şi libertăţile sunt esenţiale

pentru cetăţeni. Statul ar fi redus la o abstracţie, la o formă fără fond, dacă nu i se oferă instrumentele

necesare pentru conservarea şi dezvoltarea sa. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor sunt acele

obligaţii, considerate esenţiale de către popor pentru realizarea intereselor generale, înscrise în

Constituţie şi îndeplinite fie din convingere, fie prin forţa de constrângere a statului.

Conform Constituţiei, o primă îndatorire fundamentală a cetăţenilor o constituie fidelitatea faţă

de ţară, consacrată de articolul 54, care prevede: ,,Fidelitatea faţă de ţară este sacră. Cetăţenii cărora le

sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce

le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege”. Fidelitatea faţă de ţară reprezintă mai

mult decât o îndatorire pur juridică, ea având şi un profund caracter moral, acela al devotamentului faţă

de ţară, dar şi politic, al subordonării diferitelor opţiuni politice ale cetăţenilor faţă de interesul naţional.

În mod deosebit, fidelitatea faţă de ţară priveşte pe acei cetăţeni cărora le sunt încredinţate funcţii

publice, precum şi pe militari, aceasta deoarece, într-un mod sau altul, funcţia îndeplinită presupune

drepturi şi obligaţii în regim de putere, care la nevoie se aduc la îndeplinire prin forţa de constrângere a

statului.

Apărarea ţării, reglementată de articolul 55 din Constituţie, este o altă îndatorire fundamentală a

cetăţenilor. Potrivit acestui articol: ,,(1) Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România”, ,,(2)

Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege organică”, ,,(3) Cetăţenii vor fi

încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile

legii organice”.

Îndeplinirea serviciului militar reprezintă o obligaţie având în vedere statutul constituţional al

armatei, aşa cum este el definit de articolul 117 alin. (1) din Constituţie. Acest statut este unul imperativ,

deoarece priveşte subordonarea armatei exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a

independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale.

Asigurarea realizării sale, prin prestarea serviciului militar, nu poate fi decât obligatorie. Bineînţeles că

această obligativitate nu-i poate privi pe cei care, din raţiuni obiective, nu pot presta serviciul militar.

O altă îndatorire fundamentală o constituie plata contribuţiilor financiare. Articolul 56 stipulează

următoarele: ,,Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice.

Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. Orice alte prestaţii sunt

interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale”.

Cheltuielile publice interesează atât comunitatea naţională în întregul său, atunci când se referă la

cheltuielile statului, cât şi comunităţile teritoriale, dacă se referă la cheltuielile administraţiei publice

locale. De aceea, contribuţia cetăţeanului la suportarea acestor cheltuieli reprezintă o obligaţie

constituţională.

Prevăzând această obligaţie, Constituţia a stabilit şi limitele sale, acestea reprezentând garanţii

constituţionale ale averii cetăţenilor. Aceste limite sunt următoarele:

- contribuţia cetăţenilor la cheltuielile publice poate consta numai din plata impozitelor şi a

taxelor, iar acestea se pot stabili doar prin lege sau în condiţiile legii, orice alte prestaţii sunt interzise, în

afara celor stabilite în condiţii excepţionale, prin lege;

21

- sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale, adică să fie

subordonat unui principiu de echitate, pentru a nu deforma egalitatea de şanse, ceea ce exclude orice

privilegiu ori discriminare, precum şi unui principiu de justiţie socială, ceea ce corespunde caracterului

social al statului, ţinând seama de necesitatea de protecţie a păturilor sociale dezavantajate.

Referindu-se nemijlocit la cetăţeni, textul constituţional are în vedere şi subiecte colective de

drept: societăţi comerciale, regii autonome, alte persoane juridice.

Articolul 57 din Constituţie precizează că cetăţenii români şi străinii trebuie să-şi exercite

drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.

Consacrând acest articol, Constituţia României a stabilit două principii ale regimului juridic al exercitării

drepturilor şi libertăţilor fundamentale: buna credinţă şi respectul drepturilor altuia. Exercitarea cu bună-

credinţă a drepturilor este opusă atât abuzului de drept cât şi fraudei la lege. Abuzul de drept vizează, de

fapt, exerciţiul unui anumit drept într-o formă aparent legală, dar care aduce, prin modul în care este

exercitat, prejudicii drepturilor şi intereselor legitime ale altor cetăţeni sau interesului general. Frauda la

lege reprezintă eludarea intenţionată a dispoziţiei unei norme juridice, de obicei prohibitivă, prin

folosirea dispoziţiei unei alte norme juridice, situaţie în care subiectul de drept înfăptuieşte un act nu

pentru a obţine efectele fireşti, ci cu intenţia de a obţine pe cale indirectă efecte interzise de o altă normă

juridică, ori a face inaplicabile efectele unei norme imperative, prin folosirea unei alte norme juridice cu

caracter imperativ.

2.4. Avocatul Poporului

Capitolul IV al Titlului II din Constituţia României reglementează instituţia Avocatului

Poporului (art. 58-60).

Avocatul Poporului reprezintă o instituţie nouă în sistemul creat după 1989, cu un rol aparte în

promovarea respectării drepturilor şi libertăţilor omului, după modelul ombudsman-ului din ţările

scandinave, mediatorului din Franţa, apărătorului poporului din Spania. Scopul pentru care a fost

înfiinţată această instituţie este acela de a exercita un control asupra actelor emise de către legiuitor sau

de către administraţia de stat.

În urma controlului efectuat, Avocatul Poporului face nişte recomandări în legătură cu abuzurile

constatate, pe care le trimite organelor care se fac vinovate de abuzurile respective. Aceste organe sunt

obligate să răspundă la recomandările făcute în termen de 30 de zile, iar în cazul în care refuză să se

conformeze pot fi sesizate organele lor ierarhic superioare, respectiv Guvernul sau chiar Parlamentul.

Potrivit Legii nr. 35/1997, republicată pe 15 aprilie 2014, numirea Avocatului Poporului se face

de către Camera Deputaţilor şi Senat, iar mandatul său este de 5 ani, putând fi reînnoit o singură dată.

Avocatul Poporului este ajutat de 2 adjuncţi şi de personalul de specialitate, care se află sub directa sa

conducere şi îndrumare. Potrivit art. 58 alin. (2) din Constituţia României, ,,Avocatul Poporului şi

adjuncţii săi nu pot îndeplini nicio altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din

învăţământul superior”.

Sesizarea Avocatului Poporului se poate face din oficiu sau la cererea persoanelor care sunt

lezate în drepturile sau libertăţile lor fundamentale. Sesizarea se poate face atât de către cetăţenii români,

cât şi de către cetăţenii străini sau de către apatrizi.

Competenţa materială a Avocatului Poporului se referă la toate cauzele care au ca obiect

încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Excepţie de la această regulă face cazul în

care sunt implicate Parlamentul, Preşedintele şi Justiţia.

Revocarea din funcţie a Avocatului Poporului, ca urmare a încălcării Constituţiei şi a legilor, se

face de către Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi

22

senatorilor prezenţi, la propunerea birourilor permanente ale celor două Camere ale Parlamentului, pe

baza raportului comun al comisiilor juridice ale celor două Camere ale Parlamentului.

În exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul Poporului are dreptul să ceară sprijinul autorităţilor

publice, iar acestea sunt obligate să i-l acorde. Trebuie remarcat faptul că Avocatul Poporului nu are la

dispoziţie un drept de iniţiativă legislativă. Pentru a modifica o lege, el trebuie să recurgă la factorii

competenţi să declanşeze procedura legislativă. Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu răspund juridic

pentru opiniile exprimate sau pentru actele pe care le îndeplinesc în exercitarea atribuţiilor prevăzute de

lege. Pe durata exercitării mandatului, Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu pot fi reţinuţi,

percheziţionaţi, arestaţi sau trimişi în judecată penală sau contravenţională, fără încuviinţarea Senatului.

În cazul infracţiunilor flagrante intenţionate, Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe Preşedintele

Senatului asupra reţinerii sau arestării Avocatului Poporului, Senatul putând încuviinţa arestarea sau

trimiterea sa în judecată, cu votul majorităţii senatorilor.

Printre obligaţiile Avocatului Poporului se numără şi aceea de a prezenta rapoarte celor două

Camere ale Parlamentului, anual sau la cererea acestora. Rapoartele pot conţine recomandări privind

legislaţia sau recomandări de altă natură pentru ocrotirea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

2.5. Protecţia libertăţilor fundamentale prin intermediul controlului de constituţionalitate

În primul rând, libertăţile fundamentale prevăzute la nivel constituţional sunt apărate prin

intermediul controlului constituţionalităţii legilor, efectuat de către un organ special, Curtea

Constituţională. Cu toate că această procedură nu are ca finalitate singulară apărarea libertăţilor

fundamentale, ea este deosebit de eficientă.

Deşi în Constituţie ocupă un loc separat de autoritatea judecătorească, Curtea Constituţională a

României păstrează totuşi caracterul unei instanţe de judecată42

, mai ales prin statutul judecătorilor43

,

care sunt independenţi şi inamovibili, dar şi prin procedura de judecată a contenciosului constituţional,

caracterizată prin oralitate, contradictorialitate şi publicitate. În acelaşi timp, datorită modalităţii ei de

formare44

, a modalităţii prin care poate fi sesizată45

, precum şi datorită existenţei unor alte atribuţii decât

aceea de a controla constituţionalitatea legilor, Curtea Constituţională poate fi văzută şi ca un organ cu

caracter politic. Curtea Constituţională este compusă din 9 judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani,

care nu poate fi prelungit sau înnoit46

. Trei dintre judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de

Senat şi trei de Preşedintele României. Preşedintele Curţii Constituţionale este ales de către judecătorii

Curţii, prin vot secret, pentru o perioadă de 3 ani. Potrivit art. 145 alin. (5) din Constituţia României,

Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii săi, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute

de legea organică a Curţii. Art. 143 prevede condiţiile pentru numirea în funcţia de judecător al Curţii

Constituţionale: ,,Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă

competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul

juridic superior”. Potrivit art. 144, funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu

oricare altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul juridic superior.

42

Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 republicată: ,,Curtea Constituţională este singura autoritate de jurisdicţie

constituţională din România”.

43

Art. 143-145 din Constituţia României.

44

Art. 142 din Constituţie: ,,Curtea Constituţională este formată din 9 judecători, 3 numiţi de Camera Deputaţilor, 3 de Senat

şi 3 de Preşedintele României”.

45

Pot sesiza Curtea Constituţională anumite organe de natură politică: Preşedintele României, Preşedinţii celor două Camere

ale Parlamentului, Guvernul, 50 de deputaţi sau 25 de senatori - art. 146 din Constituţie.

46

Art. 142 alin. (2) din Constituţia României.

23

Controlul de constituţionalitate vizează conformitatea actului ce formează obiectul controlului cu

dispoziţiile şi principiile constituţionale. Necesitatea creării Curţii Constituţionale se fundamentează pe

două motivaţii: în primul rând, este vorba de imperativul asigurării unei concordanţe între legile ordinare

şi Constituţie; în al doilea rând, pentru moderarea unor iniţiative legislative venite atât din partea

parlamentarilor cât şi din partea membrilor Guvernului României, iniţiative care ar putea contraveni

legii fundamentale a ţării noastre.

Actele juridice care pot face obiectul controlului efectuat de Curtea Constituţională sunt legile,

tratatele sau acordurile internaţionale, regulamentele Parlamentului, ordonanţele Guvernului.

Declanşarea şi exercitarea controlului de constituţionalitate se poate face numai în urma sesizării

Curţii Constituţionale de către subiectele de drept cărora Constituţia României le recunoaşte în mod

expres această prerogativă. Aşadar, Curtea Constituţională nu se poate autosesiza atunci când observă

încălcarea unei dispoziţii constituţionale printr-un act cu putere de lege, singura excepţie admisă de la

această regulă fiind propunerile legislative de revizuire a Constituţiei, caz în care Curtea se sesizează din

oficiu47

.

Potrivit articolului 146 din Constituţie, pot sesiza Curtea Constituţională, şi implicit declanşa

controlul de constituţionalitate:

- Preşedintele României, Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul, Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie, Avocatul Poporului, un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau 25 de senatori –

înainte de promulgarea legilor;

- Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau 25

de senatori - în cazul tratatelor sau altor acorduri internaţionale;

- Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, un grup parlamentar sau un număr de cel

puţin 50 de deputaţi sau 25 de senatori - în cazul regulamentelor Parlamentului;

- particularul care ridică o excepţie de neconstituţionalitate în faţa unei instanţe judecătoreşti sau

de arbitraj comercial - în cazul controlului concret a posteriori al legilor şi ordonanţelor, precum şi prin

ridicarea excepţiei de constituţionalitate în mod direct, de către Avocatul Poporului.

Tipuri de control

a) Controlul abstract şi controlul concret.

Un prim criteriu în funcţie de care se pot distinge două tipuri de control este cel al momentului

aplicării efective a legii. Astfel, se poate distinge un control abstract şi un control concret48

.

Controlul abstract este controlul pe care Curtea Constituţională îl efectuează în afara existenţei

unui litigiu determinat în care ar fi incident actul legislativ controlat. Controlul abstract poate viza actul

atât înainte de promulgarea şi publicarea sa în Monitorul Oficial , dar şi după ce actul a intrat în vigoare

şi a început să producă efecte juridice.

Controlul concret este controlul care se efectuează de către judecătorul ordinar cu ocazia unui

proces, adică a aplicării efective a unui act juridic.

b) Controlul a priori şi controlul a posteriori.

În funcţie de momentul promulgării legii, putem distinge alte două tipuri de control: control a

priori şi control a posteriori.

Controlul a priori este controlul care se efectuează înainte de promulgarea unei legi. El se

declanşează prin sesizarea Curţii Constituţionale de catre un organ al statului sau de un anumit număr de

senatori sau deputaţi, cu o singură excepţie: sesizarea din oficiu a Curţii în cazul proiectelor de revizuire

47

Art. 146 lit. a din Constituţie: ,,Curtea Constituţională (…) se pronunţă (…) şi din oficiu asupra iniţiativelor de revizuire a

Constituţiei”.

48

A se vedea, Dan Claudiu Dănişor, op. cit., 1997, p. 206-210.

24

a Constituţiei. Importanţa acestui control rezidă în faptul că el poate împiedica intrarea în vigoare a unor

legi care conţin dispoziţii contrare Constituţiei, între momentul adoptării şi promulgării legea

neproducând efecte juridice, iar voinţa Parlamentului fiind clar exprimată în aceasta. Astfel, poate fi

exercitat un control abstract a priori în privinţa legilor, tratatelor sau acordurilor internaţionale ori a

regulamentelor Parlamentului49

. Din articolele 146 şi 147, alin.2 din Constituţie, reiese că în cazul

declarării neconstituţionalităţii unei legi în urma controlului abstract a priori, Parlamentul are obligaţia

de a reexamina legea respectivă şi de a o armoniza cu decizia Curţii. De asemenea, tratatul sau acordul

internaţional declarat neconstituţional nu va putea fi ratificat50

.

Controlul a posteriori este controlul efectuat asupra unui act legislativ care a dobândit valoare

juridică prin promulgarea şi publicarea sa în Monitorul Oficial. Controlul a posteriori poate fi atât

abstract (cum se întâmplă în cazul regulamentelor Parlamentului), dar şi concret, cum se întâmplă în

situaţia în care o persoană sau un grup de persoane particulare ridică excepţia de neconstituţionalitate a

unui act cu caracter legislativ în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe, solicitându-i acesteia să

nu facă aplicarea legii contestate în speţa respectivă, nu însă şi anularea ei. Într-o astfel de ipoteză, prin

încheierea de şedinţă, instanţa de judecată va sesiza Curtea Constituţională, care va soluţiona cauza pe

baza principiilor constituţionale.

Excepţia de neconstituţionalitate

Excepţia de neconstituţionalitate este o garanţie constituţională a cetăţeanului, instituită în scopul

apărării drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale, cu ocazia soluţionării unui litigiu. Declanşarea

controlului de constituţionalitate concret, pe cale de excepţie, la iniţiativa unor persoane particulare,

presupune întrunirea următoarelor condiţii:

- existenţa unui proces în curs de desfăşurare pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj

comercial, iar litigiul respectiv să fi izvorât din alte considerente decât cel al constituţionalităţii sau

neconstituţionalităţii unui act legislativ;

- incidenţa în cauză a legii sau a ordonanţei care face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate

(legea sau ordonanţa să fie aplicabilă în litigiul respectiv);

- posibilitatea oricăreia dintre părţile procesuale de a ridica excepţia de neconstituţionalitate

privind dispoziţii din legea sau ordonanţa respectivă pe toată durata procesului.

De asemenea, excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi din oficiu, de către instanţa de

judecată, dar şi de reprezentantul Ministerului Public, precum şi în mod direct, de către Avocatul

Poporului. Curtea Constituţională este sesizată pe cale judiciară, de către instanţă, din oficiu sau la

cererea uneia dintre părţi, prin încheierea de şedinţă prin care a fost admisă excepţia. Obiectul

controlului pe cale de excepţie îl pot constitui numai legile şi ordonanţele Guvernului51

.

Caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale

În art. 147 alin. (4), Constituţia României prevede caracterul general obligatoriu al deciziilor

organului de control al constituţionalităţii. Având în vedere faptul că procedura constituţională face

referire la decizii, fără a distinge, trebuie dedus, potrivit principiului ,,unde legea nu distinge, nici

interpretul nu o poate face” (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), că toate deciziile,

indiferent de tipul de control exercitat, sunt general obligatorii, inclusiv cele pronunţate în urma

controlului pe cale de excepţie.

49

Art. 146, lit. a, b şi c.

50

Art. 147 alin. (3) din Constituţie.

51

Art. 146 lit. d.

25

În cazul constatării constituţionalităţii, pe cale de excepţie, a dispoziţiilor din legi şi ordonanţe cu

ocazia aplicării lor în procese pe rolul oricărei instanţe judecătoreşti, decizia Curţii Constituţionale va

avea efecte obligatorii în primul rând în limitele procesului respectiv, constând în aplicarea dispoziţiilor

a căror constituţionalitate a fost confirmată (efecte inter partes, specifice excepţiilor în general) şi în al

doilea rând în posibilitatea ca pe viitor respectivele dispoziţii să facă obiectul unor noi excepţii de

constituţionalitate, cu respectarea astfel a dreptului fundamental la apărare al părţilor în procese şi a

echităţii (prevederea constituţională într-o anumită situaţie de fapt, într-un anumit litigiu şi pentru

anumite subiecte poate fi neconstituţională într-o altă situaţie de fapt, faţă de alte subiecte).

În situaţia declarării, printr-o decizie a Curţii, pe cale de excepţie, a neconstituţionalităţii uneia

sau mai multor dispoziţii din legi şi ordonanţe în vigoare, efectul general obligatoriu al acestui tip de

decizie este explicat chiar în textul constituţional. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1), ,,dispoziţiile din legi

şi ordonanţe în vigoare (...), constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul,

după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui

termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”. Deciziile Curţii

Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt

obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

3.6. Recursul la organismele internaţionale Începând cu anul 1994, România a devenit parte la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,

ceea ce duce la o dublă protecţie a libertăţilor fundamentale, în primul rând la nivel intern, iar apoi la

nivel internaţional. Astfel, primul care realizează sau ar trebui să realizeze un aşa-numit control de

convenţionalitate este judecătorul de la instanţele ordinare, care nu are numai posibilitatea, ci şi obligaţia

de a aplica direct Convenţia.

Pe lângă Convenţia propriu-zisă şi protocoalele acesteia, instanţele naţionale trebuie să ţină cont

şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, hotărârile sale fiind obligatorii pentru statele

semnatare. De asemenea, singura interpretare obligatorie a Convenţiei este cea făcută de Curte în

hotărârile sale. Potrivit articolului 32, ea este competentă sa decidă asupra interpretării şi aplicării

Convenţiei. Având în vedere aceste dispoziţii, atunci când aplică normele Convenţiei, instanţele

naţionale trebuie să o facă potrivit interpretării dată de Curte acestor norme. De exemplu, dreptul de

proprietate este apărat printr-un singur articol din Protocolul nr. l la Convenţie, text care poate fi

interpretat în diverse modalităţi. Însă există o interpretare oficială, cea a Curţii, dezvoltată printr-o

bogată jurisprudenţă, interpretare care se impune întrucât, potrivit articolul 20 din Constituţie, ea face

parte din dreptul intern. Practic, instanţele ordinare pot realiza astfel un adevărat control al legiferării,

însă numai în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile fundamentale. Astfel, un individ care consideră că

i-au fost încălcate aceste libertăţi printr-o lege, în măsura în care ele sunt apărate atât de Constituţie cât

şi de Convenţie, poate alege între invocarea excepţiei de neconstituţionalitate sau invocarea

neconvenţionalităţii textului respectiv. Controlul de convenţionalitate realizat la nivel intern, întrucât se

referă numai la libertăţi fundamentale, contribuie la conturarea unui regim juridic propriu acestor

libertăţi.

Semnarea Convenţiei de către România a creat posibilitatea cetăţenilor români de a acţiona direct

în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cazul în care consideră că le-au fost încălcate drepturile

şi libertăţile apărate de Convenţie, de către statul român sau de orice alt stat semnatar al acestui tratat. În

articolul 34 din Convenţie se prevede: ,,Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană

fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a

26

unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în

protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exerciţiul

eficace al acestui drept”. Astfel, după ce au epuizat toate căile interne de recurs, cetăţenii români îşi pot

apăra drepturile şi libertăţile în faţa instanţei internaţionale de la Strasbourg.

3.7. Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale

3.7.1. Consideraţii introductive

Libertăţile fundamentale nu sunt libertăţi absolute. Ele presupun în general anumite limite,

impuse în primul rând de necesitatea coexistenţei lor, dar şi de atingerea unor obiective sociale.

Motivele care impun limitarea exerciţiului libertăţilor fundamentale sunt multiple: păstrarea ordinii

publice; apărarea securităţii naţionale; prevenirea răspândirii epidemiilor, înlăturarea consecinţelor

calamităţilor naturale sau apărarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane. Dată fiind multitudinea

acestor motive, ar putea exista oricând pericolul ca puterea publică, cea care impune aceste măsuri

limitative, să abuzeze de ele în lipsa unor reguli stricte de aplicare. Chiar dacă este imperativă limitarea

unei libertăţi fundamentale pentru una dintre situaţiile de genul celor enumerate mai sus, această limitare

nu se poate face oricum, ci numai cu respectarea strictă a unor reguli precise. Orice încălcare a acestor

reguli determină o restrângere nelegitimă a libertăţii respective.

În doctrina juridică a drepturile omului, aceste reguli aplicabile situaţiilor de restrângere a

exerciţiului unor libertăţi fac parte constitutivă din principiul proporţionalităţii, potrivit căruia ,,orice

mijloc utilizat de către puterea statală trebuie să fie, în ceea ce priveşte gravitatea efectelor sale asupra

situaţiilor particularilor, într-un raport rezonabil cu obiectivul urmărit”52

. Cu alte cuvinte, în vederea

atingerii scopurilor pentru care limitează exerciţiul unui drept, puterea publică trebuie să folosească

mijlocul adecvat, care este cel mai puţin vătămător pentru acel drept. Acest principiu constituie o

limitare generală a acţiunii puterii publice, fiind consacrat pentru prima dată în Europa la începutul

secolului trecut, în dreptul administrativ german. Acest principiu este aplicabil ori de câte ori trebuie

realizat un echlibru între drepturile individuale ale unui cetăţean şi interesul general, între scopul urmărit

de autorităţile publice şi mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop.

Creaţie a dreptului german de la sfârşitul secolului al XIX-lea, principiul proporţionalităţii este

unul dintre conceptele care reflectă în mod elocvent influenţa anumitor culturi juridice naţionale asupra

jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului53

. Deşi acest principiu nu figurează expressis verbis

în textul Convenţiei, ideea de proporţionalitate este aproape omniprezentă. Dacă lecturăm articolele 8, 9,

10 şi 11, care tratează, pe rând, dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, libertatea de gândire, de

conştiinţă şi de religie, libertatea de exprimare, libertatea de întrunire şi de asociere, vom putea observa

că structura lor este identică: toate aceste articole cuprind un prim paragraf care proclamă garantarea

unui drept sau a unei libertăţi fundamentale, şi un al doilea paragraf care enunţă condiţiile cumulative ce

trebuie îndeplinite pentru ca restrângerea exerciţiului lor să poată fi considerată legitimă. Sintetizând mai

multe principii clasice ale dreptului, proporţionalitatea acreditează ideea că orice măsură cu posibile

52

Pierre Moor, Systématique et illustration du principe de la proportionnalité, studiu publicat în volumul “Les droits

individuels et le juge en Europe”, Mélanges en l’honneur de Michel Fromont, 2001, p. 319.

53

Prima aplicare a principiului proporţionalităţii în jurisprudenţa franceză datează din 19 mai 1933, când Consiliul de Stat a

pronunţat celebra hotărâre Benjamin, într-o cauză privind încălcarea libertăţii de întrunire. Înalta jurisdicţie administrativă a

considerat că decizia primarului din Nevers de a interzice o întrunire, de teama periclitării ordinii publice, a fost

disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit şi, prin urmare, ilegală. Este exact acelaşi tip de raţionament pe care îl

foloseşte şi Curtea de la Strasbourg atunci când analizează ,,necesitatea” ingerinţelor în exerciţiul drepturilor prevăzute în

Convenţie.

27

repercusiuni asupra libertăţii individuale trebuie să fie echitabilă, rezonabilă şi în mod necesar adecvată

la situaţia de fapt şi la scopul legitim urmărit. Din această perspectivă, Curtea de la Strasbourg a amintit

în repetate rânduri că spiritul Convenţiei este animat de ,,dorinţa de a asigura un just echilibru între

cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativul salvgardării drepturilor fundamentale ale

individului”54

.

De cele mai multe ori însă, stabilirea proporţionalităţii unei ingerinţe cu obiectivul său se

dovedeşte a fi un proces sinuos şi complex, care implică punerea în balanţă a unor factori precum: natura

interesului pe care ingerinţa incriminată tinde să îl protejeze, severitatea ingerinţei respective (aria sa de

aplicare, efectele sale adverse), imposibilitatea obiectivă a autorităţilor statale de a recurge la o măsură

mai puţin drastică, statutul special al persoanelor lezate, existenţa unor garanţii care ar putea compensa

încălcarea drepturilor individuale, nevoia socială stringentă pe care statul urmăreşte s-o satisfacă, natura

dreptului invocat şi importanţa sa pentru reclamant55

. De asemenea, atunci când examinează

,,proporţionalitatea” ingerinţelor în exerciţiul drepturilor garantate prin articolul 8, Curtea de la

Strasbourg pune accent tot mai mult pe anumite aspecte de ordin procedural.

Iniţial, problema proporţionalităţii acţiunilor statale s-a pus numai în legătură cu atingerile aduse

libertăţilor fundamentale, fiind mai degrabă o creaţie a practicii judiciare. În cadrul sistemului liberal

clasic, bazat pe un stat minimal ce avea drept scop esenţial apărarea ordinii publice, statul avea faţă de

drepturile fundamentale o obligaţie generală şi negativă de a nu le aduce atingere. Evident că această

obligaţie nu era una absolută. În anumite cazuri determinate de lege, pentru atingerea anumitor

obiective, statul putea limita libertăţile fundamentale. Cu ocazia analizei judecătoreşti a măsurilor statale

susceptibile să aducă atingere drepturilor fundamentale, măsuri în general de natură administrativă,

instanţele au creat regula proporţionalităţii acestor măsuri cu scopul legitim urmărit; cu alte cuvinte,

statul era chemat să adopte măsura cea mai puţin vătămătoare pentru libertatea în cauză. Potrivit acestei

jurisprudenţe timpurii, întâlnită pentru prima dată pe bătrânul continent în cadrul dreptului administrativ

german, libertăţile fundamentale nu puteau fi limitate decât dacă această limitare era în general

proporţională cu scopul urmărit. Mai precis, o măsură restrictivă a statului trebuia să îndeplinească în

mod cumulativ trei condiţii: să fie prevăzută de lege, să urmărească un interes public şi să fie

proporţională cu acest scop.

Ulterior, puterea statală şi mijloacele sale de acţiune s-au schimbat radical. Statul nu mai era

conceput ca un stat minimal, însărcinat esenţialmente cu menţinerea ordinii şi apărarea externă, ci, sub

presiunea mişcărilor sociale, a început să-şi asume tot mai multe responsabilităţi, de la crearea de locuri

de muncă şi până la realizarea sistemului de asigurări sociale. În aceste condiţii, puterile publice au

început să acţioneze în domenii mult mai vaste, bucurându-se de o marjă de apreciere infinit sporită.

Prin legi, ca acte normative emise de către parlamente, erau fixate numai obiectivele sociale ce trebuiau

îndeplinite, legiuitorul lăsând la dispoziţia administraţiei posibilitatea de a alege mijloacele concrete de

atingere a acestor obiective, fiind imposibil ca aceste mijloace să fie detaliate în cadrul legilor. Pentru ca

aceste alegeri unilaterale să poată fi controlate, principiul proporţionalităţii, iniţial cantonat în domeniul

protecţiei drepturilor fundamentale, şi-a extins sfera de aplicabilitate în toate domeniile în care puterile

publice se bucură de o marjă de apreciere în privinţa mijloacelor necesare pentru atingerea unui anumit

obiectiv.

Determinând la nivel legislativ doar obiectivele generale de politică socială şi lăsând la dispoziţia

puterilor publice alegerea mijloacelor concrete de îndeplinire a acestor obiective, există posibilitatea ca

acţiunile administraţiei să devină arbitrare. Sub pretextul îndeplinirii scopurilor de interes public, statul

54

Soering c. Regatul Unit, hotărârea din 7 iulie 1989, § 89.

55

Ursula Kilkelly, The right to respect for private and family life. A guide to the implementation of Article 8 of the European

Convention on Human Rights, Council of Europe, Human rights handbooks, No. 1, p. 32.

28

poate adopta soluţii arbitrare atâta timp cât acestea sunt imposibil de prescris într-un act legislativ

prealabil. Pentru eliminarea arbitrariului în alegerea unei acţiuni dintr-o multitudine de variante

susceptibile să atingă un anumit obiectiv, trebuie impuse criterii de selectare a unei anumite acţiuni în

detrimentul altora. Unul dintre aceste criterii îl constituie chiar concordanţa dintre mijlocul ales şi scopul

urmărit, adică principiul proporţionalităţii. Spre exemplu, un mijloc de atingere a unui obiectiv social

stabilit la nivel legislativ poate deveni arbitrar atunci când prin intermediul său se fac anumite

discriminări la nivel social. Sub pretextul atingerii obiectivului propus, puterea publică poate să încerce

astfel justificarea discriminării respective. Aplicarea regulii proporţionalităţii este menită să elimine

astfel de practici şi să impună puterilor publice alegerea altor mijloace, mai puţin discriminatorii, pentru

atingerea aceluiaşi obiectiv social.

3.7.2. Fundamentul juridic al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi -

articolul 53 din Constituţia României

Sistemul constituţional al unui stat de drept democratic trebuie să aibă ca finalitate ultimă

protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului. Din această perspectivă, încadrarea

constituţională a posibilităţii de a restrânge exerciţiul acestora este centrală şi reprezintă poate cea mai

importantă dispoziţie a Constituţiei României.

Articolul 53 din Constituţie autorizează legiuitorul să restrângă exerciţiul unor drepturi sau al

unor libertăţi, reglementând restrictiv condiţiile în care statul poate opera o astfel de restrângere. Astfel,

articolul 53 dispune:

(1) ,,Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă

se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a

drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei

calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura

trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi

fără a aduce atingere existenţei dreptului sau libertăţii”.

Fără îndoială, protecţia juridică acordată de articolul 53 trebuie să opereze în favoarea tuturor

subiecţilor de drept, adică atât a persoanelor fizice, cât şi a persoanelor juridice, în măsura în care

drepturile şi libertăţile care fac obiectul restricţiilor pot avea ca titular o persoană morală. Cu toate

acestea, Curtea Constituţională pare să restrângă sfera de aplicabilitate a dispoziţiilor articolului 53 la

drepturile şi libertăţile persoanelor fizice, afirmând că ,,prevederile articolului 53 din Constituţie (...) se

referă la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale cetăţenilor, iar nu

ale unor societăţi comerciale”56

. Adoptând această raţiune de principiu, instanţa noastră constituţională

pierde din vedere faptul că articolul 53 nu se referă în mod expres la cetăţeni. Articolul 53 se referă la

toate drepturile şi libertăţile, iar unele dintre acestea pot avea ca titulari şi persoanele juridice.

Mai mult decât atât, protecţia acordată de articolul 53 trebuie să opereze nu numai în favoarea

cetăţenilor, ci şi în favoarea străinilor şi a apatrizilor. Recunoaşterea şi garantarea drepturilor şi

libertăţilor fundamentale nu poate depinde de calitatea de cetăţean, căci ele aparţin individului universal.

Principiul universalităţii drepturilor omului, consacrat în articolul 15 din Constituţie, impune ca sfera de

protecţie a articolului 53 să se răsfrângă asupra oricărui individ.

Din cuprinsul articolului 53, rezultă în mod neechivoc că singurul subiect care poate avea

competenţa de a opera restrângerea exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi fundamentale este

entitatea statală, căci atributul legiferării îi aparţine în exclusivitate acesteia.

56

Decizia nr.104/2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 383 din 16 august 2000.

29

Din această perspectivă, un prim aspect ce trebuie analizat este impus chiar de normativitatea

articolului 53, care pune la baza oricărei limitări a unui drept sau a unei libertăţi o specie aparte din

rândul ansamblului normelor juridice, şi anume legea. Ce accepţiune a dorit însă constituantul român să

acorde termenului de ,,lege” ca unic mijloc prin care poate fi restricţionat exerciţiul drepturilor sau

libertăţilor?

În mod evident, sensul de bază şi care trebuie reţinut vizează numai actele edictate de organul

legislativ, Parlamentul (sensul formal al legii). Având în vedere că este vorba despre o eventuală

atingere adusă unei libertăţi, interpretarea textului constituţional trebuie să fie restrictivă, în sensul

inadmisibilităţii oricărei alte structuri statale în afara Parlamentului de a putea interveni în exerciţiul

drepturilor şi libertăţilor fundamentale, chiar şi prin alte acte normative cu aceeaşi putere ca a legii57

.

Singurul organ învestit prin Constituţie cu prerogativa de a emite acte normative denumite ,,legi” este

Parlamentul58

. Pe cale de consecinţă, ori de câte ori un drept sau o libertate fundamentală va fi restrânsă

prin intermediul altor acte decât legea, actele respective vor fi neconstituţionale. Mai mult decât atât,

nici anumite acte de rang infralegislativ, precum ordonanţele de urgenţă, nu trebuie să se bucure de un

tratament mai favorabil, ele fiind mai degrabă o expresie a ,,voinţei imediate” a puterii decât a ,,voinţei

mediate” a poporului. Nu de puţine ori, în România, ordonanţele de urgenţă au adus prejudicii

drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. După câteva derapaje, şi mai ales după ce prin revizuirea în anul

2003 a Constituţiei, ordonanţele de urgenţă emise de guvern au fost scoase din tabloul actelor cu valenţe

limitative pentru drepturile fundamentale59

, în România, unicul mijloc prin care statul poate restrânge

exerciţiul unui drept sau al unei libertăţi îl constituie legea, în sensul său pur formal, acela de act al

organului legislativ, Parlamentul.

Trebuie să amintim şi poziţia contrară a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care s-a pronunţat

în mai multe rânduri cu privire la valoarea ce trebuie acordată termenului ,,lege”, achiesând însă la

sensul material al noţiunii. Astfel, Curtea de la Strasbourg a inclus în sfera noţiunii de ,,lege”, pe lângă

actele de rang legislativ, şi textele de rang infralegislativ sau jurisprudenţa instanţelor de judecată.

3.7.3. Cauzele restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale

Apărarea securităţii naţionale

Potrivit Constituţiei revizuite din 2003, o primă cauză care poate justifica şi legitima o eventuală

restrângere a exerciţiului unui drept sau libertăţi o reprezintă imperativul apărării securităţii naţionale,

fapt precizat şi de Curtea Constituţională60

. Înainte de a fi revizuită în anul 2003, Constituţia României

nu folosea sintagma de ,,securitate naţională”, ci pe aceea de ,,siguranţă naţională”. Prin Decizia nr. 39

din 2004, Curtea Constituţională a pus semnul egalităţii între cele două noţiuni, statuând că ,,informaţiile

calificate de articolul 10 din Legea nr. 51/1991 ca având caracter de secret de stat (…) aparţin siguranţei

57

Prin revizuirea Constituţiei în 2003 ordonanţele de urgenţă emise de guvern au fost scoase din tabloul actelor cu valenţe

limitative în domeniul drepturilor fundamentale. Art. 115 alin. (6) din Constituţia României: ,,Ordonanţele de urgenţă nu pot

fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile,

libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în

proprietate publică”.

58

Art. 67: ,,Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi (…); Art. 73 alin. (1): ,,Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi

organice şi legi ordinare”.

59

Art. 115 alin. (6) din Constituţia României: ,,Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor

constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de

Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică”.

60

Curtea Constituţională a României, Decizia nr. 39 din 2004: ,,Interesul apărării securităţii naţionale justifică restrângerea

unor drepturi, prin limitarea impusă de legiuitor (…)”.

30

naţionale (după revizuirea Constituţiei sintagma de ,,siguranţă naţională” a fost înlocuită cu cea de

,,securitate naţională”)”.

Conceptul de ,,securitate naţională” apare ca un concept juridic complex, de natură

constituţională, putând fi considerat ca un adevărat drept fundamental imprescriptibil al persoanei -

dreptul la securitate naţională - drept ce îşi găseşte sursa în principiul suveranităţii naţionale. Fără a intra

într-o dispută doctrinară cu privire la acest concept, ce reprezintă o cauză de restrângere a exerciţiului

libertăţilor fundamentale, trebuie subliniat faptul că ,,securitatea naţională”, sau internă, prezintă mai

multe aspecte juridice, nereferindu-se, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere, numai la o situaţie de

manu militari, adică la apărarea integrităţii statale ca urmare a unei eventuale agresiuni armate din partea

unui alt stat. Securitatea naţională acoperă o sferă largă de aspecte, precum: siguranţa persoanei şi

securitatea publică, securitatea frontierelor şi cea a transporturilor, protecţia infrastructurii critice şi a

sistemelor de aprovizionare cu resurse vitale, securitatea socială şi securitatea juridică, contracararea

criminalităţii organizate, securitatea activităţilor financiar-bancare, securitatea sistemelor informatice şi

a celor de comunicaţii, protecţia împotriva dezastrelor şi protecţia mediului, apărarea naţională

împotriva unei agresiuni armate interne sau externe.

Prin urmare, securitatea naţională impune corelarea atentă şi punerea în valoare a tuturor

dimensiunilor sale: politică, economică, financiară, militară, civică, socială, ecologică.

Ordinea publică

Conceptul de ,,ordine publică” este unul dintre cele mai complexe şi fluide concepte existente la

nivelul dreptului, necomportând o definiţie care să surprindă întru-totul conţinutul său specific şi

elementele sale constitutive. Natura complexă a ordinii publice rezultă chiar din exigenţele diverse şi

uneori contradictorii pe care le comportă acesta: fie restrictive de drepturi (în cazul măsurilor de

siguranţă), fie protectoare de drepturi (în ceea ce priveşte securitatea persoanelor şi bunurile acestora)61

.

Două definiţii principale, generale şi fără a putea epuiza discuţiile cu privire la acest concept, au

fost puse în lumină de către doctrină62

. O primă definire a ordinii public ear putea fi aceea de ,,ordine”

înţeleasă prin opoziţie cu dezordinea, în sens de pace, tranchilitate, securitate, fiind ,,publică” în măsura

în care nu doar statul, dar şi individul aspiră la aceasta; este vorba despre o bună funcţionare a

instituţiilor. Cea de-a doua definiţie a ordinii publice devine normativă: ,,ordinea” este un comandament

provenit de la o autoritate, astfel încât ,,ordinea publică” se caracterizează printr-un ansamblu de reguli

inspirate din considerente de interes general, şi care, datorită acestui fapt, trebuie să fie impusă fără ca

particularii să poată scăpa de aplicarea acesteia. Ordinea publică devine astfel o anumită direcţie

evolutivă, în funcţie de obiectivele legislatorului de la un moment dat şi de drepturile şi libertăţile

fundamentale. Între ordinea publică şi libertăţile fundamentale pare a exista astfel un raport circular de

intercondiţionare, ordinea publică delimitând sfera de exerciţiu a acestora, iar ele, la rândul lor,

contribuind la fundamentarea acesteia.

Ordinea publică este apărată şi menţinută prin intermediul normelor de drept, conceptul în sine

acoperind mai multe sfere, precum ordinea politică, economică şi socială. Astfel, exerciţiul drepturilor şi

libertăţilor fundamentale va putea fi restrâns prin normele juridice edictate în scopul apărării ordinii

publice.

61

Etienne Picard, La fonction de l’ordre public dans l’ordre juridique, Actes du colloque de Caen 11-12 mai 2000 - L’ordre

public: Ordre public ou orders publics? Ordre public et droits fondamentaux, Editura Bruylant, Bruxelles, 2001, p. 19.

62

Pierre Catala, A propos de l’ordre public, Melanges Drai, Dalloz, 2000, p. 511.

31

Sănătatea publică

O altă cauză prevăzută de articolul 53 din Constituţie, care poate justifica limitarea exerciţiului

drepturilor sau libertăţilor fundamentale este sănătatea publică. Conceptul de ,,sănătate publică” este un

concept de natură constituţională, reglementat distinct în articolul 34 din legea fundamentală: ,,Dreptul

la ocrotirea sănătăţii este garantat. Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii

publice. Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente,

maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţi lor paramedicale,

precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.”.

Morala publică

Noţiunea de ,,morală publică” este relativă, supusă fluctuaţiilor şi transformărilor de la o

societate la alta63

, de la o epocă la alta, ca un adevărat fenomen evolutiv64

. Ceea ce este considerat

imoral într-o anumită epocă, poate deveni moral în alta. Subiecte controversate precum avortul,

eutanasia, homosexualitatea, transsexualitatea, considerate imorale până spre sfârşitul secolului trecut,

par a ieşi treptat din sfera imoralităţii prin creşterea exigenţelor în ceea ce priveşte respectarea şi

aplicarea diversităţii. În ordinea juridică şi socială a statelor care au aderat la Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului nu există o noţiune uniformă de morală65

. De aceea, conţinutul moralei publice, ca

valoare a cărei apărare poate impune chiar limitarea exerciţiului unui drept fundamental, trebuie să

rămână unul pur conjunctural66

. Morala nu trebuie ideologizată în funcţie de percepţia sa la un anumit

moment dat în interiorul unei societăţi, fie ea şi democratice67

. O morală ideologizată de putere este

contrară principiului pluralismului ce trebuie să guverneze o societate democratică şi nu mai poate fi

considerată drept temei legitim al unei ingerinţe în viaţa privată a individului. Acest conţinut nu trebuie

să fie predeterminat a priori, ci în funcţie de tipul de încălcare concretă a unei valori sau a alteia.

Trebuie să existe o ,,limită a toleranţei manifestărilor”, în aşa fel încât să nu fie lezată ,,demnitatea

umană”. Dacă morala publică este dinamică, se schimbă, evoluează în funcţie de epocă, ,,demnitatea

umană” este imuabilă, statică, universală, intangibilă şi supratemporală, aşa cum a fost magistral

caracterizată de unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Renaşterii, Pico de la Mirandola, în

celebrul său tratat De hominis dignitate. Puterii publice îi revine rolul de a asigura, uzând de forţa

coercitivă a dreptului, respectul public al acestui minim de idei considerate ca fiind morale într-un

anumit moment dat al evoluţiei societăţii umane68

. Datorită nevoii de a găsi un criteriu de apreciere a

acestei moralităţi publice, Curtea Constituţională a României înţelege să dea consistenţă conceptului de

,,morală publică”, concept dependent de fluctuaţiile opiniei publice, prin valorizarea celui de ,,demnitate

umană”69

, concept static şi neutru, ce afirmă o valoare intrinsecă a fiinţei umane, consacrat

constituţional ca valoare supremă a statului român prin art.1 alin.3; astfel, orice comportament

63

Prin Decizia nr. 108 din 1995, Curtea Constituţională a României recunoaşte şi ea fluiditatea conceptuală a moralei

publice, însă susţine că ,,există o limită a toleranţei manifestărilor”, dată de faptul că acestea nu pot fi niciodată ,,ofensatoare

pentru demnitatea umană prin vulgaritate agresivă, lubricitate, scabrozitate”.

64

Evoluţia istorică a moralei a fost înţeleasă şi dezvoltată de autori precum Karl Popper ca o evoluţie de tip darwinian, ca

,,un produs elaborat de selecţia naturală şi un rezultat al evoluţiei speciei umane”.

65

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Müller şi alţii contra Elveţiei, hotărârea din 24 mai 1988.

66

Dan Claudiu Dănişor, op. cit., p. 630-631.

67

Daniele Lochak, Le droit a l’epreuve des bonnes moeurs, în Les Bonnes Moers, Editura Press Universitaires de France,

1994, p. 31.

68

Denis Collin, Morale et Justice Sociale, Editions du Seuil, Paris, 2001, p. 16.

69

Pentru mai multe detalii cu privire la conceptul de ,,demnitate umană” şi implicaţiile constituţionalizării sale, a se vedea

Dan Claudiu Dănişor, op. cit., 2006, p. 622-625.

32

individual sau colectiv care ar afecta demnitatea umană devine public imoral şi poate fi restrâns de către

autoritatea publică prin intermediul normelor juridice.

Desfăşurarea instrucţiei penale

O altă cauză care poate determina restrângerea exerciţiului unui drept sau a unei libertăţi este

desfăşurarea instrucţiei penale, aceasta reprezentând activitatea de urmărire penală efectuată de

reprezentantul Ministerului Public, adică de către procuror, cu concursul organelor de cercetare penală

ale poliţiei judiciare, activitate concretizată în strângerea şi administrarea de probe în vederea trimiterii

sau netrimiterii în judecată a inculpatului, dar numai după o atentă şi completă analiză şi apreciere a

tuturor probelor administrate în cursul urmăririi penale. Instrucţia penală desfăşurată sub conducerea

procurorului este o consecinţă a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, consacrat la nivel

constituţional prin articolul 23 alin.9.

În cursul desfăşurării instrucţiei penale, procurorul poate dispune anumite măsuri care au ca efect

direct restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi: măsuri preventive (reţinerea, obligaţia de a nu

părăsi localitatea), măsuri asiguratorii (sechestrul, poprirea), măsuri cu privire la mijloacele materiale de

probă (ridicarea de obiecte şi înscrisuri, reţinerea şi predarea corespondenţei şi a obiectelor, ridicarea

silită de obiecte sau de înscrisuri, percheziţia, cercetarea la faţa locului).

Prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru

deosebit de grav

Nu în ultimul rând, exerciţiul unui drept sau libertăţi poate fi limitat şi în scopul prevenirii

consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

3.7.4. Condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale

Orice atingere adusă exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi fundamentale, potrivit articolului

53, nu este de ajuns să fie făcută prin intermediul legii şi pentru apărarea unui interes legitim de către

puterea publică, ci, în plus, trebuie să respecte şi anumite condiţii: să fie necesară în cadrul reprezentat

de o societate democratică, să fie proporţională, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu în raport cu

subiecţii de drept şi să nu afecteze existenţa libertăţii în sine.

Necesitatea restrângerii într-o societate democratică

O primă condiţie importantă impusă legislatorului în momentul efectuării restrângerii este cea a

necesităţii acesteia în cadrul unei societăţi de tip democratic. Trebuie văzut în primul rând care ar fi

înţelesul termenului ,,necesar”, astfel încât să putem trage o linie de demarcaţie între restrângeri

necesare şi restrângeri ne-necesare, inacceptabile într-o societate democratică.

Într-o serie de hotărâri importante cu privire la aplicarea articolului 10 din Convenţie, referitor la

restrângerea exerciţiului libertăţii de exprimare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că

adjectivul ,,necesar” nu este sinonim cu ,,indispensabil”, dar nu are nici flexibilitatea unor termeni ca

,,admisibil”, ,,normal”, ,,util”, ,,rezonabil” sau ,,oportun”, ci implică existenţa ,,unei nevoi sociale

imperioase” de a recurge la ingerinţa respectivă70

.

Astfel, fără niciun dubiu, va reveni în primul rând autorităţilor statale, care trebuie să pună în

valoare exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, sarcina de a aprecia, în fiecare caz particular,

realitatea nevoii echivalente; în acest sens, ele beneficiază de o ,,anumită marjă de apreciere” a

necesităţii respectivei nevoi sociale. Cu toate acestea, puterea de apreciere de care dispun autorităţile

70

Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. 1 – Drepturi şi libertăţi, Editura

All Beck, Bucureşti, 2005, p. 782.

33

statale nu este nelimitată, ea fiind în continuare supusă controlului european asupra finalităţii şi

necesităţii ingerinţei, acest control având ca obiect atât actul legislativ care a autorizat ingerinţa

respectivă, cât şi decizia judiciară care a pus în aplicare dispoziţiile legii. Statul incriminat în faţa Curţii

de la Strasbourg trebuie să facă dovada necesităţii şi legitimităţii ingerinţei, pe care aceasta le va aprecia

în funcţie de circumstanţele şi paticularităţile cauzei, ţinând cont şi de faptul dacă restrângerea a fost

făcută cu ,,bună-credinţă” şi ,,într-o manieră rezonabilă”.

De asemenea, necesitatea măsurii restrictive trebuie raportată în mod obligatoriu la canoanele

unei ,,societăţi democratice”, în care toleranţa, pluralismul şi spiritul de deschidere reprezintă

caracteristicile principale71

.

Democarţia (din greacă, demos – popor şi kratos – putere) presupune domnia poporului, însă

această posibilitate de decizie nu presupune drept criteriu principiul unanimităţii, ci principiul

majorităţii. Pentru a putea vorbi de democraţie, această majoritate trebuie să fie limitată de existenţa

unei minorităţi şi de luarea în considerare a acesteia: ,,minoritatea şi majoritatea trebuie, pentru a fi

democratice, să fie doar nişte funcţii, nu nişte realităţi sociologice dotate cu drepturi proprii” ce se

condiţionează reciproc şi continuu prin ,,convertibilitatea majorităţii în minoritate şi a minorităţilor în

majoritate”, astfel încât ,,indivizii trebuie să poată să opteze liber pentru participarea la exerciţiul

funcţiei majoritare sau minoritare”72

.

La prima vedere, referirea la democraţie ca şi condiţie pentru limitarea exerciţiului drepturilor şi

libertăţilor fundamentale, ar putea părea un nonsens: poate fi considerat democratică o acţiune restrictivă

din partea puterii publice prin care se limitează posibilitatea de acţiune a individului în societate?

Răspunsul trebuie să fie unul afirmativ, deoarece democraţia presupune într-adevăr libertatea

individuală, însă o libertate înţeleasă nu ca o autonomie absolută, ci ca o libertate cu necesitate limitată,

ce se constituie în linia de demarcaţie dintre democraţie şi anarhie, şi garantată prin participarea egală a

indivizilor la crearea regulilor care o limitează73

. Prin urmare, o societate democratică nu exclude de

facto posibilitatea restrângerii drepturilor şi libertăţilor.

Proporţionalitatea măsurii restrictive cu situaţia care a determinat dispunerea sa

Pe lângă condiţia de necesitate într-o societate democratică, alin. (2) al articolului 53 instituie şi

obligativitatea existenţei unei proporţionalităţi între măsura restrictivă şi situaţia care a determinat

această limitare (un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit).

Ori de câte ori legiuitorul va aduce o atingere unui drept fundamental, această atingere trebuie să

fie făcută astfel încât să nu devină disproporţională în raport cu interesul legitim pe care actul legislativ

respectiv urmăreşte să îl protejeze. Mai mult, dacă legiuitorul nu respectă această obligaţie şi adoptă un

act lezionar, actul respectiv va deveni neconstituţional. Starea de constituţionalitate sau de

neconstituţionalitate ce poate caracteriza un anumit act legislativ trebuie să fie constatată însă de Curtea

Constituţională. Prin urmare, articolul 53 alin. (2) introduce şi o obligaţie constituţională pentru Curte,

asemănătoare celei care incumbă legiuitorului. Cu prilejul analizării constituţionalităţii actului contestat,

Curtea trebuie să efectueze în mod obligatoriu şi un control de proporţionalitate al ingerinţei cu scopul

său legitim.

71

Cauza Young, James şi Webster contra Regatului Unit, hotărârea din 13 august 1981 - ,,(…) democraţia nu se rezumă doar

la supremaţia constantă a opiniei unei majorităţi; ea comandă un echilibru care asigură minorităţilor un just tratament şi care

evită un abuz de putere dominantă”; Cauza Kokkinakis contra Greciei, hotărârea din 3 decembrie 1991 - o sancţiune penală

acordată pentru exprimarea ideilor religioase este ,,incompatibilă cu spiritul de toleranţă şi deschidere care trebuie să

caracterizeze în zilele noastre o societate democratică”.

72

Dan Claudiu Dănişor, op. cit., p. 97.

73

Ibidem.

34

Această obligaţie de natură constituţională a Curţii pare a nu fi însă luată în considerare de

Curtea Constituţională Română, care, chemată să se pronunţe dacă aplicarea unei sancţiuni penale

pentru insultă constituie o ingerinţă disproporţională în exerciţiul libertăţii de exprimare, a statuat:

,,Instituirea infracţiunii de insultă este expresia voinţei legiuitorului care, în concordanţă cu prevederile

Constituţiei, a evaluat gravitatea faptei şi a prevăzut pedeapsa considerată necesară pentru prevenirea şi

combaterea acesteia, ultima evaluare având loc prin Legea nr.140/1996 pentru modificarea şi

completarea Codului penal, când legiuitorul nu numai că a menţinut incriminarea faptei de insultă, dar a

procedat şi la ridicarea maximului pedepsei. Legiuitorul este deci singurul în măsură să decidă

incriminarea sau dezincriminarea insultei şi, în caz de incriminare, nu se poate susţine că textul

incriminator este contrar Constituţiei”74

. Prin urmare, în viziunea Curţii Constituţionale, singurul care

poate stabili dacă insulta trebuie incriminată sau nu din punct de vedere penal, precum şi întinderea

pedepsei aplicabile pentru săvârşirea unei astfel de fapte penale, este legiuitorul.

Aplicarea măsurii restrictive în mod nediscriminatoriu

O altă condiţie care trebuie respectată de către legislator atunci când limitează exerciţiul unui

drept sau al unei libertăţi fundamentale este aceea ca măsura restrictivă să fie aplicată în mod

nediscriminatoriu, adică fără să creeze o diferenţiere de tratament juridic între subiectele de drept pe care

le vizează.

Pentru a evita pericolul unei astfel de situaţii, trebuie identificate acele criterii în baza cărora s-ar

putea produce aceste efecte nedorite. Un aport important în acest sens îl aduce chiar Constituţia

României, care stipulează, în art. 4 alin. (2), că ,,România este patria comună şi indivizibilă a tuturor

cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de

opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”.

Constituţia stabileşte astfel un set de criterii în baza cărora este interzisă orice discriminare între

cetăţeni. Enumerarea acestor criterii este doar exemplificativă, şi nu limitativă, concluzie care rezultă din

faptul că articolul 20 impune ca interpretarea şi aplicarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale să fie

făcută ,,în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la

care România este parte”. Enumerarea criteriilor de discriminare în Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului75

, în Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice76

sau în Carta socială europeană are

cu caracter exemplificativ. Aşadar, suntem în prezenţa unei discriminări interzise atunci când aceasta are

la bază fie unul dintre criteriile stabilite prin art. 4 alin. (2) din Constituţia României, dar şi alte criterii

de natura celor prezentate anterior; astfel de criterii, desprinse din jurisprudenţa Curţii Constituţionale,

pot fi: situarea teritorială (este contrar principiului egalităţii în faţa legii un act legislativ care

condiţionează egalitatea de ,,porţiunea de teritoriu în care un cetăţean s-ar afla”), sănătatea (Decizia nr.

20/2000), natura subiectului de drept - persoană fizică sau juridică – art. 16 din Constituţie implicând un

regim admisibil şi justificat tocmai de cerinţa ca aplicarea legii să nu atragă privilegii sau discriminări

(Decizia nr. 1/2000).

74

Decizia nr. 200/1999.

75

Art. 14: ,,Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio

deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau

socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.

76

Art. 26: ,,Respectarea drepturilor recunoscute în prezenta Cartă trebuie asigurată fără deosebire de rasă, sex, limbă, religie,

opinii politice sau alte opinii, origine naţională sau socială, sănătate, apartenenţa la o minoritate naţională, naştere sau orice

altă situaţie”.

35

Aplicarea măsurii restrictive fără a se aduce atingere existenţei dreptului sau libertăţii

Ultima condiţie ce trebuie îndeplinită pentru ca societatea democratică să poată restrânge

exerciţiul drepturilor fundamentale o constituie interdicţia impusă legiuitorului (statului) de a nu afecta

printr-o astfel de măsură existenţa în sine a dreptului, esenţa acestuia. Articolul 53 alin.2 nu distinge în

privinţa naturii drepturilor sau libertăţilor a căror existenţă nu trebuie suprimată, ceea ce implică o

interpretare extinctivă a acestei dispoziţii constituţionale: orice drept sau libertate, fundamental sau

subiectiv, aparţinând ordinii juridice, poate fi restrâns în exerciţiul său de către puterea publică până la

limita constituită de imposibilitatea de atingere a esenţei acestuia.

Această condiţie nu se referă însă numai la formularea normei restrictive, ci mai ales la aplicarea

ei. Desigur că dacă formularea însăşi a normei legale aduce atingere existenţei dreptului sau libertăţii,

aceasta va atrage automat neconstituţionalitatea normei respective. Totuşi, o formulare vădit contrară

libertăţii este puţin probabilă. Tocmai de aceea, constituantul a impus o condiţie de aplicare a regulii

legislative77

. În concepţia Curţii Constituţionale, această periclitare a existenţei dreptului sau libertăţii

este asimilată unei restrângeri excesive a exerciţiului lor. Pentru a nu fi excesivă, restrângerea trebuie să

fie justificată în mod raţional şi obiectiv de dispoziţiile articolului 53 din Constituţie. Restrângerea

afectează existenţa dreptului sau a libertăţii dacă este arbitrară, excesivă. Atemporalitatea drepturilor

omului se traduce prin faptul că existenţa lor nu poate fi afectată de curgerea timpului; de aceea, dreptul

pozitiv al drepturilor omului nu poate retrage ori şterge un drept sau o libertate fundamentală din

catalogul universal al acestora, ci doar limita exerciţiul lor. Doar atributele drepturilor vor putea fi

modelate normativ de legiuitor, fără a le suprima însă existenţa. O golire excesivă de conţinut ar ştirbi

din esenţa lor. Prin opera sa creatoare, judecătorul poate introduce pe firmamentul dreptului noi libertăţi

sau poate descoperi valenţe ale unor libertăţi deja consacrate, dar nu poate niciodată şterge sau retrage o

libertate fundamentală din catalogul universal al acestora, căci drepturile omului sunt atemporale şi

universale.

CAPITOLUL III

PROTECŢIA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE PRIN INTERMEDIUL

CONVENŢIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI


Unul dintre cele mai eficiente sisteme de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale îl

reprezintă cel dezvoltat de către Consiliul Europei, odată cu adoptarea, la 4 noiembrie 1950, a

Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, tratat intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are un caracter obiectiv, în sensul că aplicarea sa nu

este supusă condiţiilor de reciprocitate, aşa cum se întâmplă cu tratatele internaţionale de tip clasic. Cu

alte cuvinte, statele sunt ţinute să-şi respecte obligaţiile asumate prin ratificarea Conveţiei, indiferent

dacă celelalte părţi la acest tratat le respectă sau nu pe ale lor. Un stat membru nu va putea astfel să nu

respecte Convenţia şi să invoce în apărarea sa excepţia neîndeplinirii obligaţiilor de către celelalte părţi

(exceptio non adimpleti contractus). Acest caracater obiectiv al Convenţiei a fost subliniat în mai multe

rânduri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Spre exemplu, în hotărârea pronunţată la 18

77

Dan Claudiu Dănişor, op. cit., p. 130.

36

ianuarie 1978 în cauza Irlanda contra Regatului Unit, instanţa europeană a menţionat: „Spre deosebire

de tratatele internaţionale de tip clasic, Convenţia depăşeşte cadrul unei simple reciprocităţi între statele

contractante. În locul unei reţele de angajamente sinalagmatice bilaterale, ea creează obligaţii obiective

care, conform preambulului său, beneficiază de o «garanţie colectivă». Prin articolul 24, Convenţia

permite statelor contractante să pretindă respectarea acestor obligaţii fără să trebuiască să justifice vreun

interes ce derivă, spre exemplu, din împrejurarea că o măsură pe care ele o denunţă a lezat pe unul dintre

cetăţenii lor”78

.

Consecinţa imediată a acestui caracter obiectiv al Convenţiei este faptul că, în temeiul articolului

33, orice stat membru al Convenţiei poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a prevederilor

Convenţiei şi a protocoalelor sale de către un alt stat membru. Aceste cereri, denumite interstatale, nu

presupun ca şi condiţie de exerciţiu dovedirea interesului statului reclamant. O astfel de cerere este o

veritabilă actio popularis, menită să ridice în faţa Curţii aspecte ce ţin de ordinea publică în Europa79

.

De asemenea, o altă consecinţă a obligaţiilor obiective pe care Convenţia le creează în sarcina statelor,

este şi limitarea puterii de derogare a statelor de la anumite prevederi convenţionale, precum şi controlul

rezervelor acestora în legătură cu dispoziţiile Convenţiei. Articolul 15, paragraful 1 din Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului prevede că ,,în caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa

naţiunii, orice Înaltă Parte Contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de

prezenta Convenţie, în măsura strictă în care situaţia o impune şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în

contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional”. Cu toate acestea, conform

paragrafului 2 al aceluiaşi articol, derogările nu sunt permise în ceea ce priveşte obligaţiile impuse de

articolul 2 (dreptul la viaţă), cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, articolul 3

(interzicerea torturii), articolul 4 paragraful 1 (interzicerea sclaviei) şi articolul 7 (nicio pedeapsă fără

lege), articol ce consacră principiul legalităţii incriminării infracţiunilor şi pedepselor. Pe de altă parte,

rezervele cu caracter general nu sunt autorizate, conform articolului 57 din Convenţie: ,,Orice stat, în

momentul semnării prezentei Convenţii sau al depunerii instrumentului său de ratificare, poate să

formuleze o rezervă în legătură cu o dispoziţie anume a Convenţiei, în măsura în care o lege atunci în

vigoare pe teritoriul său nu este conformă cu această dispoziţie. Rezervele cu caracter general nu sunt

autorizate în termenii prezentului articol”. Prin urmare, statele pot formula o rezervă numai în legătură

cu o anumită dispoziţie a Convenţiei, dar şi acestea pot fi controlate de către Curte Europeană a

Drepturilor Omului şi, dacă este cazul, invalidate. De asemenea, Convenţia creează posibilitatea pentru

persoanele particulare, fizice sau juridice, să sesizeze direct Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin

depunerea unei cereri individuale, în conformitate cu articolul 34, în vederea apărării drepturilor lor

apărate de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale.

Convenţia nu protejază în mod exhaustiv toate drepturile şi libertăţile fundamentale, ci se

limitează doar la garantarea unora dintre acestea, precum: dreptul la viaţă (art. 2), dreptul la integritate

fizică şi psihică (art. 3), dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau supus la muncă forţată (art. 4), dreptul la

libertate şi siguranţă (art. 5), dreptul la neretroactivitatea legii penale (art. 7), dreptul la protecţia vieţii

private şi de familie (art. 8), libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 9), libertatea de

exprimare (art. 10), libertatea de întrunire şi de asociere (art. 11) sau dreptul de proprietate (art. l din

Primul Protocol Adiţional la Convenţie). În afara unor dispoziţii cu conotaţie socială (libertatea

sindicală, interzicerea muncii forţate, etc.) şi a unui drept cu caracter economic (respectarea bunurilor),

toate sunt, în esenţă, drepturi civile şi politice.

78

Irlanda c. Regatul Unit, hotărârea din 18 ianuarie 1978, para. 239.

79

Radu Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii. Vol. 1, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

2007, p. 8.

37

Alături de aceste drepturi fundamentale substanţiale, Convenţia protejează şi anumite drepturi

procesuale, fără de care drepturile substanţiale menţionate ar fi lipsite de o protecţie juridică efectivă:

dreptul de acces la justiţie, dreptul la un tribunal independent şi imparţial, dreptul la o judecată

echitabilă, publică şi contradictorie, care să se desfăşoare într-un termen rezonabil, dreptul la apărare etc.

Această multitudine de drepturi procesuale sunt grupate în cadrul noţiunii mai largi de ,,drept la un

proces echitabil”, consacrat prin articolul 6 din Convenţie.

Convenţia mai cuprinde şi alte dispoziţii de natură procedurală, precum obligaţia impusă statelor,

în temeiul articolelor 2 şi 3, de a desfăşură o anchetă efectivă în scopul remedierii încălcărilor dreptului

la viaţă sau a dreptului la integritate fizică şi psihică. De asemenea, o altă dispoziţie procedurală

importantă a Conveţiei, este dreptul la un recurs efectiv, consacrat de articolul 13: ,,Orice persoană, ale

cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul la acordarea

unui recurs efectiv, în faţa unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea ar fi fost comisă de

către persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”. Acest drept vine în completarea

caracterului subsidiar al acţiunii Curţii. El are o mare importanţă în determinarea statelor să încorporeze

efectiv Convenţia în sistemele naţionale de drept prin posibilitatea ca, în temeiul articolului 13,

dispoziţiile sale să poată fi invocate direct în faţa judecătorului naţional.

3.2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost instituită în 1959, pentru asigurarea unui control al

aplicării Convenţiei.

Prevederile iniţiale ale Convenţiei stipulau că solicitanţii individuali (particulari, grupuri sau

organizaţii neguvernamentale) puteau adresa Comisiei plângeri împotriva statelor semnatare ale

Convenţiei. În cazul în care aceste plângeri erau admise, ele făceau obiectul unor încercări de

reglementare amiabilă. În cazul în care aceste tentative eşuau, Comisia redacta un raport pe care îl

transmitea Comitetului Miniştrilor, care decidea dacă a fost violată sau nu Convenţia, acordând şi

eventuala satisfacţie echitabilă victimei, în termen de trei luni de la transmiterea raportului. Comisia şi

statele (nu şi particularii) aveau dreptul de a sesiza Curtea dacă statul acuzat îi acceptase jurisdicţia

obligatorie, pentru a se lua o hotărâre definitivă şi obligatorie. Această procedură era una relativ

complexă, iar după ratificarea Convenţiei de către un număr mare de state, s-a dovedit a fi deosebit de

greoaie. În aceste condiţii, la 1 noiembrie 1998, a intrat în vigoare Protocolul adiţional nr.11 la

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin care s-a reformat întreg mecanismul de protecţie a

drepturilor prevăzute în Convenţie, toate încălcările acestora fiind supuse direct jurisdicţiei Curţii

Europene a Drepturilor Omului, care are competenţa de a soluţiona plângerile ce îi sunt adresate.

3.2.1. Constituirea şi organizarea Curţii

Curtea este compusă din atâţia judecători câte state au semnat Convenţia, judecători aleşi de

către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de 3

candidaţi propuşi de fiecare stat membru, pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi reînnoit.

Judecătorii îşi exercită mandatul cu titlu individual şi nu ca reprezentanţi ai statelor din care provin. De

asemenea, Convenţia prevede că ,,judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă reputaţie morală şi

să întrunească condiţiile cerute pentru exercitarea unor înalte funcţiuni judiciare sau să fie jurişti cu o

reputaţie cunoscută” (art. 21, alin. 1). Judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă consideraţie

morală şi să îndeplinească acele condiţii cerute pentru exercitarea de înalte funcţii judiciare sau să fie

jurişti posedând o competenţă notorie. Judecătorii sunt independenţi şi imparţiali şi îşi exercită funcţiile

fără a reprezenta statele ai căror cetăţeni sunt. Ei se pronunţă în funcţie de convingerile lor juridice şi

38

neavând în vedere alte considerente. Judecătorii nu pot exercita pe durata mandatului lor nicio activitate

politică sau administrativă şi nici vreo activitate profesională incompatibilă cu obligaţia lor de

independenţă şi de imparţialitate80

.

Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei pentru un mandat de 9 ani,

după următoarea procedură:

- statele membre înaintează o listă de 3 persoane nominalizate în vederea numirii în funcţia de

judecător;

- Adunarea Parlamentară, din lista prezentată de statele membre, alege un judecător pentru un

mandat de 9 ani.

La terminarea mandatului judecătorul are dreptul de a fi reales. Odată la 3 ani are loc o reînnoire

parţială a numărului de judecători, respectiv pentru jumătate din numărul de judecători cărora le expiră

mandatul şi care vor fi astfel înlocuiţi de alţi judecători. Pentru aceasta, mandatul a jumătate dintre

judecătorii desemnaţi cu ocazia primei alegeri ia sfârşit după o perioadă de 3 ani, aceştia fiind desemnaţi

prin tragere la sorţi efectuată de Secretarul general al Consiliului Europei. Mandatul judecătorilor se

încheie de drept la data la care au împlinit vârsta de 70 de ani. Dacă un judecător nu mai corespunde cu

cerinţele funcţiei sale, poate fi revocat de către ceilalţi judecători ai Curţii, cu o majoritate de 2/3 din

numărul lor.

Ordinea rangurilor judecătorilor este următoarea:

1. Preşedintele Curţii;

2. Vicepreşedinţii;

3. Preşedinţii secţiilor;

4. Ceilalţi judecători.

În prezent, Curtea este formată din 47 de judecători, fiecare dintre aceştia având o cetăţenie

distinctă. Curtea este constituită din următoarele organisme: Adunarea Plenară a Curţii; Comitetele

Curţii (3 judecători); Camerele Curţii (7 judecători); Marea Cameră (17 judecători); Complete de

judecător unic. La cererea Adunării generale a Curţii, Comitetul de Miniştri poate reduce la cinci

numărul judecătorilor Camerei, prin decizie unanimă şi pentru o perioadă determinată.

Curtea este condusă de un preşedinte şi doi vicepreşedinţi, vicepreşedinţii Curţii fiind în acelaşi

timp şi preşedinţii a două din cele patru Secţii. Preşedintele, vicepreşedinţii şi preşedinţii de secţie sunt

aleşi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în adunare plenară, mandatul lor fiind de 3 ani.

Fiecare Secţie a Curţii cuprinde câte 10 sau 11 judecători, fiind prezidată de un preşedinte şi doi

vicepreşedinţi. Componenţa secţiilor este stabilită în funcţie de următoarele criterii: sistemele de drept

pe care judecătorii ce intră în componenţa unei anumite secţii le cunosc; aşezarea geografică a statului ai

căror reprezentanţi sunt judecătorii, membri ai secţiei; repartizarea echilibrată a numărului de judecători

femei şi judecători bărbaţi din cadrul fiecărei secţii.

Componenţa secţiilor este stabilită de toţi membrii Curţii, reuniţi în plen, la propunerile făcute de

către preşedintele Curţii. Curtea reunită în plen stabileşte componenţa secţiilor în cadrul aceleiaşi şedinţe

în care plenul Curţii alege preşedintele Curţii şi pe cei doi vicepreşedinţi ai Curţii, precum şi pe cei patru

preşedinţi şi cei patru vicepreşedinţi ai secţiilor.

La propunerea preşedintelui secţiei, preşedintele Curţii stabileşte un număr de comitete de filtraj,

constituite din 3 judecători şi conduse de către judecătorul cel mai înalt în rang.

Camerele Curţii sunt compuse din 7 judecători, dintre care obligatoriu unul este cel al statului

implicat ca parte în proces. Numirea judecătorilor este făcută de către preşedintele secţiei. Rolul

Camerelor este, pe de o parte, de a se pronunţa asupra fondului cauzei, iar pe de altă parte, unul de

80

Corneliu-Liviu Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 90.

39

filtraj, ele pronunţându-se asupra admisibilităţii cererii în cazurile în care petent este un stat-parte la

Convenţie.

3.2.2. Competenţa Curţii

Curtea Europeană a Drepturilor Omului are două tipuri de competenţă:

- materială - competenţa de a soluţiona cauzele cu care este învestită;

- competenţă consultativă - competenţa de a acorda avize privind problemele juridice referitoare

la interpretarea clauzelor Convenţiei sau a Protocoalelor sale adiţionale. Avizele consultative ale Curţii

se acordă prin decizii motivate, fundamentate pe opinia unanimă a judecătorilor Curţii.

3.2.3. Procedura în faţa Curţii

Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate fi sesizată de către persoane fizice, grupuri

particulare, organizaţii neguvernamentale sau de către state-părţi la Convenţie. Specificul mecanismului

european de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute de Convenţie este acela că o

persoană particulară, fizică sau juridică, poate sesiza în mod direct Curtea europeană, depunând o

plângere contra statului despre care pretinde că i-ar fi încălcat un drept sau o libertate fundamentală

apărată de Convenţie, în conformitate cu articolul 34. Procedura de soluţionare a unei astfel de plângeri

presupune o primă fază în care se analizează îndeplinirea unor condiţii de admisibilitate, urmată de o a

doua fază, când instanţa se pronunţă pe fondul cererii. Această procedură este contradictorie şi, în

principiu, scrisă.

Stadiul examinării admisibilităţii plângerii

În ceea ce priveşte procedura în faţa Curţii, cererile individuale sunt supuse iniţial unui control

de admisibilitate, ele trebuind să îndeplinească anumite condiţii obligatorii, prevăzute în articolul 35 din

Convenţie:

- în primul rând, pentru ca o cerere să fie admisibilă, reclamantul trebuie să fi epuizat toate căile

de atac interne. Această regulă constituie o practică internaţională curentă, fondată pe convingerea că

fiecare stat trebuie să poată îndrepta mai întâi el o eventuală încălcare a drepturilor fundamentale între

graniţele sale, şi abia apoi să fie supus unei proceduri internaţionale. Fundamentul acestei reguli îl

constituie principiul subsidiarităţii, care, pe de o parte, are drept efect respectarea suveranităţii statelor,

iar pe de altă parte conduce la implementarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului la nivel

naţional, întrucât instanţele naţionale sunt primele care trebuie să o aplice. Această regulă nu este

interpretată însă în mod rigid; reclamantul trebuie să epuizeze toate mijloacele interne utile, adică numai

pe acelea care sunt eficace în apărarea drepturilor prevăzute de Convenţie. Pentru a determina acest

lucru, de regulă, Curtea procedează la o analiză de substanţă a cazului, pentru a se verifica eficacitatea

căilor de recurs interne. Tot din această perspectivă, un reclamant nu este obligat să invoce Convenţia în

faţa jurisdicţiilor interne dacă a invocat norme a căror incidenţă este aceeaşi cu a celor internaţionale;

- cea de a doua condiţie de admisibilitate este ca reclamantul să introducă cererea într-un termen

de 6 luni de la data la care a rămas definitivă hotărârea internă atacată cu recurs. În cazul României,

acest termen se calculează începând de la data la care reclamantul a putut lua cunoştinţă de conţinutul

hotărârii pronunţate de instanţa de recurs;

- de asemenea, pentru a fi admisibilă, cererea reclamantului trebuie să se refere la încălcarea

unuia dintre drepturile apărate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau de Protocoalele

adiţionale ale acesteia, şi nu la orice drept fundamental, chiar dacă acesta este prevăzut în alte acte

încheiate sub egida Consiliului Europei;

40

- o altă condiţie de admisibilitate este aceea ca reclamantul să se plângă de încălcarea unui drept

al său, încălcare care a avut loc într-o perioadă în care Convenţia era obligatorie pentru statul împotriva

căruia îşi îndreaptă plângerea. În cazul României, reclamantul nu poate invoca decât violări care au avut

loc după data de 20 iunie 1994, dată la care România a ratificat Convenţia.

- să nu existe identitate de obiect al cererii cu unele plângeri deja soluţionate sau în curs de

soluţionare la Curte sau la alte organisme internaţionale şi care nu conţin fapte noi. Prin urmare, se poate

spune că nu sunt admisibile cererile în privinţa cărora există autoritate de lucru judecat;

- cererile să nu fie anonime;

- plângerile să nu fie vădit nefondate sau abuzive.

Decizile cu privire la admisibilitate pot fi luate de către comitete sau de către Camere. Atunci

când o plângere este vădit inadmisibilă, ea este declarată ca atare de către un comitet format din 3

judecători care trebuie să ia această decizie în unanimitate. O astfel de decizie este definitivă. De

asemenea, deciziile asupra admisibilităţii pot fi luate de către Cameră, în complet format din 7

judecători. Camera poate declara o plângere ca fiind admisibilă, parţial admisibilă sau inadmisibilă.

Stadiul examinării pe fond a cauzei

După declararea unei cereri ca fiind admisibilă, Curtea trece la o examinare pe fond a acesteia.

Examinarea pe fond se face de către Camera Curţii. La proces participă şi reprezentanţii părţilor

implicate. Urmează o procedură contradictorie, în cadrul căreia statele în cauză sunt obligate să

furnizeze toate informaţiile necesare. Procedura este atât orală cât şi scrisă, pot fi audiaţi martori, iar

Curtea poate dispune efectuarea unei expertize. În cadrul procesului, sunt admise şi eventuale intervenţii

ale terţilor, cum ar fi, de exemplu, intervenţiile statelor ai căror resortisanţi au depus plângeri împotriva

unui alt stat semnatar al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Potrivit articolului 30 din Convenţie, ,,în cazul în care cererea prezentată unei Camere ridică o

problemă gravă privind interpretarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale, sau dacă soluţionarea unei

cauze poate conduce la o contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior de Curte, Camera poate, atâta

timp cât nu a pronunţat hotărârea sa, să se desesizeze în favoarea Marii Camere, în afara cazului în care

una dintre părţi se opune la aceasta”. Marea Cameră va pronunţa o hotărâre definitivă.

Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului se motivează şi sunt obligatorii pentru părţi.

Adoptarea lor se face în secret, în Camera de Consiliu, fiind prezenţi, în principiu, doar judecătorii şi

grefierul. Hotărârea este luată cu votul majorităţii judecătorilor care instrumentează cazul, iar în caz de

egalitate se poate repeta votarea. Dacă la noua votare se constată o nouă egalitate, va avea câştig de

cauza partea care cuprinde votul preşedintelui. Nu sunt permise abţineri ce ţin de probleme referitoare la

admisibilitatea ori fondul cauzei. Curtea poate proceda la respingerea ca inadmisibilă a unei cereri în

orice stadiu al procedurii.

O altă procedură ce poate fi urmată de către Curte o reprezintă încercarea de a se ajunge la o

reglementare amiabilă între cele două părţi, procedură în care instanţa internaţională devine un adevărat

mediator, dar urmăreşte în acelaşi timp ca orice înţelegere să se realizeze cu respectarea drepturilor

omului. Când se ajunge la o înţelegere între părţi, cazul este scos de pe rolul Curţii printr-o decizie care

trebuie să se limiteze numai la o expunere succintă a faptelor şi la soluţia adoptată (articolul 39 din

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).

De asemenea, potrivit articolului 37 alin. (1) din Convenţie, în orice stadiu al procedurii, Curtea

poate să scoată de pe rol o cauză dacă reclamantul decide să nu îşi mai menţină plângerea ori dacă

litigiul a fost rezolvat sau pentru orice alt motiv constatat de Curte, motiv pentru care nu se mai impune

continuarea examinării cererii. Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea

drepturilor omului garantate prin Convenţie şi prin Protocoalele o impune în mod deosebit. Potrivit

41

articolului 37 alin. (2), Curtea poate hotărî repunerea pe rol a unei cereri atunci când consideră că

împrejurările justifică acest demers.

Atacarea hotărârilor pronunţate de una dintre Camere şi retrimiterea cauzei în faţa Marii

Camere

Potrivit dispoziţiilor articolului 43 din Convenţie, în cazuri excepţionale, oricare dintre părţile

aflate în litigiu poate solicita retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere, într-un termen de până la 3 luni

de la data la care a fost pronunţată hotărârea Camerei ce a judecat cauza. Marea Cameră va accepta

cererea de rejudecare a cauzei numai după ce un colegiu format din 5 judecători ai săi va analiza dacă

litigiul ridică o problemă gravă referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenţiei ori a protocoalelor

sale adiţionale sau o altă problemă gravă, cu caracter general. În cazul în care colegiul acceptă cererea,

Marea Cameră se pronunţă asupra cauzei printr-o hotărâre definitivă. De asemenea, înainte de a se

pronunţa pe fondul cauzei, dacă niciuna dintre părţi nu se opune, Camera se poate desesiza în favoarea

Marii Camere, dacă în cauză se ridică o problemă gravă referitoare la interpretarea Convenţiei sau a

protocoalelor sale ori dacă soluţionarea unei probleme poate conduce la o contradicţie cu o hotărâre

pronunţată anterior de Curte.

Hotărâri definitive

Potrivit art. 44 alin. (1), hotărârile Marii Camere sunt definitive, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi

articol hotărârile uneia dintre Camere devin definitive în următoarele situaţii:

- când părţile declară că ele nu vor cere retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere;

- la 3 luni de la data hotărârii, dacă retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere nu a fost cerută;

- când Colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere formulată potrivit articolului 43.

Plângerile interstatale

Orice stat-parte la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului poate adresa Curţii o plângere

împotriva unui alt stat membru în cazul încălcării unui drept prevăzut de Convenţie. Aceste plângeri nu

urmează procedura aplicabilă cererilor individuale, fiind soluţionate direct de către Marea Cameră a

Curţii.

3.2.4. Executarea hotărârilor Curţii

Dacă se constată o încălcare a unuia dintre drepturile prevăzute de Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului, Curtea poate obliga statul în cauză la plata unei sume de bani către reclamant, sumă

ce reprezintă cuantumul prejudiciului suferit.

Hotărârile definitive ale Curţii sunt obligatorii pentru statele semnatare ale Convenţiei. Ele sunt

transmise Comitetului de Miniştri, care supraveghează executarea lor. Această activitate poate consta în

verificarea reformelor legislative sau administrative la care s-au angajat statele ca urmare a constatării

unei încălcări a drepturilor apărate de Convenţie, sau, în cazul hotărârilor prin care s-a acordat o

satisfacţie echitabilă, Comitetul de Miniştri trebuie să supravegheze plata efectivă a sumei respective.

Cu toate acestea, nu se poate lua nicio măsură directă împotriva statelor care refuză să pună în aplicare o

hotărâre definitivă a Curţii, decât sancţiuni politice, cum ar fi, de exemplu, excluderea din Consiliul

Europei.

De regulă, executarea hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului se face

în mod volitiv de către partea care a pierdut procesul. Prin urmare, se pune problema ce se întâmplă în

situaţia în care această parte nu doreşte să execute hotărârea. Astfel, art. 46 din Convenţie desemnează

organul de supraveghere a executării hotărârilor şi anume Comitetul Miniştrilor.

42

Acesta are următoarele atribuţii:

- să verifice dacă satisfacţia echitabilă acordată de către Curte a fost plătită, însoţită de unele

eventuale daune-interese de întârziere;

- să examineze dacă au fost luate măsuri individuale pentru a asigura că încălcarea a încetat şi că

partea lezată este plasată, în măsura posibilităţii, în situaţia în care se afla înainte de încălcarea

Convenţiei;

- să controleze dacă au fost adoptate măsuri generale, pentru a preveni noi încălcări similare cu

cele constatate.

Statul care trebuie să execute hotărârea are obligaţia de a se justifica în faţa tuturor celorlalte

state în cazul în care se constată o întârziere excesivă a acestei executări.

Comitetul Miniştrilor are la îndemână două posiblităţi în ceea ce priveşte determinarea statului

care a pierdut procesul să execute obligaţiile ce rezultă din decizia instanţei. Este vorba, în primul rând,

de adoptarea rezoluţiilor interimare şi în al doilea rând de aplicarea articolului 8 al Statutului Consiliului

Europei. Rezoluţiile interimare sunt adoptate în scopul informării Comitetului de Miniştri asupra

stadiului de executare a hotărârii sau pentru a formula anumite sugestii referitoare la aceasta. Articolul 8

din Statut dă posibilitatea excluderii unui stat membru, dacă încalcă dispoziţiile articolului 3, ce prevede

că poate fi considerată o atingere gravă principiului supremaţiei dreptului şi celui al respectării

drepturilor omului neexecutarea hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului. Totuşi, datorită

caracterului său excesiv, această măsură nu a fost luată până în prezent.

3.2.5. Importanţa jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului

Mecanismul de protecţie a drepturilor omului care funcţionează la nivel european în baza

Convenţiei este un sistem de drept jurisprudenţial, deşi acest lucru nu este expres menţionat. Apărarea

concretă a drepturilor fundamentale prevăzute de Convenţie se realizează prin regulile de drept create de

către Curte în jurisprudenţa pe care o dezvoltă. Hotărârile pronunţate de către aceasta sunt obligatorii

pentru statul condamnat, acesta fiind ţinut să execute dispozitivul. Însă aceste hotărâri au şi o autoritate

de lucru judecat, în sensul că interpretarea pe care Curtea o conferă dispoziţiilor Convenţiei Europene a

Drepturilor Omului este obligatorie atât pentru statele contractante, cât şi pentru Curte însăşi, în

activitatea sa jurisdicţională ulterioară. Instanţa europeană nu îşi schimbă propria jurisprudenţa decât în

cazuri excepţionale şi cu o temeinică motivare, în general atunci când condiţiile sociale se modifică în

mod semnificativ. Această caracteristică face ca mecanismul de apărare a drepturilor omului la nivel

european să fie unul foarte suplu, perfect adaptabil schimbărilor care apar odată cu evoluţia societăţii.

Din acest punct de vedere, jurisprudenţa Curţii are chiar un efect preventiv. Atunci când într-un caz

concret Curtea adoptă o anumită soluţie, este de aşteptat ca ea să adopte această soluţie şi în viitoarele

cazuri asemănătoare. Această împrejurare face ca statele care au acelaşi tip de probleme privind

protecţia drepturilor fundamentale să poată reacţiona din timp la nivel legislativ sau la nivelul practicilor

administrative pentru a preveni eventuale condamnări ale lor.

43

CAPITOLUL IV

PROTECŢIA DREPTURILOR ŞI LIBERTǍŢILOR FUNDAMENTALE ÎN UNIUNEA

EUROPEANǍ

4.1. Consideraţii introductive Tratatele iniţiale care au creat comunităţile europene nu conţineau prevederi referitoare la

protecţia drepturilor fundamentale ale omului, având un conţinut strict economic. În prezent, când

Uniunea a evoluat de la o comunitate economică la una politică, economică şi socială, şi are competenţe

mult mai extinse, cerinţa respectării drepturilor omului se pune în alţi termeni. Statele membre au

respins iniţial creşterea semnificaţiei drepturilor omului în contextul dreptului comunitar, pe de o parte

pentru ca prin aceasta Curtea să nu extindă aplicarea dreptului comunitar în domenii pe care le

considerau în competenţa lor, să nu avanseze obiectivele comerciale ale pieţei comune, punând accent

pe ,,drepturile de piaţă” în detrimentul drepturilor cu adevărat fundamentale, să nu acţioneze ca o a doua

Curte europeană a drepturilor omului, ori fiind preocupate de faptul că instituţiile comunitare ar putea fi

supuse sistemului de la Strasbourg şi jurisdicţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului au fost înscrise însă în constituţiile statelor, pe

baza Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a Convenţiei europene din 1950. Exista astfel o

disparitate între constituţiile statelor şi dreptul comunitar; deoarece actele comunitare au vizat tot mai

mult drepturi şi interese ale persoanelor, această disparitate nu putea să se prelungească prea mult, cu

riscul punerii în discuţie a legitimităţii democratice a comunităţilor. Au apărut cazuri în care curţi

constituţionale interne au refuzat aplicarea unor decizii ale Curţii Europene de Justiţie, pe motivul că

încalcă un principiu fundamental stabilit în dreptul constituţional intern. Ca urmare, deşi a continuat să

sublinieze autonomia principiilor generale ale dreptului comunitar faţă de principiile stabilite în

constituţiile statelor membre, Curtea a admis că principiile generale şi drepturile protejate în cadrul

dreptului comunitar nu sunt independente faţă de cultura şi tradiţiile juridice ale statelor membre; Curtea

s-a referit, ca izvor de inspiraţie, la tradiţiile comune ale acestor state, afirmând că nu va sprijini măsuri

incompatibile cu drepturi fundamentale ale omului recunoscute şi protejate de constituţiile statelor

membre sau de tratatele internaţionale din acest domeniu acceptate de statele membre.

4.2. Preocupări ale comunităţilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale

Instituţiile politice ale comunităţilor au exprimat, de asemenea, cu claritate poziţia lor în această

problemă. Într-o Declaraţie comună a Consiliului, Parlamentului şi Comisiei din 1977 privind drepturile

fundamentale, cele trei instituţii subliniau importanţa pe care o acordă drepturilor fundamentale ale

omului, aşa cum decurg ele îndeosebi din constituţiile statelor membre şi din Convenţia europeană din

1950 şi declarau că, în exercitarea competenţelor lor şi în urmărirea scopurilor comunităţilor, ele

respectă şi vor continua să respecte aceste drepturi.

Treptat, Curtea a făcut referiri la convenţii internaţionale şi la principii generale acceptate de

statele membre în acest domeniu. Cu privire la stabilirea conţinutului acestor principii, Curtea a precizat

următoarele:

- nu va admite măsuri incompatibile cu drepturile fundamentale recunoscute şi garantate de

constituţiile statelor membre;

- documentele internaţionale privind drepturile omului la care statele membre au cooperat sau au

aderat pot oferi indicaţii de care este necesar să se ţină seama în cadrul dreptului comunitar, ceea ce

44

permite integrarea Convenţiei din 1950 în dreptul comunitar, prin intermediul principiilor generale, ca

standard minim european;

- drepturile fundamentale nu trebuie considerate absolute, ci trebuie privite în raport cu funcţia

socială a bunurilor şi activităţilor protejate, fiind susceptibile să sufere limitări justificate de protejarea

unor obiective de interes general urmărite de comunitate.

În alte cazuri, Curtea a cerut statelor membre să aplice prevederi ale dreptului comunitar, bazate

pe protecţia drepturilor omului, afirmând că ele reflectă un principiu general de drept, fundamentat pe

tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre.

În Tratatul de la Maastricht din 1992 au fost înscrise mai multe clauze privind respectarea

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului; astfel, se prevede că politica în domeniul cooperării

pentru dezvoltare (deci în relaţia cu ţările care primeau asistenţă) trebuie să contribuie la obiectivul

general al dezvoltării şi consolidării democraţiei şi statului de drept şi la respectarea drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale omului. În capitolul rezervat Uniunii, s-a prevăzut că aceasta va respecta

drepturile fundamentale garantate de Convenţia din 1950 şi de tradiţiile constituţionale naţionale; cerinţa

respectării drepturilor omului a fost menţionată şi în prevederile referitoare la pilonii II (PESC) şi III

(JAI); ea rămânea în continuare inaplicabilă în mod direct în ceea ce priveşte pilonul I (piaţa internă).

Tratatul de la Amsterdam a prevăzut că Uniunea este bazată pe principiile libertăţii, democraţiei

şi respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Această prevedere a devenit justiţiabilă,

ceea ce înseamnă că jurisdicţia Curţii de Justiţie s-a extins de la pilonul comunitar şi la alte probleme în

care comunităţile au primit competenţe (cele privind azilul, imigraţia şi dreptul civil). De asemenea,

tratatul abilitează Consiliul să suspende unele drepturi ale acelor state membre care sunt găsite

responsabile de încălcări serioase şi persistente ale acestor drepturi. Respectarea acestor drepturi este

înscrisă şi ca o condiţie a solicitării calităţii de membru şi a aderării la Uniune. Tratatul de la Amsterdam

a preluat Acordul privind politica socială şi a adăugat articole privind educaţia, cultura, sănătatea

publică, precum şi capitole privind coeziunea economică şi socială şi politica de angajare, cu obiectivul

promovării angajării depline. Alte prevederi se referă la Fondul Social European, stabilit pentru a acorda

asistenţă financiară în vederea realizării unora dintre obiectivele sociale ale comunităţii, cum sunt

sprijinirea formării profesionale şi promovarea angajării în muncă, mai ales pentru grupurile

defavorizate ca şomerii de lungă durată, muncitorii migranţi sau femeile care îşi reiau activitatea după

întreruperi. Prevederile sociale ale tratatului oferă baza pentru acţiunea legislativă a comunităţii în

vederea îmbunătăţirii condiţiilor de muncă şi de viaţă ale muncitorilor, inclusiv egalitatea între bărbaţi şi

femei pe piaţa muncii. Drepturile fundamentale sunt luate în considerare şi ca punct de plecare pentru

competenţa de a legifera. În acest sens, tratatul prevede competenţa instituţiilor comunitare, în limitele

atribuţiilor lor, de a lua măsuri adecvate pentru a combate discriminarea pe bază de sex, origine rasială

sau etnică, religie sau credinţă, handicap, vârstă sau orientare sexuală. Curtea a admis că există limite ale

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ca bază legislativă a activităţii comunităţii. Se acceptă însă că pot

fi adoptate măsuri specifice ale comunităţii pentru protecţia drepturilor fundamentale, cu condiţia ca prin

aceste măsuri să nu fie aduse modificări obiectivelor comuniăţii. Astfel, respectarea drepturilor şi

libertăţilor fundamentale este considerată o condiţie a legalităţii actelor comunităţii.

