+ All Categories
Home > Documents > Drept Civil Suport de Curs

Drept Civil Suport de Curs

Date post: 05-Dec-2014
Category:
Upload: annes1986
View: 203 times
Download: 9 times
Share this document with a friend
122
Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA COLEGIUL UNIVERSITAR DROBETA TURNU SEVERIN SPECIALIZAREA: ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ LOCALĂ ANUL I DREPT CIVIL - SUPORT DE CURS – PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ Lect. univ. drd. BĂRAN NICOLAE Pag. 1 din 122
Transcript

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA COLEGIUL UNIVERSITAR DROBETA TURNU SEVERIN SPECIALIZAREA: ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ LOCALĂ ANUL I

DREPT CIVIL

- SUPORT DE CURS –

PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Lect. univ. drd. BĂRAN NICOLAE

Pag. 1 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Capitolul I

NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPT

Dreptul şi importanţa lui în viaţa economico – socială.

SECŢIUNEA I. ŞTIINŢA DREPTULUI ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR SOCIALE Ştiinţa dreptului nu înseamnă doar studiul normei juridice, a jurisprudenţei, a contractului,

etc., ea supune unui amplu proces explicativ contextul social şi cultural în care apar şi îşi duc viaţa normele juridice colaborând, în acest sens, cu toate ştiinţele sociale.

Deci, ştiinţa dreptului se afla într – o strânsă conexitate cu celelalte ştiinţe sociale. Dintre acestea filosofia, istoria, economia politică sunt auxiliarele indispensabile ale dreptului.

Ştiinţa dreptului studiază legile existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului, instituţiile politice şi juridice, corelaţia cu celelalte componente ale sistemului social modul în care instituţiile politico – juridice influenţează societatea şi suportă, la rândul lor, influenţa socială.

1. Noţiunea şi definirea dreptului. O primă problemă ce se cere a fi analizată şi elucidată este aceea a noţiunii de drept. Dreptul şi întreaga componentă juridică a vieţii sociale este un fenomen deosebit de complex

a cărui cunoaştere presupune o cercetare aprofundată a legilor existenţei şi dinamicii sale, a factorilor care îl configurează şi valorilor care le promovează.

De-a lungul timpului dreptul a primit numeroase definiţii. Astfel, pentru romani noţiunea de drept era explicata numai în contextul unor categorii ale moralei cum este astfel cunoscutul adagiu „jus est ars aequi et boni” (dreptul este arta binelui şi a echităţii).

Romanii credeau în veşnicia dreptului. Acolo unde este societate exista şi drept – „Ubi societas ibi jus”.

Ulterior, datorită evoluţiei societăţii, dreptul s-a emancipat de sub tutela moralei ajungând să răspundă intereselor şi necesităţilor societăţii moderne.

Astfel, conform cunoscutului jurist francez Leon Duguit, reprezentant al curentului solidarităţii sociale, regula de drept este „linia de conduită care se impune indivizilor în societate, respectul căreia este considerat la un moment dat de către o societate, ca o garanţie a interesului comun şi a cărei violare antrenează o reacţie colectivă împotriva autorului acelei violări”.

Într-o altă opinie, dreptul este „unul din cele mai profunde concepte ale civilizaţiei omului, pentru că el oferă protecţie împotriva tiraniei şi anarhiei, este unul din instrumentele principale ale societăţii pentru conservarea libertăţii şi ordinii. Împotriva amestecului arbitrar în interesele individuale”.

În literatura de specialitate de la noi din ţară dreptul este considerat „ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au drept scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale”.

Dreptul, ca fenomen social, presupune o anumită unitate a trăsăturilor sale caracteristice şi a raporturilor interne, relativ stabile care constituie natura lăuntrică a fenomenului şi îl fixează într-o anumită clasă a fenomenelor adiacente. Din multitudinea determinărilor calitative ale dreptului se desprinde o calitate principală, şi anume calitatea juridică a voinţei şi a interesului care duce la apariţia

Pag. 2 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

normelor dreptului şi care asigură un anumit echilibru în desfăşurarea raporturilor interumane. Aşadar, într-o desfăşurarea vieţii într-o societate este guvernată de o multitudine de reguli impuse de voinţa majorităţii membrilor societăţii care asigură un climat de siguranţă socială, în cadrul participării la circuitul juridic. Tocmai această voinţă generală constituie esenţa dreptului, fiind oficializată, transpusă în legi şi norme de conduită, devenind voinţă juridică şi apărată pe cale statală.

Deci, ceea ce deosebeşte dreptul, ca sistem normativ, de celelalte sisteme sociale normative, este tocmai această calitate juridică a voinţei sociale. Dar dreptul nu poate rămâne în starea de voinţă, perceptele sale găsindu-şi concretizarea în ansamblul legilor care dau expresie concretă voinţei generale ce reclamă oficializarea şi garantarea lor pe cale etatică, ceea ce constituie însuşi conţinutul dreptului. Deci conţinutul dreptului are o componentă dominantă prin sistemul normelor juridice, care va căpăta expresie exterioară prin forma dreptului care este legea.

Dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv. Noţiunea de drept este folosită cu două sensuri şi anume: cel care are în vedere şi cuprinde

regulile juridice de conduită, denumit şi drept obiectiv şi cel prin care se are în vedere facultatea, prerogativa (adică dreptul) unei persoane (fizice sau juridice), în temeiul normei juridice, denumit drept subiectiv.

Astfel, când vorbim de dreptul românesc avem în vedere ansamblul normelor juridice indiferent de forma pe care o îmbracă (legi, obiceiuri), ne referim la el ca la dreptul pozitiv care nu este altceva decât dreptul obiectiv în vigoare. Vorbind, însă, de dreptul unei persoane, cum ar fi dreptul de proprietate, dreptul la vot, dreptul la salariu, avem în vedere dreptul subiectiv pe care titularul îl foloseşte şi îl exercită nemijlocit. Este de la sine înţeles, însă, că drepturile subiective sunt strâns legate de dreptul obiectiv, neputând fi concepute fără prevederea acestora în normele juridice. Dar şi existenţa dreptului obiectiv ar fi fără sens dacă prescripţiile normelor sale nu s-ar realiza prin drepturi subiective, în relaţiile interumane.

Termenul de „drept” se foloseşte şi pentru desemnarea ştiinţei dreptului. 2. Conştiinţa juridică. Conştiinţa juridică este o premisă a dreptului. Nu există sistem de drept fără ca, înainte, acesta

să fie conştientizat în primul rând de către destinatarii săi. Mai mult, omul trebuie să participe ca factor conştient la derularea raporturilor de drept, ceea ce îi va permite să acţioneze respectând legea. Numai în aceste condiţii se poate vorbi despre ordinea de drept.

Conştiinţa juridică se structurează pe două paliere: o componentă raţională şi anume ideologia juridică (ansamblul reprezentărilor cu privire la fenomenul juridic) şi o componentă psihică – psihologia juridică (ansamblul trăirilor emoţionale: sentimente, dorinţe, etc.).

3. Noţiunea şi trăsăturile definitorii ale statului de drept. Statul de drept poate fi înţeles ca un concept politico-juridic ce defineşte o formă a regimului

democratic de guvernământ, din perspectiva raporturilor dintre stat şi drept, dintre putere şi lege prin asigurarea domniei legii, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în exercitarea puterii.

Corelaţia stat – drept. Statul este principala instituţie politică a societăţii. Ca şi în cazul dreptului, apariţia statului

este determinată de schimbările petrecute în formele de organizare socială prestatală. Viaţa statului este strâns şi indisolubil legată de cea a dreptului. Statul şi dreptul constituie o unitate de contrarii. Dreptul are rol de îngrădire a puterii statului. Prin drept puterea statală capătă oficialitate şi legitimitate.

Pag. 3 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Corelaţia drept – politică. Asupra dreptului acţionează anumite categorii de factori naturali, social-politici de natură să-l

influenţeze. Pentru emanciparea dreptului şi scoaterea lui din această stare de tutelare măruntă este nevoie de curăţirea acestor legături, de eliminarea accentelor de hegemonie (fie economică, politică sau ideologică). Într-o societate democratică dreptul trebuie să fie absolut independent, de sine stătător, liber de orice influenţă exterioară. Aşadar, pentru îndeplinirea rolului său, politica trebuie să stabilească scopurile guvernării sociale, iar dreptul să aleagă mijloacele.

Dreptul şi importanţa lui. Dreptul are drept scop regularizarea raporturilor sociale, canalizarea activităţilor oamenilor, în

cadrul unor relaţii de interes major, în conformitate cu o voinţă generală. Pentru realizarea acestui scop sistemul de drept se foloseşte de toate direcţiile fundamentale acţiunii mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului (ramurile, instituţiile juridice, normele dreptului), precum şi instanţele sociale special abilitate cu atribuţii în domeniul realizării dreptului, orientări care se identifică cu funcţiile dreptului: funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social-politice ale societăţii; funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii; funcţia normativă, cu efect direct în conducerea societăţii.

Importanţa cunoaşterii dreptului este o necesitate în primul rând pentru organul de elaborare a actelor normative, dar şi a organului de aplicare a acestora. În egală măsură este necesar însă ca şi fiecare membru al societăţii trebuie să acorde atenţie cunoaşterii şi aplicării corecte a normele juridice, potrivit principiului „nemo censetur ignorare legem”. – „nimănui nu-i este îngăduit să ignore legea”.

4. Sistemul de drept şi ramura de drept. Existenţa unui număr aşa de mare de acte normative în vigoare la un moment dat, impun

organizarea lor în raport cu anumite criterii. Pe de altă parte, dreptul este constituit într-un sistem. Sistemul dreptului stă la baza sistematizării legislaţiei în ambele forme: încorporare şi codificare.

Sistemul dreptului este rezultatul unităţii, dar şi al diferenţierii, adică împărţirea pe ramuri şi instituţii juridice. Cea mai largă grupare de norme juridice o constituie ramura de drept.

Ramura de drept este totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale dintr-un anumit domeniu de activitate al vieţii sociale în baza unor metode specifice de reglementare şi al unor principii comune. La rândul lor ramurile de drept se găsesc într-o strânsă interdependenţă care formează chiar sistemul de drept.

Criteriile în baza cărora se structurează ramurile sistemului de drept sunt: - criteriul reglementării juridice – adică relaţiile sociale ce cad sub incidenţa

normelor juridice; - metoda reglementării – ce reprezintă modalitatea practică de influenţare a

conduitei în cadrul respectivelor relaţii sociale; - principiile comune ramurii respective. În cadrul fiecărei ramuri de drept, normele juridice se grupează în ansambluri normative mai

reduse şi anume instituţiile juridice.

Pag. 4 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Capitolul II

SISTEMUL DREPTULUI UNITAR ROMÂNESC

SECŢIUNEA I. DIVIZAREA DREPTULUI ROMtNESC ÎN DREPT PUBLIC ŞI PRIVAT.

1. Noţiuni generale. Evoluţie istorică. Împărţirea modernă a dreptului în public şi privat îşi are sorgintea în vechiul drept roman şi a

fost preluată de toate sistemele de drept romano-germanic. Juriştii din perioada clasică a dreptului roman, precizau că dreptul roman cuprinde două

ramuri, şi anume: dreptul public (jus publicum) şi dreptul privat (jus privatum). Distincţia a fost făcută de către Cicero, Gaius şi Justinian, dar cel mai de seamă jurist al epocii a fost însă Ulpian.

Dreptul public ocrotea, în opinia sa, interesele publice (ad statum rei Romanae spectat), în vreme ce dreptul privat le ocrotea pe cele ale cetăţenilor luaţi în mod izolat.

Astfel, făceau parte din dreptul public cultul, sacerdoţiile şi magistraturile, altfel spus raporturile juridice referitoare la organizarea religioasă, politică şi statală. Dimpotrivă, dreptul privat includea acele norme juridice referitoare la dreptul natural, al ginţilor, sau „jus civile”, deci tot ce presupunea interese private, particulare.

Cristalizarea distincţiei dintre dreptul public şi cel privat este situată în dreptul românesc în perioada regulamentară.

Regulamentele Organice au fost adoptate în timpul şi din iniţiativa administraţiei ruse, a căror intrare în vigoare a marcat începutul sistemului de drept burghez român. Prin ele s-a realizat în dreptul românesc o clara distincţie între noţiune de stat şi persoana domnului, între dreptul public şi cel privat.

2. Divizarea dreptului românesc. Dreptul public. Dreptul public are ca obiect de reglementare acele raporturi juridice stabilite între o autoritate

aparţinând uneia dintre cele trei puteri separate în stat (legislativă, judecătorească sau executivă) şi o persoană fizică sau juridică situată pe o poziţie juridică de subordonare. Subordonarea este caracteristică raporturilor juridice de drept public.

Normele juridice de drept public au caracter prohibitiv, opunându-se realizării unor interese contrare ordinii de drept, scopul lor imediat fiind aplicarea unitară a legii pe teritoriul ţării.

În sfera dreptului public sunt incluse următoarele ramuri de drept: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul fiscal, dreptul penal şi dreptul procesual penal.

Dreptul constituţional are ca obiect specific de reglementare relaţiile sociale din domeniul organizării şi exercitării puterii de stat.

Dreptul administrativ este acea ramură a sistemului de drept românesc, ale cărui norme au ca obiect acele relaţii sociale care se referă la organizarea societăţii şi realizarea în concret a puterii executive şi a administraţiei publice de către organele care desfăşoară astfel de activităţi. Ele privesc organizarea administraţiei publice, modalităţile de exercitare a atribuţiilor, sancţionarea contravenţiilor, exercitarea controlului, răspunderea specific administrativă a organelor administraţiei publice şi a funcţionarilor, etc.

Pag. 5 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Dreptul penal reprezintă subsistemul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială prin interzicerea ca infracţiuni, sub sancţiuni specifice denumite pedepse, a acţiunilor sau inacţiunilor periculoase pentru valorile sociale în scopul apărării acestor valori, fie pe cale preventivă, fie prin aplicarea pedepselor prevăzute făptuitorilor. Obiectul dreptului penal este format de o categorie aparte de relaţii sociale denumite de apărare socială.

În corelaţie cu dreptul penal, dreptul procesual penal este acea ramură a sistemului de drept român ce cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează activitatea organelor juridice şi a părţilor, precum şi raporturile ce se stabilesc între ele, în vederea constatării tuturor faptelor care constituie infracţiuni şi a aplicării pedepselor şi măsurilor prevăzute de legea penală celor care le-au săvârşit.

Dreptul finanţelor şi fiscal poate fi definit ca fiind format din totalitatea actelor normative care reglementează activitatea de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor publice, destinate satisfacerii sarcinilor sociale şi economice ale societăţii.

Dreptul privat Dreptul privat cuprinde acele ramuri de drept care au ca obiect de reglementare raporturile

juridice în care părţile se înfăţişează pe poziţii de egalitate juridică. În dreptul privat sunt incluse următoarele ramuri de drept: Dreptul civil, dreptul comercial, dreptul comerţului internaţional, dreptul internaţional privat,

dreptul muncii, dreptul familiei şi dreptul procesual civil. Dreptul civil este acea ramură de drept care reglementează raporturile juridice patrimoniale şi

nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică. Obiectul de reglementare al dreptului civil îl constituie aşadar raporturile juridice cu caracter

patrimonial şi raporturile juridice cu caracter personale nepatrimonial stabilite între persoane fizice şi persoane juridice.

Este patrimonial acel raport al cărui conţinut poate fi evaluat în bani, deci cele cu conţinut pecuniar.

Este personal nepatrimonial acel raport al cărui conţinut nu poate fi evaluat în bani. Dreptul comercial are ca obiect de reglementare normele juridice aplicabile actelor şi faptelor

de comerţ, cu alte cuvinte activităţii comerciale. Dreptul comercial internaţional, este o materie juridică interdisciplinară, situată la confluenţa

dreptului internaţional cu normele fiecărui sistem juridic. Aşadar dreptul comerţului internaţional este ansamblul normelor care au ca obiect de reglementare relaţiile comerciale internaţionale.

Dreptul internaţional privat român este ramura de drept al cărui obiect de reglementare îl constituie acele raporturi juridice în care intervine un element de extraneitate. Prin element de extraneitate se înţelege împrejurarea de fapt în legătură cu un raport juridic, datorită căreia acest raport are legătură cu mai multe sisteme de drept.

Dreptul muncii este acea ramură a sistemului de drept român care are ca obiect de reglementare raporturile sociale care izvorăsc din încheierea contractului de muncă şi au anumite caracteristici (raporturi personale de subordonare, în cadrul unui program de lucru, stabilite de regula la încadrarea persoanei în cadrul unui colectiv de muncă al unui agent economic), precum şi acele raporturi sociale strâns legate de raportul de muncă.

Dreptul familiei reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale şi patrimoniale ce izvorăsc din rudenie, căsătorie, adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii şi întăririi familiei.

Pag. 6 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Obiectul de reglementare al dreptului familiei îl constituie raporturile de familie (raporturile de căsătorie, raporturile ce rezultă din rudenia firească şi din adopţie, precum şi orice alte raporturi asimilate de lege relaţiilor de familie).

Dreptul procesual civil ce are ca obiect de reglementare procesul civil, este definit în doctrină ca fiind un ansamblu de norme juridice care reglementează modul de judecată şi de rezolvare a pricinilor privitoare la drepturi civile, precum şi modul de executare silită a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în aceste pricini.

Prin intermediul normelor de drept procesual civil se realizează concret elementele dreptului material.

3. asemănări şi deosebiri între dreptul public şi dreptul privat. Între dreptul public şi dreptul privat există asemănări şi deosebiri. Următoarele asemănări

confirmă unitatea sistemului dreptului românesc: 1. atât dreptul public cât şi dreptul privat aparţin aceluiaşi sistem de drept, cel românesc; 2. atât dreptul public, cât şi dreptul privat au ac obiect de reglementare raporturi juridice

patrimoniale şi personal nepatrimoniale ce se nasc între persoane fizice, persoane juridice şi stat;

3. pentru încălcarea ordinii sociale, atât normele dreptului public, cât şi cele ale dreptului privat deschid calea acţiunii în justiţie, exercitată fie de către persoanele fizice, fie de către stat prin organele sale special abilitate.

Particularităţile care deosebesc dreptul public de dreptul privat sunt următoarele: 1. Dreptul public cuprinde regulile care se află la baza organizării statului şi cârmuiesc

raporturile statului cu persoanele particulare. 2. Dreptul privat operează cu acele reguli care guvernează raporturile dintre persoane fizice

sau juridice, între ele. La aceste raporturi poate participa şi statul prin organele sale, dar numai în calitatea sa de persoană juridică.

3. Dreptul public este orientat spre satisfacerea intereselor colective ale statului, în timp ce dreptul privat are drept scop satisfacerea intereselor individuale.

4. Dreptul public conţine norme cu caracter imperativ de la care subiectele nu pot deroga prin actele şi faptele lor. Dreptul privat conţine norme supletive, în majoritatea lor, subiectele având facultatea de a-şi regla conduita în funcţie de propriile interese, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.

5. În raporturile juridice de drept public subiectele participă de pe poziţie de subordonare, întotdeauna unul dintre ele fiind o autoritate din structura puterii de stat cu atribuţii legislative, administrative sau judiciare, în timp ce raporturile juridice de drept privat se caracterizează prin poziţia de egalitate Juridică a subiectelor.

SECŢIUNEA A II – A. NORMA JURIDICĂ. 1. Caractere juridice. Definiţie. Ca element al dreptului norma este o regulă de conduită prescrisă, ori recunoscută de

autoritatea statală, în scopul asigurării şi consolidării relaţiilor sociale. Norma juridică are următoarele caractere: a) caracterul prescriptiv constă în aceea că stabileşte o anumită conduită constând într-o

acţiune sau o inacţiune umană stabilită unei finalităţi prestabilite; b) caracterul general şi impersonal al normei juridice presupune că aceasta este o regulă tipică, aplicabilă unui număr nedefinit de cazuri şi de persoane. Deoarece norma

Pag. 7 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

juridică prevede o regulă generală de conduită, ea poate fi aplicată unui număr nelimitat de cazuri. Caracterul ei general şi impersonal presupune aplicarea şi respectarea ei repetată, continuă ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile, împrejurările sau ipotezele pe care le are în vedere.

Chiar dacă norma juridică nu se adresează uneia sau unor persoane determinate, aplicarea ei nu vizează neapărat pe toată lumea: normele de dreptul familiei spre exemplu reglementează doar relaţiile de familie.

c) obligativitatea este caracterul potrivit căruia, normele juridice nu conţin numai indicaţii şi recomandări, ci ele constituie dispoziţii obligatorii, comandamente impuse de puterea publică a căror respectare este obligatorie. Fără acest caracter general obligatoriu norma juridică şi-ar pierde însuşi sensul existenţei sale de sine stătătoare în multitudinea regulilor sociale.

2. Structura normei juridice. Structura normei juridice trebuie analizată sub două aspecte: intern şi extern. Primul aspect se

referă la structura logico-juridică a normei juridice, iar cel de-al doilea are în vedere modul de exprimare în cadrul normativ, deci structura tehnico-juridică.

Structura logico-juridică a normei juridice. Din punctul de vedere al structurii logico-juridice, norma juridică se exprimă prin trei

elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Pentru a avea semnificaţia unei norme de drept, orice regulă trebuie să prevadă împrejurările

în care subiectele au o anumită conduită ce trebuie urmată în acele împrejurări şi, în final, care sunt consecinţele nerespectării conduitei prescrise, adică sancţiunea.

a) Ipoteza este deci acel element al normei juridice care stabileşte condiţiile sau împrejurările în care este cerută o anumită conduită, precum şi subiecţii la care se referă prevederile dispoziţiei. în funcţie de gradul de precizie al formulării, ipotezele pot fi de două feluri:

1. ipoteze strict determinate, adică acele ipoteze care stabilesc cu exactitate gradul de aplicare a dispoziţiei.

2. ipoteze relativ determinate, atunci când împrejurările de aplicare a dispoziţiei nu sunt formulate în toate detaliile. Ipotezele mai pot fi şi simple atunci când are în vedere o singură împrejurare în care se aplică dispoziţia, şi complexă atunci când se au în vedere mai multe împrejurări care pot determina aplicarea dispoziţiei.

b) Dispoziţia este elementul normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmată în cazul ipotezei date. Dispoziţia poate obliga fie la o acţiune, fie la abţinerea de a săvârşi o anumită faptă. Ca şi ipoteza, dispoziţia poate fi şi ea strict determinată atunci când stabileşte categoric conduita subiecţilor sau relativ determinată dacă se prevăd variante sau limite ale conduitei lăsând subiecţilor opţiunea de a alege.

c) Sancţiunea ca element al normei juridice are rolul de a preciza care sunt urmările nerespectării conduitei prescrise prin dispoziţie. În fapt, urmările nu sunt altceva decât măsurile întreprinse faţă de persoanele care au încălcat legea, aduse la îndeplinire în caz de nevoie, de către organele specializate ale statului.

În funcţie de natura şi importanţa intereselor sociale ocrotite, de interesele încălcate şi de gradul de pericol social al încălcărilor legii, sancţiunile sunt: penale, civile şi administrative sau disciplinare.

Pag. 8 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

După finalitatea lor unele sancţiuni au drept scop anularea unui act ilicit, repararea unui prejudiciu sau restabilirea situaţiei anterioare încălcării legii. Alte sancţiuni urmăresc aplicarea unor măsuri de constrângere în scopul pedepsirii pentru faptele antisociale săvârşite cu vinovăţie. Sancţiunile mai pot fi clasificate în funcţie de gradul lor de determinare în:

a) sancţiuni absolut determinate de la care nu se poate deroga şi care nu pot fi modificate sau interpretate;

b) sancţiuni relativ determinate sunt cele care pot fi stabilite în concret dintr-un cadru mai larg;

c) sancţiuni alternative sunt acele sancţiuni pe care cel chemat să le aplice are de ales între mai multe sancţiuni;

d) sancţiunile cumulative sunt cele de natură diferită aplicate însă pentru una şi aceeaşi faptă ilicită.

Structura tehnico-juridică a normei juridice Structura tehnico-juridică a normei juridice se referă la forma exterioară de exprimare a

conţinutului şi la redactarea ei clară, concisă şi concretă. Normele juridice nu apar într-o formă distinctă, de sine stătătoare, ci sunt cuprinse într-un act

normativ ce poate fi lege, decret, ordonanţă sau hotărâre de guvern. La rândul său actul normativ este structurat pe titluri, capitole, secţiuni şi articole. Dintre acestea articolul este elementul de bază al actului normativ, prin care prinde glas concret norma juridică.

În opera de aplicare a dreptului organele judiciare trebuie să coreleze texte din mai multe acte normative.

3. Clasificarea normelor juridice În funcţie de criteriile avute în vedere, normele juridice comportă următoarele clasificări: A. După obiectul de reglementare, deci în funcţie de relaţiile sociale, normele juridice

alcătuiesc împreună diverse ramuri de drept constituţional, penal, civil sau comercial B. După forţa lor juridică, se disting norme exprimate prin legi, decrete sau hotărâri ale

guvernului. C. După sfera de aplicare şi gradul de generalitate, normele juridice pot fi generale, speciale

sau de excepţie. D. După modul de redactare, se disting norme juridice complete şi norme juridice incomplete,

care se completează cu trimitere la alte norme. E. După natura conduitei pe care o prescriu avem norme juridice imperative, care pot fi

onerative şi prohibitive, şi norme dispozitive sau permisive. 1. Normele juridice onerative sunt acele norme juridice imperative care prescriu în mod

expres obligaţia de a săvârşi o acţiune. 2. Normele juridice prohibitive interzic săvârşirea unei acţiuni sau a unei fapte. 3. Sunt norme juridice permisive sau dispozitive, cele care fără să oblige sau să interzică

categoric o anumită conduită, prevăd posibilitatea ca subiectul să-şi aleagă singur conduita potrivit propriei sale aprecieri.

