© Marian Olari

DREPT ECOLOGIC

CARACTERISTICA GENERALA A INTERACTIUNII

DINTRE SOCIETATE SI NATURA

NOTIUNI SI TERMENI ECOLOGO-JURIDICI

CRIZA ECOLOGICA

Chișinau 2011

CUPRINS

1. Caracteristica generala a interactiunii dintre societate si natura

1.1. Constiinta ecologica

1.2. Conduita ecologica

2. Notiuni si termeni ecologo-juridici

2.1. Defini ii i no iuni ecologiceț ș ț

2.2. Particularităţile legislaţiei de mediu

3. Criza ecologica pe plan international si local

4. Aspectele dezvoltării durabile în Republica Moldova

2

1. Caracteristica generala a interactiunii dintre societate si natura

1.1. Conștiința ecologica

În condiţiile crizei ecologice mondiale, cu care se confruntă omenirea, la fel ca celelalte forme

ale conştiinţei sociale, un rol important revine şi conştiinţei ecologice, care trebuie să contribuie

la formarea unei culturi ecologice a personalităţii umane. Cultura ecologică, presupune

cunoaşterea profundă a legităţilor dezvoltării naturii şi societăţii, a interdependenţei omului cu

mediul înconjurător, conştientizarea necesităţii de a ocroti natura, a prognoza fenomenele ce au

loc în natură, a folosi cât mai raţional şi eficient resursele naturale.

Conştiinţa ecologică cuprinde două componente distincte, şi anume: una cu caracter practic şi

cealaltă cu caracter ştiinţifico - teoretic. Conştiinţa ecologică cu caracter practic se formează

spontan, ca rezultat al activităţii practice a oamenilor. Ea reprezintă forma primară de percepere

de către om a locului şi rolului său în raport cu mediul înconjurător1.

Conştiinţa ecologică ştiinţifico - teoretică, reprezintă un sistem de idei, concepţii şi teorii cu

privire Ia formele de interacţiune dintre societate şi natură, care au fost supuse elaborării

creatoare şi sistematizării raţionale. Aceste idei si teorii lărgesc si aprofundează baza spirituală a

concepţiei ecologice, care reflectă caracterul şi scopul activităţii ecologice.

Între conştiinţa ecologică şi cultura ecologică există o relaţie intimă, indisolubilă, de

interdependenţă. Cultura ecologică reprezintă fundamentul conştiinţei ecologice a individului.

Este incontestabil faptul că, într-o societate modernă, unde valorile culturii sunt larg răspândite,

difuzate şi însuşite de către demos, vom întâlni şi o conştiinţă ecologică elevată.

De aceea, considerăm că, modelele cultural-ecologice sunt, în fapt, normele ecologice capabile,

susceptibile a apăra şi conserva Natura, Mediul înconjurător, respectiv atitudinea faţă de

agresiunile împotriva Naturii, modul de protecţie a acesteia, de promovare a unor masuri, de

prevenire, profilactice si, totodată, terapeutice, curative atunci când degradarea mediului,

respectiv a aerului, pădurilor, solului, subsolului, deja s-a produs.

"Cultura ecologica trebuie să se bazeze atât pe tabloul obiectiv al lumii, pe cel natural, biosferic,

cosmic, cât si pe cel subiectiv al lumii, pe tabloul lumii lăuntrice, spirituale a omului".

Deci, în condiţiile societăţii contemporane, când asistăm la dizarmonia dintre societate şi natură,

se impune, cu imperiozitate formarea unei conştiinţe ecologice, a unei atitudini înţelepte şi

1 Ecologie socială, Zaira Murgu, Tg.Mureş, 2000, p.15

3

raţionale fată de condiţiile naturale ale vieţii şi faţă de activitatea de producţie a oamenilor, în

vederea sporirii bogăţiilor naturale, de valoare inestimabilă, fără a produce poluare.

În consens cu eco-sociologii din Republica Moldova, consider că, prin Cultura ecologică trebuie

să înţelegem gradul conceperii conştiente de către om a convieţuirii cu natura.

Cultura ecologică presupune spiritualitate şi activitate creatoare, responsabilă atât faţă de

destinele societăţii cât şi ale naturii, ale mediului ambiant.

Stabilirea unor relaţii optime între societate şi natură este o cerinţă primordială, de soluţionarea

căreia depinde nu numai prezentul, ci şi viitorul tării, al naţiunii.

Formarea culturii ecologice se bazează pe2 :

1. pe cunoaşterea legilor naturii şi societăţii, pe acţiunea ştiinţific-fundamentată a omului asupra

mediului înconjurător;

2. pe respectarea Constituţiei, a dreptului fiecărui om la mediul înconjurător neprimejdios din

punct de vedere ecologic pentru viaţă şi sănătate, precum şi la produse alimentare şi obiecte de

uz casnic inofensive;

3. pe protecţia mediului înconjurător, conservarea şi ocrotirea monumentelor istorice; aceasta

reprezintă, în concepţia autoarei, o obligaţie sacră şi fundamentală a fiecărui cetăţean;

4. pe asigurarea materială a ocrotirii naturii, pe baza unui Program naţional judicios, susţinut, în

primul rând, din fondurile bugetului public naţional şi diverse donaţii private;

5. pe desfăşurarea unei informări sistematice şi operative a populaţiei, întreprinderilor,

organizaţiilor nonguvernarnentale, umanitare, privind starea mediului, prognozarea eventualelor

crize, accidente şi catastrofe ecologice (aici, autoarea pune accent pe necesitatea activităţilor

preventive şi protecţioniste, care trebuie să prevaleze, în raport cu strategiile aşa-zise curative ale

mediului).