În anul 1994, Consiliul a cerut avizul Curţii de la Strasbourg privind calitatea comunităţii de a

deveni parte la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pornind de la o propunere a Comisiei care

mai fusese prezentată în 1979. Curtea a dat un aviz negativ, invocând lipsa competenţei comunităţii de a

adera la această Convenţie şi arătând că singura soluţie ar fi adoptarea unei clauze exprese în tratate.

Curtea a declarat că nu poate decide asupra compatibilităţii aderării la Convenţia din 1950 cu tratatul

CE, în absenţa unei informaţii suficiente asupra aranjamentelor instituţionale pe care le presupune. În

esenţă, aderarea comunităţii la Convenţia din 1950 ar însemna integrarea prevederilor acestei Convenţii

45

în ordinea juridică comunitară, dar şi supunerea instituţiilor comunitare jurisdicţiei Curţii Europene a

Drepturilor Omului, legalitatea actelor comunitare putând fi contestată şi în faţa Curţii de la Strasbourg.

Tratatul de reformă adoptat la Lisabona în 2007 prevede că Uniunea va adera la Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului; prin aceasta s-a dat Uniunii autorizarea necesară în acest scop,

adăugând totodată că aceasta nu modifică competenţele Uniunii. S-a degajat deci un consens cu privire

la oportunitatea aderării; Consiliul va trebui, cu o majoritate calificată, să decidă asupra deschiderii unor

negocieri, să stabilească directivele pentru negocieri şi, cu acordul Parlamentului, să încheie acordul de

aderare.

4.3. Decizii ale Curţii Europene de Justiţie privind drepturile şi libertăţile fundamentale După cum am văzut, Curtea consideră respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale o

condiţie a legalităţii actelor comunitare şi acceptă că pot fi adoptate măsuri specifice ale comunităţii

pentru protecţia lor, dar fără modificarea tratatelor şi a obiectivelor comunităţii. Pornind de la unele

prevederi ale tratatelor, dar şi de la principii cunoscute în dreptul naţional al statelor membre, Curtea a

definit o serie de principii pentru evaluarea acţiunii comunităţii şi a actelor instituţiilor care, chiar dacă

nu exprimă în esenţă drepturi şi libertăţi fundamentale, au o relevanţă deosebită pentru protecţia

acestora.

Proporţionalitatea este considerată un principiu general al dreptului comunitar. Esenţa ei constă

în asigurarea echilibrului între scopul urmărit şi mijloacele folosite; aceasta presupune să se evalueze

dacă mijloacele la care se recurge corespund obiectivului, dacă ele sunt necesare pentru aceasta şi dacă

nu impun obligaţii excesive persoanelor sau restricţii prea mari în raport cu beneficiile şi costurile

măsurii adoptate. Pentru a efectua analiza proporţionalităţii, se porneşte de la identificarea intereselor în

cauză şi stabilirea importanţei lor, apoi se analizează căi alternative şi se stabileşte dacă decizia sau

măsura luată este proporţională cu interesul urmărit, inclusiv conformitatea ei cu normele existente ale

dreptului comunitar. Curtea aplică acest test al proporţionalităţii cu mai multă fermitate atunci când sunt

în cauză drepturi ale persoanelor sau când sunt contestate sancţiuni contra acestora, şi mai puţin sever

atunci când sunt contestate acte ale instituţiilor emise pentru realizarea politicii comunitare. În ceea ce

priveste acţiunile statelor, Curtea a examinat tot mai sever condiţiile proporţionalităţii, mai ales când ele

vizau libertatea de mişcare a persoanelor, a mărfurilor sau serviciilor, dar a acceptat măsuri restrictive

când existau preocupări autentice privind sănătatea publică.

Certitudinea juridică (neretroactivitatea) vizează mai ales norme comunitare care pot avea în

realitate efect retroactiv; este vorba despre cazurile în care norma intră în vigoare înainte de publicarea

ei sau în care ea se aplică evenimentelor produse anterior adoptării ei. Atât Curtea de Justiţie cât şi

tribunalele naţionale sunt foarte rezervate în a accepta aplicarea retroactivă a normelor. Într-un caz în

care Comisia a stabilit daune compensatorii pentru un produs printr-un regulament, apoi prin alte două

regulamente a modificat sumele şi a prevăzut aplicarea lor cu 14 zile înainte de publicare, Curtea a

afirmat că există un principiu fundamental al ordinii juridice comunitare, conform căruia o măsură nu

trebuie să se aplice celor vizaţi înainte ca ei să aibă posibilitatea să ia cunoştinţă de ea. Curtea a afirmat

că o reglementare poate avea efect înainte de publicare numai în mod excepţional, atunci când obiectivul

urmărit reclamă aceasta şi dacă aşteptările legitime ale celor vizaţi sunt respectate. Pornind de la aceste

cerinţe, există o prezumţie normală împotriva validităţii măsurilor cu aplicare retroactivă; Curtea a

acceptat validitatea unor asemenea măsuri numai în domeniul agriculturii, în legătură cu asigurarea

stabilităţii pieţei.

Retroactivitatea aparentă sau aşteptarea legitimă vizează situaţia în care actele legislative se

aplică unor evenimente care s-au produs deja, dar care nu s-au închis definitiv. Aceasta înseamnă că

administraţia trebuie să-şi modifice politica pe baza noului act normativ, chiar dacă aceasta poate avea

46

efect asupra conduitei persoanelor, stabilită pe baza normelor anterioare. În cazul adoptării unor

reglementări noi, fără a se prevede măsuri tranzitorii pentru contractele aflate în curs de derulare, Curtea

a dat de regulă dreptate petiţionarilor şi uneori chiar despăgubiri pentru daunele suferite.

Nediscriminarea este un principiu general, care obligă comunităţile şi statele membre în

aplicarea dreptului comunitar; este menţionat în tratate ca nediscriminare pe motiv de cetăţenie, în

contextul circulaţiei libere a persoanelor, al tratamentului egal al femeilor şi bărbaţilor, între producători

şi consumatori în domeniul agriculturii şi altele. Tratatul de la Amsterdam prevede competenţa

comunităţii de a acţiona împotriva discriminării şi, mai direct, a Consiliului de a lua măsuri, la

propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European, pentru a combate discriminarea pe

bază de sex, origine socială sau etnică, religie sau convingere, handicap, vârstă sau orientare sexuală,

deci din punctul de vedere al drepturilor omului. Curtea de Justiţie a aplicat nediscriminarea ca principiu

general, vizând orice tratament inegal, arbitrar sau nejustificat, în domeniile de competenţa comunităţii.

Comunitatea poate deci să ia măsuri împotriva discriminărilor pe criterii din domeniul drepturilor

omului, fără a le condiţiona de realizarea obiectivelor economice. Nu orice tratament diferit este însă

considerat discriminatoriu. În ceea ce priveşte motivele pentru care un tratament diferit poate fi

justificat, notăm că discriminarea directă sau deliberat deghizată pe motiv de sex sau de cetăţenie ar

putea fi cu greu justificată. Discriminarea indirectă şi neintenţionată poate fi justificată, dacă este

proporţională cu o cerinţă a muncii şi decurge din aceasta (de exemplu, plata mai ridicată pentru durată

integrală de muncă faţă de cea parţială, chiar dacă indirect discriminează femeile, poate fi justificată prin

nevoile angajatorului; la fel, cunoaşterea limbii, chiar dacă indirect poate discrimina pe cei care nu sunt

cetăţeni). Fiind un principiu general, discriminarea poate fi invocată faţă de comunităţi ca motiv de

anulare a actelor comunitare, de invalidare sau în cereri de interpretare a lor, ca şi pentru a obţine

despăgubiri.

Transparenţa tinde să fie recunoscută ca principiu general; iniţial, comunitatea a acţionat prin

organisme închise, cu acces limitat pentru public. După tratatul de la Maastricht, această problemă s-a

pus cu acuitate. În 1993, Consiliul şi Comisia au adoptat un Cod de conduită în această privinţă.

Conferinţa Interguvernamentală care a pregătit tratatul de la Amsterdam a insistat să se îmbunătăţească

accesul public şi transparenţa activitaţilor instituţiilor Uniunii. Totuşi, nu s-a acordat transparenţei

calitatea de principiu general din care să decurgă efecte juridice; Curtea de Justiţie nu a cerut adoptarea

unei legislaţii secundare în acest domeniu, declarând că deciziile Consiliului cu privire la accesul la

documente pot fi bazate pe regulile de procedură.

Alte principii fundamentale aplicate sunt:

- principiul securităţii juridice, care se exprimă în termenele de prescripţie şi de forcluziune

pentru exercitarea competenţelor şi a recursului de către instituţiile comunitare, în inopozabilitatea unui

act care nu a fost în mod adecvat dat publicităţii, ca şi în cerinţa clarităţii şi preciziei normelor de drept;

- principiul protecţiei contra intervenţiilor arbitrare sau disproporţionale ale autorităţilor publice;

- principiul subsidiarităţii;

- principiul respectării aşteptării legitime.

Totuşi, Curtea a dat şi decizii întemeiate pe respectarea demnităţii şi a egalităţii, ca drept

fundamental.

Un prim astfel de caz a fost acceptarea unei pretenţii conform căreia aplicarea unei scheme

comunitare ar încălca dreptul la demnitate. Curtea a decis că trebuie evitată orice discriminare (între

beneficiarii unor alimente subvenţionate) şi orice încălcare a dreptului la demnitate, în interpretarea

măsurii respective. S-a referit la ,,drepturi fundamentale ale omului înscrise în principiile generale ale

dreptului comunitar” şi protejate de Curte. Ea a confirmat că dreptul fundamental la demnitate umană

face parte din dreptul Uniunii şi că niciunul dintre drepturile fundamentale nu poate fi folosit pentru a

47

aduce atingere dreptului la demnitate, care face parte din substanţa drepturilor înscrise în Carta

drepturilor fundamentale.

De asemenea, Curtea a confirmat că dreptul fundamental la integritatea persoanei face parte din

dreptul Uniunii şi cuprinde, în domeniile medicinei şi biologiei, consimţământul liber şi în cunoştinţă de

cauză al donatorului şi primitorului.

Desigur, cazurile în care Curtea a anulat acte ale instituţiilor comunitare pe motivul încălcării

drepturilor şi libertăţilor fundamentale sunt rare. Sunt mai frecvente cazurile în care Curtea a dat câştig

de cauză contestării unor acte administrative specifice. În cazuri în care tratatele permit statelor derogări

de la dreptul comunitar, Curtea a considerat că este competentă să-şi exercite jurisdicţia pentru a

examina conformitatea măsurilor luate de state ca derogări de la drepturile fundamentale, dacă

problemele respective sunt legate de aplicarea dreptului comunitar.

O atentie deosebită în cadrul comunităţii a fost acordată eliminării discriminării faţă de femei şi

asigurării egalităţii lor în drepturi cu bărbaţii. Tratatul de la Maastricht a impus comunităţii obligaţia de

a adopta măsuri legislative în domeniul oportunităţilor egale şi al tratamentului egal al femeilor şi

bărbaţilor pe piaţa muncii. Curtea a decis că principiul general al tratamentului egal între bărbaţi şi femei

este un principiu fundamental al ordinii juridice comunitare şi că eliminarea discriminării pe bază de sex

este unul din drepturile fundamentale ale omului, care trebuie protejat de dreptul comunitar. Acest

principiu a fost extins prin acte legislative şi prin decizii ale Curtii; deşi potrivit tratatelor se referă la

ansamblul problemelor economice şi sociale, el este în fapt limitat la domeniile legate de muncă.

Dreptul comunitar cuprinde în principal trei zone de aplicare a acestui principiu: plata egală, tratamentul

egal şi securitatea socială. Plata egală pentru muncă egală a fost prevăzută iniţial în tratat ca problemă în

competenţa comunităţii. Curtea a adăugat, prin decizii, că este vorba şi de plată egală pentru muncă de

valoare egală. Tratamentul egal a fost prevăzut în tratatul de la Amsterdam, urmărind asigurarea de

condiţii egale de concurenţă în diferite state membre, din mai multe puncte de vedere; a fost proclamată

egalitatea de tratament privind condiţiile de muncă. Curtea a statuat că principiul tratamentului egal al

bărbaţilor şi femeilor este un principiu fundamental al dreptului comunitar. Într-o Directivă a Cosiliului,

referitoare la egalitatea de tratament în trei domenii (accesul la muncă şi promovarea, pregatirea

profesională şi condiţiile de muncă), aceasta este definită în sensul eliminării oricărei discriminări

directe sau indirecte, pe motiv de sex, mai ales cu referire la statutul marital sau de familie. Într-o altă

directivă, s-a cerut statelor să prevadă un minimum de protecţie în munca pentru femeile însărcinate,

care alăptează sau care au născut recent. Tratatul prevede şi posibilitatea unor acţiuni pozitive pentru a

asigura în practică egalitatea deplină a femeilor cu bărbaţii, cu referire la pregătirea profesională şi la

compensarea unor dezavantaje în carieră. Curtea nu a admis însă alte măsuri de protecţie pentru femei

decât cele legate de sarcină şi de maternitate. Dacă iniţial nu s-a acceptat dreptul soţilor la concediu

parental, printr-o directivă din 1996, urmare a unui Acord-cadru încheiat între principalele organizaţii

ale patronilor şi angajaţilor, s-a prevăzut acordarea unui drept individual minimum de concediu parental

atât bărbaţilor cât şi femeilor, pe motiv de creştere sau de adopţie a unui copil cu scopul de a-l creşte.

Pentru a asigura tratamentul egal în domeniul securităţii sociale, după tratatul de la Amsterdam

s-a procedat la adoptarea de directive în unanimitate de către Consiliu. Norma de bază este egalitatea de

tratament şi absenţa oricărei discriminări pe motiv de sex, fie directă, fie indirectă; se menţionează ca

exemple de forme de discriminare interzise: condiţii de acces diferite sau scheme restrânse, obligaţii de a

contribui sau contribuţii discriminatorii, diferenţe în calculul beneficiilor, condiţii cu privire la durată,

reţineri discriminatorii. Se admit excepţii cu privire la criteriile de vârstă, creşterea copiilor, calitatea

soţiilor dependente.

Domeniul combaterii discriminării sexuale, deşi acceptat ca principiu fundamental al dreptului

comunitar, rămâne unul complex şi care suferă modificări continue, atât la nivel comunitar, prin

48

directive şi prin decizii ale Curţii, cât şi în plan naţional. Aplicarea lui are şi limite inerente, fiind legat

de probleme de muncă, de evoluţia economiei şi de raporturile sociale.

În prezent, Curtea controlează respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale atât în ceea ce

priveşte actele comunitare, cât şi în cazul actelor statelor membre, atunci când acestea aplică dreptul

comunitar. Criteriul folosit de Curte este cel al aplicabilităţii dreptului comunitar în domeniul respectiv.

4.4. Cetăţenia Uniunii Europene

Tratatul de la Maastricht din 1993 a introdus acest nou concept în dreptul comunitar, iar tratatul

de la Amsterdam i-a adus unele precizări. Dreptul comunitar nu prevede un sistem propriu de atribuire a

cetăţeniei Uniunii; conform tratatului, aceasta decurge automat din cetăţenia unui stat membru; ea

completează cetăţenia naţională, dar nu o înlocuieşte. Tratatele Uniunii acordă unele drepturi cetăţenilor

Uniunii, dintre care foarte important este cel la nediscriminarea între cetăţenii diferitelor state membre.

Aceste drepturi au un caracter evolutiv, căci pot fi completate de Consiliu statuând în unanimitate, la

propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului. Decizia Consiliului trebuie apoi aprobată de

statele membre conform procedurilor lor constituţionale.

Sunt prevăzute următoarele drepturi:

- libertatea de circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre, desigur sub rezerva limitărilor

şi condiţiilor prevăzute;

- dreptul de a vota şi de a fi ales în alegerile municipale şi în alegerile europene în ţara de

reşedinţă, chiar dacă individul nu este cetăţean al acesteia; o directivă a Consiliului din 1993 stabileşte

ca principii pentru exercitarea dreptului de a participa la alegerile pentru Parlamentul European

libertatea de a alege între statul de reşedinţă şi statul al cărui cetăţean este şi egalitatea de tratament cu

cetăţenii naţionali; se prevede o derogare în cazul în care proporţia cetăţenilor Uniunii care au drept de

vot reprezintă peste 20% din cetăţenii naţionali cu drept de vot; în acest caz statul în cauză poate impune

drept condiţie pentru nenaţionali un termen de şedere de 5 ani pentru a vota şi de 10 ani pentru a fi

eligibil; această derogare nu se aplică decât pentru Luxemburg; o directivă din 1994 prevede aceleaşi

principii şi derogări posibile pentru participarea la alegerile municipale; totodată, ea permite statelor

membre să rezerve naţionalilor unele funcţii în executivele municipale şi să interzică nenaţionalilor

participarea la alegerea electorilor sau la alegerea uneia dintre adunările parlamentare (în cazul

parlamentelor bicamerale);

- dreptul de petiţie la Parlamentul European şi dreptul de a se adresa mediatorului Parlamentului,

ca şi dreptul de a se adresa oricărui organ al Uniunii şi de a primi răspuns într-o limbă oficială (în care s-

a adresat);

- protecţia de către autorităţile diplomatice şi consulare ale unei ţări membre a Uniunii într-o ţară

în care statul său nu dispune de misiune diplomatică sau oficiu consular; o decizie în acest sens a fost

adoptată de statele membre reunite în Consiliu în 1995.

4.5. Carta Uniunii Europene cu privire la Drepturile Fundamentale

În anul 2000, la Conferinţa Interguvernamentală de la Nisa, a fost adoptată Carta drepturilor

fundamentale. Tratatul de reformă adoptat la Lisabona în 2007 conţine o referire transversală la Carta

drepturilor fundamentale, aşa cum a fost convenit textul acesteia la Conferinţa interguvernamentală din

2004, conferindu-i valoare juridică obligatorie, dar fără a include în tratat textul Cartei.

Carta reafirmă, cu respectarea competenţelor şi sarcinilor Uniunii şi a principiului subsidiarităţii,

drepturile care rezultă în principal din tradiţiile constituţionale şi din obligaţiile internaţionale comune

ale statelor membre, din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din Cartele Sociale adoptate de

49

Uniune şi de către Consiliul Europei, precum şi din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie şi a Curţii

Europene a Drepturilor Omului.

Carta precizează că promovarea unei dezvoltări echilibrate şi durabile şi libera circulaţie a

persoanelor, serviciilor, mărfurilor şi capitalurilor, precum şi libertatea de stabilire, pe care îşi propune

să le promoveze şi să le asigure, fac necesară consolidarea protecţiei drepturilor fundamentale.

Prezintă un interes deosebit semnificaţia dată prevederilor Cartei în preambulul acesteia:

- pentru prima dată instituţiile judiciare comunitare şi tribunalele naţionale vor avea competenţa

de a judeca litigii privind încălcări ale drepturilor fundamentale înscrise în Cartă, ca parte a dreptului

comunitar;

- Carta reafirmă drepturi; ea nu le creează; textul afirmă că Uniunea recunoaşte drepturile,

libertăţile şi principiile enunţate, formulare care pare limitativă;

- respectarea competenţelor şi sarcinilor Uniunii este enunţată drept condiţie prealabilă a

recunoaşterii lor; aceasta ar putea determina în unele cazuri contrapunerea celor două seturi de obiective

şi valori şi deci dificultăţi de interpretare şi aplicare;

- izvoarele acestor drepturi sunt tradiţiile constituţionale şi obligaţiile internaţionale asumate de

statele membre în plan european şi jurisprudenţa celor două curţi europene; pentru prima dată,

jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este pusă pe picior de egalitate cu cea a Curţii

Europene de Justiţie.

Este un context extrem de complex, în care Curtea de Justiţie, Tribunalul de Primă Instanţă şi

tribunalele speciale prevăzute în Tratat, ca şi tribunalele naţionale, vor trebui să găsească temeiurile

pentru interpretarea Cartei şi fundamentarea deciziilor lor.

Drepturile fundamentale sunt grupate pe titluri, astfel:

- demnitatea (demnitatea umană, dreptul la viaţă, dreptul la integritatea persoanei, interzicerea

torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, interzicerea sclaviei şi a muncii

forţate);

- libertatea (dreptul la libertate şi securitate, respectarea vieţii private şi de familie, protecţia

datelor cu caracter personal, dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie, libertatea de gândire,

conştiinţă şi religie, libertatea de exprimare şi de informare, libertatea de întrunire şi de asociere,

libertatea artelor şi ştiinţelor, dreptul la educaţie, libertatea de alegere a ocupaţiei şi dreptul la muncă,

libertatea de a desfăşura o activitate comercială, dreptul de proprietate, dreptul de azil, protecţia în caz

de strămutare, expulzare sau extrădare);

- egalitatea (egalitatea în faţa legii, nediscriminarea, diversitatea culturală, religioasă şi

lingvistică, egalitatea între femei şi bărbaţi, drepturile copilului, drepturile persoanelor în vârstă,

integrarea persoanelor cu handicap);

- solidaritatea (dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii, dreptul la

negociere şi la acţiune colectivă, dreptul de acces la serviciile de plasament, protecţia în cazul

concedierii nejustificate, condiţii de muncă echitabile şi corecte, interzicerea muncii copiilor şi protecţia

tinerilor la locul de muncă, dreptul la viaţa de familie şi viaţa profesională, securitatea socială şi

asistenţa socială, protecţia sănătăţii, accesul la serviciile de interes economic general, protecţia mediului,

protecţia consumatorului);

- drepturile cetăţenilor Uniunii (dreptul de a alege şi a fi ales în Parlamentul European, dreptul de

a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale, dreptul la o bună administrare, dreptul de acces la

documente, accesul la mediatorul european, dreptul de petiţionare, libertatea de circulaţie şi de şedere,

protecţia diplomatică şi consulară);

50

- justiţia (dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie şi

dreptul la apărare, principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, dreptul de a nu fi

judecat şi condamnat de două ori pentru aceeaşi infracţiune);

Carta conţine şi dispoziţii generale privind interpretarea şi aplicarea prevederilor ei (domeniul de

aplicare, întinderea şi modul de interpretare a drepturilor, respectiv a principiilor, nivelul de protecţie şi

interzicerea abuzului de drept).

Observăm că sunt incluse atât drepturi politice şi civile cât şi drepturi economice, sociale şi

culturale, care în sistemul Consiliului Europei sunt reglementate prin alte documente şi nu fac obiectul

jurisdicţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului decât parţial, din punctul de vedere al principiului

nediscriminării. Pentru prima dată drepturi economice, sociale şi culturale vor face obiectul unei

protecţii judiciare în plan internaţional.

Totodată, reţine atenţia formularea drepturilor fundamentale în termeni mai generali decat în alte

documente internaţionale; aceasta va face necesar, în caz de litigii, să se recurgă la explicaţiile redactate

sub autoritatea prezidiului Convenţiei Europene şi, desigur, la convenţiile adoptate în cadrul Uniunii sau

al Consiliului Europei şi la jurisprudenţa respectivă.

De asemenea, unele dintre drepturile fundamentale vizează dreptul penal, respectiv judecarea şi

pedepsirea pentru fapte penale, care sunt incriminnate ca atare în legile naţionale ale statelor.

Textul reflectă şi evoluţii care s-au produs după adoptarea Convenţiei europene din 1950,

incluzând drepturi din domenii ca biotehnologia, protecţia datelor, accesul la documente ş.a.

Tratatul distinge între prevederile sale din acest titlu pe cele care prevăd drepturi şi libertăţi de

cele care prevăd principii. Numai primele pot fi invocate direct în faţa judecătorului, în caz de încălcare.

Se prevede că invocarea în faţa judecătorului a prevederilor referitoare la principii nu este admisă decât

pentru interpretarea şi controlul legalităţii actelor de punere a lor în aplicare.

Dispoziţiile Cartei sunt obligatorii pentru instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii, cu

respectarea principiului subsidiarităţii, fără a extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara

competenţei acesteia, fără a-i modifica competenţele şi sarcinile şi fără a crea competenţe sau sarcini

noi. Ele se aplică şi statelor membre, în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul comunitar.

Rezultă că aceste rezerve şi precizări au în vedere protecţia competenţelor care rămân ale statelor

în domeniul drepturilor omului şi prevenirea extinderii competenţelor organelor Uniunii în aceste

probleme, folosind prevederile Cartei drepturilor fundamentale.

Carta prevede posibilitatea unor restrângeri ale exercitării drepturilor fundamentale, cu

respectarea principiului proporţionalităţii, numai dacă restricţiile sunt necesare şi dacă răspund unor

obiective de interes general recunoscute de către Uniune sau necesităţii protejării drepturilor şi

libertăţilor altor persoane.

Pentru asigurarea coerenţei necesare între Carta drepturilor fundamentale şi Convenţia europeană

din 1950, se prevede că, în măsura în care unele drepturi corespund celor garantate prin Convenţia

europeană, înţelesul şi sfera lor de aplicare, ca şi restricţiile admise, sunt identice cu cele din convenţia

europeană; mai ales în ceea ce priveşte restricţiile, legiuitorul trebuie să respecte normele instituite în

cadrul Consiliului Europei, care devin aplicabile automat, fără a se aduce atingere autonomiei dreptului

Uniunii. Se afirmă în mod clar că nivelul protecţiei asigurate de Cartă nu poate fi niciodată inferior celui

garantat prin Convenţia europeană.

Prin referirile repetate la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi prin indicarea

prevederilor acesteia drept sursă a drepturilor fundamentale, se urmăreşte apropierea substanţială a celor

două documente, cu scopul asigurării interpretării şi aplicării uniforme a Convenţiei europene şi a Cartei

drepturilor fundamentale.

51

4.6. Drepturile omului în context european: competiţie sau complementaritate?

Continent în istoria căruia au fost adoptate primele documente semnificative privind drepturile

omului, Europa dispune astăzi de trei sisteme normative şi instituţionale pentru promovarea şi

respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului: cel al Consiliului Europei, cel din cadrul

Uniunii Europene şi cel din cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Ne vom referi

la cele din cadrul Consiliului Europei şi al Uniunii Europene, care pot intra în competiţie sau pot fi

complementare.

În plan normativ, în cadrul Consiliului Europei au fost adoptate circa 200 de documente juridice,

din care majoritatea se referă la protecţia drepturilor omului. Dintre acestea se degajă Convenţia privind

drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului adoptată în 1950, cu cele 14 protocoale adiţionale, care

au adăugat noi drepturi, au dezvoltat unele din drepturile prevăzute în Convenţie sau au reorganizat

mecanismul de protecţie stabilit iniţial, dar şi Carta socială europeană din 1961 şi Carta socială revizuită

din 1996, Carta europeană a autonomiei locale din 1985, Convenţia europeană pentru prevenirea torturii

şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante din 1987, Carta europeană a limbilor regionale

sau minoritare din 1992 şi Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale din 1995.

În cadrul Uniunii Europene, Consiliul European de la Nisa a adoptat Carta fundamentală a

drepturilor omului, care a fost inclusă cu mici modificări ca parte integrantă a Tratatului de instituire a

unei Constituţii pentru Europa, semnat în 2004. Prevederi referitoare la respectarea drepturilor omului

au fost însă înscrise anterior în tratatele de la Maastricht din 1992 şi de la Amsterdam din 1997.

Instituţiile comunitare au adoptat, potrivit competenţelor lor, regulamente şi directive prin care au

stabilit norme obligatorii privind respectarea unor drepturi ale omului (de exemplu, în domeniul

nediscriminării pe motiv de sex sau de cetăţenie şi bineînţeles în ceea ce priveşte dreptul de circulaţie şi

de şedere pentru cetăţenii statelor membre pe teritoriul altor state membre). De asemenea, Curtea

Europeană de Justiţie a adoptat o serie de hotărâri prin care a confirmat unele drepturi ale omului ca

parte a dreptului comunitar (dreptul de proprietate, respectarea dreptului la viaţă privată şi de familie şi a

secretului corespondenţei, precum şi drepturi privind garanţii procesuale). Intrarea în vigoare a unui

tratat care să includă Carta drepturilor fundamentale ale omului şi să dea competenţe în acest domeniu

Curţii de Justiţie Europene ar încununa această evoluţie şi ar crea un sistem de protecţie a drepturilor

omului paralel cu cel al Consiliului Europei. Dar statele-membre ale Uniunii Europene, obligate prin

normele dreptului comunitar, sunt şi membre ale Consiliului Europei şi părţi la Convenţia din 1950, la

principalele protocoale adiţionale ale aceasteia şi la multe dintre convenţiile adoptate în cadrul

Consiliului Europei. Cetăţenii Uniunii Europene, care se bucură de protecţia drepturilor lor în sistemul

Uniunii, au dreptul la protecţie şi în cadrul Consiliului Europei. Deşi iniţial se credea că nu pot apărea

conflicte între cele două sisteme de protecţie, deoarece tratatele comunităţilor priveau numai probleme

economice, treptat însă, sfera problemelor acoperite de activitatea convenţiilor şi a organismelor

respective (Consiliul Europei şi instituţiile comunitare) s-a extins şi s-a dovedit că asemenea conflicte

devin posibile. Până acum, cele două sisteme au evoluat în paralel şi în ansamblu nu au intrat nici în

competiţie, nici în contradicţie. A devenit însă necesară, ţinând seama de ultimele evoluţii, clarificarea

situaţiei şi găsirea soluţiilor prin care să fie evitate asemenea inconveniente, ale căror riscuri nu trebuie

neglijate.

4.6.1. Izvoarele normelor privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului

În sistemul Consiliului Europei, izvoarele normelor privind drepturile şi libertăţile fundamentale

ale omului sunt tratatele internaţionale ratificate de statele-membre. Convenţia din 1950 a fost ratificată

de toate statele membre, fiind o condiţie sine qua non pentru obţinerea calităţii de membru, dar

52

protocoalele adiţionale nu sunt în mod obligatoriu ratificate de toţi membrii; pentru a ştii căror state le

sunt opozabile, va trebui văzut de fiecare dată dacă statul în cauză a ratificat protocolul respectiv. În

plus, la unele prevederi ale Convenţiei şi ale protocoalelor, statele-părţi au formulat rezerve; desigur,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate decide că asemenea rezerve nu sunt admise, dar dacă nu

s-a luat o astfel de decizie rezervele rămân valabile şi limitează sau califică întinderea ori sensul

obligaţiilor asumate de statul în cauză. Deciziile Curţii sunt obligatorii pentru statele în cauză, au valoare

de precedent pentru Curte, dar nu fac decât să constate încălcări ale drepturilor omului, fără a formula

principii sau norme obligatorii pentru state sau pentru organe ale acestora.

În sistemul Uniunii şi al comunităţilor europene, suntem în prezenţa unor izvoare multiple, care

pot stabili, confirma sau dezvolta drepturi ale omului: în primul rând, tratatele comunitare, care

constituie izvorul de bază al normelor comunitare; în al doilea rând, izvoarele derivate, adoptate de

instituţiile comunitare pe baza tratatelor şi cu respectarea competenţelor lor, respectiv, în stadiul actual,

regulamentele şi directivele; în al treilea rând, sunt deciziile Curţii de Justiţie Europeană, care au valoare

obligatorie pentru instituţiile europene, dar şi pentru state şi pentru instanţele judecătoreşti ale acestora

(care sunt parte integrantă a sistemului judiciar al Uniunii Europene, în aplicarea dreptului comunitar),

ca urmare a efectului vertical şi orizontal al deciziilor Curţii. În plus, prin mecanismul chestiunilor

prejudiciale ridicate de instanţele judecătoreşti naţionale, Curtea de Justiţie indică norma aplicabilă, pe

care instanţa respectivă, dar şi instanţe din alte state comunitare, trebuie să o aplice în cazuri similare.

4.6.2. Substanţa normelor privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului

Convenţia europeană din 1950 şi protocoalele adiţionale se referă în mod exclusiv la drepturile

politice şi civile (chiar dacă putem discuta despre natura unor drepturi, ca de exemplu cel de

proprietate). Alte categorii de drepturi - economice, sociale şi culturale - au fost înscrise în Cartele

sociale, cele cu privire la autonomia locală sau cu privire la limbile regionale sau minoritare, ori în

Convenţia pentru protecţia minorităţilor naţionale sau în alte convenţii. Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a pronunţat unele decizii privind drepturi economice şi sociale, dar numai din punctul de vedere

al principiului nediscriminării înscris în articolul 14 al Convenţiei din 1950.

Carta drepturilor fundamentale adoptată în cadrul Uniunii Europene conţine atât drepturi politice

şi civile, formulate în mod mai succint, cât şi drepturi economice şi sociale, cum sunt dreptul de a alege

o ocupaţie şi de a se angaja în muncă, dreptul de a desfăşura o afacere, dreptul la negociere şi acţiune

colectivă al muncitorilor şi angajatorilor, dreptul de acces liber la un serviciu de plasare în muncă,

dreptul la protecţie împotriva demiterii nejustificate, dreptul de acces la îngrijire medicală preventivă şi

la tratament medical.

În afară de aceste drepturi, Carta conţine o serie de principii care ar urma să fie puse în aplicare

prin acte comunitare şi legi naţionale ale statelor membre şi ca urmare vor putea fi invocate în faţa

tribunalelor naţionale şi a Curţii Europene de Justiţie, printre care respectarea diversităţii culturale,

lingvistice şi religioase, respectarea drepturilor copilului, ale persoanelor în vârstă şi ale persoanelor cu

handicap, recunoaşterea şi respectarea drepturilor la beneficiile securităţii sociale şi la servicii sociale,

protecţia mediului şi a consumatorilor, etc.

Carta drepturilor fundamentale enunţă şi drepturile cetăţenilor Uniunii Europene, între care, în

afară de cele privind participarea la alegeri locale şi pentru Parlamentul European, dreptul la petiţie,

precum şi la deplasare şi reşedinţă în oricare stat membru, o serie de drepturi la o bună administrare,

între care tratarea imparţială şi corectă a problemelor fiecărei persoane, audierea sa în legătură cu orice

problemă care o afectează înainte de luarea unei decizii, dreptul de a avea acces la propriul dosar,

obligaţia administraţiei de a-şi motiva orice decizie.

53

Reţinem totodată că prevederile Cartei se adresează instituţiilor Uniunii, cu respectarea

principiului subsidiarităţii, deci ele vor acţiona numai atunci când este necesară o acţiune la nivelul

Uniunii; ele se adresează statelor membre atunci când acestea aplică dreptul comunitar. Atât instituţiile,

cât şi statele membre trebuie să respecte aceste drepturi şi principii şi sa promoveze aplicarea lor în

conformitate cu competenţele lor care le revin. Apare dificil în acest stadiu să evaluăm consecinţele

acestei prevederi generale asupra aplicării prevederilor Cartei de către instituţii şi de către state; ca în

general în cadrul Uniunii Europene, practica va stabili de la caz la caz în ce condiţii şi în ce limite vor fi

aplicate aceste prevederi.

4.6.3. Cadrul instituţional

Şi din acest punct de vedere constatăm existenţa unor deosebiri de esenţă. Consiliul Europei

reprezintă un cadru interguvernamental, în care organele Consiliului - Comitetul miniştrilor şi Adunarea

Parlamentară - pot adresa statelor membre recomandări şi eventual pot adopta sancţiuni privind calitatea

de membru a unui stat membru dacă acesta încalcă prevederile unei convenţii ratificate de el. Numai

Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate adopta decizii obligatorii în cazul în care constată că un

stat membru a încălcat o dispoziţie a Convenţiei din 1950 sau a unui protocol adiţional pe care statul

respectiv l-a ratificat.

Cu privire la alte drepturi ale omului, respectiv cele economice, sociale şi culturale, înscrise în

alte documente adoptate de Consiliu, aceste documente au prevăzut un alt tip de mecanism de

supraveghere a aplicării lor, şi anume crearea unor comitete de experţi care examinează rapoarte

periodice ale statelor părţi şi le adresează recomandări. Pentru aceste categorii de drepturi nu pot fi

adoptate decizii obligatorii cu privire la încălcări ale lor; este doar un mecanism de cooperare între

statele părţi, după modelul celor de la O.N.U..

Uniunea Europeană reprezintă o organizaţie de integrare a statelor membre, în care dreptul

comunitar - atât tratatele Uniunii şi ale comunităţilor, cât şi actele instituţiilor - au caracter obligatoriu

pentru statele membre, primează faţă de legislaţia acestora şi sunt de aplicare directă pe teritoriul lor faţă

de toate persoanele fizice sau juridice. Curtea Europeană de Justiţie are competenţe de jurisdicţie

complete cu privire la aplicarea tuturor normelor dreptului comunitar şi cu privire la validitatea actelor

instituţiilor comunitare. Prin urmare, şi drepturile economice, sociale şi culturale care sunt sau vor fi

înscrise în tratate şi acte comunitare vor face obiectul jurisdicţiei Curţii, ca şi litigii privind nerespectarea

lor de către statele membre supuse de către persoane şi de către Comisia europeană Curţii, Tribunalului

de Primă Instanţă sau tribunalelor specializate când acestea vor fi create şi, bineînţeles, tribunalelor

naţionale care au şi ele misiunea de a asigura aplicarea dreptului comunitar. Uniunea nu aplică proceduri

de prezentare şi examinare de rapoarte ale statelor părţi.

Deşi Carta drepturilor fundamentale formulează atât drepturi, care sunt de aplicare directă, cât şi

principii a căror aplicare necesită acte ulterioare ale instituţiilor comunitare sau ale statelor membre ori

ale ambelor, Uniunea Europeană tratează, deci, în mod uniform drepturile omului recunoscute de dreptul

comunitar, plasându-le pe toate sub protecţia sistemului său judiciar.

4.6.4. Cum se poate asigura coerenţa şi complementaritatea celor două sisteme

Având în vedere că toate statele membre ale Uniunii sunt state membre ale Consiliului Europei,

iar alte state membre ale Consiliului Europei doresc să devină membre ale Uniunii, se impune găsirea

căilor adecvate pentru ca aceste două sisteme de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

omului să nu intre în competiţie.

Evoluţia normativă şi instituţională de până în prezent arată că nu există dificultăţi majore în

realizarea acestui obiectiv. Din punct de vedere normativ, constatăm că documentele adoptate în cadrul

54

Consiliului Europei şi cele adoptate în cadrul Uniunii Europene nu intră în contradicţie, deşi se pot

constata accente diferite şi nuanţe, decurgând mai ales din faptul că Uniunea Europeană s-a dezvoltat

iniţial ca o organizaţie de integrare economică, cu accent pe crearea pieţei unice şi continuă procesul de

integrare în toate domeniile.

În acţiunea lor practică, se poate constata că instituţiile celor două organisme au acţionat pentru

evitarea unor evoluţii contradictorii. Astfel, într-o Declaraţie comună din 1977 a Parlamentului

European, a Consiliului şi a Comisiei comunităţilor, cele trei instituţii au subliniat importanţa pe care o

acordă drepturilor fundamentale ale omului, aşa cum decurg ele îndeosebi din constituţiile statelor

membre şi din Convenţia europeană din 1950 şi au declarat că, în exercitarea competenţelor lor şi în

urmărirea scopurilor comunităţilor, ele respectă şi vor continua să respecte aceste drepturi.

Instituţiile au adoptat şi alte documente în acest domeniu, între care declaraţii şi rezoluţii asupra

rasismului şi xenofobiei, o nouă declaraţie comună privind drepturile omului în 1986, o Declaraţie a

Parlamentului European din 1989 privind drepturile fundamentale ale omului, Carta comunitară a

drepturilor sociale comunitare, semnată în 1989 de 11 state membre.

Tratatul de la Maastricht a prevăzut că Uniunea va respecta drepturile fundamentale garantate de

Convenţia din 1950 şi de tradiţiile constituţionale naţionale; tratatul de la Amsterdam a prevăzut că

Uniunea este bazată pr principiile libertăţii, democraţiei şi respectării drepturilor omului şi libertăţilor

fundamentale. La Nisa, Consiliul European a adoptat Carta drepturilor fundamentale.

În ceea ce priveşte cele două curţi, se poate observa că, în practica sa, Curtea Europeană de

Justiţie a făcut treptat referiri la convenţii internaţionale şi la principiile generale acceptate de statele

membre în acest domeniu. Astfel, Curtea a subliniat legătura dintre prevederile Convenţiei din 1950 şi

normele fundamentale ale dreptului comunitar. Într-un caz, Curtea a declarat că dreptul de a reclama

într-un proces discriminarea sexuală este expresia cerinţei Convenţiei europene, a principiului egalităţii

în drepturi şi a controlului judiciar. În esenţă, Curtea a pornit de la teza că normele Convenţiei europene

reprezintă principii de bază pe care toate statele membre le-au acceptat, expresie a unor valori comune

acceptate, deci parte a dreptului comunitar. Aceasta i-a permis să menţină teza supremaţiei dreptului

comunitar asupra celui naţional privind drepturile omului, să nu accepte nici aplicarea directă a

Convenţiei din 1950, dar totodată să ţină seama de principiile înscrise în această Convenţie. Într-un alt

caz, Curtea de Justiţie s-a referit, pentru a argumenta aplicarea ca drept comunitar fundamental a

eliminării discriminării sociale, la Carta socială europeană din 1961 a Consiliului Europei şi la

Convenţia 111 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii din 1958 privind angajarea în muncă şi profesia.

În acest fel, treptat Curtea a integrat principii ale Convenţiei europene din 1950 în dreptul comunitar, ca

standarde minime care trebuiau respectate. În alte cazuri, Curtea a cerut statelor membre să aplice

prevederi ale actelor comunitare bazate pe protecţia drepturilor omului, afirmând că ele reflectă un

principiu general de drept, acceptat în tradiţiile constituţionale ale statelor membre.

Atât tratatele, cât şi jurisprudenţa Curţii, au admis competenţa instituţiilor comunitare de a

legifera, în limitele atribuţiilor lor, în anumite domenii ale drepturilor omului (nediscriminarea, dreptul

la libera circulaţie şi la şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţeni). De asemenea, respectarea

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului a fost considerată treptat o condiţie a validităţii actelor

comunitare.

În rezolvarea unora dintre cauzele supuse judecăţii sale, Curtea Europeană de Justiţie a dat

decizii prin care a impus respectarea unor drepturi fundamentale. Astfel, Curtea s-a referit la dreptul la

proprietate, ca drept garantat în ordinea juridică comunitară conform principiilor comune constituţiilor

statelor membre, la exercitarea liberă a activităţilor economice şi profesionale, drept protejat în ordinea

comunitară, cu restricţii legitime numai din raţiuni sociale, la respectarea vieţii private şi familiale, a

normei necumulării a două sancţiuni pentru aceeaşi încălcare, precum şi la unele drepturi de natură

55

procesuală, precum dreptul la un recurs judiciar efectiv, la motivarea deciziilor care afectează un drept

recunoscut de o normă comunitară, neretroactivitatea legilor penale şi altele.

Curtea a dat şi decizii în care s-a întemeiat nu pe obiective economice şi „drepturi de piaţă”, ci pe

respectarea demnităţii şi a egalităţii ca drepturi fundamentale. Un prim caz a fost acceptarea unei

pretenţii conform căreia aplicarea unei scheme comunitare ar încălca dreptul la demnitate; în decizii mai

recente, Curtea a confirmat faptul că dreptul fundamental la demnitate umană face parte din dreptul

comunitar şi că respectarea drepturilor fundamentale ale omului se impune şi comunităţii şi statelor

membre ca interes legitim, care poate să justifice o restricţie a unei libertăţi garantate de tratat, cum este

libertatea de circulaţie a mărfurilor (în favoarea libertăţii de manifestare şi de expresie).

Cu toate acestea, atunci când Consiliul a cerut avizul Curţii, în 1994, dacă comunitatea ca atare

poate deveni parte la Convenţia din 1950 a Consiliului Europei, Curtea a dat un aviz negativ, invocând

lipsa competenţei comunităţilor de a adera la această Convenţie şi arătând că singura soluţie ar fi

adoptarea unei clauze exprese în tratate. De asemenea, Curtea a arătat că nu poate decide asupra

compatibilităţii aderării la Convenţia din 1950 cu tratatul comunităţii economice europene în absenţa

unei informaţii suficiente cu privire la aranjamentele instituţionale pe care le presupune.

Au apărut şi cazurile în care există posibilitatea unor decizii ale organismelor create prin

Convenţia din 1950 în probleme considerate de drept comunitar. Astfel, unele persoane s-au plâns la

Comisia şi la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, susţinând că unele decizii ale instituţiilor

comunitare sau ale statelor membre luate pe baza dreptului comunitar sunt contrare Convenţiei din 1950.

Comisia de la Strasbourg a acceptat că un stat-parte la Convenţia din 1950 nu poate evita

răspunderea pentru protecţia drepturilor omului numai pentru că actele sale sunt cerute de un acord

internaţional şi numai prin participarea la o organizaţie internaţională căreia îi conferă competenţe.

Comisia a decis însă că un stat poate scăpa de răspundere dacă organizaţia respectivă are un sistem

adecvat de protecţie a drepturilor omului şi, afirmând că în cadrul comunităţii europene există un

asemenea sistem, a declarat inadmisibilă plângerea.

Într-un alt caz, Curtea Europeană de Justiţie a refuzat să asimileze localurile profesionale ale

unei întreprinderi domiciliului unei persoane fizice sau morale, în sensul articolului 8 al Convenţiei

europene din 1950, în timp ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că şi localurile

profesionale exploatate de persoane fizice se bucură de protecţia prevăzută de articolul 8

(inviolabilitatea domiciliului) dacă ele coincid cu domiciliul lor privat sau locul exercitării unei activităţi

liberale care implică o strânsă legătură între viaţa privată şi cea profesională. Răspunzând unei chestiuni

prejudiciale ridicată de Curtea de Casaţie a Franţei, Curtea Europeană de Justiţie a recunoscut că trebuie

să se ţină seama de jurisprudenţa CEDO posterioară deciziei sale.

Tratatul de la Lisabona include între izvoarele normelor incluse în Cartă Convenţia din 1950 a

Consiliului Europei, cartele privind drepturile sociale adoptate de acest Consiliu, ca şi jurisprudenţa

Curţii Europene a Drepturilor Omului alături de cea a Curţii Europene de Justiţie şi prevede că instanţele

judecătoreşti ale Uniunii şi ale statelor membre vor interpreta Carta în acest sens. Declaraţia cu privire la

explicaţiile referitoare la Carta drepturilor fundamentale, adoptată de Conferinţa Interguvernamentală

care a adoptat Tratatul, prezintă la multe din articolele Cartei drept sursă de prevederi ale Convenţiei din

1950 sau ale protocoalelor la aceasta şi face referire expresă la unele decizii ale Curţii Europene a

Drepturilor Omului.

