Drept Penal Special an 3 Sem I

4. INFRACȚIUNI CONTRA ÎNFĂPTUIRII JUSTIȚIEI

4.1. Omisiunea sesizării

4.2. Inducerea în eroare a organelor judiciare

4.3. Influențarea declarațiilor

4.4. Mărturia mincinoasă

4.5. Cercetarea abuzivă

4.6. Evadarea

4.7. Nerespectarea hotărârilor judecătorești

Bibliografie minimală

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat

Teste de autoevaluare

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare


Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

să delimitezi normele de incriminare cuprinse în Titlul IV din Codul penal - partea specială (Infracțiuni contra înfăptuirii justiției);

să descrii problematica contra înfăptuirii justiției;

să identifici infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei;

să dezvolţi într-un eseu de o pagină, la alegere, problematica infracţiunilor cuprinse în Titlul IV Cod penal - partea specială (Infracţiuni contra înfăptuirii justiției).

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Boroi Alexandru Infracţiuni contra înfăptuirii justiției4.1. Omisiunea sesizării

1. Conţinutul legal

Constituie infracţiunea de omisiunea sesizării, potrivit art. 267 alin. (1) C. pen., „fapta funcţionarului public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală”. Varianta atenuată există, potrivit art. 267 alin. (2) C. pen., când fapta este săvârșită din culpă.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special. Omisiunea sesizării organelor judiciare are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, care implică îndeplinirea cu promptitudine de către funcţionarii publici a obligaţiei de a sesiza organele judiciare cu privire la infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplinesc sarcinile.

b) Infracţiunea pe care o analizăm este lipsită de obiect material.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ. Subiectul activ la această infracţiune este unul calificat. Aşadar, infracţiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare nu poate fi săvârşită decât de un funcţionar public. Noţiunea „funcţionar public” este definită în art. 175 alin. (1) C. pen.

b) Subiectul pasiv este statul, ca titular al valorii sociale înfăptuirea justiţiei.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material. Infracţiunea de omisiunea sesizării organelor judiciare se realizează, sub aspectul elementului material, printro inacţiune, adică prin omisiunea făptuitorului de a sesiza, de îndată, organul de urmărire penală. Această omisiune trebuie să se refere la săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia făptuitorul îşi îndeplineşte sarcinile. Infracţiunea în legătură cu serviciul poate fi săvârşită chiar de un funcţionar public din acelaşi serviciu cu făptuitorul sau de o persoană din afară, infracţiuni care se răsfrâng însă asupra activităţii serviciului respectiv (de exemplu, un trafic de influenţă). Săvârşeşte, de exemplu, infracţiunea de omisiune a sesizării pădurarul care, în exerciţiul funcţiei, luând cunoştinţă de fapta de luare de mită săvârşită de un agent silvic, omite să o aducă la cunoştinţă organelor judiciare.

Pentru existenţa infracţiunii, se cere ca funcţionarul public să fi luat la cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni dintre cele la care face referire art. 267 C. pen. şi să fi avut obligaţia, conform atribuţiilor de serviciu, să sesizeze organele de urmărire penală. Obligaţia de sesizare există atât atunci când făptuitorul este cunoscut, dar şi atunci când făptuitorul acelei infracţiuni nu este cunoscut, descoperirea lui făcând obiectul urmăririi penale.

Boroi Alexandru Infracţiuni contra înfăptuirii justițieiTextul art. 267 alin. (1) C. pen. impune ca sesizarea să se facă de îndată. Dacă sesizarea este făcută cu întârziere, astfel încât urmărirea penală ar fi grav afectată sau „sesizarea” se face după ce organele de urmărire penală sau sesizat, infracţiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare va exista, iar funcţionarul public va fi pedepsit.

Interpretarea expresiei „de îndată” se face în raport de posibilitatea reală a funcţionarului de a afla despre săvârşirea acelei infracţiuni, iar după ce a luat cunoştinţă despre aceasta trebuie cercetat dacă nu cumva a fost împiedicat de anumiţi factori să sesizeze organele de urmărire penală.

Evaluarea acestei expresii se face de către organele judiciare, ţinând cont de timpul scurs din momentul în care făptuitorul a luat cunoştinţă de săvârşirea infracţiunii, dar şi de posibilitatea pe care acesta a avuto de a îndeplini obligaţia impusă de lege. Dacă în momentul luării la cunoştinţă despre săvârşirea unei astfel de infracţiuni făptuitorul se afla întrun loc izolat, care nu ia permis deplasarea de îndată, infracţiunea de la art. 267 C. pen. nu se poate reţine.

b) Urmarea imediată în cazul omisiunii sesizării organelor judiciare constă, în primul rând, în starea de pericol care se creează pentru înfăptuirea justiţiei penale, iar în secundar, din împiedicarea desfăşurării în bune condiţiuni a activităţii instituţiilor prevăzute în art. 176 C. pen. Această urmare rezultă, implicit, din săvârşirea faptei.

c) Legea nu condiţionează infracţiunea de producerea unui rezultat concret, a unei urmări materiale. Din acelaşi motiv nu se ridică nici problema raportului de cauzalitate.

B. Latura subiectivă. Omisiunea sesizării organelor judiciare, ca faptă constând întro inacţiune, constituie infracţiune, potrivit art. 16 alin. (6) C. pen., fie că este săvârşită cu intenţie, fie că este săvârşită din culpă. Intenţia poate fi directă sau indirectă, iar culpa, la rândul ei, poate fi simplă (neglijenţă) sau cu previziune (uşurinţă).

4. Varianta atenuată

În alin. (2) al art. 267 C. pen. este prevăzută o variantă atenuată a infracțiunii de omisiune a sesizării, dacă fapta este săvârșită din culpă, conform art. 16 alin. (4) C. pen.

5. Forme. Modalităţi. Sancţiuni

A. Forme. Omisiunea sesizării organelor judiciare, fiind o infracţiune omisivă, nu este susceptibilă de tentativă. Infracţiunea se consumă în momentul în care făptuitorul, având posibilitatea de a sesiza organele judiciare, nuşi îndeplineşte această obligaţie.

B. Modalităţi. În art. 267 alin. (1) se prevede o singură modalitate normativă. Omisiunea sesizării prezintă o variantă atenuată potrivit art. 267 alin. (2) C. pen., care prevede că atunci când fapta este săvârșită din culpă pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an alternativ cu ameda.

Boroi Alexandru Infracţiuni contra înfăptuirii justițieiC. Sancţiuni. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau amenda în varianta prevăzută la alin. (1) şi cu închisoarea de la 3 luni la un an sau amendă în varianta prevăzută la alin. (2).

4.2. Inducerea în eroare a organelor judiciare


Această infracţiunea este prevăzută în art. 268 C. pen. şi constă în sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală.

Conform alin. (2), fapta este mai gravă atunci când se realizează prin producerea ori ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existența unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârșirea acesteia de către o anumită persoană.


A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic specific este reprezentat de acele relaţii sociale care presupun bunacredinţă şi corectitudinea celor care fac sesizări în faţa organelor judiciare sau participă la activitatea de administrare a probelor. Ca obiect juridic secundar întâlnim acele relaţii sociale privind onoarea, demnitatea şi chiar libertatea persoanei împotriva căreia se face plângerea sau denunţul ori în contra căreia se ticluiesc sau se produc probele.

b) Obiectul material în cazul acestei infracţiuni nu există.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiect activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderii penale.

Subiect activ al acestei infracţiuni poate fi şi reprezentantul unei persoane juridice, indiferent că este publică sau privată.

Participaţia este posibilă în toate cele trei forme, coautorat, instigare şi complicitate.

b) Subiectul pasiv. În primul rând, există un subiect pasiv principal, reprezentat de stat prin organele judiciare a căror activitate este periclitată şi pusă în pericol de săvârşirea infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare. Subiect pasiv secundar este persoana contra căreia sa făcut plângerea sau denunţul sau împotriva căreia sau produs sau ticluit probele nereale.


A. Latura obiectivă. a) Elementul material constă întro sesizare penală făcută prin denunț sau plângere cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală sau în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană.

Boroi Alexandru Infracţiuni contra înfăptuirii justițieiPlângerea, în temeiul art. 289 C. proc. pen., este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune.

Denunțul, în temeiul art. 290 C. proc. pen., este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică despre săvârșirea unei infracțiuni.

Infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare reglementează atât sesizarea neadevărată cu privire la o faptă prevăzută de legea penală, cât și atribuirea pe nedrept a comiterii unei fapte reale unei persoane nevinovate.

b) Cerinţe esenţiale. Sesizarea penală, pentru a constitui element material al acestei infracţiuni, trebuie să aibă ca obiect o faptă prevăzută de legea penală. Prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în sensul art. 173 C. pen. se înțelege orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege.

Dacă învinuirea mincinoasă se referă la mai multe persoane, va exista un concurs ideal de infracţiuni, în funcţie de numărul persoanelor învinuite.