6. pe realizarea obiectivelor educaţionale: implantarea responsabilităţii şi respectului fată de

mediul ambiant, formarea conştiinţei ecologice la tânăra generaţie, în toate instituţiile de

învăţământ, inclusiv cel universitar;

7. pe crearea unui sistem judicios de instruire şi educaţie ecologică a populaţiei, conştientizarea

problemelor majore ecologice şi antrenarea demosului, în acţiuni concrete de ocrotire a naturii.

8. autoarea consideră, pe bună dreptate, că, formarea culturii ecologice a omului contemporan ar

fi imposibilă fără o reflecţie filosofică şi o înţelegere a esenţei şi importanţei Ştiinţelor ecologice.

2 Eugenia Fonari, Cultura ecologică a tineretului studios, în vol. Ecologia, Etica, Morala, Chişinău, 2002, p. 60-61

4

"La început, maşina fusese chemată să elibereze omul de natură şi să-i uşureze truda, dar ea n-a

făcut, la urma urmei, decât să-1 supună la o nouă sclavie şi să-1 despoaie de ultimele sale bunuri,

transformându-l în şomer"3.

Aceste aserţiuni au o anumită tentă pesimistă, defetistă, în realitate, maşinismul ca şi

automatizarea şi cibernetizarea au fost în mod predominant benefice pentru om. Spiritualitatea

fiind un produs, o reflectare a relaţiilor sociale, a modului de viaţa a oamenilor, îşi schimbă

profilul, conţinutul său numai în urma acelor transformări care au loc în mediul social-economic.

De aceea, ameliorarea stării in sine, a precarităţii spiritualităţii naţionale şi universale, aflate

astăzi într-o criză profundă, respectiv, într-o criză a valorilor, prin tendinţele de promovare a

non-valorilor, a pragmatismului şi utilitarismului de conjunctură, (propulsate în parte si de către

Revoluţia Ştiinţifică şi Tehnică, precum şi de cea Informaţională), poate fi efectuată, numai dacă

vor fi redresate relaţiile sociale actuale4.

Considerând că, omul cult trebuie să atingă un nivel cultural de ansamblu, bine dozat, echilibrat

şi integrat, orice ruptură între educaţia generală şi cea profesională, între educaţia ştiinţifică şi

cea umanistică, între educaţia spirituală şi cea fizică, igienico-sanitară şi ecologică apare ca

artificială şi neadecvată, inoperantă, ineficace în condiţiile Revoluţiei Tehnico-Ştiinţifice şi a

exploziei informaţionale5.

1.2. Conduita ecologica

Exista numeroşi factori care genereaza efecte de distrugere asupra mediului. Totul pleaca

de la principii sau mai bine zis, de la lipsa lor şi se continua cu o înlanţuire de elemente care

îşi sporesc gravitatea şi au un impact negativ asupra mediului în modul cel mai direct posibil.

Aceşti factori sunt:

a.Lipsa de raspundere a cercetarii - dorinţa de a obţine profit sau dorinţa de

recunoaştere umbresc efectele unei mari realizari şi conştiinţa se trezeşte când este prea târziu;

b. Cursa înarmarilor - chiar daca la ora actuala se duce o cursa a dezarmarilor, în special a

celei de natura nucleara, riscul declanşarii unui razboi nuclear va exista atâta timp cât armele

nucleare vor exista;

c. Tehnologia - acest fapt înseamna un consum mai mare de energie, totul duce la slabirea

mediului. Un exemplu care arata ritmul covârşitor cu care tehnologia avanseaza este din

3 Nicolai Berdeaev, Destinul omului în lumea actuală, Chişinău, 1993, p.854 Viorica Barnacine, Op.cit.5 Industrializare şi urbanizare : Cercetări de psihosociologie concretă la Boldeşti, Traian Herseni, p.44

5

domeniul informatic. Pe de alta parte, acest progres va ajuta la gasirea unor metode noi de

reducere a consumului şi de perfecţionare a celor existente deja;

d. Religia - credinţa creştina spune ca singura raţiune de a fi a naturii este sa îl slujeasca pe

om. Societaţile occidentale, în special, promoveaza un astfel de principiu materialist;

e. Lipsa educaţiei ecologice - principiile protejarii mediului nu sunt cultivate aproape deloc

în mediile de învaţare ale copiilor şi adolescenţilor. Educaţia ecologica ar trebui predata în

special în instituţiile universitare cu profil economic, pentru ca absolvenţii lor vor fi printre

cei care vor avea puterea de a decide soarta mediului natural;

f. Supradezvoltarea şi supraconsumul - acesta este principalul factor care genereaza

distrugeri asupra mediului, creşterea consumului ameninţa sa distruga resursele naturale şi sa

duca la o creştere fara precedent a nivelului poluarii;

g. Lipsa responsabilitaţii sociale a firmelor.  Prin strategii eficiente de managementul mediului,

afacerile vor deveni profitabile fara sa fie nevoie de o administrare lipsita de bun simţ a

resurselor limitate ale planetei. Prin schimbarea mentalitaţii, în primul rând şi pe baza acestui

factor, prin adoptarea unor modele eficiente de minimizare a costurilor şi riscurilor şi de creşterii

a calitaţii şi profitului, o firma va reuşi sa faca faţa unui mediu de afaceri care se vede nevoit sa

se schimbe. Condiţiile actuale obliga la o regândire a strategiei firmei, care alaturi de

elementele deja existente trebuie sa le includa şi pe cele de managementul mediului.