Mai mult decât atât, Carta prevede că, în măsura în care unele drepturi pe care ea le enunţă

corespund celor garantate prin Convenţia europeană din 1950, înţelesul şi sfera de aplicare a lor, ca şi

restricţiile admise, sunt identice cu cele din Convenţia din 1950. Mai ales în ce priveşte restricţiile, se

subliniază că legiuitorul comunitar trebuie să respecte normele instituite prin Convenţia din 1950 în

56

sensul practicii CEDO. De asemenea, este enunţat principiul conform căruia nivelul protecţiei asigurate

potrivit Cartei nu poate fi niciodată inferior celui garantat prin Convenţia europeana din 1950.

Prin referirile repetate la Convenţia europeană din 1950 şi la hotărârile CEDO, atât ca izvoare ale

normelor privind drepturile omului cât şi cu privire la aplicarea lor, se urmăreşte apropierea substanţială

a celor două documente, a celor două sisteme de protecţie a drepturilor omului.

Totodată, Tratatul din 2004 prevede că Uniunea Europeană va adera la Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului din 1950; prin aceasta Tratatul atribuie instituţiilor competenţa de a adera la această

Convenţia, adăugând totodată că acesta nu modifică competenţele Uniunii definite în tratat. S-a degajat

prin urmare consensul ca Uniunea să adere la Convenţia din 1950. Consiliul va trebui cu majoritate

calificată să decidă asupra deschiderii negocierilor, să stabilească directivele pentru negociere şi, cu

acordul Parlamentului European, să încheie acordul de aderare cu Consiliul Europei. Aranjamentul care

se va stabili şi condiţiile aderării va ridica, desigur, numeroase probleme privind competenţele celor

două Curţi, privind judecarea de plângeri individuale contra instituţiilor Uniunii, dacă Uniunea aderă la

toate protocoalele adiţionale sau numai la unele( de exemplu, la protocolul 12 privind interzicerea

discriminării ca normă generală, privind ansamblul drepturilor omului, au devenit părţi doar 11 state

mici şi mijlocii membre ale Consiliului Europei). La Conferinţa Interguvernamentală care a adoptat

Tratatul din 2004 s-a convenit că aderarea la Convenţia europeană din 1950 trebuie realizată în

conformitate cu proceduri care să asigure menţinerea specificului ordinii juridice a Uniunii. Totodată,

Conferinţa a constatat existenţa unui dialog constant între Curtea de Justiţie a Uniunii şi Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, dialog care va putea fi consolidat cu ocazia aderării Uniunii la

Convenţia din 1950.

Este deci o problemă care rămâne deschisă, dar care trebuie rezolvată, în condiţiile în care

capitolul din Tratatul semnat în 2004, referitor la Carta fundamentală a drepturilor omului, va intra în

vigoare ca parte a unui tratat al Uniunii Europene, oricare ar fi denumirea sa şi conţinutul care se va

conveni din alte puncte de vedere.

CAPITOLUL V

DREPTUL LA VIAŢǍ

5.1. Precizări prealabile

Dreptul la viaţă poate fi considerat piedestalul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, valoarea

supremă a acestora. Acest drept nu se referă la existenţa spirituală a individului, care face obiectul altor

libertăţi fundamentale, şi nici la un drept la o viaţă decentă. Cu alte cuvinte, nu trebuie confundat un

drept economic şi social cu dreptul la viaţă în sensul articolului 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului, care garantează protecţia vieţii în sine, şi nu dreptul la anumite condiţii de viaţă.

Statul are obligaţia de a nu aduce el însuşi atingere vieţii persoanei, dar şi obligaţia de a proteja

în anumite situaţii viaţa unei persoane împotriva atingerilor care îi pot fi aduse de terţi. La aceste

obligaţii ale statului se mai adaugă, în anumite sisteme, şi obligaţia procedurală de a efectua o anchetă

efectivă ori de câte ori a fost adusă o atingere acestui drept fundamental.

57

5.1. Regimul juridic al dreptului la viaţă în dreptul intern

În Constituţia României, dreptul la viaţă este primul drept substanţial reglementat în cadrul

Titlului II, denumit „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale”. Sub titlulatura ,,Dreptul la viaţă

şi la integritate fizică şi psihică”, în articolul 22 din legea fundamentală sunt protejate atât dreptul la

viaţă (alin. 1 şi 3), cât şi dreptul la integritate fizică şi psihică81

. Prevederile constituţionale consacrate

dreptului la viaţă sunt însă foarte concise şi lapidare, fără a oferi prea multe indicii despre conţinutul

acestui drept. Singura precizare în acest sens este aceea pe care constituantul a făcut-o în alineatul 3,

interzicând în mod absolut aplicarea pedeapsei cu moartea. Potrivit articolului 20, dispoziţiile

constituţionale trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale

privind drepturile omului la care România este parte. În acest sens, Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului prevede în articolul 3 că „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea

persoanei sale”.

În principiu, dreptul fundamental la viaţă este protejat prin mijloace specifice dreptului penal. În

acest sens, în Codul penal, Titlul II - ,,Infracţiuni contra persoanei” - conţine un capitol distinct, intitulat

,,Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii”. În cadrul acestui capitol sunt incriminate

principalele fapte prin care pot fi aduse atingeri vieţii persoanei: omorul şi formele sale agravate, omorul

calificat şi omorul deosebit de grav. De asemenea, legiuitorul penal a incriminat pruncuciderea, uciderea

din culpă, determinarea sau înlesnirea sinuciderii, precum şi lovirile sau vătămările cauzatoare de

moarte. Jurisprudenţa instanţelor interne de drept comun în materie de apărare a dreptului la viaţă este

fundamentată de obicei pe aplicarea normelor penale menţionate şi nu pe aplicarea principiului prevăzut

în articolul 22 din Constituţie.

Nici Curtea Constituţională nu a avut de prea multe ori ocazia să facă aplicarea articolului 22 din

legea fundamentală, deciziile referitoare la acest articol fiind rarisime. În mai multe cazuri, autorii

excepţiilor de neconstituţionalitate au invocat formal încălcarea articolului 22 din Constituţie, însă cu

referire la dreptul la integritate fizică şi psihică, şi nu strict la dreptul la viaţă.

5.1.2. Regimul juridic al dreptului la viaţă în sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor

Omului

5.1.2.1. Aspecte generale

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului dispune în articolul 2 că:

,,(1) Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată

cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţată de un tribunal, în cazul în

care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.

(2) Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care

aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:

a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal

deţinute;

c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie”.

81

Articolul 22 din Constituţia României prevede:

(1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate.

(2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi niciunui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant.

(3) Pedeapsa cu moartea este interzisă”.

58

Din formularea textului Convenţiei, rezultă că titularul dreptului la viaţă este orice persoană.

Datorită lipsei de claritate a articolului 2 din Convenţie, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor

Omului s-a pus problema dacă o persoană este considerată ca atare din momentul naşterii sau din

momentul concepţiei82

. Cu alte cuvinte, dreptul la viaţă este aplicabil numai persoanelor născute sau şi

copilului nenăscut?

Acest moment la care se naşte dreptul la viaţă al persoanei este una dintre problemele delicate,

asupra cărora instanţa europeană nu a statuat încă în mod clar. Ori de câte ori Curtea sau fosta Comisie

au fost solicitate să se pronunţe asupra aplicabilităţii articolului 2 în cazul copilului nenăscut, problema

respectivă nu a fost tranşată în mod direct, fie pentru că plângerea a fost respinsă ca inadmisibilă83

, fie

pentru că instanţa europeană a considerat că nu este cazul să se pronunţe întrucât chestiunea ar ţine de

marja de apreciere a statelor, deoarece ar reprezenta o problemă morală care poate primi rezolvări

diferite de la un stat la altul84

. În fond, complexitatea acestei probleme rezidă în faptul că în cazurile

examinate până în prezent de Curte sunt incidente drepturi fundamentale ale unor persoane diferite,

drepturi aflate într-un oarecare raport de conflict: dreptul femeii la viaţă privată şi dreptul acesteia de a

dispune de propriul corp, în contrast cu un presupus drept la viaţă al embrionului sau chiar dreptul tatălui

de a se opune unei decizii a mamei de întrerupere voluntară a sarcinii.

În general, jurisprudenţa europeană nu a fost considerat copilul nenăscut ca fiind tiularul unui

drept autonom la viaţă, ci al unui drept la viaţă eventual, limitat de drepturile şi interesele mamei,

întrucât viaţa fetusului este intim legată de viaţa femeii care îl poartă, el neputând fi luat în considerare

în mod izolat. Aceasta nu înseamnă însă că, în anumite circumstanţe, nu ar exista unele garanţii în

beneficiul copilului nenăscut, din moment ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că

decizia de întrerupere voluntară a sarcinii nu ar ţine în mod exclusiv de dreptul la viaţă privată al mamei,

protejat de articolul 8, paragraful 1 din Convenţie. Curtea vorbeşte despre „un just echilibru între

necesitatea de a asigura protecţia fetusului şi interesele femeii”, ceea ce ar însemna că fetusul

beneficiază de o anumită protecţie din partea Convenţiei, protecţie care ar putea prevala dacă echilibrul

amintit ar fi rupt în anumite circumstanţe.

O altă problemă delicată dezbătută în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg a fost aceea dacă

dreptul la viaţă presupune şi dreptul de a pune capăt propriei vieţi în mod voluntar, fie direct, fie prin

intermediul unui terţ. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut posibilitatea să se pronunţe pe

marginea acestui aspect în cauza Pretty contra Regatului Unit, prin hotărârea din 29 aprilie 2002. În

speţă, reclamanta, afectată de o maladie degenerativă în fază terminală, se plângea că refuzul

autorităţilor britanice de a se angaja că nu-l vor trage la răspundere pe soţul său în cazul în care acesta ar

ajuta-o să-şi pună capăt vieţii, ar constitui o încălcare a articolului 2 din Convenţie, întrucât acest articol

ar garanta nu numai dreptul la viaţă, ci şi dreptul persoanei de a alege să continue sau să înceteze să mai

trăiască. Curtea a respins plângerea, considerând că autorităţile britanice nu au încălcat articolul 2 şi că

dreptul la viaţă garantat prin acest articol nu implică şi un aspect negativ, respectiv existenţa unui drept

de a muri: „Articolul 2 nu ar putea fi interpretat în sensul că ar conferi şi un drept diametral opus, adică

dreptul de a muri; în plus, el nu ar putea crea un drept la autodeterminare, în sensul de a da oricărui

individ dreptul de a alege mai degrabă moartea decât viaţa”.

82

Pentru o analiză detaliată a jurisprudenţei fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului, precum şi a Curţii Europene a

Drepturilor Omului în legătură cu întreaga problematică a recunoaşterii unui drept la viaţă pentru copilul nenăscut, a se

vedea Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi şi libertăţi,

Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 158-168. 83

Decizia Comisiei Europene a Drepturilor Omului din 13 mai 1980, pronunţată în cauza X c.Regatul Unit (cererea nr.

8416/79). 84

Hotărârea din 29 octombrie 1992, pronunţată în cauza Open Door şi Dublin Well Woman c. Irlanda, § 66.

59

După cum am precizat anterior, articolul 22 din Constituţia României a consacrat un drept la

viaţă inderogabil85

. Cu toate că nu sunt prevăzute expres în Constituţie, dreptul român admite excepţii de

la dreptul la viaţă, spre exemplu, în cazul legitimei apărări.

Spre deosebire de Constituţia României, la nivelul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

sunt prevăzute expres cazurile în care pot exista derogări de la acest drept:

- când moartea rezultă din apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

- când moartea are loc în cursul unei arestări legale sau pentru a împiedica evadarea unei

persoane legal deţinute;

- când moartea are loc atunci când se reprimă, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.

Aceste derogări de la dreptul la viaţă, constituind excepţii de la principiul inviolabilităţii sale,

trebuie interpretate în mod strict. „Articolul 2, care garantează dreptul la viaţă şi defineşte circumstanţele

în care poate fi provocată moartea în mod legitim, se numără printre articolele primordiale ale

Convenţiei şi nu presupune nicio derogare. Alături de articolul 3, el consacră una dintre valorile

fundamentale ale societăţilor democratice care formează Consiliul Europei. Circumstanţele în care

moartea poate fi provocată în mod legitim trebuie interpretate în mod strict. Obiectul şi scopul

Convenţiei, instrument de protecţie a fiinţelor umane, impun ca articolul 2 să fie interpretat şi aplicat

într-un mod care să păstreze concrete şi efective exigenţele acesteia”86

.

Pedeapsa capitală este prevăzută în mod expres ca o limitare a dreptului la viaţă în articolul 2,

paragraful 1 din Convenţie, ale cărui dispoziţii stipulează că aceasta nu poate fi aplicată decât de un

tribunal care îndeplineşte exigenţele Convenţei şi doar dacă este prevăzută de lege. Această derogare a

devenit însă inaplicabilă prin ratificarea Protocolului nr. 6 la Convenţie, protocol care a intrat în vigoare

în 1985. Conform articolului l din acest Protocol, „pedeapsa cu moartea este abolită” şi ,,nimeni nu

poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat”. Potrivit articolului 2, singura excepţie de la

regula inaplicabilităţii pedepsei capitale o constituie aplicarea pedepsei cu moartea în caz de război: ,,Un

stat poate să prevadă în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte săvârşite în timp de război sau de

pericol iminent de război; o asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de această

legislaţie şi conform dispoziţiilor sale. Statul respectiv va comunica Secretarului General al Consiliului

Europei dispoziţiile aferente ale legislaţiei în cauză”. Prin Protocolul nr. 13 la Convenţie, intrat în

vigoare în 2003, a fost eliminată şi această excepţie de le regula interzicerii pedepsei cu moartea, o astfel

de pedeapsă nefiind actualmente permisă în nicio circumstanţă, nici măcar în timp de război.

5.1.2.2. Limitările dreptului la viaţă

Aceste circumstanţe sunt enumerate limitativ în alineatul 2 al articolului 2 şi trebuie să fie

interpretate în mod restrictiv.

1) Forţa absolut necesară pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei

ilegale

Această prevedere convenţională consacră ceea ce în dreptul intern se numeşte „legitima

apărare”. În dreptul intern, prin legitimă apărare se înţelege săvârşirea unei fapte prevăzute de legea

penală pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau

împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana şi drepturile celui atacat sau

interesul obştesc. Datorită lispei de vinovăţie a făptuitorului, legitima apărare este o cauză care exclude

85

Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăscscu, Constituţia României revizuită.

Comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 36. 86

Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunţată în cauza Salman c. Turcia, § 97.

60

caracterul penal al faptei. Referindu-se numai la apărarea persoanei şi fiind de strictă interpretare, norma

europeană nu poate fi extinsă şi la apărarea bunurilor87

.

2) Forţa absolut necesară pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea

unei persoane legal deţinute

Excepţia prevăzută de art. 2 parag. 2 lit. b din Convenţie se referă la posibilitatea de a provoca

moartea unei persoane „pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane

legal deţinute”.

Utilizarea armelor pentru a opera o arestare sau pentru a preveni realizarea unei evadări nu

trebuie să pornească niciodată de la intenţia de a ucide. Moartea nu poate surveni decât, eventual, drept

consecinţa involuntară a unei asemenea utilizări. Referitor la folosirea forţei pentru efectuarea unei

arestări, Curtea a decis că numai în subparagrafele (a) şi (c) ale art. 2 alin. (2), violenţa este menţionată

expres ca o condiţie ce poate justifica folosirea unei forţe potenţial letale. Totuşi, principiul

proporţionalităţii stricte, consacrat de articolul 2 al Convenţiei, nu poate fi disociat de scopul acestei

prevederi: protejarea vieţii. Acest lucru implică faptul că o condiţie similară se aplică şi cazurilor de la

subparagraful (b), analizat aici de faţă88

.

Curtea a dedus astfel că în nicio circumstanţă nu poate fi „absolut necesară” - în sensul

articolului 2 alin. (2) din Convenţie - folosirea unor arme de foc în scopul arestării unei persoane

suspectate de comiterea fără violenţă a unei infracţiuni, persoană despre care se ştie că nu reprezintă o

ameninţare pentru viaţa terţilor, chiar atunci când faptul de a nu folosi astfel de arme ar avea ca rezultat

pierderea oportunităţii de a-l aresta pe evadat89

.

3) Forţa absolut necesară pentru a pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o

insurecţie

Cea de a treia excepţie, prevăzută de articolul 2, paragraful 2, lit.c din Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului, se referă la cauzarea morţii pentru „a reprima, conform legii, tulburări violente sau

o insurecţie”. Jurisprudenţa de la Strasbourg în acest domeniu este extrem de restrânsă, nici fosta

Comisie, nici Curtea neoferind o definiţie a noţiunii de ,,insurecţie” sau de ,,tulburare violentă”.

Prevederile art. 2, lit. (c) au în vedere împrejurări de o extremă gravitate, de natură să producă

importante prejudicii atât persoanelor cât şi bunurilor. Nu este însă necesar ca autorităţile statului să se

afle în legitimă apărare. Fosta Comisie a considerat că definirea legală a „insurecţiei” este o chestiune cu

privire la care pot exista diferenţe în dreptul şi practica statelor membre. La fel ca în cazul altor concepte

din Convenţie, această noţiune are un caracter „autonom”.

Cu privire la mijloacele din dotare, în cauza Gülec c. Turciei90

(folosirea unei mitraliere de pe un

tanc pentru a împrăştia o manifestaţie), Curtea a reţinut că trebuie găsit un just echilibru între scopul

urmărit şi mijloacele folosite pentru atingerea lui. Jandarmii au folosit o armă foarte puternică deoarece

se pare că nu aveau în dotare bastoane, scuturi, tunuri cu apă, gloanţe din cauciuc sau gaz lacrimogen.

Lipsa unui asemenea echipament este cu atât mai greu de înţeles şi acceptat cu cât, aşa cum a arătat

Guvernul, provincia Şirnak (n.n. – în care se desfăşurase manifestaţia) este o regiune în care a fost

declarată starea de urgenţă, şi, la momentul respectiv, o tulburare era de aşteptat.

87

Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 79.

88

Nachova şi alţii c. Bulgaria, hotărârea din 26 februarie 2004.

89

Ibidem.

90

Gülec c. Turcia, hotărârea din 14 decembrie 2000, par. 82 şi urm.

61

5.1.2.3. Caracterul absolut necesar al recurgerii la forţă

În această privinţă, în hotărârea pronunţată în cauza McCann c. Regatul Unit91

, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a arătat că din interpretarea sistematică a articolului 2 rezultă că

alineatul 2 al acestuia nu defineşte numai situaţiile în care este permisă uciderea intenţionată a unei

persoane, ci şi cazurile în care este posibilă „recurgerea la forţă” ce poate cauza uciderea involuntară.

Recurgerea la forţă trebuie totuşi să fie absolut necesară pentru atingerea unuia dintre obiectivele

menţionate. Folosirea termenului „absolut necesară” în articolul 2 alineatul 2 indică faptul că trebuie

aplicat un criteriu de necesitate mai strict decât cel folosit în mod normal pentru a determina dacă

intervenţia statului este „necesară într-o societate democratică” în cadrul alineatului 2 al articolelor de la

8-11 ale Convenţiei.

Forţa utilizată trebui în special să fie strict proporţională scopurilor menţionate în paragraful 2,

literele a), b) şi c) al articolului 2. În consecinţă, prevederile articolului 2 sunt aplicabile atât în cazurile

în care moartea unei persoane este cauzată cu intenţie directă sau indirectă de către agenţii statului, cât şi

în situaţia în care este rezultatul „neintenţionat” al unei acţiuni a autorităţilor.

În aprecierea proporţionalităţii, controlul riguros al Curţii ia în considerare nu numai acţiunea

agenţilor statului, ci toate circumstanţele cauzei. În consecinţă, Curtea va ţine seama de scopul acţiunii,

pericolul pentru vieţile oamenilor sau integritatea corporală a acestora sau riscul ca forţa folosită să facă

victime92

. Controlul priveşte nu numai actele de executare a acţiunii, ci şi organizarea – pregătirea şi

controlul – operaţiei care a avut ca rezultat moartea unei persoane93

. Curtea verifică dacă autorităţile au

fost suficient de vigilente pentru a reduce la minimum recurgerea la forţa letală, dacă „au fost neglijente

în alegerea măsurilor luate”94

şi dacă au luat în considerare - aşa cum trebuie - dreptul la viaţă al

persoanelor suspectate95

. Într-o altă formulare, Curtea consideră „necesar să examineze dacă operaţiunea

era planificată şi controlată de către autorităţi, astfel încât să minimizeze, în cea mai mare măsură

posibilă, recurgerea la forţa letală. Autorităţile trebuie să ia măsurile corespunzătoare pentru a se asigura

că riscul pierderii de vieţi omeneşti este cât mai mic. Curtea trebuie de asemenea să examineze dacă

autorităţile nu au fost neglijente în alegerea tipului de acţiune”96

.

În cauza Ergi c. Turcia, forţele de securitate turce au organizat o ambuscadă pentru nişte

membrii PKK în apropierea unui sat, în schimbul de focuri fiind ucisă sora reclamantului. Deşi nu s-a

stabilit că glonţul respectiv fusese tras de forţele de securitate sau de membrii PKK, Curtea a considerat

că răspunderea statului poate fi antrenată nu numai în situaţia în care există dovezi semnificative că

focuri de armă prost direcţionate de către agenţii statului au ucis un civil, ci şi atunci când autorităţile nu

au luat toate măsurile de precauţie în ceea ce priveşte alegerea mijloacelor şi metodelor unei operaţiuni

de securitate îndreptată împotriva unui grup opozant, în vederea evitării, sau, în orice caz, a micşorării

pierderii incidentale de vieţi civile97

.

Curtea admite recurgerea la forţă atunci când este fondată pe o convingere onestă, considerată,

pentru bune motive, ca valabilă la momentul evenimentelor, dar care se dovedeşte ulterior eronată98

,

91

McCann şi alţii c. Regatul Unit, hotărârea din 27 septembrie 1995, parag. 148 şi 149.

92

Wolfram c. Republica Federală Germană, decizia din 6 octombrie 1986.

93

Ergi c. Turcia, hotărârea din 28 iulie 1998.

94

Andronicou şi Constantinou c. Cipru, hotărârea din 9 octombrie 1997 (acţiune a agenţilor speciali pentru eliberarea unei

femei sechestrate de logodnicul său, care ameninţa că o ucide şi apoi se sinucide; în cadrul acestei acţiuni cei doi sunt

împuşcaţi).

95

McCann şi alţii c. Regatul Unit, hotărârea din 27 septembrie 1995.

96


97


98

McCann şi alţii c. Regatul Unit, hotărârea din 27 septembrie 1995 (militarii considerau, în mod greşit, că teroriştii erau pe

cale să detoneze o bombă).

62

neînţelegând să substituie propria sa apreciere a situaţiei celei a agenţilor care trebuiau să acţioneze, în

focul acţiunii, a ceea ce era pentru ei o operaţiune unică şi fără precedent de salvare a unei vieţi

omeneşti99

. Curtea a aplicat aceste principii în cauza Olah c. Ungaria100

(în care soţul reclamantei fusese

împuşcat de un jandarm care considerase că acesta era înarmat, deşi în realitate nu era) reţinând că, deşi

nu existau dovezi care să susţină impresia jandarmului că victima era înarmată, această impresie nu era

nerezonabilă în circumstanţele cauzei.

În continuare, Curtea a considerat că proporţionalitatea a fost încălcată în mai multe cauze, după

o analiză atentă a circumstanţelor specifice fiecăreia. Astfel, în cauza McCann, Curtea a reţinut

încălcarea articolului 2 ţinând seama de „lipsa de precauţie în organizarea şi controlul operaţiei de

arestare”.

În cauza Nachova c. Bulgaria, Curtea a stabilit o serie de principii esenţiale în aprecierea

proporţionalităţii în cazul în care recurgerea la forţa letală a fost făcută în scopul realizării unei arestări

legale, considerând că, „în raport cu nevoia imperativă de a proteja viaţa, ca valoare fundamentală,

scopul legitim al efectuării unei arestări legale nu poate justifica ameninţarea pierderii unei vieţi

omeneşti atunci când evadatul a comis o infracţiune neviolentă şi nu reprezintă o ameninţare pentru

nimeni. Oricare altă abordare ar fi incompatibilă cu principiile de bază ale unei societăţi democratice,

astfel cum este în mod universal acceptat în zilele noastre. Folosirea unor arme de foc, potenţial letale,

expune inevitabil viaţa umană pericolului, chiar şi în situaţia în care există reguli create în scopul

minimizării riscului. În consecinţă, Curtea consideră că, în nicio circumstanţă, nu poate fi „absolut

necesară”, în sensul articolului 2 alineatul 2 al Convenţiei, folosirea unor astfel de arme de foc în scopul

arestării unei persoane suspectate de comiterea fără violenţă a unei infracţiuni, persoană despre care se

ştie că nu reprezintă o ameninţare pentru viaţa terţilor, chiar atunci când faptul de a nu folosi astfel de

arme ar avea ca rezultat pierderea oportunităţii de a-l aresta pe evadat.

Aplicare specială în cazul deţinuţilor

Dată fiind importanţa protecţiei oferite de articolul 2, Curtea analizează îndeaproape privările de

liberate, luând în considerare nu numai acţiunile agenţilor statului, ci toate circumstanţele cazului. În

cazul persoanelor deţinute, statele au, pe lângă obligaţia generală de a nu recurge la forţa excesivă, şi

responsabilitatea pozitivă de a proteja viaţa persoanelor private de libertate101

.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului foloseşte o prezumţie simplă: atunci când

cel interesat se găsea într-o bună stare de sănătate şi nu prezenta nici patologie şi nici răni anterioare

arestării sau detenţiei sale, responsabilitatea statului este angajată dacă nu poate furniza o explicaţie

plauzibilă asupra rănilor ce au provocat decesul sau asupra dispariţiei deţinutului102

. De asemenea,

obligaţia de a dovedi că recurgerea la forţă de către agenţii statului era absolut necesară şi proporţională,

revine statului103

. În plus, obligaţia pozitivă de a proteja viaţa persoanelor deţinute implică acordarea

îngrijirilor medicale, în scopul prevenirii morţii104

. În cazul decesului unei persoane private de libertate,

în urma unei probleme de sănătate, statul trebuie să furnizeze explicaţii cu privire la cauzele morţii şi

îngrijirile care i-au fost acordat pentru a preveni moartea105

. Orice rană sau deces al unui deţinut „dă

99

Andronicou şi Constantinou c. Cipru, hotărârea din 9 octombrie 1997.

100

Olah c. Ungaria, decizia de inadmisibilitate din 14 septembrie 2004.

101

Orak c. Turcia, hotărârea din 14 februarie 2002.

102

Çakici c. Turcia, hotărârea din 8 iulie 1999; Ertak c. Turcia, hotărârea din 9 mai 2000; Bilgin c. Turcia, hotărârea din 17

iulie 2001; Orhan c. Turcia, hotărârea din 18 iunie 2002.

103

Abdurrahman Orak c. Turcia, hotărârea din 14 februarie 2002.

104

Anguelova c. Bulgaria, hotărârea din 13 iunie 2002.

105

Slimani c. Franţa, hotărârea din 27 iulie 2004.

63

naştere la puternice prezumţii de fapt”106

. Mai mult decât atât, într-o cauză împotriva Turciei, Curtea a

considerat că, dacă Guvernul nu furnizează o explicaţie plauzibilă şi satisfăcătoare cu privire la cauza

morţii unui deţinut, nedemonstrând, cu mijloace de probă convingătoare, că moartea a survenit din cauze

naturale, atunci este angajată răspunderea acestuia107

.

De o manieră generală, Curtea a reţinut, într-o hotărâre recentă, că simplul fapt că un individ a

decedat în condiţii suspecte în perioada în care este privat de libertate, este de natură să ridice probleme

cu privire la respectarea de către stat a obligaţiei sale de a proteja dreptul la viaţă al acestei persoane108

.

În situaţia în care evenimentele în cauză sunt, în întregime sau în mare parte, cunoscute numai de

autorităţi, ca în cazul persoanelor în detenţie (aflate în controlul autorităţilor), prezumţii puternice

rezultă din rănile sau moartea survenite în cursul detenţiei. Sarcina probei, furnizarea unei explicaţii

satisfăcătoare şi convingătoare, va reveni autorităţilor109

. În consecinţă, în situaţia în care circumstanţele

morţii unei persoane sunt controversate, familia decedatului susţinând că decesul survenise în timpul

detenţiei, iar Guvernul că respectivul nu fusese prins de autorităţi şi că murise în cursul unei confruntări

armate ce avusese loc în ziua următoare evenimentelor, sarcina probei va reveni Guvernului, care trebuie

să stabilească „dincolo de orice îndoială rezonabilă” circumstanţele morţii.

5.1.2.4. Obligaţii în sarcina statelor

Aşa cum rezultă din cele prezentate mai sus, articolul 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului creează în sarcina statelor, în primul rând, o obligaţie negativă de a nu aduce atingere, prin

agenţii lor, vieţii persoanelor. Convenţia precizează că sunt interzise atingerile intenţionate asupra vieţii,

însă în jurisprudenţa organelor Convenţiei această interdicţie a fost extinsă şi cu privire la alte tipuri de

atingeri, produse fie din culpă, fie cu intenţie indirectă.

Dincolo de această obligaţie negativă, pentru a da o mai mare eficienţă protecţiei convenţionale a

dreptului la viaţă, jurisprudenţa europeană a creat, prin interpretarea teleologică a articolului 2, şi două

obligaţii pozitive în sarcina statelor: una de natură substanţială, aceea de a lua măsurile necesare

protecţiei dreptului la viaţă, şi una procedurală, aceea ca statele să realizeze o anchetă eficace ori de câte

ori în dreptul intern se pune problema încălcării acestui drept fundamental.

Prima dintre aceste obligaţii a fost consacrată expres în jurisprudenţa Curţii în mai multe cazuri.

Spre exemplu, în hotărârea din 9 iunie 1998, pronunţată în cazul L.C.B. c. Regatul Unit, Curtea a statuat

că ,,prima frază a articolului 2 paragraful 1 constrânge statul nu numai să se abţină de la a provoca

moartea într-un mod voluntar şi cu nerespectarea legii, ci să ia măsurile necesare pentru protecţia vieţii

persoanelor aflate sub jurisdicţia sa”.

Astfel, statele au obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru protecţia vieţii persoanelor, în

aplicarea art. 2 din Convenţie, în primul rând „prin adoptarea unei legislaţii penale de natură disuasivă

pentru comiterea faptelor care aduc atingere vieţii altor persoane, legislaţie care să cuprindă şi un

106

Velikova c. Bulgaria, hotărârea din 18 mai 2000.

107

În cauza Tanli c. Turcia (hotărârea din 10 aprilie 2001), Guvernul susţinea că deţinutul murise din cauza unei embolii

cardiace, dar raportul de autopsie era incomplet, printre alte lipsuri ale acestuia numărându-se şi faptul că inima nu fusese

disecată; în aceste circumstanţe, Curtea a considerat că nu a fost stabilită cauza morţii, nefiind „dovedit că deţinutul a murit

din cauze naturale”. În plus, datorită faptului că raportul de autopsie era incomplet, nu au fost îndepărtate afirmaţii mamei

deţinutului (reclamanta din cauza respectivă) conform cărora fiul său ar fi fost torturat până la moarte, Curtea reţinând că „nu

au fost făcute teste apte să stabilească prezenţa semnelor subtile de tortură”.

108


109

Salman c. Turcia, hotărârea din 27 iunie 2000; Çakici c. Turcia, hotărârea din 8 iulie 1999; Ertak c. Turcia, hotărârea din

9 mai 2000; Timurtaş c. Turcia, hotărârea din 13 iunie 2002; İkincisoy c. Turcia, hotărârea din 27 iulie 2004.

64

mecanism de aplicare a sa, conceput în aşa fel încât să prevină, să reprime şi să sancţioneze eventualele

încălcări în materie”110

.

În afară de această obligaţie de legiferare şi de aplicare a legii, în anumite cazuri, statele trebuie

să ia toate măsurile concrete necesare pentru a împiedica orice atingeri ce pot fi aduse unei persoane de

către un terţ. Evident că această obligaţie concretă nu intervine decât în anumite condiţii, în principiu în

cazul unei ameninţări efective, şi cu respectarea anumitor garanţii. Curtea a stabilit că această obligaţie a

statelor nu trebuie să devină una insuportabilă şi excesivă. Nu orice presupusă ameninţare a vieţii unei

persoane poate crea în mod automat în sarcina autorităţilor obligaţia de a lua măsuri concrete de

protecţie a acelei persoane. În plus, poliţia nu poate acţiona abuziv în luarea acestor măsuri, ci numai cu

respectarea procedurilor legale şi cu garantarea drepturilor celorlalte persoane, chiar şi ale presupusului

agresor. Totodată, ameninţarea respectivă trebuie să fie una reală şi imediată. Mai mult decât atât,

reclamantul trebuie să dovedească şi faptul că autorităţile au fost informate la timp despre aceste

ameninţări şi că au putut să prevadă, în mod rezonabil, că ele se vor materializa. După cum se observă,

această obligaţie pozitivă substanţială nu este una excesivă, ea operând numai în condiţii destul de strict

delimitate. Ea devine însă mai strictă atunci când persoana a cărei viaţă este ameninţată se află, într-un

mod sau altul, sub controlul direct al agenţilor statului. Este vorba în general de persoanele private de

libertate. „Persoanele private de libertate sunt într-o situaţie de vulnerabilitate şi autorităţile au obligaţia

să le protejeze. Prin urmare, atunci când un individ este plasat în detenţie având o stare de sănătate bună

şi când se constată că el prezintă răni în momentul punerii în libertate, statului îi incumbă obligaţia de a

furniza o explicaţie plauzibilă cu privire la originea acestor răni. Cu atât mai mult, autorităţile au

obligaţia să justifice tratamentul aplicat unei persoane private de libertate în cazul în care aceasta

decedează”111

.

După cum am arătat, statele au şi o altă obligaţie pozitivă, de natură procedurală, obligaţie care

presupune desfăşurarea unei anchete oficiale şi efective privind circumstanţele morţii unei persoane sau,

în anumite cazuri, dispariţiei acesteia. Cu toate că articolul 2 din Convenţie nu consacră expressis verbis

o astfel de obligaţie, ea a fost impusă pe cale jurisprudenţială: „Obligaţia de a proteja dreptul la viaţă,

obligaţie impusă de articolul 2 al Convenţiei, împreună cu obligaţia generală ce incumbă statului în

virtutea articolului 1, aceea de a recunoaşte fiecărei persoane ce ţine de jurisdicţia sa drepturile şi

libertăţile definite în Convenţie, impun implicit să fie condusă o formă de anchetă oficială şi efectivă

atunci când recursul la forţă a condus la moartea unei persoane. În timpul unei astfel de anchete, este

esenţial să se asigure aplicarea efectivă a legilor interne care protejază dreptul la viaţă şi, în cazurile

unde agenţii sau organele statului sunt implicate, să se garanteze că aceştia răspund pentru decesele

survenite în cadrul activităţii lor” (Natchova şi alţii c. Bulgaria, hotărârea din 5 iulie 2005, § 110).

Obligaţia procedurală – realizarea unei anchete oficiale şi efective - este independentă de

obligaţia materială, Curtea putând condamna un stat pentru neîndeplinirea obligaţiei procedurale după ce

l-a exonerat de orice încălcare a obligaţiei substanţiale112

.

O asemenea anchetă trebuie realizată, în condiţiile precizate mai jos, în toate cazurile în care un

deţinut decedează113

, sau se sinucide114

, sau în care un individ afirmă, de o manieră credibilă, că a fost

110

Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi şi libertăţi, Editura

C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 177-178. 111

Salman c. Turcia, hotărârea din 27 iunie 2000, § 99. A se vedea în acest sens şi hotărârea din 14 martie 2002, pronunţată

în cauza Pau şi Audrez Edwards c. Regatul Unit, § 56.

112

Kaya c. Turcia, hotărârea din 19 februarie 1998; Ülku Ekinci c. Turcia, hotărârea din 16 iulie 2002.

113

Paul şi Audrey Edwards c. Regatul Unit, hotărârea din 14 martie 2002, § 74. În alte cauze, Curtea precizează expressis

verbis că „simplul fapt că autorităţile au fost informate de moartea unui deţinut, dă naştere, ipso facto, unei obligaţii de a

efectua o investigaţie efectivă a circumstanţelor privind moartea. Aceasta include, dacă situaţia o cere, o autopsie care să

furnizeze o evidenţă clară şi completă a tuturor semnelor de rele tratamente sau răni precum şi o analiză obiectivă a datelor

65

supus de poliţie sau alte autorităţi ale statului unui tratament contrar articolului 3115

, ori în cazurile de

dispariţie a unei persoane în circumstanţe care pot fi privite ca ameninţându-i viaţa116

. Realizarea unei

anchete oficiale şi efective este necesară nu numai atunci când recurgerea la forţă din partea agenţilor

statului a condus la moartea unei persoane, ci şi când moartea a fost rezultatul activităţii unei terţe

persoane117

. De asemenea, ancheta este necesară şi în situaţia în care rănile, de natură a pune în pericol

viaţa victimei, nu au cauzat în final moartea acesteia din urmă, indiferent dacă aceste răni au fost cauzate

de agenţii statului sau de terţe persoane118

.

Aşa cum precizează Curtea în mai multe cauze, scopul unei asemenea anchete este acela de a

asigura aplicarea efectivă a legilor interne care protejează dreptul la viaţă şi tragerea la răspundere a

celor vinovaţi pentru decesele survenite din cauza lor119

. Ancheta desfăşurată trebuie să fie aptă să

conducă la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile, nefiind suficientă acordarea de

despăgubiri urmaşilor victimei, chiar în cadrul unei acţiuni civile întemeiată pe răspunderea obiectivă a

statului pentru faptele ilicite ale agenţilor săi120

.

În legătură cu ancheta ce trebuie desfăşurată, din jurisprudenţa de până acum a Curţii se desprind

câteva principii generale a căror respectare este verificată de către instanţa de la Strasbourg în fiecare

cauză.

Astfel, tipul de anchetă ce trebuie să permită atingerea obiectivelor menţionate poate varia în

funcţie de circumstanţe. Totuşi, oricare ar fi modalitatea de desfăşurare a anchetei, autorităţile trebuie să

acţioneze din oficiu, din momentul în care cauza le-a fost adusă la cunoştinţă. Ele nu pot lăsa

apropiaţilor defunctului iniţiativa depunerii unei plângeri formale sau nu le pot permite acestora să-şi

asume responsabilitatea unei proceduri de anchetă121

.

Ancheta trebuie de asemenea să fie efectivă, în sensul de a fi capabilă, mai întâi, să determine

dacă forţa a fost folosită în mod justificat sau nu, în circumstanţele cauzei122

, iar apoi, să conducă la

identificarea şi pedepsirea celor responsabili123

. Aceasta este însă o obligaţie de mijloace, iar nu una de

rezultat124

. În unele situaţii, cum ar fi în cazul unei simple neglijenţe, Curtea a considerat că obligaţia

procedurală este îndeplinită dacă există la îndemâna părţilor numai o acţiune civilă sau disciplinară,

chiar dacă acţiunea penală nu este accesibilă125

.

Aşadar, efectivitatea anchetei impune, în primul rând, ca autorităţile să ia măsuri rezonabile

pentru a asigura obţinerea probelor privind faptele examinate, inclusiv, între altele, depoziţii ale

martorilor oculari, expertize, şi, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz, o autopsie aptă să furnizeze o

evidenţă completă şi precisă a rănilor şi o analiză obiectivă a constatărilor clinice, mai ales a cauzei

clinice, inclusiv a cauzei morţii” (a se vedea în acest sens cauza Salman c. Turcia, hotărârea din 27 iunie 2000 şi cauza Tanli

c. Turcia, hotărârea din 10 aprilie 2001).

114

A.A. şi alţii c. Turcia, hotărârea din 27 iulie 2004.

115

Assenov şi alţii c. Bulgaria, hotărârea din 28 octombrie 1998.

116

Tahsin Acar c. Turcia, hotărârea din 8 aprilie 2004; Ertak c. Turcia, hotărârea din 9 mai 2000.

117


118

Alex Menson şi alţii c. Regatul Unit, decizia de inadmisibilitate din 6 mai 2003.

119


120

Kaya c. Turcia, hotărârea din 19 februarie 1998.

121

McKerr c. Regatul Unit, hotărârea din 4 mai 2001.

122

Kaya c. Turcia, hotărârea din 19 februarie 1998; Paul şi Audrey Edwards c. Regatul Unit, hotărârea din 14 martie 2002.

123

Oğur c. Turcia, hotărârea din 20 mai 1999.

124

İkincisoy c. Turcia, hotărârea din 27 iulie 2004.

125

Calvelli şi Ciglio c. Italia, hotărârea din 17 ianuarie 2002 (acţiunea penală îndreptată împotriva unui medic pentru

omucidere involuntară se prescrie datorită întârzierilor în procedura penală); Mastromatteo c. Italia, hotărârea din 24

octombrie 2002 (fiul reclamantului fusese ucis de doi deţinuţi eliberaţi provizoriu); Öneryildiz c. Turcia, hotărârea din 18

iunie 2002.

66

morţii. Orice deficienţă a anchetei, care diminuează capacitatea acesteia de a stabili cauza morţii sau

persoana responsabilă riscă să ducă la concluzia că ancheta nu corespunde standardului cerut de

Curte126

. O anchetă nu va fi efectivă decât dacă toate dovezile sunt analizate corespunzător şi concluziile

sunt concordante şi motivate127

.

De asemenea, pentru ca anchetă să poată fi considerată efectivă, este necesar ca persoanele

responsabile de conducerea anchetei să fie independente de cele care sunt, eventual, implicate în deces;

ele trebuie, pe de o parte, să nu le fie subordonate din punct de vedere ierarhic sau instituţional, şi, pe de

altă parte, să fie independente din punct de vedere practic128

.

Mai mult, în cauzele în care folosirea forţei de către autorităţi a dus la decesul unui individ,

Curtea a decis că „o exigenţă de celeritate şi de diligenţă rezonabilă este implicită în acest context”129

,

un răspuns rapid al autorităţilor putând, în general, să fie considerat ca esenţial pentru a păstra încrederea

publicului în respectarea principiului legalităţii, şi pentru a evita orice aparenţă de complicitate sau de

toleranţă cu privire la actele ilegale130

. Acest lucru este valabil în toate cazurile în care o persoană moare

în perioada în care este în custodia autorităţilor, deoarece adunarea elementelor susceptibile de a

determina cauzele morţii devine hazardată pe măsură ce trece timpul. De asemenea, atunci când actele

care au cauzat moartea sunt determinate de rasism, este foarte important ca investigaţia să fie efectuată

cu imparţialitate şi eficacitate, având în vedere nevoia de a reafirma continuu condamnarea rasismului

de societate şi de a menţine încrederea minorităţilor în abilitatea autorităţilor de a le proteja de

ameninţarea violenţei rasiste.

Curtea a subliniat că, pentru aceleaşi motive cu cele menţionate anterior, trebuie să existe un

element suficient de control public al anchetei sau al rezultatelor sale, pentru a garanta că responsabilii

vor fi traşi la răspundere. Curtea a indicat însă că publicitatea procedurilor de anchetă sau a rezultatelor

poate satisface cerinţele articolului 2 numai dacă, în circumstanţele cauzei, gradul de publicitate asigură

posibilitatea tragerii la răspundere, atât în teorie cât şi în practică, a agenţilor statului implicaţi în

eveniment131

. Este importantă aducerea faptelor la cunoştinţa publicului şi, în special, a părinţilor

victimelor132

.

Dacă gradul de control public necesar poate varia de la o cauză la alta, apropiaţii victimei

trebuie, în toate cazurile, să fie asociaţi procedurii în măsura necesară protejării intereselor lor

legitime133

. În acest context, Curtea a apreciat că ancheta nu este „efectivă”, în sensul arătat mai sus, în

situaţia în care apropiaţii victimei trebuie să depună o plângere cu constituire de parte civilă pentru a

putea fi implicaţi în procedura de anchetă; din momentul în care au cunoştinţă de un deces survenit în

condiţii suspecte, autorităţile trebuie, din oficiu, să conducă o anchetă, la care apropiaţii defunctului

trebuie, de asemenea din oficiu, să fie asociaţi134

. Atitudinea acestora este însă indiferentă, lipsa acestora

de interes în participare (prin solicitarea obţinerii unor tipuri de probe, de exemplu) neputând avea ca

126

Orhan c. Turcia, hotărârea din 18 iunie 2002; Paul şi Audrey Edwards c. Regatul Unit, hotărârea din 14 martie 2002.

127


128

Güleç c. Turcia, hotărârea din 27 iulie 1998; Oğur c. Turcia, hotărârea din 20 mai 1999; Paul şi Audrey Edwards c.

Regatul Unit, hotărârea din 14 martie 2002; Ergi c. Turcia, hotărârea din 28 iulie 1998 (lipsa de independenţă a procurorului

care investiga moartea unei femei în cursul unei confruntări armate, a fost dedusă din faptul importanţei pe care acesta o

ataşase informaţiilor primite de la jandarmii implicaţi în incident).

129

Yaşa c. Turcia, hotărârea din 2 septembrie 1998; McKerr c. Regatul Unit, hotărârea din 4 mai 2001.

130


131

Paul şi Audrey Edwards c. Regatul Unit, hotărârea din 14 martie 2002.

132

Taylor şi alţii c. Regatul Unit, decizia din 30 august 1994 a Comisiei Europene a Drepturilor Omului.

133

Hugh Jordan c. Regatul Unit, hotărârea din 4 mai 2001; McKerr c. Regatul Unit, hotărârea din 4 mai 2001.

134


67

efect eliberarea autorităţilor de sarcina de a lua toate măsurile posibile pentru a stabili adevărul şi

răspunderea celor vinovaţi135

.

O altă cerinţă pe care trebuie să o îndeplinească este ca ea să se conducă după „standarde

comparabile cu cele cerute de articolul 2 al Convenţiei.” Astfel, în cauza Nachova, autorităţile au

considerat că, deoarece reglementările interne referitoare la folosirea armelor de foc au fost respectate,

nu era necesară angajarea răspunderii ofiţerului care deschisese focul; după ce a constatat că

reglementările interne nu corespundeau standardului convenţional (ca recurgerea la forţă să fie absolut

necesară), Curtea a constatat o încălcare a laturii procedurale a articolului 2 deoarece, aplicând

standardul intern, iar nu pe cel convenţional, autorităţile naţionale nu au condus o anchetă efectivă.

