1

UNIVERSITATEA DUNĂREA DE JOS, GALAŢIDEPARTAMENTUL ID/IFR

DREPT EUROPEAN GENERAL

SUPORT DE CURS PENTRU ANUL IV DREPTFORMA DE Î NVĂŢĂMANT IFR

Lect.univ.dr. Mădălina- Elena Mihăilescu Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice Departamentul de Ştiinţe Administrative şi Regionale

Galaţi 2012

2

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţăşi cu Frecvenţă Redusă

Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi PoliticeAnul IV /IFR

3

CUPRINS

I. Dreptul european, noţiune, obiect şi alte delimitări conceptuale.......................pag. 3.

II. Izvoarele dreptului comunitar.............................................................................pag. 13.

III. Cetaţenia europeană............................................................................................pag. 25.

IV. Actorii sistemului comunitar ...............................................................................pag. 36.

V. Aspecte legislative şi practice privind azilul şi migraţia in Uniunea Europeană..pag. 55.

VI. Funcţia publică europeană.....................................................................................pag. 62.

4

CAPITOLUL I

DREPTUL EUROPEANNOŢIUNE, OBIECT ŞI DELIMITARI CONCEPTUALE

Obiective:Definirea noţiunii de drept europeanTrasaturile generale ale dreptului european.Premisele apariţiei Comunitaţilor europene.

1.1. Noţiune. Delimitari conceptuale

Dreptul european este un concept generic care depăseste spaţiul ordinii juridice

comunitare europene1 avand un caracter multidisciplinar. El cuprinde, potrivit doctrinei si

jurisprudenţei europene :

-dreptul comunitar, elaborat de Comunitaţile si de Uniunea Europeana, incluzand patru

mari izvoare- dreptul primar, dreptul derivate, dreptul relaţiilor externe si dreptul complementar.

-dreptul elaborat de Consiliul Europei şi, in special, dreptul european al drepturilor

omului dominat de Convenţia de la Roma, 1950, care a impregnat toate ramurile dreptului

European.

-dreptul european privit la drept internaţional regional grupand, in special, ansamblul

acordurilor bilagterale şi multilaterale incheiate de statele european, intre ele , de U.E. cu statele

terţe.

Dreptul european are un caracter interdisciplinar intrucat preia elemente din diverse

ramuri de drept pe care le adaptează condiţiilor sale specifice. Dreptul european prezintă relaţii

stranse cu dreptul internaţional public, dreptul internaţional privat, dreptul comercial, dreptul

constituţional, dreptul comparat, dreptul administrativ, dreptul vamal şi chiar si cu dreptul

mediului şi alte discipline.

De asemenea, dreptul european deţine legaturi cu discipline din afara sferei dreptului ,

existand o tendinţă către pluridisciplinaritate.

1 J. V. Louis, L'ordre juridique commmunataire, 6- ėme edition, Luxemburg, 1993, pag 42, apud. M. Voicu.Introducere in dreptul European, Edit. Universul juridic, Bucuresti, 2007, pag. 17.

5

Din punct de vedere istoric dreptul european este un drept internaţional prin

omogenitatea puternică a efectelor sale şi prin patrimonial politic si cultural pe care il poartă.

Dreptul european apare din ce in ce mai mult ca un drept al statelor, prefigurand ceea ce ca intr-o

bună zi va fi dreptul intern European2.

Dreptul european apare ca un sistem global bine structurat, de norme juridice statale şi

supra- statale pe care doctrina il evocă teoretic şi il structurează in subsisteme :

-dreptul european al drepturilor fundamentale ale omului;

-dreptul comunitar european;

-dreptul european comparat;

-dreptul national al statelor europene;

-dreptul european public şi privat şi altele.

Fiecare subsistem este privit ca fiind integrat şi unitar dar este , in acelasi timp, structurat

pe ramuri de drept, materii şi instituţii juridice cu autonomia şi particularitatile proprii fiecareia

dar si cu elementele comune care asigură interdependenţa lor.

Ordinea juridică comunitară europeană si ordinea juridică europeană a drepturilor omului

reprezintă oridini juridice supranationale. De altfel, dreptul european este un drept supranational

care se aplică direct pe teritoriul tuturor statelor membre, avand prioritate faţă de sistemele

juridice şi reglementarile existente in statele membre.

Dreptul european este un drept democratic ce respectă in cel mai inalt grad experienta

tradiţională a statelor europene, purtătoare ale unor vechi traditii in domeniul democratiei.

Dreptul european este un drept profound umanist, ridicand la rangul de valori fundamentale şi

universale respectarea şi protecţia drepturilor omului.

1.2. Premisele aparitiei Comunitaţilor europene şi evolutia acestora

Ideea reconsilierii franco- germane după cel de-al doilea razboi modial a avut susţinatori

marcanti incă din primii ani dupa razboi. Astfel, W. Churchill indemna in 1946 Franta şi

Germania să construiască Statele Unite ale Europei. După cum se poate observa era o idee care

nu includea şi Marea Britanie fidela S.U.A. şi izolarii ei insulare3.

2 O. J. Guillarmad, Juige national face au droit europeen, Bruylantm Bruxelles, 1993, apud. M Voica, op. cit, pag 20.3 W. Weidenfeld, W. Wellses, L' Europe de A à Z, Guide de l integration europėenne, Edit. Office de publication officielles des communautees europėennes, Luxemburg, 1997, pag 8, apud. D. C. Dragos, R. Veliscu, Drept comunitar institutional, UBB Cluj Napoca, 2012, pag. 3-4.

6

Unitatea Europei a fost, deasemenea, susţinută de Aristide Briand in 1929, iar la

Conferinta de la Haga din 1948 care a pus bazele Consiliului Europei de Alcyde de Gasperi şi

Paul Henri Spaak.

Primele incerări de cooperare economică si militară intre statele europei occidentale sunt

marcate, insă, de principiul abordării interguvernamentale care, in esenţă, relevă dorinţa statelor

de a-şi pastra neatinsă suveranitatea in cursul procesului de cooperare.

Acest tip de abordare este profound opusa celei de tip comunitar / in interguvernalitate nu

exista transfer de competenţe, statele implicate fiind angajate doar pe calea cooperării,

concertării eforturilor, iar decizia este luată prin consens, neavand forţa juridică sau

obligativitate.

In 1948 ia nastere Organizaţia Europeana de Cooperare Economica, O.E.C.E., menită a

gestiona şi distribui intre statele membre ajutoare destinate reconstrucţiei acordate de SUA prin

Planul Marshall4.

După incheirea programului de ajutor din 1952 organizaţia a continuat să existe ca spaţiu

de promovare a unui comerţ liber intre ţările membre, a primit ca membre şi alte state dezvoltate

din punct de vedere economic din lumea necomunista şi s-a tranformat in 1961 in ceea ce astăzi

cunoaştem drept O.E.C.D5.

O alta intiţiativa de apropiere din punct de vedere economic şi miltar intre statele

occidentale are loc in 1948 cand Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg semneaza

la Bruxelles un tratat de 50 de ani cunoscut sub denumirea de Uniunea Europei Occidentale.

Şase ani mai traziu celor cinci li se adauga Germania si Italia şi, ulterior, Portugalia, Spania si

Grecia, insa in practica Uniunea este inlocuită tot mai mult de nou creata NATO-1949.

Considerată mult timp “frumoasa din pădure a organizaţiilor europene” datorită rolului sau

redus in arhitectura europeană, Uniunea Europei Occidentale şi-a regasit rolul după semnarea

Tratatului de la Maastricht conform caruia era chemata sa devin ă “braţul inarmat” al Uniunii

Europene6.

Sistemul UEO cuprindea patru grade de asociere-membri efectivi, cei 10 membri NATO ,

parteneri asociaţi, state mebre NATO dar nemembre ale UE, ca de exemplu- Islanda, Norvegia şi

4 Constitutia un plan de reconstructie a Europei denumit astfel dupa initiatorul sau general şi secretar de stat al S.U.A.5 D. C. Dragos, op. cit, pag. 3.6 P. Fontaine, Constructia europeana din 1945 pana in zilele noastre, Edit. Institutul European, Iasi, 1998, pag. 7.

7

Turcia, membri asociaţi, ne-membrii U.E. şi nici N.A.T.O.şi alte state cu statut de observator-

Danemarca şi Irlanda.

Apariţia Comunitaţilor europene nu a avut loc deodată, in urma unei singure intalniri

politice la nivel inalt, sau ca urmare a demersurilor unei singure personalitati marcante a vietii

sociale de la jumatatea secolului trecut. Ideea Europei unite si necesitatea unei stranse colaborari

intre statele din aceasta zona a lumii s-a conturat prin numeroase evenimente şi situaţii care au

arătat ca europenii ar putea avea un destin comun mai bun decat fiecare dintre ei separat, priviţi

ca naţiuni independente şi total autonome.

Reconstrucţia ţărilor care au suferit pagube materiale si umane in timpul celui de –al

doilea razboi mondial a impus reglementarea unor norme de conduită in plan internaţional(

norme de tip politic, monetară, socială şi comercială). Aceste reglementări s-au concretizat din

punct de vedere juridic, in negocierea şi semnarea unor convenţii internaţionale.

In domeniul dreptului internaţional public trebuie menţionate in special Planul Marshall ,

Organizaţia Natiunilor Unite, dar si pe plan local, Organizaţia europeana de cooperare

exonomica, infiinţata in 1948 si inlocuita in 1961 cu Organizatia de Cooperare si Dezvoltare

Economică)7.

Consiliul Europei vine sa completeze in plan politic organizaţiile precedente, reunind in

temeiul Tratatului de la Londra, din mai 1949, statele europene care beneficiau de un regim

democratic pluralist si erau atasate idealurilor de protecţie a drepturilor omului. Cadru al

dialogului politic, Consiliul Europei, este, de asemenea, un instrument de armonizare a

drepturilor la nivel naţional.

Un rol important pentru apropierea statelor europene si pentru demararea procesului de

integrare in accepţiunea lui actuaăl ii este atribuit lui Jean Monnet datorita caruia s-au facut

primele demersuri in scopul realizării unei noi realităţi europene.

Acesta a propus ca producţia de carbune si de oţel din Franta si Germania să fie

administrate de un organism supranaţional, astfel ca la data de 9 mai 1950 Robert Schumann ,

ministrul afacerilor externe al Frantei lansa declaraţia insirată de Jean Monnet prin care propunea

crearea unei noi pieţei a cărbunelui şi otelului si care să fie condusă conform metodelor naţionale

ce implica o ruptură de schemele tradiţionale ale relaţiilor dintre state8.

7 A. Tofan, Drept European general, Suport de curs, Centrul de Studii Europene, Universitatea A.I. Cuza, Iasi, pag. 58 Ibidem, pag. 6.

8

Astfel, planul Schumann, conceput pentru a evita o nouă conflagaraţie mondială , punand

ramurile de bază ale industriei de armament sub control internaţional, prin intermediul unui tratat

inviolabil, a fost acceptat de Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg.

Tocmai de aceea, in 1950, la Paris, dezbaterile instituite au inceput să contureze edificiul

internaţional avut in vedere. La cererea Olandei a fost constituit un Consiliu de Ministri care

trebuia sa dea, in anumite cazuri, avizul sau conform. Adunarea parlamentara şi Curtea de justiţ-

ie au completat dispozitivul care stă, de altfel, la baza sistemului instituţional al actualelor

Comunitaţi. Toate deciziile importante pentru viaţa economica şi sociala a ţarilor semnatare se

adoptau cu unanimitate de Inalta Autoritate, organism a carui independenţă şi autonomie au fost

avute in vedere drept principiu pentru tratatul intreg.

La 18 aprilie 1950 Tratatul instituind Comunitatea europeană a cărbunelui si otelului a

fost semnat si incheiat pentru o durata de 50 de ani, fiind ratificat de Franţa, Germania, Italia,

Belgia, Olanda şi Luxemburg9.

Tratatele instituind C.E.E.A. si C.E.E. au fost semnate la 25 martie 1957 la Roma. Noile

comunitaţi s-au inspirat din concepţiile cu privire la instituţiile comune puse deja in practica prin

Tratatul CECA.

Deşi avuta in vedere inca de la inceput, unitatea deplina a instituţiilor celor trei comunitaţi

CEE, CECA şi CEEA s-a ralizat abia prin Tratatul de la Bruxelles, instituind o Comisie Unică şi

un Consiliu Unic (Tratatul de fuziune al executivelor comunitare).

Sistemul creat prin cele trei tratate s-a dezvolat in 2 directii principale: O primă direcţie a

avut in vedere perfecţionarea instituţiilor comunitare, iar a doua a urmărit extinderea Comunită-

ţilor prin cooptarea de noi membri10.

Procesul de extindere al Comunităţilor europene s-a derulat pe etape. Dupa adoptarea de

catre statele membre a unei poziţiii comune in 1970, negocierile cu statele candidate la aderare –

Regatul Unit, Irlanda, Danemarca, Norvegia) s-au putut deschide.

Aceste negocieri au dus la 22 decembrie 1972 la semnarea unui tratat de aderare.

Norvegia a decis să nu rarifice tratatul, ca urmare a rezultatului negativ al referendumului

consultativ.

9 A. Fuerea, Institutiile Uniunii Europene, Universul juridic, Bucuresti, 2002, pag. 16.10 A Tofan , op cit, pag. 7.

9

Prin semnarea tratatului de aderare in anul 1981 dintre Grecia şi comunitţi numarul

statelor membre se ridica la 10 pentru ca in 1986 acest numar sa se ridice la 12 prin aderarea

Spaniei şi Portugaliei.

Urmatoarea extindere a spaţiului Comunităţilor a avut loc in 1995 cand Austria, Finlanda

si Suedia devin membre ale UE. Tratatele si actele de aderare ale Austriei Finlandei şi Suediei au

fost semnate cu ocazia Consiliului European de la Corfu in 1994.

Procesul catre noi extinderi ale comunitătilor europene este reluat in mod progresiv

teritoriul European extinzandu-se in intersul exclusiv al cetăţenilor care il ocupă.

Atingerea numarului de 27 de state membre ale UE ridică o serie de intrebări privind

funcţionarea instituţiilor in special cu modul de luare şi aducere la indeplinire a deciziilor. Pe

acest fond, la nivelul UE au fost deja demarcate demersurile pentru imbunătăţirea modului de

functionare a mecanismelor uniunii in forma extinsa de 27 şi in vederea viitoarelor acorduri de

extendere prin cooptarea unor noi state. Conceptul de Europa la nivel politic pare chiar să depă-

seasca delimitarea strict geografică a termenului11.

1.3.Delimitări noţionale in legatură cu Uniunea Europeana

Uniunea Europeană este forma cea mai actuală a construcţiei comunitare care a inceput in

1952. Tratatul de la Maastricht din 1993 este temeiul juridic al trecerii la entitatea numită

Uniunea Europeană. Potrivit prevederilor Tratatului de la Maastricht U.E. este formata din trei

piloni şi anume Comunitaţile europene, politica externă şi de securitate comună, (P.E.S.C). si

cooperarea in domeniile justiţiei şi afacerilor interne,( J.A.I).

Deosebirea dintre cei trei piloni constă in procedurile de decizie distincte existente in

functie de pilonul vizat: proceduri supranaţionale pentru pilonul comunitar, respective proceduri

interguvernamentale pentru pilonii 2 şi 312.

1.3.a..Comunitaţile europene

Primul pilon este format din din cele trei comunităti europene- CEE, CEEA SI CECA.

Odată cu aparitia Uniunii Europene Comunitatea economică europeană devine Comunitatea

europeană, iar Tratatul C.E.E. devine Tratatul C .E. Această modificare se datorează evoluţiei

11 A. Tofan, op.cit., pag. 9.12 Cooperarea interguvernamentala presupune acordul unanim al tuturor statelor pentru adoptarea unei decizii, in timp ce comunitara supranationala poate duce la decizie si folosind procedura de vot cu majoritate calificata.

10

calitative, comunitătii economice europene care, in timp, a trecut de la comunitate pur economică

la o uniune politică.

Aceasta denumire nu a generat nicio consecinţă asupra existenţei celor trei comunităti

europene, deoarece ea nu implica o unificare tradiţionala a celor trei organizatii.

Apariţia U.E. determina dobandirea unor denumiri noi de catre instituţiile comunitare.

Astfel, incepand cu anul 1993 Consiliul Comunitaţilor Europene se numeşte Consiliul Uniunii

Europene iar Comisia Comunitaţilor europene devine Comisia europeana. De asemenea, Curtea

de Conturi, devine din ianuarie 1994 Curtea Europeana de Conturi, transformandu-se dintr-un

organ avand caracter etnic in instituţie comunitară.

Primul pilon constituie forma cea mai dezvoltată a comunitarismului. In cadrul C.E.

instituţiile pot adopta in domeniile care le sunt repartizate acte care sunt direct aplicabile in

statele membre şi care au prioritate in faţa dreptului intern.

In spaţiul C.E. se gaseste piaţa internă cu cele 4 libertati fundamentale: libertatea de

circulaţie a marfurilor , libertatea de circulaţie a persoanelor, libertatea de prestare de servicii şi

libertatea de circulaţie a capitalurilor şi plătilor.

Alaturi de aceste libertaţi se gaseste piaţa interna şi se regasesc regulile concurenţiale.

Printre politicile care releva responsabilitatea comunitara intalnim afacerile economice şi

monetare, agricultura, politica vizelor, azilului si emigrarii, transporturile, fiscalitatea, ocuparea

fortei de munca, comerţul, politica consumatorului si sănătatea, reţelele transeuropene, industria,

coeziunea economică şi socială, cercetarea şi tehnologia, mediul inconjurator şi ajutorul pentru

dezvoltare13.

In prezent, conform noilor reglementari, conceptul de prim pilon dispare, fiind inlocuit de

ceea ce astazi numim Uniunea Europeană. Competentele Comunităţii raman de competenţa

generală a Uniunii cu o procedură decizională ordinară, in marea majoritate a domeniilor de

cooperare la nivel comunitar şi cu porceduri particulare pentru anumite domenii (in principal

probleme de politica externă şi de apărare).

1.3.b. Politica externă si de securitate comună

Anterior aparitiei Uniunii Europene politică intre statele mebre ale Comunitătilor

Europene se desfăsoară in cadrul cooperarii politice europene CPE lansata in 1970 şi extinsă prin

13 A. Fuerea, op. cit. pag. 28-29.

11

Actul Unic European in anul 1986. Cooperarea politică europeană consta in consultările

periodice dintre ministrii afacerilor externe şi in contactele permanente dintre administraţiile lor.

Acestia au convenit să se informeze reciproc cu privire la orice problema importanta de politica

externa, sa ajunga la un punct de vedere comun şi, in masura in care este posibil, să adopte o

poziţie comună.

Prin Tratatul asupra U.E. sefii de stat si de guvern ai statelor membre au convenit să

realizeze , in mod progresiv, o politică externă si de securitate comună, bazată , in principal, pe

urmatoarele obiective:

- apăraeea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a independenţei Uniunii;

- consolidarea securitaţii şi a statelor Uniunii;

- menţinerea păcii in lume si consolidarea securitatii internationale, conform principiilor

Cartei Naţiunilor Unite ;

- promovarea cooperării internaţionale;

- promovarea democraţiei şi a statului de drept, apararea drepturilor omului şi a libertaţilor

fundamentale14.