O ultimă condiţie pentru existența infracțiunii în această modalitate se referă la instituția unde se introduce plângerea sau denunțul. Va exista această infracțiune și atunci când plângerea sau denunțul se fac la unele instituții de stat competente să primească sesizările cetățenilor (Parlament, Guvern, ministere, organe ierarhice celui denunțat), cu condiția ca în final acestea să ajungă la organul de cercetare penală competent să efectueze urmărirea penală pentru infracțiunea care a făcut obiectul denunțului sau plângerii.

În varianta agravată prevăzută în art. 268 alin. (2) C. pen., elementul material se prezintă sub forma producerii sau ticluirii de probe nereale, în scopul de a dovedi existența unei fapte ărevăzute de legea penală ori săvârșirea acesteia de către o anumită persoană.

Prin producerea de probe nereale se înţelege prezentarea acestora în faţa organelor de urmărire penală sau instanţelor de judecată cu prilejul probaţiunii penale.

Prin ticluirea de probe nereale se înţelege născocirea sau inventarea unor probe inexistente, urmată de prezentarea acestora în faţa organelor judiciare.

Producerea şi ticluirea de probe nereale apar ca modalităţi indirecte de inducere în eroare a organelor judiciare şi prezintă un pericol social mult mai mare, deoarece ambele privesc activitatea de administrare a probelor, etapă deosebit de importantă în desfăşurarea procesului penal. În aceste două situaţii, posibilitatea de a fi condamnată o persoană este mult mai mare decât în cazul denunţului sau plângerii.

c) Urmarea imediată constă în starea de pericol ce se creează pentru înfăptuirea justiţiei, întrucât săvârşirea acestei infracţiuni, de cele mai multe ori, devine cauza unor grave erori judiciare. De asemenea, există şi o urmare

Boroi Alexandru Infracţiuni contra înfăptuirii justițieisecundară, care constă în afectarea reputației unei persoane căreia i se impută, în mod nereal, săvârșirea unei infracțiuni, uneori aducându-se atingere chiar libertății persoanei, prin luarea de organele judiciare aflate în eroare a unor măsuri preventive sau prin pronunțarea unor condamnări la pedeapsa închisorii în regim de detenție.

d) Pentru existenţa infracţiunii nu se cere producerea unei urmări materiale, fiind necesar să se săvârşească una din modalităţile incriminate.

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte această infracţiune este intenţia directă şi indirectă. Posibilitatea ca această infracţiune să se săvârşească şi cu intenţie indirectă rămâne doar teoretică, deoarece specific laturii subiective a infracţiunii pe care o analizăm, aşa cum rezultă şi din interpretarea art. 268 C. pen., este reauacredinţă a făptuitorului, care caracterizează intenţia directă.


A. Forme. Actele de pregătire şi tentativa sunt posibile, dar legea nu pedepseşte decât forma consumată. Infracţiunea se consumă în momentul în care denunţul, plangerea sau probele sunt aduse la cunoştinţa organelor judiciare competente.

B. Modalităţi. Inducerea în eroare a organelor judiciare este reglementată într-o variantă tip, una agravată și o cazua de nepedepsire a persoanei.

C. Sancţiuni. Pentru varianta prevăzută în art. 268 alin. (1) pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani, alternativ cu pedeapsa amenzii, iar pentru modalitatea prevăzută în alin. (2), pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani.

În alin. (3) al art. 268 este prevăzută o cauză de nepedepsire. Astfel, nu se pedepsește persoana care a săvârșit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară, înainte de reținerea, arestarea sau de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva celui față de care s-a făcut denunțul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunțul, plângerea sau probele sunt nereale.

4.3. Influențarea declarațiilor


Legiuitorul a incriminat sub denumirea „influențarea declarațiilor”, în dispoziţiile art. 272 C. pen., „încercarea de a determina sau determinarea unei persoane, indiferent de calitatea acesteia, prin corupere, prin constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant, săvârșită asupra sa ori asupra unui membru de familie al acesteia, să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declarații, să își retragă declarațiile, să dea declarații mincinoase ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară”. "Dacă actul de intimidare sau corupere constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni"[art. 272 alin (1) C. pen.]. De asemenea, legiuitorul a precizat în acelaşi text de lege [art. 272 alin. (2) C. pen.] că "nu constituie infracțiune înțelegerea patrimonială dintre

Boroi Alexandru Infracţiuni contra înfăptuirii justițieiinfractor și persoana vătămată, intervenită în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă sau pentru care intervine împăcarea părților".


A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special. Influenţarea declaraţiilor are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, activitate a cărei bună desfăşurare este incompatibilă cu săvârşirea unor acte de constrângere sau corupere împotriva oricărei persoane, indiferent de calitatea acesteia sau asupra unui membru de familie al acesteia, pentru a o determina să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii mincinoase întro cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară. Prin săvârşirea faptei sunt încălcate, în subsidiar, şi relaţiile sociale referitoare la unele atribute esenţiale ale persoanei (relaţiile sociale referitoare la integritatea corporală sau cele referitoare la libertatea morală a persoanei).b) Obiectul material. Putem vorbi de obiect material la această infracţiune atunci când fapta se realizează prin constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant asupra unei persoane sau a unui membru de familie al acesteia. În acest caz, corpul persoanei constrânse constituie obiectul material al infracţiunii, deoarece asupra sa se exercită în mod direct acţiunea de constrângere. Dacă infracţiunea se realizează prin corupere, nu există obiect material. B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ. Infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană. Participaţia penală este posibilă sub oricare dintre formele sale.În cazul în care cel care influenţează declaraţiile prin constrângere sau corupere este un organ de cercetare penală, procuror sau judecător, iar activitatea se desfăşoară asupra suspectului sau inculpatului întro cauză penală, nu se va reţine infracţiunea de influenţarea declaraţiilor, ci infracţiunea de cercetare abuzivă, care are un caracter special şi agravant în raport cu aceasta.b) Subiectul pasiv este persoana care a suportat actele de constrângere sau faţă de care sau desfăşurat actele de corupere.


A. Latura obiectivă. a) Elementul material. Fapta este o infracţiune comisivă, elementul material fiind reprezentat de o acţiune. Realizarea acestei infracţiuni presupune, sub aspectul elementului material, încercarea din partea subiectului activ de a determina sau determinarea unei persoane prin constrângere sau corupere ori prin altă faptă cu efect intimidant să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea o declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe, întro cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară.

Acţiunea constând în încercarea de a determina sau determinarea unei persoane să nu sesizeze organele de urmărire penală, să dea declaraţii mincinoase întro cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară, trebuie să fie efectuată prin constrângere, corupere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant.

Boroi Alexandru Infracţiuni contra înfăptuirii justițieiConstrângerea poate fi fizică sau morală. Prima se realizează prin violenţă, iar ultima prin ameninţare. Dacă constrângerea fizică realizează prin ea însăşi conţinutul unei infracţiuni (de exemplu, cea prevăzută în art. 193 sau 194 C.pen.), răspunderea penală a făptuitorului se stabileşte atât pentru infracţiunea prevăzută în art. 272, cât şi pentru infracţiunea realizată prin folosirea constrângerii. În ceea ce priveşte constrângerea morală, aceasta poate avea conţinutul ameninţării sau poate fi realizată în condiţiile art. 25 C.pen. Dacă fapta de ameninţare este de natură să alarmeze, se va reţine şi infracţiunea de la art. 206 C.pen.Activitatea de determinare a persoanei se mai poate realiza prin altă faptă cu efect vădit intimidant. Fapta poate să nu constituie infracţiune, poate fi chiar licită, dar, în acelaşi timp, trebuie să creeze o presiune asupra victimei, fiind susceptibilă să o determine să ia în considerare cererea făptuitorului (spre exemplu, concedierea acestuia de către angajator, urmată de promisiunea reangajării în cazul în care îndeplineşte cerinţele acestuia).Dacă activitatea de constrângere ori corupere realizează elementele constitutive ale unei alte infracţiuni (ameninţare, lovire, vătămare corporală, lipsire de libertate în mod ilegal etc.), potrivit art. 272 alin. (1) teza a IIa, se vor aplica regulile privind concursul de infracţiuni (spre exemplu, ameninţarea victimei în scopul influenţării declaraţiilor acesteia va constitui atât infracţiunea de ameninţare, cât şi infracţiunea de influenţarea declaraţiilor, aflate în concurs).Alte eventuale modalităţi, cum ar fi rugămintea, îndemnul sau sugestia făcute cu scopul de a influenţa declaraţiile nu duc la subzistenţa infracţiunii prevăzute în art. 272 C.pen. În acest caz, în funcţie de fapta săvârşită, aceasta ar putea fi încadrată (în cazul în care determinarea este urmată de executare) la instigare la nedenunţare, favorizarea făptuitorului, mărturie mincinoasă ori sustragerea sau distrugerea de probe sau înscrisuri, în funcţie de calitatea făptuitorului şi de îndeplinirea elementelor constitutive ale acestor infracţiuni. Dacă încercarea de determinare este neizbutită, fapta nu prezintă, în această situaţie, relevanţă penală.În ceea ce privește sfera persoanelor asupra cărora se poate desfăşura determinarea sau încercarea de determinare, infracţiunea subzistă atât în cazul în care acţiunea se îndreaptă asupra subiectului pasiv secundar, cât şi asupra unui membru de familie al acestuia, în înţelesul art. 177 C. pen. (ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude, soţul, persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc). Este de la sine înţeles că o activitate de constrângere, corupere sau altă activitate cu efect intimidant îndreptată asupra unui membru de familie este de natură să influenţeze decizia subiectului pasiv, astfel că legiuitorul a dorit protejarea şi a acestei categorii de persoane şi incriminarea faptei de influenţare a declaraţiilor, indiferent dacă încercarea de determinare se realizează direct, împotriva subiectului pasiv, sau indirect, asupra unui membru de familie al acestuia.O altă condiţie se referă la conţinutul determinării. Astfel, încercarea de determinare vizează atât omisiunea sesizării organelor de urmărire penală, cât şi împiedicarea dării ori retragerea declaraţiilor sau darea de declaraţii mincinoase, precum şi omisiunea prezentării probelor întro cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară.