Ancheta nu trebuie, însă, să fie perfectă pentru a corespunde exigenţelor stabilite de Curtea

Europeană; ea poate avea unele lipsuri, câtă vreme aceste lipsuri nu sunt de natură să afecteze caracterul

complet, imparţial şi aprofundat al anchetei136

. Aşa cum arată chiar Curtea, „natura şi gradul intensităţii

anchetei care satisfac pragul minim de efectivitate depinde de circumstanţele cauzei. Ele trebuie

apreciate pe baza faptelor relevante şi având în vedere realităţile practice ale muncii de investigare. Nu

este posibil să se reducă varietatea situaţiilor care ar putea apărea la o simplă listă de acte de investigare

sau alte tipuri de criterii simplificate”137

.

Protecţia procedurală este întărită de aplicarea articolului 13 al Convenţiei, care, pe lângă „plata

unor despăgubiri, impune investigaţii profunde şi efective, apte să conducă la identificarea şi pedepsirea

responsabililor de ucidere şi presupune un acces efectiv al reclamantului la procedura de anchetă; în

consecinţă, exigenţele articolului 13 depăşesc obligaţia procedurală de anchetă efectivă138

.

Curtea a reţinut că obligaţia procedurală a statului a fost încălcată în cazuri ca: absenţa

sistematică a oricărei anchete139

; ancheta nu viza determinarea circumstanţelor exacte ale morţii ci dacă

victima suferise rele tratamente anterior morţii140

; ancheta nu s-a desfăşurat cu promptitudine sau

diligenţă rezonabilă141

; ancheta a avut o întindere limitată ca obiective şi o durată scurtă142

; ancheta nu a

fost condusă de persoane independente de cele implicate în evenimentele litigioase143

; decizia de a nu

urmări penal nu a fost motivată144

; raportul de anchetă nu a fost făcut public şi rezultatele anchetei nu au

fost comunicate reclamantului, lipsind astfel elementele de control public şi accesibilitate a apropiaţilor;

părinţii victimei nu au avut posibilitatea de a pune întrebări martorilor şi au trebuit să aştepte publicarea

raportului de anchetă pentru a afla toate dovezile privind faptele145

; nu a fost luate măsuri de prezervare

a dovezilor la locul faptei şi nu au fost efectuate toate măsurătorile necesare146

; au fost privilegiate

informaţiile primite de la agenţii statului147

, spre exemplu raportul forţelor de securitate nefiind pus sub

semnul întrebării atâta vreme cât nu existau elemente care să-l contrazică (numai în situaţia în care

135


136

Ruth şi Werner Grams c. Germania, decizia de inadmisibilitate din 5 octombrie 1999.

137

Velikova c. Bulgaria, hotărârea din 18 mai 2000; A.A. şi alţii c. Turcia, hotărârea din 27 iulie 2004.

138


139

Cipru c. Turcia, hotărârea Marii Camere din 10 mai 2001.

140

A.A. şi alţii c. Turcia, hotărârea din 27 iulie 2004.

141

Tahsin Acar c. Turcia, hotărârea din 8 aprilie 2004.

142

Akkoç c. Turcia, hotărârea din 10 octombrie 2000.

143

Mahmut Kaya c. Turcia, hotărârea din 28 martie 2000; Gülec c. Turcia, hotărârea din 14 decembrie 2000; Hugh Jordan,

McKerr, Kelly şi alţii, Hanagan c. Regatul Unit, hotărârea din 4 mai 2001 (indivizi omorâţi de membrii Poliţiei Regale din

Ulster); McShane c. Regatul Unit, hotărârea din 28 mai 2002 (manifestant zdrobit de un blindat în Ulster).

144

Finucane c. Regatul Unit, hotărârea din 1 iulie 2003.

145

Paul şi Audrey Edwards c. Regatul Unit, hotărârea din 14 martie 2002.

146


147


68

existau asemenea elemente, procurorul ar fi luat alte măsuri pentru investigarea cauzei)148

sau raportul

acestora despre evenimente a fost însuşit de procuror fără a fi confruntat cu alte probe149

, ori a fost

înlăturată depoziţia unui martor esenţial, numai pe baza declaraţiilor acuzaţiilor sau a colegilor

acestora150

; nu a fost efectuată o reconstituire, deşi aceasta era necesară151

; nu a existat un examen

medico-legal corespunzător sau o autopsie, nefiind posibilă stabilirea cauzei morţii152

; raportul de

autopsie nu conţinea informaţii importante care ar fi putut clarifica circumstanţele morţii153

; nu au fost

audiaţi unii martori oculari154

; nu au fost audiaţi membrii familiei decedatului, în anumite

circumstanţe155

; impunitatea de care se bucura poliţia156

.

Ancheta a îndeplinit cerinţele stabilite de Curte, atunci când „mai mult de 60 de martori au fost

audiaţi, realizându-se un mare număr de expertize; reclamanţii au fost, în mod constant, ţinuţi la curent

cu evoluţia anchetei, au putut să ia cunoştinţă de conţinutul expertizelor şi al depoziţiilor martorilor, au

putut prezenta contra-expertize, de care anchetatorii au ţinut cont, invitându-i pe autorii primelor

expertize să-şi exprime punctul de vedere asupra expertizelor care aveau un alt punct de vedere decât

cele realizate de ei; în faţa parchetului şi a curţii de apel, reclamanţii şi-au putut prezenta toate

argumentele care, conform opiniei lor, erau contrare clasării cauzei, şi atât procurorul general cât şi

curtea de apel au răspuns acestor argumente”157

.

Curtea a considerat însă că dreptul la viaţă nu poate fi interpretat ca implicând un aspect negativ.

„Articolul 2 nu are nici o legătură cu calitatea vieţii158

sau cu ceea ce o persoană alege să facă cu viaţa

sa” şi de aceea, „nu poate, fără a risca o distorsiune de limbaj, să fie interpretat în sensul că ar conferi un

drept diametral opus dreptului la viaţă, anume dreptul de a muri; el nu poate crea un drept la auto-

determinare, potrivit căruia un individ ar putea să aleagă moartea, mai degrabă decât viaţa”. În

consecinţă, Curtea a considerat că „nu se poate deduce din articolul 2 al Convenţiei nici un drept de a

muri, fie cu ajutorul unui terţ, fie cu ajutorul unei autorităţi publice”.

O altă limitare a dreptului la viaţă este prevăzută de articolul 15 alin. (2), care autorizează, în caz

de survenire a unui pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, „decesul rezultat din acte licite de război”.

CAPITOLUL VI

DREPTUL LA INTEGRITATE FIZICǍ ŞI PSIHICǍ


Integritatea fizică şi psihică a persoanei reprezintă o valoare fundamentală, protejată în mod

absolut atât la nivel european, cât şi la nivel intern.

148


149


150

Abdurrahman Orak c. Turcia, hotărârea din 14 februarie 2002.

151


152

Salman c. Turcia, hotărârea din 27 iunie 2000.

153

İkincisoy c. Turcia, hotărârea din 27 iulie 2004; Tanli c. Turcia, hotărârea din 10 aprilie 2001; Kaya c. Turcia, hotărârea

din 19 februarie 1998.

154

Ertak c. Turcia, hotărârea din 9 mai 2000; Gülec c. Turcia, hotărârea din 14 decembrie 2000.

155


156

Bilgin c. Turcia, hotărârea din 17 iulie 2001.

157

Ruth şi Werner Grams c. Germania, decizia de inadmisibilitate din 5 octombrie 1999.

158

Reclamanta se plânsese de faptul că viaţa sa devenise penibilă datorită bolii.

69

Drepturile protejate prin articolul 3 din Convenţia de la Roma ocupă un loc aparte în sistemul

european de protecţie a drepturilor omului, fiind printre puţinele drepturi convenţionale care nu

presupun niciun fel de limitări sau derogări. La această idee contribuie şi dispoziţiile articolului 15, care

interzice orice derogare de la dispoziţiile articolului 3159

. Aplicarea torturii sau a tratamentelor inumane

sau degradante nu poate fi justificată nici chiar în caz de război sau de luptă antiteroristă. Acest caracter

inderogabil a fost subliniat încă din jurisprudenţa embrionară a Curţii de la Strasbourg în domeniul

aplicării articolului 3: „Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele sau tratamentele

inumane sau degradante, oricare ar fi comportamentul victimei. Articolul 3 nu prevede restricţii, din

acest punct de vedere el fiind în contrast cu majoritatea clauzelor normative ale Convenţiei şi ale

Protocoalelor (...) şi, conform articolului 15 paragraful 2, nu este permisă nicio derogare de la acesta,

nici chiar în caz de pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii”. Una dintre consecinţele cele mai

importante ale caracterului absolut este aceea că statele nu pot justifica în niciun fel o eventuală

încălcare a sa, nici chiar prevalându-se de principiul proporţionalităţii. Aceasta înseamnă că, atunci când

tratamentul respectiv atinge un anumit grad de gravitate, el constituie automat o încălcare a articolului 3.

6.2. Regimul juridic al dreptului la integritate fizică şi psihică în Constituţia României

În dreptul intern, protecţia integrităţii fizice şi psihice se realizează la nivel constituţional, prin

articolul 22 din legea fundamentală, intitulat ,,Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică”. Acest

articol prevede:

„(1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate.

(2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi niciunui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori

degradant.

(3) Pedeapsa cu moartea este interzisă”.

În Constituţia României, acest drept este consacrat ca drept absolut, de la care derogările sunt

interzise în orice situaţie. Chiar dacă prevede posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi sau

libertăţi, articolul 53 nu interzice în mod expres derogarea de la dreptul apărat de articolul 22. Totuşi,

având în vedere că la nivel constituţional nu este prevăzută în mod expres nicio derogare şi că scopul

articolului 22 este acela de a proteja un drept fundamental, considerăm că, şi în dreptul român, la nivel

constituţional, putem vorbi de un caracter absolut al dreptului la integritate fizică şi psihică.

6.3. Interzicerea torturii

Potrivit articolului 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ,,nimeni nu poate fi supus

torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”.

Pentru a stabili dacă o anumită acţiune intră sub incidenţa articolului 3, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului foloseşte două criterii principale: criteriul nivelului minim de gravitate şi criteriul

aprecierii relative. Aceste criterii servesc atât pentru a delimita sfera de aplicabilitate generală a

articolului 3, cât şi pentru a stabili, în interiorul acesteia, dacă acţiunea respectivă reprezintă un

tratament degradant, inuman sau un act de tortură.

În general, pentru ca o anumită acţiune să poată intra în sfera de aplicare a articolului 3, ea

trebuie să fie suficient de gravă. Numai dacă depăşeşte un anumit nivel de gravitate tratamentul

respectiv reprezintă tortură, tratament inuman sau degradant. Astfel, pentru ca o speţă să fie analizată din

159

„În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care

derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie, în măsura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste

măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional. Dispoziţia precedentă nu îngăduie nicio

derogare de la articolul 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, şi nici de la articolul 3, articolul 4,

paragraful 1 şi articolul 7”.

70

perspectiva articolului 3, trebuie ca acţiunea incriminată să depăşească un nivel minim de intensitate.

Odată ce acest nivel este depăşit, acţiunea poate fi considerată, în funcţie de gradul său de intensitate, fie

tratament degradant, fie tratament inuman, fie, în situaţia unor suferinţe puternice, tortură. Mai mult

decât atât, în funcţie de gradul de intensitate al suferinţelor produse, acţiunea respectivă dobândeşte o

anumită calificare în interiorul câmpului de aplicare a articolului 3.

Criteriul aprecierii relative presupune că, atunci când este încadrată o anumită acţiune în câmpul

de aplicare al articolului 3, se realizează o analiză cazuală, avându-se în vedere ansamblul datelor

cauzei. Astfel, Curtea are în vedere atât date interne ale cazului respectiv, cât şi anumiţi parametri

externi. În ceea ce priveşte parametrii interni, inerenţi speţei respective, sunt avute în vedere „natura şi

contextul tratamentului sau pedepsei, precum şi modalităţile de executare, durata acesteia, efectele sale

fizice sau mentale şi, uneori, sexul, vârsta sau starea de sănătate a victimei”160

. Referitor la aşa-numiţii

parametri externi, Curtea are în vedere contextul socio-politic al cazului respectiv. Aceasta permite

Curţii să-şi adapteze jurisprudenţa în funcţie de evoluţia societăţilor democratice şi să stabilească în

consecinţă o limită inferioară mai scăzută pentru nivelul de gravitate menţionat mai sus sau să califice

drept tortură acţiuni pe care în jurisprudenţa mai veche le calificase drept tratamente inumane. „Curtea a

avut deja ocazia să soluţioneze cazuri în care a stabilit că există tratamente ce nu pot fi calificate drept

tortură (...). Totuşi, ţinând cont că Convenţia este «un instrument viu ce trebuie interpretat prin prisma

condiţiilor de viaţă actuale» (...), Curtea apreciază că anumite acte calificate anterior ca fiind «tratamente

inumane şi degradante» iar nu «tortură», pot dobândi o calificare diferită în viitor. Curtea apreciază prin

urmare că nivelul crescând de exigenţă în materia protecţiei drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale implică, paralel şi inevitabil, o mai mare fermitate în aprecierea atingerilor aduse valorilor

fundamentale ale societăţilor democratice”161

.

Din această perspectivă, există riscul ca uneori, atunci când apreciază contextul socio-politic în

vederea stabilirii nilvelului de gravitate, Curtea să ia în considerare scopul avut în vedere de agenţii

statului, să analizeze raportul dintre interesul general şi cel particular, cu alte cuvinte, să aplice un

control de proporţionalitate oarecum limitat la problema acestui nivel de gravitate. Spre exemplu, în

hotărârea din 7 iulie 1989, pronunţată în cauza Soering c. Regatul Unit, Curtea pare să aplice principiul

proporţionalităţii162

. Analizând aplicabilitatea articolului 3 în materia extrădării, Curtea a afirmat: „Ceea

ce reprezintă «pedepse sau tratamente inumane sau degradante» depinde de ansamblul circumstanţelor

cauzei. Pe de altă parte, grija de a asigura un just echilibru între exigenţele interesului general al

comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului este inerentă Convenţiei”.

În aplicarea acestui principiu, Curtea apreciază că posibilitatea extrădării reclamantului către Republica

Federală Germană, ţară al cărei cetăţean era şi unde pedeapsa cu moartea fusese abolită, constituia o

măsură de natură să apere justul echilibru menţionat mai sus: „Curtea nu ar putea uita nici atrocitatea

omorurilor atribuite domnului Soering, nici rolul lăudabil şi salutar pe care îl au acordurile de extrădare

în lupta contra criminalităţii. Scopul în care Statele Unite au cerut Regatului Unit să-l predea pe

160

Soering c. Regatul Unit, hotărârea din 7 iulie 1989, § 100.

161

Selmouni c. Franţa, hotărârea din 28 iulie 1999, § 101.

162

În acest caz, problema principală referitoare la articolul 3 era dacă extrădarea unei persoane, cetăţean german, acuzată de

uciderea cu premeditare a două persoane, de către Statele Unite constituia în sine o încălcare a obligaţiilor impuse de

articolul 3 din partea statului ce accepta cererea de extrădare. În speţă, reclamantul, în eventualitatea extrădării, urma să fie

judecat conform dreptului Statului Virginia şi existau şanse foarte mari să fie condamnat la moarte. Căile de atac ce puteau fi

exercitate după pronunţarea pedepsei cu moartea duceau în fapt la trecerea unui interval de timp între 6 şi 8 ani de la

pronunţarea condamnării şi până la executarea efectivă. În tot acest timp, condamnatul era deţinut într-un regim special,

regim care, având în vedere şi circumstanţele personale ale reclamantului, ar fi putut fi considerat ca fiind contrar articolului

3. Nu pedeapsa în sine era considerată ca atare, ci regimul la care ar fi fost supus reclamantul, în eventualitatea condamnării,

regim numit „culoarul morţii”.

71

reclamant, în virtutea tratatului bilateral de extrădare dintre cele două părţi, este cu siguranţă legitim.

Totuşi, trimiterea reclamantului în propria sa ţară în vederea judecării, ar înlătura atât riscul de a vedea

un criminal nepedepsit, cât şi riscul ca reclamantul să suporte suferinţele profunde şi prelungite în

«culoarul morţii». Prin urmare, este vorba de o împrejurare pertinentă pentru aprecierea ansamblului

cauzei în domeniul articolului 3: ea priveşte justul echilibru ce trebuie păstrat între interesele în joc,

precum şi proporţionalitatea deciziei de extrădare aflată în litigiu”.

În scurt timp însă, odată cu hotărârea din 27 august 1992, pronunţată în cauza Tomasi c.

Franţa163

, Curtea şi-a revizuit poziţia, reafirmând cu tărie caracterul absolut al drepturilor prevăzute de

articolul 3. În speţa respectivă, guvernul a încercat să justifice aplicarea tratamentelor incriminate

învocând condiţiile impuse de lupta contra terorismului: „în opinia Guvernului, «minimul de gravitate»

cerut de jurisprudenţa Curţii (...) nu a fost atins. Ar trebui ţinut cont nu numai de caracterul uşor al

leziunilor, dar şi de alte date ale cauzei: tinereţea şi starea de sănătate bună a domnului Tomasi, durata

moderată a interogatoriilor (paisprezece ore, dintre care trei noaptea), «circumstanţele particulare ale

insulei Corsica» la acel moment, bănuiala că ar fi participat la un atentat terorist care ar fi provocat

moartea unui om şi rănirea gravă a altuia. Interpretarea articolului 3 făcută de către Comisie în această

speţă nu ar ţine cont de scopul acestui text”. Curtea a respins toate aceste argumente, reafirmând

caracterul absolut al drepturilor prevăzute în articolul 3: „Curtea nu poate fi de acord cu această teză. Ea

consideră că nu trebuie să examineze sistemul şi modalităţile de reţinere existente în Franţa şi nici durata

şi frecvenţa interogatoriilor la care a fost supus reclamantul. Curţii îi este suficient să observe că

certificatele şi rapoartele medicale, întocmite în mod independent de către practicieni, atestă intensitatea

şi multitudinea loviturilor aplicate domnului Tomasi; există aici două elemente destul de serioase pentru

a conferi acestui tratament un caracter inuman şi degradant. Necesităţile anchetei şi dificultăţile de

netăgăduit ale luptei contra criminalităţii, mai ales în materie de terorism, nu ar putea conduce la

limitarea protecţiei acordate integrităţii fizice a persoanei”. Cele două criterii - criteriul nivelului minim

de gravitate şi criteriul aprecierii relative - oferă Curţii Europene a Drepturilor Omului posibilitatea de a

califica, de la caz la caz, actele denunţate ca fiind tratamente contrare articolului 3 din Convenţie.

6.3.1. Tortura

Noţiunea de „tortură” nu a fost definită în textul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. În

dreptul internaţional, singura definiţie oficială a acesteia este enunţată în articolul 1 din Convenţia

împotriva formelor de tratament sau pedepselor crude, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea

Generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1984: ,,în scopul prezentei Convenţii, termenul „tortură”

desemnează orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice,

de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o terţă

persoană, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a

comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane sau

pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere

sau suferinţă sunt provocate de un agent al autorităţii publice sau de orice altă persoană care acţionează

cu titlu oficial sau la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane”.

Această definiţie a torturii a fost preluată integral şi în dreptul penal român, tortura fiind

incriminată ca infracţiune şi pedepsibilă ca atare. Pentru ca un act să fie considerat tortură, el trebuie,

conform acestei definiţii, să îndeplinească o serie de condiţii: să fie un act intenţionat, să provoace

suferinţe puternice, să aibă un anumit scop şi să fie efectuat de un agent al statului sau cu consinţământul

163

În această speţă, reclamantul, acuzat de săvârşirea unor acte de terorism în Corsica, arestat, trimis în judecată şi apoi

achitat, se plângea, între altele de violarea articolului 3 din Convenţie de către autorităţile franceze care, în primele 40 de ore

de la reţinerea sa, în timpul interogatoriilor, l-au supus unor tratamente ce i-au produs multiple leziuni.

72

expres sau tacit al acestuia. Din această perspectivă, tortura este cea mai gravă formă de atingere adusă

integrităţii fizice şi psihice a persoanei. Ea se deosebeşte de tratamentele inumane, în primul rând, prin

gradul de intensitate a durerii provocate. De asemenea, tortura presupune ca persoana care o exercită să

acţioneze în mod deliberat, în principiu pentru obţinerea unor informaţii, mărturisiri sau pentru aplicarea

unei pedepse164

.

6.3.2. Tratamentele inumane

Tratamentele inumane constituie acele tratamente care presupun un nivel de intensitate a

suferinţelor mai mic decât în cazul torturii, dar mai mare decât în cazul tratamentelor degradante. În

jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat mai multe criterii pentru

identificarea unor astfel de tratamente. Astfel, în hotărârea din 18 ianuarie 1978, pronunţată în cauza

Irlanda c. Regatul Unit, se menţionează: ,,Pentru a intra sub incidenţa articolului 3, un tratament trebuie

să atingă un minimum de gravitate. Aprecierea acestui prag minim este în esenţă relativă; ea depinde de

ansamblul datelor cauzei, mai ales de durata tratamentului şi de efectele sale fizice sau mentale precum

şi, uneori, de sexul, vârsta, starea de sănătate a victimei etc”. Din acest punct de vedere, Curtea a acordat

o atenţie deosebită persoanelor private de libertate, care beneficiază de o protecţie specială având în

vedere vulnerabilitatea lor. Spre exemplu, în opinia concordantă a judecătorului De Meyer, formulată la

hotărârea din 24 august 1992, pronunţată în cauza Tomasi c. Franţa, se subliniază acest lucru: „Cu

privire la o persoană privată de libertate, orice utilizare a forţei fizice care nu este strict necesară ca

urmare a propriului comportament al acesteia, aduce atingere demnităţii umane şi trebuie calificată drept

o violare a articolului 3 din Convenţie”.

6.3.3. Tratamentele degradante

Tratamentele sau pedepsele degradante constituie atingerile aduse integrităţii fizice sau psihice a

persoanei, care prezintă un nivel de gravitate suficient de mare pentru a intra în sfera de aplicare a

articolului 3. Totuşi, acest nivel de gravitate este mai redus decât în cazul tratamentelor inumane sau al

torturii. Pe o scară a gravităţii tratamentelor la care face referire articolul 3 din Convenţie, tratamentele

degradante sunt cele mai puţin grave. Aceasta nu înseamnă însă că ele nu costituie o violare a articolului

3. „Curtea reaminteşte că un tratament degradant trebuie să atingă un minimum de gravitate pentru a

intra sub incidenţa articolului 3. Aprecierea acestui nivel minim este în esenţă relativă; ea depinde de

ansamblul datelor cauzei şi mai ales de durata tratamentului, de efectele sale fizice şi mentale şi, uneori,

de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei”165

.

Pentru a stabili existenţa unul tratament degradant, fosta Comisie şi Curtea au avut în vedere mai

multe criterii. Spre exemplu, caracterul premeditat al unui asemenea tratament, făcut în scopul de a umili

sau înjosi victima poate constitui un tratament degradant166

. De asemenea, caracterul public al

tratamentului poate avea relevanţă în stabilitea nivelului de gravitate, ceea ce nu exclude însă

tratamentele care nu au un astfel de caracter. Discriminarea rasială sau aplicarea unor pedepse corporale

pot constitui astfel de tratamente.

6.3.4. Obligaţiile corelative ale statului

Articolul 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului creează în sarcina statelor un anumit

număr de obligaţii. În primul rând, este vorba de obligaţia generală şi negativă a statului de a nu aduce

164

Aksoy c. Turcia, hotărârea din 18 decembrie 1996, §§ 63, 64.

165

Labita c. Italia, hotărârea din 6 aprilie 2000.

166

Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Cometariu pe articole. Vol. I - Dreturi şi libertăţi, Editura


73

atingere integrităţii fizice şi psihice a indivizilor. Această obligaţie nu este decât o aplicaţie particulară a

obligaţiei generale a statului de a nu aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Articolul 3 creează însă şi obligaţii pozitive în sarcina statelor. Astfel, putem vorbi, pe de o parte,

de o obligaţie pozitivă substanţială, aceea de a lua măsuri efective pentru a preveni atingerile aduse de

către particulari integrităţii fizice sau psihice a altor persoane. Conţinutul acestei obligaţii diferă în

funcţie de împrejurarea dacă victima este sau nu privată de libertate. În cazul în care persoana a cărei

integritate fizică sau psihică a fost atinsă printr-un act al unui particular se află în libertate, obligaţia

pozitivă a statului nu este foarte constrângătoare. În general, „reclamantul trebuie să demonstreze că

statul nu a făcut ceea ce în mod rezonabil era de aşteptat să facă pentru a împiedica materializarea unui

risc real şi imediat pentru integritatea fizică a reclamantului, un risc de care acesta avea sau trebuia să

aibă cunoştinţă”167

. Îndeplinirea sau nu a acestei obligaţii este stabilită în funcţie de împrejurările

concrete ale fiecărei speţe. În schimb, în cazul persoanelor private de libertate, obligaţia pozitivă a

statului este mult mai constrângătoare. În principiu, odată ce a decis privarea de libertate a unei

persoane, statul devine responsabil pentru protejarea integrităţii fizice şi psihice a acelei persoane, nu

numai faţă de faptele propriilor agenţi, ci şi faţă de acţiunile terţilor, în principiu de cele ale colegilor de

detenţie. Această obligaţie, mult mai constrângătoare, se justifică prin faptul că persoana privată de

libertate este foarte vulnerabilă în raport cu o persoană liberă.

O altă obligaţie pozitivă care incumbă statului în temeiul articolului 3 din Convenţie este

obligaţia de natură procedurală constând în efectuarea unei anchete oficiale efective, ori de câte ori o

persoană pretinde că ar fi fost supusă unor tratamente contrare acestui articol. Această obligaţie nu este

expres prevăzută de articolul 3, dar a fost consacrată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în

activitatea sa de interpretare sistematică a articolului 3 şi a articolului 1 din Convenţie. „Curtea

reaminteşte că, atunci când o persoană afirmă că a fost supusă la tratamente contrare articolului 3 din

Convenţie de către organele de poliţie sau de alte autorităţi similare ale statului, această dispoziţie a

Convenţiei, coroborată cu obligaţia generală impusă statului de articolului 1 din Convenţie, de a

«recunoaşte oricărei persoane aflată sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie»,

instituie implicit o obligaţie a statului de a iniţia şi derula o «anchetă oficială efectivă». Această anchetă,

asemenea celei impuse de articolului 2 din Convenţie, trebuie să fie capabilă să conducă la identificarea

şi pedepsirea persoanelor responsabile. În caz contrar, în ciuda importanţei sale fundamentale, interdicţia

legală generală de a supune o persoană la tratamente inumane sau degradante ar deveni ineficientă în

practică şi ar fi posibil, în anumite cazuri, ca reprezentanţi ai statului să desconsidere în totalitate,

folosindu-se de impunitatea absolută de care se bucură, drepturile persoanelor aflate sub controlul

lor”168

.

Ancheta la care face referire Curtea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii. Printre altele, ea

trebuie să fie efectivă şi să aibă drept scop real identificarea şi pedepsirea persoanelor vinovate de

comiterea faptelor care aduc atingere articolului 3. Această obligaţie a statului este o obligaţie de

diligenţă, şi nu una de rezultat. Chiar dacă vinovaţii nu sunt identificaţi sau pedepsiţi, ancheta respectivă

trebuie să fie desfăşurată în acest scop cu diligenţă. De asemenea, cel puţin în cazul torturii, ancheta

trebuie să fie pornită şi să se desfăşoare din oficiu. Persoanele însărcinate cu desfăşurarea anchetei

trebuie să fie independente de persoanele acuzate de tratamentele care intră sub incidenţa articolului 3 şi

trebuie să ia toate măsurile rezonabile pentru atingerea scopului anchetei, în principal să administreze la

timp toate probele necesare. Întreaga anchetă trebuie să se desfăşoare cu celeritate pentru ca rezultatul

167

Claudia Roşianu, Dragoş Bogdan, Dreptul de a nu fi supus la tortură, tratamente inumane sau degragante, publicat în

culegerea ,,Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului”, Editura All Beck,


168

Labita c. Italia, hotărârea din 6 aprilie 2000, § 131.

74

acesteia să nu fie periclitat. Totodată, victima trebuie să aibă acces efectiv şi să fie informată cu privire

la actele efectuate de organele de anchetă. Deciziile adoptate de organele responsabile cu soluţionarea

acestor cauze trebuie să fie motivate.

6.4. Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate

Intitulat ,,Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate”, articolul 4 din Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului stipulează că:

,,1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire.

2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie.

3. Nu se consideră ,,muncă forţată sau obligatorie” în sensul prezentului articol:

a. orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute

de articolul 5 din prezenta Convenţie sau pe durata libertăţii condiţionate”;

b. orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză serviciul militar din motive

de conştiinţă în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului

militar obligatoriu;

c. orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau

bunăstarea comunităţii;

d. orice muncă sau serviciu care fac parte din obligaţiile civice normale”.

Sclavia şi munca forţată presupun forme de control asupra individului şi sunt caracterizate de

condiţii opresive pe care individul nu le poate schimba sau pe care nu le poate înlătura. Cât priveşte

munca forţată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut apel, în definirea acesteia, la convenţiile

Organizaţiei Internaţionale a Muncii, conform cărora ea priveşte ,,orice muncă sau serviciu care este

impus de la orice persoană sub ameninţarea oricărei pedepse şi pentru care persoana respectivă nu s-a

oferit ea însuşi ca voluntară” (art. 2 al Convenţiei O.I.M. din 1929).

Definiţia muncii forţate, reţinută de norma europeană, este mai puţin exactă, ceea ce a permis, în

mod justificat, aprecierea potrivit căreia mecanismul european de protecţie a drepturilor omului a stabilit

o jurisprudenţă mai puţin strictă decât cea decurgând din prevederile Convenţiei Organizaţiei

Internaţionale a Muncii. Potrivit articolului 4 parag. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,

nimeni nu poate fi constrâns să desfăşoare o muncă forţată sau obligatorie; prin excepţie de la această

regulă, nu se consideră muncă forţată sau obligatorie în sensul acestui articol:

a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de

art. 5 din Convenţie sau în timpul în care se află în libertate condiţionată;

b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar

din motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul

serviciului militar obligatoriu;

c) orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea

comunităţii;

d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se regăsesc mai puţine cauze care să facă

aplicarea acestor dispoziţii. Majoritatea speţelor de acest gen privesc serviciul militar obligatoriu, în

legătură cu care s-a decis că obiecţia de conştiinţă în efectuarea acestuia nu scuteşte reclamantul de

obligaţia de a efectua serviciul civil de înlocuire a serviciului militar obligatoriu169

. De asemenea, Curtea

de la Strasbourg a stabilit şi că munca efectuată de un avocat numit din oficiu şi remunerat în mod

rezonabil, nu poate fi considerată muncă forţată sau obligatorie170

. De asemenea, obligaţia impusă unui

169

Cauza Johansen c. Norvegia, 1985.

170

Cauza Van der Mussele c. Belgia, 1983.

75

medic norvegian de a lucra timp de 1 an în serviciul de sănătate publică în nordul Norvegiei nu a fost

considerată muncă forţată deoarece exista o lipsă acută a medicilor voluntari ceea ce a dus la o situaţie

de urgenţă, ce ameninţa binele comunităţii respective171

.

CAPITOLUL VII

DREPTUL LA LIBERTATE ŞI LA SIGURANŢǍ

7.1. Noţiunea de libertate individuală

Într-o accepţiune primară, noţiunea de ,,libertate individuală” desemnează orice libertate

fundamentală aşa cum am definit-o în partea introductivă a acestui curs. Scopul acestui capitol este acela

de a analiza libertatea individuală într-un sens restrâns, care se referă la siguranţa persoanei, adică la

garanţia că nicio persoană nu poate face obiectul unor măsuri arbitrare din partea statului. Din acest

punct de vedere, libertatea individuală sau siguranţa persoanei reprezintă o libertate fundamentală

distinctă172

.

Libertatea individuală este elementul esenţial, condiţia sine qua non a existenţei celorlalte

drepturi şi libertăţi fundamentale. Consacrată pentru prima dată în Habeas Corpus Act (1679), în Anglia,

acestă libertate fundamentală a fost recunoscută de toate declaraţiile şi tratatele internaţionale referitoare

la drepturile omului.

Libertatea, în sensul de siguranţă a persoanei, este prevăzută în articolul 5 din Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului, intitulat ,,Dreptul la libertate şi la siguranţă”:

(1) ,,Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea

sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;

b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre

pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii

prevăzute de lege;

c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive

temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după

săvârşirea acesteia;

d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere

sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;

e. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală

contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să

pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de

extrădare.

171

Cauza Iversen c. Norvegia.

172



76

(2) Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe

care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.

(3) Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din

prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin

lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau

eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure

prezentarea persoanei în cauză la audiere.

(4) Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un

recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii

sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.

(5) Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare

dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.”.

Noţiunea de libertate este folosită în Convenţie în sensul de libertate fizică. Textul instituie

principiul libertăţii individuale care nu este însă unul absolut. Sunt prevăzute situaţiile în care statul

poate să-i aducă atingere, însă aceste cazuri, fiind excepţii de la principiu, sunt de strictă interpretare.

Astfel, în sfera de aplicabilitate a articolului 5 sunt incluse atingerile aduse în cursul unui proces penal,

precum reţinerea sau arestarea preventivă, dar şi alte situaţii, precum deţinerea minorilor, a alienaţilor

sau procedurile de extrădare.

Constituţia României a consacrat libertatea individuală în articolul 23:

,,(1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.

(2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu

procedura prevăzute de lege.

(3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.

(4) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal.

(5) În cursul urmăririi penale, arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile

şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fară ca durata totală să depăşească un termen rezonabil,

şi nu mai mult de 180 de zile.

(6) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai

târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în

libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă

instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate.

(7) Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute

de lege.

(8) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege,

motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la

cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.

(9) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri

au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege.

(10) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub

control judiciar sau pe cauţiune.

(11) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este

considerată nevinovată.

(12) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.

(13) Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.”.

Ca siguranţă a persoanei, libertatea se constituie în primul rând prin opoziţie faţă de stat şi

presupune existenţa unor garanţii împotriva arbitrariului puterii statale. Din acest punct de vedere, ea

77

este un drept care aparţine prin excelenţă primei generaţii de drepturi fundamentale, de factură

iluministă şi liberală. Într-un stat democratic, cel mai important sistem de protecţie a libertăţii

individuale îl reprezintă sistemul judiciar, rolul judecătorului, care trebuie să arbitreze conflictul dintre

autonomia individuală şi puterea statală, fiind extrem de important. În acest demers, judecătorul trebuie

să aplice reguli substanţiale, cum sunt prezumţia de nevinovăţie, legalitatea infracţiunilor şi pedepselor

sau principiul proporţionalităţii pedepsei. Totodată, atunci când consideră că trebuie aduse atingeri

libertăţii individuale, el este obligat să respecte strict procedurile impuse de normele juridice.

7.2. Garanţiile libertăţii individuale

7.2.1. Prezumţia de nevinovăţie

Prezumţia de nevinovăţie reprezintă o garanţie fundamentală pentru persoana acuzată în cadrul

unui proces penal. Ea este consacrată în dreptul român ca principiu constituţional, dar şi ca principiu al

procedurii penale173

. Acest principiu are două consecinţe principale. În primul rând, sarcina probei

revine acuzării, care trebuie să dovedească vinovăţia persoanei în cauză. În situaţia în care împotriva

unei persoane sunt administrate atât probe în acuzare dar şi probe în apărare, iar vinovăţia sa nu rezultă

cu certitudine, inculpatul nu poate fi condamnat. Aplicarea acestei reguli - in dubio pro reo - este

obligatorie pentru instanţe. În al doilea rând, până la intervenirea unei hotărâri judecătoreşti definitive de

condamnare, inculpatul este considerat nevinovat, chiar dacă împotriva sa există indicii grave că ar fi

săvârşit faptele de care este acuzat. Prin urmare, chiar dacă a fost condamnat pe fond, el beneficiază de

prezumţia de nevinovăţie şi în căile de atac. Această garanţie nu are efecte numai pe fondul cauzei, în

ceea ce priveşte administrarea probelor şi aprecierea lor, dar şi cu privire la măsurile preventive. Acestea

din urmă, constituind excepţii de la principiul libertăţii individuale, sunt susceptibile, daca sunt greşit

aplicate, să aducă atingeri prezumţiei de nevinovăţie. Nu poate constitui motiv de arestare preventivă

simpla considerare a pericolului social al faptei de care este acuzat inculpatul. Prin actul de luare a

acestei măsuri trebuie să se indice, ca şi motive, împrejurări diferite fapta pentru săvârşirea căreia este

acuzat. Spre exemplu, unul dintre cazurile în care se poate fi dispusă măsura arestării preventive este cel

prevăzut de articolul 148 lit.f C.p.p., adică atunci când ,,inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care

legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe ca

lăsarea sa în libertate prezintă un pericol pentru ordinea publică”. Cele două condiţii impuse de această

normă trebuie îndeplinite cumulativ. Simpla existenţă a acuzaţiei că ar fi săvârşit o faptă prevăzută de

legea penală, oricât de gravă ar fi aceasta, nu constituie un motiv suficient pentru luarea măsurii arestării

preventive. La această condiţie trebuie să se adauge şi cea de a doua: lăsarea în liberate a inculpatului să

prezinte un pericol concret pentru ordinea publică. Acest pericol pentru ordinea publică trebuie să fie

diferit de pericolul social al faptei. Orice confuzie între pericolul social al faptei de care este acuzat

inculpatul şi ordinea publică duce la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, deoarece măsura arestării

preventive ar fi luată exclusiv în considerarea acuzaţiilor aduse. Şi în acest caz, sarcina probei celor două

condiţii incumbă organului de urmărire penală care face propunerea de arestare preventivă.

Prezumţia de nevinovăţie nu poate fi folosită ca un motiv de limitare a celorlalte drepturi ale

persoanei arestate preventiv, cum ar fi, de exemplu, dreptul la o judecată publică. În altă ordine de idei,

condiţiile arestării preventive nu trebuie să creeze în ochii opiniei publice convingerea că acea persoană

173

Art. 52 C.p.p.: „Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea nevinovăţiei sale printr-o hotărâre penală

definitivă”; Art.66 C.p.p : ,,(l) Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi

dovedească nevinovăţia. (2) În cazul în care există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa

lor de temeinicie”.

78

este vinovată înainte de a fi judecată. Arestarea preventivă nu trebuie să se transforme dintr-o măsură

preventivă într-o pedeapsă aplicată înainte de condamnare174

.

La nivel european, ,,organele Convenţiei au decis că dispoziţiile articolului 6, paragraful 2,

impun ca orice reprezentant al statului, în primul rând magistratul învestit cu efectuarea anchetei, dar şi

alţi reprezentanţi ai puterilor publice, să se abţină să declare public faptul că cel pus sub urmărire penală

sau trimis în judecată este vinovat de săvârşirea infracţiunii ce i se reproşează, înainte ca vinovăţia

acestuia să fi fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă”175

.

7.2.2. Principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor

Principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor reprezintă aplicarea în domeniul penal a regulii

cu caracter general referitoare la previzibilitatea dreptului într-o societate democratică. Potrivit acestui

principiu, nicio faptă nu poate fi considerată infracţiune dacă nu este prevăzută de lege şi nicio pedeapsă

nu poate fi aplicată dacă nu este prevăzută de lege. Un corolar al acestui principiu îl reprezintă

neretroactivitatea legii penale176

, conform articolului 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului:

,,1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii,

nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica

o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.

2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o

acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, era considerată infracţiune potrivit principiilor

generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”.

Principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor este consacrat în Constituţie în cadrul articolului

23, care garantează libertatea individuală, şi în articolul 15, alin. (2). De asemenea, Codul penal

menţionează expres, în articolul 2, că legea prevede faptele ce constituie infracţiuni şi pedepsele

aplicabile.

Acest principiu are două consecinţe principale. În primul rând, organul de urmărire penală

trebuie să califice precis faptele de care o persoană este acuzată. În cazul luării unei măsuri preventive,

actul prin care se ia această măsură trebuie să cuprindă încadrarea juridică a faptelor. În al doilea rând,

normele penale care prevăd infracţiuni trebuie interpretate în sens strict, fiind norme represive,

susceptibile să aducă atingeri libertăţilor individuale. Pentru o astfel de interpretare, redactarea lor

trebuie să fie cât mai exactă, iar termenii pe care îi utilizează să fie definiţi. Principiul legalităţii

infracţiunilor şi pedepselor este încălcat, din acest punct de vedere, de textele legale elastice. Astfel de

texte există în legislaţia penală română. De exemplu, articolul 166 din Codul penal incriminează

,,propaganda în vederea instaurării unui stat totalitar”, fără a defini în vreun fel noţiunea de ,,stat

totalitar”, condiţii în care textul de lege poate fi interpretat într-o manieră extensivă, susceptibilă să

includă în mod arbitrar diferite fapte sub incidenţa sa.

Principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor este important şi pentru aplicarea strictă a

măsurilor preventive. Astfel, o persoană nu poate fi supusă unei măsuri preventive decât dacă există

probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Pe de altă parte, anumite

măsuri, precum reţinerea sau arestarea preventivă, nu pot fi luate decât dacă legea prevede pedeapsa

închisorii pentru fapta de care este acuzată persoana respectivă.

174

Gaston Stefani, Georges Levasseur, Bernard Bouloc, Procédure pénale, Dalloz, Paris, 1996, p. 557.

175

Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, VoI. I, Drepturi şi libertăţi, Editura


176

Friedrich von Hayek, Constituţia libertăţii, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 224.

79

7.2.3. Dreptul la apărare

Pentru persoanele reţinute sau arestate preventiv, aspectul principal al dreptului la apărare îl

reprezintă dreptul de a fi asistate de un avocat. Acest drept constituie o garanţie tradiţională a libertăţii

individuale şi totodată o aplicaţie a principiului egalităţii armelor în procesul penal. Un proces nu poate

fi echitabil decât dacă acuzatul dispune de toate condiţiile necesare pentru a-şi pregăti apărarea. Dreptul

la asistenţă juridică presupune, pe de o parte, ca individul să fie asistat de un avocat ales sau numit din

oficiu, iar pe de altă parte, ca inculpatul şi avocatul său să dispună de toate facilităţile necesare unei bune

apărări177

.

Reglementarea dreptului la apărare

Constituţia României prevede în articolul 24 că ,,Dreptul la apărare este garantat. În tot cursul

procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”. De asemenea, în

articolul 23 (8) se stipulează că ,,Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe

care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la

cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu”.

Codul de procedură penală stabileşte cadrul de exercitare a dreptului la apărare în articolul 6,

precum şi în Titlul V, capitolul I, intitulat ,,Asistenţa juridică şi reprezentarea” (art.171-174). Acuzatul

are dreptul de a fi asistat de un avocat de-a lungul întregului proces penal, iar organele judiciare au

obligaţia de a-i aduce la cunoştinţă existenţa acestui drept în conformitate cu dispoziţiile articolului 6

alin.ultim din Codul de procedură penală. Indiferent dacă apărarea este sau nu obligatorie, înainte de a i

se lua prima declaraţie, învinuitului sau inculpatului trebuie să i se aducă la cunoştinţă că are dreptul de

a fi asistat de un apărător, acest fapt consemnându-se într-un proces-verbal. Neîndeplinirea acestei

obligaţii reprezintă o încălcare a dreptului constituţional la apărare şi atrage nulitatea actelor de

procedură întocmite în acest mod.

Asistenţa juridică obligatorie

Codul de procedură penală stabileşte câteva cazuri când asistenţa juridică este obligatorie, printre

care şi situaţia când acuzatul este reţinut, arestat preventiv (art.171 alin. 2). Asistenţa juridică este

obligatorie pe toată durata acestei măsuri, nu numai în anumite momente cum ar fi prezentarea

materialului de urmărire penală. Sancţiunea încălcării acestei norme este, potrivit articolului 197 alin. (2)

C.p.p., nulitatea absolută a actelor de procedură întocmite ilegal. Regula se regăseşte în general în

practica instanţelor de judecată. Astfel Curtea Supremă de Justiţie a stabilit că ,,ascultarea inculpatului

cu ocazia arestării preventive, fără a fi asistat de un apărător şi desemnarea apărătorului din oficiu numai

pentru a-l asista pe inculpatul arestat la prezentarea materialului de urmărire, constituie motiv de nulitate

absolută prevăzut de articolul 197 alin. (2) din Codul de procedură penală, cauza neputând fi judecată de

instanţa sesizată, care trebuie să o restituie procurorului pentru refacerea urmăririi penale”178

.

Principiul liberei alegeri a avocatului

În cazul în care persoana reţinută sau arestată preventiv nu poate sau nu doreşte să-şi angajeze un

avocat, ea va trebui să fie asistată de un avocat numit din oficiu. În situaţia în care în cauză a fost numit

un avocat din oficiu, dar ulterior învinuitul sau inculpatul îşi angajează un alt avocat, mandatul primului

încetează de drept (art.171 alin. 5 C.p.p).

177


178

Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr.394/1993. A se vedea în acelaşi sens şi Curtea de Apel Iaşi, Secţia

penală, Decizia nr. 424/1997.

80

Acest principiu izvorăşte din relaţia specială, bazata pe încredere reciprocă şi confidenţialitate

dintre acuzat şi avocatul său. Ea este cu atât mai importantă în situaţia când acuzatul este reţinut sau

arestat preventiv, iar sarcina apărării revine aproape în exclusivitate avocatului.

Pentru aceste motive, în general, principiul liberei alegeri a avocatului îşi găseşte aplicarea în

jurisprudenţa instanţelor româneşti. Astfel, acuzatul are dreptul să ceară amânarea cauzei la un termen

de judecată în vederea angajării unui apărător179

. De asemenea, când există un avocat angajat în dosar şi

nu este prezent, instanţa nu poate lua dosarul în pronunţare, chiar dacă în cauză ar exista un avocat numit

din oficiu. Potrivit aceluiaşi principiu, instanţa nu poate cenzura opţiunea părţilor în ceea ce priveşte

alegerea avocatului, dat fiind caracterul intuitu personae al raporturilor dintre aceştia. Ultimele

modificări ale Codului de procedură penală, aduse prin Legea nr. 356/2006, tind să limiteze acest

principiu, având drept consecinţă încălcarea dreptului la o apărare efectivă. Legiuitorul pare a fi mai

preocupat de a asigura prezenţa formală a unui avocat alături de inculpat decât de a asigura toate

condiţiile pentru exercitarea în mod concret şi efectiv a dreptului la apărare. Astfel, art. 171 alin. (4)1

C.p.p. prevede: „Când asistenţa juridică este obligatorie, dacă apărătorul ales nu se prezintă nejustificat

la data stabilită pentru efectuarea unui act de urmărire penală sau la termenul de judecată fixat şi nici nu

asigură substituirea, pleacă sau refuză sa efectueze apărarea, organul judiciar ia măsuri pentru

desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordându-i timpul necesar pentru pregătirea

apărării. În cursul judecăţii, după începerea dezbaterilor, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă

apărătorul ales lipseşte, nejustificat, la termenul de judecată şi nu asigură substituirea, instanţa ia măsuri

pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordând un termen de minimum 3 zile

pentru pregătirea apărării”.