In prezent, deciziile politicii externe şi de securitate comună continuă să fie luate in cadrul

cooperării dintre state. Totuşi, un dispozitiv de actiune autonomă a fost, intre timp, pus in

aplicare fiind prevăzut de Tratatul de la Amsterdam şi dotat cu un cadru juridic solid.

Actul Unic European constituie, aşadar, un pas decisiv in procesul complex de tranziţie de

la CEE la Uniunea Europeana15.

1.3.c. .Al treiela pilon : cooperarea politică şi judiciară

Cooperarea politiei şi cea judiciara vizează realizarea unei acţiuni comune in material

prevenirii şi a luptei impotriva criminalitaţii, in special, a terorismuluim traficului de fiinţe vii,

traficul de droguri şi arme, corupţia şi fraudă), a rasismului, xenofobiei şi oferă tuturor cetă-

ţenilor un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie.

O serie importantă de măsuri au fost deja, adoptate, cu privire la lupta impotriva spălării

banilor. Mai mult, a fost deschis un Oficiu European de poliţie, Europol, care şi-a inceput

activitatea incă din anul 1998.

14 A. Fuerea, op. cit., pag. 30.15 C. Leicu, I. Leicu, Institutiile comunitare, Edit. Lumina Lex, Bucuresti, 1996, pag, 18.

12

Cooperarea in domeniul judiciar a fost realizată, in primul rand, cu scopul de a facilita şi

acelera cooperarea in materia procedurii judiciare şi a executării deciziilor, simplificand

procedura extrădarii intre statele membre, punand in aplicare reguli minime cu privire la

elementele constitutive ale infractiunilor şi la sanctiunile aplicabile criminalitătii organizate,

terorismului şi traficului de droguri.

In acest domeniu, ca şi in cel al politicii externe şi de securitate comună, cooperarea se

bazează pe colaborarea intre statele membre care nu intră in cadrul procedurilor de decizie

comunitara16.

Teste grila exemplificative:

1.Cooperarea in domeniul judiciar a fost realizata, in primul rand, cu scopul de a : a)

simplifica metodele de prindere a contravenientilor; b) cu scopul de a facilita şi acelera

cooperarea in material procedurii judiciare şi a executarii deciziilor; c) cu scopul de a

facilita şi acelera cooperarea in materie de raspundere disciplinara a functionarilor

europeni.

2,. Actul Unic European constituie, asadar, un pas decisiv in: a) procesul complex de

tranzitie de la CEE la Uniunea Europeana; b) realizarea unei acţiuni comune in material

prevenirii şi a luptei impotriva criminalitaţii; c) politica externa si de securitate comuna.

3 Primul pilon este format din din cele trei comunitati europene-a) CEE, CEEA si CECA;

b) CEE, CEDO si CJCE; c) CECA, CIE, CEE.

4. In spaţiul C.E. se gaseste piaţa interna cu cele...a) 4 libertati fundamentale; b) 5

libertati fundamentale; c) 6 libertati fundamentale; d) 3 libertati fundamentale.

5.Tratatele instituind CEEA si CEE au fost semnate in 1957 la : a)Roma; b) Paris; c)

Londra.

6. Dreptul european este un drept : a)profund umanist; b) cutumiar; c) profund

democratic.

7. Actul Unic European constituie, asadar, un pas decisiv in procesul complex de tranzitie

de la CEE la Uniunea Europeana

16 A. Fuerea, op cit,,pag. 31.

13

CAPITOLUL II

IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

Obiective:

Cunoaşterea izvoarelor scrise ale dreptului comunitar

Cunoaşterea izvoarelor nescrise ale dreptului comunitar.

2.1. Izvoarele scrise ale dreptului comunitar

In ceea ce priveşte determinarea izvoarelor dreptului comunitar o contribuţie notabilă la

definirea acestora au avut-o nu atat textele tratatelor comunitare, cat, mai ales, doctrina şi

jurisprudenta Curtii Europene de Justitie. Astfel, se disting două categorii importante de izvoare

ale dreptului comunitar:

-izvoare primare, originare-tratatele;

-izvoare secundare, derivate, cum ar fi, de exemplu, actele adoptate de instituţiile

comunitare.

Pe langa acestea, in categoria izvoarelor dreptului comunitar au fost incluse: principiile

generale ale dreptului, jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, dreptul rezultat din relatiile

externe ale Comunitaţilor, dreptul complementar rezultand din actele convenţionale incheiate intre

statele membre in vederea aplicarii tratatelor17.

A. Izvoarele originare, primare:

In categoria izvoarelor primare sunt incluse actele juridice fundamentale ale dreptului

comunitar, reprezentate de tratatele incheiate de statele membre:

-tratatale de instaitutre a celor trei Comunitaţi europene;

-cele trei tratate bugetare;

- deciziile privind resursele proprii ale Comunitaţilor;

- Actul Unic European şi Tratatul de fuziune din 1967;

- deciziile şi tratatele de aderare;

- Tratatul de la Maastricht ;

17 M. Voicu, op. cit., pag. 36.

14

- Tratatul de la Amsterdam ;

- Tratatul de la Nisa18.

Dreptul primar comunitar este constituit din trei tratate institutive ale Comunităţilor,

tratate care au fost permanent modificate, completate şi adaptate noilor realităţi ale construcţiei

comunitare. Toate acestea au condus la apariţia unui număr mare de instrumente convenţionale,

proprii unei Comunităţi sau alteia sau comune celor trei Comunităţi la un loc.

Într-o scurtă prezentare izvoarele primare ale dreptului comunitar european, se pot împărţi

în mai multe categorii, astfel:

Tratatele originare:

Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi

Oţelului, ieşit din vigoare în 2002. Negocierile pentru acest tratat s-au deschis în iunie 1950, la

Paris, la propunerea lui Robert Shumann, iar la 18 aprilie 1951 a fost semnat Tratatul instituind

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, urmând ca acesta să intre în vigoare, la 25 iulie

1952.

Fiind primul tratat comunitar, acesta fost încheiat pentru o perioadă limitată de 50 de ani.

Tratatele de la Roma, din 25 martie 1957, instituind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.)

şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau Euratom). CEEA sau Euratom

(Comunitatea Economică Europeană) vizează crearea unei pieţe comune a industriei nucleare.

Semnat tot la Roma în acelaşi timp de reprezentanţi ai Germaniei, Franţei, Italiei, Belgiei, Olandei

şi Luxemburgului, Tratatul de constituire a CEE a vizat la rândul său, următoarele politici: uniunea

vamală, prin eliminarea taxelor vamale intracomunitare şi desfiinţarea contingenţelor cantitative;

se creează o zonă de liber-schimb, prin implementarea unei protecţii exterioare uniforme (tariful

vamal comun); politica agricolă comună; politica comercială comună; politica concurenţei.

În mod concret, principiile Comunităţii Economice Europene, conform art. 3 al Tratatului

de la Roma, erau următoarele: eliminarea, între statele membre, a taxelor vamale şi a restricţiilor

cantitative la intrarea şi la ieşirea mărfurilor, precum şi toate celelalte măsuri de efect echivalent;

stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune faţă de statele terţe;

abolirea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi

capitalurilor; instituirea unei politici comune în domeniul agriculturii; instituirea unei politici

18 Ibidem.

15

comune în domeniul transporturilor; stabilirea unui regim care să garanteze veritabila concurenţă

pe piaţa comună; aplicarea unor proceduri care să permită coordonarea politicilor economice ale

statelor membre şi prevenirea dezechilibrelor în balanţele de plăţi; apropierea legislaţiilor naţionale

care sa asigure funcţionarea pieţei comune; crearea unui Fond Social European, în vederea creşterii

oportunităţilor de muncă ale muncitorilor şi a ridicării nivelului lor de viaţă; instituirea unei Bănci

Europene de Investiţii, destinată să faciliteze expansiunea economică a Comunităţii prin crearea

unor noi resurse; asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări, în vederea creşterii schimburilor şi a

continuării in comun a eforturilor de dezvoltare economică şi socială.

În acest fel, „primul pilier” (în jargonul UE) al integrării europene s-a realizat prin cele trei

Comunităţi: CECO, CEE şi CEEA. Este de amintit în acest context că în prezent au rămas doar

două Comunităţi, Tratatul CECO expirând în 2002, acesta fiind, de altfel şi singurul tratat încheiat

pe o perioadă limitată de 50 de ani.

La aceste trei tratate constitutive ale Comunităţilor se adaugă numeroase anexe şi

protocoale, printre care dintre cele mai importante amintim: Statutul Băncii Europene de

Investiţii (B.E.I.), Protocoalele semnate la 17 aprilie 1957 la Bruxelles (Belgia) asupra

privilegiilor şi imunităţilor, privind Curtea de Justiţie etc.

Tratate şi acte modificatoare:

Instrumentele care instituie instituţiile comune ale Comunităţilor, spre exemplu:

Convenţia relativă la anumite instituţii comune, semnată în acelaşi timp cu Tratatele de la Roma;

Tratatul de la Bruxelles din 1965, instituind un Consiliu Unic şi o Comisie Unică etc.;- tratatele

referitoare la bugetul Comunităţilor, cum sunt: Tratatul de la Luxemburg, din 22 aprilie 1970 şi

Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975;- actele de aderare, multiple şi de natură diversă care

adaptează şi completează tratatele anterioare. De exemplu: Tratatele de aderare la Comunităţilor

Europene a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii, Greciei, Spaniei; Tratatul de aderare al celor 10

state care au aderat la Uniune în 2004; Tratatul de aderare al României şi Bulgariei etc.

Tratatele modificatoare ale tratatelor originare:

Actul Unic European, intrat în vigoare în iulie 1987; Tratatul de la Maastricht în vigoare

din 1993; Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în 1999; Tratatul de la Nisa, semnat la 26

16

februarie 2001 şi intrat în vigoare în 2003 şi recentul Tratat de Reformă de la Lisabona, semnat pe

13 decembrie 2007 (intrat in vigoare la 1 decembrie 2009).

Tratatul de la Maastricht şi crearea Uniunii Europene sunt, practic, strans şi fara echivoc

legate intre ele. Guvernul francez si cel german au colaborat in mod eficient in scopul convingerii

celorlalţi perteneri europeni de necesitatea organizării a doua conferinte interguvernamentale, una

dedicată uniunii economice şi monetare şi a doua vizand realizarea uniunii politice , astfel incat

procesul de adancire a integrarii europene să fie impulsionat. Cele doua conferinţe

interguvernamentale au avut ca rezultat redactarea unui proiect de modificare a tratatelor

institutive, ceea ce a fost analizat de Consiliul European in 1991.

Structura Tratatului poate fi comparată cu un templu format dintr-un frontispiciu care

enumeră obiectivele sale: cetaţenia europeană, piaţa unică, integrarea economică şi politică externă

comună şi trei piloni: se face pentru prima oara referire la cei trei piloni pe care se intemeiază

Uniunea Europeană: a) primul, cu caracter comunitar, relevă in esenăţ Comunitatea Europeana,

punand, mai ales, accent pe principiul subsidiaritătii, recunoscut in relaţiile dintre Uniune şi statele

membre pe crearea unei cetaţenii europene, pe uniunea economică şi monetaăr, pe unele domenii

specializate (cultura, protectia consumatorului), pe intarirea controlului exercitat de Parlamentul

European;

B) Al doilea pilon are un caracter interguvernamental şi contribuie la consolidarea politicii

externe şi de securitate comuna;

C)In sfrasit, al treilea pilon, de asemnea cu caracter intreguvernamental, contribuie la

consolidarea politicilor de justitie şi politie pentru a permite libera circulatie a persoanelor19.

Adoptat in 1992 la Maastricht, Tratatul privind Uniunea Europeana eset considerate cea mai

importanta reuşita din istoria Comunitatilor Europene de la semnarea Tratatului de la Roma.

Tratatul de la Amsterdam , 1997

Conferinta interguvernamentala inceputa la Torino in 1996 şi finalizata la Amsterdam in

1997, convocata pentru a analiza rezulatele implementarii tratatului de la Maastricht s-a

transformat intr-un forum de dezbatere asupra transformarilor pe care trebuie sa le sufere Uniunea

Europeana şi institutiile acesteia in vederea functionarii sale cu cei 15 membri din acea perioada ,

respectiv 27 sau 28 in viitor.

19 D. C. Dragos, op. cit...,pag. 11.

17

Se incerca obţinerea unor soluţii cum ar fi: eliminarea ultimelor obstacole in calea liberei

circulaţii a bunurilor şi serviciilor, printr-o mai buna colaborare statala in cadrul Europol-ului;

necesitatea utilizarii mai frecvente a votului majoritar in Consiliul CE, deoarece unanimitatea este

tot mai greu de obţinut; ponderea voturilor in Consiliul C.E. , astfel incat alinate ale statelor mici

sa nu depaseasca voturile statelor mai mari; alocarea locurilor in Comisia europeana, fiecare

membru are drept la un comisar sau numarul acestora trebuie limitat? politicile in justitie şi

afacerile interne trebuie rezolvate in continuarea procedurilor interguvernamentale sau sa revina

spre decizie institutiilor comunitare?

Marea Britanie s-a impus vehement schimbarii modalitaţilor de vor in cadrul Consiliului

UE , adoptand chiar o politica apropiată de politica scaunului gol, tipic franceză: astfel, in mod

bizar, ministrii britanici s-au opus tuturor initiativelor ajunse pe masa Consiliului, inclusiv a celor

propuse de Marea Britanie.

In cele din urma, venirea la putere a lui Tony Blair a rezolvat criza, britanicii aceptand

clauzele tratatului. Menit să completeze dispozitiile Tratatului de la Maastricht, Tratatul de la

Amsterdam reglementează, aşadar, unele aspecte particulare, cum ar fi eliminarea ultimelor

obstacole in calea liberei circulaţii a persoanelor sau crearea unor instituţii comunitare care să facă

fata unei Europe mai largite20.

Tratatul de la Nisa, 2001

Batranul continent Europa a fost martorul unor evenimente fără precedent in ultimele

doua decenii: căderea comunismului şi destrămarea Uniunii Sovietice care au bulversat ordinea

geopolitică existentă pe plan mondial. Procesul intergarii europene a inregistrat, ca urmare a

acestor transformari, paşi repezi inainte. Includereaţ ărilor din Europa centrală şi de vest, precum şi

a Ciprului, Maltei şi Turciei in calculele de extindere, constituie o acţiune de importantă istorică

pentru Uniunea Europeana.

Obiectivul propus necesită schimbări destul de importante in mecansimele de funcţionare

ale Uniunii , acesta fiind argumentul pentru care a fost organizată Conferinţa de la Nisa. Conferinta

de la Nisa a avut drept scop discutarea amendamentelor Tratatului de la Maastricht care sunt

necesare pentru a fi facute in vederea funcţionarii Uniunii cu mai mult de 15 membri. Lucrările

20 G Ferreol (coordonator), Dictionarul Uniunii Europene, Edit Colin, Paris, 2000, in limba romana, Edit. Polirom, 2001, pag. 62 , apud D.C .Dragos, op. cit., pag. 13.

18

sale au fost incheiate de Consiliul European, intrunit tot la Nisa şi care a reafirmat importanţa

istorică a lărgirii, principiul integrarii diferenţiate, in funcţie de performanţele fiecarei tari.

Tratatul de la Nisa conţine prevederi menite să adancească integrarea eropeana prin perfecţ-

ionarea mecanismului regional in perspectiva lărgirii Uniunii la 27 de state21. Revenind la tema

principală a discutiei, izvoarele originare ale dreptului comunitar, conform art 293 din Tratatul

C.E., statele membre, in măsura in care socotesc necesar, pot incheia convenţii intre ele , privind: -

protectia persoanelor, satisfacerea şi protecţia drepturilor in aceleasi conditii ca in cazul drepturilor

acordate de fiecare stat propriilor săi resortisanţi; - eliminarea dublei impuneri in cadrul

Comunitaţii ; - recunoaşterea reciprocă a societăţilor comerciale şi firmelor in intelesul par. 2 al art

48, păstrarea persoanalităţii juridice; -simplificarea formalitaţilor privind recunoaşterea reciprocă

şi executarea hotărarilor curţilor ori tribunalelor şi a sentinţelor arbitrare. In sistemul comunitar,

tratatele comunitare vor avea prioritate asupra oricăror alte tratate , incheiate intre statele membre

inainte de intrarea lor in Comunitate.

După intrarea in Comunitate statele mebre nu mai pot incheia tratate inte ele sau cu terţe ţari,

prin care sa contravină sau să deroge de la prevederile tratatelor comunitare22.

B. Izvoarele secundare, derivate

Cea de-a doua categorie de izvoare –izvoarele secundare sau derivate include actele

adoptate de instituţiile comunitare in scopul aplicarii prevederilor Tratatelor adoptate de catre

statele membre: decizii, regulamente, directive, avize şi recomandări.

Avand caracter derivat, dreptul secundar nu poate contraveni dreptului primar; in caz

contrar, el va fi lipsit de efecte juridice. In acelaşi timp, dreptul secundar trebuie să fie conform

obiectivelor fundamentale, generale ale Comunităţilor şi obiectivelor cu caracter specific care sunt

infăptuite prin intermediul diverselor politici comunitare.

Ele, insă, trebuie să fie conforme principiilor generale ale dreptului comunitar, in sensul ca,

spre exemplu, aplicările diferentiate trebuie să respecte principiul nediscriminarii. Intre izvoarele

secundare ale dreptului comunitar enumeram: A) regulamentul; B) directivele; C) decizia; D)

avizele si recomandarile23.

21 Tratatul de la Nisa a fost semnat in februarie 2001 dar a intrat in vigoare in 2003. Ratificarea sa a intampinat dificultati in Irlanda, care a respins prin referendul tratatul in 2001. 22 M .Voicu, op. cit., pag. 38.23 Idem.

19

>Regulamentele se detaşează ca importanţă in contextul celorlalte acte normative prin forţa

lor obligatorie in toate statele membre ale Comunităţii. Ca atare, toate regulamentele emise in

cadrul procesului legislativ comunitar vor avea imediat şi putere de lege pe teritoriul Comunităţii.

Art. 198 alin. 2 al Tratatului de la Roma statuează faptul ca regulamentele sunt de aplicabilitate

generală , fiind obligatorii direct şi in intregime pe teritoriul tuturor statelor membre24.

Regulamentul este obligatoriu in toate elementele sale , fiind interzis statelor membre să il

aplice parţial sau incomplet. Regulamentul este actul normativ cu putere de reglementare

completă. El nu prescrie doar un rezultat care urmează să fie atins, ci prevede toate modalitaţile de

aplicare şi executare, deşi pot exista şi regulamente mai putin detaliate in ceea ce priveşte aplicarea

şi executarea.

Regulamentul este un act normatic comunitar direct aplicabil in toate statele membre ,

producand efecte in ordinea juridică internă a statelor membre in mod automat prin el insusi , fara

nicio interpunere din partea autoriăttilor nationale. Regulamentul se adresează direct subiectelor de

drept intern din statele membre si de aplică direct, simultan si uniform pe teritoriul intregii Uniunii

Europene. Regulamentele pot fi adoptate, dupa caz, de Consiliu, Comisie, Parlament şi de Banca

Centrală, ultimele trei forme de regulament fiind numite “regulamente de execuţie”.