În funcţie de nuanţa îmbrăcată de regula de conduită prescrisă, normele permisive pot fi subclasificate, după cum urmează:

Pag. 9 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

a) Normele supletive, sunt acelea care în cazul în care părţile nu-şi aleg singure conduita de urmat, stabilesc reglementarea ce urmează să se aplice.

b) Normele de împuternicire sau de competenţă sunt acelea care nici nu impun şi nici nu interzic adoptarea unei anumite conduite. Ele recunosc însă capacitatea sau competenţa subiecţilor de drept de a săvârşi anumite acţiuni.

c) Asemănător celor permisive sunt normele de stimulare şi cele de recomandare. Normele de stimulare prevăd condiţii de atribuire a ordinelor, decoraţiilor şi premiilor, lăsând la aprecierea organelor competente acordarea lor în concret. Normele de recomandare sunt prevederi neobligatorii adresate unor organizaţii sociale autonome, cărora, fără a se impune, li se recomandă o anumită conduită.

4. Acţiunea normei juridice. Acţiunea normelor juridice în timp. Legea acţionează concomitent sub trei aspecte: 1) are o anumită durată în timp (nu este eternă); 2) se aplică pe un anumit teritoriu, are deci un caracter teritorial; 3) se aplică numai privitor la anumite subiecte cărora li se adresează. Privite simultan şi global, legile se succed din punct de vedere al timpului, coexistă din punct

de vedere al spaţiului şi au determinate categoriile de persoane cărora li se aplică. Legea se aplică însă numai atâta timp cât se află în vigoare, „viaţa” ei cunoscând trei

momente: intrarea în vigoare, durata de acţiune şi ieşirea din acţiune. Modalităţile de stabilire a intrării în vigoare a actelor normative sunt diferite: 1) Orice act normativ prevede în cuprinsul său data intrării sale în vigoare, fie prin

menţionarea zilei, lunii, anului, fie prin stabilirea unui termen de la data publicării.

2) Constituţia sau alte legi speciale, reglementează de principiu că „Legea intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României sau la data prevăzută în textul ei”.

3) Legea intră în vigoare la momentul publicării sale atunci când în textul actului nu se prevede şi nici nu există o reglementare de principiu referitor la intrarea sa în vigoare.

Principiul fundamental al acţiunii legilor în timp este cel al neretroactivităţii lor. Acest principiu dă glas regulii juridice potrivit căreia o lege se aplică numai situaţiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei.

Unele necesităţi practice determină şi admiterea unor excepţii de la principiul neretroactivităţii legii:

1. Legea penală mai favorabilă; 2. Retroactivitatea legilor interpretative; 3. Prevederea expresă a aplicării retroactive a legii. 1. Principiul aplicării legii penale mai favorabile exprimă concepţia potrivit căreia, persoanei

ce a comis infracţiunea în trecut, sub imperiul unei legi mai vechi înlocuite cu o lege nouă,

Pag. 10 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

să i se aplice, dintre cele două reglementări, aceea care stabileşte pentru fapta comisă o pedeapsă mai blândă.

2. Retroactivitatea legilor interpretative implică aplicarea acestora de la data intrării în vigoare a legii interpretate.

3. Prevederea expresă a aplicării retroactive a legii decurge din voinţa exprimată în mod nemijlocit şi direct de legiuitor, în temeiul dreptului său de legiferare.

Încetarea acţiunii legii sau a altor acte normativ echivalează cu ieşirea lor din vigoare. Cu excepţia reglementărilor temporare, legile sunt adoptate pentru o durată nelimitată de timp, urmând ca ulterior să se decidă asupra încetării acţiunii lor. ieşirea din vigoare a actului normativ poartă numele de abrogare. Formele abrogării sunt următoarele:

1. Abrogarea expresă care la rândul ei poate fi două feluri: directă, când noul act normativ prevede în mod expres şi direct ceea ce abrogă (un act normativ în întregime sau numai anumite articole), sau indirectă, atunci când noul act normativ prevede că abrogă toate actele normative sau prevederile din actele normative contrare dispoziţiunilor sale, fără însă a le individualiza.

2. Abrogarea tacită sau implicită se produce atunci când noul act normativ, fără a avea o dispoziţie expresă de abrogare, cuprinde totuşi o reglementare diferită atât de mult de reglementările anterioare din actele normative vechi, încât acestea nu se mai pot aplica şi de aceea se consideră că legiuitorul le-a abrogat implicit.

O altă formă de ieşire din vigoare a unui act normativ este căderea sa în desuetudine. Această formă a ieşirii din vigoare a unui act normativ se aplică atunci când acesta sau reglementările sale sunt total depăşite de relaţiile sociale reglementate, astfel încât acţiunea lor nu mai are nici o justificare şi nici nu mai poate fi susţinută.

Principiul încetării acţiunii legii prin abrogare sau prin ajungere la termen cunoaşte două excepţii de ultraactivitate, atunci când prevederile actului normativ ajuns la termen sau abrogat pot fi aplicate şi ulterior. Cele două excepţii privesc aplicarea legii penale mai favorabile şi aplicarea legii temporare după împlinirea termenului ei de acţiune pentru infracţiunile săvârşite în timpul cât era în vigoare, dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp potrivit art. 16 din Codul Penal.

Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor. Acţiunea actelor juridice asupra persoanelor şi în spaţiu sunt legate de principiul

constituţional al suveranităţii puterii de stat, manifestată sub aspectul suveranităţii teritoriale şi al legăturii dintre stat şi persoane prin cetăţenia acestora. În temeiul acestui principiu, legile sunt obligatorii pentru cetăţenii statului respectiv, precum şi pentru toate instituţiile şi toate organismele sociale aflate pe teritoriul său. Principiul se traduce prin aceea că pe teritoriul unui stat acţionează suveran dreptul acelui stat. Pe cale de consecinţă este exclusă acţiunea pe teritoriul său a legilor altor state.

Acţiunea normelor juridice în spaţiu. Acţiunea actelor normative în spaţiu este condiţionată de competenţa teritorială a organului de

stat emitent. În ţara noastră, legea şi actele normative ale organelor centrale ale administraţiei de stat acţionează în principiu pe teritoriul întregului teritoriu al ţării. Prin teritoriul ţării, din punct de vedere juridic, se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia.

Se consideră săvârşită pe teritoriul ţării orice faptă, acţiune comisă pe o navă sau aeronavă română.

Pag. 11 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Pe plan intern se ţine seama de regula potrivit căreia actele normative care emană de la organele de stat centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării, în timp ce reglementările ce emană de la un organ de stat local se aplică doar pe teritoriul respectivei unităţi administrativ teritoriale.

Pe plan internaţional aplicarea legii se rezolvă ţinând seama de normele conflictuale ale dreptului internaţional privat român care presupun conflictul de legi în spaţiu.

Pentru stabilirea normei conflictuale care să reglementeze relaţiile sociale cu un extraneu, se pot avea în vedere următoarele tipuri de dispoziţii:

- aplicarea legii personale în funcţie de cetăţenie – lex personalis; - aplicarea legii locului unde este situat bunul – lex rei sitae; - aplicarea legii locului comiterii faptei cauzatoare de prejudiciu – lex loci delicti comisi; - aplicarea legii locului în care s-a încheiat actul – locus regit actum. Principiul teritorialităţii nu este însă absolut. Acţiunea normelor juridice asupra persoanei Toţi cetăţenii unui stat sunt obligaţi să-i respecte legile. Cetăţenii străini sau apatrizii aflaţi pe teritoriul acelui stat au un regim juridic diferit de cel al

cetăţenilor statului respectiv. Regimul lor se poate manifesta sub trei forme, şi anume: a) regimul naţional, în care străinii au aceleaşi drepturi civile ca şi cetăţenii acelui stat;: b) regimul special, în care drepturile străinilor sunt stabilite în mod special prin legi sau

tratate internaţionale; c) regimul clauzei naţiunii celei mai favorizante, potrivit căreia statul de reşedinţă acordă

cetăţenilor unui al stat aflaţi pe teritoriul său, anumite drepturi, care nu pot fi mai restrânse decât drepturile acordate cetăţenilor oricărui alt stat terţ.

În România străinii şi apatrizii se bucură de drepturile fundamentale ale cetăţenilor români cu excepţia drepturilor politice şi civile.

SECŢIUNEA A –III-a. IZVOARELE DREPTULUI Noţiuni generale. Conceptul de izvor al dreptului. In ştiinţa dreptului conceptul de izvor este folosit în sens specific juridic avându-se în vedere

formele de exprimare a normelor juridice, actele normative, obiceiul juridic sau practica juridică. Etimologic însă prin termenul de izvor au fost denumite în ştiinţa juridică sursele, originea,

factori de determinare şi creare ai dreptului. Pentru evitarea confuziei între cele două abordări ale izvoarelor dreptului în ştiinţa dreptului s-a făcut distincţia între izvoarele materiale sau în sens material şi izvoarele formale sau în sens formal ale dreptului.

Izvoarele materiale desemnează faptul social, forţele sau factorii care configurează naşterea dreptului.

Izvoarele formale au în vedere mijloacele cu ajutorul cărora se exprimă izvorul material, forma pe care o îmbracă dreptul în ansamblul normelor sale. Atunci când ne vom referi la izvoarele dreptului vom avea în vedere izvoarele sale în sens formal.

Conceptul de izvor de drept este în strânsă legătură cu activitatea desfăşurată de organele de competenţă în elaborarea dreptului. În scopul creării dreptului, puterea de stat contemporană, fie elaborează direct şi nemijlocit normele în diferite acte normative, fie recunoaşte valoarea juridică a unor reguli formulate pe alte căi cum sunt obiceiurile, precedentul judiciar sau actele unor organisme nestatale. În acest mod, se ajunge la distincţia dintre izvoarele directe şi indirecte ale dreptului.

Pag. 12 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Izvoarele directe sunt actele normative elaborate nemijlocit de organele de stat (legi, decrete), în vreme ce obiceiul sau actele organizaţiilor nestatale sunt izvoare indirecte deoarece pentru a căpăta forţă juridică şi a deveni izvoare de drept au nevoie şi de recunoaşterea sau sancţionarea lor de către autorităţile publice.

Definim deci izvorul de drept ca fiind forma de exprimare a dreptului, adică modalitatea de instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare al dreptului.

Principalul izvor al dreptului public şi privat îl constituie actul normativ stabilit sau recunoscut de organele competente ale statului.

Obiceiul juridic are un rol secundar ca izvor al dreptului. El este o regulă de conduită ce se formează spontan printr-o aplicare repetată într-o îndelungată perioadă de timp, într-o colectivitate umană.

Între toate actele normative care alcătuiesc sistemul izvoarelor dreptului, legea constiuie vârful ierarhiei. În sistemul organelor care emană actele normative există un raport de subordonare cunoscut sub denumirea de forţă juridică a actelor normative.

Izvoarele dreptului românesc Izvoarele dreptului românesc sunt următoarele:

CONSTITUŢIA ROMANIEI este principalul izvor al dreptului românesc, având între celelalte legi forţa recunoscută de „lege fundamentală”. Constituţia deţine rolul primordial in ierarhia actelor normative deoarece dispune de forţă juridică superioară faţă de toate acestea, al căror conţinut trebuie să fie conform prevederilor sale. Aceasta înseamnă că nici o dispoziţii dintr-o lege nu poate contraveni în nici un fel constituţiei. Principiul supremaţiei constituţiei şi constituţionalităţii legilor, constituie o trăsătură esenţială, a statului de drept. Datorită importanţei covârşitoare a acestui principiu au fost instituite modalităţi diferite de control al constituţionalităţii legilor, Curtea Constituţională având o asemenea competenţă în România. LEGEA este actul normativ al puterii legislative, aprobată după o procedură de legiferare prestabilită care reglementează cele mai importante relaţii sociale. Legile se împart în două categorii: legi fundamentale sau constituţionale şi legi ordinare sau obişnuite. Din categoria legilor fundamentale fac parte Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei. Legile ordinare pot fi separate în funcţie de obiectul lor. Astfel avem de-a face cu legi organicxe, sau dacă legile se prezintă ca un ansamblu de norme juridice organizate sistematic potrivit unor preincipii stabilite pe diferite ramuri de drept, ele iau forma codurilor: codul penal, codul civil, codul comercial, codul vamal etc. În literatura juridică, leigle ami sunt clasificate în legi specioale şi legi generale. Legile generale conţin o reglementare exhaustivă a unui anumit domeniu al rrelaţiilor sociale, îăn vreme ce legile speciale au ca obiect de abordare doar o sferă restrânsă, strictă de aspecte ce vizează u.n dcomeniu limitat de relaţii sociale. ACTELE NORMATIVE EDICTATE PE BAZA LEGII poartă denumiri diferite, în funcţie de organul de la care emană sau după obiectul pe care îl reglementează. Princiupalele izvoare de drept subordonate forţei legii sunt: ordonanţele, hotărârile Guvernului, ordinele şi ale acte miniştrii şi altor conducători ai organelor centrale ale administraţiei publice, hotărârile consiliilor locale sau ordinele prefecţilor. Ordonanţele şi hotărârile Guvernului sunt acte producătoare de efecte juridice, forţa lor juridică fiind determinată pe care acest organ le are şi anume, organizarea executării şi execuatrea în concret a legilor.

Pag. 13 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

DECRETELE PREZIDENŢIALE constituie de asemenea o categorie importantă de izvoare de drept, unele dintre acestea putând fi asimilate, din punctul de vedere al forţei juridice cu legile DERCETELE-LEGE reprezintă un izvor de drept cu caracter excepţional, întrucât deşi emană de un organ legislativ, are totuşi putere de lege, reglementând relaţii sociale din domeniul legii, pe care o poate modifica şi chiar înlocui. REGLEMENTĂRI DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE ŞI DE ORDINE INTERIOARĂ pot fi considerate izvoare de drept în măsura în care reglementează relaţii sociale importante ce privesc unele ramuri ale dreptului, îndeosebi ale dreptului constituţional sau administrativ. OBIOCEIUL JURIDIC SAU CUTUMA fac parte din rândul izvoarelor de drept care astăzi are o importanţă mai redusă.

Obiceiul are valoare de izvor de drept in doua cazuri: 1)Cand legea face trimitere expresa la el; 2)In cazul”uzurile portuare”din dreptul maritim. PRECEDENTUL JUDICIAR ŞI PRACTICA JUDICIARĂ au avut un rol important ca izvoare ale dreptului de-a lungul istoriei.

Problema de a se şti dacă jurisprudenţa constituie în sistemul nostru de drept, izvor de drept, a prilejuit numeroase controverse, mai cu seama că în unele sisteme de drept, practica judiciara figurează printre izvoarele de drept. Majoritatea autorilor au ajuns la concluzia că jurisprudenţa (precedentul judiciar) nu poate constituii izvor de drept pe considerentul că organele de judecată au atribuţia de a aplica normele de drept la cazurile concrete şi nu atribuţia de a edicta asemenea norme. Pe de altă parte, prin hotărârile judecătoreşti se pronunţă soluţii de soeta, apozabile numai părţile litigante, potrivit principiului relativităţii efectelor sale, soluţii ce sunt incompatibile cu natura de izvor de drept, care reprezintă o normă generală, opozabilă tuturor. Desigur că nimic nu se opune procedeului ca un judecător să ia în consideraţie, în speţa pe care o judecă, o soluţie pronunţată anterior, de aceeaşi instanţă sau de o altă instanţă, intr-un proces analog, însă această soluţie, chiar dacă ar influenta mai multe procese, nu se transformă intr-o normă obligatorie, deci nu poate fi creatoare de drept. În dreptul românesc anterior şi nici în dreptul socialist sau în cel actual, practicii juridice nu i s-a recunoscut, în principiu, sub nici un aspect rolul de izvor de drept. ACTELE NORMATIVE ALE UNOR ORGANIZAŢII NESTATALE au fost recunoscute în anumite perioade ca fiind izvoare de drept. În acest sens au avut o largă răspândire în Europa normele dreptului canonic instituit de biserica catolică. Normele acestuia priveau organizarea bisericii, raporturile dintre acestea şi stat, precum şi aspecte ce vizau căsătoria şi familia, ori reglementări de drept penal sau procesual penal. În aceeaşi categorie menţionăm şi dreptul musulman care continuă să influenţeze puternic relaţiile sociale dintre unele state arabe islamice . Atât în cazul dreptului canonic, cât şi a celui islamic, instituţiile şi bisericile respective s-au integrat mai mult sau mai puţin însuşi mecanismului organelor puterii de sat.

Pag. 14 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

1.Precizări introductive 1.1.Noţiunea şi caracterele raportului juridic

Raportul juridic constituie o categorie naţională importantă în ştiinţa dreptului şi a fost definită ca relaţie socială reglementată de norma juridică.

Reglementarea legăturilor dintre oameni prin norma juridică deosebeşte raportul juridic de alte categorii de relaţii sociale (morale, politice, religioase etc) şi îi recunoaşte posibilitatea de a produce efecte juridice a căror realizare se asigură prin forţa de constrângere a statului.

După apartenenţa normei juridice la una sau alta dintre ramurile dreptului, raportul juridic dobândeşte natura şi caracterele specifice unei anumite ramuri ori având o natură complexă.

În consecinţă, raportul juridic civil poate fi definit ca relaţie socială cu conţinut patrimonial sau personal nepatrimonial, reglementată de norma de drept civil.

Raportul juridic civil prezintă următoarele caractere: a) - este o relaţie socială, o legătură între oameni, priviţi după caz, individual (ca persoane

fizice) sau colectiv (ca persoane juridice). Acest caracter există nu numai în cadrul raporturilor personale, unde este evident, ci şi în cadrul raporturilor reale, născute în legătură cu anumite lucruri. Raporturile reale nu sunt raporturi între titular şi lucrul aflat sub puterea sa, ci raporturi între oameni în legătură cu acel lucru, deoarece norma juridică reglementează conduita subiectelor de drept şi nu a lucrurilor.

b) – caracter voliţional. Raportul juridic este după caz consecinţa unei manifestări voliţionale sau a unei duble manifestări voliţionale – a legiuitorului a subiectelor raportului juridic civil. Raporturile juridice născute din acte juridice presupun manifestări de voinţă a părţilor care trebuie să se conformeze normei juridice, normă care, la rândul ei, este expresia voinţei legiuitorului. Atunci când raporturile juridice se nasc din evenimente şi acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice caracterul voliţional este conferit de voinţa legiuitorului exprimată în cuprinsul normei care reglementează acel raport.

c) – egalitatea juridică a părţilor. Acest caracter presupune atât inexistenţa unei poziţii de subordonare între părţi cât şi împrejurarea că nici una din părţi nu poate impune celeilalte să intre în raporturi juridice pe care nu le doreşte sau la care nu este îndatorat prin voinţa legii.

d) – are caracter istoric. 1.2.Izvoarele raporturilor juridice civile concrete

Raporturile juridice civile concrete îşi au izvorul în fapte şi acte juridice. Faptele juridice sunt împrejurări de care legea leagă producerea unor efecte juridice. După criteriul rolului voinţei oamenilor în producerea lor, faptele juridice se clasifică în:

- evenimente (fapte naturale); - acţiuni omeneşti.

Pag. 15 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Evenimentele sunt împrejurări care se produc independent de voinţa oamenilor şi de care norma juridică leagă producerea unor efecte juridice. Astfel, cutremurele, trăsnetele, inundaţiile, etc., în măsura în care sunt considerate de lege cazuri de forţă majoră, au ca efect exonerarea de răspundere pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale ori suspendarea cursului prescripţiei.

Acţiunile omeneşti sunt fapte comisive sau omisive, săvârşite de autor cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc în virtutea legii.

În raport cu existenţa intenţiei autorului de a produce sau nu efecte juridice, acţiunile omeneşti se clasifică în:

- acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, numite şi acte juridice civile;

- acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care însă se produc în virtutea legii (dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice) numite fapte juridice.

După cum conduita autorului faptei este permisă de lege sau prohibită, distingem între fapte licite şi ilicite.

Termenul de fapt juridic este susceptibil de a fi înţeles într-un sens larg (largo senso), care cuprinde atât evenimentele şi acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţia de produce efecte juridice (acte juridice) cât şi faptele săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice (licite sau ilicite). 2.Structura raportului juridic civil 2.1.Elementele raportului juridic civil

Structural, raportul juridic civil este alcătuit din următoarele elemente constitutive: a) subiectele sau părţile raportului juridic civil; b) conţinutul raportului civil, alcătuit din drepturile şi obligaţiile părţilor; c) obiectul raportului juridic la care sunt îndreptăţite sau la care sunt îndatorate părţile.

Obiectul exprimă conduita pe care părţile trebuie să o urmeze conform normei juridice. Toate cele trei elemente menţionate trebuie să existe concomitent pentru a exista un raport

juridic concret. Trebuie subliniată diferenţa dintre subiect şi parte a raportului juridic civil. Partea este formată

din unul sau mai multe subiecte care în cadrul raportului juridic civil au aceleaşi interese (exercită aceleaşi drepturi sau sunt ţinuţi de aceleaşi îndatoriri). 2.2.Noţiunea de subiect (parte) a raportului juridic civil. 2.2.1.Precizări

Prin subiect al raportului juridic civil înţelegem persoana fizică sau juridică cce participă la legătura juridică în calitate de titular de drepturi sau obligaţii.

Oamenii participă la raporturile juridice civile fie individual ca persoane fizice, fie în grup ca persoane juridice.

În cadrul raporturilor juridice concrete, subiectele pot ocupa două poziţii diferite şi distincte: - poziţia de subiect activ care dobândeşte şi exercită drepturi subiective cu conţinut

patrimonial sau personal nepatrimonial; - poziţia de subiect pasiv, care se obligă .

În cadrul raporturilor reale, subiectul activ este titularul unui drept real ale cărui atribute le exercită fără a avea nevoie de concursul altor persoane. Subiectul pasiv este nedeterminat, format din totalitatea subiectelor de drept ţinute de obligaţia generală şi abstractă să nu împiedice executarea dreptului subiectiv de către titular. Subiectul pasiv, în raporturile reale nu se individualizează. În

Pag. 16 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

măsura în care se aduce atingere drepturilor subiectului activ, se formează un raport juridic de răspundere sau de reparaţie, în care subiectul pasiv care a adus atingere drepturilor subiective ale titularului dreptului real, devine subiect pasiv determinat în raportul juridic de reparaţie.

În cadrul raportului juridic personal, subiectul activ este titularul unui drept de creanţă şi este denumit creditor, iar subiectul pasiv este numit debitor şi ţinut să execute o obligaţie în folosul creditorului sau unei alte persoane.

Uneori, subiectele raportului juridic civil au o dublă poziţie: de debitor şi de creditor în raport cu drepturile şi obligaţiile ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil născut din contractele sinalagmatice. În asemenea situaţie subiectele poartă denumiri specifice, precum : vânzător, cumpărător, donator, donatar, deponent, depozitar, etc. spre a fi bine distinse. 2.2.2.Pluralitatea, individualizarea şi schimbarea subiectelor raportului juridic civil

Raportul juridic civil se stabileşte de regulă între două persoane (raport juridic simplu). Este însă posibil ca raportul juridic să realizeze legătura între mai multe persoane, ce au după caz, poziţia de subiecte active, pasive sau atât de subiecte active cât şi de subiecte pasive, pentru diferite drepturi şi obligaţii ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic. În această ultimă ipoteză, suntem în prezenţa plurităţii de subiecte care, după caz, poate fi activă sau pasivă.

Astfel în cazul raportului juridic real de proprietate, subiectul activ poate fi un titular individual sau plural, iar subiectul pasiv întotdeauna plural alcătuit din toate celelalte persoane aflate în circuitul civil, ţinute de obligaţia generală de a nu aduce atingere dreptului subiectului activ individual sau colectiv.

Tot astfel, raportul obligaţional poate avea mai mulţi creditori (pluralitate activă) sau mai mulţi debitori (pluralitate pasivă), ori mai mulţi creditori şi debitori (pluralitrate mixtă).

În asemenea ipoteze, drepturile şi obligaţiile care constituie conţinutul raportului juridic civil se împart în atâtea fracţiuni câte subiecte active şi pasive există. Raporturile juridice în care drepturile sau obligaţiile se divid între mai multe subiecte se numeşte conjuncte sau divizibile.

Individualizarea subiectelor raportului juridic civil este operaţiunea logică prin care se determină poziţia fiecăruia dintre subiectele raportului juridic concret în raport cu drepturile şi obligaţiile ce formează conţinutul acelui raport. Regula aplicabilă în materia individualizării subiectului raportului juridic civil este aceea că poziţia subiectelor raportului juridic concret este fixată de la formarea acestuia prin săvârşirea actului sau faptului generator.

Această regulă este aplicabilă raporturilor juridice care au în conţinutul lor drepturi relative (personale, de creanţă).