O întreprindere trebuie sa ia în considerare toate aspectele legate de problemele

mediului. Unele pot avea efect direct asupra activitaţii şi trebuie tratate cu interes maxim,

altele pot fi destul de îndepartate şi pot fi privite ca efecte asupra furnizorilor, clienţilor sau

ale economiei în general. Consultarea specialiştilor va crea o baza buna de plecare pentru

noua strategie. Problemele de mai sus sunt reale şi din ce în ce mai presante, deci trebuie

tratate cu seriozitate. Se va crea astfel un cadru în care managerii pot sa gândeasca atent

dezvoltarea strategiei şi sa ştie cum sa faca faţa ameninţarilor, dar şi oportunitaţilor. Numai în

acest fel poate fi creat avantajul ecologic.

Pe acest plan se poarta disputele cele mai aprinse, iar corporaţiile multinaţionale sunt

primele incriminate, deoarece distrugerile de mediu, soldate cu numeroase victime, produc

efecte grave, adesea ireversibile, nu numai în ţarile unde se produc, ci afecteaza global clima,

calitatea apei şi a aerului la scara planetara. Cauzele distrugerilor ecologice sunt aceleaşi ca şi

în cazul protecţiei insuficiente a salariaţilor la locul de munca: legislaţia foarte permisiva,

gradul scazut de competenţa tehnologica şi de conştientizare a pericolelor la care se expune

populaţia locala, costurile ridicate ale tehnologiilor nepoluante etc.

Conduita în protecţia mediului este vizibila prin acţiunile de responsabilitate sociala atât

6

a societaţii la propria iniţiativa, cât şi prin intermediul corporaţiilor prin programele propuse

de acestea

Responsabilitatea sociala este obligaţia unei firme, dincolo de obligaţiile legale sau de

cele impuse de restricţiile economice, de a urmari obiective pe termen lung care sunt în

folosul societaţii. Firmele responsabile social se simt obligate nu numai faţa de acţionari, ci şi

faţa de toţi cei interesaţi de activitatea lor. Scopul urmarit de firme în susţinerea unui

comportament responsabil este, pe de o parte, îmbunataţirea imaginii şi, pe de alta parte,

promovarea managementului bazat pe valorile raspândite în cadrul organizaţiei.

În viitor, vom avea şi în Moldova din ce în ce mai multe campanii cu iz social. Pe de o

parte, pentru ca probleme sociale exista şi vor exista. Pe de alta parte, pentru ca din ce în ce

mai multe organisme internaţionale şi companii private militeaza pentru ceea ce, în ţarile

vestice, este cunoscut sub numele de corporate social responsability (CSR) sau corporate

citizenship.

2. Notiuni si termeni ecologo-juridici

2.1. Definiții și noțiuni ecologice

Noţiunea de mediu, noţiune cameleon, cum este caracterizată de Michel Prieur6, cunoaşte

nenumărate valenţe şi este folosită cu înţelesuri mai mult sau mai puţin diferite în numeroasele

medii ale societăţii umane.

Există, însă, în mod obişnuit, două sensuri diferite pe care le îmbracă expresia “mediul”.

O primă accepţiune, izvorâtă din ştiinţele naturii şi aplicată societăţii umane, deci o abordare

ecologică (ansamblul de elemente şi echilibre de facto care condiţionează viaţa unui grup

biologic); cealaltă accepţiune, care este datorată limbajului arhitecţilor şi urbaniştilor şi care se

referă la zona de contact între spaţiul construit şi mediul natural (deci între spaţiul artificial şi cel

natural).

Aceste două accepţiuni ale noţiunii de mediu nu lasă, desigur, indiferentă calificarea sa

din punct de vedere juridic. Aşadar, până în prezent nu putem afirma că mediul se bucură de o

calificare juridică sau de un statut juridic unanim acceptat.

Astfel, pentru Comunităţile europene mediul reprezintă ansamblul elementelor care, în

complexitatea relaţiilor lor, constituie cadrul, ambianţa şi condiţiile vieţii oamenilor, astfel cum

există sau cum sunt percepute7.

6.Michel Prieur, Droit de l’Environnement, Ed.Dalloz, Paris, 1991, pag.17.M. Prieur, op. cit., pag.2.

7

Subliniind caracterul dinamic al dispoziţiilor legislative (dreptul pozitiv), trebuie să

punem în evidenţă atât rolul doctrinei în fundamentarea noţiunii, cât şi rolul creator al

jurisprudenţei, care au contribuit la definirea mediului.

