Introducere. În perioadele de modificări oamenii mereu s-au aflat confruntaţi cu probleme inedite. Etapa pe care o parcurge actualmente societatea noastră – “tranziţia către economia de piaţa” are un aspect pe cât de complex pe atât de dificil. Întreprinzătorul obţine profitul scontat doar satisfăcând necesităţile şi aspiraţiile consumatorului. Ieşind din economia de comandă, subiecţii economici se confruntă cu realitatea recunoscând că trebuie să se conformeze şi să-şi înteleagă consumatorul de care depind realizările sale. Dincolo de aspectele particulare orice analiză profundă asupra consumului ne conduce inevitabil către vectorul acestuia care este consumatorul. Teoria economică liberală este bazată pe postulatul că dacă consumatorul este naţional şi domină economia, atunci se ajunge la cea mai bună alocare posibilă a resurselor. În consecinţă, consumatul se confruntă cu o adevărată avalanşă informaţională în legătură cu mărfurile prezente pe piaţă. În plus, în eforturile de a face faţă concurenţei din ce în ce mai acerbe, subiecţii economici exercită adevărate presiuni informaţionale în încercarea de a-i influenţa să le procure marfa oferită. De multe ori aceste acţiuni deraiază spre încălcarea normelor etice ale derulării afacerilor şi ale cadrului juridic ce le reglementează. În aceste condiţii a apărut ca replică necesitatea adoptării la 23.05.93 a Legii cu privire la protecţia drepturilor consumatorilor şi respectiv mişcarea consumeristă, care desemnează organizarea consumatorilor, formarea asociaţiilor de consumatori, care a devenit o mişcare socială orientată spre promovarea şi protecţia drepturilor consumatorilor. Prezenta lucrare este consacrată problematicii juridice a protecţiei drepturilor consumatorilor. Actualitatea temei investigate care este condiţionată de faptul că în literatura de specialitate autohtonă nu exista un studiu pluriaspectual al problemei în cauză, deşi importanţa teoretică şi practică este evidentă, în timp ce întreaga activitate a protecţiei consumatorilor gravitează în asigurarea mecanismelor eficiente de protecţie a consumatorilor. Scopul şi sarcinile lucrării presupun studierea profundă şi analiza legislaţiei în contextul evoluţiei rapide a unor reglementări juridice în domeniu şi elaborarea unor propuneri şi recomandări concrete îndreptate spre cizelarea şi desăvârşirea mecanismului de protecţie juridică a drepturilor consumatorilor menite să consolideze interesele şi drepturile consumatorilor. 1
Transcript
Introducere.
În perioadele de modificări oamenii mereu s-au aflat confruntaţi cu probleme inedite. Etapa pe care o parcurge
actualmente societatea noastră – “tranziţia către economia de piaţa” are un aspect pe cât de complex pe atât de
dificil.
Întreprinzătorul obţine profitul scontat doar satisfăcând necesităţile şi aspiraţiile consumatorului. Ieşind din
economia de comandă, subiecţii economici se confruntă cu realitatea recunoscând că trebuie să se conformeze şi să-
şi înteleagă consumatorul de care depind realizările sale.
Dincolo de aspectele particulare orice analiză profundă asupra consumului ne conduce inevitabil către vectorul
acestuia care este consumatorul. Teoria economică liberală este bazată pe postulatul că dacă consumatorul este
naţional şi domină economia, atunci se ajunge la cea mai bună alocare posibilă a resurselor. În consecinţă,
consumatul se confruntă cu o adevărată avalanşă informaţională în legătură cu mărfurile prezente pe piaţă. În plus,
în eforturile de a face faţă concurenţei din ce în ce mai acerbe, subiecţii economici exercită adevărate presiuni
informaţionale în încercarea de a-i influenţa să le procure marfa oferită. De multe ori aceste acţiuni deraiază spre
încălcarea normelor etice ale derulării afacerilor şi ale cadrului juridic ce le reglementează.
În aceste condiţii a apărut ca replică necesitatea adoptării la 23.05.93 a Legii cu privire la protecţia drepturilor
consumatorilor şi respectiv mişcarea consumeristă, care desemnează organizarea consumatorilor, formarea
asociaţiilor de consumatori, care a devenit o mişcare socială orientată spre promovarea şi protecţia drepturilor
consumatorilor.
Prezenta lucrare este consacrată problematicii juridice a protecţiei drepturilor consumatorilor.
Actualitatea temei investigate care este condiţionată de faptul că în literatura de specialitate autohtonă nu exista un
studiu pluriaspectual al problemei în cauză, deşi importanţa teoretică şi practică este evidentă, în timp ce întreaga
activitate a protecţiei consumatorilor gravitează în asigurarea mecanismelor eficiente de protecţie a consumatorilor.
Scopul şi sarcinile lucrării presupun studierea profundă şi analiza legislaţiei în contextul evoluţiei rapide a unor
reglementări juridice în domeniu şi elaborarea unor propuneri şi recomandări concrete îndreptate spre cizelarea şi
desăvârşirea mecanismului de protecţie juridică a drepturilor consumatorilor menite să consolideze interesele şi
drepturile consumatorilor.
Suportul metodologic şi teoretico – ştiinţific al lucrării care rezidă în cercetarea problemei ştiinţifice date e bazată
pe studierea materialului normativ – legislativ şi practic şi în măsura mai mică pe cel doctrinar – teoretic. Acesta e
realizat prin aplicarea metodelor istorică, sistematică, logico-practică şi în baza empirică care o constituie:
Constituţia Republicii Moldova, Codul civil, Legea privind protecţia drepturilor consumatorilor, alte acte normative
al cadrului legislativ al RM, legislaţia în domeniu a altor state ( Federaţia Rusă, SUA., Franţa) lucrări ale savanţilor
jurişti şi economişti ( Gh.Pistol, C.Stătescu).
Semnificaţia si valoarea aplicativă a lucrării rezidă în concluziile ce se desprind şi care pot fi utilizate la elaborarea
şi perfecţionarea cadrului juridic de protecţie a consumatorilor, de asemenea în procesul de instruire profesionistă.
1
Noţiuni de bază în protecţia drepturilor consumatorilor.
Relativ de curînd a apărut în realitatea noastră noţiunea de consumator. Tendinţa integrării juridice a adus această
noţiune în unităţile de bază ale direcţiilor social- economice ale Republicii Moldova.
Acum câţiva ani consumatorii în statul nostru erau pe deplin frustraţi. Comerţul şi producătorii de mărfuri şi
servicii dictau condiţiile de realizare şi desfăşurare a comerţului. Actele normative departamentale şi instrucţiunile
limitau drepturile consumatorilor şi nu admiteau posibilitatea prezentării pretenţiilor întemeiate. Consumatorii nu-şi
puteau realiza drepturile sale fundamentale prevăzute de Rezoluţia Asambleei Generale a O.N.U
Domeniul drepturilor consumatorilor în prezent a atins apogeul necesităţii de perfecţionare a reglementărilor
juridice în temeiul importanţei create de factorii obiectivi. Considerăm necesară examinarea principalelor noţiuni ce
ţin de consumator şi pe care acesta este obligat sau e bine să le cunoască pentru asigurarea creării şi funcţionării
unui sistem de protecţie a consumatorului.