Dobândirea capacităţii de exerciţiu are loc la majorat daă persoana are putere de discernământ şi

voinţă conştientă. Astfel sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu: a. minorii sub 14 ani; b. alienaţii şi debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească. Pentru aceste persoane, actele juridice se fac de către reprezentanţii lor legali, respectiv părinţii,

sau în lipsa acestora de către tutore. Totuşi, persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu vor putea face, valabil, anumite acte juridice

civile, în speţă: - acte de conservare care nu pot fi vătămătoare, cum ar fi: somaţia, punerea de peceţi,

înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu în registrul de publicitate, etc.

Pag. 17 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

- acte mărunte, care se încheie zilnic, pentru nevoile obişnuite ale traiului, cum ar fi cumpărarea de rechizite şcolare, cumpărarea de bilete pentru transportul în comun, etc.

asistarea minorilor sub 14 ani la realizarea actelor jurdice este supusă următoarelor reguli instituite de Codul Civil şi Codul Familiei (at. 105): “Părinţii au dreptul şi îndatorirea să administreze bunurile copilului lor minor şi de a – l reprezenta în actele civile, până la data când el împlineşte vârsta de 14 ani”. “Tutorele are obligaţia de a administra bunurile minorului şi de a – l repărezenta în actele civile, însă numai până la data când acesta împlineşte vârsta de 14 ani”(art. 124 alin. 1). “Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie, în măsura în care legea nu dispune altfel”(art. 147).

Capacitatea de exerciţiu restrânsă reprezintă aptitudinea minorului de 14 – 18 ani de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a – şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea, personal, a anumitor acte juridice civile.

Această capacitate restrânsă, deşi presupune încheierea actelor juridice personal de către un asemenea minor, ea nu înseamnă şi singur, minorul având nevoie de anumite încuviinţări prealabile, după caz, a părinţilor sau tutorelui.

a) Totuşi unele accte juridice civile pot fi încheiate şi singur de către minorul de 14 – 18 ani. În această categorie intră:

- actele de conservare şi actele mărunte pe care le putea încheia şi singur până la vârsta de 14 ani;

- contractul de depozit special la C. E. C.; - redactarea testamentului de către minorul de 16 ani, prin care va putea să dispună de

jumătate din ceea ce ar fi putut dispune dacă ar fi fost major (art. 807 Cod Civil). b) O serie de alte acte juridice civile pot fi încheiate de către minorul de 14 – 18 ani cu

încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal. În această categorie intră actele de administrare a unui bun individual determinat, precum şi cele care sevesc patrimoniul minorului. De exemplu, închirierea unui bun, contarctul de antrepriză pentru repararea unui bun, înstrăinarea bunurilor supuse pieirii ori stricăciunii, etc.

c) Alte acte juridice pot fi încheiate de către minorul de 14 – 18 ani singur dar cu o dublă încuviinţare, a ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare. Din această categorie fac parte actele de dispoziţie, precum înstrăinarea unui bun, grevarea unui imobil cu o sarcină reală (gaj sau ipotecă), renunţarea la un drept, tranzacţia. Conform art. 129 alin. 2 din Codul Familiei, “Tutorele nu poate, fără prealabila încuviinţare a autorităţii tutelare, să facă valabil înstrăinarea ori gajarea bunurilor minorului, renunţarea la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi să încheie orice alte acte care depăşesc dreptul de administrare”.

d) Unele acte juridice sunt interzise minorului de 14 – 18 ani. Astfel, minorul nu poate să facă, nici chiar cu încuviinţare, donaţii şi nici să garanteze obligaţiile altuia. Totodată, este oprit să se încheie acte juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, pe de – o parte, şi minor, pe de altă parte.

Capacitatea de exerciţiu deplină. Aceasta reprezintă aptitudinea persoanei fizice de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a – şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea – personal şi singur – a tuturor actelor civile îngăduite de lege.

Art. 8 din Decretul nr. 31/1954 dispune: “Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră”. Conform legislaţiei noastre, persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani. Femeia de 16 ani care se căsătoreşte dobândeşte prin aceasta capacitatea deplină de exerciţiu. Art. 4 din Codul Familiei prevede că bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de 18 ani, iar femeia dacă a împlinit vârsta de 16 ani.

Pag. 18 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Capacitatea de exerciţiu deplină se pierde: a) prin moarte sau declararea judecătorească a morţii persoanei fizice; b) prin punerea sub interdicţie judecătorească; c) prin declararea nulităţii sau anularea căsătoriei, înainte ca femeia să fi împlinit 18 ani, dacă

se dovedeşte că aceasta a fost de rea credinţă la încheierea căsătoriei (respectiv, a cunoscut cauza nulităţii sau anulării căsătoriei).

2. 4. Atributele persoanei fizice 2. 4. 1. Precizări. Atributele persoanei fizice sunt elemente care permit individualizarea sa prin nume, domiciliu,

stare civilă, etc. 2. 4. 2. Numele Numele poate fi definit ca fiind cuvântul sau totalitatea cuvintelor prin care este

individualizată o persoană în societate. Potrivit art. 12 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 “numele cuprinde numele de familie şi

prenumele”. Modul cel mainatural şi cel mai obişnuit de dobândire a numelui îl constituie filaţia (art. 2 din

Decretul nr. 975/1968). Aceasta înseamnă că numele părinţilor va fi dobândit şi de copil. Acţiunea prin care se cere instanţei să încuviinţeze purtarea numelui părintelui care l – a

recunoscut ulterior aparţine copilului. În cazul copiilor găsiţi, născuţi dinpărinţi necunoscuţi, numele lor de familie se va stabili pe

cale administrativă de către autoritatea tutelară din cadrul primăriei locului unde a fost găsit copilul. Modificarea numelui de familie poate fi cerută în următoarele situaţii: a) schimbări în filiaţia persoanei fizice; b) schimbări generate de adopţie, când copilul adoptat dobândeşte numele celui care îl adoptă; c) schimbări determinate de instituţia căsătoriei. Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă este posibilă pentru motive întemeiate. Prenumele persoanei are rolul de a o individualiza în familie. Adăugat la numele de familie,

prenumele serveşte şi pentru identificarea în societate a persoanei. Determinarea prenumelui se face la libera alegere, odată cu înregistrarea naşterii la serviciul de stare civilă, pe baza declaraţiei de naştere a celui care solicită înregistrarea.

Dreptul la prenume este un drept personal nepatrimonial, având caracterele juridice ale acestuia. El este ocrotit prin prevederile art. 54 – 56 din Decretul nr. 31/1954.

Pseudonimul are rolul de a individualiza o anumită persoană într – un anumit domeniu de activitate, atunci când respectiva persoană înţelege sănu folosească propriul său nume. Alegerea pseudonimului este liberă şi nu presupune nici un fel de procedură specială pentru înregistrare. Simpla sa folosire este suficientă pentru a crea dreptul asupra lui.

2. 4. 3. Domiciliul. Domiciliul este un atribut de identificare a persoanei ce serveşte la localizarea în spaţiu a

acesteia. Conform art. 13 din Decretul 31/1954, “Domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea îşi are lcuinţa statornică sau principală”.

Domiciliul de drept comun îl reprezintă acel drept al persoanei fizice de a se individualiza în spaţiu, prin locuinţa sa statornică sau principală.

Printr – o procedură administrativă, domiciliul de drept comun se poate schimba. Persoana care îşi schimbă domiciliul este obligată ca, în termen de 5 zile de la data obţinerii dovezii din care rezultă

Pag. 19 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

că are locuinţa asigurată, să se prezinte la organul de poliţie în circumscripţia căruia îşi stabileşte noul domiciliu, pentru înscrierea menţiounii în actul de identitate şi în fişa de evidenţă a populaţiei.

Domiciliul legal este acel domiciliu care este stabilit prin lege, pentruanumite categorii de persoane, respectiv pentru minor, interzis judecătoresc, pentru cel dispărut şi în caz de curatelă.

Minorul are domiciliu legal după caz la: a) părinţii săi; b)părintele la care locuieşte statornic; c) părintele care îl ocroteşte; d) tutore.

Interzisul judecătoresc are domiciliul legal la reprezentantul său legal, adică la tutorele ce I – a fost desemnat în urma rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de punere sub interdicţie (art. 145 din Codul Familiei).

Persoana ocrotită prin curatelă are domiciliul legal la curatorele său, în măsura în care acesta este în drept să – l reprezinte (art. 15 alin. 1 şi 2 din Decretul 31/1954).

Domiciliul convenţional (sau ales) îl reprezintă adresa stabilită prin acordul de voinţă al părţilor, în scopul încheierii şi executării unor acte juridice ţi comunicarea actelor de procedură.

Reşedinţa se deosebeşte de domiciliu, întrucât este o locuinţă a persoanei, care nu întruneşte caracterul de locuinţă statornică sau principală. Pe lângă domiciliu, o persoană poate avea una sau mai multe reşedinţe, locuinţe cu caracter vremelnic, secundar.

2. 4. 4. Starea civilă Starea civilă este un atribut de identificare al persoanei care reflectă statutul social juridic

complex (stare de căsătorit sau nu, filiaţia, ascendenţii, etc.) Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum şi certificatele

de stare civilă eliberate pe baza acestora (certificat de naştere, de căsătorie, major, incapabil, etc.). 2. 5. Persoana juridică – subiect al raportului juridic civil 2. 5. 1. Noţiune sunt considerate persoane juridice acele subiecte colective de drept care, îndeplinind anumite

condiţii de fond şi de formă prevăzute de lege, pot să dobândească drepturi subiective şi civile, să contracteze obligaţii civile şi să stea în justiţie ca reclamante sau pârâte.

2. 5. 2. Elementele constitutive ale persoanei juridice. Potrivit art. 26 lit. e din Decretul nr. 31/1954, sunt elemente constitutive ale oricărei persoane

juridice: - organizarea de sine stătătoare prin care se înţelege că orice persoană juridică este alcătuită

ca un tot unitar, compartimentarea subiectului colectiv pe activităţi de desfăşurat şi precizarea persoanei sau persoanelor care vor reprezenta persoana juridică în raporturile cu terţii;

- patrimoniul propriu, element constitutiv care constă în totalitatea drepturilor şi obligaţiilor aparţinând persoanei juridice. În toate cazurile, acest patrimoniu propriu al persoanei juridice trebuie să fie distinct atât faţă de patrimoniile altor persoane juridice, cât şi faţă de patrimoniul fiecărei persoane fizice care face parte din colectivul său;

- scopul propriu este elementul propriu care indică însuşi obiectul de activitate al fiecărei persoane juridice, deci chiar raţiunea de a exista al fiecărui subiect de drept colectiv. Pentru a fi valabil, scopul persoanei juridice trebuie să fie precis determinat încă de la înfiinţarea ei şi să fie în deplină concordanţă cu interesul general, obştesc.

Pag. 20 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

2. 5. 2. Înfiinţarea persoanelor juridice. Conform dispoziţiilor legale există trei mari moduri de înfiinţare a persoanelor juridice. Prin actul de dispoziţie al organului de stat competent. Pe această cale iau fiinţă, în special,

persoanele juridice de stat. Cel mai reprezentativ domeniu de aplicare a înfiinţării pe această cale îl reprezintă acela al creării regiilor autonome şi societăţilor comerciale de stat prin reorganizarea unităţilor economice de stat, în aplicarea prevederilor Legii nr. 15/1990. Astfel, conform art. 3 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, “Regiile autonome se pot înfiinţa prin hotărâre a guvernului, pentru cele de interes naţional, sau prin hotărâre a organelor judeţene sau ale administraţiei de stat, pentru cele de interes local, din ramurile şi domeniile stabilite potrivit art. 2 (adică din ramurile strategice ale economiei naţionale)”. Referindu – se la societăţile COMERCIALE cu capital de stat, art. 16 din aceeaşi lege precizează că ele sunt organizate sub formă de societăţi pe acţiuni sau societăţi cu răspundere limitată.

Prin actul de înfiinţare recunoscut de organul competent. Acest mod de înfiinţare este reglementat prin Decretele – legi nr. 66 şi 67/1990.

Prin actul de înfiinţare autorizat de organul competent, pe baza următoarelor acte juridice: - actul de constituire care, de regulă, îmbracă forma fie a unui contract de societate, fie a unui

contract de asociere, în ambele variante aceste acte trebuie să fie încheiate în formă autentică, notarială;

- statutul respectivei persoane juridice, tot în formă autentică; - autorizarea înfiinţării, act ce provine, după caz, fie de la organele judecătoreşti, fie de la

organele competente ale puterii executive; - după caz, înmatricularea în Registrul Comerţului sau înregistrarea ori înscrierea la organul

abilitat de lege (de regulă organul fiscal teritorial). Avtnd nevoie de o autorizare prealabilă înfiinţării, pe această cale iau fiinţă următoarele

persoane juridice: - partidele politice şi organizaţiile obşteşti; sunt autorizate de către Tribunalul Municipiului

Bucureşti (L. 27/1996); - societăţile comerciale; sunt autorizate de instanţa judecătorească, care este precedată de

“avizul consultativ” al Camerei teritoriale de comerţ şi industrie. 2. 5. 4. Capacitatea civilă a persoanelor juridice. Ca şi în cazul persoanelor fizice, capacitatea civilă a persoanelor juridice trebuie analizată prin

prisma celor două laturi ale sale, respectiv capacitatea de folosinţă şi cea de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă reprezintă acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea

generală şi abstractă a persoanei juridice de a avea drepturi şi obligaţii. Capacitatea de exerciţiu constă în aptitudinea persoanei juridice de a dobândi şi exercita

drepturi subiective civile şi de a – şi asuma şi îndeplini obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile de către organele de conducere ale persoanei juridice.

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice. Din acest punct de vedere, persoanele juridice pot fi împărţite în două mari categorii, după cum sunt sau nu supuse înregistrării. Art. 33 din Decretul 31/1954 prevede, în acest sens: “Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor”.

Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice. Persoanele juridice pentru a – şi putea exercita drepturile şi a duce la îndeplinire obligaţiile trebuie să poată săvârşi acte de voinţă, deci să poată încheia acte juridice civile. Dacă persoana fizică îşi poate încheia singură acte juridice, persoana

Pag. 21 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

juridică – prin însăşi natura ei – nu poate încheia acte juridice direct, ci doar prin intermediul unor organe de conducere.

Potrivit art. 35 – 36 din Decretul 31/1954, persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi execută obligaţiile prin organele sale, adică prin persoanele fizice cărora, potrivit legii, actului de înfiinţare sau statutului, li s – a încredinţat conducerea persoanei juridice. Aşadar, persoana juridică dobândeşte capacitatea de exerciţiu odată cu capacitatea de folosinţă, dacă are constituite organele de conducere, întrucât prin acestea ele îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile civile.

Actele juridice făcute de organele de conducere, în limitele ce le – au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi. Faptele ilicite ca ţi cele licite săvârşite de organele persoanei juridice, cu prilejul executării funcţiei lor, obligă persoana juridică însîşi.

3. Conţinutul raportului juridic civil. 3. 1. Noţiunea şi structura conţinutului raportului juridic civil. Conţinutul raportului juridic civil cuprinde totalitatea drepturilor subiective civile şi a

obligaţiilor pe care le au părţile în cadrul acestuia. Acest ansamblu de drepuri şi obligaţii ale părţilor se caracterizează prin corelaţia care există

între conţinutul dreptului subiectiv aparţinând subiectului activ şi conţinutul îndatoririi subiectului pasiv.

Relaţia de interdependenţă se poate prezenta ca o relaţie simplă (subiectul activ are numai drepturi iar subiectul pasiv are îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a afecta exercitarea drepturilor proprietarului) sau ca o relaţie complexă (ambii subiecţi pot avea atât drepturi cât şi obligaţii reciproce).

3. 2. Drepturile subiective civile 3. 2. 1. Noţiunea de drept subiectiv civil. Ca element al conţinutului raportului juridic, noţiunea de “drept” este asociată termenului

“subiectiv” pentru a o deosebi de noţiunea de “drept obiectiv”, înţeleasă ca ansamblul normelor juridice existente la un moment dat.

Dreptul subiectiv a fost definit ca posibilitatea juridică recunoscută titularului de a avea, în limitele legii, o anumită conduită de a pretinde persoanei obligate o anumită comportare şi de a o impune la nevoie prin forţa coercitivă a statului.

Dreptul subiectiv prezintă următoarele caractere: a) conferă titularului următoarele prerogative:

- să aibă o conduită permisă de lege; - să pretindă subiectului pasiv să manifeste conduita cerută de lege; - să ceară concursul forţei de constrângere a statului pentru a determina cealaltă parte să manifeste conduita la care este îndatorat;

b) delimitează conduita permisă părţii active a raportului juridic civil concret în cadrul legăturii juridice stabilită între subiecte;

c) existenţa dreptului subiectiv este independentă de exercitarea lui. Dreptul se naţte la data naşterii raportului civil. S – a arătat că, în timp ce naşterea dreptului conferă posibilitatea juridică a unei conduite, exercitarea dreptului presupune manifestarea concretă a acelei conduite.

Pag. 22 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

3. 2. 2. Recunoaşterea, ocrotirea şi exercitarea drepturilor subiective civile. Abuzul de drept. A. Recunoaşterea şi ocrotirea drepturilor subiective civile. Drepturile subiective civile sunt recunoscute titularilor lor, persoane fizice sau juridice global

sau pe categorii. Astfel, Decretul 31/1954 dispune în art. 1: “drepturile civile ale persoanelor fizice sunt

recunoscute în scopul de a satisface interesele persoanale, materiale şi culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire”.

Tot astfel, art. 2 precizează “drepturile civile pe care le au ca persoane juridice, organizaţiile … organele de stat …, întreprinderile … sunt recunoscute în scopul de …”.

Acestei recunoaşteri globale se adaugă recunoaşterea specială a unor drepturi subiective civile, realizată de unele acte normative precum: C , Decretul nr. 31/1954, Constituţia, etc.

Recunoaşterea drepturilor subiective civile ar fi iluzorie fără ocrotirea lor. Tocmai de aceea, principiul ocrotirii drepturilor subiective civile este înscris în art. 3 alin. 1 din

decretul nr. 31/1954 în formularea “drepturile subiective sunt ocrotite de lege”. Un mijloc important de ocrotire a drepturilor subiective îl constituie acţiunea în justiţie ce poate

fi exercitată de titular când dreptul său este încălcat. Ocrotirea este realizată în acest caz în cadrul procesului civil.

B. Principiile exercitării drepturilor subiective civile.

Abuzul de drept. Regula esenţială în materia exercitării drepturilor subiective civile este aceea a libertăţii

titularului de a hotărî în ce mod, când şi cum să exercite dreptul său. Exercitarea drepturilor subiective civile trebuie să se înscrie în limitele următoarelor principii: - dreptul subiectiv civil trebuie exercitat potrivit cu scopul lui economic şi social (art. 3 alin. 2

din Decretul 31/1954); - dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii şi moralei (art. 5 din C ); - dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună credinţă (art. 54 din Constituţie); - dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale juridice sau materiale. Exercitarea dreptului subiectiv civil cu respectarea acestor principii constituie o exercitare

normală, firească, conform principiului quo suo jure utitur neminem laedit, care justifică invocarea lui drept cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei, daca printr – o astfel de exercitare s – a cauzat un prejudsiciu.

Exercitarea dreptului subiectiv civil cu încălcarea principiilor arătate constituie abuz de drept ţi se sancţionează după caz:

- pe cale pasivă, prin refuzul instanţelor judecătoreşti de a ocroti dreptul exercitat abuziv; - pe cale ofensivă, a acţiunii în răspundere civilă introdusă de persoana vătămată prin

exercitarea abuzivă a dreptului. Astfel, după criteriul naturii lor distingem între drepturi absolute şi drepturi relative. Dreptul absolut este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia titularul său, determinat, are

posibilitatea să – l exercite singur, celelalte persoane având obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură să aducă atingere exerciţiului acestuia.

Dreptul absolut prezintă următoarele caractere: - raportul juridic care cuprinde în conţinutul său un drept absolut ce se stabileşte între titularul

său, ca subiect activ determinat şi toate celelalte persoane ca subiecte pasive nedeterminate;

Pag. 23 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

- conţinutul obligaţiei subiectelor pasive nedeterminate este întotdeauna acelaşi şi anume de a nu face nimic de natură să împiedice pe titularii de drepturi să – şi exercite prerogativele lor;

- drepturile absolute sunt opozabile tuturor (erga omnes), toate persoanele fizice şi juridice fiind ţinute să respecte prerogativele care le au titularii de drepturi.

În categoria drepturilor absolute intră drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile reale (dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale).

Dreptul relativ este acel drept subiectiv civil, în temeiul căruia subiectul activ determinat (creditorul) are posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv determinat (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva (dare, facere, non facere).

Dreptul relativ prezintă următoarele caractere: - atât subiectul activ, cât şi cel pasiv sunt determinate din momentul stabilirii raportului

juridic; - subiectul pasiv este ţinut la executarea unei prestaţii de a da, a face sau a nu face ceva.

Conţinutul obligaţiei nu este întotdeauna acelaşi, acesta constând fie într – o acţiune, fie într – o abţinere;

- dreptul relativ este opozabil numai faţă de anumite persoane anume determinate. După criteriul conţinutului lor, distingem între drepturi patrimoniale şi drepturi personal

nepatrimoniale. Dreptul patrimonial este dreptul subiectiv care are un conţinut evaluabil în bani. Dreptul personal nepatrimonial este dreptul subiectiv care nu are conţinut economic, nefiind

susceptibil de o evaluare în bani şi care, fiind strâns legat de persoană, serveşte la individualizarea acesteia.

Drepturile patrimoniale se clasifică la rândul lor în drepturi reale şi drepturi de creanţă. Dreptul real (jus in re) este acel drept subiectiv, în virtutea căruia titularul lui poate să exercite

în mod direct şi exclusiv atributele asupra unui lucru, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane; Dreptul de creanţă (jus in personam) este dreptul subiectiv în virtutea căruia subiectul activ

(creditorul) poate pretinde subiectului pasiv determinat (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva. Între drepturile reale şi de creanţă există şi alte deosebiri, precum: - în cazul drepturilor reale, numai subiectul activ este determinat, pe când în cazul

drepturilor de creanţă ambele subiecte sunt determinate; - conţinutul obligaţiei corelative dreptului real este întotdeauna o abstenţiune (a nu

face), iar în cazul dreptului de creanţă, o acţiune (de a da, a face sau a nu face); - drepturile reale sunt limitate ca număr, fiind expres prevăzute de lege, pe când

drepturile de creanţă sunt nelimitate; - titularul unui drept real îşi exercită singur prerogativele, iar titularul dreptului de

creanţă are nevoie de acţiunea sau inacţiunea altora (a da, a face sau a nu face ceva); - drepturile reale sunt drepturi absolute, opozabile erga omnes în timp ce drepturile de

creanţă sunt drepturi relative opozabile erga certa personam; - dreptul real poate avea ca obiect numai lucruri determinate, res certa, pe când dreptul

de creanţă poate avea ca obiect lucruri certe, determinate (construirea unui imobil) sau bunuri generice, determinate în genul lor, res genera (vânyarea a 10 t de ciment).

Din faptul că dreptul real este un drept absolut ce are ca obiect un bun cert, reyultă două prerogative specifice, deosebit de importante pentru titularul unui drept real: dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.

Pag. 24 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Dreptul de urmărire constă în posibilitatea recunoscută titularului unui drept real de a urmări şi pretinde bunul, în orice mâini s - ar găsi. Astfel, dacă proprietarul unui imobil ipotecat a vândut imobilul înainte de plata datoriei garantate cu ipoteca, creditorul garantat poate urmări imobilul oriunde s – ar afla, deoarece imobilul respectiv nu poate fi înstrăinat decât grevat de dreptul real anterior constituit.

Dreptul de preferinţă constă în posibilitatea recunoscută titularului unui drept real de a fi satisfăcut cu prioritate faţă de titularii altor drepturi reale, dobândite ulterior, sau de titularii unor drepturi de creanţă fără garanţii (creditori chirografari). Astfel, titularii unor drepturi reale vor fi plătiţi în ordinea datei drepturilor lor; titularul unui drept de creanţă garantat cu un drept de gaj, poate cere satisfacerea creanţei, înaintea altor creditori care nu au un drept de gaj.

- sub aspect procedural, în cazul drepturilor reale, acţiunea în justiţie se intentează la faţa locului unde este situat bunul.

După criteriul raportului dintre ele distingem între drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii.

Drepturile reale principale au o existenţă de sine stătătoare; ele sunt prevăzute de Codul Civil sau alte acte normative. Enumerăm aici următoarele drepturi reale principale:

- dreptul de proprietate publică ce aparţine fie statului (domeniu public de interes naţional), fie unităţilor administrativ teritoriale – judeţul, oraşul, comuna, satul – (domeniu public de interes local) ca persoane juridice de drept public. Bunurile aparţinând domeniului public sunt scoase din circuitul civil.