În dreptul italian, prima definiţie a mediului, dată în mod formal de Legea nr.349/1986, a

provocat o amplă dezbatere în doctrina juridică. Pentru a interpreta cât mai exact conţinutul

noţiunii de mediu, Curtea Constituţională (Decizia nr.210 din 28 mai 1987) a declarat că există o

tendinţă a legiuitorului de a parveni la o concepţie unitară care cuprinde toate resursele naturale

şi culturale, precizând: “Mediul înseamnă conservarea, gestionarea raţională şi ameliorarea

condiţiilor mediului natural (aer, apă, sol şi toate celelalte componente), existenţa şi conservarea

patrimoniului genetic terestru şi acvatic, a tuturor speciilor vegetale şi animale care vieţuiesc în

mediu în stare naturală şi, în fine, fiinţa umană cu toate manifestările sale”.

Dar decizia Curţii Constituţionale Italiene cea mai cunoscută în materie (din 30

decembrie 1987) şi care dă o definiţie juridică mult mai precisă, în care se regăsesc şi ecourile

doctrinei, afirmă: “Mediul este considerat ca un bun imaterial unitar cu diferitele sale

componente, fiecare dintre ele putând constitui, separat, un obiect de protecţie; dar toate, în

ansamblul lor, constituie o unitate”. Curtea explică în continuare că mediul este protejat deoarece

este o condiţie care defineşte calitatea vieţii, el constituind habitatul natural în care omul trăieşte

şi activează, fiind absolut necesar colectivităţii. Protecţia mediului se impune, de altfel, înainte

de orice, prin dispoziţii constituţionale (art.32 din Constituţia Italiană).

Această idee este susţinută şi de doctrina belgiană8 care caută să definească mediul ca pe

o constatare elementară având în vedere că fiecare specie vie - fie că este vegetală, animală sau

umană - are nevoie de condiţii naturale fundamentale care să-i garanteze existenţa şi dezvoltarea.

Este, deci, mediul fizic sau biologic - mediul înconjurător - în care poate găsi aceste condiţii

necesare.

Tot asemenea, Maurice Kamto9, analizând dreptul mediului în Africa, subliniază faptul că

nu există o definiţie generală unanim admisă în dreptul pozitiv. Unele texte naţionale dând

definiţii parţiale sau limitate la un obiectiv precis, nu se ajung, totuşi, la o definiţie globală.

Aşa cum remarcă M. Kamto, în acel moment Proiectul de Pact Internaţional privind

Mediul şi Dezvoltarea (Comisia U.I.C.N.) propunea o definiţie generală în cadrul art.1 al

acestuia prevăzând că "se înţelege prin mediu materia în ansamblul său, resursele naturale,

inclusiv patrimoniul cultural şi infrastructura umană indispensabilă activităţilor social-

economice".8 Benoit Jadot, Jean-Pierre Hannequart, Etienne Orban de Xivery, "Le droit de l'environnement", Edit. De Boeck Université, 1988, pag.7.9 Maurice Kamto, Droit de l'environnement en Afrique, Edicef AUPELF, Paris, 1996, pag.16.

8

O altă definiţie juridică a mediului o oferă Convenţia privind răspunderea civilă pentru

prejudiciile cauzate de activităţi periculoase pentru mediu, redactată de Consiliul Europei şi

deschisă spre semnare la Lugano la 21 iunie 1993 şi care, în cadrul definiţiilor cuprinse de art.2

la punctul 10 menţionează:

“Mediul cuprinde:

- resursele naturale abiotice şi biotice, cum sunt aerul, apa, solul, fauna şi flora,

precum şi interacţiunile între aceşti factori;

- bunurile care compun moştenirea culturală; şi

- aspectele caracteristice ale peisajului”.

Această definiţie, care se impune cu forţă juridică părţilor semnatare ale Convenţiei este,

în opinia noastră10, rezultatul dezbaterilor dintre filosofi, economişti, ecologişti şi jurişti, fiind

una dintre cele mai elaborate şi complete. Alte texte juridice nu şi-au asumat, după câte

cunoaştem, un asemenea demers.

De altfel, şi alte texte juridice, cum ar fi, de pildă, în dreptul comunitar, directiva11 privind

studiile de impact prevăd, într-o manieră detaliată, că mediul cuprinde “omul, fauna şi flora,

solul, apa, aerul, climatul şi peisajul, interacţiunea între aceşti diferiţi factori cât şi bunurile

materiale şi patrimoniul cultural”.

Dreptul ecologic este expresia epistemologică a unei noi ramuri de drept, cu două

dimensiuni:

• naţională şi

• internaţională,

aflate într-o unitate conceptuală şi sistemică. Unitatea celor două dimensiuni îşi are

originea în unicitatea şi indivizibilitatea ecologică a mediului global, chiar dacă

acesta, din perspectiva suveranităţii statelor, este protejat fragmentat, la nivel naţional

şi internaţional.

Obiectul dreptului mediului, îl constituie raporturile specifice dintre om,

societate şi mediul său, raporturi referitoare la protecţia, conservarea, ameliorarea şi

dezvoltarea resurselor naturale şi a celorlalte componente ale mediului.