Derularea cu rapiditate a schimburilor comerciale ce caracterizează societatea modernă a condus la apariţia
contractelor-tip astfel încât principiile tradiţionale aplicate în domeniul contractual (autonomia de voinţă şi
egalitatea părţilor contractante ) au fost serios zdruncinate „în noua eră a societăţii de consum”.
Cuvântul consumator provine din Franţuzescul consommateur şi înseamnă persoana care consumă bunuri
rezultate din producţie. O altă noţiune legată de noţiunea de consumator este consumerismul. Intr-o prima
accepţiune prin cuvântul consumerism se subînţelegeau doar eforturile organizate ale consumatorilor în vederea
corijării şi suprimării nemulţumirilor pe care le-au acumulat, ulterior, într-un context pluridimensional, această
noţiune a ajuns să semnifice ansamblul eforturilor conjugate ale consumatorilor, ale întreprinderii şi ale guvernului,
în vederea ameliorării calitative şi cantitative a nivelului de trai. Noţiunea de consumerism este anglofonă prin
excelenţă dar acceptată ca neologism de toate limbile lumii, s-a impus cu precădere în perioada postbelică, tentaţia
consumatorilor de a se grupa, înfiinţând anumite organizaţii care să le apere interesele, s-a manifestat cu peste un
secol şi jumătate în urmă. Se are în vedere fondarea cooperativelor de consumatori, organizaţii care, la începuturi,
împrumutau mult din modul de acţiune a organizaţiilor sindicale, până şi-au creat propriul stil.
Originile consumerismului contemporan se afla în Carta drepturilor consumatorului propusă de preşedintele
Kennedy în 1962, în cadrul unui mesaj adresat Congresului American. Această Cartă a servit drept model pentru
multe din legislaţiile naţionale şi regionale cu privire la consum, formulate în deceniile şapte şi opt, în diverse
colţuri ale lumii.
În prezent din punct de vedere juridic, conform art.1 al Legii cu privire la protecţia consumatorilor - consumator
– orice persoană fizică ce intentionează să comande sau să procure ori care comandă, procură sau foloseşte
produse, servicii pentru necesităţi nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională;
La prima vedere pare a fi o definiţie completă dar dacă cercetăm ţi alte definiţii, de exemplu cea dată de Legea
privind protecţia drepturilor consumatorilor a Federaţiei Ruse din 07.02.92 sau de Hotărârea Plenului Curţii
Supreme de Justiţie a RM despre practica aplicării legislaţiei privind protecţia consumatorilor la examinarea
dosarelor civile din 10 iulie 1997, vom sesiza diferenţa. Aşadar, conform legislaţiei FR consumator este cetăţeanul
care utilizează, dobândeşte, comandă sau intenţionează să dobândeascăa sau să comande produse (lucrări, servicii)
pentru necesităţi vitale personale.
2
În accepţiunea celei de-a doua definiţii, consumator este numai cetăţeanul (cetăţenii străini şi apatrizii) ce procură,
comandă, foloseşte (consumă) sau intentionează să procure sau să comande mărfuri (servicii) pentru necesităţile
vitale, nelegate de obţinerea profitului.
Considerăm că definiţia expusă nu este completă trebuind să conţină şi expresia – a executa lucrări deoarece nu
toate operaţiile efectuate de agenţi economici pentru consumatori cad sub incidenţa serviciilor, de exemplu lucrările.
Conform D.E.X.-ului serviciu este acţiunea, faptul de a servi, de a sluji; forma de muncă prestată în folosul sau în
interesul cuiva….1. Lucrare este lucru realizat printr-o muncă fizică sau intelectuală….2. Aceasta ne argumentează
diferenţa dintre aceste noţiuni.
În temeiul celor expuse considerăm că definiţia noţiunii de consumator trebuie completată cu expresia executare
de lucrări. Aceasta reiese şi din p.2 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie susmenţionate care stipulează
că Legea privind protecţia drepturilor consumatorilor reglementează raporturile dintre consumator şi agentul
economic care efectuează lucrări şi prestează servicii consumatorilor.
Dacă examinăm pluridimensionalitatea noţiunii de consumator vom ajunge la concluzia ca ea trebuie să includă nu
numai persoanele fizice-cetăţenii (cetăţenii străini şi apatrizii) dar şi agenţii economici pentru anumite cazuri.
Delimitarea trebuie realizată conform criteriului de obţinere \ neobţinerea profitului.
Din Legea privind protecţia drepturilor consumatorilor reiese că prin ea se reglementează raporturile juridice
apărute între cetăţeni (cetăţeni străini şi apatrizi) în calitate de consumator şi agenţii economici, aceasta nefiind
prevazut expres.În textul legii prezintă echivoc noţiunea de persoană fizică deoarece nu este clar prevăzut ce se are
în vedere: persoana fizica în calitate de cetăţean sau de cetăţean-antreprenor. În acest temei articolul 1 din Lege
trebuie să conţină noţiunea de cetăţean (străin sau apatrid) la definirea consumatorului.
Un alt subiect al raportului juridic reglementat prin Lege este agentul economic- întreprinderea, instituţia,
organizaţia sau cetăţeanul antreprenor, care produce, importă, transportă, depozitează, comercializează, păstrează
marfa pentru realizare şi prestează servicii consumatorilor. În temeiurile expuse considerăm că definiţia din Lege
dată agentului economic trebuie completată cu noţiunea efectuează lucrări.
Legea privind protecţia drepturilor consumatorilor reglementează relaţiile, care pot apărea din contractele privind
vînzarea- cumpărarea cu amănuntul; arenda; închirierea de spaţiu locativ, în special, efectuarea lucrărilor şi prestarea
serviciilor de asigurare a exploatării casei de locuit în care se află spaţiul locativ, acordarea sau asigurarea acordării
chiriaşului a serviciilor comunale necesare, efectuarea reparaţiei curente a averii comune a casei de locuit şi a
instalaţiilor tehnice; antrepriza (inclusiv comanda de deservire sau deservirea prin abonament); transportarea
cetăţenilor, bagajelor şi mărfurilor; păstrarea; consignaţia; asigurarea; prestarea serviciilor financiare pentru
satisfacerea necesităţilor personale ale consumatorului, inclusiv acordarea de credite, deschiderea conturilor
clienţilor, efectuarea decontărilor la cererea lor, primirea şi păstrarea hârtiilor de valoare şi a altor valori, acordarea
serviciilor consultative, precum şi din alte contracte referitoare la satisfacerea necesităţilor personale ale cetăţenilor,
nelegate de obţinerea profitului.
3
Aşadar în persoana agentului economic poate fi producătorul, vizatorul, executorul.
Producătorul este organizaţia, cetăţeanul – antreprenor care produce mărfuri pentru realizare consumatorilor.
În relaţiile apărute din contractele privind vînzarea-cumpărarea cu amănuntul, inclusiv contractul de comision apare
vizatorul care este întreprinderea. În relaţiile apărute din contractele privind vânzarea cumpărarea cu amănuntul
inclusiv contractul de comision apare vînzătorul care poate fi întreprinderea, organizaţia, instituţia sau cetăţeanul
antreprenor care realizează marfa către consumator.