Boroi Alexandru Infracţiuni contra înfăptuirii justițieiPentru existenţa acestei infracţiuni este necesar ca activitatea de determinare a făptuitorului să se refere la o împrejurare esenţială care are importanţă în justa soluţionare a cauzei. Dacă nesesizarea organelor de urmărire penală, omisiunea dării de declaraţii, retragerea acestora ori declararea mincinoasă, precum şi neprezentarea probelor vizează împrejurări care nu sunt esenţiale pentru judecată, fapta nu constituie infracţiune. Coruperea se poate realiza prin oferirea sau promiterea de bani, daruri sau alte foloase. Nu interesează dacă acestea au fost sau nu acceptate. Dacă încercarea unei persoane de a influenţa declaraţiile nu sa realizat prin constrângere, corupere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant, nefiind îndeplinită o condiţie prevăzută în art. 272 C.pen., fapta nu se încadrează în acest text de lege.b) Urmarea imediată. Acţiunea de a influenţare a declaraţiilor unei persoane are ca rezultat sau ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru desfăşurarea normală a activităţii de înfăptuire a justiţiei şi, deci, pentru relaţiile sociale a căror ocrotire este asigurată prin apărarea acestei activităţi1.Sursa pericolului în cazul acestei infracţiuni constă în aceea că există posibilitatea ca acţiunea incriminată să ducă la denaturarea probelor necesare rezolvării unei anumite cauze (civile, penale, sau orice altă procedură judiciară).c) Legătura de cauzalitate. Având în vedere că urmarea imediată constă întro stare de pericol, între acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii şi această urmare va exista totdeauna o legătură de cauzalitate, care se stabileşte, implicit, odată cu identificarea acţiunii săvârşite.B. Latura subiectivă. Influenţarea declaraţiilor nu se poate săvârşi decât cu intenţie şi aceasta numai în modalitatea intenţiei directe, adică făptuitorul trebuie să fi prevăzut că prin fapta sa sar putea pune în pericol înfăptuirea justiţiei şi să fi urmărit anume acest rezultat. Săvârşirea faptei din culpă, cu atât mai mult, nu este deci posibilă. Mobilul şi scopul nu interesează pentru existenţa infracţiunii, dar trebuie avute în vedere la individualizarea pedepsei. Astfel, este indiferent pentru existenţa infracţiunii dacă făptuitorul avea sau nu un interes direct sau dacă a săvârşit infracţiunea din ură, răzbunare sau pentru a salva o persoană apropiată.


A. Forme. Actele de pregătire sunt posibile, dar nu se pedepsesc. Infracţiunea se consumă în momentul în care sa săvârşit acţiunea prin care sa încercat influenţarea declaraţiilor (adică în momentul în care sa efectuat acţiunea de constrângere, acţiunea de corupere a unei persoane sau prin alta faptă cu efect vădit intimidant) şi sa produs deci urmarea imediată.Activitatea infracţională poate continua şi după consumarea infracţiunii. Astfel, actele repetate prin care se încearcă influenţarea, săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, constituie o infracţiune în formă continuată, conform art. 35 alin. (1) C. pen., care se epuizează în momentul ultimului act prin care se încearcă determinarea.

1 A se vedea V. Dongoroz şi colab., op. cit., vol. IV, p. 195.

Boroi Alexandru Infracţiuni contra înfăptuirii justițieiB. Modalităţi. Influenţarea declaraţiilor este incriminată numai în configuraţia sa tipică. C. Sancţiuni. Infracţiunea de influenţare a declaraţiilor este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 1 an la 5 ani.Cauze justificative. Potrivit art. 272 alin. (2) C. pen., nu constituie infracţiune înţelegerea patrimonială dintre infractor şi persoana vătămată, intervenită în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă sau pentru care intervine împăcarea. Este normal ca în astfel de situaţii, aplicânduse excepţia disponibilităţii acţiunii penale, pentru punerea în mişcare a acesteia fiind necesar acordul de voinţă al victimei. Or, în situaţia în care aceasta doreşte împăcarea cu făptuitorul în schimbul unor avantaje patrimoniale ori solicită sau i se oferă de către acesta sume de bani sau alte bunuri pentru a nu introduce plângere prealabilă, fapta de oferire de bani sau alte bunuri, deşi întruneşte cerinţele tipice ale existenţei infracţiunii, este licită (justificată), potrivit art. 272 alin. (2) C.pen.

4.4. Mărturia mincinoasă


Mărturia mincinoasă este incriminată în art. 273 C. pen. într-o variantă tip și o variantă agravată. Varianta tip [art. 273 alin. (1) C. pen.] constă în fapta martorului care, întro cauză penală, civilă, sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat. Varianta agravată [art. 273 alin. (2) C. pen.] există în cazul în care fapta descrisă la varianta tip se săvârșește de: un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecție a martorilor; de un investigator sub acoperire; de o persoană care întocmește un raport de expertiză ori de un interpret; în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau închisoarea de 10 ani ori mai mare.


A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de mărturie mincinoasă are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, care reclamă probitate şi sinceritate celor ascultaţi ca martori ori folosiţi ca experţi sau interpreţi pentru stabilirea adevărului, în cauzele penale, civile sau în orice altă cauză în care sunt ascultaţi martori sau sunt folosiţi experţi sau interpreţi. Infracţiunea poate avea şi un obiect juridic secundar, constând în relaţiile sociale referitoare la anumite atribute esenţiale ale persoanei (demnitatea, libertatea) sau în relaţiile sociale cu caracter patrimonial, deoarece prin săvârşirea faptei pot fi încălcate şi aceste relaţii sociale.

b) Întrucât activitatea făptuitorului nu se exercită direct asupra unui bun sau asupra corpului unei persoane, infracţiunea de mărturie mincinoasă este lipsită de obiect material.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ al acestei infracţiuni este unul calificat. Infracţiunea de mărturie mincinoasă nu poate fi săvârşită decât de un martor sau, aşa cum prevede alin. (2) al art. 273 C.pen., de un martor cu

Boroi Alexandru Infracţiuni contra înfăptuirii justițieiidentitate protejată ori aflat în Programul de protecţie a martorilor; de un investigator sub acoperire; de o persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un interpret.

În principiu, orice persoană fizică poate fi chemată ca martor în procesul penal.

Codul de procedură penală prevede însă unele excepţii de la această regulă generală, arătând că există categorii de persoane care nu pot avea calitatea de martor întrun anumit proces penal. Aceste categorii sunt: persoanele care nu pot fi ascultate ca martor şi persoanele care nu pot fi obligate să depună ca martor. Astfel, potrivit dispoziţiilor procesual penale nu poate fi ascultată ca martor persoana obligată să păstreze secretul profesional cu privire la faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei. Pot face parte din această categorie toţi cei care, în exerciţiul atribuţiilor lor de serviciu, devin deţinători de secrete care, dacă ar fi divulgate, ar produce prejudicii materiale sau morale unei persoane fizice sau juridice. Sunt obligaţi să păstreze secretul profesional: avocaţii, medicii, notarii, preoţii etc.

Totuşi, potrivit unor dispoziţii procesual penale, obligaţia păstrării secretului profesional poate fi înlăturată în cazul în care persoana fizică sau unitatea faţă de care există această obligaţie este de acord cu divulgarea secretului respectiv; cei care deţin astfel de secrete în aceste condiţii pot fi ascultaţi ca martori. Dacă avocatul, devenit apărător sau reprezentant al uneia dintre părţi, a cunoscut anumite fapte sau împrejurări înainte de a avea această calitate, el nuşi mai poate îndeplini mandatul, deoarece calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de apărător.

În afară de persoanele menţionate anterior, nu poate fi ascultată ca martor în procesul penal persoana vătămată care se constituie parte civilă sau participă în proces ca parte vătămată. Părţile, fiind interesate în soluţionarea procesului, nu pot dobândi şi calitatea de martor; nimeni nu poate depune ca martor în propria cauză. Dacă o persoană pierde sau renunţă la calitatea de parte în proces, ea poate fi ascultată ca martor. Astfel, persoana vătămată poate fi ascultată ca martor, dacă nu este constituită ca parte civilă sau nu participă în proces ca parte vătămată. Persoana vătămată poate fi ascultată ca martor şi în cazul în care, după ce sa constituit ca parte civilă sau a participat în proces ca parte vătămată, renunţă definitiv la calitatea de parte din proces.