- dreptul de proprietate privată care poate avea ca titulari persoane fizice sau persoane juridice (de stat, private, cooperatiste, obşteşti, mixte) inclusiv bunuri aparţinând domeniului privat al statului, având ca titulari statul şi unităţile administrativ teritoriale în care aceştia funcţionează ca persoane juridice de drept privat;

- dezmembrămintele dreptului de proprietate privată: dreptul de uzufruct (art. 517 şi următoarele Cod Civil); dreptul de uz şi dreptul de abitaţie (art. 565 Cod Civil); dreptul de servitute (art. 576 şi urm. Cod Civil); dreptul de superficie (art. 493 şi urm. Cod Civil);

- drepturi reale reglementate de alte acte normative decât Codul Civil, din care menţionăm:

a) dreptul de administrare al regiilor autonome şi instituţiilor publice (art. 40 şi 53 din L. 15/1990 şi art. 34 alin. 1 şi 2 din L. 18/1991) b) dreptul de concesiune asupra unor bunuri (art. 135 din Constituţie, art. 25 din L. 15/1990); c) dreptul de concesiune asupra unor terenuri atribuite persoanelor fizice pentru construcţii (art. 15, 19, 36, 37 din L. 50/1991); d) dreptul de concesiune asupra unor terenuri din domeniul privat al statului (art. 30, 17 alin. 3 din L. 18/1990); e) dreptul de folosinţă asupra unor terenuri sau alte imobile atribuite unor societăţi comerciale cu capital român sau străin (art. 3 din L. 35/1991); f) dreptul de preempţiune (art. 69 din L. 18/1991); g) alte drepturi de folosinţă.

Drepturi reale accesorii sun t acelea a căror existenţă depinde de existenţa altor drepturi principale care le garantează.

Sunt drepturi reale accesorii: dreptul de retenţie, dreptul de gaj – amanetul – (reglementat de art. 1685 Cod Civil şi urm.), ipoteca (reglementată de art. 1476 şi urm. Cod Civil) şi privilegiile.

Pag. 25 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Dreptul de retenţie este acel drept real accesoriu în temeiul căruia persoana care deţine un bun mobil sau imobil pe care trebuie să – l restituie creditorului, titular al bunului, are dreptul să – l reţină până când creditorul respectiv îi va plăti sumele pe care le – a cheltuit cu întreţinerea acelui bun. Acest drept are natura unei garanţii reale imperfecte.

Dreptul de gaj este un drept real accesoriu mobiliar, ce conferă titularului creditor prerogative asupra unui bun al debitorului, bun afectat garantării unei obligaţii a acestuia. El conferă titularului prerogativa dreptului de urmărire şi de preferinţă.

Dreptul de gaj poate fi constituit cu deposedarea debitorului de bunul gajat sau fără deposedare. Bunul gajat se păstrează până la plata datoriei sau la valorificarea lui pentru plata datoriei la

creditor sau la un terţ ori rămâne în custodia debitorului (în cazul gajului fără deposedare). Ipoteca este un drept real imobiliar accesoriu asupra imobilului afectat la plata unei datorii (art.

1476 Cod Civil). Ipoteca conferă titularului prerogativele de a urmări bunul în mâinile oricărui s – ar afla şi de a fi preferat pentru satisfacerea creanţei, în concursul cu alţi creditori.

Privilegiul este un drept real accesoriu care conferă titularului dreptul de preferinţă în plata creanţei înaintea altor creditori.

După criteriul modalităţilor care afectează existenţa şi exercitarea dreptului, distingem între drepturi pure şi simple, drepturi afectate de modalităţi şi drepturi eventuale.

Dreptul subiectiv pur şi simplu este dreptul care se naşte în cadrul unui raport juridic în forma sa cea mai simplă care presupune un creditor şi un debitor şi un singur obiect. El conferă titularului deplină putere şi siguranţă în exercitarea lui, producându – şi efectele imediat, definitiv şi irevocabil. Creanţa devine scadentă şi exigibilă în momentul în care s – a născut.

Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este acel drept care nu oferă siguranţă deplină a existenţei şi efectelor sale datorită unor elemente specifice existente în conţinutul lor, anumite modalităţi (termene, condiţii, sarcini). Ele au ca efect faptul că existenţa sau exerciţiul dreptului depind de un eventual eveniment viitor sigur sau nesigur.

Dreptul eventual (viitor) este acel drept lipsit de obiect sau titular, neştiindu – se în viitor dacă obiectul dreptului va fiinţa sau dacă dreptul va aparţine unui subiect.

Unii autori disting între dreptul eventual lipsit de subiect şi dreptul viitor lipsit atât de obiect, cât şi de titular (precum asupra unui bun succesoral dintr – o succesiune viitoare), distincţie inexactă deoarece în ambele situaţii lipsesc aceleaşi elemente structurale.

3. 3. Obligaţii civile 3. 3. 1 Noţiune Obligaţia, în sens restrâns, este îndatorirea subiectului pasiv de a executa o acţiune pozitivă sau

negativă, de a face sau a nu face ceva, în folosul creditorului său. 3. 3. 2. Clasificarea obligaţiilor civile Obligaţiile se clasifică după mai multe criterii. După criteriul obiectului lor distingem între: a. Obligaţii de a da, a face sau a nu face; b. Obligaţii pozitive şi negative c. Obligaţii de rezultate şi de diligenţă A da (aut dare) înseamnă în dreptul civil a transfera sau a constitui un drept real (drept de

proprietate, uzufruct, uz, superficie, etc.). A face (aut facere) înseamnă o acţiune în favoarea subiectului activ, o prestaţie pozitivă de orice

natură (efectuarea unei lucrări, prestarea unui serviciu, predarea unui bun).

Pag. 26 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

A nu face înseamnă obligarea subiectului pasiv de a se abţine de la a nu face ceva care să afecteze exerciţiul unui drept absolut sau să se abţină de a face ceva la care persoana era îndreptăţită să facă dacă nu şi – ar fi luat obligaţia faţă de subiectul activ de a nu face.

Obligaţiile de a da şi a face sunt numite obligaţii pozitive, iar obligaţia de a nu face este considerată o obligaţie negativă a cărei încălcare îl pune pe debitor în întârziere.

Obligaţia de rezultat (determinată) este aceea care se consideră îndeplinită dacă debitorul a atins rezultatul promis. De exemplu, transportatorul este eliberat dacă marfa a ajuns la destinaţie, vânzătorul care a predat lucrul vândut în mâna cumpărătorului, etc.

Obligaţia de diligenţă (de mijloace) este aceea care îl îndatorează pe debitor de a depune eforturi, de a stărui cu bună credinţă pentru a atinge un anumit rezultat, fără a fi obligat să îndeplinească însuşi rezultatul respectiv.

Neîndeplinirea obligaţiei de rezultat naşte în sarcina debitorului prezumţia de culpă, acesta trebuind să facă proba nevinovăţiei sale. La obligaţiile de diligenţă răspunderea este mai diminuată, fiind atrasă numai pentru culpă gravă (rea credinţă) a creditorului.

După criteriul gradului de opozabilitate al obligaţiei, distingem între: a. obligaţii obişnuite, opozabile părţilor; b. obligaţii opozabile şi terţilor; c. obligaţii reale. În cazul obligaţiilor obişnuite, regula generală este aceea a obligaţiilor opozabile între părţi.

Îndatorirea revine debitorului care s – a obligat. Obligaţia opozabilă terţilor (scriptae in rem) este strâns legată de posesia unui bun. Titularul

unui drept real este ţinut la îndeplinirea unei obligaţii născute în sarcina sa, anterior dobândirii dreptului şi fără voinţa sa. Este ipoteza prevăzută în art. 1441 Cod Civil, în care locatorul vinde lucrul închiriat sau dat în arendă, iar cumpărătorul este dator sa respecte locaţiunea făcută înaintea vânzării, de fostul proprietar.

Obligaţia reală (propter rem) este strâns legată de un drept real, este un accesoriu al dreptului real, constă într – o obligaţie de a face.

După criteriul sancţiunii ce le sunt proprii, obligaţiile se divid în: a. Obligaţii perfecte b. Obligaţii imperfecte Primele beneficiază de sancţiune, adică creditorul poate apela la forţa de constrângere a statului

pentru a obţine un titlu executoriu împotriva debitorului. Obligaţiile imperfecte (naturale) sunt lipsite de sancţiune, dar odată executate, debitorul nu mai poate pretinde restituirea prestaţiei (art. 1092 Cod Civil) ca fiind nedatorată.

După criteriul structurii lor, obligaţiile civile se divid în: a. Obligaţii pure şi simple, care au un creditor, un debitor, un singur obiect şi nu sunt

afectate de modalităţi; b. Obligaţii complexe, adică cu pluralitate subiecte (activă, pasivă, mixtă) ori cu

pluralitate de subiecte; c. Obligaţii afectate de modalităţi, adică de termen sau de condiţie. 4. Obiectul raportului juridic civil. 4. 1. Noţiune prin obiect al raportului juridic civil înţelegem acţiunea sau abstenţiunea la care este îndreptăţit

subiectul activ şi îndatorat subiectul pasiv.

Pag. 27 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Obiectul raportului juridic civil delimitează deci conduita subiectelor de drept în cadrul raportului juridic civil concret.

Ca element structural al raportului juridic civil, obiectul este corelat conţinutului acestuia. În timp ce drepturile şi obligaţiile ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic reprezintă posibilităţi juridice ale unor acţiuni sau îndatoriri juridice, obiectul raportului de drept cuprinde realizarea acestora, însăşi conduita permisă părţilor.

Acţiunea permisă subiectului poate consta în transmiterea unui drept asupra unui lucru (a da) ori într – un fapt personal ( a face sau a nu face).

Când conduita permisă subiectului constă în transmiterea unui drept asupra unui lucru (a da) acesta este privit ca obiect derivat (material) al obiectului raportului juridic.

De – a lungul timpului obiectul raportului juridic civil a fost perceput diferit în doctrina juridică. Astfel, unii autori au susţinut că obiectul nu este un element necesar al raportului juridic întrucât

el ar desemna numai lucrurile materiale, care nu sunt prezente totdeauna în raporturile civile (unele raporturi permiţând numai acţiuni sau inacţiuni). În această ultimă ipoteză, raportul juridic ar fi lipsit de obiect.

Într – o altă opinie, obiectul trebuie înţeles după cum raportul juridic este real (se referă la drepturi reale) sau personal (se referă la drepturi de creanţă). În prima ipoteză obiectul ar fi constituit din lucru, iar în ipoteza secundă, din acţiuni la care este îndreptăţit subiectul activ ori la care este îndatorat subiectul pasiv.

Alţi autori include în obiectul raportului juridic civil lucrurile materiale, valori personal nepatrimoniale, rezultatele creaţiei intelectuale şi conduita părţilor.

În consideraţia caracterului său social, opinia dominantă consideră că obiectul raportului juridic civil îl formează conduita părţilor, acţiunile sau abstenţiunile permise sau impuse lor. lucrurile şi valorile personal nepatrimoniale sunt elemente exterioare relaţiei sociale care nu pot fi incluse în obiectul raportului social. Când însă acţiunile sau abstenţiunile părţilor se referă la lucruri exterioare raportului juridic acestea pot fi apreciate ca obiect derivat.

4. 2. Bunurile – obiect exterior al raportului juridic civil 4. 2. 1. Noţiune Conceptul de bun este o noţiune juridică grefată pe noţiunea de lucru. Prin lucru se înţelege tot ceea ce se află în natură, tot ceea ce are o existenţă materială. În sens juridic, bunul este acel lucru care îndeplineşte trei condiţii cumulative: - este util omului - are o valoare economică, fiind susceptibil de apreciere în bani - poate fi apropriat sub forma unui drept patrimonial. Altfel spus, bunurile sunt lucruri care satisfac o trebuinţă umană, au o valoare economică şi

sunt susceptibile de apropriere sub forma unor drepturi patrimoniale. Lucrurile care nu întrunesc cumulativ condiţiile arătate nu sunt bunuri în sens juridic. Termenul de bun poate fi înţeles în două accepţiuni: - în sens restrâns, ca lucruri şi animale, susceptibile a face obiectul unor drepturi şi

obligaţii patrimoniale; - în sens larg, ca lucruri, animale şi drepturi privitoare la acestea. Drepturile şi obligaţiile patrimoniale şi bunurile la care se referă acestea, aparţinând unei

persoane pot fi privite atât în individualitatea lor cât şi în universalitatea lor, ca totalitate de drepturi şi obligaţii patrimoniale aparţinând unei persoane, totalitate numită patrimoniul persoanei.

Pag. 28 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Între bunurile persoanei şi patrimoniul acesteia există raportul dintre parte – întreg. 4. 2. 2. Clasificarea bunurilor După regimul circulaţiei juridice distingem între bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase

din circuitul civil. Bunurile aflate în circuitul civil sunt acelea care pot face obiectul actelor juridice civile (art. 369

Cod Civil). De regulă, bunurile sunt în circuitul civil. Scoaterea bunului din circuitul civil poate fi făcută numai prin lege.

Bunurile aflate în circuitul civil pot circula liber, fără nici o restricţie ori pot fi supuse unui regim juridic restrictiv, din motive de necesitate publică.

Bunurile scoase din circuitul civil sunt acelea care nu pot face obiectul unor acte juridice civile ca urmare a unei dispoziţii exprese a legii. Aşa, spre exemplu, art. 5 alin. 2 L. 18/1991 dispune că „terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil.

Potrivit art. 135 (4) din Constituţie, bunurile aparţinând domeniului public sunt scoase din circuitul civil. Ele sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.

Importanţa acestei clasificări constă în aceea că nerespectarea prevederilor legale referitoare la circulaţia juridică a unor bunuri atrage de multe ori pe lângă nulitatea absolută a actelor încheiate, şi răspunderea penală sau administrativă.

După natura lor distingem între bunuri mobile şi imobile (art.461 Cod Civil). Bunurile mobile se subclasifică în: bunuri mobile prin natura lor, bunuri mobile prin

determinarea legii, bunuri mobile prin anticipaţie. Bunuri mobile prin natura lor sunt, potrivit art. 473 Cod Civil, cele care se transportă de la un

loc la altul şi care se mişcă de la sine, sau cu ajutorul unei puteri străine. Bunuri mobile prin determinarea legii sunt, potrivit art. 473 Cod Civil, obligaţiile şi acţiunile

care au ca obiect sume exigibile sau bunuri mobile, acţiuni sau interese în companii de finanţe, de comerţ sau industriale, chiar dacă capitalul acestora este format din imobile. Acţiunile sau interesele se socotesc ca imobile numai în privinţa fiecărui asociat şi pe timpul cât ţine asociaţia. Sunt mobile prin determinarea legii şi veniturile perpetue sau pe viaţă asupra statului sau particularilor.

Fac parte din această categorie: - toate drepturile care au ca obiect un bun mobil cu excepţia dreptului de proprietate; - drepturile de creanţă ce au ca obiect obligaţia de a da, privitoare la un bun mobil, a

face sau a nu face; - prerogativele cu conţinut patrimonial derivate din dreptul de creaţie intelectuală; - acţiunile în justiţie privind drepturile mobiliare; - acţiunile şi interesele în societate; - obligaţiuni emise de societăţile pe acţiuni. Bunuri mobile prin anticipaţie. Acestea sunt bunuri imobile prin natura lor dar pe care părţile

unui act juridic le consideră mobile prin anticipaţie, în temeiul a ceea ce vor deveni în viitor, precum recoltele şi fructele neculese încă. Caracterul mobil al acestor bunuri se manifestă numai în raporturile dintre părţile actului juridic, pentru terţi ele fiind bunuri imobile.

Bunurile imobile sunt bunuri nemişcătoare. Ele se subclasifică în: imobile prin natura lor, imobile prin obiectul lor la care se aplică şi imobile prin destinaţie.

Bunurile imobile prin natura lor sunt enumerate de art. 462 – 465 Cod Civil: fondurile de pământ, clădirile şi toate părţile acestora, etc.

Pag. 29 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Bunurile imobile prin obiectul la care se aplică sunt enumerate de art. 471 Cod Civil: uzufructul bunurilor imobile, acţiunile ce tind la revendicarea unui imobil.

Din interpretarea acestei dispoziţii rezultă că intră în această categorie toate drepturile ce au ca obiect un bun imobil (drepturile reale altele decât dreptul de proprietate, dreptul de creanţă având ca obiect obligaţia corelativă de a da un bun imobil, acţiunile privind valorificarea drepturilor imobiliare sau cele ce invocă nulitatea sau rezoluţiunea vânzării sau revocarea donaţiei unui imobil).

Bunurile imobile prin destinaţie sunt enumerate de art. 467 – 470 Cod Civil. Acestea sunt bunuri mobile prin natura lor dar sunt considerate imobile datorită destinaţiei ce li s – a dat (de a servi ca accesoriu pentru uzul şi exploatarea uni imobil). Pentru existenţa acestei categorii se cer îndeplinite următoarele condiţii:

1. ambele bunuri să fi aparţinut aceluiaşi proprietar în momentul fixării destinaţiei; 2. între cele două bunuri să existe un raport de accesorietate legat fie de exploataţia sau

serviciul fondului principal, fie ataşarea materială faţă de fond sunt asemenea bunuri: bunurile destinate exploatării agricole, industriale sau comerciale; bunuri

mobile pe care proprietarul le – a ataşat perpetuu de fond (ataşate durabil cu ghips, ciment, var) ori care nu pot fi scoase fără a deteriora fondul sau pe ele însele.

Clasificarea bunurilor în mobile şi imobile prezintă interes juridic din mai multe puncte de vedere:

- bunurile imobile se bucură de o protecţie legală mai puternică - unele bunuri mobile (nave, aeronave, fondul de comerţ, etc.); - înstrăinarea imobilelor este supusă unor condiţii de publicitate prin registrele de

publicitate (cartea funciară) cu scopul de a face actul opozabil terţilor; - posesia mobiliară de bună credinţă valorează titlu potrivit art. 1909 Cod Civil, în

temeiul unei prezumţii legale irefragabile de proprietate; - posesia mobiliară este apărată prin acţiuni posesorii, iar proprietatea imobiliară, prin

acţiuni în revendicare; - posesia mobiliară îndelungată şi în condiţiile legii permite dobândirea dreptului de

proprietate asupra bunului obiect prin uzucapiune; - numai bunurile mobile pot face obiectul unei joncţiuni ipotecare; - bunurile imobile proprietate comună a soţilor, pot fi înstrăinate numai cu

consimţământul expres al ambilor soţi, în timp ce în cazul înstrăinării bunurilor mobile funcţionează regula mandatului tacit reciproc între soţi;

- o condiţie importantă la înstrăinarea bunurilor imobile este capacitatea deplină de exerciţiu a înstrăinătorului;

- acţiunea în materie imobiliară este de competenţa tribunalului locului situării bunului, în timp ce în materie mobiliară, competenţa este a tribunalului domiciliului pârâtului;

- în dreptul internaţional privat, legea aplicabilă în materie imobiliară este legea statului în care se găsesc bunurile (lex rei citae), iar în materie mobiliară, în privinţa anumitor categorii de bunuri (nave, aeronave) se aplică legea statului sub al cărui pavilion navighează, iar mărfurile în tranzit sunt supuse legilor locului de expediţie.

După caracterul modului de determinare, distingem între bunuri certe, individual determinate (res certa) şi bunuri generic determinate (res generis), de gen.

Bunurile individual determinate sunt acelea care, prin natura lor sau prin voinţa părţilor, sunt individualizate prin elemente specifice (seria motorului unui automobil).

Bunurile generice sunt acelea care prezintă însuşiri specifice speciei din care fac parte, individualizarea lor făcându – se prin numărare, cântărire, măsurare.

Pag. 30 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Această clasificare prezintă interes juridic sub următoarele aspecte: - transmisiunea dreptului de proprietate operează în principal în momentul încheierii actului

juridic în cazul bunurilor certe şi în momentul individualizării bunului în cazul bunurilor de gen;

- riscul pieirii fortuite a bunului înainte de predarea lui către cumpărător va fi suportat de acesta în cazul bunurilor certe (deoarece el este şi proprietar) şi de vânzător în cazul bunurilor de gen, întrucât el este proprietar până la individualizarea bunului, conform principiului genera non pereunt.

- În materia vânzării bunurilor certe, locul plăţii bunului este cel în care acesta se află la data încheierii contactului, iar în cazul vânzării bunurilor de gen, locul plăţii este domiciliul debitorului.

După caracterul posibilităţii de înlocuire în executarea unei obligaţii, distingem între bunuri fungibile şi nefungibile.

Această clasificare prezintă importanţă în materia executării obligaţiilor. Plata prin predarea unui bun fungibil este liberatorie în timp ce predarea unui lucru nefungibil nu liberează pe debitor.

După cum folosirea lor implică sau nu consumarea lor, avem bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile.

Interesul juridic al acestei clasificări constă în aceea că numai bunurile neconsumptibile pot fi folosite repetat de titular, fără să dispară la primul act de folosire şi numaiu asupra lor se pot constitui drepturi reale sau de cranţă prin care se transmite folosinţa temporară a bunului cu obligaţia restituirii bunului.

După cum pot fi sau nu divizate, distingem între bunuri divizibile şi bunuri indivizibile. Bunurile divizibile sunt acelea susceptibile de împărţire, fără ca prin aceasta să li se schimbe

destinaţia. Bunurile indivizibile sunt acelea care pot fi împărţite fără a li se schimba destinaţia. Această diviziune are aplicaţie în materia partajului. Bunurile indivizibile fie se atribuie unuia

dintre coindivizori cu obligaţia de a – I despăgubi pe ceilalţi, fie se vinde şi preţul se împarte.

După cum pot fi percepute prin simţuri, bunurile pot fi corporale sau incorporale. După corelaţia existentă între aceste bunuri, acestea sunt bunuri principale şi bunuri accesorii. Sunt principale, bunurile care pot fi folosite independent, cele ce nu servesc la utilitate altui

bun. Sunt accesorii, bunurile care, prin destinaţie, servesc la întrebuinţarea unor bunuri principale

(bateria electrică pentru automobil, cheia pentru locuinţă etc). Interesul juridic al acestei clasificări constă în aplicarea principiului potrivit căruia bunul

accesoriu urmează situaţia bunului principal, dacă legea sau părţile nu prevăd altfel (accesorum sequitur principale).

Pag. 31 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

IZVOARELE DREPTULUI CIVIL

APLICAREA LEGII CIVILE IN TIMP SI IN SPATIU

LEGEA CIVILA CA IZVOR DE DREPT CIVIL 1.Notiunea de izvor al dreptului civil Prin expresia”izvoare de drept civil”se intelege totalitatea formelor de exprimare a normelor juridice in vigoare. Formele de exprimare a normelor juridice imbraca haina actelor normative si ele nu sunt altceva decat reguli de conduita,care emana de la puterea legilativa,iar aplicarea lor este asigurata prin constrangere de catre stat. Principaleleforme de exprimare a normelor de drept civil,deci principalele izvoare de drept civil sunt:Constitutia,legile adoptate de Parlament,decretele,hotararile si ordonantele Guvernului,ordinele,instructiunile si regulamentele ministrilor,actele normative emise de autoritatile administrative publice locale. Potrivit art.72 din Constitutie,Parlamentul adopta legi constitutionale,legi organice si legi ordinale. In conformitate cu art.107 din Constitutie,Guvernul adopta hotarari si ordonante.Hotararile se emit pentru organizarea executari legilor,iar ordonantele,prin care se reglementeaza anumite raporturi sociale,se emit in temeiulunei legi speciale de abilitare-adoptata deParlament-in limitele si in conditiile prevazute de aceasta. Pe langa aceste acte normative,mai fac parte din categoria izvoarelor de drept,aplicabile vietii juridice actuale,si actele normative anteriore Revolutiei din decembrie 1989,care reglementeaza raporturi civile,in masura in care nu au fost abrogate expres sau implicit.Este vorba de legi,decrete,hotarari ale Consiliului de Ministri,ordine si instructiuni ale ministrlor. Tot izvor de drept civil sunt si reglementarile internationale cuprinse in conventii,tratate,pacte,acorduri la care Romania este partea(prin aderare ori ratificare),daca privesc raporturi sociale ce intra in sfera de reglementare a drptului civil,intrucat,potrivit art.11 din Constitutie,”Tratatele ratificate de Parlament,potrivit legii,fac parte din dreptul intern”. 2.Enumerarea izvoarelor de drept civil 2.1. Legile Din punct de vedere al izvoarelor de drept,in sens restrans si tehnic,prin lege se intelege actul normativ care emana de la puterea legilativa,respectiv de la Parlament. In sens larg,prin lege se intelege totalitatea actelor normative emise de organele statului,deci,alaturi de legea propriu-zisa,figureaza si celelalte acte normative:decretele,hotararile Guvernului,ordinele si instructiunile ministrilor etc. a)Constitutia Romaniei Constitutia detine rolul primordial in ierarhia dreptului in genral si implicit al dreptului civil.