Executantul este întreprinderea, organizaţia, instituţia sau cetăţeanul – antreprenor care prestează servicii sau
execută lucrări. Acesta poate fi: antreprenorul- la deservirea prin abonament şi la comanda de deservire; locatorul –
la închirierea de spaţiu locativ, efectuarea lucrărilor şi prestarea serviciilor de asigurare a exploatării casei de locuit
în care se află spaţiul locativ, acordarea chiriaşului a serviciilor comunale necesare; transportatorul (cărăuşul) -la
transportarea cetăţenilor, bagajelor, inclusiv a mărfurilor; în relaţiile ce reies din contractul de transport; depozitarul-
în relaţiile ce apar din contractul de depozit; asiguratorul- în relaţiile ce apar din contractul de asigurare; prestatorul
de servicii financiare – pentru satisfacerea necesităţilor personale ale cetăţenilor nelegate de obţinerea profitului.
În temeiul celor expuse putem delimita următoarele categorii de consumatori. Astfel după criteriul domeniului de
activitate deosebim consumatori:
care procură produse în rezultatul contractului de vînzare-cumpărare şi de comision;
care beneficiază de prestarea serviciilor;
care beneficiază de executarea lucrărilor;
care intentionează să procure sau să comande mărfuri( servicii, lucrări).
Un alt criteriu, mai complex de delimitare a consumatorilor este după statutul de persoane. Astfel o categorie o
constituie:
a) consumatorul – persoana fizică, cetăţean (cetăţean străin, apatrid). Consumatorul individual este, în acelaşi
timp, şi un consumator „colectiv”, prin dubla lui ipostază de membru al unei familii şi membru al societăţii. Fiind
membru al unei familii sau a unei gospodării, putem afirma că avem de-a face cu un consumator colectiv cu nevoi şi
trebuinţe specifice, cu un comportament bine definit. Aici avem în vedere faptul că cele mai multe produse sau
servicii sunt cumpărate sau consumate pe o bază individuală, de cele mai multe ori cumpărăturile sunt efectuate de
un membru al familiei, ele fiind determinate de nevoile şi dorinţele întregii familii. Caracteristicile familiei
constituie un factor important în analiza consumului şi consumatorilor, studiul consumatorului la acest nivel
furnizează o serie de concluzii benefice pentru producţia şi comerţul cu bunuri şi servicii. „Familia este considerată
cel mai complex tip de consumator, având în vedere faptul că nu reprezintă o sumă de consumatori individuali ci un
efect de sistem, cu proprietăţi mult amplificate faţă de cele asociate părţilor componente”.
În acest temei conform criteriului expus lansăm o altă categorie de consumatori:
b) subiectul economic.
Potrivit acestui criteriu subiecţii economici de asemenea ar putea fi consumatori dacă ei beneficiază de servicii nu
pentru obţinerea profitului. De exemplu, întreprinderea, instituţia, organizaţia având automobile beneficiază de
serviciile de alimentare şi reparaţie prestate de alţi subiecţi economici care poartă răspundere pentru prestarea
serviciilor.
4
În susţinerea ideii afirmăm că subiectul economic în acest caz beneficiază de servicii nu pentru obţinerea profitului
ci pentru necesităţile personale ale organizaţiei.
Temeiuri într-u justificarea acestei opţiuni vom elucida şi la capitolul răspunderii în rezultatul încalcării drepturilor
consumatorilor.
Un alt tip de consumator colectiv îl constituie organizaţiile, instituţiile care achiziţionează bunuri şi servicii pentru
propriile lor nevoi. Din această categorie fac parte şcolile, spitalele, bisericile, societăţi particulare şi publice, care
pentru funcţionare consumă produse, echipamente, servicii etc. Ele pot fi considerate ca un segment de consumatori
intermediari între producătorii primari şi consumatorii individuali finali, în ultimă instanţă, ceea ce produc şi oferă
organizaţiilor de consum ajunge tot la consumatorii individuali, aceştia determinând de fapt natura şi structura
consumului.
Obiect al raportului juridic ce apare la realizarea drepturilor consumatorilor poate fi: produsul care constituie un bun
material destinat consumului sau utilizării finale individuale sau colective; serviciul- activitate, alta decât cea din
care rezultă produse, efectuată în scopul satisfacerii unor necesităţi ale consumatorilor; lucrarea- lucru realizat
printr-o muncă fizică sau intelectuală.
Produsul, serviciul, lucrarea trebuie să corespundă unor standarde care se confirmă prin certificatul de conformitate
care constituie un document eliberat conform regulilor unui sistem de certificare indicând cu un grad suficient de
încredere că un produs, proces sau serviciu precis identificat este conform unui standard sau unui alt document
normativ specificat, şi prin documentaţia tehnică normativă care este un act normativ în care sunt stabilite condiţiile
calitative ale produselor, lucrărilor, serviciilor (standarde, condiţii tehnice, norme sanitare şi de construcţii,
farmaceutice şi altele).
Referitor la produse, servicii şi lucrări deosebim termene de utilizare, termene de valabilitate şi termene de garanţie.
Aşadar termen mediu de utilizare este perioada de timp stabilită în documentele tehnice normative sau declarată de
către producător ori convenită între părţi, în cadrul căruia produsele, altele decât cele cu termen de valabilitate,
trebuie să-şi menţină caracteristicile calitative prescrise, dacă au fost respectate condiţiile de transport, manipulare,
depozitare şi exploatare.Este inadmisibilă confundarea acestor noţiuni, deoarece fiecare produs se raporta la o
anumită categorie de termene. În consecinţă termenul mediu de utilizare poate fi un termen atât dispozitiv (adică
stabilit şi prin acordul părţilor) cât şi imperativ (pentru cazurile prevăzute în documentele tehnice normative).
Termenul de garanţie şi termenul de valabilitate sunt preponderent termene imperative, dar nu se exclude
posibilitatea de a fi şi dispozitive. Menţionăm aceasta din considerentul că termenul de garanţie este o garanţie reală
de realizare a drepturilor subiective civile. Prin termen de garanţie se mai înţelege şi termenul înăuntrul căruia
producătorul ( prestatorul de servicii) poartă răspundere de calitatea produselor (serviciilor). În general termenul
garanţie şi termenul de valabilitate sunt indispensabile de calitatea producţiei şi sunt stabilite prin normele de
standardizare, de condiţiile tehnice sau acordul parţilor. Părţile pot conveni asupra termenului de garanţie printr-un
contract în cazul când el nu este stabilit de standarde sau condiţii tehnice ( art.784 din Codul civil al RM).
5
Conceptul privind drepturile consumatorilor îşi are originea în Carta drepturilor consumatorilor definită de fostul
preşedinte al SUA J. E. Kenedy – în martie 1962 sub forma unui mesaj special adresat Congresului american. Deşi
Carta nu a mai fost definitivată (în acelaşi an preşedintele Kenedy a fost asasinat), ea ramâne importantă prin
conturarea drepturilor fundamentale ale consumatorilor (dreptul la alegere liberă, dreptul la informare, dreptul la
petiţie şi ascultare, dreptul la protecţie), dar mai ales prin faptul că ea a servit drept model de referinţă la elaborarea
legilor de protecţie a consumatorilor ce au apărut în deceniile şapte şi opt în SUA şi în alte ţări din continentul
american (Canada, Mexic), cât şi din Europa (Belgia, Franţa, Germania, Suedia).