În cazul în care însă o persoană este ascultată ca martor şi apoi, în cursul procesului, este trimisă în judecată pentru acea infracţiune, pierde calitatea de martor, devenind inculpat şi nu mai poate fi trasă la răspundere pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă, nesatisfăcând cerinţa calităţii, impusă de lege. Întradevăr, în această situaţie, nu i se mai poate imputa, sub aspectul realizării elementelor constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, lipsa de obiectivitate în relatarea adevărului, din moment ce, devenind parte în proces, pierde în cursul acestuia calitatea cerută ca element constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 273 alin. (1) C.pen.

Există o categorie de persoane care pot refuza să dea declaraţii în calitate de martor. Astfel, în art. 117 C.pen. se prevede că au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane:

Boroi Alexandru Infracţiuni contra înfăptuirii justițieia) soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului;

b) persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului.

Menţionăm faptul că precizările făcute cu privire la martorul în procesul penal sunt valabile şi la celelalte cauze în care se ascultă martori.

Neobservarea formelor care, potrivit legii procesuale, trebuie îndeplinite faţă de martor, înainte de ascultare, nu influenţează asupra calităţii procesuale a acestuia şi, deci, asupra infracţiunii de mărturie mincinoasă. Astfel, poate fi subiect al infracţiunii şi martorul ascultat fără prestarea jurământului, soţul sau ruda apropiată a învinuitului sau inculpatului, chiar dacă nu i sa atras atenţia că are dreptul de a nu depune ca martor.

Prin „martor protejat”, potrivit Legii nr. 682/2002 se înţelege martorul, membrii familiei sale şi persoanele apropiate acestuia, incluse în Programul de Protecţie a Martorilor. Programul de protecţie a martorilor reprezintă activităţile desfăşurate de Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor (O.N.P.M.), înfiinţat în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în subordinea Inspectoratului General al Poliţiei Române.

Investigatori sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, precum şi din organele de stat care desfăşoară, potrivit legii, activităţi de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop şi pot fi folosiţi numai pe o perioadă determinată.

Expertul este persoana însărcinată de organul judiciar să lămurească, în baza cunoştinţelor de specialitate pe care le are, anumite fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea stabilirii adevărului. Conform unei opinii din literatura de specialitate, numai expertul care este numit sau chemat de organul judiciar poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă, nu şi persoana care efectuează o expertiză în cadrul unui serviciu medicolegal, laborator criminalistic sau orice instituţie de specialitate către care sa adresat organul judiciar pentru efectuarea expertizei. Aceştia răspund, după caz, pentru abuz în serviciu sau fals în înscrisuri oficiale.

Nu suntem de acord cu această părere şi considerăm că subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă poate fi atât expertul numit de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, cât şi persoana care efectuează o expertiză în cadrul unui serviciu medicolegal, laborator de expertiză criminalistică sau orice institut de specialitate către care sa adresat organul judiciar pentru efectuarea expertizei, deoarece, pe de o parte, Codul penal nu face nicio distincţie în această privinţă, iar, pe de altă parte, distincţia făcută de Codul de procedură penală nu priveşte calitatea procesuală de expert, ci numai modalitatea de numire a acestuia.

Interpretul este persoana la serviciile căreia recurge organul judiciar atunci când una din părţi sau o altă persoană care urmează a fi ascultată nu cunoaşte limba română sau nu se poate exprima ori atunci când unele dintre înscrisurile aflate la dosarul cauzei sunt redactate întro altă limbă decât cea română. Interpretul poate fi o persoană care are calitatea de translator dintro limbă

Boroi Alexandru Infracţiuni contra înfăptuirii justițieistrăină sau o persoană care are cunoştinţe de a comunica în limbajul surdomut prin semne.

Ca regulă generală, infracţiunea de mărturie mincinoasă, prin natura ei, exclude participaţia penală sub forma coautoratului2. La săvârşirea faptei pot participa însă alte persoane, în calitate de instigatori sau complici. Instigator sau complice poate fi orice persoană.

La infracţiunea de mărturie mincinoasă este posibil şi coautoratul, atunci când, spre exemplu, anumite expertize sunt executate, datorită complexităţii lor, de mai multe persoane (experţi), iar aceştia, în conţinutul raportului de expertiză, în urma unei înţelegeri prealabile, inserează date necorespunzătoare realităţii. Aceştia vor săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă, iar forma de participaţie va fi coautoratul.

b) Subiectul pasiv. În cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă distingem ca subiect pasiv principal statul care, prin autorităţile sale specializate, înfăptuieşte justiţia, iar ca subiect pasiv secundar persoana fizică sau juridică parte în proces, ale căror interese sunt periclitate sau vătămate efectiv ca urmare a mărturiei mincinoase.


A. Latura obiectivă. a) Elementul material. În forma sa tipică [art. 273 alin. (1) C.pen.], infracţiunea de mărturie mincinoasă se realizează, sub aspectul elementului material, prin fapta martorului care, întro cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase sau nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat.

A face afirmaţi mincinoase înseamnă a face afirmaţii nesincere, adică în neconcordanţă cu cele cunoscute de martor.

Afirmaţiile mincinoase pot fi pozitive, atunci când martorul afirmă ca existente împrejurări despre care ştie că nu există în realitate, sau negative, atunci când, dimpotrivă, afirmă ca inexistente împrejurări despre care ştie că există în realitate.

Afirmaţiile mincinoase făcute de un martor, atunci când acestea se referă la împrejurări esenţiale ale cauzei, constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă, indiferent de soluţia dată în cauza respectivă.

A nu spune tot ce ştie înseamnă a nu spune tot adevărul pe care îl cunoaşte, a ascunde ceva din ceea ce ştie. Nu va exista această infracţiune dacă martorul refuză să răspundă la anumite întrebări.

Afirmaţiile sau omisiunile martorului trebuie să se refere la împrejurările esenţiale. Sunt esenţiale împrejurările care pot servi la stabilirea adevărului şi la justa soluţionare a cauzei. Dacă afirmaţiile sau omisiunile martorului nu sau referit la împrejurări esenţiale, fapta nu constituie infracţiunea de mărturie

2 A se vedea T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, St. Daneş, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Popescu, V. Rămureanu, op. cit., vol. II, Ed., Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, p. 117.

Boroi Alexandru Infracţiuni contra înfăptuirii justițieimincinoasă, deoarece, în acest caz, nu sa împiedicat cu nimic înfăptuirea justiţiei. Pentru realizarea elementului material al infracţiunii, mai este necesar ca martorul, care a alterat, prin afirmaţiile sau omisiunile sale, adevărul cu privire la împrejurările esenţiale în cauză, să fi fost întrebat asupra acestor împrejurări. Cerinţa legii îşi găseşte explicaţia în aceea că, numai în măsura în care i se atrage martorului atenţia, printro întrebare, asupra unei anumite împrejurări, acesta îşi poate da mai bine seama că acea împrejurare este esenţială şi, prin urmare, orice alterare a adevărului aduce atingerea activităţii de înfăptuire a justiţiei. Nu interesează dacă întrebarea a fost pusă martorului de către părţi sau de către organul judiciar.

Pentru realizarea elementului material al infracţiunii, în forma sa tipică, este necesar ca martorul să fi fost ascultat întro cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori.

Prin „cauză penală” se înţelege orice cauză având ca obiect săvârşirea unei infracţiuni care se află în curs de urmărire sau de judecată. Nu se poate vorbi de o „cauză penală” atunci când organele de urmărire penală efectuează unele acte premergătoare.

Prin „cauză civilă” se înţelege un proces civil care se desfăşoară în faţa unei instanţe judecătoreşti. Există o cauză civilă, de exemplu, în cazul unei proceduri de partaj, în cazul unui litigiu civil izvorât din neexecutarea obligaţiei prevăzute întrun contract, în cazul unui proces de divorţ (dreptul familiei) şi altele.

Având în vedere că fapta este o infracţiune contra justiţiei, legiuitorul prin sintagma „orice altă procedură în care se ascultă martori” se referă la orice procedură judiciară ce se desfăşoară în faţa unui organ judiciar.

b) Aşadar, pentru existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă, în ambele, forme trebuie îndeplinite următoarele cerinţe esenţiale:

prima cerinţă este ca afirmaţia mincinoasă sau omisiunea de a spune tot ce ştie să privească „împrejurările esenţiale”;

a doua cerinţă este ca făptuitorul „să fi fost întrebat” asupra acelor împrejurări3.

Subiectul activ nu săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă decât atunci când ambele cerinţe esenţiale sunt întrunite.

Cerinţa esenţială privitoare la „împrejurări esenţiale” determină conţinutul declaraţiei care poate constitui o mărturie mincinoasă, limitândul la obiectul probei, la ceea ce interesează a fi probat în cercetarea sau soluţionarea cauzei.