Raportul juridic de drept al mediului este reglementat prin norme juridice specifice

(de drept al mediului) a cărui realizare în caz de nevoie este asigurată prin forţa de

constrângere a statului12.

10.M.Uliescu, La responsabilite civile pour les activites dangereuses dans le cadre du Conseil de l’Europe, Revue internationale de droit compare, 1994, Paris, pag.49.11 Directiva Uniunii Europene 85/337, amendată prin Directiva Uniunii Europene 97/11.12 Duţu, M., op. cit. 1996, p. 32-33

9

Obiectul raportului juridic constă în acţiunile sau inacţiunile la care părţile sunt

îndrituite, sau mai precis în conduita pe care individul sau indivizii trebuie să o aibă faţă

de componentele naturale şi antropice ale mediului

Subiectele raportului juridic sunt persoanele fizice şi juridice, publice sau private,

statul şi entităţile administrativ-teritoriale13.

Sfera de cuprindere a dreptului mediului se poate stabili în funcţie de trei criterii

cu caracter convenţional14:

• criteriul instituţional, bazat pe structurile politice şi administrative cu putere de

decizie în domeniu;

• criteriul material, fundamentat pe definiţia dată mediului şi

• criteriul finalităţii, fundamentat pe conţinutul şi scopul normelor stabilite.

În funcţie de aceste trei criterii, se conturează şi definiţiile date dreptului mediului.

În baza criteriului instituţional, dreptul mediului este definit ca fiind:

• ansamblul normelor juridice referitoare la problemele care sunt de competenţa unui

minister al mediului sau a altor structuri administrative cu competenţe în domeniul

mediului.

În baza criteriului material, dreptul mediului este definit ca fiind:

• ansamblul normelor juridice care privesc factorii naturali şi pe cei antropici, care

determină cadrul natural, social şi economic şi care, prin interacţiunea lor,

influenţează echilibrul ecologic şi determină condiţiile de viaţă pentru om, faună şi

floră.

În baza criteriului finalităţii, dreptul mediului este definit ca fiind:

• ansamblul normelor juridice care privesc menţinerea echilibrului ecologic şi

ocrotirea sănătăţii umane.

Dreptul mediului se caracterizează prin următoarele particularităţi:

• are un caracter orizontal, acoperind diferite ramuri de drept;

• reprezintă un drept de interacţiuni, tinzând să penetreze în toate ramurile de drept

pentru a introduce dimensiunea ecologică.

Cei trei piloni ai obiectului de reglementare a dreptului mediului sunt:

• protecţia mediului;

• conservarea mediului şi

• dezvoltarea calităţii mediului.

13 Marinescu, D., Tratat de dreptul mediului, Editura All Beck, Bucureşti 2003, p. 4114 Dutu, M., op. cit, 1996, p. 34-35

10

Normele juridice în dreptul mediului au caracter:

• imperativ ;

• în majoritate tehnic, urmărind optimizarea acţiunii umane/sociale în raport cu

mediul, pentru obţinerea unui maxim de rezultat tehnico-economic, în condiţiile

dezvoltării calităţilor naturale ale mediului.

O particularitate deosebit de importantă a dreptului mediului este aceea că

Stabileşte drepturi şi obligaţii pentru toţi.

Unele drepturi şi obligaţii prevăzute în Constituţie au ca premisă generală de

realizare, dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos (Declaraţia Universală

a Drepturilor Omului):

Normele de dreptul mediului:

• sunt în mare majoritate tehnice şi sunt sancţionabile pe cale juridică;

• stabilesc modalităţi şi termene stricte pentru realizarea unor obiective explicit

definite;

• prescriu atitudini şi conduite bine conturate, capabile să permită o valorificare

raţională, corespunzătoare a mediului.

Normele tehnice pot fi15:

• norme de calitate a mediului: stabilesc niveluri maxim admisibile de poluare în

mediile receptoare: aer, apă, sol;

• norme de emisie: stabilesc cantitatea sau concentraţiile de poluanţi care pot fi

evacuaţi de o sursă dată. Impun obligaţii de rezultat: cantitatea sau concentraţia fixe

de poluanţi.

• norme de procedeu/proces: prevăd un anumit număr de specificaţii (de exemplu,

tipuri de dispozitive de epurare impuse). Stabilesc obligaţii de mijloace: alegerea

unui anumit proces de producţie mai puţin poluant;

• norme de produs: definesc fie proprietăţi fizice şi chimice pentru un anumit

produs, fie reguli privind condiţiile, ambalajul ori prezentarea produsului, în special

pentru produsele toxice.

Latura tehnică a dreptului mediului permite unificarea şi uniformizarea

reglementărilor din domeniu, prin armonizarea legislaţiilor naţionale şi adoptarea

unor documente internaţionale.

Dreptul mediului este constituit din ansamblul complex al normelor juridice care

reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de mediu,

15 Dutu, M., op. cit., 1996, p. 49-50

11

ca element vital şi suport al vieţii, în procesul folosirii în scopuri economice, sociale şi

culturale a componentelor sale – naturale şi artificiale – precum şi relaţiile legate de

protecţia, conservarea şi dezvoltarea lor durabilă.16

2.2. Particularităţile legislaţiei de mediu

Legislaţia din domeniul mediului înconjurător trebuie să îndeplinească două condiţii

principale:

- să prezinte flexibilitate în vederea îndeplinirii atât a obiectivelor prezente, cât şi a celor

viitoare;

- să fie elaborată în baza unor criterii generale care să-i permită considerarea unor principii

compexe ale mediului înconjurător.