> Directivele sunt acte normative care stabilesc cadrul general de reglementare a diverselor

aspecte care vin in atenţia instituţiilor comunitare dar lasă la latitudinea statelor mebre forma de

implemenetare in legislaţia naţională. Trebuie reţinut de la un inceput ca directivele nu sunt de

aplicabilitate generală, existand situaţii cand ele sunt adresate numai unor sau unuia dintre statele

membre ale Comunităţii. Transpunerea in prcatică de către state implica măsuri prin care acestea ar

elimina oricare masuri incompatibile din sistemul lor naţional. Pe de alta parte, aceeaşi practică a

mai relevat ca dispoziţiile unei directive trebuie să fie intotdeauna clare , precise si să satisfaca

exigentele de securitate juridica ce decurg din executarea lor25.

>Deciziile sunt acte normative obligatorii numai pentru subiecţii carora li se adresează. De

subliniat este caracterul lor obligatoriu şi faptul ca nu sunt de aplicabilitate generală, ci

individuală26.

24 C. Leicu, I. Leicu, op.cit., pag. 36.25 M. Voicu, op. cit., pag. 40.26 C. Leicu, op. cit.,pag. 36.

20

Decizia se adreseaza unor destinatari precisi, fiind deci un act normativ individual, fără

aplicabilite generală, spre deosebire de regulamente care au un carcater general. In legatură cu

deciziile exista obligaţia notificarii lor, altminteri sunt lipsite de opozabilitate. Ele trebuie motivate

in mod clar şi pertinent şi sunt obligatorii in totaliatea lor pentru destinatarii acestora.

Potrivit Tratatului de la Maastricht exista posibilitatea adoptarii unor decizii comune de catre

Parlament şi Consiliu , posibilitatea de a adopta decizii fiind recunoscută şi Băncii Europene.

Decizia are aplicabilitate directă, astfel incat intr-una dintre spetele solutionate de Curtea de

Justitie Europeana, in 1970, aceasta a recunoscut pentru prima oară efectul direct al unor alte acte

comunitare, altele decat regulamentele27.

Instanţele din statele membre sunt autorizate, conform jurispudentei CJE,35 să răspundă in

mod pozitiv asupra unor probleme de valabilitate referitoare la actele normative comunitare care

sunt hotăratoare in adoptarea soluţiei. Daca o istanţă naţională consideră, insă, ca un act normativ

comunitar nu este valabil , atunci ea are obligatia de a sesiza CJE pentru a nu ştirbi monopolul

acesteia.

> Avizele şi recomandarile

> Jurisprudenţa

Jurisprundenţa este formataă din ansamblul deciziilor emise de organele care exercită

puterea judecatorească. Curtea Europeana de Justiţie si Tribunalul de Primă Instantă a

Comunittăilor Europene sunt institutiile jurisdicţionale ale Uniunii Europene. Curţii ii revine

sarcina de a asigura respectarea dreptului European, interpretarea cat mai corectă şi aplicarea

tratatelor constitutive. In activtatea sa, Curtea este asistată de avocaţi generali care formulează

concluzii.

Curtea şi Tribunalul formulează incheieri ce sunt decizii luate la finalul unei proceduri

contencioase. Incheierile Curţii de Justiţie nu pot face obiectul nici unui fel de recurs. Incheierile

Tribunalului de prima instanţa pot fi insa atacate cu recurs in faţa Curţii de Justiţie.

Curtea şi Tribunalul de prima instanţa emit ordonanţe in numeroase cazuri prevăzute de

regulile de procedură şi care pot fi clasificate din punct de vedere semantic in urmatoarele

moduri:

27 F. Gyulo, Curtea de Justitie a Uniunii Europene, teza de doctorat, pag. 250, apud.. M. Voicu, op. cit., pag. 42.

21

- cazuri de procedură juridică, cum ar fi, de exemplu, actele prin care se dispune

conservarea probelor , separatia, jonctiunea sau suspendarea unei cauze.

- cazurile in care se decide o solutie dar fără a se cunoaste fondul ,cum ar fi, de exemplu in

caz de incompetenţă a judecatorului

- cazuri in care se judecă insusi fondul cauzei, aceste situatii se refera la incheierile

simplificate utilizate atunci cand speţa este identica cu altele in care deja s-a emis o incheiere28.

C. Izvoare complementare

Sunt acele norme ce se găsesc în câmpul şi în prelungirea izvoarelor primare; fac parte

atât din categoria izvoarelor de drept intern, cât şi din categoria celor de drept internaţional.

Cu privire la izvoarele complementare, distingem 3 situaţii:

1) materii ce sunt reglementate exclusiv la nivelul CE, fiind de competenta exclusivă a

acestora; în cazul acestor materii, orice amestec, sub aspectul reglementarilor e interzis;

2) materii ce sunt în competenţa exclusivă a statelor membre ale CE; orice amestec din

partea CE e interzis, fiind considerat încălcare a tratatelor institutive/modificatoare ;

3) materii guvernate de competenta concurentă a C.E/ şi a statelor membre, sub aspectul

reglementarii, caz în care dacă există conflict, prioritatea aparţine dreptul comunitar

european29.

Clasificarea izvoarelor complementare:

-Convenţia comunitară;

- Deciziile şi acordurile convenite prin reprezentanţiiguvernelor statelor membre reunite

în cadrul Consiliului;

-Declaraţiile, rezoluţiile şi luările de poziţie relative ale Comunităţilo;r

-Dreptul complementar şi ordinea juridică comunitară .30

28 M. Tofan, op.cit., pag. 44.29 www.europaInfo.ro, consultat la data de 14 10 2012, ora 18 30.30 www.izvor_ue.ro, consultat la data de 14.10. 2012, ora 16. 00.

22

2.1. II. Izvoarele nescrise ale dreptului european

Dacă pană acum ne-am preocupat numai de izvoarele scrise ale dreptului

european/comunitar, urmaza sa efectuam o scurtă trecere in revista şi a izvoarelor nescrise al

acestuia.

>Pentru inceput ne vom preocupa de principii care sunt subgrupate, la randul lor, in

urmatoarele categorii de principii:

-principiile dreptului european public;

- principiile sistemelor de drept ale statelor membre;

- principiile rezultate din dispozitiile Tratatelor comunitare;

- drepturile fundamentale ale omului, privite ca principii de drept.

Trebuie precizat faptul ca toate aceste principii sunt trecute prin filtrul obiectivelor

comunitare , respectiv sunt „comunitarizate”, astfel incat, in anumite momente pot suferi anumite

limitări pentru a fi in concordanţa cu dreptul comunitar31.

T.C.E. nu contine referiri de ansamblu cu privire la principiile dreptului comunitar , cu

excepţia art 288 care fundamentează responsabilitatea extracontractuală a C.E. pe principiile

generale ale statelor membre.

Dintre principiile enuntate expres in cuprinsul tratatelor institutive reţin atentia principiul

specializării comunitătilor , principiul subsidiaritatii şi principiul proportionalităţii.

a) Principiul specializarii comunitaţilor se bazează pe dispozitiile tratatelor constitutive

ale acestora care au conferit fiecăreia un anumit obiect de activitate şi, in consecinţă, conpetenţe

specifice. Se evidentiaz o diversitate de competenţe comunitare, dintre care enunţăm:

- competenţa normativă

- competenţa executivă

- competenţa de control

- competenţă jursidiciţonală.

b) Principiul subsidiarităţii in domeniul competenei comunităţilor inseamnă că acestea nu

intervin in domeniile care nu ţin de competenţa lor exclusivă, decat in masura in care

31 A. Fuerea, Drept comunitar european. Partea generala. , All Beck, Bucuresti, 2004, pag. 141.

23

obiectivele avute in vedere nu pot fi realizate in mod corespunzator de către statele

membre , acestea putand fi mai bine indeplinite la nivel comunitar.

c) Principiul proportionalităţii constă in faptul ca actiunile la nivel european nu vor

depăşi ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prevăzute in izvoarele primare.

Analiza problematicii competenţelor instituţiilor europene presupune luarea in

considerare a teritoriului şi a persoanelor asupra cărora acestea se exercită (competenţa

teritorială şi competenţa personală).

> Cutuma, la nivel european, reprezintă o sursă nescrisă şi poate fi definită ca o practică

general respectată şi acceptată, devenind astfel obligatorie din punct de vedere legal. Prin prisma

dreptului european aceasta practică adaugă sau modifică legislatia primară sau derivată,

secundară a Uniunii Europene. Dreptul european nu cuprinde cutume in sensul celor enuntate

mai sus, cu referire la cutuma din dreptul international. Contrar dreptului internaţional public,

unde acestea reprezintă o sursă fundamentală de drept , cutuma este cvasi- inexistentă in dreptul

comunitar32.

Teste grile exemplificative:

1. Cutuma, la nivel european, reprezinta o sursa....a) nescrisa şi poate fi definita ca o

practica general respectata şi acceptata; b) scrisa si poate deveni o practica generala si

accepata universal; c) nescrisa si neobligatorie pentru cetatenii din UE.

2. Principiul proportionalitaţii consta in faptul ca : a) actiunile la nivel european nu vor

depaşi ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prevazute in izvoarele primare;

b) actiunile de la nivel european vor fi realizate cu echivalenta; c) comunitatile nu

intervin in domeniile care nu tin de competenta lor exclusiva.

3. Deciziile sunt a) acte normative obligatorii numai pentru subiecţii carora li se adreseaza;

b) reprezinta o sursa nescrisa şi poate fi definita ca o practica general respectata şi

32 L. Cartou, J.L. Clergerie, P. Rambaud, L' Union Europėenne, Edit. Dalloz, 2000, M. Tofan, op.cit., pag. 49.

24

acceptata; c) este formata din ansamblul deciziilor emise de organele care exercita

puterea judecatoreasca.

4. Decizia : a) se adreseaza unor destinatari precisi, fiind deci un act normativ individual,

fara aplicabilite generala; b) nu se adreseaza unor destinatari precisi, fiind deci un act

normativ individual, cu aplicabilite generala; c) sunt acte normative care stabilesc cadrul

general de reglementare a diverselor aspecte care vin in atenţia instituţiilor comunitare.

5. Tratatul de la Amsterdam a fost incheiat in : a) 1997;b) 1967; c) 2001; d) 2007.

6. Actul Unic European a intrat în vigoare în : a) iulie 1987 ; b) iulie 2001 ; c) iulie 1967.

7. Curtea Europeana de Justiţie si Tribunalul de Prima Instanta a Comunitatilor Europene

sunt a)institutiile jurisdicţionale ale Uniunii Europene; b) institutiile legiferatoare ale

UE; c) institutiile executive ale UE.

25

CAPITOLUL III

CETĂŢENIA EUROPEANĂ

Obiective:

Inţelegerea conceptelor de cetaţenie europeana şi cetaţean european

Caracteristicile cetaţeniei europene.

3.1. Inţelesul conceptelor de cetăţenie şi cetăţenie europeană

Ideea de baza care sta la baza intelegerii conceptului liberal de cetaţenie este aceea

conform careia exista anumite drepturi de baza pe care cetatenii le au atat timp cat sunt loiali

statului lor şi nu regimului care este la putere la un moment dat.

Unul dintre primii si cei mai influenţi ganditori liberali a fost J. Locke, iar potrivit lui

statul exista pentru sprijinul cetaţenilor si pentru protejarea drepturilor şi libertaţilor lor.

Bazandu-se pe un contract social intre cetateni si Guvern, cetăţenii au libertatea de a gandi, de a-

şi exprima crezurile proprii.

Pe lang ăaceste idei legate de libertatea individului, unii dintre ganditorii liberali au fost,

deasemenea, interesaţi de problema colectivului şi a societăţii ca intreg. Fisolosoful scoţian J.

Stuart Mill, de exemplu, a argumentat ca maturitatea morală este esenţială şi este posibilă doar

dacă cetăţeanul este implicat in activitaţi colective cu alti cetăţeni sau in favoarea lor.

Radacinile liberalismului joaca un rol important si in societaţile de astazi, ca şi in ideile

din perioada iluminismului. Sa ne gandim, de exemplu la celebrul dicton din perioada mai sus

invocate : “cetaţenii nu se nasc, dar se fac33”.

În vederea unei bune înţelegeri a accepţiunilor terminologice folosite pe parcursul

lucrării, se impune definirea unora dintre conceptele operaţionale utilizate.

Noţiunea de cetăţenie este considerată o categorie centrală a concepţiei liberale despre

democraţie. Danilo Zolo34, de exemplu, consideră că avem de-a face cu o noţiune “strategică”

33 www.europeInfo.ro, consltat la 15 10 2012, ora 1700.

26

pentru oricine urmăreşte să aprofundeze funcţionarea instituţiilor democratice, asociind tema

drepturilor subiective cu cea a raţiunilor “prejuridice” privitoare la apartenenţa sau la excluderea

din contextul politic care le garantează şi care favorizează punerea lor în practică.

Cetăţeanul este persoana care aparţine, pe linie de descendenţă familiară sau de legătură

teritorială, unui anume stat naţional. Acesta se diferenţiază de străin, atâta vreme cât este subiect

al legislaţiei propriului stat, bucurându-se de drepturile pe care statul a stabilit să i le confere şi

răspunzând obligaţiilor pe care acesta i le impune.

În această perspectivă, cetăţenia apare ca un status subiectiv, care justifică apartenenţa la

o comunitate politică şi care are drept consecinţă îndrituirea cu o serie de drepturi, recunoscute şi

garantate de întreaga comunitate.

Concept dinamic, rezultat al unui proces istoric de expansiune, la nivelul conţinutului

(drepturile civile, politice şi sociale, identificate de Marshall) cetăţenia menţine, drept

coordonată statică, apartenenţa la o comunitate politică; această comunitate politică este statul

naţional, în care cetăţeanul apare ca unitate constitutivă, titular al unor drepturi pe care acesta i le

recunoaşte şi i le garantează.

Statul se defineşte astfel, ca rezultat al unui pact asociativ între indivizi liberi şi egali,

care devin cetăţeni, în condiţiile în care această structură, rezultat al acordului lor, le garantează

drepturile fundamentale (libertate, siguranţă, proprietate), făcându-i să fie părţi dintr-o

comunitate politică în care interesele sunt comune. Emblematică, în acest sens, este Declaraţia

drepturilor omului şi ale cetăţeanului, din 1789, în care cuplul individ – cetăţean este inseparabil:

cetăţeanul dispune de drepturi, dar exercitarea lor depinde de lege şi deci de naţiunea suverană.

Cetăţenia se bucură de o serie de semnificaţii, care se pot grupa în două categorii:

cetăţenia ca apartenenţă şi cetăţenia ca participare.

Cetăţenia ca apartenenţă indică precis condiţia celui care face parte dintr-un stat, ca

subiect al legilor de care se bucură, în virtutea acestei apartenenţe, beneficiind, totodată, de

drepturi şi obligaţii printre care, drepturile politice. Cetăţenia ca participare indică un complex

de drepturi care transformă o persoană în cetăţean.

34 Danilo Zolo, La citadinanza. Appartenenza, identita, diritti, Laterza, Roma-Bari, 1994, pag. IX.

27

Pentru cele două sensuri, în alte limbi se folosesc diferite cuvinte: în engleză nationality

şi citizenship, în franceză, nationalité şi citoyenneté, în germană staatsangehorigkeit şi

burgerschaft, în italiană, cittadinanza formale şi cittadinanza sostantiale35.

În 1992, la Maastricht, s-a instituit un nou tip de cetăţenie, cetăţenia europeană, care

conferea un nou statut juridic cetăţenilor din fiecare stat membru al Uniunii Europene,

atribuindu-le drepturi specifice, care derivau din apartenenţa propriului lor stat (care le definea

naţionalitatea) la Uniunea Europeană.

“ Este cetăţean al Uniunii oricine deţine cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia Uniunii

este complementară cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte pe aceasta”36

3.2. Regimul juridic al cetaţeniei europene

Se discuta foarte mult, in timpul de astazi, despre drepturi, libertaţi, cetaţenie nationala,

cetaţenie europeana, naţionalitate si identitate naţionala. Interesant este faptul ca , din pacate,

deseori ne confruntam cu situaţii si cazuri in care se stie prea putin acest domeniu37.

Prima reglementare privitoare la cetatenia europeana a fost introdusa de TUE ( Tratatuol

de la Maastricht) in Tratatul TCE , partea a doua , art 17-22 TUE.in care se prevedea expres ca se

va institui o ”cetătenie a Uniunii “ si continuand cu preciarea ca “este cetatean al Uniunii

Europene orice persoana care are cetatenia unui stat membru”.

Cetaţenia UE completeaza cetaţenia naţionala, fara a se substitui acesteia, facand posibila

exercitarea unora dintre drepturile cetatenilor Uniunii pe teritoriul unde acesta isi are resedinta, si

nu numai in tara din care provine38.

Prin urmare:

-este necesar şi suficient ca o persoana sa aiba cetăţenie unui stat membru pentru a

neneficia de cetăţenia uniunii;

- cetăţenia Uniunii va completa si se va adauga la cetaţenia statală.

Prin TUE se instituie urmatoarele categorii de drepturi pentru cetaţenii europeni:

35 A. C Ferenc, Regimul juridic al cetateniei in dreptul international public, Teza de doctorat. Rezumat, Bucuresti, 2009.36 Cetăţenia europeană, art. 8 în 1992, devenit ulterior 17 din TEC, cu ultima frază adăugată după Tratatul de la Amsterdam.37 I. Muraru, Corealatia dintre cetatenia nationala si cetatenia europeana, Cetatenia europeana, All Beck, 2003, pag. 1.38 I. Nelly Militaru, Cetatenia Uniunii Europene potrivit Tratatului de la Lisabona, ASE, Bucuresti, pag. 1-2.

28

- orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula liber si de a se stabili liber pe teritoriul

statelor membre;

- orice cetăţean European, rezident pe teritoriul unuia dintre statele membre şi care nu este

cetăţean al acestuia are dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale din statul

membru in care işi are reşedinta ;

- orice cetăţean al Uniunii beneficiază de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi

consulare ale oricărui stat membru pe teritoriul unui stat tert in care statul membru caruia

ii aparţine nu este reprezentat;

- orice cetătean al Uniunii are dreptul de a adresa petitii Parlamentului European ;

- orice cetatean European se poate adresa Ombudsmanului European pentru examinarea

cazurilor de administrare defectuoasă din partea institutiilor şi organismelor comunitare;

- oricare cetatean poate scrise oricarei institutii sau oricarui organism European intr-una

din limbile menţionate de Tratat39.

În redarea evoluţiei conceptului de cetăţenie a Uniunii Europene s-a urmărit pe de o

parte, punerea în discuţie a problematicilor imigraţiei, azilului şi cetăţeniei în Tratatele UE şi, pe

de altă parte, raportarea cetăţeniei la drepturile omului în sistemul de relaţii internaţionale al

Naţiunilor Unite şi în sistemul european.

Cetăţenia europeană, introdusă prin tratatul de la Maastricht, a fost la început considerată,

mai ales, un concept politic. Se poate afirma că doar Curtea de Justiţie, în jurisprudenţa sa, a

oferit conceptului un sens şi o interpretare adecvată.

Punând accentul pe aspectul naţionalităţii – pentru cetăţenii U.E. - şi pe importanţa

cetăţeniei europene, prin aplicarea principiului tratamentului egal, Curtea a extins competenţa

beneficiarilor la libera circulaţie în U.E., în special a categoriilor de locuitori ai U.E. care nu sunt

activi economic. În interpretarea sa, Curtea a atenuat solicitarea de a avea propriile resurse ca o

condiţie a şederii şi locuirii legale într-un stat membru gazdă. Jurisprudenţa Curţii este relevantă

mai ales pentru studenţi, una dintre categoriile de cetăţeni ai UE care nu sunt activi economic.