Prin „împrejurări” se înţeleg atât faptele principale ale cauzei, cât şi circumstanţele în care au avut loc acestea, precum şi orice alte date de natură a servi la soluţionarea cauzei (de exemplu, identificarea făptuitorului, capacitatea lui psihofizică, un alibi). Caracterul de împrejurare „esenţială” este dat de eficienţa probatorie a acestora, de pertinenţa şi concludenţa lor în cercetarea şi soluţionarea cauzei respective.

3 I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 5430/2004, în R.D.P. nr. 4/2005, p. 147.

Boroi Alexandru Infracţiuni contra înfăptuirii justițieiCerinţa esenţială privitoare la condiţia ca, asupra împrejurării esenţiale făptuitorul „să fi fost întrebat”, constituie o a doua limitare a obiectului mărturiei mincinoase, restrângând sfera împrejurărilor esenţiale numai la acelea asupra cărora sau pus întrebări. Întrebarea poate să privească anume împrejurarea esenţială, dar poate fi şi o întrebare generală, cu referire implicită la acea împrejurare.

c) Urmarea imediată. Acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii de mărturie mincinoasă are ca rezultat sau ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru desfăşurarea normală a activităţii de înfăptuire a justiţiei. Infracţiunea produce o vătămare efectivă înfăptuirii justiţiei, atunci când pe baza afirmaţiilor mincinoase sau a omisiunii de a spune tot ce ştie sa luat o măsură nedreaptă ori sa pronunţat o hotărâre nedreaptă sau sa dat o soluţie nedreaptă.

d) Legătura de cauzalitate. Între acţiunea de a face afirmaţii mincinoase sau între omisiunea de a spune tot ce ştie, prin care se realizează elementul material al infracţiunii de mărturie mincinoasă şi urmarea imediată concretizată întro stare de pericol, există întotdeauna o legătură de cauzalitate.

B. Latura subiectivă. Infracţiunea de mărturie mincinoasă se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Pentru existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă se cere ca afirmaţia nereală să se refere la împrejurări esenţiale asupra cărora persoana a fost întrebată, iar în ceea ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii, nu prezintă relevanţă realitatea, ci sinceritatea convingerii martorului.

Latura subiectivă a infracţiunii de mărturie mincinoasă nu include vreun motiv sau scop special. De această împrejurare se va ţine însă seama la individualizarea judiciară a pedepsei.


A. Forme. Actele de pregătire şi tentativa, deşi posibile, nu se pedepsesc. Infracţiunea se consumă în momentul în care ascultarea luând sfârşit, se semnează depoziţia făcută. În cazul întocmirii unui raport de expertiză sau a efectuării unei traduceri scrise, momentul consumării infracţiunii este momentul în care raportul de expertiză ori traducerea este depusă la organul care a dispus efectuarea ei. Mărturia mincinoasă fiind o infracţiune de pericol, consumarea acestei infracţiuni nu este condiţionată de producerea vreunei alte urmări în afara celei constând în crearea stării de pericol pentru normala desfăşurare a activităţii de înfăptuire a justiţiei; tocmai de aceea, nu interesează dacă depoziţia mincinoasă a fost sau nu luată în considerare de organul judiciar, dacă a determinat sau nu luarea unor măsuri sau pronunţarea unei hotărâri ori darea altei soluţii. Chiar dacă depoziţia mincinoasă nu a fost luată în considerare şi, deci, nu a influenţat cu nimic soluţia pronunţată, făptuitorul răspunde potrivit art. 273 C.pen., deoarece infracţiunea de mărturie mincinoasă sa consumat în momentul în care sa făcut depoziţia. Infracţiunea de mărturie mincinoasă este susceptibilă şi de epuizare, sub forma infracţiunii continuate4. Astfel, există

4 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 5377/2006 (www.legalis.ro).

Boroi Alexandru Infracţiuni contra înfăptuirii justițieiinfracţiunea continuată de mărturie mincinoasă atunci când un martor, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, depune mărturie mincinoasă în faza de urmărire penală, iar în faza de judecată îşi menţine aceeaşi declaraţie cu conţinut nereal sau o schimbă, dar tot în neconcordanţă cu realitatea.

B. Modalităţi. Mărturia mincinoasă cunoaşte o modalitate tipică, prevăzută în alin. (1) al art. 273 C.pen. şi o modalitate agravată, atunci când infracţiunea este săvârşită de un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecţie a martorilor; de un investigator sub acoperire; de o persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un interpret; în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori închisoarea de 10 ani ori mai mare – art. 273 alin. (2) C.pen. De asemenea, există o multitudine de modalităţi faptice, determinate de modalitatea de ascultare a martorului, de împrejurarea asupra căreia a fost întrebat sau în funcţie de cine a săvârşit fapta.

C. Sancţiuni. Infracţiunea de mărturie mincinoasă în varianta tip [art. 273 alin. (1)] se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, iar dacă este săvârşită în varianta agravată [art. 273 alin. (2)] pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

Cauză de nepedepsire. Potrivit alin. (3) din art. 273 C.pen., autorul nu se pedepseşte dacă îşi retrage mărturia, în cauzele penale înainte de reţinere, arestare sau de punere în mişcare a acţiunii penale ori în alte cauze înainte de a se pronunţa o hotărâre sau de a fi dat o altă soluţie, ca urmare a mărturiei mincinoase.

Cauza de nepedepsire îşi are raţiunea în interesul ca făptuitorul să revină asupra depoziţiei mincinoase sau asupra expertizei sau traducerii în care a alterat adevărul, pentru ca, în felul acesta, să se poată preveni luarea unei măsuri sau pronunţarea unei hotărâri ori darea altei soluţii nedrepte. Din examinarea textului menţionat [art. 273 alin. (3)], rezultă că, pentru a produce efectul de nepedepsire, retragerea mărturiei mincinoase trebuie:

să fie făcută în cadrul aceleiaşi cauze în care a fost făcută mărturia mincinoasă;

să aibă loc, în cauzele penale mai înainte de reţinere, arestare sau de punere în mişcare a acţiunii penale ori în alte cauze înainte de a se pronunţa o hotărâre sau de a fi dat o altă soluţie, ca urmare a mărturiei mincinoase;

cel care îşi retrage mărturia mincinoasă trebuie să fie „martor”, deci săşi păstreze această calitate în momentul în care a avut loc retragerea.

Se înţelege că aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ, lipsa uneia excluzând aplicabilitatea cauzei de nepedepsire, prevăzută în art. 273 alin. (3) C.pen.

4.5. Cercetarea abuzivă


În art. 281 C. pen. este prezentat conţinutul legal al infracțiunii de cercetare abuzivă.

Boroi Alexandru Infracţiuni contra înfăptuirii justițieiAstfel, potrivit art. 281 alin. (1) C. pen. constituie cercetare abuzivă „întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva unei persoane urmărite sau judecate într-o cauză penală, de către un organ de cercetare penală, un procuror sau judecător, pentru a o determina să dea ori să nu dea declarații, să dea declarații mincinoase ori să își retragă declarațiile”.

Conform art. 281 alin. (2) C. pen., cu aceeași pedeapsă se sancționează "producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător”.


A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de cercetare abuzivă are ca obiect juridic special acele relaţii sociale a căror naştere, desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibile fără a se combate folosirea mijloacelor ilegale (promisiuni, ameninţări, violenţe) împotriva persoanelor prevăzute în textul de lege, pentru a se obţine declaraţii.Această infracţiune are un obiect juridic secundar, reprezentat de relaţiile sociale privind libertatea psihică, sănătatea şi integritatea corporală a persoanelor respective.b) Obiectul material există când activitatea infracţională se răsfrânge în mod direct asupra corpului unei persoane (de exemplu, actele de violenţă exercitate asupra unui învinuit aflat în anchetă la sediul organului de poliţie).B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ la această infracţiune este calificat, acesta fiind un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător.Participaţia este posibilă sub forma instigării şi a complicităţii, iar în privinţa coautoratului se cere ca toţi făptuitorii să aibă calitatea cerută de lege pentru autor.b) Subiectul pasiv principal este statul, ca titular al valorii sociale apărate de lege prin incriminarea acestei infracţiuni, iar subiectul pasiv secundar este diferit.La cercetarea abuzivă, subiectul pasiv este calificat, acesta fiind orice persoană urmărită sau judecată în cauză.