Pentru ţările Comunităţii Europene, Consiliul Europei a adoptat în anul 1973 „Carta pentru protecţia
consumatorilor”, unde sunt precizate principiile unei politici active de asistenţă de reparare a daunelor, informare,
educare şi reprezentare a consumatorilor.
Constituţia Republicii Moldova garantează dreptul la un mediu înconjurător neprimejdios din punct de vedere
ecologic pentru viaţă şi sănătate, precum şi la produse alimentare şi obiecte de uz casnic inofensive, de asemenea
răspândirea informaţiilor veridice privitoare la starea mediului natural, la condiţiile de viaţă şi de muncă, la calitatea
produselor alimentare şi a obiectelor de uz casnic (art.37 din Constituţia RM adoptată la 29 iulie 1994).
Adoptarea în an.1993 a Legii Republicii Moldova nr. 1453-XII din 25.05.93 Cu privire la protecţia consumatorilor
a fost un pas important în acest domeniu şi a pus bazele cadrului juridic şi reglementează raporturile juridice dintre
consumatori şi agenţii economici producători sau comercializatori de produse şi servicii.
La 13.03.2003 a fost adoptată o nouă Lege privind protecţia consumatorilor, nr. 105 Monitorul Oficial 126-
131/507, 27.06.2003 care continuă reglementarea relaţiilor în acest domeniu sub aspect mai modern.
Acestă lege cu privire la protecţia consumatorilor stabileşte următoarele drepturi de bază ale consumatorilor:
protecţia de către stat a intereselor consumatorilor;
la repararea prejudiciilor cauzate de achiziţionarea de mărfuri şi servicii necalitative;
la o informaţie completă, autentică şi exactă privind caracteristica de bază a produselor şi serviciilor;
protecţia de la riscul achiziţionării produselor şi serviciilor cu un impact nociv asupra vieţii sănătăţii şi
securităţii consumatorului;
la asociere în organizaţii ale consumatorilor;
la sesizarea în judecată şi alte organe statale abilitate.
Practic drepturile fundamentale stabilite prin legea privind protecţia consumatorilor se intercalează cu principiile
directoare de protecţie a consumatorilor recomandate de Organizaţia Naţiunilor Unite.
6
1. Dreptul la protecţia de către stat a intereselor consumatorilor.
Dreptul consumatorilor la protecţia de către stat a intereselor lor este asigurată prin obligaţia statului de a stabili o
poziţie dominantă a consumatorilor pe piaţă. Această poziţie este garantată de către stat prin crearea cadrului juridic
pentru protecţia drepturilor consumatorilor şi prin diferite programe. De asemenea dreptul consumatorilor la
protecţia de către stat a intereselor sale este garantat prin crearea instituţiilor publice specializate cu scopul de a
supraveghea, prin mijloace specifice asupra modului de respectare a drepturilor consumatorilor.
O altă funcţie primordială a statului în protecţia intereselor consumatorilor este şi facilitarea producerii şi distribuirii
de produse corespunzătoare necesitaţilor şi cererilor consumatorilor.
Art. 4 al Legii stabileşte că agenţii economici nu pot încheia contracte care ar acorda mai puţine drepturi
consumatorilor decât prevede legea în cauză. Legea de asemenea stabileşte că Guvernul asigură protecţia pieţei
interne şi în cazul modificării costului vieţii, asigură o protecţie suficientă a consumatorilor. Adică în cazul
pătrunderii pe piaţa internă a unor produse care modifică esenţial costul coşului de consum, Guvernul asigură
protecţia consumatorului prin protejarea pieţei interne de pătrunderea acestor produse. Însă sunt exemple şi de alt
ordin când statul din intenţii eronate de protejare a producătorului intern, scumpeşte costul vieţii consumatorului
naţional. De exemplu dacă la bursa din Londra preţul unei tone de zahar constituie 320 $SUA, apoi la producătorul
intern -450-500 $/tona. Astfel de măsuri de protecţie a pieţei interne reduc acţiunea benefică a concurenţei asupra
producătorilor, creează condiţii de seră pentru unele ramuri, producătorul neavând nici un interes pentru reducerea
costurilor de producţie.
2. Dreptul consumatorilor la repararea prejudiciilor cauzate de achiziţionarea de mărfuri şi servicii
necalitative.
Un rol deosebit de important îl are art. 13 al Legii cu privire la protecţia consumatorilor, care reglementează
drepturile consumatorilor în cazul procurării unor mărfuri necalitative. Legea stabileşte că în cazul apariţiei unor
defecte ale mărfurilor procurate de consumator în limitele termenelor de garanţie sau valabilitate, consumatorul
poate apela la: înlăturarea gratuită a defectelor sau recuperarea cheltuielilor efectuate de consumator la înlăturarea
defectelor;
– reducerea corespunzătoare a preţului;
– înlocuirea în mod gratuit a produsului;
– rezilierea contractului şi compensarea prejudiciilor create;
– repararea prejudiciului moral.
În cazul apariţiei unor defecte funcţionale nu din vina consumatorului, marfa se înlocuieşte îndată, iar dacă necesită
controlul calităţii, în termen de 14 zile din ziua reclamaţiei. În lipsa mărfii respective la cererea consumatorului se
reziliază contractul cu restituirea de către vînzător a contravalorii produsului (art.14 din Lege). Toate cheltuielile
legate de restaurarea, preschimbarea sau înlăturarea defectelor în limitele termenului de garanţie şi valabilitate,
precum şi cheltuielile de transport, montare – demontare sunt suportate de unitatea comercială.
7
În conformitate cu art. 16 din Legea privind protecţia consumatorilor, în cazul prestării serviciilor necalitative, în
limitele termenulul de garanţie, consumatorul are dreptul la:
rezilierea contractului şi repararea prejudiciilor create;
înlăturarea gratuită a defectelor;
confecţionarea articolului din acelaşi material sau alt material de calitate adecvată;
restituirea contravalorii, dacă deficienţele au fost remediate de către consumator cu acordul executantului;
fixarea unui nou termen de executare;
să ceară reducerea preţului.
Consumatorul prezintă reclamaţiile faţă de calitatea mărfii în limitele termenului de garanţie sau valabilitate, dar în
cazul mărfurilor de uz îndelungat – nu mai târziu de 2 ani din ziua achiziţionării (art. 12 alin.4 din Lege). Termenul
de prezentare a reclamaţiei de preschimbare a mărfii este stabilit în termen de 14 zile, iar în cazul unor defecte cu
caracter ascuns – în termen de 6 luni. Practica judiciară a arătat că în această privinţă – protecţia drepturilor
consumatorului, în cazul procurării unor mărfuri (servicii) necalitative – Legea cu privire la protecţia
consumatorilor necesită unele modificări. Legea nu stabileşte cine are dreptul la alegerea modului de recuperare în
cazul procurării produselor (serviciilor) necalitative. În majoritatea cazurilor vînzătorul sau prestatorul de servrcii
sunt acei care impun consumatorului modul de recuperare – schimbarea mărfii, reducerea preţului sau înlaturarea
gratuită a defectelor. Logic ar fi în acest caz ca consumatorul singur să-şi aleagă algoritmul comportamentului în
cazul procurării unor mărfuri necalitative. Prioritatea alegerii soluţiei de către consumator este prevăzută de
normele Codului civil al RM. Este îmbucurător faptul că la elaborarea modificarii Legii cu privire la protecţia
consumatorilor autorii au ţinut cont de acest fapt şi în articolul respectiv a fost introdusă prevederea că consumatorul
este acela care are dreptul la alegerea modului de recuperare.