În ceea ce priveşte o mai mare dezvoltare şi extindere a drepturilor cetăţeniei europene, s-

a constatat că, teoretic, este posibilă extinderea, cu privire la cetăţenii UE, a dreptului de a vota şi

participa, în calitate de candidat la alegerile la nivel regional şi chiar naţional. Oricum, această

39 Idem.

29

idee nu a fost sprijinită de proiectul Tratatului privind instituirea unei Constituţii pentru

Europa40.

Pe de altă parte, proiectul Tratatului privind instituirea unei Constituţii pentru Europa a

prezentat cetăţenia europeană într-un context mai larg, în comparaţie cu situaţia prezentă. În

primul rând, referirea la cetăţenie se realiza privind „Democraţia în UE” unde sunt incluse

anumite principii, cum ar fi principiul egalităţii democratice, principiul democraţiei

reprezentative, principiul democraţiei participative, dialogul social, transparenţa şi protejarea

datelor personale.

Mai mult, proiectul Tratatului privind instituirea unei Constituţii pentru Europa a inclus

drepturile cetăţenilor în Carta Drepturilor Fundamentale. Procedând astfel, proiectul Tratatului

privind instituirea unei Constituţii pentru Europa a extins competenţa drepturilor cetăţeniei

europene în alte domenii decât cele menţionate iniţial în partea a doua a TEC, cum ar fi dreptul

la conducere, dreptul la documente şi chiar dreptul la libera circulaţie şi reşedinţă pentru

locuitorii ţărilor terţe care locuiesc legal pe teritoriul unui stat membru.

Din modul în care cetăţenia europeană este prezentată şi detaliată de către proiectul

Tratatului privind instituirea unei Constituţii pentru Europa, s-a putut trage concluzia că acest

concept este din ce în ce mai legat de conceptul de „Europa cetăţenilor”, scopul dezbaterii

publice fiind acela de a aduce cetăţeanul obişnuit cât mai aproape de UE şi de instituţiile sale.

O ultimă întrebare care s-a ridict a fost aceea dacă cetăţenia europeană, sau cel puţin

anumite drepturi civile şi politice, ar putea fi acordate locuitorilor unei ţări terţe. Este evident că

locuitorii unei ţări terţe care sunt membri ai familiei unui cetăţean al U.E. beneficiază deja de

anumite drepturi şi facilităţi în aceeaşi măsură ca şi locuitorii unui stat membru gazdă. S-a

observat, însă, că situaţia diferă atunci când avem în vedere statutul locuitorilor unei ţări terţe,

care au reşedinţă pe termen lung într-unul din statele membre. Totuşi, recunoscând că nu este

indicat să comparăm un statut identic cu cel al cetăţenilor UE, se poate argumenta că rezidenţii

pe termen lung ar trebui să poată beneficia cel puţin de anumite privilegii deţinute de UE în

prezent, obiectivul integrării oamenilor, indiferent de naţionalitatea lor, într-un mediu local fiind

important41.

40 A.C. Ferenc, op.cit., Bucuresti, 2009.41 Ibidem, pag 9-10.

30

Astfel, ne aşteptăm ca cetăţenia europeană (în strânsă legătură cu conceptul de Europa

cetăţenilor) să aibă un rol de o importanţă esenţială în procesul de integrare europeană în viitor.

De fapt, un rol similar celui avut – în anii 1960, 1970 şi 1980 - de obiectivul „Pieţei Interne” din

Tratatul EC care, într-adevăr, la acea vreme, a reprezentat obiectivul cheie al comunităţii

europene. Această dezvoltare poate ilustra de fapt o dezvoltare treptată a Uniunii, de la o entitate

economică de un interes primar, pentru statele membre şi pentru afaceri, la una politică, într-un

context în care cetăţenii obişnuiţi ocupă o poziţie centrală.

Evident că o asemenea dezvoltare este binevenită. Nu poate decât să contribuie la o

sprijinire mai solidă a integrării europene, şi, ca atare, reprezintă un factor important ce

garantează continuitatea sa în viitor.

Din considerentele prezentate, se pot trage următoarele concluzii:

- statutul cetăţeniei Uniunii vorbeşte despre migrarea de la dreptul internaţional către un

statut politic complementar grăitor pentru progresul dirijat al comunităţii (art. I-8), fără a

prejudicia alte scopuri economice prin obiective politice, un statut menţinut pe valori

constituţionale comune societăţilor deschise (art. I-2);

- modul în care cetăţenia europeană a fost detaliată în proiectul Tratatului privind

instituirea unei Constituţii pentru Europa lasă impresia, în primul rând, că acestui concept i s-a

dat o atenţie mai mare, în comparaţie cu actuala situaţie din tratatul C.E. O altă observaţie este

aceea că cetăţenia europeană şi-a găsit locul în contextul cu privire la achitarea, de către Uniune

şi instituţiile sale, şi cu privire la drepturile omului şi cele fundamentale.

Apoi, prezentând cetăţeanul în contextul principiilor democratice, pentru a fi respectat de

Uniune (drept Veto din partea I TCE), intenţia a fost de a-i face pe cetăţeni să înţeleagă ce face

Uniune Europeană. Mai mult, din setul drepturile cetăţenilor inclus în Carta Drepturilor

Fundamentale (drept V din partea II TCE) se poate concluziona că raza de acţiune a cetăţeniei

europene s-a extins;

- prezentarea cetăţeniei europene în proiectul Tratatului privind instituirea unei

Constituţii pentru Europa, ea apare ca un concept care a fost consolidat şi promovat ca un

principiu al legii UE de o importanţă majoră. De fapt, în prezent, tinde să se suprapună – cel

puţin parţial - cu alte principii, mai degrabă politice, conceptul Europa cetăţenilor care tinde să

aducă cetăţenii obişnuiţi mai aproape de Uniunea Europeană;

31

- cu referire la celelalte State Membre, statutul cetăţenilor a fost considerabil consolidat,

în virtutea interpretării sistematice şi extinse a interzicerii discriminării pe criteriul naţionalităţii

care, odată cu diferite aspecte ale clauzei anti-discriminatorii, au făcut posibilă crearea unui

instrument puternic pentru depăşirea inerţiei şi stagnării statului, în implementarea eficientă a

legislaţiei comunitare.

Aşa cum s-a putut constata, cetăţenia poate fi identificată atât ca dimensiune naţională,

cât şi supranaţională, unele cercetări contemporane tinzând către supradimensionarea laturii

supranaţionale, în defavoarea celei naţionale. Pe de altă parte, există opinii care susţin mai

degrabă complementaritatea celor două dimensiuni decât supremaţia uneia dintre ele,

considerând că atenţia trebuie orientată către cadrul instituţional care organizează cetăţenia şi

exercitarea funcţiilor ei.

La nivel naţional, s-a putut constata că cetăţenia se sprijină pe trei piloni, civil, politic şi

social, care, la rândul lor, sunt susţinuţi instituţional de organismele de justiţie, parlament sau

instituţii de decizie, respectiv sistem educaţional şi servicii sociale.

La nivel supranaţional, teoriile care vizează analiza cetăţeniei europene au oferit

instrumente analitice utile pentru afirmarea unei cetăţenii în contextul instituţional al ONU,

cunoscut fiind faptul că O.N.U. nu abordează problematica cetăţeniei. În consecinţă, din

experienţa Uniunii Europene, este în măsură să ofere trei lecţii: preocuparea pentru scopul

cetăţeniei, legătura dintre cetăţenie şi instituţionalizarea ei şi necesitatea de a se raporta la

cetăţenie ca la un proces dinamic42.

Potrivit Tratatului de la Lisabona , in prezent, cetaţenia Uniunii este reglementata astfel:

-Titlul II T.U.E. mai nou intitulat Dispozitiile privind principiile democratice

-Partea a II a intitulata Nediscriminarea si cetaţenia Uniunii, art 20 -22 TUE

3.3. Statutul cetaţeanului European

Dispozitiile inserate in cea de –a doua parte a Tratatului CE sub denumirea de “Cetaţenia

uniunii” servesc ca ghid studiului statutului cetateanului European. Textul art 8.2. , noul art 17.2.

proclamă in mod logic ca cetătenii Uniunii nu au numai drepturi, dar sunt supuşi in aceeasi

masură şi unor obligatii, el se limitează in ceea ce priveste obligaţiile să trimită la indatoririle

prevazute de prezentul Tratat , fara sa le precizeze conţinutul.

42 A. C. Ferenc, op. cit, Bucuresti, 2009, pag. 12.

32

Apoi, cu pivire la drepturi tratatul reafirmă, pe de o parte, dreptul deja recunoscut anterior ,

dreptul la libera circulaţie şi de şedere, iar, pe de alta parte, consacră noi drepturi, drepturi

politice ( dreptul de a alege si de a fi ales la alegerile europene si la cele muncicpale), protectii (

protectia diplomatică si cea consulară) dreptul la petiţionare, plangerea adresată mediatorului

European, drepturile de comunicare cu instituţiile.

a. Dreptul la participarea la alegeri libere

Alegerile publice permit desemnarea membrilor autoritatilor chemate sa reprezinte

cetatenii in conducerea afacerilor publice. Participarea la aceste alegeri este rezervaăt in ce mai

mare masura cetăţenilor proprii, conform dreptului naţional. Deschiderea pentru cetătenii altor

state membre constituie, deci, un progres semnificativ care realizarea uniunii politice, fie ca este

vorba de alegerile din Parlamentul European, fie ca este vorba de alegerile municipale.

b. Protecţiile conferite de cetaţenia europeană

Tratatul asupra Uniunii Europene introduce patru modalitaţi de protejare a cetăţeniei

europene. Trei erau prevazute in Tratatul de la Maastricht –protecţia acordata de autoritatile

diplomatice si consulare ale statelor membre , dreptul de petiţionare si dreptul de a se adresa

mediatorului. Tratatul de la Amsterdam a adaugat si dreptul de comunicare cu instituţiile si

anumite organe ale comunitaţilor. Aceste protecţii sunt de natură foarte diferită. Prima este pusă

in aplicare de catre statele mebre faţa de stateleţ erte sau pe teritoriul acestora. Celelalte trei

implica o acţiune a instituţiilor şi organelor Uniunii43.

De ex, art. 82, noul art. 20 al TCE prevede ca orice cetăţean al Uniunii beneficiază de

protecţie din partea autoriăttilor diplomatice si consulare ale oricarui stat membru, pe teritoriul

unui stat terţ in care statul membru căruia ii apartine nu este reprezentată , in aceleasi conditii ca

şi cetatenii acelui stat. Protecţia prevazută de tratat nu poate fi exercitat decat de autorităţile unui

stat membru. Ea nu se poate, deci, confunda cu aceea ceruta de un cetăţean comunitar unei

instituţii comunitare44.

43 M. Voicu, op cit., pag. 120.44 Ibidem, pag. 121.

33

c. Dreptul de petiţionare

Petiţia este o cerere prezentată unei instituţii politice de cate una sa mai multe persoane

in scopul preintampinării unei presupuse injustiţii sau a unei situaţii nesatisfacatoare sau pentru a

obţine incetarea unei astfel de situaţii. Dreptul de a prezenta petiţii Parlamentului este, in general,

recunoscut, in statele membre, dar nu este folosit in aceeasi masură.

In schimb, dreptul de petiţionare s-a afirmat ca o modalitate foarte utilă de protejare a

drepturilor omului in ordinea internaţională. In lipsa oricarei dispoziţii din Tratate, acest drept a

fost introdus de catre Parlamentul European , in acea vreme Adunarea CECO prin regulamentul

sau din 1953, dar a fost consacrat de celelalte instituţii abia in 1989.

Comisia de petiţii a Parlamentului , create la 21 ian. 1987 joaca un rol major atat in ceea ce

priveste condiţiile inadmisibilitatii cat şi in privinţa examinarii pe fond a petiţiilor.

c1. Condiţiile de formă si de procedură nu sunt foarte riguroase. Astfel, sunt admisibile

atat petiţiile care parvin unui deputat, unei Comisii, cat şi cele adresate Presedintelui Adunarii.

In schimb, petiţia trebuie scrisă, redactată, in una dintre limbile oficiale ale Uniunii.

c2. Calitatea de a prezenta o petiţie este recunoscută oricărui cetatean al Uniunii şi oricărei

persoane fizice sau juridice, cu reşedinţa sau sediul statutar intr-un stat membru. Cercul

petiţionarilor nu se limitează la cetateni U.E., nefiind un atribut exclusiv al cetăteniei europene.

Din faptul ca acest drept este valabil pentru toti cetăţenii Comunitaţii, Parlamentul a dedus ca

acest drept revine şi unui parlamentar European. In ceea ce priveste persoanele juridice, acest

drept revine numai colectivităţilor teritoriale, nu şi statelor.

c3. Subiectul petiţiei trebuie să facă parte din domeniile de activitate ale Comunitătii.

Parlamentul a largit aceasta formulă, referindu-se la regulamentul sau interior , la domeniile de

activitate ale Uniunii Europene. Formula care face referire si la problemele legate de al doilea si

al treilea pilon.

Petiţiile privind protecţia drepturilor omului in interiorul statelor membre sunt

considerate admisibile in general , dar in astfel de cazuri petiţionarul va fi informat de pozitia

Parlamentului European45.

34

d. Dreptul de a se adresa mediatorului european

Deşi este foarte raspandită in statele membre sub diverse denumiri, aceasta institutie nu

cunoaşte decat aplicaţii limitate la nivel comunitar (cum ar fi, de exemplu, mediatorul instituit de

Comisia europeană pentru a examina plangerile funcţionarilor). De altfel, in anul 1979 o

rezoluţie favorabilă este adoptată de Parlamentul European in vederea desemnarii unui

ombudsman). Profilul acestei instituţii aminteşte mai mult de ombudsman decat de mediatorul

francez, deoarece mediatorul European apare intr-o anumită masură ca auxiliar al Parlamentului,

deoarece Parlamentul numeşte, poate propune reinnoirea mandatului şi tot Parlamentul poate

cere Curtii de Justiie să il declare demis pe mediator.

Cu toate acestea, mediatorul işi exercită atribuţiile in deplină independenţa, in interesul

general al comunităilor şi al cetăţenilor Uniunii. El nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni din

partea vreunui Guvern sau organ. Asa cum prevede insuşi Tratatul CE in lupa sa contra

administrării defectuoase, mediatorul dispune de puterea de a acţiona din proprie iniţiativă46.

e. Dreptul de a comunica cu instituţiile si organele comunitare

Unica inovatie a Tratatului de la Amsterdam este dispoziţia art. 21 alin. 3, noul TCE

conform căruia orice cetăţean al Uniunii “poate scrie oricarui organ sau instituţii vizate de

prezentul articol sau de art. 7 intr-una din cele doua limbi oficiale ale Comunitatii şi s ă

primească un răspuns in aceeasi limbă”. Corespondenţii sunt cele cinci instituţii tradiţionale,

Comietul economic şi social sau Comitetul regiunilor. Este vorba nu numai de un simplu drept

de a scrie, libertate care, de altfel, nu are drept de autorizare pentru a fi exercitată, dar de un

drept la răspuns, aşadar la un drept de comunicare cu instituţiile comunitare. Această

comunicare se poate referi la diverse probleme: cerere de informaţii, comunicare de informaţii

ca urmare a unei cereri47.

46 Ibidem, pag. 128. 47 Ibidem, pag. 129

35

Teste grila exemplificative:

1. In anul....a) 1989; b) 1979; c) 1967; d) 1951.. o rezolutie favorabila este adoptata

de Parlamentul European in vederea desemnarii unui ombudsman.

2. Calitatea de a prezenta o petiţie este recunoscuta oricarui cetatean al Uniunii şi

oricarei persoane fizice sau juridice cu: a) reşedinţa sau sediul statutar intr-un stat

membru;b) reşedinţa sau domiciliul statutar intr-un stat membru; c) domiciliul sau

sediul statutar intr-un stat membru al Uniunii Europene.

3. Tratatul de la ...a)Amsterdam; b) Lisabona; c) Maastricht; d) Stasbourg.. a

adaugat si dreptul de comunicare cu instituţiile si anumite organe ale

comunitaţilor, alaturi de celelalte protectii conferite cetatenilor europeni.

4. Care drept a fost introdus de catre Parlamentul European , in acea vreme

Adunarea CECO, prin Regulamentul sau din 1953 : a)dreptul la libera alegere; b)

dreptul de petitionare; c) dreptul de participare la alegeri libere.

5. Cetăţenia europeană, introdusă prin tratatul de la Maastricht, a fost la început

considerată, mai ales, un concept: a) politic; b) moral; c) legal; d) politic si

extrajuridic.

6. Tratatului privind instituirea unei Constituţii pentru Europa a inclus drepturile

cetăţenilor în a) Carta Drepturilor Fundamentale;b) Conventia Europeana a

Drepturilor Omului; c) Declaratia Universala a Drepturilor Omului.

7. Cetaţenia UE...a) completeaza cetaţenia naţionala, fara a se substitui acesteia; b)

se substituie cetateniei nationale; c) elimina conceptul de cetatenie nationala.

36

CAPITOLUL IV

ACTORII SISTEMULUI COMUNITAR

Obiective:

Cunoaşterea principalelor institutii europene

Cunoaşterea principalelor organisme europene.

4.1. Parlamentul european

Denumirea oficială a acestei instituţii comunitare, prevazută in unele tratate institutive a

fost aceea de Adunare generală. Abia doar in anul 1962, instituţia a decis să se numească

Parlament, cu toată opoziţia Consiliului de miniştri, care işi vedea amenintate atributiile de

legislator european. De atunci, noua denumire a fost folosită şi de actele comunitare, in final

fiind legiferată prin Actul Unic European. Prin adoptarea denumirii de Parlamemt european s-a

dorit sporirea importantei acestei institutii şi apropierea ei de un parlament national, dei rşolul

sau iniţial, stabilit de tratatele constitutive, era unul consultativ48.

Aleşi prin vot direct de cetăţenii europeni, o dată la 5 ani, membrii Parlamentului European

sunt reprezentanţii popoarelor Uniunii. Parlamentul este una dintre principalele instituţii

europene cu puteri legislative, alături de Consiliul Uniunii Europene („Consiliul”). Parlamentul

are trei roluri esenţiale:dezbate şi adoptă legislaţia UE, împreună cu Consiliul monitorizează alte

instituţii europene, în special Comisia, pentru a se asigura că acestea funcţionează în mod

democratic ; dezbate şi adoptă bugetul UE, alături de Consiliu.

Parlamentul european este format din reprezentantii cetaţenilor Uniunii. Conform

Tratatului de la Lisabona numarul parlamentarilor europeni nu poate depasi 750, acest numar

incluzand si presedintele . Noua reglementare limiteaza numarul de parlamentari , indiferent de

extinderile Uniunii. Pana la adotarea acestei reglementari fiecare val de extindre al UE a fost

urmat de cresterea numarului de membri ai Parlamentului. Orice noua extindere va trebui sa

revada si numarul de parlamentari pentru fiecare stat membru , tinand cont de numarul minim de

48 J. McCormic, Understanding the European Union, a concise introduction, Edit Palgrave, New York, London, 1999, pag 102, apud D. C. Dragos, op. cit, pag. 50.