A. Latura obiectivă. a) Elementul material. În cazul cercetării abuzive, elementul material se prezintă sub forma unei acţiuni de întrebuinţare a unor promisiuni, ameninţări sau violenţe.A întrebuinţa promisiuni înseamnă a prezenta celui aflat în curs de cercetare, anchetă penală sau judecată anumite avantaje materiale sau morale de care ar urma să se bucure în viitor, în cazul în care va da declaraţiile cerute de făptuitor. Promisiunea făcută învinuitului sau inculpatului că va beneficia de circumstanţe atenuante în măsura în care va fi sincer nu realizează conţinutul infracţiunii de cercetare abuzivă.A întrebuinţa ameninţări înseamnă a desfăşura acea activitate prevăzută în art. 206 C. pen., adică ameninţarea unei persoane cu săvârşirea unei infracţiuni

Boroi Alexandru Infracţiuni contra înfăptuirii justițieisau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei sau a altei persoane, dacă este de natură să alarmeze.Întrebuinţarea de violenţe înseamnă a efectua anumite activităţi externe prin care se provoacă suferinţe persoanei vătămate, fără a se depăşi limitele prevăzute în art. 193 C.pen. alin (1). Dacă violenţele se înscriu în limitele prevăzute în art. 193 alin. (2), art. 194 C.pen., va exista un concurs de infracţiuni între cercetare abuzivă şi o infracţiune de vătămare corporală sau lovirea sau alte acte de violenţă [art.193 alin. (2) C. pen.]. Elementul material în cazul variantei asimilate se prezintă sub forma unor acţiuni de producere, falsificare ori ticluire de probe nereale de către un organ de cercetare penală, procuror sau judecător.b) Urmarea imediată constă în producerea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei.Urmarea rezultă din săvârşirea faptei, având în vedere că legea nu condiţionează existenţa infracţiunii de producerea unui rezultat. În acest caz, nu se pune nici problema stabilirii legăturii de cauzalitate.Cercetarea abuzivă ar putea avea în fapt şi o urmare materială, o vătămare constând în producerea unor suferinţe morale sau fizice persoanei în raport cu care se dispune cercetarea abuzivă.B. Latura subiectivă. Cercetarea abuzivă se comite cu intenţie directă sau indirectă. Scopul prevăzut în art. 280 C.pen. nu este o cerinţă a laturii subiective ci o componentă a laturii obiective, arătânduse destinaţia obiectivă a întrebuinţării de promisiuni, violenţe sau ameninţări.Uneori se poate vorbi chiar de un scop licit, acesta fiind avut în vedere la individualizarea pedepsei.


A. Forme. La această infracţiune, fiind intenţionată, sunt posibile actele de pregătire şi tentativa, dar nu se pedepsesc.Cercetarea abuzivă se consumă în momentul în care făptuitorul a întrebuinţat promisiuni, violenţe sau ameninţări faţă de o persoană urmărită sau judecată întro cauză penală.Întrebuinţarea în mod repetat, faţă de aceeaşi persoană, a unor promisiuni, violenţe sau ameninţări pentru a o determina să dea declaraţii, atrage aplicarea prevederilor art. 35 alin. (1) C.pen. privind infracţiunea continuată.B. Modalităţi. Cercetarea abuzivă se prezintă în trei modalităţi normative: întrebuinţarea de violenţe, promisiuni sau ameninţări faţă de o persoană urmărită sau judecată. Există şi o variantă asimilată, constând în acţiunea de producere, falsificare ori ticluire de probe nereale de către un organ de cercetare penală, un procuror sau judecător.Prin „producerea de probe nereale” se înţelege aducerea sau depunerea la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată a unor probe la care adevărul este alterat (înscrisuri sau probe materiale false).„Ticluirea de probe mincinoase” presupune crearea printrun aranjament abil a unei aparenţe care să fie luată drept probă (ticluirea poate privi probe materiale, nume ale făptuitorilor, fotografii).Probele produse sau ticluite se pot referi la bunuri sau persoane.

Boroi Alexandru Infracţiuni contra înfăptuirii justițieiAcţiunea de falsificare se poate realiza fie prin acţiunea de atestare a unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, fie prin inacţiune, adică prin omisiunea de a insera unele date sau împrejurări.C. Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de cercetare abuzivă este de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale de către un organ de cercetare penală, un procuror sau judecător.

4.6. Evadarea


Infracţiunea de evadare este incriminată in art. 285 C. pen. şi constă în „evadarea din starea legală de reţinere sau de deţinere se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani”.

Alin. (2): „când evadarea este săvârşită prin folosire de violenţe sau arme, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.

Alin. (3): „se consideră evadare:

a) neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de deţinere, la expirarea perioadei în care sa aflat legal în stare de libertate;

b) părăsirea fără autorizare de către persoana condamnată, a locului de muncă, aflat în exteriorul locului de deţinere”.

Alin. (4): „pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării”.

Alin. (5): „tentativa la infracţiunile prevăzute la alin. (1) şi alin. (2) se pedepseşte.”


A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de evadare are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, care reclamă rămânerea în stare de reţinere sau de deţinere a persoanei aflate în mod legal întro astfel de stare. În cazul formei agravate a infracţiunii [art. 285 alin. (2) C.pen.], dacă evadarea se săvârşeşte prin folosirea de violenţe, infracţiunea are şi un obiect juridic secundar, constând în relaţiile sociale referitoare la integritatea corporală sau sănătatea persoanei, precum şi un obiect material, care constă în corpul persoanei.b) Obiectul material în forma simplă nu există. Dar, uneori, acesta poate consta în corpul unei persoane, dacă infracţiunea se săvârşeşte în varianta prevăzută în alin. (2) sau poate consta în anumite obiecte sau bunuri distruse, deteriorate de către subiectul activ, în acţiunea de evadare. B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ. Infracţiunea de evadare nu poate fi săvârşită decât de o persoană care se află întro stare legală de reţinere sau de deţinere.

Boroi Alexandru Infracţiuni contra înfăptuirii justițieiInfracţiunea de evadare este susceptibilă de participaţie în toate formele sale: coautorat, instigare, complicitate. În cazul complicităţii, aceasta se poate reţine numai dacă nu constituie infracţiunea de înlesnire a evadării (art. 286 C.pen.).b) Subiectul pasiv este în principal statul. Subiect pasiv secundar poate fi şi unitatea de poliţie unde se afla subiectul activ când a evadat sau un penitenciar, dacă făptuitorul se afla în executarea unei pedepse. În cazul variantei agravate prevăzute în alin. (2) subiect pasiv poate fi şi persoana care a suportat violenţele folosite de subiectul activ ori persoana împotriva căreia a fost îndreptat un eventual atac întrebuinţânduse arme.


A. Latura obiectivă. a) Elementul material. Infracţiunea se realizează, sub aspectul elementului material, prin acţiunea de evadare. A evada înseamnă a înlocui, în fapt, starea de lipsire de libertate în care se află persoana în mod legal cu starea de libertate. Pentru existenţa infracţiunii, nu prezintă interes locul săvârşirii acţiunii de evadare. Acţiunea de evadare este realizată şi atunci când persoana lipsită în mod legal de libertate fuge de sub escortă. Fapta constituie infracţiunea de evadare şi atunci când se stabileşte, ulterior, că persoana reţinută sau arestată preventiv nu se face vinovată de infracţiunea a cărei săvârşire a determinat luarea măsurii, deoarece ceea ce interesează este ca, în momentul evadării, persoana să fi fost lipsită de libertate în mod legal. Pentru existenţa infracţiunii de evadare nu prezintă importanţă mijloacele de săvârşire a infracţiunii. Dacă mijlocul folosit constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile referitoare la concursul de infracţiuni. Cel care evadează trebuie să se afle în stare legală de reţinere sau deţinere5. Prin aceasta trebuie să se înţeleagă că subiectul activ se află în aceste situaţii în urma întocmirii, conform prevederilor legale, a actelor necesare: ordonanţa de reţinere, mandat de arestare a inculpatului, mandat de executare a pedepsei. Dacă persoana (subiectul activ) se află în această stare în urma săvârşirii infracţiunii de arestare nelegală, condiţia impusă în art. 285 C.pen. nu mai este îndeplinită.Ca acţiune prin care se realizează evadarea trebuie să înţelegem acea activitate prin care făptuitorul părăseşte incinta locului unde se află. Dacă făptuitorul se află în penitenciar, vom spune că acesta a evadat atunci când a părăsit penitenciarul, trecând de partea cealaltă a gardului ce înconjoară penitenciarul. b) Urmarea imediată. Această infracţiune are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol, de periclitare şi chiar împiedicare a înfăptuirii justiţiei întrun caz dat. Starea de pericol se produce, implicit, odată cu realizarea acţiunii incriminate, deoarece legea nu condiţionează existenţa infracţiunii de producerea unui rezultat determinat. Datorită acestui fapt, nu se pune problema raportului de cauzalitate. Dacă infracţiunea sa comis în forma agravată, se creează şi o stare de pericol pentru viaţa, integritatea sau sănătatea unei persoane, fiind vorba de întrebuinţarea de violenţe, în acest caz putânduse întâlni şi o vătămare concretă, ca rezultat al infracţiunii.

5 A se vedea O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, op. cit., p. 462465.

Boroi Alexandru Infracţiuni contra înfăptuirii justițieic) După cum am mai spus, fiind vorba despre o infracţiune de pericol, legătura de cauzalitate nu trebuie dovedită. B. Latura subiectivă. Evadarea constituie infracţiune numai dacă fapta se săvârşeşte, din punct de vedere subiectiv, cu intenţie. Intenţia poate fi directă sau indirectă6, după cum făptuitorul, dânduşi seama că se sustrage de la privarea de libertate în care se găseşte în mod legal şi că prin aceasta creează o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, doreşte urmarea periculoasă sau acceptă numai posibilitatea producerii ei. Nu putem accepta această opinie, deoarece cel care evadează întotdeauna urmăreşte să scape din starea legală de deţinere sau reţinere în care se află, dar în mod ilegal. Cum am putea concepe că un deţinut părăseşte incinta penitenciarului acţionând cu intenţie indirectă? Pentru existenţa infracţiunii nu interesează motivul sau scopul săvârşirii faptei.