Criteriile generale pentru elaborarea unei bune legislaţii sunt:

- Legitimitatea = concordanţa cu Constituţia şi principiile de drept;

- Eficacitatea = măsura în care reglementările ajută la atingerea scopului propus;

- Eficienţa = raportul dintre efortul depus şi efectul obţinut;

- Capacitatea de implementare = raportul dintre dificultatea administrării şi sarcina de

realizat. Implementarea este realizabilă prin crearea unei structuri deschise şi de

modulare a legii.

- Proporţionalitatea = minimizarea prevederilor inutile pentru cetăţeni şi companii, prin

corelarea reglementărilor legale cu capacitatea de autocontrol a cetăţenilor,

companiilor şi a altor organisme sociale;

- Stimularea respectării reglementărilor şi aplicarea de sancţiuni pentru a permite

aplicarea unei sancţiuni efective şi adecvate fiecărui caz în parte;

- Asigurarea unei bune organizări şi cooperări la nivelul administraţiei, procuraturii,

poliţiei şi a celorlalte organisme responsabile cu protecţia mediului înconjurător

3. Criza ecologica pe plan international si local

Printre problemele actuale ale protecţiei mediului înconjurător se evidenţiază:

I. Procesele atmosferice, ce contribuie la: a) schimbarea climei; b) distrugerea stratului de

ozon din stratosferă; c) poluarea aerului.

16 Marinescu, D., op. cit. p. 43

12

Emisiile în atmosferă din ultimii 30 de ani au creat un şir de probleme ecologice şi de

sănătate a populaţiei. Unele substanţe chimice, cum ar fi, de exemplu, hidrocarburile clorftorice,

nimeresc în atmosferă ca rezultat al exploatării aparatajului uzat sau al utilizării anumitor mărfuri

de către consumator. Altele – SO2 şi CO – sunt produse indinspinsabile pentru arderea

combustibilului fosil. Poluarea aerului în locuităţile urbane, ploile acide, efectele de poluare

transfrontieră, distrugerea stratului de ozon, precum şi schimbarea globală a climei rămân

probleme ecologice actuale şi de perspectivă, cere prezintă un pericol major pentru ecosisteme şi

om. În ultimii 100 de ani temperatura medie a crescut în Europa cu 1,2ºC (pe Terra – cu 0,6ºC).

Anii’ 90 au fost cei mai calzi pe parcursul ultimilor 150 de ani. Se presupune că până în anul

2100 temperatura medie va creşte cu 1,4-5,8ºC, şi cea mai mare spor urmând a fi înregistrat în

Europa de Est şi de Sud. Aceste schimbări vor provoca în unele regiuni inundaţii (2002, vara,

Europa Centrală), în altele – secete (probabil, şi în RM). Implementarea reuşită a mecanismelor

protocolului de la Kyoto ar putea diminua efectele negative ale climei. Dar, spre regret, acest

protocol nu e semnat de multe ţări, inclusiv de SUA şi Rusia.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) atenţionează asupra a 6 substanţe „clasice” ce

poluează aerul: CO, Pb, NO2, particule suspendate, SO2 şi O3 troposferei. Arderea

combustibilului fosil şi a biomasei sunt sursele principale de poluare cu SO2, CO, NOx, MG,

particule şi CO2-gaz, ceea ce contribuie la apariţia „efectului de seră”. Există tendinţa trecerii la

utilizarea mai largă a gazelor naturale, energiei atomice, hidroelectroenergiei etc. Distrugerea

stratului de ozon din stratosferă s-a diminuat datorită implementării Convenţiei de la Viena şi

Protocolului de la Montreal, care au redus substanţial producerea şi utilizarea clorfluorcarburilor.

Dar persistenţa îndelungată a acestor substanţe în atmosferă presupune că stratul de ozon

stratosferic se va restabili abia după 2050, astfel iradierea ultravioletă a ecosistemelor şi a omului

vor rămâne probleme şi de viitor. Dacă măsurile vor fi eficiente, se vor diminua bolile de cancer

epidermic. Măsuri considerabile întreprinde în această direcţie şi RM, prin colectarea

substanţelor distrugătoare a stratului de ozon şi conştientizarea maselor.

Poluarea aerului atmosferic rămâne una dintre problemele majore, îndeosebi a urbelor.

Aplicarea pe plan mondial a principiului „poluatorul plăteşte” a dus la ameliorarea situaţiei.