37

sase parlamentari pentru un stat membru si numarul maxim de 96. Consiliul Europan, cu

unanimitate, la initiativa Parlamentului, adopta decizia de stabilire a componentei PE49.

Calendarul anual. În multe domenii, precum protecţia consumatorilor şi a mediului,

Parlamentul colaborează cu Consiliul (instituţia reprezentând guvernele naţionale) pentru a

decide asupra conţinutului actelor legislative şi pentru a le adopta. Acest proces poartă numele

de „procedură legislativă ordinară” (fosta „codecizie”).

În baza Tratatului de la Lisabona, a crescut numărul domeniilor politice care fac obiectul

noii proceduri legislative ordinare. Acest fapt îi conferă Parlamentului European mai multă

putere de a influenţa conţinutul actelor legislative în sectoare precum agricultura, politica

energetică, imigraţia şi fondurile europene.De asemenea, este nevoie de avizul Parlamentului

pentru o serie de decizii importante, precum aderarea unor noi state la UE.

Controlul democratic. Parlamentul îşi exercită influenţa asupra altor instituţii europene în

mai multe moduri.Când se formează o nouă Comisie, cei 27 de membri ai săi (câte unul pentru

fiecare stat membru) nu îşi pot intra în atribuţii fără aprobarea Parlamentului. Dacă nu sunt de

acord cu candidatura unuia dintre comisarii nominalizaţi, membrii Parlamentului pot respinge

întreaga echipă propusă.

De asemenea, Parlamentul poate solicita demisia Comisiei în exerciţiu. Procedura poartă

numele de „moţiune de cenzură”. Parlamentul îşi menţine controlul asupra Comisiei prin

examinarea rapoartelor pe care le redactează aceasta şi prin interpelarea comisarilor. Comisiile

parlamentare joacă un rol important în acest sens. Membrii Parlamentului analizează petiţiile

primite din partea cetăţenilor şi formează comisii de anchetă.C ând liderii naţionali se întrunesc

în cadrul Consiliului European, Parlamentul trebuie să îşi dea avizul cu privire la tematica

inclusă pe agendă.

Controlul bugetar- Parlamentul adoptă bugetul anual al UE împreună cu Consiliul

Uniunii Europene. În cadrul Parlamentului există o comisie care monitorizează modul în care

este cheltuit bugetul. În fiecare an, Parlamentul ia o decizie cu privire la modul în care Comisia a

gestionat bugetul în exerciţiul financiar anterior.

Componenţă -Numărul parlamentarilor provenind din fiecare ţară este aproximativ

proporţional cu numărul locuitorilor ţării respective. În baza Tratatului de la Lisabona, nicio ţară

49 TUE, art 14, alin 2.

38

nu poate avea mai puţin de 6 reprezentanţi sau mai mult de 96. Componenţa actuală a

Parlamentului a fost stabilită, totuşi, înainte de intrarea în vigoare a Tratatului.

Numărul deputaţilor europeni se va modifica în viitoarea legislatură. De exemplu, numărul

deputaţilor din Germania va fi redus de la 99 la 96, iar cel al deputaţilor din Malta va creşte de la

5 la 6. Membrii Parlamentului European sunt repartizaţi în funcţie de afilierea politică, nu de

naţionalitate.

Locaţii- Parlamentul European îşi desfăşoară activitatea la Bruxelles (Belgia),

Luxemburg şi Strasbourg (Franţa). Birourile administrative („Secretariatul General”) se află la

Luxemburg. Reuniunile întregului Parlament, cunoscute sub denumirea de „sesiuni plenare”, au

loc la Strasbourg şi la Bruxelles. Reuniunile comisiilor parlamentare au loc şi la Bruxelles.

Parlamentarii romani in P.E.

Europa nu mai inseamnă de mult pentru romani doar politică externă, doar "marile teme"

ale acesteia. Europa a devenit, mai cu seama după aderare, cotidianul multora dintre noi şi pentru

Romania, o a doua sursă de politici şi legislaţie.

Europa este deja o parte a politicii interne pentru Romania, desi actualitatea politic de la

Bucuresti, incarcată de "senzaţional" tinde să ii estompeze din importantă. Analizele spun ca trei

sferturi din legislatia care se aplică in Romania isi are originea la Bruxelles. Este un procent

semnificativ, cu atat mai mult cu cat este clar ca aceasta legislatie se răsfrange in multe domenii

de activitate, asadar in viata noastra privată şi profesională zilnică, indiferent de sectorul in care

lucrăm, de judeţul in care locuim. ă

Temele mari sunt pentru politicienii mari. Pentru noi, cetatenii, Europa inseamna o sum de

teme politico-legislative "mici" sub prisma rezonantei media, dar cu implicaţii majore. Politici

precum justitia civila, mediul, protectia consumatorilor, dreptul societatilor, IMM-urile nu

constituie titluri de senzatie. Ele produc, insă, schimbari senzationale in viata cetatenilor, a

societatii, familiilor, a asociatiilor profesionale, a companiilor, a majoritătii50.

In al cincilea an in care Romania beneficiază de statutul de membru UE, dinspre Bruxelles

se resimte incă nevoia unor pozitii nationale care să reprezinte complet si corect interesele

legitime provenite dinspre varii sectoare din Romania; se resimte nevoia ca fondul să domine

pozitionarea politica circumstantială in Consiliul UE şi Parlamentul European, institutiile

legislative europene care ne determină mai mult decat majoritatea cadrului legislativ.

50 www.europaactiv.ro, consultat la 1. 11. 2012, ora 13. 45.

39

Este necesară transmiterea si promovarea intereselor legitime romanesti pe langa aceste

institutii in stil european, consultativ si transparent, in timp real si eficace. Intrucat noi, cetătenii,

avem la Bruxelles alesi care urmrăesc, raportează şi votează in Parlamentul European legislaţie

comunitară de interes direct, membrii acestui for legislativ sunt partenerii noştri predilecţi. Unul

dintre rolurile lor fundamentale este inglobarea in decizia comunitară a intereselor "din

circumscripţii" şi armonizarea lor cu altele similare din Europa.

Legatura intre cetaţeni si activitatea politico-legislativă europeană o fac parlamentarii

europeni. Mai mult, in "era nouă" a Tratatului de la Lisabona, Parlamentul se bucură de un statut

egal cu Consiliul in materie legislativa. Membrii romani ai Parlamentului European sunt la

Bruxelles si Strasbourg pentru noi. Lor trebuie sa le transmitem in primul rand pozitii

fundamentate ale grupurilor de interese legitime din Romania asupra legislatiei in curs de

adoptare. Pe langă ei trebuie sa le promovăm, la cabinetele lor de la Bruxelles şi Bucuresti.

Ei au nevoie de input de specialitate asupra variilor chestiuni tehnice pe care le discută in

Comisiile de specialitate si asupra carora legiferează. Nu sunt toti specialisti in sănătate, finante,

mediu, etc. Sunt in primul rand politicieni care ocupă poziţiile onorante europene pentru noi. Si

in proporţie covarsitoare sunt extrem de activi. Deseori se mobilizeaza impreuna, dincolo de

prioritaţile grupului politic din care fac parte pentru a apara un interes romanesc din sfera "marii

politici".

Reprezentanţa Permanenta a Romaniei se coordoneaza cu parlamentarii europeni romani

asupra unor dosare – e drept, de cele mai multe ori in sfera "marii politici". Succesul ancorarii

unui interes romanesc legitim in legislatia europeana depinde de reprezentarea lui in ambele

foruri legislative, in Consiliu, unde Guvernul deţine comanda in negocierea pentru Romania, dar

şi in Parlament, unde "stakeholders" din Romania, beneficiarii politicilor si legislatiei europene

de la noi, ar trebui sa fie sursa predilecta de consultare si de lobby (in sens european,

fundamentat, legal, corect).

Cultura consultarii si a dialogului constructiv este la inceput in tara noastra. Ea constituie

insa regula in "vechile" state membre UE. Şi la noi consultarea stakeholder-ilor a inceput sa se

petreaca cu regularitate, cel putin in anumite domenii. Iniţiativa o au de obicei ministerele de

linie, care gestioneaza şi formuleaza pozitia nationala asupra unei anumite teme sectoriale din

actualitatea politico-legislativa europeana. Palierul intern este deci primul care ar trebui contactat

de catre grupurile de interese legitime romanesti. Dincolo de acest palier, sau pentru situatia in

40

care promovarea interesului specific esueaza in plan intern, stakeholder-ii au la dispozitie apelul

la parlamentarii europeni din tara lor.

Pentru reprezentarea fundamentata si incluziva la Bruxelles a intereselor din Romania

este necesara catalizarea a doi vectori: intensificarea pe de o parte a practicii consultarii

stakeholder-ilor dinspre sfera institutionala si, pe de alta parte, constientizarea, crearea unui

reflex in randul acestora, de a urmari actualitatea legislativa europeana, de a se poziţiona, de a

comunica la timp poziţiile si de a le promova la Bucuresti şi Bruxelles in mod activ. Este

necesar, posibil şi important.

Membrii romani ai Parlamentului European ar trebui sa fie destinatarii prioritari ai

opiniilor, poziţiilor si argumentelor reprezentantilor intereselor romanesti. Dialogul si relatia cu

ei trebuie sa fie una constanta, profesionista, angajata şi eficienta. Sugerarea argumentelor,

transmiterea de materiale in sprijinul pozitiilor exprimate, dialogul direct cu ei şi cu membrii

cabinetelor lor şi cultivarea unei relatii profesioniste sunt benefice celor doua parti: stakeholder-

ilor pentru ca legislatia europeana adoptata va fi mai aproape de interesul lor direct şi specific,

iar parlamentarilor europeni, pentru ca vor detine argumente de fond pentru apararea unei pozitii

romanesti, pentru ca se vor putea pozitiona activ, competent şi eficient pe dosarele pe care le

urmaresc şi pentru ca li se ofera motivatie in ceea ce intreprind la Bruxelles pentru cetatenii pe

care ii reprezinta51.

4.2.Consiliul european

Reuniunile Consiliului European sunt întâlniri la nivel înalt în cadrul cărora liderii UE iau

decizii privind priorităţile politice generale şi iniţiativele majore. În mod normal, se organizează

4 astfel de reuniuni pe an, prezidate de un preşedinte permanent.

Rol -Consiliul European are un dublu rol – stabilirea priorităţilor şi direcţiei politice

generale a UE şi abordarea problemelor complexe sau sensibile care nu pot fi rezolvate prin

cooperare interguvernamentală la un alt nivel.

Deşi poate influenţa stabilirea agendei politice a UE, nu are puterea de a adopta acte

legislative. Cine sunt participanţii? În cadrul Consiliului European se reunesc şefii de stat sau de

51 Raul Radoi – coordonator GrupRomania. 51GrupRomania este un grup de reflectie apolitic, de profil ehnic cu o componenta tripartita, la reuniunile sale participand experti romani din sfera institutiilor comunitare a mediului guvernamental si din sectorul privat. Ei au in comun faptul ca sunt implicati profesional de ani buni in mod direct, la Bruxelles, in diverse sectoare ale afacerilor europene, www.europaactiv.ro, consultat la 20 10 2010, ora 19 00.

41

guvern din fiecare ţară a UE, preşedintele Comisiei şi preşedintele Consiliului European care

prezidează reuniunile.

Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună ia, de asemenea, parte

la reuniuni. Preşedintele Consiliului European este Herman Van Rompuy. Al doilea mandat al

său a început la 1 iunie 2012 şi expiră la 30 noiembrie 2014.

Când şi unde se reuneşte Consiliul? De două ori, în decurs de 6 luni. Dacă este nevoie,

preşedintele poate convoca o reuniune specială. De cele mai multe ori, reuniunile au loc la

Bruxelles.

Cum se iau deciziile? Dacă Tratatul nu cuprinde prevederi speciale referitoare la acest

aspect, Consiliul European ia deciziile prin consens. În anumite situaţii, se aplică regula

unanimităţii sau a majorităţii calificate, în funcţie de prevederile Tratatului. Preşedintele

Consiliului European, preşedintele Comisiei şi Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de

securitate nu votează.

Istoricul Consiliului European- Consiliul European şi-a început activitatea în 1974, ca

forum de discuţii între liderii europeni. A devenit rapid organism de sine stătător, asumându-şi

rolul de a stabili priorităţi şi obiective pentru întreaga Uniune. În 1992, a obţinut statut oficial, iar

în 2009 a devenit una dintre cele 7 instituţii ale Uniunii Europene. CONSILIUL U E, cunoscut şi

sub denumirea informală de Consiliul UE, reprezintă forul în care se reunesc miniştrii din statele

membre pentru a adopta acte legislative şi pentru a coordona politicile europene. A nu se

confunda cu: Consiliul European – altă instituţie a UE, în cadrul căreia şefii de stat şi de guvern

se reunesc de aproximativ 4 ori pe an pentru a discuta priorităţile politice ale Uniunii Consiliul

Europei – instituţie care nu face parte din UE.

Rol- rolul sau este acela de a adopta legislaţia europeană. Totodata el coordonează

politicile economice generale ale statelor membre, semnează acorduri între UE şi alte ţări, aprobă

bugetul anual al UE, elaborează politica externă şi de apărare a UE, coordonează cooperarea

dintre instanţele judecătoreşti şi forţele de poliţie din ţările membre.

1.Exercitarea puterii legislative -Consiliul şi Parlamentul au ultimul cuvânt cu privire la

actele legislative propuse de Comisie

2. Coordonarea politicilor economice.- Statele membre ale UE au decis că doresc să aibă

o politică economică generală comună, coordonată de miniştrii economiei şi finanţelor din

42

fiecare ţară. Printre obiectivele Consiliului UE se mai numără crearea de locuri de muncă,

ameliorarea sistemelor de educaţie şi asistenţă medicală şi creşterea nivelului de bunăstare.

Deşi statele membre răspund, fiecare în parte, de propriile politici în aceste domenii, ele pot

cădea de acord asupra obiectivelor comune şi pot face schimb de experienţă.

3. Semnarea acordurilor internaţionale -Consiliul semnează, în numele UE, acorduri în

domenii diverse: mediu, comerţ, dezvoltare, industrie textilă, pescuit, ştiinţă, tehnologie şi

transport.

4. Aprobarea bugetului UE- Consiliul şi Parlamentul European decid în comun asupra

bugetului anual al UE.

5. Politica externă şi de apărare- Guvernele naţionale deţin controlul asupra acestor

domenii, dar lucrează împreună pentru a elabora aşa-numita politică externă şi de securitate

comună. Consiliul reprezintă principalul for pentru derularea acestei cooperări. UE nu are o

armată proprie. Însă, pentru a reacţiona cât mai rapid în caz de conflicte internaţionale şi dezastre

naturale, unele ţări participă cu trupe în cadrul unei forţe de reacţie rapidă, care se implică doar

în acţiuni umanitare, de salvare şi de menţinere a păcii.

6. Justiţie - Cetăţenii UE trebuie să aibă acces egal la justiţie, peste tot în Uniune. În

cadrul Consiliului, miniştrii justiţiei fac eforturi pentru a garanta că sentinţele pronunţate de un

tribunal într-o ţară a UE - în cazuri de divorţ, de exemplu - sunt recunoscute în toate celelalte

state membre. Miniştrii justiţiei şi afacerilor interne coordonează supravegherea frontierelor

externe şi lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate la nivel internaţional.

Cine sunt membrii Consiliului? Consiliul nu este format din membri permanenţi. La

fiecare reuniune a Consiliului, statele membre trimit miniştrii care răspund de domeniul aflat pe

agenda de discuţii - de exemplu, miniştrii mediului dacă reuniunea se axează pe probleme de

mediu. Reuniunea respectivă se va numi „Consiliul de mediu”.

Cine prezidează reuniunile? Consiliul care îi reuneşte pe miniştrii afacerilor externe este

prezidat permanent de aceeaşi persoană, respectiv Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi

de securitate comună . Toate celelalte reuniuni sunt prezidate de ministrul de resort din ţara care

deţine preşedinţia UE în momentul respectiv. De exemplu, în cazul în care Consiliul de mediu se

reuneşte în perioada în care Estonia deţine preşedinţia UE, reuniunea va fi prezidată de ministrul

estonian al mediului52.

52 www.europaInfo.ro, consultat la 1. 11. 2012, ora 15. 00.

43

Preşedinţiile Consiliului au fost si vor fi : Polonia (iulie-decembrie 2011) Danemarca

(ianuarie-iunie 2012) Cipru (iulie-decembrie 2012), Irlanda (ianuarie-iunie 2013), Lituania

(iulie-decembrie 2013), Grecia (ianuarie-iunie 2014), Italia (iulie-decembrie 2014), Letonia

(ianuarie-iunie 2015), Luxemburg (iulie-decembrie 2015),Ţările de Jos (ianuarie-iunie 2016),

Slovacia (iulie-decembrie 2016), Malta (ianuarie-iunie 2017), Regatul Unit (iulie-decembrie

2017), Estonia (ianuarie-iunie 2018), Bulgaria (iulie-decembrie 2018) ,Austria (ianuarie-iunie

2019), România (iulie-decembrie 2019) Finlanda (ianuarie-iunie 2020). In ceea ce priveste

sistemul de vot, in general, Consiliul UE adoptă deciziile aplicând regula „majorităţii calificate”.

Cu cât populaţia unei ţări este mai numeroasă, cu atât sunt mai multe voturile de care

dispune ţara respectivă. Totuşi, în realitate, numărul voturilor nu este strict proporţional cu

populaţia, ci ponderat în favoarea ţărilor cu mai puţini locuitori: Germania, Franţa, Italia şi

Regatul Unit:- 29 de voturi, Spania şi Polonia:- 27, România: -14 Ţările de Jos:- 13, Belgia,

Grecia, Portugalia, Republica Cehă şi Ungaria:- 12 Austria, Bulgaria şi Suedia: -10, Danemarca,

Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia: -7, Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg şi Slovenia:- 4,

Malta: -3 TOTAL: 345.

Majoritatea calificată este îndeplinită în cazul în care:majoritatea celor 27 de ţări

membre (uneori chiar şi două treimi) votează în favoarea deciziei se întrunesc cel puţin 255 din

cele 345 de voturi. În plus, orice stat membru poate cere să se verifice dacă majoritatea întrunită

reprezintă cel puţin 62% din totalul populaţiei. În caz contrar, propunerea nu poate fi adoptată. În

domenii cu caracter sensibil, cum ar fi securitatea, afacerile externe şi impozitarea, deciziile

Consiliului trebuie adoptate în unanimitate. Cu alte cuvinte, fiecare ţară are drept de veto.

Începând cu 2014, se va introduce sistemul de vot cu dublă majoritate. Pentru ca o propunere să

fie adoptată, va fi nevoie să se întrunească două tipuri de majoritate: a ţărilor (cel puţin 15) şi a

populaţiei UE.

4.3.Curtea de Justiţie Europeana de la Luxemburg

Curtea de Justiţie interpretează legislaţia europeană pentru a se asigura că aceasta se

aplică în acelaşi fel în toate ţările UE. De asemenea, soluţionează litigiile juridice dintre

guvernele statelor membre şi instituţiile europene. Persoanele fizice, întreprinderile sau

organizaţiile pot, la rândul lor, să aducă un caz în faţa Curţii de Justiţie dacă consideră că le-au

fost încălcate drepturile de către o instituţie europeană. Componenţă Curtea de Justiţie a Uniunii

44

Europene este formată din câte un judecător pentru fiecare stat membru. Curtea beneficiază de

sprijinul a 8 „avocaţi generali” care au sarcina de a-şi prezenta punctele de vedere cu privire la

cazurile aduse în faţa Curţii.