A. Forme. Tentativa infracţiunii de evadare este pedepsită de lege. Există tentativă, în cazul acestor infracţiuni, atunci când executarea acţiunii de evadare a început, dar a fost întreruptă, datorită unor împrejurări independente de voinţa făptuitorului. Infracţiunea se consumă în momentul în care acţiunea de evadare este săvârşită efectiv, făptuitorul reuşind să înlocuiască starea de lipsire de libertate în care sa aflat în mod legal cu starea de libertate. În acest moment, se produce şi urmarea periculoasă a faptei, adică starea de pericol pentru desfăşurarea normală a activităţii de înfăptuire a justiţiei. Infracţiunea de evadare există în formă consumată chiar dacă starea de libertate pe care făptuitorul a dobândito în mod ilegal a durat extrem de puţin (de exemplu, evadatul este prins de îndată sau se predă el singur, imediat după evadare). La această infracţiune există şi un moment al epuizării, evadarea fiind o infracţiune continuă. Infracţiunea continuă prezintă un moment al consumării şi un moment al epuizării. Momentul epuizării infracţiunii de evadare este momentul în care starea de evadare încetează. B. Modalităţi. Infracţiunea de evadare este mai gravă, potrivit alin. (2) din art. 285 C. pen., dacă fapta este săvârşită prin folosirea de violenţe sau arme.În al doilea rând, infracţiunea de evadare este mai gravă dacă fapta se săvârşeşte prin folosirea de arme. Pentru existenţa agravantei, este necesar ca făptuitorul să fi folosit în mod efectiv o armă ca mijloc de săvârşire a infracţiunii.C. Sancţiuni. Infracţiunea de evadare în forma tipică se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani, iar în forma agravată, cu închisoarea de la 1 la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.Potrivit alin. (4) din art. 285 C.pen., pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării. Este vorba de un caz special de sancţionare, care constituie o derogare de la dispoziţiile generale referitoare la sancţionarea recidivei. Dacă făptuitorul a evadat înainte de a fi fost condamnat definitiv, dispoziţiile alin. (4) din art. 285 C.pen. nu sunt aplicabile.

6 A se vedea O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 394.

Boroi Alexandru Infracţiuni contra înfăptuirii justiției

4.7. Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti


Potrivit art. 287 C. pen., infracţiunea de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti constă în:

a) împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de executare;

b) refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească un anumit act;

c) refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de către persoanele care au această obligaţie conform legii;

d) neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care sa dispus reintegrarea în muncă a unui salariat;

e) neexecutarea hotărârii judecătoreşti privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată;

f) nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea, plata, actualizarea şi recalcularea pensiilor;

g) împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea.


A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic specific al acestei infracţiuni este format din acele relaţii sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei, cărora li se aduce atingere prin nerespectarea autorităţii hotărârilor definitive ale instanţelor de judecată.Pe de altă parte, apare ca fiind format din acele relaţii sociale privind respectarea drepturilor persoanelor, care se realizează prin intermediul hotărârilor date de instanţele de judecată.Nu în ultimul rând, obiectul juridic specific al acestei infracţiuni este format şi din acele relaţii referitoare la prestigiul funcţiei pe care o deţine o persoană însărcinată cu punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă. b) Obiectul material poate exista în cazul acestei infracţiuni numai în cazul în care se produc acte de violenţă contra bunurilor, când obiectul material este format din acele bunuri.B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ. Infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti poate fi săvârşită, de regulă, de orice persoană. În celelalte variante subiectul activ este calificat, acesta fiind organul de executare [alin. (1) lit. b)], persoanele care au obligaţia săl sprijine pe executor [alin. (1) lit. c)], angajatorul [alin. (1) lit. d) şi e)], Casa publică de pensii sau

Boroi Alexandru Infracţiuni contra înfăptuirii justițieiadministratorul fondului privat de pensii [alin. (1) lit. f)], ori persoana căreia îi este opozabilă hotărârea [alin. (1) lit. g)].b) Subiectul pasiv. În principal, subiect pasiv al acestei infracţiuni este statul. În subsidiar, el este reprezentat de persoana al cărui drept se valorifică prin executarea hotărârii judecătoreşti, precum şi de persoana faţă de care se opune rezistenţă.3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material se realizează în mai multe modalităţi alternative.În cazul primei modalităţi [alin. (1) lit. a)], elementul material constă întro acţiune de împotrivire la executarea unei hotărâri judecătoreşti prin opunere de rezistenţă faţă de organul de executare. În cazul în care împotrivirea nu priveşte punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti, ci se referă la executarea unei hotărâri pronunţate de un alt organ de jurisdicţie, cerinţa legii nu este satisfăcută7. Este necesar ca activitatea organului de executare să se înscrie în limitele legale. Dacă acţiunea de împotrivire se realizează prin violenţă sau ameninţare, fapta va constitui atât infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, cât şi infracţiunea de ultraj, aflate în concurs.În modalitatea de la alin. (1) lit. b) fapta se săvârşeşte prin refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească un anumit act.În modalitatea prevăzută la alin. (1) lit. c), fapta se săvârşeşte prin refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de către persoanele care au această obligaţie, conform legii.Modalitatea prevăzută în alin. (1) lit. d) constă în neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care sa dispus reintegrarea în muncă a unui salariat. Aceasta presupune obligaţia din partea angajatorului de a reintegra în muncă un salariat, pe aceeaşi poziţie şi la acelaşi loc de muncă avut anterior, indiferent dacă poziţia este liberă sau ocupată de o altă persoană8 ori dacă a fost desfiinţată sau nu. Modalitatea normativă prevăzută în alin. (1) lit. e) constă în neexecutarea hotărârii judecătoreşti privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată. Potrivit art. 159 alin. (1) C.muncii, salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă. Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri. Infracţiunea constă în

7 În literatura de specialitate s-a emis opinia că hotărârea poate fi pronunţată şi de alt organ de jurisdicţie. A se vedea, în acest sens, C. Lungu, Încadrarea juridică a faptelor penale săvârşite contra organelor de executare judecătoreşti, în R.R.D. nr. 3/1973, p. 97; V. Stoica, Cu privire la infracţiunea complexă de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti în varianta prevăzută în art. 271 alin.(1) C.pen., în R.R.D. nr. 6/1984, p. 34. În sens contrar, T. Vasiliu şi colab., op. cit., vol. II, p. 147; M. Popescu, Sinteză de practică judiciară în legătură cu unele aspecte ale infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, în R.R.D. nr. 8/1983, p. 30.

8 Potrivit art. 56 alin. (1) lit. e) C.muncii, contractul individual de muncă încetează de drept ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcţia ocupată de salariat a unei persoane concediate nelegal sau pentru motive neîntemeiate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de reintegrare.

Boroi Alexandru Infracţiuni contra înfăptuirii justițieineplata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresată angajatorului de către partea interesată. Drepturile cuvenite salariatului, altele decât salariul, inclusiv drepturi băneşti, avantaje în natură pentru formarea profesională etc. nu intră sub incidenţa acestei incriminări, ci numai cele care, potrivit legii, constituie salariul datorat angajatului.Modalitatea normativă prevăzută în alin. (1) lit. f) constă în nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea, plata, actualizarea şi recalcularea pensiilor.Modalitatea normativă prevăzută în alin. (1) lit. g) constă în împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea. Această activitate de împiedicare constă, de exemplu, în fapta subiectului activ de a pune un obstacol în aşa fel încât cel în drept să nu poată pătrunde în locuinţă sau să introducă mobilier în toate camerele, încuierea uşilor etc.Pentru existenţa infracţiunii se cere ca mijloacele folosite de făptuitor să fie apte de a împiedica folosirea imobilului.Din analiza textului incriminator rezultă că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege şi, ca atare, nu se comite infracţiunea prevăzută de art. 287 alin. (1) lit. g) C.pen. atunci când persoana căreia i se împiedică folosinţa respectivă pe un alt temei decât o hotărâre judecătorească executorie, definitivă, cum ar fi, de pildă, un act de vânzare, donaţie, contract de închiriere, ordin de repartiţie şi nici în cazul persoanei care deţine spaţiul respectiv (locuinţa, parte dintro locuinţă etc.) în baza actului de proprietate.Termenul imobil din art. 287 alin. (1) lit. g) C.pen. a fost interpretat diferit în literatura de specialitate. După o opinie9, acest termen se referă numai la suprafaţa locativă, iar, după o altă opinie10, desemnează orice fel de imobil, în sens de bun nemişcător, inclusiv terenul, curtea, grădina aferente clădirilor. Dacă prin imobil sar înţelege numai suprafaţa locativă, nu şi orice alt imobil, sar ajunge nejustificat la restrângerea sferei de aplicare a textului, fapte de împiedicare a folosinţei cu un evident pericol social rămânând nesancţionate.Infracţiunea prevăzută în art. 287 alin. (1) lit. g) C.pen. subzistă numai atunci când subiectul activ a împiedicat în mod efectiv folosinţa imobilului11.Cerinţa legii, însă, nu este îndeplinită dacă făptuitorul împiedică o persoană să folosească un imobil dobândit printro hotărâre judecătorească rămasă definitivă a cărei executare sa prescris, aceasta chiar şi atunci când, după împlinirea termenului de prescripţie, sa procedat la punerea în executare a hotărârii de către executorul judecătoresc12.O condiţie esenţială pentru existenţa acestei infracţiuni este ca fapta să fie săvârşită de cel căruia îi este opozabilă hotărârea. Dacă fapta este săvârşită de

9 A se vedea V. Dongoroz şi colab., op. cit., vol. IV, p. 281.

10 A se vedea: G. Navrot, Cu privire la conţinutul infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, în R.R.D. nr. 1/1974, p. 86; F. Cheli, notă la decizia nr. 241/1973 a Tribunalului Suprem, Secția penală, în R.R.D. nr. 8/1975, p. 63.