Drepturile apărării

Articolul 172 C.p.p. enunţă formal drepturile apărătorului: dreptul de a asista la efectuarea

oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului căruia îi

asigură apărarea, dreptul de a comunica cu clientul său aflat în stare de arest preventiv, dreptul de a face

plângeri atunci când cererile sale nu sunt acceptate etc. Dar aceste drepturi sunt destul de mult limitate,

fie de legislaţie, fie de jurisprudenţă, precum şi de desfăşurarea efectivă a procesului penal. Spre

exemplu, până la modificarea survenită prin Legea nr. 356/2006, articolul 112 alin. (l) C.p.p. prevedea

dreptul avocatului de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală. Prin această lege, dreptul

respectiv al avocatului a fost limitat la actele care implică audierea clientului său. Restrângerea drastică

a sferei actelor de urmărire penală la care poate asista avocatul limitează foarte mult posibilitatea

realizării unei apărări efective. Este evident că pentru o persoană învinuită sau inculpată sunt relevante

în vederea apărării şi alte acte de urmărire penală în afară de acelea care implică audierea sa. În plus,

dreptul la apărare nu înseamnă simpla prezenţă a avocatului atunci când clientului său, reţinut sau

arestat, i se iau declaraţii. O apărare eficace presupune cu necesitate posibilitatea acuzatului, pe de o

parte, de a lua cunoştinţă, direct sau prin intermediul avocatului său, de întreg dosarul cauzei, iar pe de

altă parte, de a discuta eu avocatul în mod confidenţial, fară intervenţia organului de urmărire penală, ori

de câte ori este necesar.

Constituţia României prevede în articolul 24 dreptul la apărare, fără a-l defini însă, iar Codul de

procedură penală nu menţionează expres dreptul acuzatului de a cunoaşte dosarul cauzei nici direct, nici

prin intermediul avocatului. Aceste lacune legislative permit ca în practică, în cursul urmăririi penale,

accesul la dosar al apărătorului să fie restrâns, uneori chiar ,,interzis” de către organul de urmărire

penală, sub pretextul aşa-zisului caracter secret al urmăririi penale. Potrivit acestei practici, până în

179

Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr.1.556/1995; Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia

penală nr.328/1994; Curtea de Apel Cluj, Secţia penală, Decizia nr.295/1998.

81

momentul prezentării materialului de urmărire penală, nici acuzatul, nici avocatul său nu au acces la

dosarul cauzei în integralitatea lui. Dispoziţiile articolului 171 C.p.p. nu acoperă lacunele legislative în

ceea ce priveşte dreptul de a consulta dosarul. Asistarea clientului atunci când dă declaraţii nu suplineşte

în niciun fel imposibilitatea practică de a lua cunoştinţă de celelalte acte din dosarul cauzei. Aici pot fi

înscrisuri importante pentru o apărare eficace, înscrisuri pe care avocatul nu le poate studia decât în

momentul prezentării materialului de urmărire penală, după ce clientului său i s-au luat de obicei mai

multe declaraţii. Există o singură situaţie când legea prevede expres posibilitatea pentru apărător de a

cunoaşte dosarul cauzei înainte de prezentarea materialului de urmărire penală. Este vorba de procedura

de prelungire a măsurii arestării preventive, atunci când procurorul este obligat, potrivit articolului 159

alin. (1) C.p.p., să depună dosarul la grefa instanţei cu cel puţin cinci zile înainte de expirarea duratei

arestării preventive, pentru a putea fi consultat de către apărare.

Cu toate că textul este formulat într-un mod imperativ, în cea mai mare parte a doctrinei, şi mai

ales în practică, termenul de cinci zile a fost interpretat ca un termen de recomandare180

, încălcarea sa

neatrăgând niciun fel de sancţiune. Cel mai adesea dosarul este adus de la parchet chiar în ziua fixării

termenului de judecată, iar apărătorul nu are la dispoziţie decât câteva minute pentru a-l consulta. În

aceste condiţii, se pune problema existenţei timpului necesar pentru o apărare eficientă. Lacunele din

legislaţie, dublate de practica descrisă mai sus, fondată pe caracterul ,,secret” al urmăririi penale, nu ar

putea fi compensate, pentru moment, decât printr-o jurisprudenţă creatoare, pe deplin justificată într-un

domeniu aşa de important cum este cel al libertăţii individuale. Într-adevăr, urmărirea penală prezintă un

caracter secret, însă din cu totul alt punct de vedere. Astfel, actele de urmărire penală nu pot fi aduse la

cunoştinţa publicului în prima fază a procesului penal, spre deosebire de faza judecăţii. Părţile în cauză,

în special acuzatul, trebuie să cunoască însă, direct sau prin intermediul avocatului, toate actele existente

la dosar, pentru a-şi putea organiza o apărare adecvată. în unele legislaţii acest drept este prevăzut

expres, încălcarea sa fiind sancţionată eu nulitatea actelor de urmărire penală. Spre exemplu, Codul de

procedură penală francez, în articolul 114 impune ca înainte de a i se lua primul interogatoriu unei

persoane împotriva căreia s-a început urmărirea penală, avocatul său să fie convocat cu cel puţin cinci

zile lucrătoare înainte. Dosarul complet de urmărire penală trebuie să fie pus la dispoziţia avocatului cu

patru zile înainte de prima declaraţie iar acesta poate face copii ale actelor existente, bineînţeles cu

obligaţia de a le utiliza în mod exclusiv. Chiar dacă normele interne româneşti nu prevăd, ca în exemplul

de mai sus, dreptul expres al avocatului de a consulta dosarul înainte de orice declaraţie luata clientului

său, considerăm că acesta constituie un aspect logic şi neîndoielnic al dreptului la apărare, ridicat la

rangul de principiu constituţional prin articolul 24 din legea fundamentală. Din această perspectivă,

impunerea sa pe cale jurisprudenţială este pe deplin justificată. De asemenea, o astfel de interpretare a

dreptului pozitiv intern este obligatorie având în vedere dispoziţiile articolului 20 din Constituţie,

precum şi angajamentele luate de România prin semnarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, normele constituţionale trebuie interpretate în acord cu Convenţia, iar dispoziţiile convenţionale,

aşa cum sunt interpretate de Curtea europeană, dobândesc caracter supralegislativ şi trebuie aplicate

direct şi cu precădere de instanţele interne. Exemplul jurisprudenţei Curţii europene în ceea ce priveşte

dreptul acuzatului de a lua cunoştinţă de dosar trebuie să fie deosebit de relevant pentru instanţele

române. Nici în textul Convenţiei nu este prevăzut expres dreptul acuzatului sau al apărătorului acestuia

de a cunoaşte dosarul cauzei. Cu toate acestea, el decurge în principal din dreptul general la un proces

echitabil, apărat de articolul 6, paragraful 1, mai exact din principiul egalităţii armelor, care constituie un

corolar al echităţii procedurii.

Un alt aspect important al dreptului la apărare îl constituie posibilitatea persoanei împotriva

căreia s-a luat o măsură privativă de libertate de a lua contact în mod confidenţial cu avocatul său, ori de

180

Gheorghiţă Mateuţ, Adriana Titu, Prelungirea măsurii arestării preventive, Dreptul nr. 7/1994, p. 81.

82

câte ori este necesar. Acest drept este consacrat prin articolul 172 alin. (4) C.p.p.: „Persoana reţinută sau

arestată are dreptul să ia contact cu apărătorul, asigurându-i-se confidenţialitatea convorbirilor”. Textul

de lege a fost modificat prin Legea nr.356/2006, fiind astfel adaptat cerinţelor protecţiei dreptului la

apărare.

În această materie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudenţă constantă, care

poate reprezenta un model de interpretare extensivă în condiţiile unor norme convenţionale lapidare. În

plus, ea are un caracter obligatoriu pentru instanţele interne. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

nu prevede expres dreptul de a comunica liber cu apărătorul, însă principiul este aplicabil181

. În

jurisprudenţa referitoare la acest drept182

, Curtea a evocat două texte extraconvenţionale care consacră

acest principiu: articolul 93 din Regulile minimale pentru tratamentul persoanelor private de libertate şi

articolul 32 din Acordul european privind persoanele care participă la procedurile în faţa Curţii

Europene a Drepturilor Omului. Confidenţialitatea întrevederilor dintre persoana privată de libertate şi

avocatul său reprezintă o condiţie esenţială a unei apărări eficace: ,,Curtea apreciază că dreptul

acuzatului de a comunica cu avocatul său fără să fie ascultaţi de un terţ se numără printre exigenţele

elementare ale unui proces echitabil într-o societate democratică şi decurge din articolul 6 parag. 3 lit.c)

din Convenţie. Dacă un avocat nu poate discuta cu clientul său şi nu poate primi instrucţiuni

confidenţiale de la acesta fără o astfel de supraveghere, asistenţa pe care o acordă îşi pierde mult din

utilitate, or, scopul Convenţiei este tocmai acela de a proteja drepturi concrete şi efective”.

Împotriva limitărilor drepturilor apărării de către organele de urmărire penală, avocatul poate

face plângere conform procedurii prevăzute de articolele 275-278 C.p.p. Plângerea trebuie adresată

procurorului care supraveghează urmărirea penală, iar acesta trebuie să se pronunţe în cel mult 48 de ore

atunci când aceasta vizează încălcarea dreptului de a lua contact cu acuzatul sau a dreptul de a-l asista

atunci când i se iau declaraţii. Dacă plângerea vizează încălcarea altor drepturi ale apărătorului,

procurorul trebuie să o rezolve în cel mult 20 de zile. Împotriva soluţiei date de procuror se poate face

plângere la procurorul ierarhic superior.

Considerăm că soluţia aleasă de legiuitorul român pentru protejarea acestui aspect esenţial al

libertăţii individuale, care este dreptul la apărare, nu reprezintă, din punct de vedere practic, o garanţie

eficientă. Mai multe argumente pot fi invocate în acest sens. În primul rând, conform art. 132 alin. (1)

din Constituţie, activitatea parchetelor este guvernată de principiul subordonării ierarhice: ,,Procurorii îşi

exercită activitatea în conformitate cu principiul legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub

autoritatea ministrului justiţiei”. Prin decizia nr.339/1997, Curtea constituţională a interpretat acest text

în sensul că autoritatea ministrului justiţiei nu este numai administrativă, ci acesta are dreptul de a da

dispoziţii în mod direct procurorilor. În al doilea rând, dincolo de aspectul şanselor reale ale unei astfel

de plângeri, procedura prevăzută de articolele 275-278 C.p.p. nu poate fi considerată drept un acces la

justiţie nici în sensul articolului 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi nici din perspectiva

articolului 21 din Constituţie. Datorită principiului subordonării ierarhice, potrivit căruia, aşa cum am

arătat, sunt organizate la ora actuală parchetele, precum şi datorită subordonării faţă de puterea

executivă, nu se poate spune că procurorul ar acţiona independent, cel puţin formal, în soluţionarea unor

plângeri împotriva încălcărilor dreptului la apărare. Or, independenţa, mai ales faţă de executiv,

reprezintă un atribut esenţial al unei instanţe de judecată. Această lipsă de independenţă a procurorului

român a fost analizată de Curtea europeană încă de la prima hotărâre de condamnare a României, dar

situaţia a rămas în esenţă aceeaşi, cel puţin la nivel constituţional. Astfel, în hotărârea din 28 mai 1998,

pronunţată în cauza Vasilescu contra României, Curtea a reţinut că ,,ministerul public, care prin efectul

181

Donna Gomien, David Harris, Leo Zwaak, Convention européenne des droits de l’homme et Charte sociale européenne:

droit et pratique, Edition du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 1997, p. 210. 182

S. c. Elveţia, hotărârea din 28 noiembrie 1991, § 48.

83

legii nr. 92 din 4.08.1992 a înlocuit fosta procuratură, este constituit din magistraţi care îşi exercită toate

atribuţiile sub autoritatea procurorului general. Ministrul justiţiei exercită controlul asupra tuturor

membrilor ministerului public, inclusiv asupra procurorului general. Atunci când exercită o atribuţie cu

caracter jurisdicţional, un procuror judeţean acţionează în calitate de magistrat al ministerului public,

subordonat în primul rând procurorului general şi în al doilea rând ministrului justiţiei. Curtea

reaminteşte faptul că numai un organ care se bucură de plenitudine de jurisdicţie şi care îndeplineşte o

serie întreagă de condiţii, precum independenţa faţă de executiv şi faţă de părţile în cauză, poate fi numit

«tribunal» în sensul articolului 6 paragraful l din Convenţie”.

În al treilea rând, conform dreptului pozitiv intern şi jurisprudenţei actuale, o soluţie dată potrivit

unei astfel de proceduri nu poate fi atacată ulterior în faţa unei instanţe de judecată, în vederea înlăturării

atingerilor ilegale aduse acestui drept. Codul de procedură penală nu prevede niciun fel de recurs la o

instanţă de judecată în această situaţie183

. Este adevărat că prin decizia nr.486/1997 Curtea

Constituţională a apreciat că articolul 278 C.p.p ar fi neconstituţional în măsura în care împiedică

persoana nemulţumită de soluţia dată plângerii sale de către procurorul ierarhic superior de a se adresa

instanţei de judecată. Temeiul unei astfel de acţiuni în instanţă îl constituie dispoziţiile articolului 21 din

Constituţie care trebuie să se aplice în mod direct. Totuşi o astfel de plângere, potrivit jurisprudenţei

instanţelor ordinare, este declarată inadmisibilă în principal pe motivul că nu există un text expres în

Codul de procedură penală care să permită o astfel de cale de atac. Acest refuz sistematic al instanţelor

ordinare de a pune în aplicare deciziile Curţii Constituţionale se întemeiază pe jurisprudenţa Curţii

Supreme de Justiţie în acest sens. Spre exemplu, în Decizia nr. 1813 din 7 mai 1999, referitoare le

prelungirea arestării preventive, instanţa supremă a considerat că ,,dispoziţiile constituţionale nu se

adresează direct organelor judiciare care aplică legea ordinară, ci numai organului legislativ care trebuie

să se conformeze Constituţiei şi să aducă modificări legilor ordinare (...). Acelaşi regim îl au deciziile

Curţii Constituţionale. Ele reprezintă un reproş adresat legiuitorului care trebuie să aducă modificările

corespunzătoare legilor criticate prin aceste decizii, respectiv, în speţă Codului de procedură penală”.

7.2.4. Cadrul juridic general al măsurilor preventive

Măsurile preventive reprezintă în dreptul român cele mai importante atingeri aduse libertăţii

individuale. Ele constituie un adevărat pericol pentru acest drept fundamental, mai ales pentru faptul că

se aplică unei persoane care se bucură de prezumţia de nevinovăţie. Pentru acest motiv, măsurile

preventive trebuie să fie aplicate cu mare rezervă de către organele judiciare şi numai atunci când sunt

neapărat necesare. Aceste măsuri trebuie aplicate cu stricta respectare a legii. Protecţia contra limitărilor

arbitrare ale libertăţii individuale de către puterea statală constituie esenţa siguranţei persoanei fizice184

.

Constituţia României, în articolul 23, dar şi Codul de procedură penală, reglementează relativ

strict aceste măsuri. Ele nu pot fi luate decât în scopurile prevăzute expres de articolul 136 alin.(l) C.p.p:

pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului

sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. Luarea măsurii

preventive în orice alt scop decât cele menţionate mai sus constituie o atingere ilegală adusă libertăţii

individuale.

În dreptul român există patru tipuri de măsuri preventive: reţinerea, obligarea de a nu părăsi

localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara şi arestarea preventivă.

Măsura reţinerii este de obicei luată de către organul de poliţie, dar poate, a fortiori, să fie luată

şi de către procuror sau de către instanţa de judecată. Celelalte două măsuri preventive - obligarea de a

183

Actualul art. 278 C.p.p. prevede expres posibilitatea de a ataca în instanţă diferite acte ale procurorului, fără ca printre

acestea să se numere şi cele prin care se soluţionează plângerile pentru încălcarea drepturilor apărării.

184

Jean-Jaques Israel, op. cit., p. 377.

84

nu părăsi localitatea şi arestarea preventivă - nu pot fi dispuse decât de către judecător. Atunci când se ia

o măsură preventivă, ea nu trebuie apreciată in abstracto, ci concret, în funcţie de scopul urmărit, de

pericolul social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele sau de alte situaţii ce privesc persoana

faţă de care se ia măsura. Actul prin care se ia această măsură atât de importantă trebuie să fie motivat şi

să cuprindă în mod obligatoriu indicarea faptei care face obiectul învinuirii, textul de lege în care se

încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea respectivă, precum şi temeiurile concrete

care au determinat luarea măsurii preventive. Persoanei arestate sau reţinute trebuie să i se aducă imediat

la cunoştinţă motivele luării măsurii respective şi învinuirea care i se aduce, în cel mai scurt timp, în

prezenţa unui avocat. În situaţia în care nu mai există temeiurile care au fost avute în vedere la data

luării măsurii arestării preventive, sau când nu au apărut temeiuri noi care să impună în continuare

privarea de libertate, aceasta trebuie revocată. De asemenea, măsura preventivă se înlocuieşte cu o altă

măsură atunci când s-au schimbat temeiurile. Potrivit articolului 140 C.p.p., măsurile preventive

încetează de drept atunci când expiră termenele prevăzute de lege sau de către organele judiciare,

precum şi în caz de scoatere de sub urmărirea penală, de încetare a urmăririi penale, de încetare a

procesului penal sau de achitare.

Prin revizuirea Constituţiei, în 2003, s-a încercat limitarea duratei măsurii arestării preventive în

faza de urmărire penală. Astfel, articolul 23 (5) prevede că ,,în cursul urmăririi penale, arestarea

preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile,

fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile”. Acest articol,

introdus prin legea de revizuire a Constituţiei, prevede că în cursul urmăririi penale, arestarea preventivă

nu poate depăşi un ,,termen rezonabil”. Noţiunea nu a fost introdusă întâmplător, ci pentru că ea este

utilizată de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în articolul 5 paragraful 3, prin care este garantat

dreptul persoanei arestate preventiv de ,,a fi judecată într-un termen rezonabil”, şi în articolul 6

paragraful l, referitor la dreptul persoanei la un proces ,,echitabil, public şi într-un termen rezonabil”

pentru orice acuzare în materie penală. În aceste condiţii, interpretarea noţiunii de către judecătorul

naţional trebuie să fie în conformitate cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, având în vedere

dispoziţiile articolului 20, alin.2 din legea fundamentală. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu

a stabilit un anumit cuantum pentru durata arestării preventive, caracterul rezonabil al acesteia fiind

analizat de la caz la caz. Două criterii au fost fixate prin jurisprudenţa timpurie a Curţii (hotărârea

pronunţată la 27 iunie 1968 în cauza Wemhoff contra RFG): motivele invocate de stat pentru justificarea

arestării preventive să fie pertinente şi suficiente, iar procedura de prelungire a măsurii să fi fost

respectată. Trebuie subliniat faptul că textele convenţionale menţionate mai sus impun ca persoana

arestată preventiv să fie ,,judecată” într-un termen rezonabil, ceea ce înseamnă că atunci când se

analizează caracterul rezonabil al duratei arestării preventive va fi avută în vedere întreaga perioadă de

timp scursă de la data luării măsurii arestării preventive şi cel puţin până la data pronunţării instanţei de

fond. Astfel, perioada analizată cuprinde, în accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului, atât faza

de urmărire penală cât şi faza de judecată (cel puţin judecata în primă instanţă). Or, textul constituţional

analizat impune un termen rezonabil al arestării preventive numai pentru faza de urmărire penală, nu şi

pentru faza de judecată, ceea ce este criticabil prin prisma dispoziţiilor convenţionale menţionate. În

ceea ce priveşte termenul de 180 de zile, menţionat ca durată maximă a arestării preventive în cursul

urmăririi penale, trebuie subliniat că din redactarea textului rezultă intenţia constituantului de a

considera că acest termen este cu totul excepţional şi că, de obicei, o persoană nu poate fi ţinută în arest

preventiv în cursul urmăririi penale decât pentru o perioadă de timp mai mică de 180 de zile. Astfel,

instanţa de judecată trebuie să analizeze cu atenţie, la fiecare cerere de prelungire a măsurii, dacă această

prelungire se impune sub aspectul caracterului rezonabil al duratei totale a arestării, conform criteriilor

menţionate mai sus.

85

În cazul în care o persoană este reţinută sau arestată în mod nelegal, se pune problema reparării

prejudiciului suferit în acest mod. Înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, legislaţia română

nu prevedea expres posibilitatea unei astfel de reparaţii. Conform articolului 504 C.p.p. în vechea

redactare, o persoană împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă avea dreptul la reparaţii decât atunci

când fusese scoasă de sub urmărire penală sau când fusese achitată. Astfel, o persoană arestată sau

reţinută în mod nelegal, nu avea dreptul la despăgubiri dacă nu fusese achitată sau dacă nu fusese scoasă

de sub urmărire, cu toate că nelegalitatea măsurii fusese deja stabilită printr-o decizie judecătorească

definitivă (de exemplu, în baza procedurii prevăzută de fostul art. 1401 C.p.p.). Datorită acestor motive,

articolul 504 C.p.p. a fost declarat neconstituţional întrucât încalca articolul 48 din Constituţie (prin

decizia nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale a României)

Pentru o persoană care a suferit un prejudiciu ca urmare a unei reţineri sau arestări ilegale, există

posibilitatea teoretică de a acţiona în pretenţii contra statului, întemeindu-se pe decizia de mai sus a

Curţii Constituţionale, precum şi pe articolul 48 din Constituţie, care ar fi trebuit aplicat în mod direct.

Cu toate acestea, instanţele de drept comun sunt foarte reticente la o astfel de procedură, invocând, în

cazuri similare, fie lipsa unor norme procedurale exprese în legile ordinare, fie lipsa de obligativitate a

deciziilor Curţii Constituţionale. În aceste condiţii, şansele de reuşită ale unei astfel de acţiuni sunt

minime.

Potrivit articolului 5 parag. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ,,orice persoană

victimă a unei arestări sau detenţii în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la

despăgubiri”. Acest drept trebuie să fie efectiv şi nu teoretic. Neconcordanţele dintre dreptul român şi

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului au dus în cele din urmă la condamnarea României pentru

încălcarea articolului 5 parag. 5 din Convenţie185

. Ca urmare a acestei sancţiuni, prin O.U.G. nr.

66/2003, aprobată ulterior prin Legea nr. 281/2003, a fost modificat articolul 504 C.p.p., în încercarea de

a-l adapta cerinţelor europene. Alineatul 2 prevede acum expres că ,,are dreptul la repararea pagubei şi

persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în

mod nelegal”.

CAPITOLUL VIII

LIBERTATEA DE ÎNTRUNIRE ŞI DE ASOCIERE

Libertatea de întrunire şi libertatea de asociere sunt reglementate distinct în Constituţia

României. Cu toate acestea, am optat pentru abordarea lor în cadrul aceluiaşi capitol, datorită

numeroasele elemente comune ale acestor două libertăţi fundamentale şi faptului că la nivelul

Convenţiei Europene a Drepturilor Omului ele sunt prevăzute într-un singur articol - articolul 11.

8.1. Libertatea de întrunire

Întrunirea presupune ,,o grupare de persoane, o grupare organizată, cu caracter temporar,

destinată schimbului de idei, concepţii, opinii etc.”186

. Reuniunea sau întrunirea prezintă mai multe

185

Pantea c. România, hotărârea din 3 iunie 2003.

186

Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită.

Comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 81.

86

trăsături187

: este limitată în timp, caracteristică ce o deosebeşte de asociere; este organizată şi are un scop

determinat, ceea ce o deosebeşte de o simplă aglomerare de persoane.

Constituţia României nu defineşte exhaustiv noţiunea de ,,întrunire”, ci doar menţionează câteva

tipuri de întruniri, printr-o enumerare cu caracter exemplificativ, în articolul 39, intitulat „Libertatea

întrunirilor”: „Mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere şi se pot

organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără niciun fel de arme”. Prin urmare, în lipsa unei definiţii

constituţionale, ne aflăm în prezenţa unei întruniri de fiecare dată când sunt întrunite condiţiile prevăzute

în articolul 39.

Nici Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu oferă noţiunii de ,,întrunire” o definiţie

exhaustivă, menţionând în articolul 11 că „orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică

(...)”. Această libertate presupune dreptul unei persoane de a lua parte la o manifestaţie paşnică, precum

şi dreptul de a organiza o manifestaţie, sau chiar o contramanifestaţie în anumite condiţii188

.

Prin natura sa, libertatea de întrunire este o libertate colectivă, care nu poate fi exercitată decât în

comun, de către mai multe persoane. Ea se află în strânsă legătură cu alte libertăţi fundamentale, precum

libertatea de exprimare sau libertate de conştiinţă. De multe ori, scopul unei întruniri este tocmai

exprimarea unor opinii sau atitudini faţă de o anumită problemă de interes general. Totodată, libertatea

de întrunire se manifestă nu numai la nivel strict individual, ci şi la nivel colectiv, prin adunări,

procesiuni, desfăşurate într-un cadru public sau privat. Acesta este şi motivul pentru care Curtea

Europeană a Drepturilor Omului îi acordă o atenţie deosebită, considerând că ea ocupă „un loc

eminent”189

în cadrul Convenţiei.

8.1.1. Obligaţii create în sarcina statului

Principiul inviolabilităţii libertăţii de întrunire, consacrat prin articolul 11, paragraful 1 din

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, creează în sarcina statelor două obligaţii importante: o

obligaţie negativă de se abţine de la orice acţiune de natură a împiedica exercitarea acestui drept şi o

obligaţie pozitivă de a lua toate măsurile necesare pentru protecţia participanţilor la o reuniune care

degenerează într-o contramanifestaţie violentă190

.

În ceea ce priveşte prima obligaţie, s-a apreciat că obligaţia impusă organizatorilor unei

manifestaţii care se efectuează pe o cale de comunicaţie publică de a obţine o autorizaţie prealabilă, nu

constituie în sine o încălcare a libertăţii de întâlnire191

, statele beneficiind de o marjă largă de apreciere

în acest domeniu, date fiind şi celelate interese ce pot fi lezate, precum libera circulaţie. Această

obligaţie negativă a statelor nu este însă suficientă pentru a se asigura efectivitatea libertăţii de reuniune.

„O libertate reală şi efectivă de întrunire paşnică nu este compatibilă cu o simplă obligaţie de non-

ingerinţă din partea statului; o concepţie pur negativă nu s-ar potrivi cu obiectul şi scopul articolului

11”192

. Prin urmare, statele au şi obligaţii pozitive, precum aceea de lua măsurile necesare pentru

protecţia participanţilor la o manifestaţie paşnică împotriva riscului de a suporta violenţe din partea unor

contramanifestanţi. Temerea de astfel de brutalităţi ar descuraja persoanele să de întrunească şi să se

exprime cu această ocazie asupra temelor de interes public. „Într-o democraţie, dreptul de a

187


188

Radu Chiriţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii şi explicaţii, volumul II, Editura C.H. Beck,


189

Ezelin c. Franţa, hotărârea din 26 aprilie 1991.

190

Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, vol. l, Drepturi şi libertăţi, Editura

C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 807-808.

191

Decizia din 10 octombrie 1979, pronunţată în cauza Rassemblement jurassien et unité jurasienne c. Elveţia, cererea nr.

8171/78, p. 105.

192

Hotărârea din 21 iunie 1988, pronunţată în cauza Plattform „Ărzte fur das Leben” c. Austria, § 32.

87

contramanifesta nu ar trebui să meargă până acolo încât să paralizeze exerciţiul dreptului de a

manifesta”, menţionează Curtea în decizia citată mai sus. Această obligaţie pozitivă a statelor este însă

una relativă, Curtea apreciind că ele se bucură de o marjă largă de apreciere în ceea ce priveşte

adoptarea măsurilor adecvate realizării scopului propus.

8.1.2. Limitele constituţionale ale libertăţii de întrunire

În articolul 39, Constituţia României impune unele limite speciale libertăţii de întrunire. În

primul rând, întrunirile trebuie să fie paşnice, numai în aceste condiţii dreptul respectiv putând fi

exercitat. În al doilea rând, participanţii la o întrunire nu trebuie să poarte asupra lor niciun fel de arme.

Explicabilă în cazul întrunirilor publice, această condiţie pare mai puţin justificată în ceea ce priveşte

întrunirile private, în condiţiile în care ar fi respectate toate regulile impuse de regimul armelor193

.

Acestor limitări li se adaugă limitele generale instituite prin articolul 53 din Constituţie în

vederea apărării securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a

libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale,

ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Aceste măsuri de limitare a libertăţii de întrunire

pot fi luate numai dacă sunt necesare într-o societate democratică. În plus, ele trebuie să fie

proporţionale cu situaţiile care le-au determinat, să fie aplicate în mod nediscriminatoriu şi să limiteze

doar exerciţiul libertăţii respective, fără a aduce atingere existenţei acesteia.

8.2. Libertatea de asociere Libertatea de asociere este reglementală în dreptul intern la nivel constituţional, prin articolul 40,

intitulat „Dreptul de asociere”, care prevede:

(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de

asociere.

(2) Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva

pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei

României, sunt neconstituţionale.

(3) Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului,

magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege

organică. Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise.”.

De asemenea, în această materie au incidenţă şi normele cuprinse în articolul 8(2), referitor la

partidele politice194

şi articolul 9, referitor la sidicate, patronate şi asociaţiile profesionale195

. Pentru o

conturare mai exactă a cadrului juridic intern cu privire la dreptul la asociere, trebuie avute în vedere şi

normele infraconstituţionale, cuprinse în Legea partidelor politice nr. 14/2003, modificată prin

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2008, Legea sindicatelor nr. 54/2003 şi Ordonanţa Guvernului

nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, ordonanţă aprobată cu modificări prin Legea nr. 246/2005.

La nivelul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, libertatea de asociere este reglementată

tot în cadrul articolului 11, paragraful 1, potrivit căruia „Orice persoană are dreptul (...) la libertatea de

asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea

intereselor sale”.

193

Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, op. cit., p. 212.

194

,,Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea

voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile

democraţiei”.

195

,,Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale se constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit statutelor lor, în

condiţiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale

membrilor lor”.

88

Asemenea libertăţii de întrunire, libertatea de asociere este o libertate colectivă, în sensul că ea

nu poate fi exercitată decât de mai multe persoane împreună196

. Ea presupune posibilitatea indivizilor de

a-şi uni eforturile în vederea realizării unor obiective comune. Ceea ce deosebeşte asociaţia de întrunire

este tocmai durata pe care aceasta o are, sensibil mai mare decât durata unei reuniuni. Libertatea de

asociere are o importanţă deosebită, prin intermediul ei indivizii dobândind o forţă sporită în atingerea

obiectivelor propuse. Mai mult decât atât, ea reprezintă un mijloc de exercitare a altor libertăţi

fundamentale, cum ar fi libertatea de opinie sau libertatea de conştiinţă. În acest sens, instanţa de la

Strasbourg a menţionat: „Libertatea de gândire şi de opinie, precum şi libertatea de exprimare, garantate

de articolul 9 şi respectiv articolul 10 din Convenţie, ar avea o aplicabilitate destul de limitată dacă nu ar

fi însoţite de garanţia că persoanele pot să-şi împărtăşească ideile sau convingerile în mod colectiv, în

special în cadrul asociaţiilor de indivizi care împărtăşesc aceleaşi convingeri, idei sau interese”197

.

În sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de ,,asociaţie” este o noţiune

autonomă, cu o semnificaţie aparte faţă de cea pe care i-o conferă dreptul intern al statelor contractante.

Dacă posibilitatea de a califica o asociaţie ca fiind de drept public ar fi lăsată la latitudinea statelor, ar

exista riscul ca aplicarea principiului conţinut de articolul 11 din Convenţie să fie eludată, libertatea de

asociere devenind formală şi iluzorie. Această interpretare are ca principală consecinţă faptul că nu ar

putea fi evitată aplicarea articolului 11 din Convenţie unui grup de indivizi care acţionează împreună, în

mod organizat, în vederea atingerii unui anumit obiectiv, chiar dacă acest grup nu ar fi considerat o

asociaţie potrivit dreptului intern. Din contră, anumite forme de asociere care au fost instituite de lege

pentru realizarea unui obiectiv de interes general nu intră în sfera de aplicabilitate a articolului 11.

8.2.1. Limitele constituţionale ale libertăţii de asociere

Libertatea de asociere are câteva limite speciale, impuse de articolul 40 din Constituţie. În primul

rând, sunt considerate neconstituţionale partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea

lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a

integrităţii sau a independenţei României. În acest sens, sunt avute în vedere nu numai scopurile expres

declarate prin actele constitutive sau prin documentele partidului sau organizaţiei respective, ci şi

activităţile concrete ale membrilor acestora.

În al doilea rând, este restrânsă liberatea de asociere în partide politice a anumitor categorii de

persoane. Astfel, nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii

poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii, precum şi alte categorii de funcţionari

publici, stabilite prin lege organică. Această limitare a libertăţii de asociere se explică prin necesitatea de

a se asigura buna îndeplinire a obligaţiilor de serviciu de către categoriile de persoane menţionate mai

sus.

În al treilea rând, articolul 40 din Constituţie interzice „asociaţiile cu caracter secret”. Doctrina a

considerat că „această dispoziţie constituţională urmăreşte practic protejarea valorilor democraţiei

constituţionale faţă de anumite forţe obscure care ar dori să atenteze la ele”198

. Această limitare este însă

discutabilă, atât din cauza impreciziei normei juridice care poate da naştere la arbitrariu din partea

organelor de aplicare, cât şi din cauza conţinutului propriu-zis al acesteia. Nu vedem ce fel de pericol ar

rezulta din simpla împrejurare că existenţa unei asociaţii nu este făcută publică. Un eventual pericol

pentru ordinea publică ar putea decurge din alte activităţi sau scopuri ale asociaţiei, însă nu din simpla

196



197

Chassagnou şi alţii c. Franţa, hotărârea din 29 aprilie 1999, § 100.

198

Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită.

Comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti. 2004, p. 84.

89

împrejurare că membrii ei nu au adus la cunoştinţa publică existenţa asociaţiei respective. De altfel,

înfiinţarea unei asociaţii fiind liberă, orice asociaţie neînregistrată poate fi, într-un anumit sens,

considerată secretă199

.

La aceste limite speciale se adaugă limitele generale ce pot fi impuse exerciţiului drepturilor şi

libertăţilor în conformitate cu articolul 53 din Constituţia României.

8.3. Limitele convenţionale ale libertăţii de întrunire şi ale libertăţii de asociere

Articolul 11, paragraful 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că

,,Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege,

constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică,

apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia

drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse

exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat”.

Prin urmare, pentru a răspunde exigenţelor Convenţiei, o ingerinţă a statului în exerciţiul

libertăţii de asociere sau al libertăţii de întrunire trebuie să îndeplinească în mod cumulativ trei condiţii:

să fie prevăzută de lege, să vizeze un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică pentru

atingerea scopului respectiv. O eventuală neîndeplinire a oricăreia dintre aceste condiţii va avea drept

consecinţă constatarea de către Curtea de la Strasbourg a violării dreptului respectiv.

Articolul 11 nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către

membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat. Formele în care se poate proceda la

restrângerea libertăţii de întrunire sau asociere constau în cerinţe de autorizare prealabilă sau autorizări

condiţionate. În acest sens, Curtea a arătat că trebuie să existe un echilibru just între măsurile restrictive

luate de către state şi dreptul persoanelor de a-şi face cunoscute convingerile prin manifestări paşnice200

.

Astfel, o sancţiune ulterioară demonstraţiei reprezintă şi ea o încălcare a prevederilor articolului 11201

, ca

de altfel şi lipsa de previzibilitate a legii care interzicea magistraţilor să facă parte din organizaţii

masonice202

. Dizolvarea partidelor politice este şi ea o măsură disproporţionată în raport cu scopul

urmărit - siguranţa publică şi integritatea teritorială - şi nu poate reprezenta o măsură necesară într-o

societate democratică203

. Cu toate acestea, un partid politic poate avea ca obiect efectuarea de modificări

în ordinea legislativă şi constituţională a unui stat cu condiţia de a utiliza mijloace paşnice, şi ca

măsurile propuse să corespundă principiilor democratice fundamentale. În măsura în care un partid nu

corespunde acestor condiţii, este corectă măsura guvernului de a dispune dizolvarea lui204

.

În privinţa libertăţii de întrunire paşnică, statele au o largă marjă se apreciere conferită de Curte.

Dacă statelor contractante li se impune să adopte măsuri rezonabile şi adecvate scopului de a asigura

desfăşurarea paşnică a manifestaţiilor licite, acestea nu trebuie garantate în mod absolut şi statele se

bucură de o mare libertate de apreciere în alegerea metodei pe care o vor utiliza205

.

199


200

Cauza Ezelin c. Franţa, 1991.

201

Idem.

202

Cauza N. F. c. Italia, 2001.

203

Cauza Refah Partisi c. Turcia.

204

Idem.

205

A se vedea Bianca Selejan-Guţan, op. cit., p. 193.

90

CAPITOLUL IX

LIBERTATEA DE GÂNDIRE, DE CONŞTIINŢǍ ŞI DE RELIGIE


Aceste libertăţi sunt protejate de Constituţia României prin articolul 29, intitulat ,,Libertatea

conştiinţei”, care prevede:

(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite

sub nicio formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă,

contrare convingerilor sale.

(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de

respect reciproc.

(3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.

(4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire

religioasă.

(5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin

înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.

(6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor

minori a căror răspundere le revine.”.

În articolul 9 parag. 1, denumit ,,Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie”, Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului prevede că ,,Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de

conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi

libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în

particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor. Paragraful al doilea al aceluiaşi

articol stipulează că ,,Libertatea de manifestare a religiei sau a convingerilor nu poate face obiectul altor

restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică,

pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea

drepturilor şi libertăţilor altora”.

Drepturile reglementate de cele două articole sunt complexe şi prezintă atât o latură internă, cât

şi una externă. Ele privesc toate domeniile gândirii umane, precum morala, filosofia, politica sau religia.

În ceea ce priveşte aspectul lor intern, referitor la idei, concepţii, gânduri care nu sunt încă exteriorizate,

libertăţile respective, denumite şi libertăţi ale forului interior, pot fi considerate absolute, întrucât nimeni

nu le poate limita în vreun fel. În principiu însă, orice proces de reflecţie, de gândire al individului,

presupune şi posibilitatea de a transmite ideile semenilor. Prin urmare, libertatea de gândire are ca şi

corolar un aspect extern, reprezentat de manifestarea ideilor filosofice, morale, religioase sau politice206

.

În această formă exteriorizată, libertăţile de gândire, de conştiinţă şi de religie produc efecte sociale şi

devin relative, în sensul că statul le poate limita exerciţiul. Atunci când ele se exprimă prin acte

exterioare, individul înţelegând să-şi manifeste convingerile sau religia sa, drepturile în discuţie devin

fapte sociale, astfel că se impune organizarea exercitării lor de către autorităţile statale207

.

206

Jean Loup Charrier, Code de la Convention Européenne des Droits de l’Homme, Editura Litec, Paris, 2000, p. 167.

207

Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi şi libertăţi, Editura

C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 697.

91

Libertatea de conştiinţă a fost definită în doctrină ca fiind libertatea fiecărui individ de a adopta

atitudinea intelectuală pe care o doreşte, de a-şi exprima şi de a-şi susţine convingerile, adică libertatea

fiecărui om de a gândi şi de a spune ceea ce el crede că este adevărat208

.

Numeroase probleme ridică însă libertatea religiei, din cauza consecinţelor sociale şi individuale

pe care le are religia209

. Importanţa libertăţii religioase şi specificul acesteia se pot deduce chiar din

formularea celor două acte normative menţionate anterior, unde majoritatea clauzelor tind să

reglementeze chiar această libertate.

9.2. Protecţia libertăţii religiei în Constituţia României

Reglementarea constituţională a libertăţii religiei, în cadrul mai larg al libertăţii opiniei, este

puternic influenţată de tratatele internaţionale privind drepturile omului, în special de articolul 9 al

Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, influenţă care este întărită de rolul pe care îl are Convenţia

în sistemul naţional de drept.

Articolul 29 din legea fundamentală română constituie un dispozitiv constituţional relativ

complet, care garantează libertatea credinţelor religioase şi dreptul fiecăruia de a-şi alege religia,

libertatea de organizare a cultelor în conformitate cu propriile statute, autonomia cultelor faţă de stat, dar

şi sprijinul acestuia din urmă, inclusiv pentru asistenţa religioasă în armată, în spitale, în orfelinate, în

azile sau în penitenciare. De asemenea, este consacrat dreptul părinţilor de a asigura, potrivit propriilor

lor convingeri, educaţia copiilor minori. O problemă care ar putea apărea în ceea ce priveşte articolul 29

din Constituţie de referă la ambiguitatea alineatului 4, care reglementează relaţiile dintre culte: ,,în

relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă”. Or,

acţiunile de prozelitism care au fost validate210

de către Curtea europeană ca fiind inerente dreptului de

a-şi schimba religia, în cazul unei jurisprudenţe interne mai puţin liberale, ar putea fi relativ uşor

catalogate ca ,,acţiuni de învrăjbire religioasă” interzise de acest text constituţional.

Alături de articolul 29, în Constituţia României există şi alte norme care, cel puţin indirect,

contribuie la protecţia libertăţii religioase. Astfel, este interzisă utilizarea ca şi criteriu de discriminare a

opţiunii religioase. Potrivit articolului 4 alin. (2) din Constituţie, ,,România este patria comună şi

indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă,

de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială. Această dispoziţie

este completată de alineatul 1 al articolului 16, potrivit căruia ,,Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a

autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.

În ceea ce priveşte educaţia religioasă, aceasta este în principiu garantată de către stat, în primul

rând prin organizarea orelor de religie în cadrul învăţământului public, dar şi prin asigurarea autonomiei

învăţământului confesional.

Potrivit articolului 32 alin. (7) din Constituţia României, ,,Statul asigură libertatea

învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios

este organizat şi garantat prin lege”.

Cu toate acestea, chiar în condiţiile garantării învăţământului religios în şcolile de stat, în

general, este conservat dreptul părinţilor la educarea copiilor lor minori potrivit propriilor convingeri. Pe

208

Jacques Robert, Liberté de conscience, pluralisme et tolerance, în culegerea ,,Liberté de conscience”, Consiliul Europei,

1993, p. 27.

209


210

În hotărârea din 25 mai 1993, pronunţată în cauza Kokkinakis contra Greciei, Curtea de la Strasbourg a statuat că ,,În

termenii articolului 9, libertatea de manifestare a religiei nu se exercită numai într-un mod colectiv, în cadru public, şi în

cercul acelora care împărtăşesc credinţa respectivă; ne putem prevala de asemenea de această libertate în mod individual şi în

cadrul privat; în altă ordine de idei, ea comportă în principiu dreptul de a încerca să-ţi convingi aproapele, drept fără de care

libertatea de schimbare a religiei sau a convingerii, consacrată de articolul 9, ar risca să rămână fără niciun efect”.

92

lângă textul articolului 29, alineatul 6, menţionat anterior, Constituţia prevede şi dreptul părinţilor de a

asigura educaţia copiilor în articolul 48, alineatul 1: ,,Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită

între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi

instruirea copiilor”.

Aceste norme constituţionale are rămâne însă o simplă utopie dacă nu ar fi dublate de o

jurisprudenţă creatoare, care să facă aplicarea lor în cazuri concrete. În general, în România, normele

constituţionale sunt apărate de către Curtea Constituţională, care poate exercita asupra legilor şi a altor

acte cu caracter normativ un control de constituţionalitate destul de extins, în calitatea sa de ,,garant al

supremaţiei Constituţiei”211

.

Până în prezent, Curtea Constituţională a avut destul de puţine ocazii să se pronunţe asupra

constituţionalităţii unor acte normative privitoare la articolul 29 din Constituţie. De altfel, numărul

relativ scăzut al unor astfel de procese poate fi observat şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor

Omului, care s-a pronunţat pentru prima dată pe fond în anul 1993, în cauza Kokkinakis contra Greciei.

CAPITOLUL X

LIBERTATEA DE EXPRIMARE

10.1. Noţiune

Libertatea de exprimare reprezintă una dintre condiţiile primordiale pentru existenţa unei

societăţi democratice. Ea a fost proclamată cu acest titlu atât în dreptul intern, la nivel constituţional, cât

şi în dreptul european al drepturilor omului.

Importanţa libertăţii de exprimare poate fi analizată pe cel puţin două planuri212

. Pe de o parte, ca

libertate individuală, ea reprezintă o condiţie necesară pentru dezvoltarea şi activitatea fiecărui individ,

mijlocul de care acesta dispune pentru a face cunoscute celorlalţi propriile gânduri, opinii sau

sentimente. Din această perspectivă, ea devine o condiţie de exerciţiu pentru celelalte libertăţi, cum ar fi

libertatea de asociere sau libertatea de conştiinţă. Pe de altă parte, la nivel social, libera exprimare, cu

toate componentele sale menţionate în textele care o consacră, reprezintă una dintre condiţiile existenţei

unei societăţi democratice. Nu se poate vorbi de o astfel de societate fară ca cetăţenii care o compun să

nu poată să-şi exprime în mod public opiniile cu privire la treburile publice şi fară ca ei să fie informaţi

prin mass-media despre activităţile celor pe care i-au mandatat, prin intermediul votului, să se ocupe de

bunul mers al comunităţii.

Pentru toate aceste motive, libertatea de exprimare trebuie să fie principiul unei societăţi

deschise. Nefiind un drept absolut, evident că şi de la acest principiu pot exista derogări justificate, însă

limitele respective trebuie prevăzute expres de lege şi trebuie să fie de strictă interpretare şi aplicare.

Numai astfel se poate vorbi de o veritabilă libertate de exprimare. Simpla sa proclamare nu este

suficientă. Chiar şi constituţiile din perioada comunistă au prevăzut libertatea de exprimare. Cu toate

acestea, este de notorietate că ea nu a existat în acea perioadă. Consacrarea sa constituţională este o

condiţie necesară, dar nu suficientă pentru ca libertatea de exprimare să existe cu adevărat.

211

Articolul 142-1 din Constituţia României.