Pag. 32 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

In literatura juridica se face distinctie intre Constitutia care este denumita legea fundamentala si celelalte legi,care sunt organice sau ordinare(in aceasta din urmare categorie situandu-se si codurile cu exceptia Codului penal,care stabileste infractiunile si pedepsele). Constitutia, desi constituie principalul izvor pentru ramura dreptului constitutional,ea este in acelasi timpsi un izvor important pentru dreptul civil,dintr-un intreit punct de vedere: -in primul rand,unele drepturi fundamentale ale cetateanului,inscrise in Constitutie,sunt drepturi subiective civile,care sunt recunoscute si ocrotite de dreptul civil; -in al doilea rand,organele statului mentionate in Constitutie sunt in marea lor majoritate persoane juridice,fiind subiecte ale raporturilor juridice civile; -in al treilea rand,unele principii fundamentale ale dreptului civil,cum sunt,de pilda,principiul garantari de proprietate,ori principiu egalitatii in fata legii civile,sunt consacrate in Constitutie. b)Codul civil roman Acest cod,redactat in anul 1864 si intrat in vigoare la data de decembrie 1865,constituie principalul izvor al dreptului civil,deoare ce cuprinde toate institutiile acestui drept. Normele Codului civil,sunt cuprinse in 1914 articole,iar ca structuri Codul civil este alcatuit dintr-un preliminar si 3 carti: -Cartea I-despre persoane; -Cartea a II-a-despre bunuri si osebitele modificari ale proprietatii; -Cartea a III-a-despre diferitele moduri prin care se dobandeste proprietatea. Intrucat Codul civil are o viata foarte lunga,in decursul timpului,datorita schimbarilor din viata noastra sociala si juridica,el a suferit unele modificari sau abrogari de texte.Ramane totusi izvorul de baza al dreptului civil. c)Codul comercial Desi acest cod reprezinta principalul izvor de drept pentru dreptul comercial,nu mai putin constituie si un izvor de drept pentru dreptul civil,deoare ce reglementeaza unele raporturi juridice ce fac obiectul acestei ramuri de drept. Codul comercial a intrat in vigoare la 10 mai 1887 si ca structura este alcatuit din 4 carti si 917 articole. De mentionat ca dupa Revolutia din decembrie 1989,au fost abrogate art.77-220 si 236 din Codul comercial,care se refera la societati,prin Legea numarul 31/1990 privind societatile comerciale perfectionandu-se reglementarea acestor societati. d)Codul familiei Cu toate ca acest cod constituie principalul izvor de drept pentru dreptul familiei,contine si norme care reglementeaza relatii juridice care intra in sfera de reglementare a dreptului civil.Avem in primul rand dispozitile privitoare la capacitatea civila a persoanelor fizice. e)Alte legi civile Numeroase alte legi civile speciale,care reglementeaza diferite raporturi patrimoniale personal nepatrimoniale,constituie de asemenea,izvoare de drept civil. Dintre aceste acte normative exemplificam: -Legea numarul 15/1990 privind reorganizare unitatilor economice ca regiiautonome si societati comerciale; -Legea fondului funciar numarul 18/1991; -Legea numarul 50/1991 privind autorizarea executarii construtiilor si unele masuri pentrurealizarea locuintelor. Dintre legile vechi,neabrogate dupa Revolutie,amintim:

Pag. 33 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

-Legea numarul 5/1973 privind administrarea fondului locativ si reglementarea raporturilor dintre proprietari si chiriasi. 2.2.Decretele Decretele presedintelui Romaniei,deoarece sunt decrete individuale,referitoare la acreditarea si rechemarea reprezentatrilor diplomatici,conferirea de decoratii si titluri de onoare,acordarea unor grade militare suprrioare,acordarea gratierii individuale etc,nu constituie izvoare de drept,intrucat prin ele nu se reglementeaza raporturi sociale. De mentionat ca in legislatia noastra civila s-au mentinut unele decrete anterioare Revolutiei ce contin norme prin care se reglementeaza unele raporturi juridice.Este cazul Decretului numarul 31/1954 privitor la persoane fizice si persoane juridice,Decretul numarul 321/1956 privind dreptul de autor,Decretul numarul 167/1958 privitor la prescriptia extintiva s.a. Dupa Revolutia din decembrie 1989,pana la alegerea primului Parlament al Romaniei,au fost au fost edictate o suma de decrete-legi,de catre Consiliul Frontului Salvarii Nationale si,apoi,de catre Consilul Provizoriu de Uniune Nationala. Toate aceste decrete-legi,prin care se reglementeaza unele raporturi sociale,constituie izvoare de drept 2.3.Hotarile Guvernului Romaniei In conformitate cu prevederile art.107 din Constitutie,Guvernul adopta hotarari pentru organizarea executarii legilor si ordonate,in temeiul unei legi speciale de abilitate din partea Parlamentului. Prin hotararile Guvernului nu se asigura o reglementare primara,ele fiind date in vederea executarii legilor si,de regula,se mentioneaza temeiul legal al adoptarii lor. In perioada de trecere de la economia centralizata la economia de piata,hotararile Guvernului au un mare rol,ele fiind adoptate in vederea punerii in aplicare a legilor edictate de Parlament.Cu titlu de exemplu citam:Hotararea Guvernului numarul 145/1990 privind inventarierea si reevaluarea patrimoniului unitatilor economice de stat,Hotararea Guvernului numarul 1228/1990 pentru aprobarea Metodologiei concesinarii,inchirierii si locatia gestiunii. De mentionat ca se mai mentin in vigoare unele hotarari ale Consiliului de Ministri,care pana la abrogare constituie izvoare de drept civil. 2.4.Ordonantele Guvernului Sunt acte normative care contin o reglementare primara,si pot adoptate numai in temeiul unei legi speciale de abilitare,in limitele si in conditiile prevazute de aceasta.Ordonantele Guvernului pot fi emise numai in domeniul care nu facobiectul legilor organice. Daca legea de abilitare o cere,ordonantele se supun aprobarii Parlamentului,potrivit procedurii de adoptare a legilor,pana la implinirea termenului de abilitare.nerespectarea termenului atrage incetarea efectelor ordonantei adoptate de Guvern. De mentionat ca in cazurile exceptionale,Guvernul poate adopta ordonante de urgenta.Acestea,insa,intra in vigoarenumai dupa depunerea lor spre aprobare la Parlament.Daca Parlamentul nu se afla in sesiune,el se convoca in mod obligatoriu in sesiune extraordinara. 2.5.Ordinele,instructiunile si regulamentele ministrilor ori altor conducatori ai administraiei publice centrale

Pag. 34 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

In masura in care hotararile adoptate de consiliile locale si consiliile judetene reglementeaza relatii sociale din sfera dreptului civil,suntem in prezenta unor acte normative ce constituie izvoare de drept civil pentru unitatile administrativ-teritoriale respective. 2.6.Obiceiul(cutuma) Obiceiul constituie o regula de conduita stabilita in practica vietii sociale si respectata un timp indelungat in virtutea deprinderii,fiind socotita ca regula obligatorie. Obiceiul are valoare de izvor de drept in doua cazuri: 1)Cand legea face trimitere expresa la el; 2)In cazul”uzurile portuare”din dreptul maritim. In primul caz,dupa parerea unor autori ca Gh.Beleiu,au valoare de izvore de drept civil numaiacele obiceiuri la care textele legale fac trimitere expresa,dar si in aceste cazuri asemenea obiceiuri sunt incorporate de actul normativ in cauza,astfel ca nu sunt izvoare distincte de actele normative. Nu impartasim aceasta opinie,intrucat,daca textul legal face trimitere la obiceiul, regula de conduita este data de cutuma si nu de norma legala.Deci,practica vietii sociale, intr-un timp indelugat,si-a cristalizat norme de conduita care au devenit obiceiuri,iar referirea pe care legea o face la ele le confera acestora valoarea juridica de izvor de drept. Asa de pilda,art.970 alin.2 Cod civil prevedea ca o conventie obliga nu numai ce ceea ce este expres in ea,si“la toate urmarile ce echitatea,obiceiul sau legea da obligatiei dupa natura sa”. Tot astfel, art.600 Codul civil stabileste ca orice persoana din orase poate indatora pe vecinul sau sa contribuie la cladirea si repararea gardului ce desparte curtile si gradinile lor. Inaltimea gardului se va hotari dupa dispozitiile normative speciale sau dupa obiceiul obstesc. Prin urmare,din moment ce legea face trimitere la obicei, acesta constituie indiscutabil un izvor nemijlocit de drept. Cat priveste”uzurile portuale”,ca obicei in dreptul maritim, ele au direct valoarea unui izvor de drept. Uzurile portuare contribuie la interpretarea contractelor de navlosire in doua feluri: prin explicarae expresiilor din contract si prin completarea clauzelor contractului, in masura in care nu s-a prevazut, dar se presupune ca partile au vrut. 2.7.Opinii in legatura cu jurisprudenta si doctrina ca izvor de drept Jurisprudenta. Problema de a se sti daca jurisprudenta constituie in sistemul nostru de drept,izvor de drept, a prelejuit numeroase controverse, mai cu seama ca unele sisiteme de drept, practica judiciara figureaza printre izvoarele de drep civil. Majoritatea autorilor,la care ne raliem,au ajus la concluzia ca jurisprudenta (precedentul judiciar) nu poate constituii izvor de drept pe considerentul ca organele de judecata au atributia de a aplica normele de drept la cazurile concrete si nu atributia de a edicta asemenea norme. Pe de alta parte, prin hotararile judecatoresti se pronunta solutii de soeta,apozabile numai partile litigante,potrivit principiului relativitatii efectelor sale, solutii ce sunt incompatibile cu natura de izvor de drept, care reprezinta o norma generala, opozabila tuturor. Desigur ca nimic nu se opune procedeului ca un judecator sa ia in cosideratie, in speta pe care o judeca, o solutie pronuntata anterior,de aceeasi instanta sau de oalta instanta, intr-un proces analog, insa acesta solutie, chiar daca ar influenta mai multe procese, nu se transforma intr-o norma obligatorie, deci nu poate fi creatoare de drept.

Pag. 35 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

In practica, jurisprudenta ajunge de cele mai multe ori la solutii unitare asupra problemelor de drept mai importante. De regula, solutiile instantei supreme, desi sunt obligatorii pentru instantele inferioare, totusi sunt urmate de catre acestea din necesiotatea de a se asigura o unitate de practica judiciara cat si cauza prestigiului de care se bucura hotararile instantei de varf. In sistemul nostru de drept se recunoaste jurisprudentei un rol important in formarea si perfectionarea normelor de drept, mai ales in domeniile in care s-a format o practica juridiciara unitara si constanta, cand normele juridice sunt echivoce,dand loc la interpretari diferite,ori lipsesc. Doctrina, care se compune din lucrarile scrise ale autorilor ce explica si comenteaza normele de drept si pe care le interpreteaza, nu constiuie izvor de drept,dar, intr-un sistem de drept, are o autoritate morala indiscutabila. Desi doctrina nu se inscrie in randul izvoarelor de drept, totusi,prin opiniile pe care le formuleaza,contribuie la inlaturarea diversitatii de practica judiciara si la crearea si perfectionarea normelor de drept edictate de autoritatea legiuitoare.

2.8.Concluzii cu privire la izvoarele de drept civil

Principalele concluzii care se pot desprinde din examinarea izvoarelor dreptului civil sunt urmatoarele: -constituie izvoare ale dreptului civil actele normative,atat cele apartinand dreptului intern,national(legi,decrete,hotarari ale Guvernului,ordine,instructiuni sau regulamente ale ministrilor),cat si cele apartinad derptului international la care Romania a derat sau pe care le-a ratificat (conventii,pacte,tratate,acorduri etc).; -obiceiul(cutuma)constituie izvor de drept in masura in care normelejuridice fac referire expresa la el ori reprezinta uzurile comertului maritim(uzuri portuare); -jurisprudenta si doctrina nu constituie izvoare de drept,insa au un rol important in interpretarea si aplicarea normelor de drept; -in prezent mai exista in campul legislativ din Romania acte normative ale vechiului regim politic,care,pentru a nu prilejui un hiatuslegilativ,au fost mentinute in vigoare pana vor apare noile reglementari.

Pag. 36 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

APLICAREA LEGII CIVILE ÎN TIMP ŞI SPAŢIU

1.Aplicarea legii civile in timp 1.1.Preliminarii Normele de drept actioneaza in cadrul unor dimensiuni limitate atat in timp cat si in spatiu. Prin urmare,privind legile la scara timpului,ele se succed,iar la perimetrul spatiului (al teritoriului),ele coexista.Din acest motiv se poate intampla ca legile sa intre in conflict unele cu altele,care trebuie rezolvate,cu prilejul aplicarii lor,la spetele deduse judecatii. Legea civila se aplica numai in intervalul de vreme cat este in vigoare. Intrarea in vigoare a legii civile are loc in principiu la data publicarii ei in Monitorul Oficial ( intrucit atunci este adusa la cunostinta publica), sau la data prevazuta in cuprinsul ei, daca legea stabileste o anumita data de intrare in vigoare. Iesirea in vigoare a legii civile are loc la data abrogarii ei, care poate fi expresa sau implicita (tacita). Conflictele de legi in spatiul fac obiectul dreptului international privat, ramura din care tinde sa se deprinda dreptul interprovincial, care se ocupa de coliziunile ce se pot ivi intre legile ce coexista in provinciile- de regula autonome- din aceelasi stat. Conflictele de legi in timp fac obiectul ramurii teoriei generale a dreptului, iar cele ce privesc legea civila au ramas si in studiul dreptului civil. Problemele conflictului de legi in timp, din domeniul dreptului civil, se studiaza de o subdiviziune a acestuin drept, denumita drept intertemporal sau tranzitoriu. 1.2. Conflictul legilor in timp In dreptul interteporal in vigoare, succesiunea legilor in timp este reglementata de art.I din Codul civil, care prevede ca “legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactiva”. Din aceasta dispozitie se deprin doua principii: - principiul neretroactivitatii legii civile noi, ceea ce inseamna ca trecutul scapa actiunii legii noi; - principiul aplicari imediate a legii civile noi, ceea ce inseamna ca legea noua sec aplica numai faptelor care se vor produce dupa intrarea in vigoare; Principiulul neretroactivitatii legii in general (deci si a legi civile este consacrat si de art. 15 alin. 2 din Constitutie, care prevede ca “Lege dispune numai pentru viitor, cu exceptia legi penale mai favorabile”. Regula neretroactivitati inscrisa atit in Constitutie, cit si in Codul civil, are caracter imperativ, deoarece nici organele jurisdictionale si nici persoanele care participa la circuitul civil nu se pot abate, prin solutiile sau actele lor, de la aceasta prevedere. Se pune intrebarea de a se sti daca se poate face derogarea, printr-o lege ordinara, de la regula neretroactivitatii legii civile noi. In doctrina s-a sustinut ca regula neretroactivitati legii fiind inscrisa in Codul civil, care nu este decit o lege ordinara, poate fi inlaturata de o alta lege ordinara, daca o prevede in mod expres. Consideram ca dupa intrarea in vigoare a Constitutiei (8 dec. 1991), prin inscrierea in Legea fundamentala a regulii neretoactivitatii legii, prin nici o lege ordinara nu s-ar mai putea deroga de la aceasta regula.

Pag. 37 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Intrucat conflictul de legi in timp pune in discutie doua legi: cea abrogata si cea noua, prin raportarea la una dintre ele, situatiile juridice caroara li se aplica pot fi grupate in trei categorii distincte. - O prima categorie priveste situatiile din trecut, anterior intrarii in vigoare a legii noi (facta praeterita). - A doua categorie priveste situatiile juridice care se desfasoara in prezent, sub imperiul legii noi (facta pedentia). - A treia categorie priveste efectele viitoare, adica acelea care apar ulterior abrogarii actului normativ sub imperiul caruia s-au constituit in mod valabil situatiile juridice (facta futura) . In rapor de acesta grupare a situatiilor juridice, se pot formula urmatoarele reguli: - Legea noua nu se poate aplica unor facta praeterita, pentru ca daca s-ar aplica ar retroactiva, adica ar fi retroactiva. Cu alte cuvinte, trecutul scapa actiunii legii noi. - Legea noua se aplica imediat, de la intrarea in vigoare, unor facta pendentia, adica situatiilor juridice in curs de formare, modificare sau stingere la data intrarii ei in vigoare. - Legea noua se va aplica de la intrarea ei in vigoare si efectelor viitoare ale situatiilor juridice trecute (facta futura). Cu privire la ultimele doua reguli, adica la aplicarea de indata a legii noi unor facta pedentina si facta futura, trebuie facuta distinctia dintre situatii juridice obiective (legale) si situatii subiective (individuale). Situatiile obiective (legale) sunt situatiile juridice al caror continut si efecte sunt imperativ stabilite de lege. Situatiile subiective (individuale) sunt situatiile juridice al caror continut si efecte sunt libere stabilite de vointa parintiilor sau a unei parti (dupa cum este vorba de un contract sau un act juridic unilateral). In principiu, legea noua se aplica tuturor situatiilor obiective (legale). Cit priveste situatiile subiective (individuale) se va aplica legea sub imperiul careia actul juridic s-a incheiat ceea ce inseamna ca in cazul unor facta pendentina va supravietui legea veche. Ratiunea care justifica aceasta solutie este urmatoarea: partea sau partile care incheie un act juridic lasa de multe ori pe seama legii in vigoare la aceasta data stabilirea conditiilor si efectelor actului incheiat de ele. Abrogarea gaseste legea veche incorporata, prin vointa partilor, in actul juridic incheiat sub imperiul ei. Legea noua, daca s-ar aplica si acestor situatii juridice subiective (individuale), ar nesocoti vointa partiilor si le-ar lipsi de realizarea efectelor pe care si le-au voit. In alti termeni, faptle generatoare sau extinctive de situatii juridice sunt si ramin supuse legii in vigoare la data cind aceste fapte s-au savirsit, conform adagiului tempus regit actum. In cazul in care prevederile legii noi sunt imperative, ele se vor aplica imediat si situatiilor juridice subiective (individuale) in curs de formare, modificare ori stingere (facta pendentina), precum si efectelor viitoare ale situatiilor juridice trecute (facta futura). 2. Aplicarea legii civile in spatiu Intr-un stat unitar, in principiu, legea isi exercita autoritatea pe intreg teritoriul statului care a edicat-o. Intr-un stat federal, pot exista sisteme de drept diferite in fiecare dintre statele componente ale federatiei (de ex. SUA). In legatura cu aplicarea legii civile in spatiu, trebui4e sa distingem intre dreptul intern, care are ca obiect raporturi juridice stabilite intre subiecte de drept civil de cetatenie sau nationalitae romana pe teritoriul Romaniei si dreptul inernational privat, care are ca obiect raporturile private intre cetatenii

Pag. 38 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

diferitelor state, adica raporturile juridice ca element de extraneitate (cetatenia straina a uneia sau ambele parti situarea in strainatae a unor bunuri, incheierea sau executarea in strainatae a unui act, locul procedurii delictului civil ori consumarii efectelor sale, etc.). Dreptul intern rezolva problema aplicarii legii civile in spatiu astfel: actele normative apartinind ramurii dreptului civil, care emana de la Parlament, Guvern si autoritatile administratiei publice centrale se aplica pe intreg teritoriu al tarii, iar actele normative care emana de la autoritatile admini9staratiei publice locale se aplica numai pe teritoriul unitatii administrativ-teritoriale respective (judet, municipiu, oras). Dreptul international privat rezolva problema aplicarii legii civile in spatiu, solutionind conflictul de legi apartinind unor state diferite. In mod obisnuit, conflictul se naste intre legea tarii sesizata cu solutionarea cauzei (lex fori) si legile straine cu care raportul juridic are legatura prin elementul de extraneitate. Prevederile normative care determina, in dreptul international privat roman, modul de aplicare in spatiu a legii au la baza izvoare interne sau internationale. a) Principalul izvor intern a fost Codul civil, in special art. 2 din acest cod. Insa, incepind cu data de 1 dec. 1992, de cind a intrat in vigoare Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat, care a abrogat art. 2 din Codul civil, aceasta lege constitue principalul izvor al dreptului international privat roman. b) Izvoarele internationale ale dreptului international privat roman se compun din Conventiile internationale la care este parte tara noastra si care, in general, cuprin reguli in domeniul statului personal, al relatiilor de familie, al succesiunilor etc. De regula, asemenea norme se gasesc in tratatele de asistenta juridica incheiate de Romania cu mai multe tari. Marea majoritate a normelor conflictuale se gasesc in Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat ele pot fi impartite in doua categorii, dupa cum sunt sau nu obligatorii: forme conflictuale privituare la situatii juridice legale, care au un caracter obligatoriu, neingaduind derogari convenite de parti, si norme conflictuale privitoare la situatii subiective, care permit partile sa deroge de la ele. 2.1. Norme conflictuale referitoare la situatii juridice legale (obiective) Principalele norme conflictuale aplicabile unor situatii juridice sunt: a) statutul persoanei fizice este guvernat, potrivit art. 11 din Legea nr. 105/1992, de lex patriae, adica de legea nationala a subiectului raportului juridic in cauza; b) statul organic al persoanei juridice este cirmuit, potrivit art. 41 din Legea nr. 105/1992 tot de legea sa nationala, determinata de sediul sau real; c) posesia, dreptul de prorietate si celalalte drepturi reale asupra bunurilor sunt cirmuite potrivit art. 49 din Legea 105/1992, de lex rei sitae, cu alte cuvinte, de legea locului unde acestea se afla sau sunt situate; d) uzucapiunea este cirmuita potrivit art. 145 din Legea 105/1992, de legea statului unde bunul se afla la inceperea termenului de posesie, prevazut in acest scop; e) mostenirea, potrivit art. 66 din Legea 105/1992, este supusa in ce priveste bunurile mobile, oriunde acestea s-ar afla, legii nationale pe care persoana decedata o avea la data decesului (lex patriae), iar in ce priveste bunurile mobile, legiile locului unde fiecare din aceste bunuri se afla (lex rei sitae); f) conditiile de fond cerute pentru incheierea casatoriei, potrivit art. 18 din Legea 105/1992, sunt determinate de legea nationala a fiecaruia dintre viitori soti (lex patriae);

Pag. 39 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

g) faptele ilicite cu caracter civil sunt supuse, potrivit art. 107 din Legea 105/1992, legii statului pe al carui teritoriu a intervenit actiunea sau inactiunea culpabila (lex loci delicti commisi). 2.2. Norme conflictuale privituare la situatii juridice subiective (individuale) Aceste norme se gasesc, in cea mai mare parte, in Legea numarul 109/1992, dar unele dintre ele constituie si creatia practicii judiciare in arbitrarea de comert exterior. a)Conditiile de fond ale actului juridic unilateral sunt carmuite potrivit art.69 din Legea numarul 105/1992,de legea aleasa de autorul sau.In lipsa, se aplica legea statului cu care actul juridic prezinta legaturile cele mai stranse, iar daca aceasta lege nu poate fi identificata, se aplica legea locului unde actul juridic unilateral este intocmit (locus regit actum). b)Conditiile de forma ale unui act juridic sunt stabilite, potrivit art.71 din Legea numarul 105/1992, de lege care carmuieste fondul, dar sunt prevazute si alte situatii in care actul se considera valid (ex. legea locului unde a fost intocmit, legea nationala etc.) c)Contractul este guvernat, potrivit art.73 din Legea numarul 105/1992, de legea aleasa prin consens de parti. d)Conditiile de forma ale contractului, potrivit art.86 din Legea numarul 105/1992, sunt cele stabilite de kegea care carmuieste fondul.Contrctul se considera, totusi, valabil din punct de vedere al formei daca: -partile care se gasesc, la data cand l-au incheiat, in state diferite, au indeplinit conditiile de forma prevazute de legea uneia dintre aceste state; -reorezentantul partii a indeplinit conditiile de forma ale statului unde s-a aflat in momentul incheierii cotractului. Pentru a incheia acest paragraf, trebuie sa precizam ca, atunci cand instanta romana aplica o lege straina o face pentru ca ea se supune normelor dreptului international privat roman, care il obliga sa aplice legea respectiva.

Pag. 40 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

MODALITĂŢI JURIDICE ALE DREPTULUI

DE PROPRIETATE

Proprietatea rezolubila Proprietatea anulabila Modalitati juridice ale dreptului de proprietate Dreptul de propietate se prezinta egal, ca pur si simplu, apartinand in exclusivitate unei singure persoane. Uneori, dreptul de propietate este afectat de o conditie rezolutorie ori suspensiva sau amenintat de o cauza de anulare si, in sfarsit, dreptul de propietate nu apartine unei singure persoane, ci mai multora.

Modalitati juridice ale dreptului de propietate sunt : proprietatea rezolubila; proprietatea anulabila; proprietatea comuna care poate fi pe cote parti (copropietatea, indiviziunea) si fara cote parti (devalmasia). Proprietatea rezolubila Def. Proprietatea este rezolubila atunci cand transferul dreptului de proprietate de la o persoana la alta s-a facut sub conditie rezolutorie ori conditie suspensiva.

Proprietatea rezolubila poate rezulta din orice act juridic translatie de proprietate sub conditie rezolutorie (contract, testament ) sau chiar din lege, cum este cazul donatorului a carui donatie este revocata pentru nastere de copii (art.836 Cod. Civil). Sa presupunem ca o persoana unde altera un lucru sub conditia ca daca la un anumit termen nu-l plateste restul de pret datorat, vanzarea se considera desfintata de plin drept si fara nici o formalitate. O persoana poate transmite lucrul unei alte persoane sub o conditie suspensiva, de exemplu, de a se casatori intr-un anumit termen. Transmitatorul ramane mai departe propietatrul lucrului donat, pana in momentul in care conditia suspensiva se realizeaza. Transmitatorul nu mai are un drept de proprietate pur si simplu, ci un drept rezolubil, deoarece in momentul realizarii conditiei suspensive, dobanditorul devine proprietar cu efect retroactiv. In aceasta situatie, transmitatorul este proprietar sub conditie rezolutorie, dobanditorul fiind proprietar sub conditie suspensiva. Importanta proprietatii rezolubile Proprietatea rezolubila are o existenta nesigura, provizorie, care poate dispare la implinirea conditiei rezolutorii sau suspensive. Aceasta ar insemna ca toate actele juridice consimtite de un proprietar sub conditie rezolutorie, urmeaza sa cada pe cale de consecinta. Aceasta desfintare a actelor juridice este plina de incovenieinte si, de aceea, legea le evita. Astfel, potrivit art. 834 Cod civil, desfintarea donatiunii nu atrage dupa sine desfintarea instrainarilor, ipotecilor sau altor sarcini reale consimtite de donator in favoarea teritlor, care si-au inscris actele juridice respective mai inainte ca donatorul sa fi mentionat pe marginea transcrierii actului de donatie un extras al actiunii prin care se cere revocarea acestui act de donatie. In cazul raportului unei donatii avand ca obiect imobile, art.765 Cod civil prevede ca ori de cate ori donatorul va fi instrainat sau ipotecat imobilul, mai inainte de deschiderea succesiunii, actele de instrainare sau de ipotecare vor fi mentinute. Proprietatea sub conditie rezolutorie si sub conditie suspensiv Bunul transmis sub o conditie rezolutorie apartine concomitent la doi propietari dobanditorul care este proprietar sub conditie rezolutorie, si transmitatorul, care este proprietar sub conditie suspensiva.