Modurile de preschimbare a mărfurilor sunt prevazute de Regulile de înlocuire a produselor nealimentare şi a
termenelor de garanţie Nr. 1465 din 08.12.2003cu Legea cu privire la protecţia consumatorilor. Conform acestor
reguli nu pot fi înlocuite articolele din metale preţioase, ţesăturile, albiturile ş.a. Până în ultimul timp nu puteau fi
înlocuite şi mărfurile de consignaţie procurate în reţeaua de comerţ. Însă conform noilor Reguli ale comerţului cu
mărfuri de consignaţie, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1010 din 31.10.97, mărfurile necalitative sunt
preschimbate în conformitate cu Legea cu privire la protecţia consumatorilor. Conform acestor reguli primirea de
către comisie a produselor noi pentru comercializare la perfectarea contractelor de consignaţie se indică condiţiile de
preschimbare sau de întoarcere a lor în conformitate cu legea privind protecţia consumatorilor. Produsele tehnice noi
în terrnenii de garanţie sunt primite la consignaţie însoţite de paşaportul tehnic (sau instrucţie) în limba ţării de
origine şi informaţia despre marfa în limba de stat în conformitate cu legistaţia în vigoare.
8
3. Dreptul consumatorilor la o informaţie completă, autentică şi exactă privind caracteristica de bază a
produselor şi serviciilor.
Un compartiment aparte al Legii cu privire la protecţia consumatorilor îl constituie dreptul consumatorului la
informaţie. Legea acordă consumatorului dreptul la o informaţie completă privind asortimentul, preţul, calitatea şi
inofensivitatea mărfurilor.
De asemenea consumatorul are dreptul la informaţia privind proprietăţile utile, condiţiile procurării şi garanţiei,
despre producător şi vînzător ş.a. Informaţia despre mărfurile propuse trebuie să se conţină în marcarea mărfii,
etichete, ambalaj sau documentele de însoţire. Dacă marfa nu conţine informaţia în volumul necesar, atunci
vînzătorul este obligat să iniţieze consumatorul cu toată informaţia necesară. Legea stabileşte că informaţia despre
mărfuri trebuie să fie în limba română, indiferent de ţara de provenienţă a produselor. Marfa trebuie să conţină
marca de fabrică şi marca de produs. Marca de fabrică include denumirea produsului şi informaţia despre
producător. Produsele, calitatea cărora cu timpul se poate reduce (produsele atimentare, medicamentele, mărfurile de
cosmetică ş.a.) trebuie să conţină data fabricării, termenul comercializării sau al valabilităţii.
Producătorul trebuie să completeze produsele chimice şi mărfurile tehnice complicate cu o instrucţie, reguli de
utilizare şi păstrare, de securitate.
Produsele alimentare trebuie să conţină o informaţie privind compoziţia (conţinutul de substanţe naturale,
ingredienţi artificiali) volumul de calorii ş.a.
La cerere, consumatorului trebuie să i se prezinte informaţia despre conţinutul de substanţe nocive în produse
reglementate prin norme. Organele de stat, abilitate conform legii sunt în drept să sisteze sau să interzică
comercializarea produselor agricole, dacă producătorul sau vînzătorul nu prezintă consumatorului informaţia privind
conţinutul de substanţe nocive, conservanţilor utilizaţi şi nivelul radiaţiei.
Pentru a face alegeri raţionale între produse, se presupune că indivizii cunosc şi iau în calcul preţurile tuturor
bunurilor şi serviciilor pe care ar putea să le cumpere. Respectiv agenţii economici sunt obligaţi să informeze
consumatorul despre suma aproximativă de care ei vor avea nevoie pentru achitarea serviciilor .
Conform teoriei a fost precizat faptul că la fiecare alegere consumatorul va decide în favoarea alternativei cu cea
mai mare utilitate marginală pe unitatea monetară, astfel consumatorul este satisfăcut de serviciul pe care l-a ales şi
de cheltuielile pe care le-a suportat.
Recent un control efectuat la produsele propuse spre vînzare la piaţa centrală din mun.Chişinău a depistat în
cartofii de origine poloneză un conţinut de nitraţi în marime de 230 mg/kg, norma limită fiind de 160- mg/kg, iar în
bananele importate din Ecuador – 145 mg/kg nitraţi. Cu toate ca importul de banane este practicat de multe firme în
ultimii 5-6 ani în cantitaţi mari, dar normativele sanitare privind conţinutul de substanţe nocive în acest produs nu
este stabilit. Despre acest lucru ştiu foarte bine agenţii importatori şi în ţară sunt aduse partide de acest produs cu
orice conţinut de nitraţi, fără ca aceste firme să fie sancţionate. În conformitate cu Regulamentul sanitar privind
importul de materie primă şi produse atimentare, agenţii economici-importatori sunt obligaţi să obţină în prealabil
autorizația Centrului naţional ștințifico-practic de igienă și epidemiologie. Fără această autorizație impotatorii sunt
privați de dreptul de a importa produse atimentare. Certificatul de conformitate pentru comercializarea produselor
alimentare importate este eliberat de către Departamentul Standarde numai în baza certificatului igienic.
9
Însă practic din cauza conlucrării ineficiente între organele vamale, sanitar-epidemiologice și Departamentul
Standarde, prevederile Regulamentului în cauză nu sunt respectate și pe piaţa internă pătrund multe produse
necertificate. La ideal punctele vamale trebuie să informeze zilnic Centrul naţional de igienă și epidemiologie despre
fiecare lot de produse alimentare importat și să oblige agenţii economici importatori să dispună de certificatul
igienic.
Legea stabilește că dacă consumatorul nu poate utiliza produsul procurat conform destinației din cauza informaţiei
incomplete sau neveridice el are dreptul să rezilieze contractul și are dreptul la compensarea pierderilor, în această
privință ca exemplu poate servi urmatorul caz.
La Inspectia de stat pentru comerţ s-a adresat cu o plîngere dna X din mun. Chisinau, care la 22.01.07 a
procurat de la autosalonul CENTRAL EUROPEAN TRADING un automobil Nisan -TEMPRA în valoare de 12600
$ SUA.
Peste o perioadă oarecare de timp s-a constatat că automobilul are deficiențe tehnice destul de serioase, iar în
timpul reviziei tehnice s-a mai descoperit că mașina a fost produsă în Turcia. Proprietara mașinii s-a adresat
vînzătorului cu cererea de a fi schimbată marfa sau să-i fie întorși banii, deoarece în acest timp a fost nevoită de 2
ori să repare mașina. În afară de aceasta proprietara s-a arătat nemulțumită de faptul că n-a fost informată
despre faptul că mașina a fost produsă în Turcia și nu în Italia.