Dacă în Europa Occidentală problema principală o constituie poluarea cu particule solide, apoi în

ţările CSI actuală rămâne poluarea cu SO2, mai puţin cu NOx. De aici rezultă şi poluarea

transfrontieră, efecte la care este supusă şi RM. Rezultatul acestor poluări sunt şi ploile acide

specifice Europei, Americii de Nord şi Chinei. Ploile acide (pH < 5,6) conduc la distrugerea

vegetaţiei şi lumii animale vulnerabile, uneori au efecte fatale (peşti din cca 100 de localuri

Scandinave, păduri europene etc.). Observaţiile asupra fenomenului „ploi acide” sunt duse de

13

către INECO la filiala Hânceşti, ceea ce este insuficient pentru a avea un tablou general al

calităţii precipitaţiilor pe teritoriul republicii. Analiza rezultatelor denotă că RM se află în zona

de influenţă a ploilor acide, deoarece 78% din probele analizate aveau pH ≤ 5,6. În anul 2002

valorile absolute pH = 4,0. Actuală rămâne şi poluarea aerului cu MG atât de origine autohtonă,

cât şi transfrontieră. Îndeosebi pericol pentru mediul şi sănătate îl prezintă Hg, Cd, Pb, Cu, Zn,

As, Cr, Ni ş.a. Datorită particularităţilor cumulative ale multor plante şi animale aceste MG se

depistează în organele lor, devenind ulterior toxice pentru însăşi organismele sau pentru

consumatorii acestor produse. Estimările sarcinilor critice ale MG (Pb şi Cd) în ecosistemele

silvice a RM constituie 3-22 g/ha şi sunt mai reduse decât în Germania sau Bulgaria. Diminuarea

emisiilor de MG din ultimii ani a fost determinată de aplicarea tehnologiilor mai avansate în

ţările dezvoltate şi de funcţionarea subcapacităţilor reale ale întreprinderilor din CSI ş.a. ţări.

Deşeurile reprezintă o problemă destul de serioasă pentru foarte multe ţări din lume, indiferent

de nivelul de dezvoltare. Creşterea cantităţilor de deşeuri denotă pierderi sporite de materie

primă şi consum exagerat de energie. Pe lângă acestea sunt necesare cheltuieli de colectare,

prelucrare şi depozitare a deşeurilor. O bună parte de deşeuri sunt transportate la rampele

amenajate, dar rămâne destul de înaltă şi cota gunoiştilor neautorizate. Tot mai des aceste deşeuri

sunt arse. Un impact destul de mare asupra mediului are loc deoarece se elimină în atmosferă

gaze cu efect de seră (în particular metanul) şi alţi micropoluanţi organici ca dioxinele, furanii şi

metalele grele volatile. Pe plan mondial creşterea cantităţilor de deşeuri este privită şi ca un

rezultat al urbanizării. Actualmente, cca 47% din populaţia Terrei este urbană (situaţie similară şi

în RM – 42%), iar în următoarea perioadă 2000-2015 numărul populaţiei urbane va creşte cu 2%

anual. Concentrarea populaţiei în oraşe are un impact negativ asupra mediului ca rezultat al

intensificării producerii, traficului de transport, exploatarea resurselor naturale şi formarea

deşeurilor. În legătură cu aceasta apare necesitatea asigurării unei dezvoltări durabile a mediului

rural. Lărgirea suprafeţelor oraşelor conduce la acapararea de noi teritorii agricole sau silvice

pentru construcţii şi crearea infrastructurii. Sunt desecate teritorii umede, creşte dobândirea

nisipului, prundişului ş.a. materiale de construcţie, se intensifică traficul transporturilor.

Urbanizarea este şi cauza creşterii consumului de apă şi apoi a scurgerilor din raza oraşului,

scurgerile de ape neepurate comunale şi industriale, care poluează bazinele acvatice, sporind

pericolul sănătăţii populaţiei. Poluarea aerului şi a apei duce la dezvoltarea bolilor cronice şi

infecţioase a căilor respiratorii, a tractului digestiv etc., precum şi la reducerea vieţii şi creşterea

mortalităţii, îndeosebi la copii.

A sosit demult timpul ca să fie întreprinse măsuri urgente de implementare a tehnologiilor

avansate de sortare a deşeurilor menajere, de reducere treptată cu interzicerea ulterioară, a

14

producerii ambalajului plastic, prin stimularea producătorilor ce vor utiliza ambalaj natural –

hârtie, lemn, sticlă etc.

Aspectele dezvoltării durabile în Republica Moldova

În funcţiile de bază ale statului intră asigurarea mediului de viaţă favorabil pentru

cetăţenii săi, refacerea şi protecţia mediului şi menţinerea echilibrului ecologic în corelare

stiinţific argumentată cu interesele economice ale societăţii. Realizarea acestor funcţii a

statului se bazează pe interacţiunea societăţii şi mediului în trei forme: utilizatea resurselor

naturale; protecţia mediului; asigurarea securităţii ecologice.

În contextul dezvoltării durabile, utilizarea naturii şi a resurselor ei presupune

activitatea umană legată de extregerea materiei, energiei şi a calităţilor utile ale mediului şi

folosirea lor în scopul satisfacerii intereselor economice, ecologice, recreative a generaţiilor

actuale fără a submina necesităţile generaţiilor viitoare.

Esenţa aplicării principiilor dezvoltării durabile în ţara noastră poate fi exprimată prin legătura

strănsă între aspectele economice, sociale, ecologice al dezvoltării, după cum este

prezentat în fig.1.