Pag. 41 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Dobanditorul este proprietarul actual si provizoriu, deoarece dreptul sau este amenintat de conditia rezolutorie iar transmitatorul are posibilitatea de a deveni proprietarul aceluiasi lucru daca se realizeaza conditia suspensiva. Astfel, in cazul donatiei sub conditie rezolutorie, prprietarul actual si provizoriu este donatorul, iar proprietar sub conditie suspensiva este donatorul. In cazul donatiei sub conditie suspensiva, proprietarul actual si provizoriu este donatorul, iar donatorul va deveni proprietar daca se realizeaza conditia suspensiva care afecteaza donatia. Asadar, conditia rezolutorie in privinta dobanditorului are in privinta transmitatorului efectele unei conditii suspensive si invers. Efectele prprietatii rezolubile Deosebim urmatoarele situatii : - conditia rezolutorie este pendinte - conditia s-a realizat - conditia a cazut a) Cand conditia rezolutorie este pendinte, dobanditorul poate exercita asupra lucrului toate drepturile

unui proprietar pur si simplu, deoarece conditia rezolutorie nu conditioneaza existenta si efectele actuale ale unui drept, ci numai incetarea si stingerea efectelor sale. Dobanditorul, sub conditie rezolutorie, poate face asupra lucrului acte de administratie si acte de dispozitie. Poate transmite mostenitorilor sai proprietatea, dar cu caracter rezolubil.

Transmitatorul lucrului este propiretar sub conditie suspensiva. El nu poate face asupra lucrului acte de folosinta sau acte de proprietar. El are insa un drept eventual, o speranta. El poate dispune de lucru, deci il poate instraina, daca se realizeaza conditia suspensiva. Proprietarul sub conditie suspensiva poate face acte de conservare. b) Cand conditia rezolutorie s-a realizat, dreptul dobanditorului dispare, pe cand transmitatorul

redevine proprietar deplin. Art.1019 din Codul civil dispune in sensul ca conditia rezolutorie supune desfintarea obligatiei la un eveniment viitor si nesigur, iar aceasta conditie obliga pe creditor sa restituie ce a primit in caz de implinire a evenimentului prevazut prin conditie. Efectul retroactiv al conditiei se produce in privinta actelor de dispozitie, care sunt desfintate. Actele de administratie nu sunt atinse prin realizarea conditiei rezolutorii, ramanand valabile. Aceasta solutie se justifica si prin aceea ca proprietarul sub conditie rezolutorie actioneaza ca mandator al celuilalt proprietar.

Proprietatea rezolubila asupra terenului Legea 18/1991 reglementeaza atribuirea de teren urmatoarelor categorii de persoane :

- celor care nu au adus teren in cooperativa sau au adus mai putin de 5000m.p, ori au lucrat in cooperativa ca angajati

- familiilor care solicita tern in localitatile cu excedent de suprafata agricola, dar cu deficit de forta de munca in agricultura

- familiilor tinere de tarani din mediul agricol montana in zona montana defavorizata de factori naturali.

Legea pune unele conditii dobanditorului, si anume : de a se stabili in localitatile unde se afla terenurile; de a nu detine teren in alte localitati; de a cultiva suprafetele de teren primite; de a crea gospodarii in zona montana; de a se ocupa de cresterea animalelor si cultivarea pamantului. Nerespectarea acestor obligaii atrage pierderea dreptului de proprietae (art.43). rezulta ca dreptul de proprietae este sub conditie rezolutorie, la implinirea careia terenul trece in proprietatea statului.

Proprietatea anulabila

Pag. 42 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Notiune Actiunile care tind la anularea unui act translativ de proprietate au un efect asemanator cu

realizarea unei conditii rezolutorii. Daca actul translativ de proprietate anulabil va fi confirmat de titularul actiunii in anulare ori daca a expirat termenul de prescriptie extinctiva prevazut pentru introducerea actiunii in anulare, dreptul de proprietate va fi definitiv consolidat. O asemena proprietate se numeste proprietate anulabila.

Proprietatea dobandita in temeiul unui act translativ de proprietate anulabil, adica lovit de nulitate relativa, este o proprietate anulabila.

Efectele proprietatii anulabile Efectul retroactiv al anularii actului translativ de proprietate se produce nu numai in

raporturile dintre parti, ci si fata de tertele persoane. Partea care l-a confirmat nu mai poate cere in justitie anularea actului.

Efectele confirmarii se produc sub rezerva drepturilor tertilor. Acesti terti sunt cei care au dobandit drepturi intemeiate pe nulitatea relativa a actului si care se afla loviti in dreptul lor prin confirmarea acestei nulitati. Astfel, o persoana fara capacitate deplina de exercitiu a vandut un bun, apoi instraineaza acelasi bun unui alt cumparator sau constituie un drept real asupra bunului. Ulterior confirma primul act de instrainare anulabil. Confirmarea nu produce efecte fata de cel de-al doilea dobanditor. Aceasta regula se aplica numai in favoarea succesorilor cu titlu particular, nu si succesorilor universali ori creditorilor chirografi care sufera efectele confirmarii actului anulabil.

Proprietatea comuna Notiune si clasificare In cazul proprietatii comune prerogativele dreptului apartin impreuna si concomitent mai

multor persoane. Se clasifica in : - proprietatea comuna pe cote parti este atunci cand fiecare titular are determinata partea sa asupra

bunului comun, care nu este convertita asupra unei portiuni din bun, acesta fiind comun. - proprietatea comuna in devalmasire este atunci cand partea fiecarui proprietar comun nu este

determinata, nici dreptul de proprietate, nici bunul nu sunt divizate. - coproprietatea este proprietatea pe cote parti care are ca obiect un bun individual determinat, de

exemplu, o casa, un automobil. - indiviziune este proprietatea pe cote parti care are ca obiect o unversalitate juridica asa cum este

cazul mai multor mostenitori pana se face impartirea intre ei. Proprietatea comuna pe cote parti Notiune Presupune doi sau mai multi proprietari asupra bunului, dreptul de proprietate al fiecaruia

fiind determinat in mod abstract, sub forma unei fractiuni matematice, dar bunul nu este divizat corespunzator acestor cote parti. Nici un proprietar nu este titular exclusiv al unei fractiuni materiale din bun.

In ce priveste natura juridica a dreptului de copropietate, se considera ca este o varianta sau modalitate a dreptului de proprietate asupra unui lucru care apartine la mai multe persoane, fara ca acesta sa fie materialmente impartit.

Drepturile coproprietarilor Drepturile coproprietarilor nu trebuie sa fie neaparat egale. Este posibil ca un proprietar sa

aiba o patrime din bun, iar celalalt sa aiba trei patrimi. Formele proprietatii pe cote – parti sunt : coproprietatea si indiviziunea

Pag. 43 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Dispozitii legale Codul civil nu reglementeaza de ansamblu coproprietatea ori indiviziunea. El cuprinde

unele dispozitii in ce priveste durata indiviziunii rezultand din succesiune (art.728) care dispune ca fiecare dintre mostenitoare poate cere impartirea succesiunii. Art.1517 prevede ca asociatii si-au dat reciproc facultatea de a administra unul pentru altul. Acelasi articol reglementeaza modul de folosirea bunurilor de catre asociati si suportarea unor cheltuieli privind aceste bunuri.

Durata proprietatii pe cote – parti In raport de durata sa proprietatea de4 cote – parti poate fi : obisnuita sau temporala; fortata si

perpetua. In primul caz, copropietatea poate inceta prin imparteala sau partajul bunului. In cea de-a doua situatie, copoprietatea nu poate inceta, deoarece imparteala nu este posibila.

Coproprietatea temporara. Drepturile coproprietarilor Deosebim urmatoarele reguli :

- actele cu privire la bun in materialitatea lui pot fi infaptuite cu acordul celorlalti copartasi. Este regula umanitatii .

- actele materiale de folosinta asupra bunului se pot face de fiecare copropietar, cu conditia de a se respecta drepturile celorlalti, copropietari. Daca propiretarii nu se inteleg cu privire la folosirea materiala a bunului, instanta nu poate dispune partajul de folosinta, solutia fiind impartirea bunului adica incetarea copropietatii. Copropietarul nu are dreptul sa schimbe modul de folosinta al bunului fara acordul tuturor proprietarilor. Copropietarul nu are dreptul sa indeplineasca acte de administrare decat cu acordul copropietarilor. In cazul frucelor produse de un teren, s-a considerat ca, desi acesta este in copropietate, fructele se cuvin coproprietarului care a muncit terenul, nu si celor care au stat in pasivitate.

- Actele juridice asupra bunului in materialitatea lui, impun distinctia : 1. Actele de dispozitie asupra bunului sau a unei parti din el pot fi facute cu acordul celorlalti. Daca au

fost facute de unul singur, valabilitatea depinde de rezultatul partajului : daca bunul cade in lotul copartsului care a facut actul, acesta este valabil, in caz contrar, este desfiintat retroactiv

2. Actele juridice de administratie asupra bunului sunt supuse regulii umanitatii. Instanta de judecata nu poate incuviinta efectuarea de acte administrative de catre unul din proprietarii comuni, in cazul in care nu se realizeaza acordul intre acestia. Dificultatile ----- in exercitarea posesiei, folosintei si dispozitiei asupra locuintei proprietate comuna pot fi inlaturate numai prin imparteala, neputandu-se introduce actiunea in evacuare a unuia dintre proprietari.

Proprietarii comuni trebuie sa stabileasca pe unul dintre ei care sa aiba imputernicirea de a administra bunurile comune.

b) acte juridice asupra cotei-parti abstracte asupra dreptului. Acestea se pot face de fiecare, dobanditorul substituindu-se de exemplu la locul copartasului ce instraineaza.

Obligatiile copropietarilor Unele obligatii sunt de natura personala. Este vorba de indemnizatiile ce se cuvin celui ce a

facut cheltuieli utile sau necesare cu privire la bunul ce formeaza obiectul dreptului de copropietate. Alte obligatii sunt reale si se refera la conservarea, intretinerea si administrarea lucrului comun.

Practica judecatoreasca s-a pronuntat asupra unor aspecte privind proprietatea pe cote- parti. Astfel, coindivizorul nu poate sa faca acte de dispozitie cu privire la bun fara consimtamantul celorlalti coindivizari si nici acte de administrare sau acte materiale de schimbare a destinatiei ori modului de folosinta a bunului, ci numai acte de conservare. In cazul in care bunul sau o parte din acesta apartine mai multor persoane, copropietarul nu poate dispune decat de cota sa. Prerogativele dreptului de proprietate nu pot fi exercitate de unul dintre copropietari fara consimtamantul celorlalti.

Pag. 44 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Pentru actiunea in vederea schimbului fortat de locuinte este nevoie de consimtamantul tuturor coprpietarilor.

Incetarea copropietatii temporare

a) Copropietatea este conceputa ca o stare vremelnica. De aceea, art.728 din Codul civil instituie regula ca nimeni nu poate fi obligat a ramane in indiviziune, coeredele putand cere oricand impartirea. Art. 728 Cod. Civil dispune ca copartasii pot sa incheie conventii pentru mentinerea starii de indiviziune pe o durata de cel mult 5 ani, cu posibilitatea de a reanoi conventia

b) Copropietatea poate inceta prin : - dobandirea cotelor parti ale tuturor copartasilor de catre un singur copartas - toti copartasii instraineaza cotele parti unei terte persoane, care devine propietar exclusiv asupra

bunului - prin partaj sau imparteala, care este modul specific de incetare a copropietatii c) imparteala propietatii pe cote parti avand ca obiect bunuri imobiliare, a fost supusa unei

reglementari speciale :lg.15/1974; lg.59/1974 privind fondul funciar; decretul nr.144/1958 privind eliberarea autorizatiei pentru construire si a celor pentru instrainare si imparteala terenurilor fara constructii. iNcepand din 1978 s-a stabilit ca autorizatia administrativa era necesara numai in cazul instrainarii constructiilor, nu si in cazul impartelii acestora. Legea 59/1974 a fost abrogata prin lg.18/1991 privind fondul funciar. Decretul nr.144/1958 a fost abrogat prin lg. nr.50/1991 privind autorizarea executarii constructiilor si masuri pentru realizarea locuintelor

d) reguli speciale pentru incetarea coprpietatii dintre stat si persoanele fizice. Erau stabilite prin decretul 841/1964. Acest decret a fost abrogat de lg.50/1991.

Proprietatea pe cote-parti fortata si perpetua Aceasta coproprietate se mentine independent de vointa copartasilor si este determinata de

destinatia bunului respectiv. Bunurile asupra carora exista proprietatea fortata sunt accesorii fata de bunurile principale care sunt proprietatea exclusiva a fiecarui copropietar. Coproprietarii nu pot cere impartirea bunului comun accesoriu necesar al bunului principal care formeaza obiectul dreptului de proprietate exclusiva care apartine la proprietari diferiti.

Drepturile si obligatiile copropietarilor Acesti coproprietari au unele obligatii mai intinse decat in cazul coproprietatii temporare.

Fiecare coproprietar are dreptul de a folosi lucrul comun ca si un adevarat proprietar. Insa acest drept este supus urmatoarelor limite : - folosinta nu trebuie sa aduca atingerea drepturilor egale si reciproce ale celorlalti proprietari - folosinta trebuie sa se infaptuiasca numai in interesul utilizarii fondului caruia I-a fost afectat bunul

comun accesoriu. Coproprietarul nu poate sa dispune decat de cota sa si nu are dreptul sa efectueze acte de

administrare decat cu acordul tuturor coproprietarilor. Coproprietarii nu pot face acte de dispozitie asupra bunului comun. In schimb pot instraina cota proprietatii exclusive.

Cazurile de coproprietate fortata Exista mai multe cazuri de coproprietate fortata dintre care enumeram :

- asupra unor bunuri considerate ca bunuri de familie (tablouri de familie, hartii de familie) - asupra partilor comune din cladirile cu mai multe etaje - asupra bunurilor comune necesare pentru folosinta a doua imobile vecine - asupra despartiturilor comune (ziduri, santuri, garduri)

d) Coproprietatea fortata asupra partilor comune din cladirile cu mai multe etaje sau apartamente

Pag. 45 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Coproprietatea exista daca fiecare etaj sau apartament apartine in exclusivitate altui proprietar. Daca toata cladirea are un singur proprietar, nu se poate vorbi de coproprietate asupra partilor comune. Partile comune ce fac obiectul coproprietatii sunt :curtea, acoperisul, scarile, instalatiile comune, intrarile. In prezent, se aplica legea 50/1991 si legea locuintei nr.144/1996 care a abrogat legea 5/1973 privind reglementarea fondului locativ si araporturilor dintre proprietari si chiriasi. S-a decis ca in anumite conditii curtea ori gradina pot fi impartite. e) Coproprietatea asupra despartiturilor comune

Sediul materiei il constituie art. 590 – 609 Codul civil. Despartiturile comune sunt : zidul, santul, gardul care separa doua proprietati vecine.

Dovada coproprietatii fortate asupra despartiturii comune se face : - prin inscris (titlu) - prin dovedirea dobandirii coproprietatii pe cale de uzucapiune - in lipsa de titlu si uzucapiune se folosesc unele prezumtii legale.

Proprietatea comuna in devalmasie Notiunea In cazul proprietatii comune in devalmasie,partea ficarui proprietar comun nu este

determinata,cunoscuta,bunul apartinand proprietarilor comuni,fara cote-parti.De asemenea nu se pune problema fractionarii bunului in materialitatea lui. Nici dreptul de proprietate, nici bunul asupra caruia poarta nu sunt divizate, determinate, cunoscute.

Cazuri a) Proprietatea comuna a sotilor asupra bunurilor lor comune. Concubinii nu pot beneficia de

comunitatea de bunuri prevazuta de art.30 din Codul familiei aplicabila numai sotilor. b) Pana la Constitutia din 1965, exista proprietatea in devalmasie apartinand familiei de tarani

cooperatori asupra unor bunuri gospodaresti :casa de locuit, anexele gospodaresti, animalele de productie.

In decretul – lege nr.42/30 ianuarie 1990 privind stimularea taranimii se prevede ca terenul aferent casei, curtea animalele gospodaresti constituie proprietate particulara.

Incetarea devalmasiei Intervine la incetarea imprejurarilor ce au inpus-o. Bunurile comune ale sotilor se pot imparti

in timpul casatoriei si la desfacerea casatoriei. Prin impartire inceteaza devalmasia asupra bunurilor supuse impartirii.

Pag. 46 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

I.1 Definiţia obiectului raportului juridic civil Definiţii formulate în doctrină În literatura juridică de specialitate s-a pus problema dacă obiectul este sau nu un element necesar

al raportului juridic civil. "Obiectul raportului juridic civil nu poate constata decât în acţiunea sau abţinerea pe care

subiectul aciv (titularul dreptului) o poate pretinde subiectului pasiv (celui ţinut la obligaţie), iar acesta fără a deosebi după cum în conţinutul raportului juridic civil intră un drept real sau un drept de creanţă"1.

"Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege acţiunea sau obstenţiunea la care este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv, în alţi termeni conduita subiectelor acestui raport"2.

"…este acţiunea sau inacţiunea (conduita) la care este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv"3.

"…Acţiunea la care este îndrituit subiectul activ şi cea de care este ţinut subiectul pasiv. Deci, întotdeauna, obiectul raportului juridic civil este format din conduita părţilor"4.

Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem acţiunea la care este îndrituit subiectul-activ şi cea

de care este ţinut subiectul pasiv. Deci, întotdeauna, obiectul raportului juridic civil este format din conduita părţilor.

I.2 Corelaţii a. Corelaţia dintre obiectul şi conţinutul raportului juridic civil Deşi în strânsă legătură, obiectul şi conţinutul raportului juridic civil nu se confundă. Suntem în

prezenţa a două elemente ale raportului juridic civil. Interdependenţa dintre aceste două elemente poate fi evidenţiată astfel: când conţinutul unui

raport juridic civil este complex (adică format dintr-o pluralitate de drepturi subiective şi obligaţii ale părţilor), tot complex va fi şi obiectul său (fiind format din mai multe acţiuni ori abstenţiuni la care părţile sunt îndrituite ori de care sunt ţinute).

b. Corelaţia dintre obiectul raportului juridic civil şi noţiunea de "bunuri" În raporturile patrimoniale, conduita părţilor se referă, adesea, la lucrurile din lumea exterioară,

numite şi bunuri. Acestea nu pot fi incluse în structura raportului juridic civil dată fiind natura socială a acestui raport. Totuşi, pentru uşurinţa exprimării - adică brevitatis cauza - se foloseşte şi exprimarea că "obiectul raportului juridic civil îl formează un bun ori nişte bunuri". "Bunul", deci, este luat în considerare ca obiect derivat al raportului juridic civil.

1 Aurelian Ionaşcu, în Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, 1967, p. 208 2 Teofil Pop, p. 77, Tratat de drept civil, vol. I 3 Aurel Pop şi Gh. Beleiu, p. 142, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil 4 Gh. Beleiu, p. 86, Drept civil român

Pag. 47 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

BUNURILE

II.1 Definiţia bunului a. Prin bun în sens economic se înţelege orice lucru util omului. Rezultă că din punct de vedere

economic, definirea bunului pretinde o singură cerinţă (condiţie): cea de utilitate. Aşa se explică faptul că din punct de vedere economic, lumina soarelui ca şi căldura lui sunt considerate bunuri, chiar în starea lor naturală, nesupuse proceselor industriale.

b. Prin bun în sens juridic se înţelege orice lucru util omului şi susceptibil de apropiere juridică

sub forma unor drepturi reale. Din definiţia juridică a bunului, rezultă că un lucru pentru a putea fi considerat bun trebuie să

îndeplinească următoarele două condiţii: 1) să fie vorba de un lucru util omului, şi 2) să fie susceptibil de apropiere juridică sub forma unor drepturi reale. c. În literatura de specialitate prin bun se înţelege "…o valoare economică ce este utilă pentru

satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului şi este susceptibil de apropiere sub forma dreptului patrimonial"5.

II.2 Terminologie În practică, doctrină şi legislaţie, termenul "bunuri" este folosit în două accepţiuni (sensuri): a) bunul în sens restrâns ("stricto sensu") care poate fi definit ca lucru cu valoare economică,

prezentând utilitate - adică putând satisface trebuinţe materiale ori spirituale ale omului şi susceptibil de a fi însuşit sub forma unor drepturi patrimoniale.

b) bunul în sens larg ("lato sensu"), bunul priveşte nu numai lucrurile ci şi drepturile patrimonial

care au ca obiect acele lucruri. II.3 Corelaţia dintre noţiunile "bunuri" şi "patrimoniu" Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei persoane fizice sau juridice

formează patrimoniul acesteia. Drepturile patrimoniale ale unei persoane, ca şi obligaţiile patrimoniale ale acesteia, au acest

caracter pentru că sunt considerate a avea valoare economică, tocmai datorită faptului că ele privesc bunurile ce formează patrimoniul.

Un bun poate fi considerat (privit) ut singuli, dar şi ca un element activ al patrimoniului unei persoane fizice sau juridice. Rezultă că între patrimoniu şi bun există corelaţia: parte - întreg.

Pentru viitorul specialist din domeniul dreptului este important să reţină că celor două noţiuni - bun şi patrimoniu - în drept li se atribuie un alt interes decât cel din limbajul uzual şi anume, un sens tehnic-juridic, specific.

II.4 Clasificarea bunurilor. Criterii de clasificare Bunurile pot fi clasificate potrivit mai multor criterii. Astfel, avem: 1. Bunuri MOBILE (mişcătoare) şi bunuri IMOBILE (nemişcătoare) potrivit naturii lor şi

calificării date de lege; 5 Gh. Beleiu, op. cit., 1992, p. 87

Pag. 48 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

2. Bunuri în CIRCUITUL CIVIL sau SCOASE DIN CIRCUITUL CIVIL ţinând seama de regimul circulaţiei lor judiciare;

3. Bunuri CERTE şi bunuri determinate GENERIC după modul în care sunt determinate; 4. Bunuri CONSUMPTIBILE şi bunuri NECONSUMPTIBILE după cum întrebuinţarea lor

implică ori nu consumarea sau înstrăinarea lor; 5. Bunuri FUNGIBILE şi bunuri NEFUNGIBILE după cum pot fi sau nu pot fi înlocuite unele cu

altele; 6. Bunuri DIVIZIBILE dacă sunt susceptibile de a fi împărţite fără ca în acest fel să li se schimbe

destinaţia, şi bunuri INDIVIZIBILE, dacă nu sunt susceptibile de a fi împărţite; 7. Bunuri PRINCIPALE şi bunuri ACCESORII după cum au o întrebuinţare independentă sau

sunt utile numai prin intermediul altor bunuri de care sunt strâns legate; 8. Bunuri FRUGIFERE şi bunuri NEFRUGIFERE după cum sunt ori nu producătoare de fructe; 9. Bunuri CORPORALE şi bunuri INCORPORALE după modul cum sunt percepute; 10. Bunuri SESIZABILE şi bunuri INSESIZABILE după cum pot fi sau nu supuse urmării şi

executării silite. 1.a Sunt bunuri imobile:

a) bunurile imobile prin natura lor. Intră în această categorie: - terenurile şi clădirile; - morile de vânt sau apă, aşezate pe stâlpi; - recoltele prinse de rădăcini şi fructele arborilor neculese încă. b) bunurile mobile prin natura lor, dar considerate imobile prin destinaţie: - animalele afectate la cultură; - instrumentele arzătoare; - seminţele date arendaşilor sau colonilor parţiali (dijmaşii); - porumbii din porumbărie; - lapinii (iepurii de casă) ţinuţi pe lângă casă; - stupii cu roi; - peştele din iaz (heleştee); - teascurile, clădirile, alambicurile, căzile şi vasele; - instrumentele necesare pentru exploatarea fierăriilor, fabricilor de hârtie şi altor uzine; - paiele şi gunoaiele. Mai sunt imobile prin destinaţie toate efectele mobiliare (lucrurile mobile) ce proprietarul a

aşezat către fond în perpetuu"6. c) bunurile imobile prin obiectul la care se aplică7. Intră în această categorie: - uzufructul lucrurilor imobile; - servituţile; - acţiunile care tind la revendicarea unui imobil.