11 A se vedea V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., p. 427.

Boroi Alexandru Infracţiuni contra înfăptuirii justițieialtă persoană, constituie o infracţiune de drept comun sau o faptă care nu este prevăzută de legea penală.b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni se creează o stare de pericol pentru desfăşurarea normală a activităţii de înfăptuire a justiţiei, prin subminarea autorităţii hotărârilor judecătoreşti.În secundar, ca urmare imediată poate să apară şi o vătămare a drepturilor unei persoane recunoscute printro hotărâre judecătorească.c) Raportul de cauzalitate. În cazul acestei infracţiuni, pentru existenţa laturii obiective este necesar ca între activitatea infracţională şi urmarea produsă (constând în starea de pericol) să existe o legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă din materialitatea faptei.B. Latura subiectivă. În cazul infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, elementul subiectiv constă în vinovăţia care se manifestă sub forma intenţiei directe sau indirecte13.Există intenţie chiar şi atunci când inculpatul nu respectă hotărârea judecătorească, pentru că are convingerea că este nedreaptă, întrucât, potrivit principiului res iudicata pro veritate habetur, ea este prezumată că reflectă adevărul. Fapta săvârşită din culpă nu constituie infracţiune.Mobilul ori scopul nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii, dar se vor stabili pentru o corectă şi legală individualizare judiciară a pedepsei.


A. Forme. Deşi posibile la această infracţiune, actele de pregătire şi tentativa nu sunt nici incriminate, nici pedepsite. Consumarea infracţiunii are loc atunci când acţiunile sau inacţiunile incriminate au fost efectiv realizate. Această infracţiune se poate înfăţişa fie sub forma unei infracţiuni simple de consumare imediată, fie sub forma infracţiunii continuate (de exemplu, în executarea aceleiaşi rezoluţii, făptuitorul împiedică, în mod repetat, folosirea locuinţei deţinute de o persoană în baza unei hotărâri judecătoreşti).B. Modalităţi. Infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti este prevăzută în mai multe modalităţi normative.C. Sancţiuni. Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

În cazul faptelor prevăzute în alin. (1) lit. d)g), acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Sarcina de lucru

Evidenţiază elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie

12 C.A. Târgu Mureş, Secția penală, decizia nr. 526/2004, în Codul penal şi legile speciale 2007, op. cit., p. 433.

13 A se vedea: V. Dongoroz şi colab., op. cit., vol. IV, p. 282; T. Vasiliu și colab., op. cit., vol. II, p. 149.


mincinoasă (maximum o pagină).

Rezumat

Constituie infracţiunea de omisiunea sesizării, potrivit art. 267 alin. (1) C. pen., „fapta funcţionarului public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală”. Varianta atenuată există, potrivit art. 267 alin. (2) C. pen., când fapta este săvârșită din culpă. Inducerea în eroare a organelor judiciare este o infracțiune prevăzută în art. 268 C. pen. şi constă în sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală. Conform alin. (2), fapta este mai gravă atunci când se realizează prin producerea ori ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existența unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârșirea acesteia de către o anumită persoană. Legiuitorul a incriminat sub denumirea „influențarea declarațiilor”, în dispoziţiile art. 272 C. pen., „încercarea de a determina sau determinarea unei persoane, indiferent de calitatea acesteia, prin corupere, prin constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant, săvârșită asupra sa ori asupra unui membru de familie al acesteia, să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declarații, să își retragă declarațiile, să dea declarații mincinoase ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară”. "Dacă actul de intimidare sau corupere constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni"[art. 272 alin (1) C. pen.]. De asemenea, legiuitorul a precizat în acelaşi text de lege [art. 272 alin. (2) C. pen.] că "nu constituie infracțiune înțelegerea patrimonială dintre infractor și persoana vătămată, intervenită în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă sau pentru care intervine împăcarea părților". Mărturia mincinoasă este incriminată în art. 273 C. pen. într-o variantă tip și o variantă agravată. Varianta tip [art. 273 alin. (1) C. pen.] constă în fapta martorului care, întro cauză penală, civilă, sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat. Varianta agravată [art. 273 alin. (2) C. pen.] există în


cazul în care fapta descrisă la varianta tip se săvârșește de: un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecție a martorilor; de un investigator sub acoperire; de o persoană care întocmește un raport de expertiză ori de un interpret; în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau închisoarea de 10 ani ori mai mare. Potrivit art. 281 alin. (1) C. pen. constituie cercetare abuzivă „întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva unei persoane urmărite sau judecate într-o cauză penală, de către un organ de cercetare penală, un procuror sau judecător, pentru a o determina să dea ori să nu dea declarații, să dea declarații mincinoase ori să își retragă declarațiile”. Conform art. 281 alin. (2) C. pen., cu aceeași pedeapsă se sancționează "producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător”. Infracțiunea de evadare este incriminată in art. 285 C. pen. care prevede în alin. (1) că „evadarea din starea legală de reţinere sau de deţinere se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani”. Alin. (2): „când evadarea este săvârşită prin folosire de violenţe sau arme, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”. Alin. (3): „se consideră evadare: a) neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de deţinere, la expirarea perioadei în care sa aflat legal în stare de libertate; b) părăsirea fără autorizare de către persoana condamnată, a locului de muncă, aflat în exteriorul locului de deţinere”. Alin. (4): „pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării”. Alin. (5): „tentativa la infracţiunile prevăzute la alin. (1) şi alin. (2) se pedepseşte." Potrivit art. 287 C. pen., infracţiunea de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti constă în: a) împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de executare; b) refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească un anumit act; c) refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de către persoanele care au această obligaţie conform legii; d) neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care sa dispus reintegrarea în muncă a unui salariat; e) neexecutarea hotărârii judecătoreşti privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată; f) nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea, plata, actualizarea şi recalcularea pensiilor; g) împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea.


Teste d

Teste de au

Teste de autoevaluare

1. Infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută la art. 273 C. pen.:

a) are obiect material;

b) poate fi săvârşită de persoana vătămată;

c) poate fi săvârşită de către partea vătămată.

2. Într-o cauză penală, dacă un martor face declaraţii mincinoase cu scopul de a determina zădărnicirea urmăririi penale, se întrunesc condiţiile săvârşirii infracţiunii de:

a) mărturie mincinoasă;

b) favorizarea făptuitorului în concurs cu mărturia mincinoasă;

c) favorizarea făptuitorului în concurs cu mărturia mincinoasă şi falsul în declaraţii.

3. În cazul infracţiunii de evadare prevăzută de art. 285 C. pen.:

a) nu poate fi reţinută complicitatea materială;

b) subiectul activ nemijlocit nu poate fi o persoană privată de libertate faţă de care s-a dispus măsura internării medicale;

c) poate fi săvârşită în formă continuată.

4. Încercarea de a determina o persoană, prin corupere sau prin constrângere, să nu dea declaraţii într-o cauză penală constituie:

a) influenţarea declaraţiilor;

b) inducerea în eroare a organelor judiciare;

c) răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei.

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1. b; 2. a; 3. a; 4. a.



Dongoroz Vintilă, Kahane Sigfrid ş.a. (1972). Explicaţii teoretice ale Codului penal român. vol.III. vol.IV. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

Vasiliu Teodor, Pavel Doru ş.a. (1976; 1977) Codul penal al României – comentat şi adnotat. vol. I. II 1977. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Boroi Alexandru, Nistoreanu Gheorghe (2004). Drept penal. Partea specială. Bucureşti: Editura All Beck.

Boroi Alexandru, Sultănescu Valentin Radu, Neagu Norel (2002) Drept penal, partea specială – Culegere de speţe pentru uzul studenţilor. Bucureşti: Editura All Beck.

Boroi Alexandru, Gorunescu Mirela, Muraru Mihaela (2004) Dicţionar de drept penal. Bucureşti: Editura All Beck.

Boroi Al. (2006). Drept penal. Partea generală. Bucureşti: Ed. C.H. Beck.

Date post:	31-Jan-2016
Category:	Documents
Upload:	sweet-selenna
View:	67 times
Download:	1 times

Drept Penal Special an 3 Sem I

Documents