Pledoariile lor trebuie să fie imparţiale şi susţinute public. Fiecare judecător şi avocat

general este numit pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit iar guvernele trebuie să cadă

de acord asupra persoanelor nominalizate. Pentru a ajuta Curtea de Justiţie să facă faţă numărului

mare de cazuri care îi sunt înaintate spre soluţionare şi pentru a le oferi cetăţenilor o mai bună

protecţie juridică, s-a înfiinţat Tribunalul (de Primă Instanţă), care se ocupă de acţiunile intentate

de persoane fizice, întreprinderi şi anumite organizaţii, precum şi de cazurile care au legătură cu

legislaţia în domeniul concurenţei. Tribunalul UE al Funcţiei Publice se pronunţă în litigiile

apărute între Uniunea Europeană şi funcţionarii săi.

Curtea pronunţă hotărâri privind cazurile sesizate. Cele cinci tipuri de cazuri întâlnite

frecvent sunt: acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare – când instanţele naţionale îi

cer Curţii de Justiţie să interpreteze un act legislativ european; acţiuni intentate pentru

neîndeplinirea obligaţiilor – când guvernele nu aplică legislaţia europeană; acţiuni în anulare –

când se consideră că anumite acte legislative ale UE încalcă tratatele europene sau drepturile

fundamentale ; acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona – când instituţiile UE nu acţionează

pentru a lua deciziile pe care au obligaţia de a le lua; acţiuni directe – intentate de persoane

fizice, întreprinderi sau organizaţii împotriva deciziilor sau acţiunilor UE;

a. Procedura privind pronunţarea unei hotărâri preliminare . Instanţele naţionale din

fiecare stat membru UE sunt responsabile pentru aplicarea corespunzătoare a legislaţiei europene

în statul respectiv. Dar există riscul ca instanţele din diferite ţări să interpreteze legislaţia UE în

moduri diferite. Pentru a preveni acest lucru, a fost prevăzută o „procedură pentru pronunţarea

unei hotărâri preliminare”. Dacă o instanţă naţională are îndoieli cu privire la interpretarea sau

validitatea unui act legislativ european, aceasta poate şi, în anumite cazuri, este obligată, să

solicite avizul Curţii de Justiţie. Acest aviz poarte numele de „hotărâre preliminară”.

b. Acţiuni în neîndeplinirea unei obligaţii .Comisia poate iniţia o acţiune în justiţie în

cazul în care consideră că un stat membru nu îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de legislaţia

europeană. Procesul poate fi intentat şi de un alt stat membru. În ambele cazuri, Curtea

investighează acuzaţiile şi pronunţă sentinţa. Dacă se constată că acuzaţiile aduse statului

respectiv sunt întemeiate, acesta are obligaţia de a remedia situaţia imediat. În cazul în care statul

45

membru nu se conformează hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie, aceasta poate impune plata

unei amenzi.

3. Acţiuni în anulare -Dacă un stat membru, Consiliul, Comisia sau (în anumite condiţii)

Parlamentul consideră că un anumit act legislativ european este ilegal, Curţii de Justiţie i se poate

solicita anularea actului respectiv. Aceste „acţiuni în anulare” pot fi prezentate şi de persoanele

fizice care doresc să îi solicite Curţii anularea unui anumit act legislativ care le afectează în mod

direct şi negativ. În cazul în care constată că actul respectiv a fost adoptat incorect sau că nu se

bazează pe dispoziţiile din Tratate, Curtea îl poate declara nul şi neavenit.

c. Acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona -Tratatul prevede că Parlamentul

European, Consiliul şi Comisia au obligaţia de a adopta anumite decizii în anumite situaţii. Dacă

nu îşi îndeplinesc această obligaţie, celelalte instituţii ale UE şi, în anumite împrejurări,

persoanele fizice sau întreprinderile pot adresa o plângere Curţii pentru ca această abţinere de a

acţiona să fie pusa in aplicare.

d. Acţiuni directe -Orice persoană sau întreprindere care a avut de suferit de pe urma

unei acţiuni sau a lipsei de acţiune din partea instituţiilor UE sau a funcţionarilor acestora, poate

intenta o acţiune la Tribunalul de Primă Instanţă, cu scopul de a obţine despăgubiri. Cum sunt

gestionate cazurile Pentru fiecare caz înaintat Curţii se desemnează un judecător şi un avocat

general. Cazurile sunt evaluate în două etape: în scris şi apoi verbal.

d1. Procedura scrisă Mai întâi, toate părţile implicate îi prezintă declaraţii scrise

judecătorului care răspunde de cazul respectiv. Judecătorul scrie un raport care

cuprinde rezumatul declaraţiilor şi temeiul legal al cazului.

d2. Audierea publică Ce de-a doua etapă este audierea publică. În funcţie de

complexitatea cazului, audierea poate avea loc în faţa unui complet format din 3, 5 sau

13 judecători sau în faţa întregii Curţi.

La audiere, avocaţii părţilor îşi prezintă cazul în faţa judecătorilor şi a avocatului general,

care le pot adresa întrebări. Ulterior, avocatul general îşi prezintă propriul punct de vedere, după

care judecătorii deliberează şi pronunţă sentinţa. Avocaţii generali nu trebuie să îşi prezinte

punctul de vedere decât în cazul în care Curtea consideră că în respectiva cauză se ridică o nouă

problemă de drept. Curtea nu trebuie neapărat să aibă un punct de vedere similar cu cel al

avocatului general. Sentinţele Curţii se adoptă cu majoritate şi se pronunţă în cadrul unei audieri

publice. Imagini de la audierile publice sunt deseori televizate.Procedura este similară în cazul

46

Tribunalului de Primă Instanţă, cu singura diferenţă că avocatul general nu îşi susţine punctul de

vedere.

4.4.Curtea Europeană de Conturi

Curtea Europeană de Conturi verifică modul în care sunt administrate fondurile

europene. Rolul său este acela de a îmbunătăţi gestiunea financiară a UE şi de a prezenta

rapoarte cu privire la folosirea banilor publici. A fost înfiinţată în 1975 şi are sediul la

Luxemburg.

Rol- Pentru a le garanta contribuabililor europeni faptul că banii publici sunt cheltuiţi în

mod eficient, Curtea de Conturi este abilitată să verifice (să auditeze) orice persoană sau

organizaţie care gestionează fonduri europene. În acest scop, efectuează frecvent controale pe

teren. Concluziile sale scrise sunt incluse în rapoarte adresate Comisiei Europene şi guvernelor

statelor membre. Curtea de Conturi nu are putere juridică. În cazul în care descoperă fraude sau

nereguli, auditorii săi informează Oficiul european de luptă antifraudă (OLAF).

Atribuţii- Una dintre cele mai importante sarcini ale Curţii de Conturi este să înainteze

Parlamentului European şi Consiliului un raport anual privind exerciţiul financiar anterior

(„descărcarea anuală de gestiune”). Parlamentul examinează minuţios raportul Curţii înainte de a

decide dacă aprobă sau nu modul în care Comisia a gestionat bugetul. De asemenea, Curtea

trebuie să formuleze un aviz privind legislaţia financiară a UE şi posibilităţile de combatere a

fraudei.

Auditorii Curţii de Conturi efectuează frecvent controale în instituţiile UE, în statele

membre şi în ţările care primesc ajutoare europene. Activitatea Curţii vizează, în principal,

fondurile de care răspunde Comisia Europeană, însă, în practică, autorităţile naţionale

gestionează 80% din venituri şi cheltuieli.

Componenţă- Pentru a-şi exercita atribuţiile în mod eficient, Curtea de Conturi trebuie să

fie complet independentă de celelalte instituţii, dar, în acelaşi timp, trebuie să rămână permanent

în contact cu acestea. Curtea de Conturi este formată din câte un membru din fiecare ţară a

Uniunii, desemnat de Consiliu pentru un mandat de 6 ani (care poate fi reînnoit).

Preşedintele Curţii este ales de către membrii acesteia pentru un mandat de 3 ani care, de

asemenea, poate fi reînnoi. Spre exemplu, Vítor Manuel da Silva Caldeira, din Portugalia, a fost

ales preşedinte în ianuarie 2008. Organizare Curtea de Conturi numără aproximativ 800 de

47

angajaţi, nu numai auditori, ci şi traducători şi administratori. Auditorii sunt împărţiţi în grupuri

de audit. Aceştia pregătesc proiecte de rapoarte pe baza cărora Curtea ia decizii.

4.5. Comitetul Economic si Social- organ comunitar

Reprezentanţii angajatorilor, ai salariaţilor sau ai altor grupuri de interese îşi pot exprima

punctul de vedere cu privire la acţiunile U.E. prin intermediul Comitetului Economic şi Social

European (CESE). Acesta este o adunare consultativă care emite avize către instituţii mai mari -

în special Consiliul, Comisia şi Parlamentul European.

Rol -Comitetul Economic şi Social European a fost înfiinţat în 1957, ca for de discuţie pe

marginea aspectelor legate de piaţa unică. C.E.S.E. le oferă grupurilor de interese din Europa -

sindicate, angajatori, fermieri - posibilitatea de a se exprima oficial în legătură cu propunerile

legislative ale UE. În medie, CESE elaborează anual 170 de avize şi documente consultative.

Toate avizele sunt transmise către organismele decizionale ale Uniunii şi apoi publicate în

Jurnalul Oficial.

Membri- CESE este format din 344 de membri, reprezentanţi ai grupurilor de interese

economice şi sociale din toată Europa. Aceştia sunt propuşi de guvernele naţionale şi numiţi de

Consiliul Uniunii Europene pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit.

Membrii CESE nu sunt remuneraţi, dar primesc alocaţii pentru a-şi acoperi cheltuielile de

transport şi cazare ocazionate de participarea la reuniuni. Numărul membrilor din fiecare ţară

depinde de populaţia acesteia: Franţa, Germania, Italia, Regatul Unit - 24 de membri, Spania,

Polonia - 21 de membri , România - 15 membri, Austria, Belgia, Bulgaria, Grecia, Portugalia,

Republica Cehă, Suedia, Ţările de Jos, Ungaria - 12 membri, Danemarca, Finlanda, Irlanda,

Lituania, Slovacia - 9 membri , Estonia, Letonia, Slovenia - 7 membri, Cipru, Luxemburg - 6

membri, Malta - 5 membri.

4.6. Comitetul Regiunilor-organ comunitar

Comitetul Regiunilor este un organism consultativ care reprezintă autorităţile locale şi

regionale din Uniunea Europeană.

Rol- Rolul Comitetului Regiunilor este de a face cunoscute punctele de vedere locale şi

regionale cu privire la legislaţia UE. În acest sens, Comitetul emite rapoarte sau „avize” pe

marginea propunerilor Comisiei.

48

Comisia, Consiliul şi Parlamentul trebuie să consulte Comitetul Regiunilor înainte de

luarea unor decizii în domenii care privesc administraţia locală şi regională (de ex. ocuparea

forţei de muncă, mediul, educaţia, sănătatea publică).

Membri- Comitetul Regiunilor este format în prezent din 344 de membri (şi tot atâţia

membri supleanţi), provenind din toate cele 27 de state membre. În contextul unei viitoare

extinderi a UE, numărul membrilor (şi al membrilor supleanţi) nu va putea depăşi cifra de 350.

Membrii şi membrii supleanţi sunt numiţi de către Consiliu, la propunerea ţărilor din care provin,

pentru un mandat de 5 ani.

Fiecare ţară are libertatea de a-şi stabili propriile criterii de desemnare a membrilor, însă

delegaţiile trebuie să reflecte o repartiţie echilibrată din punct de vedere politic, geografic şi

regional/local. Membrii Comitetului sunt membri aleşi sau factori de decizie în cadrul

autorităţilor locale sau regionale din zona de provenienţă.

Structură- Comitetul Regiunilor se întruneşte de 5 ori pe an în sesiune plenară pentru a

defini liniile politice generale şi pentru a adopta avize. Există 6 „comisii” care se ocupă de

diferite domenii politice şi pregătesc avizele care urmează a fi dezbătute în sesiunile plenare:

Coeziune teritorială Politică economică şi socială Educaţie, tineret şi cultură Mediu, schimbări

climatice şi energie , cetăţenie, guvernanţă, afaceri instituţionale şi externe, resurse naturale.

De asemenea, Comitetul adoptă rezoluţii cu privire la diverse aspecte politice. În cadrul

Comitetului Regiunilor sunt reprezentate principalele grupări politice europene: Partidul Popular

European (PPE) ; Partidul Socialiştilor Europeni (PSE); Grupul Alianţei Liberalilor şi

Democraţilor pentru Europa (ALDE); Uniunea pentru Europa naţiunilor - Alianţa Europeană

(UEN-AE);

Un rol mai important i-a fost conferit de Tratatul de la Lisabona, deoarece in baza

Tratatului de la Lisabona, Comisia Europeană are obligaţia de a se consulta cu autorităţile locale

şi regionale şi cu asociaţiile acestora cât mai devreme posibil în etapa prelegislativă. Comitetul

Regiunilor, în calitatea sa de portavoce a autorităţilor locale şi regionale, este profund implicat în

această procedură. După ce înaintează o propunere legislativă, Comisia trebuie să se consulte din

nou cu Comitetul Regiunilor, dacă propunerea respectivă vizează unul dintre domeniile politice

cu impact direct asupra autorităţilor locale şi regionale.

49

4.7. Curtea de Justiţe Europeana

Curtea este compusa din judecatori şi avocaţi generali. Acestia din urma sunt chemati sa se

pronunte , in totala independenţa, in cauzele supuse Curţii , prin concluzii care constituie stadiu

final al procedurilor orale. (art 22 din Tratatul CE).

Judecatorii şi avocatii generali sunt numiti de comun acord pentru o perioada de 6 ani de

catre guvernele statelor membre. In prezent, Curtea este compusa din 15 judecatori si 9 avocati

generali. Numarul judecatorilor si a avocatilor generali poate fi modificat printr-o hotarare

consiliului luata cu votul unanim al membrilor acestota, la cererea Curtii.

Judecatorii- in ceea ce priveste judecatorii este cunoscut faptul ca nicio dispoziţie a

Tratatelor nu prevede ca acestia sa aiba cetaţenia statelor mmebre. Acest lucru a fost şi este dorit

deoarece , atunci cand se delibereaza in plen Curtea sa poate avea un judecator familiarizat cu cu

sistemul juridic al fiecarui stat membru. Preocuparea de ordin politic a fost a fost şi ea

precumpanitoare pentru echilibrul global pe nationalitati care se sprijina pe efectivul

judecatorilo, dar si pe cel al avocatilor generali53.

La cerera Curţii Consiliul de ministri statuand cu unanimitate de voturi poate mari

numarul de judecatori , urmarindu-se permanent reprezentarea tuturor sistemelor de drept din

tarile membre.

Judecatorii sunt numiti pentru o perioada de 6 ani , mandatul putand fi reinnoit fara

limita. Practica ne arata ca ei raman in functie, in medie, timp de 2 mandate. Guvernele statelor

membre nu pot revoca un judecator al Curtii in timpul exercitarii mandatului sau. Curtea este

singura abilitata sa asigure controlul asupra activitatii si disciplinei membrilor sai

Independenta judecatorilor CJE este garantata , mai ales de caracterul strict al deliberarilor

in camera de consiliu.

Judectaorii desemneaza , dintre ei, prin vot secret, pe presedinteke CJE, pentru un mandat

de 3 ani care poate fi reinnoit. Presedintele conduce lucrarile curtii, prezideaza audierile acesteia,

prexum si deliberarile din camera de consiliu.

Avocatii generali- sunt numiti cu acordul guvernelor statelor membre pentru o perioada

de 6 ani, cu posibilitatea de a li se prelungi mandatul. Conditiile pe care trebuie sa le

indeplineasca sunt aceleasi ca si in cazul judecatorilor. In concordanta cu prevederile Tratatelor,

53 A. Fuerea, op.cit., pag. 114.

50

avocatii generali au sarcina de a prezenta in public, cu toata impartialitatea şi in deplina

independenta , concluzii motivate asupra cauzelor supuse Curtii de justitie54.

Instanta de la Luxemburg lucreaza in sedinte plenare. Cu toate acestea, din cauza

volumului mare de cauze , pentru celeritate, s-a prevazut posibilitatea crearii unor camere in

cadrul Curtii , formate din 3 sau 5 judecatori. Curtea poate delibera valabil numai in prezenta

unui numar impar de judecatori. Cand numarul judecatorilor este par judecatorul cu o vechime

mai mica se va abtine sa participe la deliberari. Lucrarile Curtii se desfaşoara, in fapt, in limba

franceza, ca limba de lucru, deşi se prevede ca pot fi folosite toate limbile folosite de comunitati.

Rol- Rolul CJE este acela de a asigura respectarea dreptului comunitar, interpretarea şi

aplicarea Tratatelor constitutive, iar, in acest sens ea are urmatoarele competente:

- efectueaza un control al calitatii actelor comunitare;

- interpreteaza unitar tratatele şi actele comunitare pe calea recursului in interpretare;

- controleaza legalitatea actiunilor sau omisiunilor statelor membre in raport cu dispozitiile

Tratatelor, transand litigiile dintre acestea;

- solutioneaza actiuni cu privire la repararea pagubelor cauzate de organele Comunitailor

sau de agentii acestora;

- actioneaza ca o instanta de recurs de ultim grad.

Raportata la toate aceste competente, CJE actioneaza ca o jurisdictie permanenta şi

obligatorie a ordinii juridice comunitare , ordine juridica de drept international ale carei subiecte

sunt nu numai statele membre, ci şi resortisantii acestora55.

4.8. Comisia europeana

Comisia europeana, cea mai originala dintre instituţiile europene (comunitare) este

formata in present din 27 de comisari propusi de guvernele statelor membre pe baza

comnpetentei lor generale si a angajamentului faţa de ideea europeana dintre persoanlitatile care

prezinta toate garanţiile de independenta56.

Tratatul de la Lisabona, ultimul tratat comunitar care amendeaza Tratatul UE

reglementeaza desemnarea Comisiei astfel:

54 A. Fuerea, op. cit, pag. 118.55 Ibidem, pag. 122.56 Art 17 privind Trataul UE, modificat prin Tratatul de la Lisabona.

51

-ţinand seama si de alegerile pentru Parlamentul European şi dupa ce a procedat la

consultarile necesare , Consiliul European, hotarand cu majoritate calificată, propune un candidat

European la functia de Presedinte ai comisiei. ă

-Parlamentul European alege acest candidat cu majoritatea membrilor care il compun;

- Consilul, de comun acord cu presedintele ales, adoptă listele celorlalte personalitaţi pe

care le porpune pentru a fi membri ai Comisiei. Alegerea acestora se face pe baza sugestiilor

facute de statele europene57.

Conducerea Comisiei : este formată din :

a) Presedintele comisiei. Desemnat inainte ca mandatul Comisiei să inceapă, acesta este

implicat in desemnarea celorlalţi comisari, de comun acord cu Consiliul European.