1.b Sunt bunuri mobile: a) bunurile mobile prin natura lor, adică acele bunuri care se pot muta dintr-un loc în altul,

fie cu energia proprie (exemplu animalele), fie cu ajutorul unei energii străine (exemplu, lucrurile neînsufleţite);

b) bunurile mobile prin determinarea legii. Intră în această categorie8: - drepturile reale asupra mobilelor;

6 Art. 468. Alin. 2 şi 3 Cod civil 7 Vezi disp. art. 471 Cod civil 8 Vezi disp. art. 1909 Cod civil

Pag. 49 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

- drepturile de creanţă; - acţiunile în justiţie privitoare la mobile. c) bunurile mobile prin anticipaţie (lucrurile care, prin natura lor, sunt imobile, dar părţile,

printr-un act juridic, le consideră, prin vrerea lor, imobile). Intră în această categorie fructele şi recoltele neculese încă.

2.a Bunurile aflătoare în circuitul civil sunt bunurile care pot face obiectul actelor juridice, adică

bunurile care pot fi dobândite sau înstrăinate prin asemenea acte9. 2.b Bunurile exceptate circuitului juridic civil sunt bunurile care nu pot forma obiectul unor acte

juridice civile, adică sunt inalienabile. 2.c Bunurile cu circuit civil condiţional sunt bunurile care pot fi deţinute, dobândite şi respectiv

înstrăinate prin acte juridice numai cu îndeplinirea condiţiilor cerute expres de lege. 3.a Bunurile certe (res certa) sunt acele bunuri care, potrivit fie cu natura lor, fie cu clauzele unui

act juridic civil sunt determinate (precizate) adică individualizate cu ajutorul însuşirilor specifice fiecăruia dintre ele.

3.b Bunurile generice (determinate generic - res genera) sunt bunurile ce nu se determină prin însuşirile proprii, ci cu ajutorul însuşirilor categoriei din care fac parte şi care pot fi individualizate, potrivit naturii lor, prin număr, greutate sau măsură.

4.a Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care îşi distrug substanţa (de pildă alimentele) sau

şi-o înstrăinează (banii) într-un singur act de folosinţă. 4.b Bunurile neconsumptibile sunt bunurile care formează obiectul unor acte multiple şi

succesive de întrebuinţare (folosinţă) fără a li se distruge substanţa sau a se pierde juridic (exemplu: o casă, un autoturism etc.).

5.a Bunurile fungibile sunt acele bunuri care, aflându-se într-un raport de echivalenţă, se pot

înlocui unele cu altele cu prilejul executării unei obligaţii. 5.b Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care, neaflându-se într-un raport de echivalenţă unele

cu altele, nu pot fi înlocuite cu prilejul executării unei obligaţii civile. 6.a Bunurile divizibile sunt acele bunuri care, prin împărţire, nu-şi schimbă destinaţia (exemplu:

o cantitate de alimente). 6.b Bunurile indivizibile sunt acele bunuri care, dacă ar fi împărţite şi-ar schimba destinaţia,

afectaţiunea (exemplu: o masă). 7.a Bunurile principale sunt bunurile care pot fi folosite, potrivit destinaţiei lor, în mod

independent, adică fără a fi destinate să servească la folosirea altui bun. 7.b Bunurile accesorii sunt bunurile care sunt afectate întrebuinţării altor bunuri. 8.a Bunurile frugifere sunt bunurile producătoare de fructe, acele bunuri care, periodic şi fără

consumarea substanţei lor, dau naştere unor produse numite "fructe". 8.b Bunurile nefrugifere sunt bunurile care nu produc fructe, adică bunuri care nu au calitatea de

a da naştere la produse în mod periodic şi fără consumarea substanţei.

9 Vezi în acest sens disp. art. 963 Cod civil; "Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract"

Pag. 50 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Cele trei categorii de fructe sunt precizate în dispoziţiile art. 482 Cod civil10, dispoziţii referitoare la subiectul căruia i se cuvin11 şi titlul sub care i se cuvin12.

1. Fructele naturale sunt fructele care se produc fără intervenţia omului, adică cele pe care pământul le produce de la sine13.

Intră în această categorie: fructele de pădure, stuful bălţilor, ierburile necultivate etc. Sunt asimilate acestora, potrivit disp. art. 522 Cod civil producţia şi prăsila (sporul animalelor). 2. Fructele industriale sunt fructele care implică intervenţia omului14. Intră în această categorie,

de exemplu, diferitele recolte. 3. Fructele civile sunt echivalentul în bani (venituri în bani) sau alte bunuri ca urmare a folosirii

unui bun. Intră în această categorie chiriile, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor şi arendelor15. 9.a Bunurile corporale sunt bunurile care au o existenţă materială, fiind perceptibile simţurilor

omului ( o casă, o cantitate de alimente, un animal de tracţiune, un autoturism etc.). 9.b Bunurile incorporale sunt bunurile a căror existenţă este abstractă, motiv pentru care scapă

percepţiei ca atare cu ajutorul simţurilor omului. Altfel spus, "este incorporală valoarea economică ce are o existenţă ideală, abstractă, putând fi percepută cu "ochii minţii". Intră în această categorie drepturile patrimoniale.

10.a Bunurile sesizabile sunt bunurile care pot face obiectul executării silite pornite în contra debitorului16.

10.b Bunurile insesizabile sunt bunurile care nu pot fi urmărite silit pentru plata unei datorii17.

10 "fructele naturale sau industriale ale pământului, fructele civile, sporul animalelor (prăsila) se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune" 11 Se cuvin proprietarului 12 În puterea dreptului de accesiune 13 Vezi disp. art. 522 teza I Cod civil: "fructele naturale sunt acelea ce pământul produce de la sine; producţia şi prăsila (sporul animalelor) sunt asemenea fructe naturale…" 14 "…Fructele industriale ale unui fond sunt acelea ce se dobândesc prin cultură", art. 522, teza a II-a Cod civil 15 Vezi disp. art. 523 Cod civil: "Fructele civile sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor, arendelor intră în clasa fructelor civile" 16 Vezi disp. art. 409 Cod procedură civilă 17 Vezi, de exemplu, disp. art. 21 din Decretul Lege nr. 66/1999, în legătură cu mijloacele fixe ale unei Cooperative meşteşugăreşti.

Pag. 51 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

IZVOARELE SI PROBA RAPORTURILOR

JURIDICE CIVILE CONCRETE

IZVOARELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL CONCRET

1.

2.2

Noţiuni generale Pentru existenta raportului juridic concret sunt necesare subiectele si norma de drept civil, plus

una: o imprejurare (act sau fapt juridic concret) de care legea civilă se conditionează, să lege nasterea unui astfel de raport.

DEFINITIE: Prin izvor al raportului juridic civil concret se intelege o imprejurare - act sau fapt - de care

legea leagă nasterea unui raport civil concret. 2. Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice concrete 2.1 Criterii de clasificare După legătura lor cu vointa umană, izvoarele raporturilor juridice civile concrete se impart in

actiuni omenesti si fapte naturale (numite si evenimente); primele depind de vointa omului, iar secundele sunt independente de vointa umană.

După sfera lor, distingem intre fapt juridic lato sensu si fapt juridic stricto sensu.

.(Acţiuni omeneşti şi fapte materiale) Sunt actiuni umane faptele omului - comisive ori omosive savarsite cu sau

fără intentia de a produce efecte juridice, prevăzute de legea civilă cu această semnificatie. Această primă categorie de izvoare ale raporturilor juridice civile concrete reuneste atat actiunile voluntare, cat si pe cele involuntare, nedorite de om.

Actiunile omenesti pot fi clasificate, după anumite ciriterii. Astfel, după cum legea civilă condititonează sau nu masterea raportului juridic civil de existenta producerii acestui efect deosebim: a - actiuni savarsite cu intentia de a produce efecte juridice - de a crea, modifica ori stinge un raport juridic civil , care se numesc acte juridice civile; b - actiuni savirsite fără intentia de a produce efecte juridice, care efecte se produc in puterea legii; acestea nu sunt acte si fapte juridice. După cum sunt sau nu sunt conforme cu legea, distingem intre: - actiunile licite, adică săvarsite cu respectarea dispozitiilor legale si

- actiuni ilicite, adică cele săvarsite cu incălcarea prevederilor legale.

Evenimentele sau faptele naturale sunt imprejurări care se produc independent de vointa omului si de care legea civilă leagă nasterea de raporturi juridice civile concrete. Sunt asemenea fapte: moartea, cutremurul, inundatia etc.

Pag. 52 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

PROBA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL CONCRET

1.

1.1

1.2

1.3

NOTIUNI GENERALE

Definiţie Prin probă se intelege mijlocul juridic de stabilire a existentei unui act sau fapt juridic si, prin

aceasta, a dreptului subiectiv civil si a obligatiei civile. Cuvantul probă are ca sinonim pe acela de dovadă.

Sub aspect terminologic, este de mentionat că termenul de probă este folosit, in contexte diferite, in trei sensuri.

Un prim sens este cel folosit in definitia de mai sus, adică: probă = mijloc juridic de stabilire a existentei drepturilor subiective si obligatiilor civile.

Un al doilea sens este acela care desemneaza operatiunea de prezentare in fata justitiei si a mijloacelor de probă: inscrisuri, mărturii, mărturisiri, probe materiale, expertize, prin care se tinde la formarea convingerii magistratului in ceea ce priveste existenta drepturilor si obligatiilor civile: cu acest inteles se utilizeaza formula judiciară: ,, reclamantul isi probează pretentiile sale cu probele ...,,.

In cel de al treilea sens, termenul de probă e folosit pentru a desemna rezultatul obtinut prin folosirea diferitelor mijloace de dovadă; in acest sens se afirma, bunăoară, că ,, relcalamtul a probat dreptul său prin ...,, ori că paratul a probat netemeinicia pretentiilor reclamantului prin ...,, .

OBIECTUL PROBEI SI SARCINA PROBEI

a. Obiectul probei il constituie elementul de dovedit pentru a demonstra existenta unui drept subiectiv civil si a obligatiei corelative. Formează obiect al probei toate imprejurările - acte ori fapte juridice - care sunt izvoare ale raporturilor juridice civile concrete. In alti termeni , constituie ,, obiect al probei,, actul ori faptul juridic care a dat nastere la dreptul subiectiv civil si obligatia corelativă.

b. Sarcina probei este reglementată in art. 1169 C.civ. astfel ,,Cel ce face propunere inaintea judecatii trebuie să o dovedească,, . Cum primul care se adresează justitiei este reclamantul, inseamnă că lui ii revine mai intai sarcina de a dovedi cele pretinse.

La aceste două reguli privind sarcina probei se adaugă cea de a treia: judecătorul trebuie sa aibă rol activ in stabilirea completă a adevărului, putand să ordone, din oficiu, administrarea probelor necesare stabilirii situatiei de fapt dedusă judecatii.

CONDITII DE ADMISIBLITATE A PROBEI

Pentru a fi incuviintată de instanta, proba trebuie sa indeplinească, cumulativ, următaorele conditii:

- să nu fie oprită de lege; - să fie verosimilă (să tinda la dovedirea unor fapte credibile); - să fie utilă (proba e inutilă cand tinde la dovedirea unor fapte incontestabile); - să fie pertinentă, adică să aibă legatură cu pricina; - să fie concludentă, adica de natură să conducă la rezolvarea cauzei;

Pag. 53 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Intre pertinenta si concludenta exista urmatorul raport: dacă orice probă concludentă este si pertinentă, nu orice probă pertinentă este si concludentă.

1.4

2.

2.1 a.

b.

CONVENTIILE ASUPRA PROBELOR Prin ,, conventii asupra probelor,, se inteteg acele acorduri de vointa prin care părtile se abat, derogă de la normele legale ale probatiunii judiciare, fie anterior unui proces, fie in cursul unui proces,, . Conventiile asupra probelor pot avea ca obiect: sarcina probei, obiectul probei, admisibilitatea probei, puterea doveditoare a probei, administrarea dovezii. In lumina principiilor generale privind conventiile si procesul civil, in doctrină si practica judiciara se admite, in general, că sunt admisibile, si deci valabile, conventiile asupra probelor dacă nu se aduce atingere unor norme imperative.

MIJLOACE DE PROBA

INSCRISURILE Definitie si clasificare

Codul civil nu contine o definitie generală a inscrisului ca mijloc de probă, dar defineste speciile de inscrisuri: autentic, sub semnătură privată, inceputul de probă scrisă. Incercand o definitie generală, vom spune că prin inscris se intelege consemnarea, de date despre acte si fapte juridice, cu un mijloc adecvat pe un anumit suport material. Sensul juridic al termenului ,,inscris,, nu coincide cu cel din vorbirea obisnuita (cand se are in vedere consemnarea, pe hartie, a unor date). In sens juridic, deci, prin inscris se desemnează consemnarile facute pe hartie, sticlă, carton, scandura, peliculă ori bandă magnetică. Inscrisurile cunosc mai multe clasificări, după diferite criterii: Astfel, după scopul urmărit la intocmirea lor, inscrisurile se impart in:

- preconstituite, cele intocmite special pentru a servi la probe: - nepreconstituite, sunt celelalte inscrisuri. După efectul lor, inscrisurile se deosebesc in trei categorii:

- originare - sunt inscrisurile intocmite pentru a dovedi incheierea, modificarea ori incetarea unui act juridic civil; - recognitive - sunt inscrisurile intocmite pentru o recunoastere a existentei inscrisurilor originare pierdute ori distruse, pe care le inlocuiesc; - confirmative - sunt inscrisurile prin care se inlatură anulabilitatea unui act juridic civil (facandu-l valabil, daca respectă cerintele impuse de art. 1190 Cod civil).

După raportul dintre ele, inscrisurile se impart in originale si copii. După criteriul semnăturii, inscrisurile se deosebsc in semnate si nesemnate.

Inscrisul autentic

Definitie. Potrivit art. 1171 Cod civil: ,,Actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnitatile cerute de lege, de un functionar public, care are drept de a functiona in locul unde actul s-a facut,,. Categorii. Principalele categorii de acte autentice sunt:

Pag. 54 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

- inscrisurile autentice notariale, adică cele intocmite de notarul de stat (potrivit Decretului nr. 377/1960); - hotărarile organelor jurisditionale (si in primul rand hotărarile judecatoresti); - acte de stare civila (a căror inregistrare se face potrivit Decretului nr. 27/1960); Putere doveditoare. Stabilirea puterii doveditoare a inscrisului autentic implică facerea următoarelor distinctii: - mentiunile ce reprezintă constatări personale ale agentului instrumentator, făcute cu propriile simturi, fac dovada deplină, ele neputand fi combatute decat prin procedura inscrierii in fals; - mentiunile ce privesc declaratiile partilor, făcute in fata agentului instrumentator, dar a căror veracitate nu poate fi verificată de acesta fac dovadă pana la proba contrarie.; - mentiunile străine de obiectul inscrisului pot avea valoarea inceputului de probă scrisă.

c.

1) 2) 3)

2.2

b.

Inscrisul sub semnatura privată Definitie. Se numeste ,,inscris sub semnătură privata,, acel inscris care este semnat de

cel ori de cei de la care provine. Din definitie rezulta ca există o singură conditie - cu caracter general pentru valabilitatea

inscrisului sub semnatură privată: semnătura autorului ori autorilor actului, inscrisului. Semnatură, in sensul de aici, este numai cea executată de mana autorului inscrisului. Prin urmare, nu indeplineste aceasta conditie ,,semnatura,,: dactilografiată, litografiată, executată prin parafă ori prin punere de deget. Conditiile speciale de valabilitate pentru anumite insrcrisuri sub semnatură privată.

Conditia pluralitatii de exemplare (numită si cerinta multiplului exemplar) Conditia scrierii in intregime ori punerii formei ,,bun si aprobat,, inainte de semnare. Conditia cerută testamentului olograf: să fie scris, semnat si datat de mana testatorului

MARTURIA (PROBA CU MARTORI ORI TESTIMONIALA)

a. Definitie. Mărturia este relatarea, orală, făcută de o persoană, in fata instantei de judecată, cu privire la acte sau fapte litigioase, săvarsite in trecut despre care are cunostintă personal.

Reguli si exceptii privind administrarea probei cu martori. Regula generală in materie este următoarea: fapte juridice, stricto sensu pot fi dovedite, neingrădit, cu martori. Reguli si exceptii de probare cu martori sunt continute in art. 1191 - 1198 din Codul civil si privesc, indeosebi, actele juridice. Art. 1191 Cod civil stabileste două reguli in primele sale alineate, astfel: ,,Dovada actelor juridice al caror obiect are o valoare ce depăseste suma de 250 lei , chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decat sau prin act autentic, sau prin act sub semnatură privată. Nu se va primi niciodata o dovadă prin martori in contra sau peste ceea ce cuprinde actul , nici peste ceea ce pretinde că s-ar fi zis inaintea, la timpul sau in urma confectionarii actului, chiar cu privire la o suma sau valoare ce nu depăseste 250 lei,,. In art. 1192 - 1196 Cod civil sunt stabilite anumite reguli de aplicare a prevederilor alin. 1 - 2 ale art. 1191. Exceptiile de la regulile de mai sus sunt prevăzute de art. 1197: ,,Regulile mai sus precizate nu se aplică in cazul cand există un inceput de dovadă scrisă. Se numeste inceput de dovadă scrisă orice scriptură a aceluia in contra căruia s-a format petitia, sau a celui ce reprezintă si care scriptură face a fi crezut faptul pretins,,.

Pag. 55 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Puterea doveditoare a mărturiei. Codul civil nu precizează forta probantă a mărturiei, ceea ce inseamnă că ea este lăsată la libera apreciere a judecătorului, bazată pe intima sa convingere.

MARTURISIREA (RECUNOASTEREA) 2.3

a.

c.

d.

Definitie.

Mărturia este recunoasterea de către o persoană a unui act sau fapt pe care o altă persoană isi intemeiază o pretentie si care este de natură să producă efecte contra autorului ei.

Mărturisirea este un act juridic, din punctul de vedere al dreptului civil, si un mijloc de probă, din punctul de vedere al dreptului procesual civil.

b. Clasificare. Art. 1204 - 1206 Cod civil disting intre mărturisirea judiciară si cea extrajudiciară.

Potrivit art. 1204: ,,Se poate opune unei părti mărturisirea ce a făcut inaintea inceperii judecătii, sau in cursul judecătii,,, iar potrivit art. 1205: ,,Mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate servi de dovadă cand obiectul contestatiei nu poate fi dovedit prin martori,, .

După modul de exprimare, se distinge intre mărturisirea expresă si cea tacită. In fine, după structură, in doctrină se disting trei feluri de marturisire:

- mărturisirea simplă (ori fără rezerve), este recunoasterea pretentiei reclamantului, facută de către parat, asa cum a fost formulată pretentia (spre exmplu: recunosc că am imprumutat de la reclamant suma de 5000 lei si nu i-am restituit); - mărturisirea calificată; constă in recunoasterea de către parat a faptului invocat de reclamant, dar si a altor imprejurări, strans legate de faptul invocat, anterioare ori concomitente faptului pretins, care schimbă semnificatia sa juridică; - mărturisirea complexă; constă in recunoasterea de către parat a faptului pretins de reclamant, dar si a altei imprejurări - ulterioare - care anihilează pe primul.

Problema indivizibilitattii mărturisirii

Potrivit art. 1206 alin. 2 (prima parte) din Codul civil: ,, Ea (mărturisirea) nu poate fi luată decat in intregime impotriva celui care a mărturisit ...,, Dupa modificarea art. 1206 Cod civil, prin Decretul nr. 205/1950, in doctrină s-a iscat o controversă cu privire la problema de a se sti dacă mărturisirea poate fi ori nu scindata, adică divizată. S-au formulat doua teorii in rezolvarea problemei. Intr-o teorie, s-a sustinut că regula indivizibilatătii mărturisirii se aplică in continuare, argumentandu-se că ,, legiuitorul a păstrat neatinse dispozitiile art. 1206 care prevăd indivizibilitatea mărturisirii,, . In cealaltă teorie, dominantă, se consideră, dimpotrivă, că regula indivizibilitatii mărturisirii, consacrată de art. 1206 Cod civil, trebuie subordonată celor două principii ale procesului civil: principiul adevărului si principiul rolului activ al judecătorului (prevăzut de art. 129-130 Cod procedură civilă). In consecintă, regula indivizibilitătii mărturisirii nu trebuie luată ca fiind imperativă, ci ca simplă recomandare făcută judecătorului.

Puterea doveditoare a mărturisirii. In această privintă trebuie deosebite doua perioade:

- cea anterioara lui 1950 (cand, prin Decret nr. 205, s-a abrogat pct. 3, alin. 1200 C.civ., care prevedea prezumtia absoluta a ,,puterii doveditoare ce legea da mărturisirii,,), cand mărturisirea era ,,regina probelor,, adică o probă perfectă (probatio probatissima), avand o

Pag. 56 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

deplina putere doveditoare, transand litigiul impotriva autorului ei: confessus pro juridicata habeteur;

- cea posterioară lui 1950, in care mărturisirea a fost trecută in randul celorlalte probe, adică lăsandu-se forta probantă la aprecierea judecătorului.

Chiar dacă, in prezent, aceasta este solutia in drept, in fapt, insă, mărturisirea are, in continuare, o incontestabilă putere doveditoare, ceea ce se sprijină, de altfel, pe principiul disponibilitatii in procesul civil.

e.

2.4

b.

1. 2.

3. 4.

Interogatorul Mijlocul procesual de administrare a probei mărturisirii se numeste interogator si este

reglementat in art. 218 - 225 Cod procedură civilă. Mărturisirea poate fi spontană - fără interogator - ori provocată - adică cea realizată pe calea interogatorului.

Prezumtiile

a. Defintie. Definitia legală a prezumtiei este continută in art. 1199 Cod civil: ,,Prezumtiile sunt consecintele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut,,.

In doctrină, prezumtia este definită să fie ca fiind considerarea unui fapt ca existent, dedus din existenta altui fapt, vecin si conex, fie ca inducerea existentei unui fapt necunoscut din cunoasterea altui fapt, datorită legăturii ce există intre cele două fapte. In esenta, prezumtia este o presupunere făcuta de legiuitor sau judecător.

Clasificarea prezumtiilor După autorul lor, prezumtiile se impart in doua categorii: - prezumtii legale; sunt cele ce reprezinta opera legiuitorului; art. 1200 C.civ. determină prezumtiile legale in termenii următori: ,, Sunt prezumtii legale acelea care sunt determinate special prin lege,, precum:

actele ce legea le declară nule pentru că le priveste făcute in frauda dispozitiilor sale; in cazurile cand legea declară că dobandirea dreptului de proprietate sau liberatiunea unui

debitor rezultă din oarecare imprejurări determinate; (abrogat); puterea de lege acordă autoritatii lucrului judecat; cu privire la sarcina probei, in caz de

prezumtie legală, art. 1202 Cod civil prevede: ,,Prezumtia legală dispensă de orice dovadă pe acela in favoarea căruia este făcută

Nici o dovadă nu este primită impotriva prezumtiei legale, cand legea, in puterea unei asemnea prezumtii, anulează un act oarecare, sau nu dă drept de a se reclama in judecată, afară numai de cazurile cand legea a permis dovada contrarie si afară de aceea ce se va zice in privinta juramantului si a mărturisirii ce ar face o parte in judecată,, . - prezumtiile simple; sunt acelea stabilite de magistrat (judecător); Dacă prezumtiile legale sunt limitate numeric, prezumtiile simple sunt nelimitate sub aspectul numarului lor. Dupa forta lor probantă, prezumtiile legale se impart, iarăsi in doua categorii:

- prezumtii absolute - juris et de jure - adică cece ce nu pot fi răsturnate prin proba contrarie; se mai nunesc si irefragrabile; sunt asemenea prezumtii: cea a puterii lucrului judecat; cea privind limita maxima, de 300 zile, si cea minica de 180 zile, dinaintea nasterii copilului care marchează timpul legal al conceptiunii, potrivit art. 61 din Codul familiei;

Pag. 57 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

- prezumtiile relative - juris tantum - adică cele ce pot fi răsturnate prin proba contrară, fie mai usor, fie mai greu (cum e cazul prezumtiei de paternitate, prevăzuta de art. 53 din Codul familiei); majoritatea prezumtiilor legale e formată din prezumtiile relative.

BUNURILE

CLASIFICAREA BUNURILOR BUNURILE 1. Noţiunea de bun 2. Noţiunea de lucru 3. Clasificarea bunurilor 1. Noţiunea de bun

Prin bun se înţelege o valoare economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoii materiale şi spirituale a omului şi este susceptibilă de apropiere sub forma dreptului patrimonial. Pentru a fi în prezenţa unui bun în sensul dreptului civil este necesar să fie întrunite cumulativ condiţiile:

- valoarea economică trebuie să fie aptă a satisface o trebuinţă de ordin material ori spiritual al omului.