În rezultatul controlului efectuat de inspecție s-a constatat că într-adevăr dna X de 2 ori s-a adresat pentru
reparație la centrul de deservire MERCEDES, cu învoirea prescrisă de reprezentantut firmei FIAT.
Despre faptul că maşinile realizate sunt produse în Turcia nu este indicat nici pe un panou din autosalon.
Automobilul conține tăblița MADE IN TURKEY, dar consumatoarea ar fi putut să nu observe inscripția.
Managerul firmei a negat faptul că informaţia dată a fost tăinuită la momentul procurării. De asemenea în
autosalon era lipsă informaţia privind centrele de deservire tehnică FIAT cu toate că aceste centre sunt enumerate
în fișa de garanţie. În rezultatul intervenției inspecției pentru protecţia consumatorilor, automobilul a fost
transmis prin act reprezentantului firmei FIAT pentru reparaţie și înlăturarea deficiențelor tehnice. În rezultat
mașina a fost reparată și întoarsă proprietarei cu garanții pentru cutia de viteză și motor pe termen de un
an.Deoarece în prezent lipsesc regulile de vânzare a automobilelor noi, care ar reglementa ordinea vînzării,
perfectarea și eliberarea documentelor, deservirea și alte chestiuni este destul de complicat de a face o concluzie
clară privind certitudinea pretenţiilor dnei X, căreia i s-a recomandat să se adreseze îin instanţele judecătorești
pentru soluționarea deplină a cazului. În cazul dat doamna cu pricina are toate șansele de a câștiga procesul,
deoarece în conformitate cu Legea cu privire la protecţia consumatorilor, informaţia privind produsele trebuie
prezentată în limba română, produsul (marfa) trebuie să conţină informaţii despre producător, garanții ș.a.
Cu toate că Legea cu privire la protecţia consumatorului acordă dreptul consumatorului la informaţia despre
mărfuri în limba română, indiferent de țara de provenienţă a mărfii, cu toate că drepturile sale sunt apărate și prin
lege, totuşi piaţa ţării este inundată de mărfuri străine, iar informaţia despre caracteristicile acestor mărfuri și
uiilizarea lor în limba română este lipsă.
În acest aspect Hotărârea Guvernului nr. 777 din 13.08.97, Privind perfecționarea mecanismului de
reglementare a comerţului exterior a stabilit, că începând cu 1 ianuarie 1997 se interzice importul și comercializarea
mărfurilor alimentare și industriale de larg consum fără menţiune de pe etichetă, ambalaj și în documentele de
însoţire a mărfurilor în limba de stat care să conţină: denumirea produsului, cantitatea, conţinutul, inclusiv
10
denumirea produselor alimentare, coloranţilor etc. utilizaţi în procesul de producţie, cantitatea de calorii, data
preparării, termenul de valabilitate și condiţiile de păstrare, denumirea și adresa întreprinderii producătoare. Dar nici
prevederile acestei hotărâri nu au fost îndeplinite. Sub presiunea agenţilor economici importatori, Guvernul a
modificat acest alineat, suspendând acţiunea lui până la 30 aprilie 1997.
4. Dreptul consumatorilor la produse inofensive pentru viaţa, sanatatea și securitatea sa.
Legea mai stabilește că mărfurile și serviciile trebuie să fie inofensive, adică nepericuloase pentru viaţa și
sănătatea în toată perioada de utilizare. Cerințele privind inofensivitatea produselor pentru viaţa și sănătatea
consumatorilor sunt obligatorii și se stabilesc de către documentele tehnico-normative.
Legea de asemenea stabilește că mărfurile produse cu încălcărea cerințelor de inofensivitate, prevăzute în
documentele tehnico-normative, organele de stat abilitate cu funcția de control sunt în drept să le declare
periculoase și să ceară retragerea lor din rețeaua de comerţ pentru înlăturarea defectelor sau pentru a fi nimicite.
Mărfurile și serviciile la care documentele tehnico-normative stabilesc neapărat necesitatea de a asigura
inofensivitatea sunt supuse certificării.Legea de asemenea interzice importul și comercializarea mărfurilor supuse
certificării fără certificatul de conformitate sau marca naţională de conformitate.Organizarea, dirijarea generală și
coordonarea în domeniul certificării sunt exercitate de Organismul Naţional de Certificare.
Un segment important al cadrului normativ creat pentru protecţia consumatorilor îl constituie șiHOTARÂREA
privind aprobarea Nomenclatorului produselor din domeniul reglementat, supuse certificării conformităţii
obligatorii Nr. 1469 din 30.12.2004 în Monitorul Oficial Nr. 1-4 01.01.2005.Aceste documente au o importanță
majoră în protecţia drepturilor consumatorilor. Certificarea producţiei are ca scop înlăturarea sau stabilirea unor
bariere pentru pătrunderea în reţeaua de comerţ a mărfurilor necalitative, protejarea pieţei interne și a
consumatorului de produsele necalitative de import.Programul organizării și efectuării certificării în Republica
Moldova, stabileşte nomenclatorul produselor destinate certificării prin Organismul Naţional de certiticare –
Departamentul Standarde, Metrologie și Supraveghere Tehnică. Acţiunea hotărârii nominalizate este îndreptată la
crearea Sistemului Naţional de Certificare (SNC) și prevede certificarea obligatorie a unui nomenclator întreg de
produse.
În prezent sunt acreditate în Sistemul Naţional de Certificare peste 10 organisme de certificare independente,
printre care centrul român de încercări LAREX, Centrul industriei uşoare din Tiraspol, organizaţia
internaţională independentă SGS din Elveţia, sunt acreditate de asemenea peste 32 laboratoare de încercări.
În această perioadă a fost elaborat și înregistrat în Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO) marca
naţională de conformitate, care fiind aplicată pe produs arată cu un grad înalt de certitudine consumatorului că
produsul dat este conform cu un standard sau cu reglementările tehnice în vigoare.
Este nevoie de accentuat că certificarea producţiei după parametrii inofensivităţii este una din etapele preventive a
asigurării protecţiei consumatorilor. Paralel cu certificarea producţiei în țară se efectuează și certificarea
întreprinderilor care prestează servicii. Certificarea serviciilor se efectuează pentru 7 direcții prioritare:
servicii de reparaţii și deservire tehnică a automobilelor;
11
reparaţia și deservirea tehnică a aparatelor radioelectronici și de uz casnic;
vopsirea și curăţirea chimică;
serviciile întreprinderilor de alimentaţie publică;
reparaţia și construcţia de locuinţe și altor obiecte;
turism și excursii;
servicii hoteliere.
Este necesar de menţionat că Republica Moldova a aderat la Asociaţia Europeana de Numeraţie (EAN) și
republicii i-a fost acordat Codul liniar ~ 484. Astăzi mai mult de 100 de întreprinderi iși marchează produsele cu
codurile liniare conferite. În prezent produsele fără marcarea cu Coduri liniare este imposibil de a le exporta în
Rusia, Ţările Baltice și pe piaţa europeană. Într-un fel aceasta este în același timp și o masură de a-l proteja pe
consumator de producţia necalitativă sau contrafăcută.