Numirea sa se face pentru un mandate egal cu cel al Comisiei.

b) Noile funcţii, introduce de Tratatul de la Lisabona, cum ar fi, de exemplu, aceea de Inalt

Reprezentat al Uniunii pentru afaceri exeterne şi politica de securitate sau funcţia de

Presedinte al Consiliului European concurează pentru o pozitie de proeminentă, fiind

create tocmai in acest scop: să ofere Uniunii o mai mare vizibilitate pe plan extern , sa

asigure Uniunii lideri vizibili şi credibii care sa o reprezinte atat in exterior, cat şi in plan

intern.

c) Vicepresedinţii sunt numiti de catre Presedinte dintre comisari .Vicepresedinţii au ca rol

inlocuirea Presedintelui atunci cand imprejurarile o cer. Tratatul de la Lisabona nu

prevede un numar de vicepresedinţi ai comisiei, avand rolul de a asigura coerenta acţiunii

externe a Uniunii. Inaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de

securitate est unul dintre vicepresedintii Comisiei, avand rolul de a asigura coerenta

politicii externe a Uniunii58.

Atribuţiile Comisiei Europene :

a) Atributii in procedura legislativa, in sensul in care, conform Tratatului de la

Lisabona, actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei,

cu exceptia cazului in care Tratatele prevad altfel. In prezent nu mai putem discuta

despre monolopul legislativ al Comisiei, intrucat, conform TFUE, in cazurile

specifice, prevazute de Tratate, actele legislative se vor putea emite la initiativa unui

57 Art 17 alin 2 TUE, modificat de Tratatul de la Lisabona, D.C .Dragos, op. cit, pag. 32.58 Actul Comisiei, intre 2009-2012 are 7 vicepresedinti, inclusive Inaltul Reprezentant al Uniunii, apud. D.C Dragos, op. cit, pag. 34.

52

grup de state membre, sau a Parlamentului European, la recomandarea BCE, sau la

solicitarea CJE sau a Banii Europene de Investitii.

b) Atribuţii de “gardian al Tratatelor”. Conform TUE, Comisia supraveghează

aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curtii Europene de Justitie. TFUE

imputerniceste Comisia Europeană să urmarească si să asigure respectarea dreptului

comunitar de catre statele membre. Pentru a-şi indeplini atribuţia sa de gardian al

Tratatelor, Comisia solicita informaţii statelor cu privire la măsurile de transpunere a

directivelor adoptate in conformitate cu o procedura legsilativă. In cazul in care statul

respectiv nu şi-a indeplinit obligatia de a comunica aceste măsuri, Comisia poate

indica, acolo unde considera ca este necesar, cuantumul sumei individuale sau al

penalitătii cu titlu cominatoriu care urmează a fi platită de statul respectiv59.

c) Atribuţia de organ executiv al Uniunii Europene . Comisia este organul executiv al

UE cel care pune in executare actele emise de Consiliu şi de Parlamentul European,

prin procedura legislativă ordinară sau de oricare dintre cele doua institutii ca actor

principal, cu participarea celeilalte in cadrul unei proceduri legislative speciale.

d) Atribuţia de reprezentare. Comisia asigură reprezentarea externă a Uniunii, cu

exceptia politicii externe si de securitate si a altor cazuri prevăzute de Tratate60.

Comisia reprezintă, pe plan extern UE, in relatiile cu statele ne membre şi cu

organismele internaţionale. In interiorul Uniunii ea reprezinta interesul general al

Uniunii, in raport cu persoanele fizice sau juridice, cu celelalte institutii UE sau

statele membre. ( TFUE, art 135).

Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene, fiind percepută ca un

guvern comunitar. Ea intruchipează ideea europeană, intrucat membrii sai, deşi desemnati de

guvernele nationale, nu au nicio obligaţie faţa de acestea, fiind loiali doar intereselor Uniunii

Europene. Comisia reuşeşte, prin aceasta, realizarea interesului general al Uniunii, aflat adesea in

contradicţie cu interesul particular al statelor membre61.

59 D.C .Dragos, op. cit, pag 34. 60 Art. 17 alin 1 TUE.61 D.C .Dragos, op. cit, pag. 40.

53

Teste grila exemplificative:

1. Comisia Europeana este a) organul executiv; b) organul legislativ; c) organul

judicar .. al Uniunii Europene.

2. Comisia asugura reprezentarea externa a Uniunii, cu exceptia a) politicii externe

si de securitate si a altor probleme prevazute de Tratate; b) politicii interne si de

securitate si a altor probleme prevazute de Tratate; c) politicii de mediu si de

securitate si a altor probleme prevazute de Tratate.

3. Conform Tratatului de la ...a) Lisabona, b) Maastricht; c) Cairo..actele legislative

ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei.

4. Actioneaza ca o instanta de recurs de ultim grad; a) Curtea de la Luxemburg; b)

Curtea de la Roma; c) Inalta autoritate europeana; d)Mediatorul european.

5. Este un organism consultativ care reprezintă autorităţile locale şi regionale din

Uniunea Europeană; a) Comisia Europeana; b) Consiliul Europei; c) Comitetul

Regiunilor; d) Parlamentul European.

6. In prezent, Curtea de Justitie de la Luxemburg este compusa din : a) 15

judecatori si 9 avocati generali; b) 9 judecatori si 15 avocati generali; c) 27 de

judecatori si 27 de avocati generali; d) 6 judecatori si 15 avocati generali.

7. Numărul....a) consilierilor; b) paralmentarilor; c) comisarilor europeni.. provenind

din fiecare ţară este aproximativ proporţional cu numărul locuitorilor ţării

respective.

54

CAPITOLUL V

ASPECTE LEGISLATIVE SI PRACTICE PRIVIND AZILUL SI MIGRATIA

IN UNIUNEA EUROPEANA

Obiective:

Intelegerea conceptelor de azil si migratie

Pozitia Uniunii Europene fata de azilanti si imiganti

Legislatia romaneasca privitoare la azil si migratie.

Importanţa pentru semnificaţia sa in societatea contemporana, migratia face trimitere la

situaţia juridica a strainilor şi refugiaţilor. In cadrul politicilor de justiţie, libertate şi securitate ,

Uniunea Europeana a subliniat relevanţa masurilor luate in ceea ce priveste controlul frontierelor

externe, migraţiei, azilului, peventia si combaterea infracţionalitatii , in contextul drepturilor şi

libertaţilor fundamentale ale omului.

Momentele marcante ale consolidarii sistemului legsilativ al azilului in Romania include

adrerarea le Conventia din 1951 privind statutul refugiatilor şi la Protocolul aditional , Legea nr.

46/1991 , adoptarea primei legi privind statutul şi regimul refugiaţilor si a celor doua ordonanţe de

Guvern ( O.G. n r. 102/2000 şi O.G. nr. 43/2004), aprobate ulterior prin lege62.

Tendinţele europene in materie , precum si nevoia de armonizare cu legislaţia comunitara

au dus la elaborarea unei noi legi privind azilul in Romania, prin care au fost pastrate majoritatea

prevederilor anterioare, dar, in acelasi timp, au fost introduse şi concepte noi.

Noua legislaţie consfinţeste notiunea de procedura unica de azil, cu diversele sale

modalitaţi de derulare, pentru acordarea unor forme de protectie din partea statului roman. In plus,

62 N . Carcu, Presedinte CNRR, Legislatia privind azilul in Romania, actualizata la 8 februarie 2007, Edit. Regia Autonoma, Monitorul Oficial , Bucuresti, 2007. pag 3-4.

55

defineşte principiile si garantiile procedurale, precum şi conditiile exercitarii drepturilor şi ale

indeplinirii obligatiilor stipulate pentru categoriile de persoane acoperite de lege63.

Literatura de specialitate arata dificultaţile care apar in mai multe cazuri in separaţia

migratiei voluntare de cea forţata, ceea ce conduce la provocari adresate sistemelor de analiza a

cererilor de azil raportate la diverse tari care trebuie sa faca o distinctie clara intre refugiaţti si alte

categorii de imigranţi. De multe ori a fost necesara elaborarea unor proceduri extrem de

costisitoare pentru separarea solicitantilor de azil indreptaţiţi sa primeasca statutul de refugiati si

cei care tratau aceste cereri ca pe o solutie in cazul in care alta culoare de imigraţie deveneau din

ce in ce mai restrictive.

Abordarea complexei ecuaţii a migraţiei intr-o maniera cuprinzatoare, inovatoare şi pe

termen lung reprezinta un imperativ ce ia in calcul, fara indoiala, criteriile de imigraţie,

admisibilitate şi integrare, protectia drepturilor omului in ceea ce priveste imigrantii şi refugiaţii,

controlul , prevenirea si repatrierea, dialogul şi cooperarea intre ţara de primire şi cea de origine a

migranţilor, şi nu in ultimul rand eforturile pe termen lung pentru imbunataţirea condiiţilor

economice si politice din ţarile de origine64.

5.a. Strategia naţionala privind migraţia

Guvernul Romaniei a aprobat prin H.G. nr. 616/2004 Strategia nationala privind migratia.

Strategia priveste principiile directoare care vizeaza admisia, şederea şi parasirea teritoriului

national de catre straini, imigraţia forţei de munca, politicile cu privire la migraţia forţei de munca

internaţionala. Strategia conţine noul cadru instituţional necesar pentru implementarea politicilor

din domeniu prin adoptarea unui management modern in domeniul resurselor umane, materiale şi

financiare. Elaborarea unei strategii naţionale in domeniul migraţiei nu reprezinta decat un

asigurarea unui management corespunzator fluxurilor migratorii.

Daca pana in 1992 problema migraţiei si a refugiatilor statea doar in puterea fiecarui stat

membru, odata cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht şi apoi a celui de la Amsterdam ,

politicile privind migratia şi azilul , libertatea de miscare a persoanelor şi vizele au devenit

responsabilitati ale ale Comunitatii. La summitul de la Tampere, in octombrie 1999, Consiliul

63 Idem.64 www.europaInfo.ro, consultat la 24 10 2012, ora 16 00.

56

European a fost de acord cu azilul si migratia, desi sunt domenii separate, dar conexe in abordare

necesita abordarea unor politici comune in ceea ce le priveşte65.

Relevant in acest sens este programul Haga pentru intarirea libertatii, securitaţii şi justitiei si

Uniunea Europeana, document programmatic al statelor membre, care stabileste liniile directoare

in domeniul justitiei şi afacerilor interne pentru 2005-2010, o importanta deosebita fiind acordata

imigratiei, azilului şi integrarii sociale a strainilor care locuiesc legal pe teritoriul UE.

Programul Haga, din 2005 a stabilit 10 prioritati ale UE pentru intarirea ariei de libertate ,

securitate si justitie in urmatorii ani. Intre acestea, multe fac referire la problema migratiei. Acest

program a stabilit o abordare echilibrata a migratiei legale şi a celei ilegale, cuprinzand masuri

pentru combaterea imigratiei ilegale şi a traficului de persoane. Asa sunt planul privind migratia

legala si integrarea migrantilor care are in vedere in special imigratia provenita din terte tari si

Planul de actiune European privind mobilitatea locurilor de munca pe 2007-2010 care are in

vedere mobilitatea geografica şi profesionala in cadrul UE66.

In ceea ce priveste migratia legala, exista patru mari domenii ce se au in vedere in Planul

cu privire la migratia legala si intergrarea mograntilor :

-masuri legislative in domeniul migratiei fortei de munca;

-accesul si schimbul de informatii;

-integrarea migrantilor;

- cooperarea cu tarile de origine.

Unul dintre actele normative comunitare cu o mare aplicabilitate in problematica azilului şi

migratiei este Directiva 38/2004/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 29 aprilie2004

privind dreptul la libera circulatie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetatenii Uniunii si

membri famililor acestora deoarece de la 1 ianuarie 2007 , cand Romania a devenit mebru al UE

aceste dispozitii sunt direct şi efectiv aplicabile tuturor strainilor aflati pe teritoriul Romaniei.

Dispozitiile Legii nr. 122/2006 privind azilul in Romania au definit anumiti termini juridici

in condordanta cu dispozitiile Conventiei privind statutul refugiatilor din anul 1951 ,precizand ca

prin solicitant sau solicitant de azil se intelege cetateanul strain sau apatridul care şi-a manifestat

65 Migratia si azilul in Romania, material redactat de Ministerul de Externe al Romaniei, Bucuresti, 2004, pag 4.66 D.L ..Constantin, L Nicolescu, Z Goschin, Perspective europene de abordare a azilului si migratiei, Institutul European din Romania, Bucuresti, 2011, pag. 11.

57

vointa de a obtine o forma de protectie in Romania , atat timp cat cererea sa nu a fost solutionata

printr-o hotarare irevocabila, iar prin strain se intelege cetatanul strain sau apatridul.

5.b.Pactul european privind imigraţia şi azilul67 Pactul reprezintă o nouă etapă

importantă spre o politică globală a U.E. în domeniul migraţiei. Acest document urmăreşte să dea

un nou impuls demersului de stabilire a unei politici comune în domeniul migraţiei şi azilului, prin

definirea clară a responsabilităţilor la nivel naţional şi comunitar şi consolidarea dialogului UE cu

ţările de origine, care să ţină cont de interesul comun al UE, dar şi de specificităţile fiecărui stat

membru. Pactul propune Statelor Membre cinci angajamente politice care vor fi transpuse în

practică prin măsuri concrete lmasuri concrete.

Acestea vor face obiectul evaluării anuale în cadrul Consiliului European, printr-un raport

comun al Consiliului UE şi Comisiei Europene. Statele membre vor stabili indicatori de impact şi

eficacitate şi se vor informa reciproc în cazul oricăror noi măsuri sau reforme legislative în materie

de imigraţie şi azil. Consiliul European şi-a asumat cinci angajamente fundamentale, care vor

continua să fie dezvoltate şi transpuse în măsuri concrete, în special în cadrul programului

Stockholm – către o Europă a cetăţenilor în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie : – organizarea

imigraţiei legale luând în considerare priorităţile, necesităţile şi capacităţile de primire stabilite de

fiecare stat membru şi încurajarea procesului de integrare; – controlarea imigraţiei ilegale prin

asigurarea asigurarea returnării efective a străinilor aflaţi în situaţie iregulară; – mai buna protecţie

a Europei, prin îmbunătăţirea eficienţei controalelor la frontiere; – construirea unei Europe a

azilului; – crearea unui parteneriat global cu ţările de origine şi de tranzit în vederea încurajării

sinergiilor dintre migraţie şi dezvoltare68.

5.c. Dimensiunea externă a politicii comune privind migraţia

În efortul de a asigura coerenţa politicii UE în domeniul migraţiei, Consiliul European a

adoptat, în decembrie 2005, Abordarea Globală a Migraţiei. Acest concept integrează migraţia,

relaţiile externe şi politica de dezvoltare, abordând agenda migraţiei de o manieră cuprinzătoare şi

echilibrată, în relaţie de parteneriat a UE cu statele terţe.

67 http://www.mae.ro/node/1650, consultat la data de 26. 10 .2012, ora 13. 45.68 Idem.

58

Abordarea globală a migraţiei reprezintă cea mai consistentă şi concretă manifestare a

relaţiei strânse dintre domeniul Justiţie şi Afaceri Interne şi domeniul relaţiilor externe ale

UE, definind mijloacele/instrumentele specifice adecvate prin intermediul cărora Uniunea poate

răspunde provocărilor actuale din mediul internaţional, din perspectivă migratorie. Consiliul

European din decembrie 2006 a validat propunerea de creare, ca instrumente ale Abordării Globale

a Migraţiei, a unor Platforme de cooperare în domeniul migraţiei şi dezvoltării, care să aducă

laolaltă statele terţe vizate de această politică, statele membre şi Comisia Europeană, precum şi

organizaţiile internaţionale relevante în domeniul gestionării migraţiei.

Aceste instrumente comunitare sunt destinate să faciliteze schimbul de informaţii la nivel

local în domeniul migraţiei şi să coordoneze proiectele existente sau viitoare în domeniul migraţiei

şi dezvoltării. România a elaborat şi promovat la nivel comunitar conceptulunei Platforme de

cooperare la Marea Neagră în domeniul migraţiei şi dezvoltării, iniţiativă care se adresează

următoarelor state: R. Moldova, Ucraina, Federaţia Rusă, Armenia, Azerbaijan, Georgia, Turcia.

Platforma de cooperare în domeniul migraţiei şi dezvoltării Platforma de cooperare în

domeniul migraţiei şi dezvoltării reprezintă un instrument comunitar de lucru la nivel local, menit

să faciliteze schimbul de informaţii în domeniul migraţiei şi al problematicii conexe acesteia, de

interes comun, dar şi să coordoneze proiectele existente sau viitoare în domeniul migraţiei şi

dezvoltării, pornind de la specificul unui stat sau regiuni.

Lansarea unei Platforme de cooperare pentru regiunea Mării Negre a fost aprobată de

Consiliul UE Justiţie şi Afaceri Interne JAI şi a Consiliului Afaceri Generale şi Relaţii Externe din

iunie 2007 şi andosată de Consiliul European din 21-22 iunie 200769.

În urma eforturilor depuse de România, susţinută de o serie de state membre UE,

Platforma de cooperare la Marea Neagră a primit o reconfirmare politică prin introducerea în

cadrul Concluziilor Consiliului UE Justiţie şi Afaceri Interne şi a Concluziilor Consiliului UE

Afaceri Generale şi Relaţii Externe din iunie 2008.

MAE a promovat constant necesitatea lansării de proiecte regionale la nivel tehnic, care să

furnizeze un cadru concret implementării Platformei de cooperare la Marea Neagră. În acest sens,

România a depus, in luna iunie 2010, la Comisia Europeană, un proiect privind migraţia legală în

regiunea Mării Negre. Proiectul este în proces de evaluare la Comisia Europeană.

69 Idem.

59

Poziţia României România este un membru responsabil şi implicat al UE, având în

gestiune a doua frontieră ca lungime pe latura de est a Uniunii (2070 km). Alăturându-se viziunii

europene, România are ca prioritate securizarea frontierei, şi, în context, urmărirea cu prioritate a

îndeplinirii la termen a condiţiilor legate de aderarea la data asumată (martie 2011) la spaţiul

Schengen. România contribuie la construirea politicii comune a UE privind migraţia, atât prin

susţinerea dezvoltării Sistemului European Comun privind Azilul şi prin implementarea

instrumentelor specifice din domeniul migraţiei, în special în relaţia cu vecinătatea estică a

Uniunii, precum şi prin preocuparea constantă privind securizarea frontierelor externe ale U.E.70.

Unul dintre actele normative comunitare cu o mare aplicabilitate in problematica azilului

si migraţiei este Directiva 38/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie

2004 privind dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetaţenii

Uniunii si membrii familiilor acestora deoarece de la 1 ianuarie 2007 aceste dispozitii sunt direct şi

efectiv aplicabile tutror strainilor aflaţi pe teritoriul Romaniei.

Art. 5 din Directiva precizeaza faptul ca membrilor de familie care nu au cetaţenia unui

stat membru li se cere numai sa posede o viza de intrare care se elibereaza gratuit , in cel mai scurt

termen şi pe baza unei proceduri accelerate. In cazul in care un membru al familiei unui cetaţean al

Uniunii Europene nu are cetateania unui stat membru şi nu poseda documentele de calatorie

necsare sau, dupa caz, viza necesara, statul membru in cauza trebuie sa ii acorde , inainte de a

proceda la expulzare, toate mijloacele rezonabile pentru a-i permite sa obţina intr-un termen

rezonabil documentele necesare71.