212


93

A doua condiţie necesară pentru a putea vorbi de o astfel de libertate fundamentală este aplicarea

şi apărarea sa de către judecătorul intern, atât la nivelul instanţelor ordinare, cât şi la nivelul instanţei de

contencios constituţional. Fără existenţa unei astfel de jurisprudenţe active, care să facă aplicarea

principiului prevăzut de articolul 30 din legea fundamentală, în vederea limitării tendinţelor autoritare

ale puterii publice, principiul libertăţii de exprimare riscă să devină o simplă formă fară fond.

10.2. Regimul juridic al libetăţii de exprimare În articolul 30, Constituţia României prevede că ,,Libertatea de exprimare a gândurilor, a

opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin

sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”. Această garantare a libertăţii de

exprimare este un element de tradiţie în dreptul constituţional românesc. Principiul garantării libertăţii

de exprimare, consacrat pentru prima dată în Constituţia din 1866, a fost preluat aproape ad litteram de

Constituţia din 1923. Chiar constituţia autoritară din 1938, adoptată în timpul domniei lui Carol al II-lea,

proclamă, ce-i drept într-o formă mai atenuată, libertatea de exprimare.

În Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este consacrată în

articolul 10:

,,1. Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie

şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a

ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune,

cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor

formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică,

constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică,

apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor

altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi

imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

După cum am menţionat, există numeroase limitări ale principiului libertăţii de exprimare,

prevăzute atât le nivel intern cât şi la nivel internaţional. Nu vom menţiona cu această ocazie decât

excepţiile specifice libertăţii de exprimare.

Două categorii principale de limite aduse libertăţii de exprimare au fost consacrate în dreptul

pozitiv: cele impuse de apărarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane şi cele impuse de apărarea

interesului public. Această clasificare a fost adoptată de constituantul român de la 1991, prima categorie

de excepţii fiind grupată în alineatul al şaselea al articolului 30, iar cea de-a doua în alineatul al şaptelea

al aceluiaşi articol. Această clasificare nu este însă una absolută. Aşa cum vom vedea, există limitări ale

libertăţii de exprimare care nu pot fi încadrate cu certitudine în niciuna dintre aceste două categorii.

În legătură cu prima categorie, în articolul 3 alineatul 6, Constituţia României prevede în mod

expres că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei

şi nici dreptul la propria imagine. Prevederile constituţionale au fost concretizate prin consacrarea de

către Codul penal a infracţiunilor de insultă (art. 205) şi calomnie (art. 206), norme abrogate prin Legea

nr. 278/2006. De asemenea, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului admite, potrivit articolul 10,

paragraful 2, anumite restricţii ale libertăţii de exprimare în vederea apărării reputaţiei sau a drepturilor

altuia.

În vederea apărării interesului public, Constituţia interzice, prin articolul 30, alineatul 7

,,defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau

religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi

manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”. În spiritul acestor prevederi constituţionale, Codul

94

penal pedepseşte: propaganda în favoarea statului totalitar, comunicarea de informaţii false, ofensa

adusă unor însemne, instigarea la discriminare, instigarea publică şi apologia infracţiunilor, ultrajul,

răspândirea de materiale obscene, propaganda în favoarea războiului. Mai mult decât atât, ordonanţa de

urgenţă nr. 31 din 13 martie 2002, stabileşte, prin articolele 3, 4, 5 şi 6, anumite infracţiuni, în scopul

combaterii organizaţiilor şi manifestărilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob, precum şi a promovării

cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Posibilitatea

existenţei unor excepţii de la principiul libertăţii de exprimare, având drept scop apărarea unui interes

general, este prevăzută şi de Convenţie. Sunt autorizate derogările în vederea protejării securităţii

naţionale, integrităţii teritoriale, siguranţei publice, sănătăţii sau moralei.

Există şi alte derogări de la principiul libertăţii de exprimare, care cu greu pot fi însă încadrate

într-una dintre cele două categorii menţionate mai sus. Astfel, în partea finală a articolului 10, paragraful

2, Convenţia prevede posibilitatea îngrădirii libertăţii de exprimare de către state pentru ,,garantarea

autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare”. Sfera de aplicare a acestei dispoziţii este circumscrisă chiar

de Curte : «Termenii „putere judiciară” se referă la aparatul judiciar sau la sectorul judiciar al puterii,

precum şi la judecători în calitatea lor oficială. În ceea ce priveşte noţiunea de „autoritate a puterii

judiciare”, ea reflectă în special ideea că instanţele de judecată reprezintă organele îndreptăţite să

analizeze drepturile şi obligaţiile juridice şi să soluţioneze diferendele apărute în legătură cu acestea, că

opinia publică le consideră ca atare şi că aptitudinea lor de a-şi duce la îndeplinire această sarcină îi

inspiră respect şi încredere»213

. Această prevedere protejează de asemenea drepturile părţilor procesuale,

care ar fi vătămate prin transformarea procesului aflat pe rolul instanţei într-un ,,proces de presă”. Prin

urmare, excepţia respectivă priveşte, pe de o parte, domeniul judiciar al puterii din perspectiva

constituţională, importanţa sa în statul de drept, iar pe de altă parte, drepturile procesuale ale părţilor.

Această prevedere convenţională este de aplicabilitate directă în dreptul român. Ea reprezintă o noutate

pentru sistemul judiciar românesc, unde grija pentru funcţionarea eficientă şi independentă a instanţelor

judecătoreşti nu reprezintă, din nefericire, o preocupare majoră a autorităţilor competente. O altă

derogare de la principiul libertăţii de exprimare, prevăzută expres în teza finală a articolului 10,

paragraful 1 al Convenţiei, se referă la posibilitatea statelelor de a supune societăţile de radio şi

televiziune la un regim de autorizaţii prealabile. Această excepţie nu este impusă însă de necesitatea de a

proteja un interes public sau privat, ci de constrângerile tehnice datorate numărului limitat de frecvenţe

hertziene.

De asemenea, obligaţia de rezervă a funcţionarilor publici214

reprezintă o limitare a libertăţii de

expresie a acestora, în scopul protejării intereselor persoanelor care se adresează autorităţilor

administrative ale statelor, dar şi a intereselor generale ale societăţii. Această obligaţie a fost definită ca

fiind ,,datoria funcţionarului public ca, atunci când este chemat să-şi exprime în mod public opiniile, să-

şi măsoare cuvintele şi forma în care le exprimă”215

. Dreptul pozitiv român pertinent pare a limita

aplicarea acestei obligaţii numai la opiniile politice ale funcţionarilor.

La aceste limite speciale se adaugă limitele generale care pot fi impuse exerciţiului drepturilor şi

libertăţilor, în conformitate cu articolul 53 din Constituţia României.

213

Sunday Times c. Regatul Unit, hotărârea din 29 martie 1979, § 55.

214

Pentru dezvoltări cu privire la raporturile dintre stat şi funcţionarii săi, determinante pentru întinderea acestei obligaţii, a

se vedea Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p.

187-189.

215

Jean-Marie Auby, Robert Bucos-Ader, Droit administratif, Dalloz, 1986, p. 209.

95

10.3. Libertatea presei

Într-un sens larg, termenul ,,presă” desemnează orice mijloc de comunicare în masă, fie că este

vorba de jurnale sau periodice (presa scrisă), fie că este vorba de radio sau televiziune (presa audio-

vizuală). Presa reprezintă domeniul cel mai adecvat pentru manifestarea libertăţii de exprimare. Ea are

un rol deosebit în societăţile actuale, caracterizate, potrivit constituţionalistului Louis Favoreu, de

,,convergenţa liberalismului politic, a democraţiei şi a statului de drept”216

.

Poziţia presei într-o astfel de societate este determinată tocmai de faptul că ea are ca scop

promovarea intereselor generale ale societăţii civile217

. Din această perspectivă, presa are, întâi de toate,

un rol politic central. Astfel, în momentul campaniilor electorale, comunicarea între candidaţi şi corpul

electoral, precum şi disputele dintre aceştia, se desfăşoară prin intermediul presei. Nu poate fi concepută

o societate democratică actuală fară o presă liberă. Ziarele, dar mai ales televiziunile, devin în aceste

momente, dacă nu arbitri, cel puţin actori de prima mână ai scenei publice. Chiar în afara campaniilor

electorale, presa îşi păstrează rolul politic important. Pe de o parte, ea este cea care informează în mod

constant publicul cu privire la activitatea aleşilor săi. Din acest punct de vedere, importanţa mijloacelor

de informare în masă se manifestă prin faptul că acestea nu se mărginesc să transmită pur şi simplu

publicului informaţia; ele interpretează această informaţie, influenţând astfel cititorii sau auditorii. Pe de

altă parte, presa are un rol esenţial chiar şi pentru oamenii politici, întrucât de cele mai multe ori prin

intermediul acesteia ei îşi fac activitatea cunoscută cetăţenilor.

Dincolo de acest rol politic, presa ocupă un loc central în funcţionarea unui adevărat pluralism de

idei la nivel social. ,,Pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei

constituţionale” stipulează articolul 8 alin. (1) din legea fundamentală. Este evident că nu a fost avut în

vedere de către constituant numai pluralismul politic. Progresul unei societăţi nu poate fi conceput fară

manifestarea unei concurenţe reale în toate domeniile de activitate, în primul rând în cadrul dezbaterilor

de idei. Presa, generală sau de specialitate, reprezintă locul propice pentru astfel de dezbateri. O

îngrădire a libertăţii acesteia ar afecta pe termen mediu însăşi dezvoltarea societăţii respective.

Din aceste considerente, libertatea presei reprezintă o condiţie sine qua non a democraţiilor

constituţionale actuale. Acesta este şi motivul pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului îi

acordă o atenţie deosebită în cadrul libertăţii de exprimare.

În mod tradiţional, libertatea presei scrise într-o democraţie liberală presupune existenţa unui

regim represiv cu privire la înfiinţarea publicaţiilor218

. Termenul ,,represiv” nu trebuie să inducă în

eroare. În acest context, el semnifică faptul că oricine poate înfiinţa o publicaţie în mod liber, fară a avea

nevoie de acordul prealabil al autorităţilor. Acestea nu pot interveni decât ulterior înfiinţării publicaţiei,

a posteriori, în măsura în care limitele generale ale libertăţii de exprimare au fost încălcate prin

articolele publicate. Un regim mai puţin liberal în domeniu îl constituie regimul prealabil, potrivit căruia

cetăţeanul care doreşte înfiinţarea unei publicaţii trebuie să obţină autorizarea prealabilă din partea

autorităţii competente.

Potrivit articolului 30 alin. (3) din Constituţie, ,,libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa

publicaţii”. Prin această normă, regimul represiv în domeniul presei scrise este ridicat la rangul de

principiu constituţional. Din contră, în ceea ce priveşte presa audiovizuală, aceasta este caracterizată de

un regim de autorizare prealabilă. Acest regim nu a fost impus din considerente autoritare, ci datorită

constrângerilor tehnice, numărul de frecvenţe hertziene fiind limitat.

216

Louis Favoreu, Dreptul libertăţilor fundamentale, Editura Dalloz, Paris, 2000, p. 91.

217


218

Patrick Wachsmann, Libertés publiques, Dalloz, Paris, 2000, p. 420.

96

Pentru mijloacele de informare în masă, legea fundamentală impune câteva constrângeri

specifice sau prevede posibilitatea impunerii acestora de către legislativ. Pe de o parte, conform

articolului 30 alin. (5), legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face

publică sursa finanţării. Pe de altă parte, ,,mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt

obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice” (art. 31, alin. 4). Dacă prima obligaţie poate fi

concretizată printr-o lege, cea de a doua este extrem de dificil de pus în aplicare, datorită faptului că

informaţia transmisă cititorului sau telespectatorului este de regulă prelucrată şi interpretată de către

presă219

.

10.3.1. Dreptul la replică în cazul presei scrise

O limită a libertăţii de exprimare, specifică presei, o reprezintă dreptul la replică. Odată cu

proclamarea şi impunerea libertăţii presei, în special în secolul al XIX-lea, a apărut şi posibilitatea

persoanelor lezate de unele articole de a se apăra. Uzând de acest drept conferit de lege, persoanele

respective pot cere organului de presă care le-a adus o atingere demnităţii să publice o replică la articolul

incriminat. Conceput ca o legitimă apărare pe plan moral împotriva unui atac injust, acest drept a fost

considerat în mod tradiţional ca având un caracter general şi absolut. El este însă acceptat cu greu de

către organele de presă, în special datorită abuzurilor pe care le poate genera. Pentru a elimina acest

pericol, replica trebuie să îndeplinească câteva condiţii minimale. În primul rând, conţinutul ei trebuie să

fie în strânsă corelaţie cu articolul incriminat. În al doilea rând, ea trebuie să fie, atât din punct de vedere

al mărimii, cât şi al tonului folosit, proporţională cu mărimea şi tonul folosit în articolul respectiv. În al

treilea rând, replica trebuie să fie actuală, adică între data publicării articolului şi data trimiterii replicii la

organul de presă în cauză să fi trecut o perioadă de timp suficient de scurtă pentru ca publicarea acesteia

să se mai justifice sub aspectul legăturii cu articolul respectiv.

În România, dreptul la replică este reglementat prin articolele 72-75 din Legea presei nr. 3 din 28

martie 1974, republicată. După decembrie 1989, deşi nu fusese abrogată în mod expres, această lege a

căzut în desuetudine, ca urmare a convingerii generale că ea nu mai era în concordanţă cu noile

concepţii despre societate apărute după căderea regimului totalitar. În mod surprinzător, prin O.U.G. nr.

53/2000, legiuitorul a abrogat în mod expres această lege, cu excepţia articolelor referitoare la dreptul la

replică.

De asemenea, dreptul la replică a fost consacrat şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit

căreia, chiar dacă acesta ,,nu este menţionat expres în dispoziţiile Constituţiei (...), printr-o interpretare

sistematică a prevederilor acesteia rezultă caracterul constituţional al acestui drept”220

.

Potrivit legii presei nr. 3/1974, persoana fizică sau juridică lezată prin afirmaţii făcute în presă

poate solicita ca în termen de 30 de zile organul de presă respectiv să publice sau să difuzeze un răspuns.

Prin urmare, dreptul la replică poate fi exercitat atât în ceea ce priveşte presa scrisă, cât şi radioul şi

televiziunea. Potrivit articolului 72 alin. (2), răspunsul trebuie să fie ,,obiectiv şi să urmărească

restabilirea adevărului”. Aceste prevederi lapidare, referitoare la condiţiile de publicare sau de difuzare a

răspunsului, pot da naştere abuzurilor, fiind susceptibile să aducă atingere libertăţii presei. Aşa cum se

întâmplă în alte sisteme de drept, legislaţia noastră ar fi trebuit să determine cu exactitate modalităţile

concrete de publicare a răspunsului: mărimea acestuia proporţională cu cea a articolului, raportul strâns

dintre conţinutul replicii şi cel al articolului, etc.

Organul de presă este obligat să publice în mod gratuit răspunsul în termen de 15 zile de la

primirea sa, dacă este vorba de un cotidian, sau cel mai târziu în al doilea număr de la primirea

răspunsului, dacă este vorba de un ziar cu o altă periodicitate. În cazul în care publicarea răspunsului

219


220

Decizia nr. 8 din 31 ianuarie 1996.

97

este refuzată, acest lucru se va comunica persoanei lezate în termen de 15 zile de la data primirii

sesizării acesteia. Dacă răspunsul nu a fost publicat sau difuzat în condiţiile prezentate mai sus, acest

lucru este considerat refuz chiar dacă nu a fost comunicat (art. 74). În aceste situaţii, când conducerea

organului de presă refuză publicarea răspunsului persoanei care se consideră lezată, aceasta poate cere

judecătoriei să oblige publicaţia respectivă la acest lucru. În situaţia în care instanţa de judecată constată

că refuzul este neîntemeiat, aceasta va obliga organul de presă să publice sau să difuzeze răspunsul în

termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. În acest caz, publicarea sau

difuzarea vor fi făcute cu menţinunea că aceasta s-a dispus prin hotărâre judecătorească, indicându-se

numărul şi data hotărârii, precum şi instanţa care a pronunţat-o (art. 75).

10.3.2. Audiovizualul

Televiziunea şi radioul reprezintă mijloace de informare în masă cu un regim juridic propriu,

diferit de cel al presei scrise şi reglementat printr-o lege specială: Legea audiovizualului nr. 504/2002.

Această lege aplică în domeniul audiovizualului principiile prevăzute în articolele 30 şi respectiv 31 din

Constituţie, enunţând la rândul ei principiul libertăţii de exprimare.

O dispoziţie interesantă din punct de vedere al pluralismului de idei se regăseşte în articolul 3

alin. (1), potrivit căruia ,,prin difuzarea şi retransmisia serviciilor de programe se realizează şi se asigură

pluralismul politic şi social, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă, informarea, educarea şi

divertismentul publicului, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”.

Spre deosebire de presa scrisă, radioul şi televiziunea sunt supuse unui regim de autorizare

prealabilă, datorită constrângerilor tehnice specifice. Pentru a putea funcţiona, un post de radio sau de

televiziune trebuie să dispună de licenţă de emisie eliberată, în urma unui concurs, de către Consiliul

Naţional al Audiovizualului, licenţă care cuprinde categoriile de informaţii ce vor putea face, în funcţie

de natura lor, obiectul difuzării în public (art. 24).

Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) este o autoritate administrativă autonomă, care îşi

exercită atribuţiile sub controlul Parlamentului. Alături de CNA, un rol important în domeniul libertăţii

de exprimare pe cale audiovizuală îl are şi Ministerul Comunicaţiilor. Condiţiile sale de formare şi de

funcţionare sunt menite să-i asigure CNA-ului autonomia faţă de celelalte organe ale statului. Consiliul

este alcătuit din 11 membri, dintre care 2 sunt numiţi de preşedintele României, 3 de către Senat, 3 de

către Camera deputaţilor şi 3 de către guvern, pentru un mandat de 4 ani. Membrii CNA nu pot deţine o

altă funcţie publică sau privată, în afară de aceea de cadru didactic în instituţii de învăţământ superior.

Calitatea de membru al Consiliului încetează fie la expirarea mandatului, fie înainte de expirarea sa.

Potrivit articolului 13 al Legii Audiovizualului, membrii Consiliului pot fi demişi de către Parlament, la

propunerea comisiilor de specialitate.

Consiliul Naţional al Audiovizualului are următoarele principale atribuţii:

- stabilirea criteriilor, a condiţiilor şi a procedurii de acordare a licenţelor audiovizuale;

- stabilirea procedurii de acordare a autorizaţiei de retransmisie;

-eliberarea licenţelor audiovizuale şi a autorizaţiilor de retransmisie pentru exploatarea serviciilor

de programe de radiodifuziune şi televiziune şi emiterea de decizii de autorizare audiovizuală;

- emiterea de decizii cu caracter de norme de reglementare, în vederea realizării atribuţiilor sale

prevăzute expres de lege, privind asigurarea informării corecte a opiniei publice, urmărirea exprimării

corecte în limba română şi în limbile minorităţilor naţionale, asigurarea echidistanţei şi a pluralismului,

transmiterea informaţiilor şi a comunicatelor oficiale ale autorităţilor publice cu privire la calamităţi

naturale, starea de necesitate sau de urgenţă, starea de asediu sau de conflict armat, protecţia minorilor,

apărarea demnităţii umane, politici nediscriminatorii cu privire la rasă, sex, naţionalitate, religie,

convingeri politice şi orientări sexuale, exercitarea dreptului la replică, etc.

98

După cum am precizat, una dintre atribuţiile importante ale Consiliului Naţional al

Audiovizualului este aceea de a stabili norme obligatorii privind acordarea dreptului la replică în

domeniul comunicaţiei audiovizuale. Ultima reglementare în acest sens o reprezintă Decizia nr.114 din

14 octombrie 2002. Orice persoană fizică sau juridică, indiferent de naţionalitate, ale cărei drepturi sau

interese legitime au fost lezate prin prezentarea în cadrul unui program audiovizual a unor fapte

neadevărate beneficiază de dreptul la replică, conform articolului 1 din Decizie. Acest drept nu poate fi

solicitat pentru: judecăţi de valoare, în situaţia în care radiodifuzorii au respectat principiul audiatur et

altera pars, în situaţia în care se solicită replica la replică, în cazul în care radiodifuzorul răspunde

acuzaţiilor unei persoane, cu condiţia să nu afecteze drepturile sau interesele legitime ale unui terţ, în

cazul unui acord scris încheiat de radiodifuzor cu persoana lezată. Dreptul la replică se exercită prin

formularea unei cereri în acest sens către postul care a difuzat programul incriminat, în termen de 20 de

zile de la data difuzării acestui program. Radiodifuzorul este obligat să decidă în termen de două zile

dacă va da curs acestei cereri şi să comunice răspunsul petentului. Replica va fi difuzată gratuit, în

termen de 3 zile de la data aprobării cererii, în aceleaşi condiţii în care drepturile sau interesele legitime

ale persoanei au fost lezate: în cadrul aceluiaşi interval orar, aceleiaşi emisiuni, în limitele aceleiaşi

durate şi cu precizarea emisiunii în care s-a produs lezarea. În cazul în care radiodifuzorul refuză să

publice replica, persoana ale cărei drepturi sau interese legitime au fost lezate se poate adresa Consiliului

Naţional al Audiovizualului, în termen de 15 zile de la data primirii refuzului motivat din partea

radiodifuzorului. Consiliul este obligat să se pronunţe asupra sesizării în termen de 7 zile de la data

înregistrării ei. În cazul în care sesizarea este admisă, decizia Consiliului trebuie executată de către

radiodifuzor în termen de cel mult 3 zile de la data comunicării. Împotriva deciziilor Consiliului se poate

face plângere la instanţa de judecată, în conformitate cu Legea contenciosului administrativ nr.

554/2004. De asemenea, acordarea dreptului la replică nu împiedică persoana ale cărei drepturi sau

interese legitime au fost lezate să se adreseze instanţelor judecătoreşti.

CAPITOLUL XI

DREPTUL LA RESPECTAREA VIEŢII PRIVATE ŞI DE FAMILIE, A DOMICILIULUI ŞI A

CORESPONDENŢEI


Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 afirma că nicio persoană nu poate face

obiectul imixtiunilor arbitrare în viaţa sa privată şi că oricine are dreptul la protecţie legală împotriva

unor astfel de imixtiuni. Practic, Declaraţia a proclamat, întâia dată, dreptul la viaţă privată ca drept

fundamental al omului. Doi ani mai târziu, pe bătrânul continent, Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului a consacrat dreptul individului la respectarea vieţii sale private şi familiale, a domiciliului şi a

corespondenţei. Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice reiterează ideea ocrotirii

dreptului la viaţă privată, în calitatea sa de drept fundamental.

În literatura juridică, autori de prestigiu au subliniat distincţia dintre modelul american al

dreptului la viaţă privată şi cel european221

. În esenţă, în concepţia americană, dreptul la viaţă privată

(,,the right of privacy”) este considerat expresie a autonomiei individuale, mult mai importantă decât

drepturile de interes general. Drepturile care intră în această categorie sunt drepturi individuale,

221

M. T. Meulders-Klein, Vie privée-Droits de l’homme, Revue International de Droit Comparé, nr. 4/1992, p. 786-794.

99

aparţinând unui subiect de drept solitar, care nu întreţine cu alţii decât raporturi pe care el însuşi le

stabileşte ,,de bunăvoie, în interes general şi cu convingerea că societatea politică nu este decât un

mijloc destinat să protejeze aceste drepturi”222

. De cealaltă parte, modelul european plasează respectul

vieţii private în contextul drepturilor şi libertăţilor individuale care suportă limitele impuse de

exercitarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi. Din această perspectivă, dreptul la viaţă privată se

fundamentează pe echilibrul ponderat între interesele individuale şi interesele generale ale societăţii.

Aceasta este, de altfel, ideea-laitmotiv a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia

articolului 8 din Convenţie.

11.2. Conţinutul dreptului la respectarea vieţii private

Deşi este consfinţită în textul Constituţiei noastre, dar şi în legi speciale, noţiunea de ,,viaţă

privată” nu a primit deocamdată o definiţie legală. Situaţia este similară şi în alte sisteme de drept, iar

textele convenţiilor internaţionale nu aduc completări în acest sens.

Legile fundamentale care au precedat actuala Constituţie a României recunoşteau formal secretul

corespondenţei şi inviolabilitatea domiciliului ca aspecte ale vieţii private, dar nu conţineau precizări cu

privire la viaţa privată ca atare. În condiţiile în care ţara noastră semnase în anul 1948 Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului, absenţa unei asemenea dispoziţii din constituţiile din 1948, 1952 şi

1965 este stranie. O posibilă explicaţie rezidă în controlul exercitat de autorităţile publice asupra vieţii

private a cetăţenilor şi desfiinţarea barierelor între viaţa publică şi viaţa privată.

În actuala Constituţie a României există mai multe articole care reglementează aspecte ale vieţii

private, în sensul larg al termenului. Este vorba, în primul rând, de articolul 26, intitulat ,,Viaţa intimă,

familială şi privată”, de articolul 27, intitulat „Inviolabilitatea domiciliului” şi de articolul 28, intitulat

„Secretul corespondenţei”. În concepţia Curţii europene, chiar şi dreptul la un mediu sănătos ţine tot de

viaţa privată a persoanei, astfel încât ar fi incidentă în cauză şi reglementarea acestui drept în Constituţia

României, respectiv articolul 35, intitulat „Dreptul la un mediu sănătos”.

În articolul 26, Constituţia României prevede:

„(1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.

(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile

altora, ordinea publică sau bunele moravuri”.

Acest articol reprezintă o reflectare a principiului demnităţii umane, prevăzut în articolul 1 alin.

(3) din Constituţie. El utilizează trei noţiuni diferite - viaţa intimă, viaţa familială şi viaţa privată - fară a

oferi însă o definiţie a vreuneia dintre ele223

. Deşi sunt indisolubil legate, cele trei noţiuni nu se

confundă, motiv pentru care legiuitorul le-a reglementat separat. Aşa cum pe bună dreptate s-a spus,

viaţa privată este un concept mai larg, care include atât viaţa familială, cât şi pe cea intimă, aceasta din

urmă fiind cea mai restrânsă formă a vieţii personale. Relaţiile care configurează viaţa familială, rolul şi

funcţiile familiei, nu se pot desfăşura decât într-un cadru privat, la adăpost de intruziuni. Este dificil de

departajat noţiunea de ,,viaţă intimă” de noţiunea de ,,viaţă privată”. Enumerarea pe care legiuitorul

constituţional a făcut-o în articolul 26 acreditează ideea că între viaţa intimă şi familială şi cea privată

există anumite deosebiri, iar ordinea enunţării lor sugerează faptul că aceste noţiuni aparţin unor sfere cu

grade diferite de amplitudine224

. S-ar părea că viaţa privată are sfera cea mai largă de cuprindere. Fără

îndoială, viaţa intimă şi viaţa familială sunt două noţiuni care nu se suprapun, viaţa intimă desemnând un

222

Ibidem, p. 788.

223

Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită. Comentarii şi

explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 48.

224

E. Tanislav, Ocrotirea penală a dreptului la intimitate, Revista de drept penal, nr. 3/1998, p. 44.

100

segment chiar mai personal decât viaţa familială. Tot ceea ce înseamnă intimitate este de domeniul

privat, dar viaţa privată nu este în mod necesar numai intimă.

Textul constituţional coroborează protecţia dreptului la viaţă privată şi cu alte drepturi şi libertăţi,

îndeosebi cu libertatea individuală, inviolabilitatea domiciliului şi a corespondenţei sau chiar cu

libertatea de exprimare.

Viaţa intimă familială şi privată cuprinde o multitudine de aspecte ale activităţii persoanei,

aspecte care, în general, nu presupun o componentă publică ori sunt strâns legate de personalitatea

individului, de trăsăturile şi alegerile sale. Pentru a determina sfera de aplicabilitate a articolului 26 din

Constituţie, trebuie avută în vedere interpretarea pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

oferit-o noţiunii de ,,viaţă privată”, reglementată în articolul 8 din Convenţie: ,,Orice persoană are

dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale”. Nu

trebuie să pierdem din vedere faptul că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile

fundamentale trebuie să fie interpretate şi aplicate în concordanţă cu acest tratat, conform articolului 20

din Constituţie.

În această interpretare, articolul 26 din Constituţie protejează: secretul opiniilor şi datelor cu

caracter privat, inclusiv al datelor medicale, viaţa sexuală a persoanei, dreptul la propria imagine, dreptul

la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie, egalitatea în drepturi a soţilor, relaţiile dintre părinţi şi

copii, etc. De asemenea, dreptul persoanei fizice de a dispune de ea însăşi este un alt aspect al vieţii

private, care subliniază că individul uman este propriul său stăpân, singurul în măsură să decidă, în

ultimă instanţă, ce face cu corpul şi cu intelectul său. În jurisprudenţa europeană, acest drept a fost

invocat mai ales ca o libertate corporală, pentru a se justifica dreptul la avort225

.

Convenţia Europeană a Drepturilor omului se limitează la o consacrare pur formală a acestui

drept, deoarece semnificaţia sintagmei de ,,viaţă privată” este greu de conturat. Această noţiune pare

imposibil de încadrat în canoanele normelor juridice printr-o definiţie exhaustivă226

, conţinutul său fiind

imprecis, fluid şi relativ, supus transformărilor de la o epocă la alta, de la o societate la alta, asemenea

unui adevărat fenomen evolutiv. Sfera dreptului la viaţă privată este într-o continuă expansiune, tendinţă

impusă de exigenţele abundenţei tehnologice care sufocă lumea contemporană. Noi valenţe ale dreptului

la viaţă privată se cristalizează de la caz la caz, în jurisprudenţa instanţelor naţionale sau internaţionale,

iar conţinutul său se îmbogăţeşte perpetuu.

În viziunea Curţii de la Strasbourg, noţiunea de ,,viaţă privată” include, în primul rând,

integritatea fizică şi morală a persoanei227

. În al doilea rând, dreptul la viaţă privată implică şi libertatea

individului de a interacţiona cu semenii săi, căci omul este prin natura sa o fiinţă socială, ce simte nevoia

de a-şi raporta existenţa la cea a aproapelui său şi la colectivitatea din care face parte, fiind supus unui

determinism inexorabil. Mai mult decât atât, potrivit instanţei europene, protecţia dreptului la viaţă

privată are în vedere îmbinarea vieţii personale a individului cu viaţa sa socială228

.

Prin jurisprudenţa sa creatoare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că sub incidenţa

articolului 8 intră o multitudine de aspecte ale vieţii private şi familiale, unele ,,tradiţionale”, precum

numele, identitatea, propria imagine, starea civilă a persoanei, starea de sănătate, apartenenţa religioasă,

integritatea fizică şi morală, viaţa sentimentală, dar şi aspecte ,,moderne”, impuse de noi percepţii în

225

A se vedea în acest sens hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 29 octombrie 1992, pronunţată în cauza

Open Door şi Dublin Well Woman c. Irlanda.

226

Niemietz c. Germania, hotărârea din 16 decembrie 1992, în Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor

Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1997, p. 376-379; Goodwin c. Regatul Unit, hotărârea din 11

iulie 2002.

227

Dudgeon c. Regatul Unit, hotărârea din 22 octombrie 1981, în Vincent Berger, op. cit., p. 351-354.

228

Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Volumul I. Drepturi şi libertăţi,

Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 599.

101

viaţa socială. Subiecte controversate precum avortul, homosexualitatea, transsexualitatea, considerate

până spre sfârşitul secolului trecut ca acte imorale, par a ieşi treptat din sfera imoralităţii în contextul

actual, sub impulsurile realităţilor contemporane. (prin creşterea exigenţelor în ceea ce priveşte

respectarea şi aplicarea diversităţii).

În ultimele decenii, încercând să răspundă dinamicii realităţilor sociale, Curtea de la Strasbourg a

inclus în aria de aplicare a dispoziţiilor articolului 8 şi dreptul individului uman la un mediu înconjurător

sănătos229

, folosind tehnica pretoriană a ,,protecţiei prin ricoşeu”230

, ce permite extinderea protecţiei

anumitor drepturi garantate de Convenţie şi la drepturi care nu sunt prevăzute formal de aceasta.

Caracterul relativ al dreptului la viaţă privată transpare din prevederile paragrafului 2 ale

aceluiaşi articol, care defineşte, în termeni relativ generali, ingerinţele legitime ale autorităţilor publice

în exerciţiul acestui drept: ,,Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept

decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o

societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea

economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori

protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.

Aceste drepturi crează unele obligaţii în sarcina statului. În alineatul 1 al articolului 26 din

Constituţia României, se menţionează că „autorităţile publice respectă şi ocrotesc ...” Rezultă că, în

primul rând, acestea sunt obligate se se abţină de la orice acţiune de natură a aduce atingere drepturilor

restective, fiind obligate să le respecte; în al doilea rând, ele nu trebuia să se limiteze la această obligaţie

negativă, nu trebuie să aibă numai o atitudine pasivă, ci să „ocrotească” aceste drepturi, să ia toate

măsurile necesare pentru protecţia lor. Uneori, dreptul la protecţia vieţii private intră în conflict cu

drepturi fundamentale ale altor persoane. Aşa cum am arătat în capitolul referitor la dreptul la viaţă,

uneori dreptul mamei de a dispune de propriul corp, ca elemnt al dreptului la viaţă privată, este opus

unui eventual drept la viaţă al copilului nenăscut. De cele mai multe ori însă, dreptul la viaţă privată se

intersectează cu libertate de exprimare, soluţionarea acestui conflict realizându-se în jurisprudenţa Curţii

europene după criterii bine determinate şi ţinând cont de cazul concret. În jurisprudenţa Curţii

Constituţionale, lucrurile nu sunt atât de clare, observându-se o tendinţă spre protejarea cu precădere a

vieţii private, dar nu văzută ca un drept fundamental propriu-zis, ci ca o aplicaţie a principiului general

al demnităţii umane231

. În mod evident, drepturile apărate de articolul 26 nu sunt drepturi absolute.

Exerciţiul lor poate fi limitat de către autorităţi cu respectarea dispoziţiilor exprese ale articolului 53 din

Constituţie. Orice limitare a acestor drepturi trebuie să fie făcută numai prin lege şi numai dacă este

necesară într-o societate democratică, în sensul dat acestei sintagme de către Curtea Europeană a

Drepturilor Omului. Măsura respectivă trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie

aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără să aducă atingere însăşi existenţei dreptului respectiv.

229

În hotărârile pronunţate în cauzele López-Ostra c. Spania (9 decembrie 1994) şi Guerra şi alţii c. Italia (19 februarie

1998), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că statul nu are numai obligaţia generală şi negativă de a nu aduce

atingere dreptului la viaţă privată, ci şi anumite obligaţii pozitive care să-l transforme într-un drept efectiv, căci forţa unui

drept rezidă în caracterul său concret.

230

Jean-Yves Chérot, ,,Le système jurisdictionnel communautaire et la protection de l’environnement”, studiu publicat în

volumul L’effectivité du droit européen de l’environnement. Contrôle de la mise en oeuvre et sanction du non-respect,

coordonat de Sandrine Maljean-Dubois, La documentation française, 2000, p. 245 şi urm.

231

Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 62 din 18 ianuarie 2007 privind neconstituţionalitatea normelor de abrogare

a infracţiunilor de insultă şi de calomnie.

102

11.3. Inviolabilitatea domiciliului şi secretul corespondenţei

O situaţie aparte o reprezintă în Constituţie protecţia domiciliului şi a corespondenţei, care sunt

reglementate separat în articolele 27 şi 28. Aceste norme constituţionale tind să protejeze tot elemente

ale vieţii private, dar au necesitat o reglementare distinctă, determinată de specificul restrângerilor care

pot fi aduse de către stat în cursul procesului penal.

Articolul 27, intitulat „Inviolabilitatea domiciliului” dispune:

„(1) Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul

ori în reşedinţa unei persoane fară învoirea acesteia.

(2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situaţii:

a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;

b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;

c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;

d) prevenirea răspândirii unei epidemii.

(3) Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de

lege.

(4) Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante”.

Protejarea domiciliului este determinată de faptul că acesta reprezintă locul de desfăşurare a

vieţii private a persoanei. Inviolabilitatea domiciliului este o regulă de rang constituţional reflectată şi în

legislaţia penală, prin sancţionarea ca infracţiune a violării de domiciliu232

.

De la regula inviolabilităţii domiciliului există şi unele excepţii, menţionate în alineatul al doilea,

dintre care cea mai des întâlnită este percheziţia. Aceasta este reglementată strict în Codul de procedură

penală, scopul ei fiind descoperirea şi strângerea probelor. În ceea ce priveşte secretul corespondenţei,

articolul 28 din Constituţie prevede: „Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al

convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil”. Şi corespondenţa

reprezintă un element esenţial al vieţii private, aceasta fiind în principiu personală, nefiind, de regulă,

destinată publicului. Vizând un aspect al secretului vieţii persoanei, este nevoie ca ea să fie protejată.

Regula secretului corespondenţei suportă unele limitări speciale, determinate de necesitatea desfăşurării

instrucţiei penale. Ne referim mai ales la interceptările şi înregistrările audio sau video efectuate în

cadrul procesului penal.

CAPITOLUL XII

DREPTUL DE PROPRIETATE

12.1. Consideraţii generale

Proprietatea este acel drept prin intermediul căruia titularul său poate să-şi exercite în mod plenar

puterea asupra lucrului care constituie obiectul proprietăţii, fără nicio intervenţie externă din partea

232

Art. 192 C.p.: „Violarea de domiciliu. Pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc

împrejmuit ţinând de acestea, fară consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia,

se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 4 ani. In cazul în care fapta se săvârşeşte de o persoană înarmată, de două sau mai

multe persoane împreună, în timpul nopţii sau prin folosire de calităţi mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10

ani. Pentru fapta prevăzută în alin. (1), acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”.

103

terţilor sau a entităţii statale. La nivelul dreptului public putem vorbi astfel despre proprietate nu ca un

drept subiectiv civil, ci ca o libertate fundamentală - libertatea de a avea proprietate. Orice persoană este

liberă să aibă proprietate, adică să-şi exercite puterea de autodeterminare în raport cu un bun, suferind

din partea statului o minimă constrângere în acest sens.

Ca libertate fundamentală, proprietatea se conturează prin raportare la stat, acesta având obligaţia

generală şi negativă de a nu-i aduce atingere. Proprietatea constituie o posibilitate abstractă a fiecărui

individ de a avea proprietate, şi nu ca un fapt concret, care ar institui în sarcina statului o obligaţie

pozitivă de a asigura tuturor proprietatea. ,,Garantarea şi ocrotirea proprietăţii, potrivit articolul 41 din

Constituţie, intervine după reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate”233

. Libertatea de a

avea proprietate o are fiecare cetăţean; oricine poate fi in abstracto proprietar, bucurându-se de toate

garanţiile pe care legea le conferă proprietăţii. Acesta este obiectul libertăţii de a avea proprietate, ceea

ce face ca această libertate împreună cu toate celelalte să aparţină dreptului obiectiv.

Un alt aspect care marchează distincţia dintre dreptul subiectiv de proprietate şi dreptul

fundamental de a avea proprietate rezidă în protecţia juridică diferită de care se bucură aceste două tipuri

de drepturi. Protecţia dreptului subiectiv civil de proprietate se manifestă pe planul dreptului privat,

acţionând la nivelul raporturilor dintre proprietar şi celelalte persoane, în timp ce protecţia proprietăţii ca

libertate fundamentală se manifestă în cadrul dreptului public, proprietarul raportându-se de data aceasta

la puterea publică, care este obligată să respecte puterea exclusivă pe care o exercită titularul acestei

libertăţi asupra bunului respectiv234

. Această protecţie a proprietăţii - libertate fundamentală se

conturează nu la nivelul aplicării legii, ci la nivelul formării ei, prin controlul legiferării propriu-zise,

pentru a nu permite puterii publice să lezeze exerciţiul acestui drept într-o asemenea măsură încât să

depăşească cadrul minimal de intervenţie statală posibilă asupra acestuia. Apărarea dreptului de

proprietate ca drept fundamental se poate face pe două căi distincte: fie prin controlul constituţionalităţii

legilor, efectuat la nivel naţional de judecătorul constituţional, fie prin controlul convenţionalităţii

legilor, realizat la nivel european prin intermediul judecătorului Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Acest ultim tip de control poate fi realizat direct şi de către judecătorul naţional ordinar, Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului având aplicabilitate directă în acest sens, potrivit articolelor 11 şi 20

din Constituţie. Caracterul fundamental al dreptului de proprietate este recunoscut de însăşi Curtea

Constituţională română, care, prin Decizia nr. 4/1992 dispune: ,,Dreptul de proprietate are un caracter

fundamental, aşa încât conservarea lui este unul dintre scopurile societăţii organizate statal; de aceea

trăsăturile sale fundamentale sunt de nivelul Constituţiei şi nu al legilor”235

.

12.2. Regimul juridic constituţional al dreptului de proprietate

În sistemul de drept românesc, dreptul de proprietate reprezintă un drept fundamental, cu valoare

constituţională, recunoscut ca atare de Constituţie.

Dispoziţiile articolului 44, intitulat ,,Dreptul de proprietate privată”, stipulează:

,,(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi

limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.

Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în

condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care

233

Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 59/1995.

234

Dominique Turpin, Les libertés publiques. Théorie générale des libertés publiques. Regime juridique de chacune des

libertés publiques, Editura Gualino, Paris, 1996, p. 238.

235

Decizia nr. 4/1992, publicată în Culegere de decizii şi hotărâri pe anii 1992-1993, p. 25.

104

România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin

moştenire legală.

(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit

legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.

(4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a

unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a

titularilor.

(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi

imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau

construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.

(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele 3 şi 5 se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau,

în caz de divergenţă, prin justiţie.

(7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi

asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului,

revin proprietarului.

(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.

(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate

numai în condiţiile legii.”.

De asemenea, articolul 136, denumit generic ,,Proprietatea”, stipulează:

(1) Proprietatea este publică sau privată.

(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor

administrativ-teritoriale.

(3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic

valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale

platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al

proprietăţii publice.

(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în

administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de

asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.

(5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.”.

Aceste două articole din Constituţia României, modificată prin Legea de revizuire din septembrie

2003, constituie principalul suport legislativ al dreptului de proprietate la nivel constituţional, stabilind

în acelaşi timp tipurile de proprietate, conţinutul juridic al proprietăţii, garantarea acesteia, precum şi

configuraţia normativă a proprietăţii ca drept fundamental. Mai mult decât atât, articolul 136 din

Constituţie poate fi privit ca un veritabil punct de plecare pentru definirea proprietăţii publice şi pentru

analizarea regimului juridic aplicabil bunurilor ce formează obiectul acestei proprietăţi.

Cele cinci alineate ale articolului 136 cuprind trei categorii de dispoziţii: prima categorie se

referă la tipologia de bază a sistemului proprietăţii, a doua categorie se referă la principiile de bază ale

proprietăţii publice, iar cea de a treia categorie de norme priveşte principiul fundamental al proprietăţii

private236

.

La nivelul legii fundamentale, articolul 136 alin. (1) a consacrat tipologia de bază a proprietăţii

în sistemul de drept românesc, precizând că ,,Proprietatea este publică sau privată”. Fără a încerca o

definire conceptuală a proprietăţii publice sau a celei private, constituantul român a construit fizionomia

acestor două forme de proprietate printr-o prezentare antinomică, punând în lumină deosebirile esenţiale

existente la nivelul regimului juridic care le guvernează pe fiecare în parte.

236

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ediţia a 4-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 165.

105

Pe fondul generalismului specific normelor constituţionale, asupra criteriului determinant în

funcţie de care se realizează distincţia dintre proprietatea publică şi proprietatea privată, planează o

anumită incertitudine. La prima vedere, pornind de la prevederile articolului 136 alin.(2), care stipulează

că ,,proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor

administrativ-teritoriale”, s-ar părea că elementul avut în vedere de legiuitor pentru delimitarea celor

două tipuri de proprietate ar fi titularul dreptului. Pe baza acestui considerent, în doctrina juridică237

, a

fost exprimată ideea potrivit căreia, din dispoziţiile acestui text constituţional, ar rezulta o definire

implicită a noţiunii de proprietate publică, ca fiind proprietatea ce aparţine statului sau unităţilor

administrativ-teritoriale. Cu toate acestea, având în vedere că statul şi unităţile administrativ teritoriale

pot fi, în anumite condiţii, şi titulari ai dreptului de proprietate privată, criteriul de distincţie mai sus

menţionat pare insuficient.

Potrivit unei alte păreri exprimate în literatura juridică238

, criteriul de distincţie dintre cele două

forme de proprietate consacrate prin Constituţie nu este dat de titularul dreptului, ci de natura bunurilor

care formează obiectul lor. Prin urmare, bunurile aflate în proprietate publică sunt guvernate de un regim

juridic distinct, special, fiind prevăzute expressis verbis în Constituţie, tocmai pentru că legiuitorul a

urmărit să redea astfel dimensiunea importanţei lor. Edificatoare în acest sens ar fi dispoziţiile articolului

136 alin.3, care precizează că ,,Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu

potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale

zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac

obiectul exclusiv al proprietăţii publice”. În partea finală a articolului 136 alin. (3), se menţionează că

pot constitui obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi ,,alte bunuri stabilite de legea organică”. Prin

folosirea acestei expresii, se poate deduce faptul că enumerarea constituţională nu are caracter restrictiv,

ci exemplificativ, legea organică din materia proprietăţii publice fiind abilitată să stabilească şi alte

bunuri care pot forma obiectul exclusiv al acestui tip de proprietate. Ca atare, bunurile aflate în

proprietate publică exclusivă sunt, în primul rând, cele enumerate în Constituţie, la care pot fi însă

adăugate şi altele, prin intermediul legii organice. Utilizând sintagma ,,legea organică” şi nu pe aceea de

,,lege organică”, constituantul român a dorit să sublinieze că legea organică edictată în materia

proprietăţii publice este singurul act normativ prin care poate fi lărgită sfera bunurilor aflate exclusiv în

proprietate publică, această extindere nefiind posibilă şi prin alte legi organice. Din perspectiva propusă

de acest text constituţional, proprietatea publică este proprietatea al cărei obiect îl constituie bunurile

individualizate în mod expres în actele normative cu caracter constituţional sau legal. Per a contrario,

pornind de la ideea că nu există nicio prevedere constituţională care să definească proprietatea privată,

rezultă că aceasta este proprietatea care priveşte toate bunurile ce nu alcătuiesc obiectul proprietăţii

publice239

. Într-o reglementare ideală, de natură să înlăture orice dubiu cu privire la distincţia proprietate

publică - proprietate privată, constituantul român ar fi trebuit să formuleze o definiţie explicită a celor

două tipuri de proprietate, pornind de la dimensiunea socială a interesului pe care îl satisface fiecare

dintre ele în parte. Sub acest aspect, proprietatea publică are drept obiectiv atingerea unui interes

general, colectiv, în timp ce proprietatea privată are ca obiectiv primordial atingerea unui interes

individual. După adoptarea Constituţiei din 1991, o contribuţie esenţială la clarificarea distincţiei dintre

proprietatea publică şi cea privată, a avut-o Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul

237

I. Filipescu, A. Filipescu, Drept civil. Dreptul de propietate şi alte drepturi reale, Editura Universul Juridic, Bucureşti,

2006, p. 97.