Începând cu a doua jumătate a anului 1997, Departamentul Standarde, Metrologie și Supraveghere Tehnică a trecut
la forma internaţională de recunoaştere reciprocă a certificatelor de conformitate. Produsele de import, care nu se
produc în țară vor fi certificate conform tarifelor statelor exportatoare. Aceste măsuri sunt întreprinse de asemenea și
în scopul protecţiei pietii interne și a consumatorului de pătrunderea produselor necalitative și corespund Convenţiei
privind barierele tehnice în comerţ ale OMC.
5. Dreptul consumatorilor la asociere în organizaţii pentru protecţia drepturilor consumatorilor.
Un rol foarte important în protecţia drepturilor consumatorilor legea acordă organizaţiilor obşteşti ale
consumatorilor. Conform Legii cu privire la protecţia consumatorilor, consumatorii au dreptul să se asocieze
în organizaţii obşteşti. Art.25 al Legii acordă drepturi foarte largi organizaţiilor obşteşti ale consumatorilor. Rolul
acestor instituții este deosebit de complex conturîndu-se următoarele trei categorii de preocupări: de informare, de
protejare, de ordin tehnic.
Organizaţiile obşteşti ale consumatorilor au de asemenea dreptul de a efectua în modul stabilit în comun cu
organele de stat controale în sfera de comerţ și servicii, de a acorda asistență juridică și consultativă consumatorilor,
de a informa opinia publică despre calitatea mărfurilor și serviciilor, lezarea drepturilor și intereselor
consumatorilor. De asemenea aceste organizaţii au dreptul să se adreseze organelor de stat și instanţelor judiciare
pentru a trage la răspundere persoanele vinovate de încălcarea drepturilor consumatorilor. După cum reiese din
Legea nominalizată, organizaţiile obşteşti ale consumatorilor, alături de organele de stat, abilitate cu funcţii de
protecţie a consumatorilor, constituie o verigă destul de importantă în sistemul de protecţie a consumatorilor. Însă
este necesar de recunoscut că, spre deosebire de alte ţări, acţiunile organizaţiilor obşteşti ale consumatorilor din
republică în apărarea drepturilor consumatorilor este în continuă perfecţionare. În Republica Moldova de abia în
octombrie 1996 a fost creată și înregistrată Uniunea Consumatorilor din Moldova, care și-a pus scopul de a activa în
protecţia drepturilor consumatorilor pe toate direcțiile stabilite de lege.
6. Dreptul consumatorilor la recuperarea pierderilor și repararea prejudiciului moral.
Legea stabileste dreptul consumatorilor la recuperarea pierderilor. Daunele cauzate vieţii, sănătăţii sau
proprietății consumatorilor în urma unor deficiențe ale mărfurilor de ordin constructiv, a modului de preparare sau
producere sunt compensate în valoare deplină.
12
În vederea diminuării numărului de nemulţumiri și, mai ales, a efectelor acestora, mișcările de apărare a
drepturilor consumatorilor au inventariat și recomandă o serie de măsuri, un ghid practic de sfaturi pentru
consumatori, pe care trebuie să-1 aibă în vedere orice potențial cumpărător, în timpul și după efectuarea actului de
cumpărare. În cazul în care există nemulţumiri legate de produsul sau serviciul achiziționat, ori de calitatea actului
de vanzare-cumpărare, consumatorul are posibilitatea rezolvării doleanțelor sale, existând premisele găsirii
echilibrului corect între exigențele consumatorului și posibilitățile de răspuns din partea vânzătorului,
importatorului și producătorului.
Indiferent însă de modul în care își exprimă nemulțumirea, consumatorul trebuie să știe că se bucură de o serie de
drepturi consfințite de lege și mai ales că trebuie să renunțe la atitudinea de pasivitate, care nu face altceva decât să
perpetueze aspectele negative privind protecţia sa, fapt ce ne îndepărtează de ţările cu o economie de piaţa reală și în
general de lumea civilizata.
Conform dispozițiilor legale în vigoare, consumatorului din țara noastră îi revin o serie de drepturi, precum:
libertarea de a lua decizii la achizitionarea de produse și servicii fără a i se impune clauze care ar putea
favoriza folosirea unor practici abuzive de natură să-i influențeze opțiunea;
redactarea clară și precisă a clauzelor contractuale, inclusiv a celor referitoare la caracteristicile calitative și
condiţiile de garanţie, indicarea exactă a preţului și tarifului, precum și a condiţiilor de credit și a
dobânzilor;
dreptul consumatorului de a fi despăgubit, pentru daunele provocate de produsele sau serviciile care nu
corespund clauzelor contractuale, precum și exonerarea de la plată a produselor și serviciilor care nu au fost
solicitate și acceptate;
obligația agentului economic de a asigura service-ul și piesele de schimb necesare pe toată durata medie de
utilizare a produsului;
obligarea agenţilor economici la remedierea sau înlocuirea gratuită a produselor și serviciilor cu abateri de
la parametrii de calitate, acordarea de despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficiențelor
constatate în cadrul termenului de garanţie sau valabilitate.
Mijloacele judiciare de apărare a drepturilor consumatorilor presupun apelarea la o instanţă de judecată, ele
prezentând pentru consumatorul de rând numeroase inconveniențe. Dintre acestea, nu trebuie uitat costul excesiv al
Justiţiei, de multe ori cheltuielile depăşind costurile prejudiciului care face obiectul cauzei. De asemenea, trebuie
amintite obstacolele de natură psihologică, ca de exemplu formalismul procedural, limbajul folosit, chiar ţinuta
magistraţilor, toate acestea, alături de altele, îndepărtând de instanţă pe cei îndreptățiți să apeleze la aceasta. Mai
mult, la asemenea obstacole de natură materială și psihologică, se adaugă și faptul că Justiţia este în general
defavorabilă consumatorilor reclamanţi, ca urmare a sistemelor de apărare cu totul profesionaliste pe care le
utilizează cei reclamați – producătorii și ofertanţii.
În sfârşit, un important inconvenient al mijloacelor juridice tradiţionale este dat de faptul că cea mai mare parte
dintre acestea tind spre o reparaţie individuală. Or, consumatorii trebuie să fie protejaţi mai ales prin măsuri
preventive, care să fie mai mult colective decât individuale. Numai printr-un asemenea sistem se poate îmbunătăți
situaţia de ansamblu a consumatorilor.