Dispoziţiile art 7 alin 3 au o incidenta deosebita in present, caci, in cazul in care persoana

cu statut de refugiat este un membru de familie al unui cetaţean al Uniunii care a lucrat intr-un stat

gazda dar care nu mai desfasoara activitate salariata , are un drept de şedere care se extinde asupra

membrilor de familie care nu au cetaţenia unui stat membru , in cazul in care l-au insoţit sau s-au

alaturat cetaţeanului Uniunii.

Acest drept de şedere este acordat deoarece cetateanul Uniunii işi mentine statutul de

lucrator sau salariat deşi nu mai desfasoara efectiv o activitate daca, de exemplu, se afla in

incapaciate temporara de munca ca rezultatul unei boli sau accident.

70 Idem.71 A. Greceanu, Incidenta Directivei nr 38/CE/2004 CE privind dreptul la libera circulatie si sedere pe teritoriul statelor mebre pentru cetatenii Uniunii si mebrii familiilor acestora in material azilului si migratiei, Azilul si migratia. Abordari jurisprudentiale, Edit .Monitorul Oficial, Bucuresti, 2008, pag. 8.

60

Teste grila exemplificative:

8. Membrilor de familie care nu au cetaţenia unui stat membru li se cere numai sa a)

posede o viza de intrare care se elibereaza gratuit ; b) care să furnizeze un cadru

concret implementării Platformei de cooperare ; c) sa poata răspunde provocărilor

actuale din mediul internaţional, din perspectivă migratorie.

9. Programul Haga, din 2005: a) a stabilit o abordare echilibrata a migratiei legale şi

a celei ilegale; b) reprezintă un instrument comunitar de lucru la nivel local, menit

să faciliteze schimbul de informaţii în domeniul migraţiei şi al problematicii

conexe; c) consfinteste notiunea de procedura unica de azil, cu diversele sale

modalitati de derulare.

10. Literatura de specialitate arata dificultatile care; a) privesc membrii de familie

care nu au cetaţenia unui stat membru; b) privesc un cadru concret implementării

Platformei de cooperare la Marea Neagră; c) care apar in mai multe cazuri in

separatia migratiei voluntare de cea fortata.

11. In ceea ce priveste migratia legala, exista………. domenii ce se au in vedere in

Planul cu privire la migratia legala si intergrarea migrantilor : a) trei; b) cinci ; c)

patru; d) zece.

12. Conventia privind statutul refugiatilor s-a incheiat in : a) 1947; b) 1967; c) 1951;

d) 2005.

13. Guvernul Romaniei a aprobat Strategia nationala privind migratia a) H.G. nr.

616/2004; b) OUG nr 616/2004; c) Legea nr. 616/204; d) Legea 10/2001.

14. Unul dintre actele normative comunitare cu o mare aplicabilitate in problematica

azilului si migraţiei este a) Directiva 38/2004/CE; b) Directiva 28/2004/CE; c)

Directiva 18/2004/CE.

61

CAPITOLUL VI

FUNCŢIA PUBLICA EUROPEANA

Obiective:

Noţiunea de functie publica europeana

Drepturile si indatoririle funcţionarilor publici europeni.

6.1. Principiile dreptului specific funcţiei publice europene

Principiile dreptului specific funcţiei publice europene sunt acele idei calauzitoare care

guverneaza intreaga activitate a funcţionarilor europeni si care trebuie avute in vedere in momentul

interpretarii oricarei reguli normative adoptate de o instituţie sau de un organism european. Aceste

principii sunt, pe de o parte, comune cu celelalte ramuri ale dreptului comunitar in general (

principiul subsidiaritţaii, egalitaţii si nondiscriminarii) dar si principii specifice reglementarii

funcţiei publice europene ( principiul concursului public si al dispersiei teritoriale)72.

In democraţiile europene recrutarea funcţionarilor publici, imparţiali şi cu o inalta

calificare este unul dintre rolurile esenţiale ale instituţiilor, recrutarea facandu-se, in general, pe

baza urmatoarelor principii:

a) Principiul egalitaţii la acces. Este un principiu general al dreptului contemporan,

toate disciplinele juridice acordand atenţie respectarii egalitaţii indivizilor, pornind de

la ideea ca toţi suntem egali si avem drepturi egale. Principiul egalitaţii la acces

figureaza in Declaratia Drepturilor Omului si Cetaţeanului din 1789 si este reluat in

art 21 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului cu urmatoarea formulare: “ oate

persoanele au dreptul de a accede, in condiţii de egalitate, la funcţii publice in ţara

lor”. Toate constitutiile scrise ale statelor membre UE conscara principiul egalitatii

in fata legii şi, cu exceptia Constituţiilor Danemarcei si Irlandei, toate prevad

principiul accesului egal la funcţiile publice. Singurele limitari sunt cele referitoare la

naţionalitate, moralitate si condiţii de varsta si aptitudini psihice.

72 M Tofan, Dreptul European al functiei publice, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iasi, Centrul de Studii Europene, 2010, pag 10.

62

b) Principiul concursului public. Accesul la o funcţie publica presupune de cele mai

multe ori o modalitate de selecţie dintre candidatii aspiranţi la funcţia respectiva.

Concursul este o modalitate nediscriminatorie la care se face apel pentru

selectionarea funcţionarilor , procedura de derulare a concursurilor fiind stabilita prin

legi speciale ale fiecarui stat membru al UE. Spania si Franta sunt tari care apeleaza

la o asemenea modalitate de recrutare pentru aproape toate posturile din administratia

publica , cu exceptia unora care fac obiectul unor numiri politice. In Franta exista

celebra Şcoala nationala pentru pregatirea functionarilor publici – L' Ecole

Nationale d' Administration, care sigura selecţia elitelor iar mai apoi formarea lor

solida pentru integrarea in posturi cheie de funcţionari publici.

c) Principiul independenţei. Acest principiu este reglementat expres in expunerea de

motive pentru reglementarea Regulamnetului nr 259/1968 al Consiliului CEE ,

EURATOM si CECA şi reiterat in numeroase dintre regulamente de organizare si

functionare ale institutiilor comuniatre.In concret, principiul independentei are in

vedere ca un funcţionar comunitar nu este in slujba statului a carei cetaţenie o poarta,

ci trebuie sa actioneze doar in vederea atingerii idealurilor comunitare in calitate de

cetaţean european.

d) Principiul competenţei . Acest principiu poate fi analizat dintr-o dubla perspectiva:

- mai intai competenta poate fi privita drept element al functiei publice, adica drept

indrituire recunoscuta prin norme juridice functionarului de a avea o anumita misiune si

de a dispune de puterea de a-şi indeplini sarcinile;

- in al doilea rand, principiul competentei se refera la obligatia functionarului de a proba

inalte calitati profesionale si morale.

e) Principiul randamentului . Pentru activitatea funcţionarilor publici acest principiu are

o conotaţie practica puternic reliefata de evaluarea periodica la care este supusa

activitatea funcţionarilor73.

f) Principiul integritaţii. Integritatea funcţionarului este strans legata de moralitatea

acestuia, adica de respectarea regulilor de conduita care se situeaza cat mai curand in

registrul etic şi al bunei cuviinţe deact in lumea strict normativa a relatiilor de

serviciu. Tocmai pentru a se contura cat mai bine obligatia de integritate a

73 M. Tofan, op. cit ,pag. 14.

63

functionarilor europeni, a fost adoptat recent un cod de conduita etica a functionarilor

Comisiei Europene , cod transpus şi in legislaţia interna romana.

g) Principiul disperisiei teritoriale. Acest principiu are semnificaţia acoperirii, pe cat

posibil, a locurilor din administraţia europeana pe criteriul reprezentarii tuturor

zonelor geografice ale statelor membre. Se urmarşete pe cat posibil accesul in

posturile administrative la nivel european pe criteriul reprezentarii numerice in mod

proporţional cu populaţia fiecarui stat membru74.

6.2. Noţiunea de funcţie publica in context european

Exista doua categorii de functii publice in Uniunea Europeana:

-Mai intai sunt funcţionarii care lucreaza la nivelul instituţiilor comunitare si care pot fi

desemnati cu titulatura de funcţionari europeni;

- apoi exista corpul functionarilor publici care lucreaza in administraţia publica proprie

fiecarui stat.

In ceea ce priveste reglementarea funcţiei publice exista in statele Uniunii Europene o

disputa intre concepţia axata pe ideea de statut legal al funcţionarului public (ca in situatia

regelementata de legislaţia romaneasca) si concepţia statutului contractual.

Dupa cum ne releva lucrarile naţionale dar si lucrarile de drept administrativ comparat ,

in fiecare ţara apuseana exista tradiţii diferite privitoare la funcţia publica. Se apreciaza ca prima

tara care a avut un Statut al funcţiei publice a fost Spania , urmata de Luxemburg si Danemarca .

Se pare ca Germanuia are tradiţii in ceea ce priveste funcţia publica inca din Evul mediu de şi un

Cod propriu zis al conduitei functionarilor publici a existat in Bavaria din secolul XIX.

Actualmente, in Regatul Unit al Marii Britaii, de exemplu, se face diferenta intre dreptul

comun si dreptul statutar al funcţionarilor publici fiind admis ca servitorii coroanei –crown

servants- sunt supuşi regulilor lui common law , pe cand statutul de civil servant-funcţionar

public, in sensul clasic, este in exclusiviate rezervat agenţilor din administraţia de stat75.

Noţiunea de funcţie publica europeana a intrat in limbajul fiecaruia dintre noi fiind

utilizata in doua sensuri, diferite in funcţie de situaţia concreta:

74 M. Tofan, op. cit., pag 15.75 M. Tofan, op. cit., pag. 20.

64

- primul sens, acela larg al termenului, funcţia europeana desemneaza atat persoanele

investite cu autoritate publica ce lucreaza pentru o instituţie sau organism european, dar

şi funcţionarii care desfşoara activitaţi in structurile administraţiei publice pentru fiecare

dintre statele membre UE.

- In al doilea sens, definţia de funcţionar public in sens restrans este cuprinsa in art. 1 din

Statut potrivit caruia este functionar al comunitaţilor in sensul prezentului statut, orice

perosana care a fost numita in condiţiile prevazute de acest statut, intr-o funcţie

permanenta intr-una dintre instituţiile comunitaţii.

Dobandirea calitaţii de functionar comunitar este condiţionata de existenţa actului de

numire emis de autoritatea competenta. Ca regim juridic, actul de numire prezinta urmatoarele

trasaturi:

-este un act unilateral, ceea ce semnifica faptul ca in momentul emiterii sale singura parte

care işi asuma obligaţii este emitentul insuşi;

- trebuie emisa doar in consideraţia unui post vacant care a fost ocupat prin concurs ;

- este un act de autoritate ceea ce produce efecte numai daca a fost emis de organul sau

instituţia competenta ;

- confera beneficiarului sau destinatarului calitatea de funcţionar, fiind un act constitutiv de

drepturi;

-este un act juridic formal, in sensul in care trebuie emis in forma materiala.

Condiţii pentru ocuparea unei functii publice europene :

- Naţionalitatea;

- Capacitatea de exerciţiu deplina;

- Nivel inalt de corectitudine, moralitatea funcţionarului;

- Cunoaşterea aprofundata a uneia dintre limbile oficiale ale Comunitaţii şi cunoaşterea

satisfacatoare a unei alte limbi a Comunitaţilor;

- Promovarea consursului organizat pentru ocuparea postului vacant;

- Aptitudinile fizice;

- Situaţia militara.

‘

65

6.3. Drepturile şi obligaţiile funcţionarilor europeni

Drepturile functionarilor sunt unanim marcate la nivel european de categoria drepturilor

care se exercita in mod colectiv.

Din punct de vedere al drepturilor recunoscute funcţionarilor publici intreaga legislatie

occidentala europeana vizeaza apropierea funcţionarilor publici de regimul recunoscut celorlalţi

salariaţi in general, desi diferentele sunt notabile, mergand de la exemplul Italiei unde se

vorbeste despre o revoluţie a funcţiei publice, la Germania şi Olanda care menţin prevederile

conservatoare statutare76.

In esenţa, doctrina europeana de drept administrativ reţine urmatoarele categorii de

drepturi pentru funcţionarii publici:

-dreptul la protecţie- garantarea stabilitaţii in funcţie şi apararea impotriva defaimarii,

insultei, ameninţarii, ultrajului;

-dreptul la salarizare pentru serviciul prestat;

-dreptul de a beneficia de o perfectionare profesioanala perpetua;

- dreptul la cariera, inclusiv avansarea in grade si funcţii;

- dreptul la greva;

- dreptul la opinie politica , sindicala , filosofica si religioasa.

In ceea ce priveste indatoririle, trebuie menţionat ca s-au purtat discuţii ample cu privire la

modul in care pot fi definite sarcinile aferente funcţiei publice, autorii osciland inre denumirea de

obligatii si cea de indatoriri. S-a afirmat faptul ca indatorirea ar evidentia mai corect tipul de

sarcini care revin unui funcţionar, indatorirea fiind o categorie specifica dreptului public, iar

obligaţia aparţinad in general sferei obligaţiilor private.

- obligaţia de independenta şi neutralitate;

- obligaţia de rezerva şi discreţie;

- obligaţiile de a se achita de sarcinile funcţiei cu maxim de constiinţa profesionala ;

- obligaţia de rezidenţa ;

- obligaţia de a respecta ordinea ierarhica existenta in institutia pentru care desfasoara

activitate;

- obligaţia de fidelitate;

- obligaţia efectuarii unui control medical anual;

76 76 M. Tofan, op. cit., pag. 34.

66

- indatoririle de moralitate;

- obligaţia de a repara eventualele prejudicii cauzate.

6.4. Regimul disciplinar al functionarilor publici europeni

Incalcarea de catre functionarii publici, cu vinovatie, a indatoririlor de serviciu atrage

raspunderea disciplinara, contraventionala, civila sau penala, dupa caz.

Incalcarea cu vinovatie a indatoririlor de serviciu constituie abatere disciplinara şi atrage

sanctionarea disciplinara a acestora. Aplicarea sanctiunilor disciplinare se face doar conform

prevederilor statutare şi cu repectarea urmatoarelor principii:

-raspunderea disciplinara se face doar numai ca urmare a savarsirii unei abateri

disciplinare;

- sanctionarea se va face cu respectarea principiului non bis in idem;

- sanctionarea se va face cu respectarea principiului anchetei prealabile;

- sancţionarea se va face cu respectarea principiului implicarii organului de disciplina;

- sanctionarea se va face cu aplicarea principiului radierii sanctiunilor disciplinare.

Sanctiunile aplicabile functionarilor europeni sunt urmatoarele:

-avertismentul;

- suspendarea temporara a dreptului de avansare;

- reducerea treptei de salarizare;

- retrogradarea;

- suspendarea din functie;

-destituirea.

Toate sancţiunile aplicabile functionarilor europeni pot fi atacate de funcţionarul

sancţionat, fiind garantat dreptul la libera petiţionare de catre autoritatea investita cu puterea de

numire si accesul liber la justiţia comunitara.

Competenţa sa rezolve aceste contesaţii a fost, pentru inceput, Curtea de Justitie, iar

astazi este Tribunalul de Prima Instanţa. Statutul prevede obligativitatea parcurgerii unei

proceduri prealabile,constand in contestarea mai intai a actului de sancţionare la organul emitent

şi apoi demararea procesului in faţa Tribunalului de Prima Instanţa.

67

Teste grila exemplificative:

15. Incalcarea de catre functionarii publici, cu vinovatie, a indatoririlor de serviciu

atrage : a) numai raspunderea disciplinara, contraventionala, civila; b) numai

raspunderea penala; c) raspunderea disciplinara, contraventionala, civila sau

penala, dupa caz.

16. Toate sanctiunile aplicabile functionarilor europeni pot fi atacate de functionaul

santionat, fiind garantat :a) dreptul la libera petitionare; b) dreptul la libera

contestare a deciziilor ; c) dreptul la libera asociere sindicala.

17. Raspunderea disciplinara se face numai ca urmare a: a) savarsirii unei

contraventii; b) savarsirii unui delict civil; c) savarsirii unei abateri disciplinare.

18. Ca regim juridic, actul de numire al functionarului public european : a) poate fi

emis si in forma orala ; b) este emis intotdeauna in forma scrisa si este un act

juridic de autoritate; c) este un act declarativ de drepturi.

19. Statutul de civil servant-functionar public, in sensul clasic, este in exclusiviate

rezervat agentilor din administratia de stat in: a) Franta; b) Germania; c) Marea

Britanie ; d) Irlanda de Nord.

20. Se apreciaza ca prima tara care a avut un Statut al functiei publice a fost : a)

Franta; b) Luxemburg; c) Spania; d) Danemarca.

21. Principiul disperisiei teritoriale are semnificatia : a) respectarea regulilor de

conduita care se situeaza cat mai curand in registrul etic si al bunei cuviinte; b)

acoperirii, pe cat posibil, a locurilor din administratia europeana pe criteriul

reprezentarii tuturor zonelor geografice ale statelor membre; c) accesul la o

functie publica presupune de cele mai multe ori o modalitate de selectie dintre

candidatii aspiranti la functia respectiva.

68

BIBLIOGRAFIE :

1. M. Tofan, Dreptul European al functiei publice, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iasi, Centrul de

Studii Europene, 2010.

2. A. Greceanu, Incidenta Directivei nr 38/CE/2004 CE privind dreptul la libera circulatie si sedere pe

teritoriul statelor mebre pentru cetatenii Uniunii si mebrii familiilor acestora in material azilului si

migratiei, Azilul si migratia. Abordari jurisprudentiale, Edit .Monitorul Oficial, Bucuresti, 2008.

3. http://www.mae.ro

4. .L.Constantin, L.Nicolescu, Z.Goschin, Perspective europene de abordare a azilului si migratiei,

Institutul European din Romania, Bucuresti, 2011.

5. Migratia si azilul in Romania, material redactat de Ministerul de Externe al Romaniei, Bucuresti,

2004.

6. www.europaInfo.ro

7. N . Carcu, Presedinte CNRR, Legislatia privind azilul in Romania, actualizata la 8 februarie 2007,

Edit. Regia Autonoma, Monitorul Oficial , Bucuresti, 2007.

8. www.europaactiv.ro

9. J. McCormic, Understanding the European Union, a concise introduction, Edit Palgrave, New York,

London, 1999.

10. I. Nelly Militaru, Cetatenia Uniunii Europene potrivit Tratatului de la Lisabona, ASE, Bucuresti.

11. I. Muraru, Corealatia dintre cetatenia nationala si cetatenia europeana, Cetatenia europeana, All Beck,

2003.

12.. C Ferenc, Regimul juridic al cetateniei in dreptul international public, Teza de doctorat. Rezumat, Bucuresti, 2009.

12. Danilo Zolo, La citadinanza. Appartenenza, identita, diritti, Laterza, Roma-Bari, 1994;

13. L. Cartou, J.L. Clergerie, P. Rambaud, L' Union Europėenne, Edit. Dalloz, 2000.

14. C. Leicu, I. Leicu, Institutiile comunitare, Edit. Lumina Lex, Bucuresti, 1996.

15. A. Fuerea, Institutiile Uniunii Europene, Universul juridic, Bucuresti, 2002.

16. P. Fontaine, Constructia europeana din 1945 pana in zilele noastre, Edit. Institutul European, Iasi, 1998.

17. M. Voicu, Introducere in dreptul European, Edit. Universul juridic, Bucuresti, 2007.

18. D. C. Dragos, R. Veliscu, Drept comunitar institutional, UBB, Cluj- Napoca, 2012.

69