238

Sebastian Răduleţu, Dreptul de proprietate ca drept fundamental, Teză de doctorat, Universitatea din Craiova, Facultatea

de Drept ,,Nicolae Titulescu”, Craiova, 2000, p. 62.

239

În acelaşi sens se pronunţă şi Curtea Constituţională, care prin Decizia nr. 31/1993 statuează că ,,(…) dat fiind că nu se

defineşte proprietatea privată, rezultă că proprietatea care nu este publică, este privată”, în Culegere de decizii şi hotărâri pe

anii 1992-1993, p. 203.

106

juridic al acesteia240

, care, prin precizarea expresă a faptului că statul şi unităţile administrativ-teritoriale

exercită şi un drept de proprietate privată asupra bunurilor aflate în proprietatea lor publică, lămureşte

criteriile clasificării constituţionale a proprietăţii în publică şi privată.

În concluzie, putem afirma că deosebirile fundamentale existente între cele două tipuri de

proprietate, în accepţiunea legiuitorului constituant, se referă, pe de o parte, la obiectul şi regimul lor

juridic distinct, acesta fiind criteriul principal, iar pe de altă parte, la titularul dreptului de proprietate,

acesta fiind criteriul secundar. În ceea ce priveşte titularul dreptului de proprietate publică, legiuitorul

constituant a stabilit în mod clar şi precis că acesta este statul, în cazul proprietăţii publice de interes

naţional, şi unităţile administrativ-teritoriale, în cazul proprietăţii publice de interes judeţean, municipal,

orăşenesc sau comunal. De asemenea, potrivit articolului 1 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, ,,Dreptul de

proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit

legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public”. În sfârşit, articolul 4 alin. (2) din Legea nr.

18/1991, cu referire la terenurile proprietate publică, prevede că ,,domeniul public poate fi de interes

naţional, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparţine statului, sau de interes

local, caz în care proprietatea, de asemenea în regim de drept public, aparţine comunelor, oraşelor,

municipiilor sau judeţelor”. Prin urmare, atât din dispoziţiile constituţionale, cât şi din celelalte acte

normative care cuprind prevederi incidente în această materie, rezultă în mod clar şi precis că titular al

dreptului de proprietate publică nu poate fi decât statul, fie în mod direct, în cazul proprietăţii publice de

interes naţional, fie prin intermediul unităţilor sale administrativ-teritoriale, în cazul proprietăţii publice

de interes judeţean, municipal, orăşenesc sau comunal.

Având ca punct de reper aceste reglementări de ordin constituţional, dar şi dispoziţiile Legii nr.

213/1998, proprietatea publică a fost definită ca fiind acel drept de proprietate, ai cărui titulari sunt

statul şi unităţile administrativ teritoriale, asupra unor bunuri mobile şi imobile, ce fac parte din

domeniul public, ori care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public, naţional sau local, şi asupra

cărora se exercită atributele dreptului de proprietate, în putere publică şi în interes public241

.

În opoziţie cu proprietatea publică, proprietatea privată nu este exclusivă, ea putând aparţine, cu

câteva excepţii prevăzute expres, oricărui subiect de drept. De asemenea, proprietatea privată nu este

limitată, deoarece ea se poate constitui asupra oricărui bun, cu excepţia celor care nu pot face decât

obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Prin dispoziţiile articolului 44 alin. (1), care stipulează că ,,dreptul de proprietate, precum şi

creanţele asupra statului, sunt garantate”, Constituţia României acordă proprietăţii o garantare generică,

fluidă la prima vedere, dar care se extinde asupra tuturor celor trei atribute esenţiale ce formează

conţinutul juridic al dreptului de proprietate - jus utendi, jus fruendi şi jus abutendi. Recunoaşterea la

nivelul legii fundamentale a puterii plenare pe care proprietarul o poate exercita asupra bunului său, a

fost evidenţiată chiar de către Curtea Constituţională română, prin Decizia nr. 44/1996: ,,Garantarea

dreptului de proprietate presupune protecţia tuturor prerogativelor acestui drept şi, în mod special, a

dreptului de dispoziţie. Proprietarului nu i se poate impune, prin lege, în cadrul raporturilor contractuale,

o obligaţie la care nu şi-a dat consimţământul”242

.

Prin referirea la raporturile contractuale, instanţa constituţională subliniază preeminenţa

atributului de dispoziţie, ca element definitoriu al proprietăţii, ce o particularizează în raport cu celelalte

drepturi reale, însă garanţia instituită de legea fundamentală poartă şi asupra dreptului de folosinţă şi a

240

Legea nr. 213/1998 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448/1998 şi modificată prin Legea nr.

241/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 415/2003.

241

I. Lucian, Drept civil român - Drepturi reale, Ed. Omnia, Braşov, 1997, p. 31.

242

Decizia nr. 44/1996, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 345/1996, în Culegere de decizii şi hotărâri pe anii

1995-1996, p. 438.

107

dreptului de a culege fructele. În anumite situaţii cu caracter excepţional, prevăzute în mod expres de

lege, statul va putea limita aceste două atribute ale dreptului de proprietate, însă orice restrângere trebuie

să respecte cadrul instituit de articolul 53 din Constituţia României.

De asemenea, trebuie subliniat şi faptul că garanţia consacrată de articolul 44 alin. (1) priveşte

orice fel de proprietate privată - imobiliară, mobiliară, intelectuală, corporală sau incorporală - iar

efectele ei se răsfrâng şi asupra dezmembrămintelor proprietăţii, precum şi asupra tuturor celorlalte

drepturi reale243

. În acelaşi timp, garanţia reglementată de articolul 44 alin. (1) se extinde şi asupra

creanţelor împotriva statului, devenite deja un element de tradiţie al constituţionalismului românesc în

materia proprietăţii. Din perspectiva raţiunii pentru care legiuitorul a consacrat la nivel constituţional

garantarea creanţelor împotriva statului, asimilându-le dreptului de proprietate privată, în literatura de

specialitate a fost emis un punct de vedere interesant: ,,Specificaţia este făcută datorită importanţei pe

care statul o are. El este în acelaşi timp subiect al dreptului de proprietate privată şi titular al puterii

publice. Garanţia oferită de Constituţie vrea să împiedice statul să uzeze de atribuţiile sale de putere

publică când apare ca titular al proprietăţii private, egal cu ceilalţi titulari ai unui asemenea drept”244

.

Pentru a pune în lumină importanţa pe care dreptul de proprietate o are în plan social, Constituţia

României a statuat, prin dispoziţiile articolului 73, alin. (3), lit.m, că regimul general al proprietăţii este

reglementat prin lege organică. Aşadar, la nivelul legii fundamentale, competenţa de a reglementa

conţinutul, regimul juridic general al proprietăţii, precum şi limitele de ordin constituţional ale acesteia,

revine în mod exclusiv organului legislativ al statului, Parlamentul, fapt subliniat şi de instanţa

constituţională prin Decizia nr. 5/1992: ,,Regimul juridic general al proprietăţii, publică sau privată,

vizează, ca esenţă, cele trei elemente ale dreptului de proprietate: posesia, folosinţa, dispoziţia, fiind

preponderent un regim de drept privat. Regimul proprietăţii şi al dreptului de proprietate, şi încă la nivel

general, reprezintă o realitate juridică, evocând o anumită esenţă, ce reclamă lege organică (…)”.

În doctrina juridică română245

, rolul exclusiv al Parlamentului de a reglementa relaţiile sociale ce

ţin de domeniul legilor organice precizat de articolul 73 alin. (3), a fost contestat, ridicându-se ipoteza

dacă şi Guvernul ar avea această posibilitate, prin intermediul ordonanţelor de urgenţă. Această ipoteză

porneşte de la prevederile articolului 115 alin. (6)246

din Constituţie, care fixează limitele de normare

prin intermediul ordonanţelor de urgenţă, fără a include în sfera acestora şi legile organice. Deşi, potrivit

articolului 115 alin. (4)247

, Guvernul are abilitatea constituţională de a reglementa primar un anumit

domeniu prin ordonanţe de urgenţă, el nu va putea norma conţinutul dreptului de proprietate, deoarece

partea finală a articolului 44 alin. (1) este edificatoare în sensul acestei imposibilităţi obiective: ,,Dreptul

de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi

sunt stabilite de lege”. Accepţiunea termenului ,,lege”, nu poate fi decât formală, aceea de act emis de

organul legislativ, în speţă Parlamentul, singurul organ abilitat de Constituţie să emită acte normative ce

poartă titulatura de ,,legi”.

Din perspectiva limitelor pe care legea le poate impune proprietăţii, situaţia este identică celei

precedente, Parlamentul având un rol singular în restrângerea exerciţiului dreptului de proprietate şi

fiind condiţionat de respectarea strictă a cadrului instituit de articolul 53 din Constituţie, intitulat

243

Antonie Iorgovan, op. cit., p. 170.

244

I. Dogaru, D.C. Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Ed. Zamolxe, Chişinău, 1998, p. 223.

245

M. Constantinescu, A. Iorgovan, Constituţia României – adnotată şi comentată, Bucureşti, 1992, p. 259.

246

,,Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor

fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza

măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică”.

247

,,Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată,

având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora”.

108

“Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi”. Aceste prevederi constituţionale asigură

protecţia proprietăţii.

O altă garanţie generală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, aplicabilă şi dreptului de

proprietate, o constituie limita impusă posibilităţii de revizuire, prevăzută de articolul 152 (2) din

Constituţie: ,,De asemenea, nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor

şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora”. De aceea, nu Constituţia nu

poate fi revizuită într-un mod care să conducă la suprimarea dreptului de proprietate privată sau la

diminuarea garanţiilor constituţionale.

Potrivit articolului 135 alin. (5) din Constituţie, ,,Proprietatea privată este inviolabilă, în

condiţiile legii organice”. Această regulă reprezintă principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa. Excepţiile de la acest principiu sunt expres prevăzute de legea fundamentală şi sunt de

strictă interpretare. Una dintre aceste excepţii şi cea mai importantă, întrucât are ca efect trecerea silită a

bunului din proprietatea privată a persoanelor particulare în proprietatea publică, este exproprierea.

Textul constituţional prevede condiţiile în care un bun poate fi expropriat: ,,Nimeni nu poate fi

expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă

despăgubire” (art. 44 alin. 3).

O altă excepţie legală de la principiul inviolabilităţii proprietăţii este consacrată în articolul 44,

alin. (9): ,,Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate

numai în condiţiile legii”. Aşadar, numai această categorie determinată de bunuri poate fi confiscată, alte

categorii de bunuri neputând face obiectul unei asemenea proceduri juridice ce aduce atingere

proprietăţii, datorită faptului că, potrivit articolului 44 alin. (8), ,,averea dobândită licit nu poate fi

confiscată”, iar ,,caracterul licit al dobândirii se prezumă”.

De asemenea, conform articolului 44 alin. (5), ,,Pentru lucrări de interes general, autoritatea

publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul

pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile

autorităţii”.

Un principiu interesant şi eficient în apărarea dreptului de proprietate este cel instituit de articolul

44 alin. (2): ,,Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. Acest principiu

de nediscriminare este, aşa cum am arătat, o modalitate specifică de protejare a libertăţilor

fundamentale, în cazul nostru a libertăţii de a avea proprietate. Astfel, nu se poate stabili un regim

preferenţial pentru o parte a proprietăţii private, ţinând cont de titularul acesteia. Pe baza acestui

principiu, Curtea Constituţională a dezvoltat o bogată jurisprudenţă. Ocrotirea legală implică, pe lângă

alte aspecte, şi ocrotirea procesuală egală.

12.3. Dreptul la proprietate în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

În articolul 1, primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului asigură

protecţia dreptului de proprietate în următorii termeni: ,,Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la

respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate

publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră

necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura

plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”.

Observăm că pe de o parte nu se prevede expres că dreptul de proprietate este garantat, ci se

consacră ,,dreptul la respectarea bunurilor”. De asemenea, din a doua frază nu rezultă în mod direct

obligaţia statelor de a plăti o despăgubire în caz de privare de proprietate. Totodată, în temeiul

109

articolului 2, statele dispun aparent de o marjă largă de apreciere în ceea ce priveşte reglementarea

utilizării bunurilor, ele având dreptul de a adopta ,,legile pe care le consideră necesare” în acest sens.

Această protecţie, care la nivel formal pare lipsită de eficacitate, se explică prin condiţiile istorice

ale adoptării textului respectiv, semnat la Paris, la 20 martie 1952. Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului a fost rezultatul confruntării unor opinii divergente cu privire la drepturile fundamentale, iar

acest fenomen rezultă cu claritate şi din modul în care s-a prevăzut apărarea dreptului de proprietate.

Articolul 1 din Protocolul nr.l este rezultatul compromisului dintre cei care doreau protecţia eficace a

acestui drept, pe care îl considerau, potrivit tradiţiei liberale, un drept natural al omului, şi cei care

urmăreau să păstreze posibilitatea statelor de a lua măsuri extinse de privare de proprietate, cum ar fi

naţionalizarea unor întregi ramuri industriale, aceştia din urmă considerând proprietatea ca fiind o

funcţie socială. Pe de altă parte, trebuia menajată susceptibilitatea naturală a statelor care vedeau în acest

articol o limitare adusă suveranităţii lor. Acestea sunt motivele pentru care, dintre toate drepturile cu

caracter economic, numai proprietatea a fost apărată, şi nici măcar în mod expres. Tot aşa se explică

faptul că acest text nu a fost introdus în cadrul Convenţiei propriu-zise, ci numai într-unul din

protocoalele sale adiţionale. Normele prevăzute de articolul l din Protocolul nr.l au fost interpretate

pentru mai mult de două decenii de către Curte şi Comisie într-un mod foarte rezervat, tocmai pentru a

menaja susceptibilitatea statelor semnatare248

. ,,Articolul 1 a fost redactat în aşa fel încât să aducă

limitări cât mai puţine puterii discreţionare a statelor în acest domeniu. Nu este deci de mirare că până la

începutul anilor '80 Comisia şi Curtea nu au semnalat nicio încălcare a dreptului de proprietate de către

statele semnatare. Lecturarea deciziilor pertinente creează impresia că o astfel de încălcare ar fi de

domeniul imposibilului, atât de lipsite de concreteţe erau considerate obligaţiile statelor. La rândul său,

jurisprudenţa organelor Convenţiei părea să fie preocupată în primul rând să nu condamne statele într-un

domeniu atât de sensibil, pentru a evita eventualele «reacţii de respingere» din partea acestora”249

.

Interpretând conţinutul acestui articol, putema afirma că el consacră trei norme distincte de

protecţie a dreptului de proprietate: prima, cu caracter general, care enunţă principiul respectării

proprietăţii; a doua, care se referă la privarea de proprietate, pe care o supune anumitor condiţii; a treia,

care priveşte reglementarea folosinţei bunurilor în conformitate cu interesul general, recunoscând

statelor dreptul de a aplica legile pe care le consideră necesare în acest scop.

Articolul 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului conţine

trei reguli distincte, dintre care două sunt cuprinse în primul paragraf, iar cea de-a treia este cuprinsă în

paragraful al doilea, astfel:

- prima regulă enunţa principiul respectării proprietăţii: ”Orice persoană fizică sau juridică are

dreptul la respectarea bunurilor sale.”

- a doua regulă este aceea potrivit căreia este posibilă privarea de proprietate, dar numai cu

respectarea anumitor condiţii:” Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate

publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”;

- a treia regulă este aceea potrivit căreia este posibil controlul asupra folosinţei bunurilor:

“Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera

necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata

impozitelor sau a amenzilor.”

248

De altfel, state cu democraţii consolidate, membre ale Consiliului Europei, au semnat destul de târziu Protocolul nr.l şi

de asemenea tot târziu au recunoscut dreptul de recurs individual. De exemplu, Franţa a semnat acest protocol abia la 3 mai

1974. 249

Luigi Condorelli, ,,Premier Protocole Additionnel - Article 1”, studiu publicat în lucrarea La Convention européenne des

droits de l’homme, commentaire article par article, coordonată de Louis-Edmond Pettiti, Emmanuel Decaux şi Pierre-Henri

Imbert, Editura Economica, Paris, 1995, p. 972.

110

1) Privarea de proprietate Primul alineat al art. 1 conţine, după enunţarea principiului general al respectării proprietăţii, cea

mai importantă restricţie ce poate fi impusă de autorităţi acestui principiu, şi anume: privarea de

proprietate în interes public.

Aşa după cum s-a remarcat, această restricţie poate fi impusă în anumite condiţii, a căror

respectare face întotdeauna obiectul analizei Curţii, şi anume:

- să existe un interes public;

- să existe o proporţionalitate a măsurii;

- măsura luată să fie prevăzută de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

a) Interesul public

Atunci când privarea de proprietate este dispusă pe considerente de utilitate publică, verificarea

respectării acestei condiţii are ca obiectiv principal detectarea unui eventual “exces de putere” sau a

“manifestării arbitrariului”. În ceea ce priveşte marja de apreciere a ceea ce poate fi considerat “interes

public”, din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se desprinde ideea că aceasta trebuie să

fie una flexibilă. Noţiunea de utilitate publică este amplă prin natura sa…Apreciind ca normal faptul că

legislatorul dispune de o largă latitudine pentru a duce o politică economică si socială, Curtea respectă

modalitatea în care el concepe imperativele utilităţii publice însă mai puţin atunci când o hotărâre se

dovedeşte în mod evident lipsită de orice temeiuri justificatoare250

.

În cazul citat, reclamanţii contestaseră punerea în aplicare a unei legislaţii prin care locatarii cu

contracte de închiriere pe termen lung erau autorizaţi să preia dreptul de proprietate de la proprietarul

însuşi, uneori la un preţ mai redus decât preţul pieţii existent la data încheierii tranzacţiei. Curtea a

concluzionat în sensul inexistenţei unei încălcări a dreptului de proprietate, aducând şi un alt argument

extrem de important referitor la ”beneficiarii” utilităţii publice. Astfel, stabilind că privarea de

proprietate efectuată doar pentru a conferi un beneficiu particular unei persoane particulare nu poate fi

considerată ca fiind de interes public, Curtea a admis ca transferul obligatoriu de proprietate de la un

individ către altul poate constitui, în funcţie de circumstanţe, un scop legitim în promovarea interesului

public. În acelaşi sens, a arătat că poate exista interes public chiar în situaţia în care comunitatea în sens

larg nu se foloseşte sau nu se bucură în mod direct de proprietatea de care a fost privată o persoană251

.

În primul caz, printr-o lege s-a transferat în favoarea statului grec deplina proprietate a

pământului deţinut de mânăstiri. Această măsură legislativă a fost justificată pe considerentul evitării

vânzărilor ilegale de terenuri, abandonării sau dezvoltării necontrolate. Cu toate că s-au exprimat rezerve

faţă de prevederea legală conform căreia statului i se acordă posibilitatea de a transfera proprietatea

terenurilor către anumiţi beneficiari, totuşi Curtea a acceptat că obiectivul general al legii este legitim.

În cel de-al doilea caz, s-a considerat că scopul construirii de locuinţe pentru o categorie

defavorizată constituie unul de interes public, ce poate sta la baza unei privări de proprietate.

b) Proporţionalitatea măsurii

Pentru modul în care priveşte Curtea îndeplinirea acestei condiţii sub care este posibilă privarea

de libertate, extrem de relevante sunt considerentele hotărârii pronunţate în cazul Lithgow si altii versus

Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, considerente care au căpătat semnificaţia unor

principii generale.

250

Cauza James şi alţii c. Regatul Unit.

251

Relevante în sensul celor arătate sunt şi hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele

Sfintele Mânăstiri c. Grecia şi Zubani c. Italia.

111

În speţă, este vorba despre aplicarea unei legi din anul 1977 privind naţionalizarea industriilor

aeronautice şi navale.În temeiul acestei legi, respectivele întreprinderi treceau sub controlul statului în

“ziua transferului”, adica la 29 aprilie 1977 pentru una din ele şi, respectiv, la 1 iulie 1977 pentru

celelalte; valoarea acţiunilor petiţionarilor, necotate la bursă, era calculată pe baza evaluării ipotetice la

bursă în timpul unei “perioade de referinţă” de 6 luni, iar suma indemnizaţiei, sub forma de bonuri de

Tezaur, era reglementată, la diferite date între decembrie 1979 şi decembrie 1980,dupa caz, la capătul

unor negocieri între Ministerul Industriei şi reprezentanţii foştilor proprietari.

O parte din aceştia s-au adresat Curţii, reclamând faptul că nu au primit decât o indemnizaţie

insuficientă şi vădit discriminatorie şi invocând violarea art.1 din Protocolul nr. 1.

Curtea a stabilit că reclamanţii au fost în mod vadit privaţi de proprietatea lor, în sensul celei de-

a doua fraze din art.1, dacă se interpretează în lumina principiului respectului bunurilor consacrat de

prima frază, dar că în cauză nu a avut loc nici o violare a art.1.În argumentarea acestei soluţii, Curtea a

formulat urmatoarele trei principii generale:

- ,,Cu toate că nu spune nimic în ce priveşte existenţa şi suma unei despăgubiri, art. 1 nu ar putea

realiza decât o protecţie în mare măsură iluzorie şi ineficientă a dreptului de proprietate în absenţa

principiului conform căruia o privare de proprietate, fără indemnizaţie, nu se justifică decât în

circumstanţe excepţionale. O măsură privativă de proprietate trebuie să menţină un echilibru just între

exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale

individului, iar pentru a se asigura de aceasta, trebuie avute în vedere condiţii de despăgubire”.

- ,,Fără vărsarea unei sume rezonabile, în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate ar

constitui, în mod normal, o atingere excesivă care nu s-ar putea justifica in temeiul art. 1. Nivelul

indemnizaţiei poate fi diferit, depinzînd dupa cum este vorba de o naţionalizare sau de alte forme de

privare de proprietate”.

- ,,Statul dispune de o largă putere de apreciere nu numai pentru a hotărâ să naţionalizeze, dar şi

pentru a stabili modalităţile de indemnizare. Curtea respectă judecata legiuitorului în acest din urmă

domeniu, afară de cazul când aceasta se dovedeşte clar lipsită de o baza raţională”.

Pornind de la aceste principii şi analizând datele concrete ale speţei, Curtea a ajuns la concluzia

că disproporţia invocată între indemnizaţiile încasate şi valoarea reală, la data transferului, decurgea în

principal din efectele generale ale sistemului stabilit prin legea din 1977, dar că aceste efecte nu sunt

incompatibile cu art. 1, întrucât Regatul Unit nu a încălcat marja sa de apreciere şi nu a acţionat într-un

mod neraţional.

Pe aceeaşi linie de gândire, Curtea a arătat că art. 1 nu garantează totuşi, în toate cazurile, dreptul

la o compensare integrală şi că obiective legitime de utilitate publică, cum sunt cele pe care le urmăresc

măsurile de reformă economică sau de justiţie socială, pot milita pentru o rambursare inferioară valorii

comerciale252

.

Într-o serie de cauze contra României, Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 pe

considerentul că hotărârile Curţii Supreme de Justiţie prin care s-au anulat hotărâri irevocabile de

retrocedare a unor imobile către reclamanţi au avut ca efect privarea reclamanţilor de bunurile lor.

Este vorba de cauza Brumărescu şi de altele considerate, dacă nu identice, cel puţin analoge

acesteia - Paulescu, Erdei şi Wolf, Dickmann, Todorescu, Potop etc.- în care s-a decis că: reclamanţii au

fost privaţi de proprietăţile lor pe diferite perioade de timp, fără să fi perceput o indemnizaţie care să

reflecte valoarea reală a imobilelor; chiar presupunând că s-ar demonstra că privarea de proprietate ar fi

servit unei cauze de interes public, Curtea estimează că justul echilibru între exigenţele interesului

general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt şi că

reclamanţii au suportat şi continuă să suporte o sarcină specială şi exorbitantă.

252

Cauza James şi alţii c. Regatul Unit.

112

c) Măsura să fie prevăzută de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional

In legătura cu aceasta ultimă condiţie sub care este posibilă, din perspectiva art. 1, privarea de

proprietate, se disting două aspecte: un prim aspect se referă la existenţa unei prevederi în legea

naţionala, iar un al doilea aspect vizează principiile generale ale dreptului internaţional.

In ceea ce priveşte concordanţa măsurii privative de proprietate cu prevederile legii naţionale,

Curtea nu examinează daca aceste prevederi au fost sau nu aplicate în mod corect. Astfel, chiar daca

trebuie să facă referire la hotărârea adoptată de instanţa naţională, Curtea nu trebuie să funcţioneze ca o

“a patra instanţă”, cu alte cuvinte, ca o instanţă de control judiciar. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte

că în contextul art. 1, noţiunea de “lege” în înţelesul Convenţiei reclama existenţa acesteia si

compatibilitatea măsurii luate cu prevederi legale naţionale suficient de precise şi în mod adecvat

accesibile.

Referitor la principiile generale ale dreptului internaţional, Curtea a arătat că această trimitere nu

este făcută de art. 1 în intenţia de a fi extinsă la naţionali, aceste principii aplicându-se exclusiv

naţionalizărilor sau exproprierilor de proprietăţi străine. Acest raţionament al Curţii este în concordanţă

cu însuşi dreptul internaţional general, ale cărui principii se aplică numai străinilor, fiind special

concepute pentru ei şi necârmuind modul în care fiecare stat îşi tratează naţionalii. In acest mod a

răspuns Curtea susţinerilor reclamanţilor din cazul James si altii, care au încercat să acrediteze ideea ca

cea de-a doua fraza din art. 1 extinde asupra naţionalilor exigenţa-decurgând din dreptul internaţional -

unei indemnizaţii prompte, adecvate şi eficace a străinilor privaţi de proprietatea lor.

Totodată, Curtea a arătat că, şi dacă prin aceasta s-ar crea o diferenţă de tratament între cetăţenii

unui stat si străini, respectiva diferenţă nu ar putea constitui o discriminare. Preluarea proprietăţii trebuie

să fie afectată întotdeauna unui interes public, dar pot fi reţinute considerente diferite în cazul

naţionalilor sau al străinilor şi pot exista raţiuni legitime pentru care să se ceară naţionalilor să suporte o

povară mai grea în interesul public, decât cea cerută în cazul străinilor.

2) Controlul folosinţei bunurilor Această regulă, conţinuta în al doilea paragraf al art. 1, recunoaşte dreptul statelor de a exercita

un control asupra folosinţei bunurilor, în concordanţă cu interesul general şi de a adopta în acest scop

legile pe care le consideră necesare.

Situaţiile pe care le are în vedere acest paragraf nu sunt cele ale privărilor de proprietate propriu-

zise, ci acelea referitoare la restricţiile de folosintă a proprietăţii. Cu toate acestea, aşa după cum rezultă

din jurisprudenţa Curţii, şi în aceste situaţii trebuie să se ţina seama de principiul dedus din primul

paragraf, referitor la proporţionalitatea care trebuie să existe între mijloacele folosite şi scopul urmărit,

scop care, de asemenea, trebuie să fie unul de interes public.

În sensul celor arătate relevant este raţionamentul Curţii în cauza Mellacher şi alţii c. Austria, în

care reclamanţii s-au plâns pentru violarea art. 1, ca urmare a adoptării unei legi care limita nivelul

chiriilor pentru anumite categorii de apartamente, în care se încadrau şi cele ai căror proprietari erau

reclamanţii.

Mai întâi, Curtea a stabilit că în cauză este aplicabil art. 1, respectiv cel de-al doilea paragraf:

,,Fără nicio îndoială, reducerile făcute, în virtutea legii din 1981, au constituit un amestec în

folosirea drepturilor pe care petiţionarii le aveau în calitate de proprietari de bunuri închiriate. Chiar

dacă ele au dus la lipsirea celor interesaţi de o parte din veniturile imobiliare, ele nu se traduc într-o

expropriere formală şi nici într-o expropriere de fapt, ci duc la un control al folosinţei bunurilor.”

Referitor la interesul public şi la marja de apreciere recunoscuta legiuitorului, Curtea a statuat ca:

113

,,În punerea în practică a politicilor sociale si economice şi, mai ales, în domeniul locuinţelor,

legiuitorul trebuie să se bucure de o mai mare latitudine pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei

probleme de interes public, care cere o reglementare, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a

acesteia din urmă”.

Mai mult, Curtea a admis că, pentru a reforma legislaţia socială şi în special pe cea referitoare la

controlul chiriilor, legiuitorul trebuie să poată lua măsuri care să implice şi executarea în viitor a unor

contracte încheiate anterior.

Analizând circumstanţele particulare ale speţei, Curtea a decis că nu a avut loc o violare a art. 1,

deoarece legea în discuţie încerca să reducă diferenţele excesive si injuste intre chiriile unor apartamente

asemănătoare, să combată specula imobiliară şi să faciliteze persoanelor de condiţie modestă accesul la

locuinţe cu o chirie rezonabilă, încurajând în acelaşi timp modernizarea imobilelor care nu răspundeau

anumitor norme şi, deci, urmarea un ţel legitim, conform interesului general.

Un exemplu de intervenţie legislativă românească în reglementarea folosinţei bunurilor, în

materie locativă, îl constituie Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, aprobată prin Legea nr.

241/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 265 din 23 mai 2001. Acest act normativ cuprinde unele

dispoziţii prin care se prelungesc de drept, pe o perioadă de cinci ani, o serie de contracte de închiriere,

iar altele prin care obligă pe proprietarii ce şi-au redobândit imobilele preluate de stat în perioada

regimului comunist să încheie în continuare contracte de închiriere cu chiriaşii, reglementând, totodata,

şi modul de stabilire a chiriei, inclusiv plafonul maxim al acesteia.

Aşa dupa cum rezultă din chiar titlul ordonanţei, scopul adoptării acesteia a fost unul de interes

general, şi anume acela al protecţiei chiriaşilor; este vorba de persoane care ocupă locuinţe proprietate

de stat, dar şi de persoane care ocupă locuinţe redobândite de foştii proprietari deposedaţi în regimul

comunist, care nu au locuinţe proprietate personală în aceeaşi localitate şi nici nu au înstrăinat o astfel de

locuinţă după 1 ianuarie 1990.

Trebuie remarcat însă că actul normativ în discuţie prevede în art. 14 că, la expirarea duratei

contractelor aşa cum au fost prelungite, chiriaşii au drept la reînnoirea contractelor, iar în alin. 4 al

aceluiaşi articol se prevede posibilitatea mai multor reînnoiri succesive, fără a se menţiona un număr

limită al acestor operaţiuni juridice. Proprietarul poate refuza reînnoirea contractului numai în anumite

situaţii expres şi limitativ prevăzute în alin. 2, toate presupunând intervenirea unor circumstanţe noi faţă

de cele de la data încheierii contractului.

În aceste condiţii s-ar putea pune problema dacă - şi după câte reînnoiri succesive ale

contractelor chiriaşilor - justul echilibru dintre interesul public şi măsura de control al folosinţei

bunurilor proprietarilor ar fi periclitat. Aceasta cu atât mai mult cu cât existenţa în proprietatea

chiriaşilor a uneia sau mai multor locuinţe situate în alte localităţi decât cea de domiciliu nu l-ar

îndreptăţi pe proprietar să refuze închirierea sine diae a imobilului proprietatea sa.

A doua parte a celui de-al doilea paragraf se referă la măsurile pe care le pot lua statele pentru a

asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii şi a amenzilor.

Cu privire la acest aspect, ceea ce trebuie avut in vedere atunci când se reclamă încălcarea art. 1

este dacă măsurile luate au avut o bază legală, dacă nu a avut loc o discriminare sau dacă puterea

conferită autorităţilor nu a fost folosită în alt scop decât cel pentru care a fost acordată.

De asemenea, şi în acest domeniu se recunoaşte puterii legiuitoare o largă marjă de apreciere, cu

observaţia că această marjă trebuie evaluată în funcţie de cerinţele justului echilibru şi ale rezonabilei

proporţionalităţi la care ne-am referit în examinarea celei de-a doua reguli continuată de art. 1.

În adoptarea unor asemenea legi, legiuitorul trebuie să se bucure de o largă marjă de apreciere, în

special cu privire la chestiunea dacă – şi în caz afirmativ în ce măsură – autorităţile fiscale ar trebui să se

afle într-o poziţie mai bună în urmărirea debitelor fiscale decât creditorii obişnuiţi care urmăresc debite

114

comerciale. Curtea va respecta evaluarea legiuitorului, cu excepţia cazului în care este lipsită de un

temei rezonabil253

. În concret, compania reclamantă s-a plâns de faptul că - sechestrându-i şi vânzându-i

bunurile sale, care erau deţinute de o terţă parte ce fusese falimentată - autorităţile olandeze o privaseră

de proprietatea sa în scopul de a asigura plata debitelor fiscale datorate de acea terţă parte, pentru

datoriile căreia reclamanta nu era responsabilă. Curtea a reţinut că un asemenea sistem de recuperare a

debitelor nu era neobişnuit şi incompatibil prin el însuşi cu cerinţele art. 1 şi a punctat, printre altele, că

reclamanta era implicată într-o activitate comercială care în mod natural implica riscuri (în cazul de fată

falimentul debitorului), ce puteau fi reduse ori eliminate în diferite moduri. Considerând, de asemenea,

că autorităţile fiscale au posibilităţi mai reduse decât creditorii comerciali pentru a se proteja împotriva

insolvabilităţii debitorilor. Curtea a concluzionat că cerinţa proporţionalităţii a fost îndeplinită în acest

caz.

CAPITOLUL XIII

DREPTUL LA PROTECŢIA SǍNǍTǍŢII

Sănătatea fiinţei umane este o condiţie primordială şi indispensabilă pentru exercitarea tuturor

celorlalte drepturi ale omului, indiferent de clasa sau generaţia din care fac parte. Din această

perspectivă, se poate afirma că sănătatea este o noţiune cu valoare de principiu, ce contribuie la

conturarea cadrului în care se exercită drepturile fundamentale, alături de demnitatea umană, de

principiul egalităţii în drepturi sau de cel al libertăţii254

.

13.1. Regimul juridic constituţional al dreptului la protecţia sănătăţii

Noţiunea de ,,sănătate” este utilizată în Constituţia României în principal în legătură cu dreptul la

ocrotirea sănătăţii, considerat un drept fundamental şi reglementat de art.34:

,,(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.

(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.

(3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente,

maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţi lor paramedicale,

precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.”.

Din redactarea textului constituţional rezultă că statul este principalul responsabil cu punerea în

aplicare şi protejarea acestui drept. El este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii

publice şi tot el, prin legi, organizează activităţile necesare aplicării acestui drept: asistenţa medicală,

sistemul de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării

profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale etc. Cel puţin deocamdată, potrivit definiţiei

constituţionale, statul are aceste obligaţii pozitive, fără de care nu am putea vorbi de un drept efectiv la

protecţia sănătăţii. Aşa cum rezultă din art.34 al Constituţiei, statul nu garantează sănătatea, ci protecţia

sănătăţii, ocrotirea acesteia. Din această perspectivă, nu putem vorbi de un drept la sănătate, aceasta

fiind o stare dependentă de foarte mulţi factori aleatori, care scapă controlului uman. Ceea ce se

garantează este protecţia sănătăţii, nu sănătatea în sine. Din acest punct de vedere, forţând puţin nota, am

253

Cauza Gassus Dosier und Fordertechnik GmbH c. Olanda.

254

Ion Diaconu, Protecţia drepturilor omului în dreptul internaţional contemporan, Editura Fundaţiei ,,România de Mâine”,


115

putea afirma că statul îşi asumă o obligaţie de diligenţă şi nu de rezultat. De altfel, niciunul dintre textele

din dreptul internaţional sau din dreptul comparat nu garantează sănătatea, ci numai protecţia acesteia.

Textul constituţional, în special formularea alineatului 3 al articolului 34, atenuează această

viziune exclusivistă privind rolul singular al statului în protecţia dreptului la sănătate. Astfel, dacă

alineatul al doilea nominalizează expres statul ca debitor al obligaţiei pozitive de a lua măsuri pentru

asigurarea igienei şi a sănătăţii publice, în al treilea alineat se menţionează doar că organizarea unor

măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi psihice a persoanei se face prin lege, fără însă a preciza expres

cine este obligat să ia astfel de măsuri. În aceste condiţii, se poate susţine că protecţia sănătăţii revine nu

numai statului, ci şi unor elemente ale societăţii civile, cum ar fi corpul medical şi personalul auxiliar,

precum şi persoanele juridice în calitatea lor de angajatori sau de producători de bunuri şi servicii. În

ceea ce priveşte corpul medical şi personalul auxiliar, este absolut normal ca acestora să le revină

obligaţia de protecţie a dreptului la sănătate. Deşi în societatea românească există deocamdată o

reticenţă destul de mare în angajarea răspunderii medicilor pentru culpă în exercitarea profesiei, în

sensul că nu există o jurisprudenţă bine conturată, în prezent, tot mai multe voci reclamă acest lucru.

Persoanele juridice, în special societăţile comerciale, pe de o parte în calitatea lor de angajatori, iar pe de

altă parte în calitatea lor de producători de bunuri şi servicii, au o responsabilitate crescândă faţă de

protecţia sănătăţii angajaţilor şi clienţilor lor. Acesta este temeiul normelor de protecţie a muncii şi a

celor de protecţie a consumatorilor.

Cu toate acestea, acelaşi text de lege menţionează că toate măsurile de protecţie se stabilesc

potrivit legii, astfel încât, în ultimă instanţă, statul, în calitatea sa de titular al puterii de legiferare, are

rolul cel mai important în protecţia sănătăţii. El are astfel o obligaţie pozitivă directă, aceea de a lua

măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice, precum şi o obligaţie indirectă, aceea de a stabili

prin legi regulile de funcţionare a asistenţei medicale, sistemului de asigurări sociale, etc.

Dreptul la protecţia sănătăţii este indisolubil legat de dreptul la un mediu sănătos, deoarece nu se

poate beneficia de o protecţie adecvată a sănătăţii într-un mediu afectat de poluare. Constituţia

României, imediat după art.34 referitor la protecţia sănătăţii, consacră, în art.35, dreptul la un mediu

sănătos:

,,(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat

ecologic.

(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.

(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.”.

Existenţa unui mediu sănătos reprezintă o condiţie a exercitării eficiente a dreptului la protecţia

sănătăţii: ,,Protecţia mediului înconjurător, înţeleasă ca o condiţie a apărării sănătăţii individuale şi

colective, a devenit un element important al conţinutului dreptului la sănătate. În această materie,

asistăm în prezent la dezvoltarea unor eforturi considerabile pe plan internaţional, începând mai ales cu

declaraţia Naţiunilor Unite din 1972, denumită şi Declaraţia de la Stockholm, care a stabilit din punct de

vedere formal legătura dintre protecţia mediului înconjurător, protecţia sănătăţii şi demnitatea umană”.

Legătura dintre cele două drepturi este stabilită şi de Curtea constituţională română într-una

dintre rarele decizii pronunţate cu privire la dreptul la protecţia sănătăţii255

.

255

Decizia nr. 34 din 2 aprilie 1996, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a art. 15 alin. 1 lit.a) din Legea

nr. 10/1982, text de lege care reglementa buna gospodărire, întreţinere şi curăţenie a localităţilor urbane şi rurale. Cu această

ocazie, Curtea a statuat că ,,Obligaţia personalului din unităţile comerciale, de alimentaţie publică şi prestări de servicii de a

asigura ordinea şi curăţenia permanentă a localurilor în care îşi desfăşoară activitatea şi a locurilor de depozitare nu este

contrară dispoziţiilor constituţionale. Această obligaţie este proprie oricărei societăţi civilizate, contribuind, între altele, la

asigurarea unui mediu ambiant corespunzător, cât şi la asigurarea igienei şi sănătăţii publice”.

116

13.2. Protecţia sănătăţii în dreptul pozitiv internaţional

Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept relativ nou, care nu se regăseşte în primele declaraţii

de drepturi de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Acest drept are un conţinut specific, determinat în

primul rând de rolul pe care îl joacă statul în aplicarea sa. Emergenţa dreptului la protecţia sănătăţii pe

scena internaţională a drepturilor omului a avut loc la scurt timp după încheierea celui de-al doilea

război mondial, odată cu proclamarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, adoptată de

Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948: ,,Orice om are dreptul la un nivel de trai

care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa,

îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare. El are dreptul la asigurare în caz de şomaj,

boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în

urma unor împrejurări independente de voinţa sa” (art.21-1). Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

a consacrat într-o manieră indirectă dreptul la protecţia sănătăţii, punând accentul în mod evident pe

protecţia socială. Trebuie subliniat însă că acest document internaţional, în ciuda prestigiului de care se

bucura în epocă Organizaţia Naţiunilor Unite, nu a avut decât o valoare politică, declarativă, fiind lipsit

de orice efect juridic direct.

Prima consacrare expresă a dreptului la sănătate, dublată de o forţă juridică ceva mai bine

conturată, s-a realizat prin intermediul Pactului referitor la drepturile economice, sociale şi culturale din

16 decembrie 1966: ,,Statele părţi la prezentul pact recunosc fiecărei persoane dreptul de a se bucura de

cea mai bună sănătate fizică şi mentală pe care aceasta este capabilă să o aibă” (art.12, alin.1). Este

evident că în această situaţie putem vorbi de consacrarea unui drept la sănătate autonom, recunoscut de

statele-părţi la acest pact. Prevederea respectivă nu mai este o simplă declaraţie de drepturi; ea

dobândeşte teoretic o forţă obligatorie întrucât se instituie un control non-jurisdicţional în acest sens.

Astfel, statele-părţi sunt obligate să facă rapoarte periodice cu privire la măsurile adoptate şi la

progresele înregistrate în apărarea drepturilor menţionate în acest tratat internaţional. Acest tip de

control politic şi nu juridic are însă o eficacitate redusă deoarece nu permite accesul direct al cetăţenilor,

titularii drepturilor apărate, la organele internaţionale de control al aplicării Pactului respectiv.

Pe plan regional, Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor prevede că statele părţi trebuie

să ia măsurile necesare pentru a proteja sănătatea locuitorilor lor şi să se asigure că aceştia vor primi

îngrijire medicală atunci când sunt bolnavi.

Protocolul american cere statelor să considere sănătatea ca un bun public şi să ia măsuri privind

sănătatea primară pentru toate persoanele şi familiile lor, imunizarea universală împotriva principalelor

boli infecţioase, educaţia populaţiei pentru prevenirea şi tratarea problemelor de sănătate, satisfacerea

nevoilor de sănătate pentru grupurile de înalt risc şi cele a căror sărăcie le face vulnerabile.

La nivel european, dreptul la ocrotirea sănătăţii a fost recunoscut prin Carta socială europeană,

elborată la 18 octombrie 1961. Articolul 11, intitulat ,,Dreptul la protecţia sănătăţii”, prevede: ,,În

vederea asigurării exerciţiului efectiv al dreptului la protecţia sănătăţii, Părţile contractante se angajază

să ia, fie direct, fie în cooperare cu organismele publice şi private, măsurile necesare pentru:

1. a elimina pe cât posibil cauzele unei sănătăţi deficiente;

2. a prevedea servicii de consultanţă şi educaţie privind ameliorarea sănătăţii şi dezvoltarea

sentimentului responsabilităţii individuale în materie de sănătate;

3. a preveni pe cât posibil bolile epidemice şi altele”.

Şi în cadrul acestui instrument regional de protecţie a drepturilor omului se prevede un control

non-jurisdicţional al aplicării prevederilor sale de către statele semnatare. Astfel, statele membre,

precum şi unele organizaţii non-guvernamentale pot face reclamaţii privind executarea deficientă a

prevederilor tratatului, ceea ce poate duce la efectuarea unui raport de către un comitet de experţi

117

independenţi şi la adoptarea unor recomandări ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei. Nici în

acest caz nu ne aflăm în faţa unei protecţii jurisdicţionale, ci politice, mult mai puţin eficientă.

Cel mai important tratat regional pentru apărarea drepturilor omului – Convenţia de la Roma din

1950 – nu cuprinde nicio dispoziţie referitoare la sănătate. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a

aplicat acest tratament ,,discriminatoriu” tuturor drepturilor din a doua generaţie, denumite generic

drepturi economice, sociale şi culturale, fapt a cărui explicaţie se regăseşte în contextul istoric în care a

fost redactată şi semnată Convenţia. Concepută şi semnată în primii ani de după terminarea celui de-al

doilea război mondial, într-o Europă aflată încă în reconstrucţie, Convenţia s-a vrut a fi un tratat care să

nu împovăreze şi mai mult statele contractante prin obligaţii pozitive, dificil de suportat din punct de

vedere economic, specifice drepturilor din a doua generaţie. Convenţia nu apără în mod expres nici

dreptul la protecţia sănătăţii şi nici dreptul la un mediu sănătos.

Cu toate acestea, treptat, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a abordat

problematica acestor drepturi într-un mod constructiv, protejându-le în mod indirect, printr-o

interpretare extensivă a articolului 8256

, care garantează dreptul la respectarea vieţii private şi familiale.

În hotărârea din 19 februarie 1998, pronunţată în cauza Guerra şi alţii c. Italia, Curtea de la Strasbourg a

stabilit că statul nu are numai obligaţia generală şi negativă de a nu aduce atingere dreptului la viaţă

privată, ci şi anumite obligaţii pozitive, fără de care acest drept nu ar fi unul efectiv. Astfel, în speţa

respectivă, statul a fost condamnat pentru că nu a luat măsuri eficiente de protecţie a persoanelor contra

activităţii poluante desfăşurate de o uzină care producea îngrăşăminte chimice pentru agricultură.

Atingerile grave aduse de această uzină mediului înconjurător, şi implicit locuitorilor din zonă, au fost

considerate de instanţa europeană ca fiind o încălcare a dreptului la viaţă privată. În acest fel, Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului, cel mai eficient instrument de protecţie a drepturilor fundamentale la

nivel european, apără în mod indirect dreptul la sănătate, chiar dacă nu l-a consacrat în mod expres. Mai

mult decât atât, a fost subliniată strânsa legătură dintre dreptul la protecţia sănătăţii şi dreptul la un

mediu sănătos.

Titular de disciplină, Lect.univ.dr. Ghidirmic Bogdan

256

,,Orice persoană are dreptul la respectul vieţii sale private şi familiale, al domiciliului şi al corespondenţei”.

118

Date post:	31-Aug-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	36 times
Download:	0 times

Drepturile omului şi interceptarea covorbirilor telefonice ... · Există şi sisteme de drept...

Documents