13
Iată doar câteva argumente care conduc la ideea unor îmbunătăţirii profunde, de substanţa în domeniul
mijloacelor juridice. Pornind de la un asemenea deziderat, literatura și practica în domeniu propun o serie de noi
mijloace juridice care, alături de practica juridică tradiţională, să contribuie la asigurarea prin Justiţie a unei protecţii
reale a consumatorilor. Acestea ar fi:
Gruparea într-un proces unic al apărării intereselor convergente a mai multor consumatori porneşte de la faptul ca
o acţiune colectivă este mai eficientă, mai practică, înlaturând însăși cauza generatoare de daune și nemulţumiri. Mai
mult, sistemul de repartizare a cheltuielilor ușurează sarcina financiară a fiecărui consumator dăunat. Problema nu
este deloc simplă, trebuind înlăturate unele aspecte controversate în domeniu. Unul dintre acestea este chiar sistemul
conceptualizării noţiunii de apărare a consumatorilor, modul ei de abordare. Trebuie plecat de la ideea potrivit căreia
interesele consumatorilor nu sunt cu totul individuale și nici în întregime colective. Ele vor trebui să fie
esenţialmente reglate din punct de vedere al indivizilor, pentru ca astfel să aibă o apartenenţă colectivă, respectiv să
apără pentru fiecare individ în același mod. Primejdia asupra unor asemenea interese nu este întotdeauna apreciată în
spaţiul unui prejudiciu individualizat. Acceptând o asemenea abordare, se face simțită o anumită triere a intereselor
atunci când acestea sunt instrumentate în vederea acționării în Justiţie, iar cauzele ce privesc strict un anumit individ
să fie acționate individual. În rest, gruparea intereselor convergente ale mai multor consumatori este o idee viabilă
și, de regulă, generalizată în jurisprudența statelor cu o asemenea structură;
Asigurarea posibilităţii fiecărui consumator izolat de a avea acces la Justiţie în vederea apărării drepturilor sale
este un deziderat care presupune o procedură simplificată, care să implice cheltuieli minime și să nu presupună nici
un fel de dificultate administrativă sau psihologică. Se are în vedere, de exemplu, că procedura de reclamare a
pagubelor suferite de o persoană aflată în postură de consumator, să poată fi începută printr-o cerere simplă, să se
utilizeze procedura orală, să fie simplificate regulile privind probele administrate, înlăturarea pasivităţii
judecătorului și mai ales a tergiversărilor și amânărilor judiciare nejustificate, facilitatea declanşării și derulării
rapide a acţiunilor în apel.
Pe de altă parte, vis-a-vis de asigurarea unor posibilităţi reale de acces în Justiţie a fiecărui consumator în parte,
trebuie avută în vedere posibilitatea preluării unor cheltuieli de judecată de către stat sau organisme
neguvernamentale. De fapt, o repartizare a acestor cheltuieli, în mod echitabil între stat, organismele
neguvernamentale pentru protecţia consumatorilor și consumatorul lezat, în ceea ce priveşte înlăturarea obstacolelor
de natură administrativă și psihologică, se are în vedere, de exemplu, înfiinţarea și funcţionarea unor birouri de
asistență juridică, a lărgi diferite instituţii ale statului cu atribuţiuni în domeniul protecţiei consumatorilor.
Crearea unor instanţe specia1izate pe probleme de protecţie a consumatorilor, după modelul colegiilor de
judecată, investite cu judecarea cauzelor, având și atribuţiuni de control al modului în care se aplică legislaţia în
domeniu, poate constitui încă o soluţie care, de exemplu în Suedia a dat rezultate eficiente.
Mijloacele parajudiciare sunt organizate de către stat sau din iniţiativa particulară și se situează în afara
jurisdicţionalului. Asemenea mijloace se pot grupa în trei principale categorii;
– Prima categorie are în vedere informaţiile și consultaţiile acordate consumatorilor, contra unor tarife reduse sau
chiar în mod gratuit. Experienţa în domeniu a dat rezultate bune în Statele Unite ale Americii, în Anglia, în Franţa
etc.;
– A doua categorie are în vedere organismele care, alături de furnizarea de informaţii și acordarea de consultaţii
juridice, exercită și unele presiuni asupra ofertanţilor. Asemenea presiuni pot veni atât de la asociaţiile specializate
14
ale consumatorilor, cât și de la organismele publice sau semipublice, ele dispunând de mijloace suficiente pentru
rezolvarea problemelor reclamate de consumatori, fără a mai fi necesară o acţiune în Justiţie. Un asemenea mijloc
prezintă însă inconvenientul că, din nefericire, consumatorul nu va fi niciodată sigur că reclamaţia sa va fi rezolvată,
deoarece, de cele mai multe ori, administraţia publică va aplica în mod evident politica guvernului, puterii, politică
ce nu corespunde întotdeauna cu interesele consumatorilor.
– În sfârşit, a treia categorie de mijloace parajudiciare înglobează pe acelea ce au în vedere rezolvarea litigiilor
aducând față în față consumatorii cu ofertanţii. Este vorba de rezolvarea litigiilor pe baza concilierii și a arbitrajului.
Asemenea proceduri presupun crearea unor organisme paritare, din care să facă parte atât consumatorii, cât și
ofertanţii, în special cei ce comercializează.
Privitor la folosirea, la implicarea mijloacelor parajudiciare în soluţionarea unor probleme din domeniul protecţiei
consumatorilor, trebuie abordată și problema raporturilor dintre acestea și puterea judecătorească, cu instanţele
investite cu puterea soluționării cauzelor judecate. O asemenea problemă presupune analiza a două aspecte: libera
alegere a consumatorului în a apela la un organ de Justiţie sau la unul parajudiciar și execuţia deciziilor hotărârilor
unui organ judecătoresc și a unuia parajudiciar. Legat de problema alegerii căii de soluţionare a unei cauze, este de
menţionat faptul că un litigiu nu poate fi supus simultan unei instanţe judiciare și unui organ parajudiciar. Astfel,
parţile nu pot introduce o acţiune la instanţa judiciară atâta timp cât aceasta este supusă unui anumit organ
parajudiciar. Într-un asemenea caz, instanţa suspendă acţiunea pentru o perioadă nedeterminată și informează
reclamantul privind posibilitatea de a sesiza un organ parajudiciar. Dacă acesta insistă ca reclamaţia să fie judecată
de instanţa sesizata în condiţiile în care el se bucură de un drept absolut colegiul nu are altceva de făcut decât să
judece cererea reclamantului.
În ceea ce priveşte execuţia deciziilor unui organ parajudiciar, este de subliniat mai întâi faptul că asemenea
decizii nu sunt executorii într-o asemenea situaţie, fiecare din părţi poate introduce o nouă acţiune în instanţă, fie în
vederea execuției deciziei organului parajudiciar, fie să conteste decizia acestuia.
Revenind la problematica analizată, respectiv asigurarea unei legislaţiei specifice în domeniul protecţiei
consumatorilor, trebuie abordată și viziunea de ansamblu a cadrului de protecţie, punându-se problema unui nou
mod de abordare, care să aibă în vedere o trecere de la protecţia consumatorilor la protecţia tuturor cetăţenilor. Prin
adoptarea unor programe de protecţie a consumatorilor și promulgarea unui set de acte normative în acest domeniu,
rămân unele sectoare sau anumite categorii ale populaţiei neacoperite, într-o asemenea situaţie, se are în vedere
lărgirea câmpului de aplicare a noii legislaţii în domeniu iar, pe de altă parte, abordarea tuturor aspectelor relaţionale
ce apar în cadrul actului de vânzare-cumpărare, cât și a tuturor categoriilor de cetăţeni ce intervin în cadrul acestui
circuit complex, cu toate drepturile și responsabilităţile lor.
În sfârşit, în contextul aceloraşi preocupări, se ridică și problema cadrului naţional și internaţional de protecţie a
consumatorilor. Problema prezintă o importanță deosebită, ţinând seama de noile tendinţe apărute în ultimul timp în
legătură cu puternica mobilizare a pieţilor interne și îndeosebi pornind de la diversitatea de reglementări în domeniu