Legătura dintre principiile dezvoltării durabile a societăţii şi protecţie a mediului poate

fi demonstrată prin următoarele scopuri:

- utilizarea resurselor naturale în limita capacităţii lor de regenerare;

- revizuirea politicii de utilizare extensivă a resurselor;

15

- integrarea cerinţelor ecologice în toate domeniile dezvoltării social-economice;

- menţinerea şi ameliorarea calităţii mediului;

- asigurarea populaţiei cu minimul necesar de energie, apă, alimentaţie, muncă,

servicii comunale şi asistenţă medicală.17

În promovarea şi implementarea acestor principii funcţia principală îi revine statului.

Toate elementele menţionate mai sus constituie activităţi ale statului. Administrarea statului în

aceste domenii se efectuiază prin mecanismul dreptului şi prin mecanisme politice, economice

şi ideologice.

Scopul ei constă în asigurarea calităţii adecvate a mediului prin elaborarea şi aplicarea

normelor de drept care reflectă legalităţile interacţiunii societăţii şi naturii la etapa actuală.

Reforma tuturor domeniilor economiei naţionale a condiţionat necesitatea schimbării

atitudinii faţă de folosirea resurselor naturale, a promovării unei dezvoltări economice şi

sociale compatibile cu mediul înconjurător.

Bazele politicii de mediu în etapa de tranziţie la economia de piaţă au fost puse de

Legea privind protecţia mediului înconjurător (1993), Concepţia protecţiei mediului în

Republica Moldova (1995), Programul naţional strategic de acţiuni în domeniul protecţiei

mediului înconjurător (1995), Planul naţional de acţiuni în domeniul protecţiei mediului

înconjurător (1996) şi Planul naţional de acţiuni pentru sănătate în relaţie cu mediul (2001).

Au fost elaborate de asemenea documente strategice de sector şi de ramură cu o serie de

prevederi ce ţin de protecţia mediului.

În perioada anilor 1995-2000, o mare amploare în spaţiul noilor state independente a

avut procesul ″Un mediu pentru Europa″, la care Republica Moldova, reprezentată la cel mai

înalt nivel în organizaţiile internaţionale de mediu, a participat activ.

Au fost adoptate 25 de legi, aprobate circa 50 de regulamente, instrucţiuni etc., care de

asemenea au constituit cadrul normativ în domeniul mediului. Au fost adoptate o serie de acte

legislative şi de alte acte normative, programe, strategii privind alte sectoare ale economiei

naţionale. S-au produs un şir de schimbări în societate şi în structura economiei naţionale a

ţării.

Au fost semnate16 şi ratificate 15 convenţii internaţionale în domeniul mediului, a

căror realizare a devenit parte componentă a activităţilor de mediu la nivel naţional şi

regional.

Necesitatea de a promova o politică unică în domeniul mediului şi folosirii resurselor

naturale, de a implementa cerinţele ecologice în procesul reformării economiei naţionale,

17 Societatea civilă şi politicile de mediu, Andrei Isac, Chişinău 2002

16

orientarea politică spre integrare europeană – toate acestea au condiţionat revizuirea politicii

de mediu şi elaborarea unui document conceptual nou în domeniu.

Concepţia politicii de mediu a Republicii Moldova a fost elaborată pentru a racorda

obiectivele majore ale politicii ecologice la schimbările social-economice din ţară, la

programele şi tendinţele regionale şi globale în domeniu, pentru a se preveni degradarea

mediului.

Principalele obiective ale politicii de mediu sînt:

- prevenirea şi reducerea impactului negativ al activităţii economice asupra factorilor

de mediu, resurselor naturale şi sănătăţii populaţiei în contextul dezvoltării durabile a ţării;

- asigurarea securităţii ecologice a ţării.18

18 Societatea civilă şi politicile de mediu, Andrei Isac, Chişinău 2002

17

BIBLIOGRAFIE

1. Constitutia Republicii Moldova, 19942. Andrei Isac, Societatea civilă şi politicile de mediu, Chişinău 20023. Eugenia Fonari, Cultura ecologică a tineretului studios, în vol. Ecologia, Etica,

Morala, Chişinău, 2002, p. 60-614. Nicolai Berdeaev, Destinul omului în lumea actuală, Chişinău, 1993, p.855. Zaira Murgu, Ecologie socială, Tg.Mureş, 2000, p.156. Viorica Barnacine, Educatia ecologica, Bucuresti, 2002.7. Traian Herseni, Industrializare şi urbanizare : Cercetări de psihosociologie concretă la

Boldeşti, p.448. M. Duțu, TRATAT DE DREPTUL MEDIULUI, Edit. ”C. H. Beck”, București, 2007 9. Marinescu, D., Tratat de dreptul mediului, Editura All Beck, Bucureşti 2003, p. 4110. Michel Prieur, Droit de l’Environnement, Ed.Dalloz, Paris, 1991, pag.111. Benoit Jadot, Jean-Pierre Hannequart, Etienne Orban de Xivery, "Le droit de

l'environnement", Edit. De Boeck Université, 1988, pag.7.12. Maurice Kamto, Droit de l'environnement en Afrique, Edicef AUPELF, Paris, 1996,

pag.16.13. M.Uliescu, La responsabilite civile pour les activites dangereuses dans le cadre du

Conseil de l’Europe,Revue internationale de droit compare, 1994, Paris, pag.4914. Directiva Uniunii Europene 85/337, amendată prin Directiva Uniunii Europene 97/11

18