- Să fie susceptibilă de apropriaţiune sub forma drepturilor patrimoniale. 2. Noţiunea de lucru

Art.480 din codul civil dispune: „Proprietatea este dreptul ce îl are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege, iar art.936 prevede că: „Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract” În general, doctrina defineşte în acelaşi mod bunuri ori lucruri. Clasificarea lucrurilor

a) în funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile se împart în: - bunuri mobile (mişcătoare) - bunuri imobile (nemişcătoare)

b) după regimul circulaţiei lor juridice distingem între: - bunuri care se află în circuitul civil - bunuri care sunt scoase din circuitul civil

c) după modul în care sunt determinate - bunuri individual determinate - bunuri generic determinate

d) după cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii civile: - bunuri fungibile - bunuri nefungibile

e) după cum folosirea lor implică ori nu consumarea sau înstrăinarea lor: - bunuri consumptibile - bunuri necomsumptibile

f) după cum sunt sau nu producătoare de fructe - bunuri frugifere - bunuri nefrugifere

g) după cum pot fi sau nu împărţite fără să-şi schimbe înstrăinarea sunt: - bunuri divizabile

Pag. 58 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

- bunuri neduvuzabile h) după corelaţia dintre ele, împărţim bunurile în:

- bunuri principale - bunuri accesorii i)-după modul lor de corupere - bunuri corporale - bunuri necorporale

j) după cum sunt ori nu supuse urmăririi şi executării silite pentru plata datoriilor, deosebim:

- bunuri sesizabile - bunuri nesesizabile

a )Bunuri mobile şi bunuri imobile În dreptul civil există trei categorii atât de bunuri mobile cât şi de bunuri imobile. I.-Categoriile de bunuri mobile sunt următoarele:

- mobile prin natura lor în definirea legală conţinute de art. 453, Codul civil” sunt mobile prin natura lor corpurile care se pot transporta de la un loc la altul.

- Mobile prin determinarea legii - Acestea sunt precizate de art.474, Codul civil, astfel:„Sunt mobile prin determinarea,

obligaţiile şi acţiunile care au ca obiect sume exigibile sau efecte mobiliare, acţiunile sau interesele în companii de finanţe, de comerţ sau de industrie, chiar şi când capitalul acestor companii există în imobile.

- Mobile prin anticipaţie; sunt acele bunuri care prin natura lor sunt imobile, dar pe care părţile unui act juridic le consideră ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni.

II. Categoriile de bunuri imobile sunt următoarele: - imobile prin natura lor , Art.463 prevede că „Fondurile de pământ şi clădirile sunt

imobile prin natura lor, potrivit Art.464: „Morile de vânt, sau de apă, aşezate pe stâlpi, sunt imobile prin natura lor”, alin 1 al art. 465 prevede :”Recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori, neculese încă, sunt de asemenea imobile”.

- Imobilele prin obiectul de care se aplică; potrivit art.417 din Codul civil: ”Sunt imobile prin obiectul la care se aplică: uzufructul bunurilor imobile, servituţiile, acţiunile la care tind a revendica un imobil”.

- Imobile prin destinaţie Art.468: „Obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul şi exploatarea acestui fond sunt imobile prin destinaţie”. Astfel, sunt imobile prin destinaţie, când ele s-au pus de proprietarul pentru exploatarea fondului:

- animalele afectate de cultură - instrumentele arătoare - porumbii din porumbărie - stupii cu rai - peştele din iaz - lapinii ţinuţi pe lângă casă - seminţele date arendaşilor coloşilor particulari

b) Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil. - Sunt bunuri în circuitul civil acele bunuri care pot face obiectul actelor juridice, în alţi termeni, bunurile care pot fi dobândite sau înstrăinate prin act juridic fac parte din bunurile ce se află în circuitul civil.

Pag. 59 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

- Din aceste categorii fac parte două subdiviziuni: - bunuri care pot circula liber - bunuri care pot fi dobândite, deţinute ori înstrăinate cum sunt: armele de foc şi muniţiile,

supuse Legii nr.17/ 1996, materialele explozive, supuse Legii nr.73/ 1989, deşeurile toxice supuse Legii nr.137/ 1993 a protecţieie mediului.

Sunt scoase din circuitul civil bunuri care nu pot forma obiectul actului juridic civil: se spune că asemenea bunuri sunt inalienabile. Potrivit art.5, alin 2: „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi indescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public”. Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă pe planul valabilităţii actelor juridice civile sub aspectul obiectului lor. c) Bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic.

- Sunt individual determinate acele bunuri care, potrivit naturii lor sau voinţei exprimate în actul juridic se individualizează prin însuşiri proprii, speciale.

- Sunt determinate generic acele bunuri care se individualizează prin însuşirile speciei ori categoriei din care fac parte;

d) Bunuri funigibile şi bunuri nefunigibile Este funigibil acel bun care, în executarea unei obligaţii, poate fi înlocuit cu altul, fără să afecteze valabilitatea plăţii. Este nefunugibil acel bun care nu poate fi înlocuit în executarea unei obligaţiuni, astfel că , debitorul nu este liberat decât de predarea bunului datorat. Caracterul funigibil ori nefunugibil al unui bun este dat atât de natura bunului, cât şi de voinţa părţilor unui act juridic civil. e) Bunuri consumptibile şi bunuri necomsumptibile Este comsumptibil acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui întrebuinţare să nu implice consumarea substanţei lui ori înstrăinarea lui. Este neconsumptibil acel bun care poate fi folosit repetat, fără ca, prin aceasta să fie necesară consumarea substanţei ori întrebuinţarea lui. Ca bunuri consumptibile sunt de menţionat banii, alimentele, etc., iar ca bunuri neconsumptibile: construcţiile, terenurile, etc. f) Bunuri frugifere şi nefrugifere. Este frugifer acel bun care poate produce periodic, fără consumarea substanţei sale, alte bunuri ori produse, numite fructe. Este nefrugifer bunul care nu are însuşirea de a da naştere, periodic, la produse fără consumarea substanţei lui. Fructele trebuie deosebite de produse.

- Distincţia între fructe, de o parte, şi produse de cealaltă parte, este importantă în materie de uzufruct şi posesiei mobiliară.

- Uzufructul are dreptul doar la fructe, nu şi la producţie, care revin modului proprietar. - Posesia de bună credinţă conduce la dobândirea proprietăţii fructelor nu şi producţiilor.

g) Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile Este divizibil acel bun care poate fi împărţit fără să-şi schimbe, prin aceasta destinaţia sa economică. Este indivizibil acel bun care nu poate fi împărţit fără să-şi schimbe prin aceasta, destinaţia sa economică. h) Bunuri principale şi bunuri accesorii Este principal acel bun care poate fi folosit independent fără a servi la întrebuinţarea altui bun.

Pag. 60 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Este accesoriu bunul care este destinat să servească la întrebuinţarea altui bun. Această clasificare este importantă juridic, în executarea obligaţiilor civile; când se datorează un bun, deliberatorul trebuie să predea atât bunul principal cât şi pe cel accesoriu. i)-Bunuri corporale şi incorporale. Este corporal acel bun care are o existenţă materială fiind uşor perceptibil simţurilor noastre. Este incorporabilă valoarea economică ce are o existenţă ideală, abstractă, putând fi percepută cu ochii minţii. Această clasificare a bunurilor este importantă juridic în ce priveşte:

- dobândirea proprietăţii mobiliare ca efect al posesiei de bună credinţă, care operează doar pentru mobilele corporale potrivit art.1909 Codul civil.

- - dobândirea proprietăţii prin simplă tradiţie, care operează cu privire la bunurile corporale, nu şi incorporale.

- Titlurile de valoare, care se transmit diferit, după cum sunt: la purtător (prin tradiţiune), nominale (prin cesiune) ori la ordin (prin gir)

- Regimul de drept internaţional privat, după distincţiile cuprinse în Legea nr. 105/1992 (art.52-63)

J) Bunuri sesizabile şi nesesizabile Este sesizabil bunul ce poate forma obiectul executării silite a debitorului. Este insesizabil bunul ce nu poate fi urmărit silit pentru plata unei datorii.

Pag. 61 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

ACTUL JURIDIC CIVIL 1. Noţiunea de act juridic

2. Clasificarea actelor juridice

3. Caracterizarea categoriilor de acte juridice civile

4. Capacitatea, condiţie de valabilitate a actului juridic civil

Manifestarea persoanelor juridice se face prin acte juridice. Actele juridice reprezintă în literatura de specialitate acele manifestări de voinţă făcute cu intenţia de a produce efecte juridice adică de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic concret.

Actul juridic este altceva decât un fapt material. Faptele materiale sunt toate faptele pe care le privim făcând complet abstracţie de influenţele pe care le pot avea asupra relaţiilor agentului cu ceilalţi oameni. Dacă se face abstracţie de relaţiile de la om la om şi se presupune existenţa unui om complet izolat, fără nici o legătură cu ceilalţi oameni se poate vorbi despre o activitate pur materială.

Dar privind faptul material din punctul de vedere al relaţiei cu alte persoane, el începe să intereseze dreptul.

Actele juridice sunt acele acte ale unei persoane în raport cu alta şi nu întâmplările materiale. Actele juridice creează sau modifică, prin voinţă liberă, drepturi şi obligaţii. Când cineva a contractat un împrumut, a contractat o obligaţie, a făcut un act juridic cu voinţă. Când cineva a cumpărat ceva, a contractat drepturi şi obligaţii, dreptul de a avea obiectul şi obligaţia de a plăti preţul; s-au născut şi drepturi şi obligaţii prin voinţa lui.

În limbajul juridic curent este numit act juridic numai acela care e făcut cu voinţă conştientă de a crea drepturi şi obligaţii, cum ar fi un contract , un testamnet, o poliţă. Intervine voinţa de a se schimba o situaţie juridică preexistentă. Dar există acte pe care omul le face fără o asemenea voinţă şi care de asemenea creează drepturi şi obligaţii, cum ar fi de exemplu delictele ori actele comise din neglijenţă. Şi unele şi celelalte sunt acte juridice fiindcă nu intenţia directă este caracteristică actului juridic ci faptul că o voinţă liberă schimbă ordinea juridică.

Actul juridic este un act liber care schimbă situaţia juridică, respectivă a părţilor, el nu se poate produce decât cel puţin între două persoane, nu se poate produce între o singură persoană şi un lucru sau un fenomen natural; el presupune o intenţie fie că este vădit şi uşor de găsit , fie că e mai greu de descoperit aşa cum se întâmplă când intenţia este indirectă. Actul juridic, în felul acesta, naşte sau atinge obligaţii şi drepturi, cu alte cuvinte modifică situaţii juridice preexistente.

În doctrină, practică şi chiar în legislaţie, expresiile de "act juridic civil", "act juridic" sau pur şi simplu termenul de "act" se folosesc în două accepţiuni.

Astfel, într-un prim sens prin "act juridic" sau "act" se înţelege chiar manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice. Cu acest înţeles se foloseşte se foloseşte şi formula "negotium juris" sau cuvântul "negotium" şi ambele au aceeaşi semnificaţie de operaţiune juridică.18

18Art. 1175, 1189, 1190, 1191 Cod Civil.

Pag. 62 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

În al doilea sens prin act (fără calificativ) se desemnează înscrisul constatator care, consemnează ori redă manifestarea de voinţă exprimată.19

Deşi, în general, de fiecare dată, din context, rezultă sensul avut în vedere atunci când se foloseşte cuvântul "act" (nu şi sintagma de "act juridic" sau cea de "act juridic civil" care trebuie recepţionate ca referindu-se la operaţiuni juridice) este preferabilă întrebuinţarea acestuia numai în sensul de "negatium juris", rezervând termenul de "înscris" sensul de "instrumentatum".20

Diviziunea actelor juridice Actele juridice pot fi de mai multe feluri:

Unele reprezintă o manifestare de voinţă, avînd ca scop conştient crearea sau stingerea unor drepturi şi obligaţii. În acest caz se poate vorbi de o voinţă intenţionată, directă, a părţilor. Exemplele tipice de asemenea acte sunt convenţiile. De obicei se rezervă numai acestora numele de acte juridice.

Altele din contră nu sunt o asemenea manifestare de voinţă. agentul nu a voit în mod expres efectul juridic, dar dreptul presupune că el trebuia să-l voiască şi astfel actul său îl produce în orice caz. Aici intră toate ipotezele unei voinţe indirecte. Cazul tipic este culpa. Agentul devine responsabil de actul său, deşi nu a voit în mod intenţionat crearea consecinţelor juridice normale pe care dreptul le atribuie actului său. Uneori, în această ipoteză, actul însuşi este voit de efectele sale materiale, deşi efectele sale juridice nu sunt voite: de exemplu comiterea cu voinţă a unei infracţiuni penale. Alteori actul nu este voit nici chiar în efectele sale materiale: de exemplu un act de neglijenţă care a adus o daună altcuiva.

Există şi o a treia categorie de acte care fără a fi denumite acte juridice, interesează îndeaproape dreptul şi produc efecte juridice similare. ele sunt aşa-numitele acte materiale.

Se spune de obicei că asemenea acte materiale nu interesează dreptul, pentru că deşi sunt voite, ele nu nasc drepturi şi obligaţii noi. Aceste acte sunt cele prin care persoanele uzează de un drept care astfel dispare, fie uzând de un bun, care nu e consumptibil prin uz. Ele constituie facultăţi ale noastre. Sunt actele noastre materiale de toate zilele care intră toate în această categorie. În realitate o analiză atentă arată că în aceste cazuri, se stinge un drept, prin întrebuinţare, adică se modifică, prin desfiinţarea materială a obiectului dreptului şi deci a dreptului însuşi, o situaţie juridică preexistentă.

În cazul când e vorba de un bun care se consumă, el dispare odată cu dreptul ce avea persoana de a-l consuma. Dacă este vorba de bunurile neconsumabile se observă că dreptul de folosinţă se descompune din punct de vedere al duratei sale, în tot atâtea drepturi distincte câte momente are acea durată. Dacă la momentul dat, titularul s-a folosit într-un fel activ sau pasiv de bun, atunci şi-a consumat în realitate întreg dreptul ce-l avea în acel moment.

În realitate toate actele făcute în viaţa de toate zilele se încadrează în felul acesta în normele juridice.

Actul juridic este o noţiune cu o sferă mult mai largă decât aceea care i se atribuie de obicei. Numai faptele materiale, care nu au nici un fel de legătură cu acţiunile oamenilor între ei, sunt în afară

19Art. 1171, 1172, 1173, 1174, 1176 şi următoarele, Cod Civil Civil referitoare la înscrisurile autentice şi/sau sub semnătură privată. 20Prin "act" se face referire exclusiv la "actul juridic civil" ("negotium").

Pag. 63 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

de sfera actelor juridice. Îndată însă ce un act material intră în legătură cu activitatea conştientă a oamenilor între ei, el interesează imediat dreptul.

În orice împrejurare actul juridic modifică o situaţie preexistentă făcând să nască una nouă, adică se petrece numai în lumea specifică a dreptului şi nu în lumea materială.

Actul juridic, ca să existe, trebuie în orice caz să fie actul unei persoane capabile să judece, adică a unei persoane libere. Actul juridic astfel înţeles nu trebuie confundat cu dovada lui. În drept se face deosebire între "negotium juris" şi "instrumentum probationis". Cînd cineva face un contract de vânzare, de obicei se numeşte act de vânzare înscrisul. Înscrisul, este însă numai instrumentul care se face pentru a se proba actul. Actul consistă în convergenţa ambelor părţi. Îndată ce concursul de voinţe s-a întâmplat, actul există. Actul juridic nu reprezintă documentul scris sau alt mijloc de probă esternă care formează numai "instrumentum probationis", ci reprezintă activitatea persoanei raţionale, prin care ea schimbă o situaţie juridică, ceea ce de obicei în drept o numeşte "negotium juris".

În general actele juridice civile pot fi clasificate în funcţie de numeroase criterii. Dintre acestea, reţinem următoarele criterii de clasificare şi categoriile de acte juridice corespunzătoare:

1. După numărul părţilor, se disting acte juridice unilaterale, bilaterale, multilaterale.

Actele unilaterale ar fi acelea care nu sunt decât emanaţia unei singure voinţe aşa cum se întâmplă în cazul testamentulului, acceptării succesiunii, renunţării la moştenire. actele juridice unilaterale se clasifică în cate supuse comunicării - cazul ofertei - şi acte nesupuse comunicării - cazul testamentului.

Actele bilaterale sunt acelea în care concură două voinţe cum se întâmplă la adopţie sau la încheierea unui contract.

Actele multilaterale sunt rezultatul de voinţă a trei sau mai multe persoane. Un exemplu poate fi contractul de societate.

Această clasificare prezintă importanţă pe mai multe planuri. Pe de-o parte pe planul aprecierii valabilităţii actului juridic, pentru că fiecare dintre părţi îşi verifică şi apreciază numărul corespunzător de voinţă, iar pe cealaltă parte pe planul regimului politic diferit pe care îl au viciile de consimţământ.

2. În funcţie de scopul urmărit se disting: acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit. Actul cu titlu oneros e actul prin care în schimbul unui folos patrimonial procurat se urmăreşte obţinerea unui alt folos patrimonial. Conform art. 945 Cod Civil "contractul oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj." Contractele de locaţiune, de rentă viageră, de vânzare-cumpărare sau împrumutul de dobândă reprezintă acte cu titlu oneros.

Actul cu titlu gratuit e actul prin care se procură un folos patrimonial fără a se urmări obţinerea unui folos patrimonial în schimb. Conform art. 946 Cod Civil "contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte părţi, cum sunt mandatul gratuit, donaţia, împrumutul fără dobândă.

Subclasificarea actelor juridice cu titlu oneros:

- comutative, la a căror încheiere părţile stabilesc şi cunosc exact întinderea drepturilor şi obligaţiilor ce le enumeră (contractul de vânzare-cumpărare sau schimb);

- aleatorii, la a căror încheiere părţile nu cunosc întinderea exactă a obligaţiilor. ele consimt asupra existenţei şanselor de pierdere sau câştig, ce ţin de un eveniment voit (contractul de rentă viageră, de vînzare cu clauza întreţinerii).

Pag. 64 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Subclasificarea actelor juridice cu titlu gratuit:

- liberalităţi, prin care cel ce execută prestaţia la care s-a obligat, îşi diminuează patrimoniul (sponsorizarea, donaţia).

- acte juridice dezinteresate, cele care nu implică diminuarea patrimoniului celui ce se obligă prin executarea prestaţiei (mandatul gratuit, depozitul nerenunerat).

3. După efectele produse: acte juridice constitutive, translative, declarative.

Cele constitutive sunt actele prin care conţinutul lor creează raporturi juridice noi cu drepturi şi obligaţii noi inexistente anterior ca atare.

Cele tranzlative sunt actele prin care se strămută un drept dintr-un patrimoniu în altul (vânzare-cumpărare, cesiune de creanţă).

Actul e declarativ când se constată drepturi preexistente (tranzacţia).

4. După importanţa ori gravitatea lor se disting acte de conservare, de administrare, de dispoziţie.

Actul de conservare este acel act care are ca efect preântâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil.

Actul de administrare este acela prin care se pune în valoare un bun sau patrimoniu.

Prin actul de dispoziţie se înfăptuieşte scoaterea din patrimoniu a unui bun sau drept.

5. După conţinut sunt acte patrimoniale şi nepatrimoniale:

Este patrimonial actul juridic al cărui conţinut e evaluabil în bani.

Este nepatrimonial actul juridic al cărui conţinut nu e susceptibil de a fi evaluat pecuniar.

6. După modul de încheiere valabilă actele sunt consesuale, solemne, reale. Actul solemn este cel pentru care se cere, pe lângă manifestarea de voinţă, şi respectarea unor voinţe de formă ce sunt anume prescrise de lege. Forma e cosiderată o condiţie de valabilitate. Ex: donaţia imobiliară. Ca formă actul juridic trebie să fie autentic.

Este real actul pentru a cărui încheiere în mod valabil se cere şi predarea sau emiterea bunului. Ex: împrumutul, gajul, contractul de depozit.

7. După modul în care îşi produc efectele juridice sunt: acte juridice încheiate între vii, fiind acele acte ale căror efecte se produc fără a fi condiţionate de moartea autorilor lui şi acte juridice mortis causa, acestea producându-şi efectele numai după moartea autoului sau autorilor lui.

8. După rolul voinţei părţilor în stabilirea conştientului actelor juridice civile sun acte juridice subiectiv civile şi acte de condiţie. Actul juridic subiectiv civil e acela care voinţa părţilor are un rol determinant în sensul că părţile prin voinţa lor, îşi stabilesc conţinutul în limitele dreptului obiectiv.

Actul de condiţie e actul în care părţile îşi manifestă voinţa ca regulile, ce dau regimul juridic unei instituţii juridice, să devină aplicabile, în care voinţa părţilor are doar rolul de a accepta regulile respective nu şi de a se abate de la ele datorită caracterului lor imperativ. De exemplu căsătoria, recunoaşterea unui copil.

Pag. 65 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

9. După criteriul legăturilor în care actele juridice se află cu modalităţile sunt acte pure şi simple şi acte afectate de modalităţi. E pur şi simplu actul care nu poate fi afectat de modalităţi (ex. căsătoria, înfierea). Actul afectat de modalităţi e cel afectat de termen, sarcină, condiţie.

10. În funcţie de raporturile ce se stabilesc între ele sunt acte principale şi acte accesorii. E principal actul ce are o existenţă de sine stătătoare şi nu depinde de un alt act. Este accesoriu cel care nu are o existenţă de sine stătătoare şi depinde de un alt act juridic civil.

11. În funcţie de posibilitatea sau imposibilitatea încheierii lor prin reprezentare sunt acte strict personale care nu se pot încheia prin reprezentare şi acte ce se pot încheia prin reprezentarea autorului de către un mandatar.

12. În funcţie de legătura actelor juridice civile cu cauza se clasifică în acte juridice civile cauzale şi abstracte.

13. După modul de executare se disting acte cu executare imediată şi acte cu executare succesivă. Cele cu executare imediate se numesc acte unoictum şi implică o singură prestaţie săvârşită de debitor. Cele succesive se execută din mai multe prestaţii succesive ce sunt executate în timp.

14. În raport de faptul dacă legea le reglementează şi le acordă o denumire sun acte numite (tipice) şi acte nenumite (atipice) acelea cărora legea nu le acordă reglementare şi o denumire juridică proprie. De exemplu contractul de prestări servicii sau de vânzare cu clauza întreţinerii. Actele tipice constituie regula iar cele atipice constituie excepţia.

Condiţiile de valabilitate ale actului juridic civil În genere, prin condiţiile actului juridic civil se înţeleg elementele din care acesta este alcătuit. Sediul general al acestei materii se află în art.948 Cod Civil "Condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unei convenţii sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al unei părţi ce se obligă, un obiect determinat, o cauză licită.

În doctrină s-au propus mai multe criterii de clasificare a codiţiilor actului juridic, dintre care:

1. În funcţie de aspectul la care se referă, se disting condiţii de fond (intrisece) şi condiţii de formă (extrisece); primele privesc conţinutul actului, iar secundele se referă la modul de exteriorizare, adică la forma care îmbracă acest conţinut.

2. În funcţie de obligativitatea lor sunt condiţii esenţiale (necesare pentru valabilitatea contractului) şi condiţii neesenţiale (întâmplătoare).

3. În funcţie de sancţiunea nerespectării lor sunt condiţii de valabilitate şi condiţii de eficacitate.

4. În funcţie de generalitate se disting condiţii generale (cerute pentru orice act juridic) şi speciale (cerute şi impuse doar pentru anumite categorii de acte juridice civile).

Capacitatea de a încheia actul juridic civil Prin "capacitatea de a încheia actul juridic civil" se înţelege acea condiţie de fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheiarea de acte de drept civil.

Principalele elemnte caracteristice ale capacităţii sunt: În primul rând capacitatea reprezintă o condiţie de fond, esenţială şi de validitate impusă cu caracter general pentru orice act.

Pag. 66 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

În al doilea rând "capacitatea de încheia acte civile" constă în aptitudinea generală şi abstractă recunoscută de legea civilă oricărui subiect de drept civil, dreptul de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea de acte civile. Prin urmare această capacitate de a încheia acte juridice civile este numai o parte a capacităţii civile, reunind, în structura sa, o parte din capacitatea de folosinţă a persoanei, plus capacitatea de exerciţiu a acesteia.

Reglementarea capacităţii de încheia actul juridic civil nu este unitară, ci disparată, răspândită în mai multe dispoziţii legale cuprinse în acte normative diferite. Principalele reglementări se găsesc în Codul Civil.

În afară de art.948 pct.1 ("capacitatea de a contracta" cerută pentru valabilitatea oricărei convenţii) există şi alte dispoziţii precum:

- Art 806 - "Minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune în nici un fel..." prin donaţiune între vii sau prin testament.

- Art 858 - "Orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este oprită de lege".

- Art 950 - "Necapabili de a contracta sunt: 1 minorii, 2 interzişii, 3 (abrogat prin decretul 1412/1932) de ridicare a incapacităţii civile a femeii măritate 4 în genere toţi aceia cărora le-a prohibit oarecare contracte".

- Art 1706 alin. 1 - "Tranzacţie pot face numai acei ce pot dispune de obiectul cuprins în ea".

- Art 1769 - "Cine are capacitatea de a înstrăina un imobil, poate a-l şi ipoteca.

Dispziţii privind capacitatea de a încheia acte juridice se mai găsesc în Codul Familiei, Decretul 31/54 şi în alte izvoare de drept civil.

Dintre prevederile legale cuprinse în codul familiei:

- Art 105 alin.1 - "Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor şi de a-l reprezenta în actele civile până la data când el împlineşte vârsta de paisprezece ani".

- Art 129 alin.1 - "Tutorele nu poate, în numele minorului să facă donaţii şi nici să garanteze obligaţia aluia".

Dispoziţii legale cuprinse în Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice:

- Art 6 alin 1 - "Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazul şi în condiţiile stabilite de lege".

- Art 9 alin 2 - "Actele juridice ale minorului au capacitate restrânsă, se încheie de către acesta cu încuvinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui.

- Art 34 alin 1 - "Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut".

- Art 35 alin 1 - "Persoana juridică îşi exercită dreptul şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale.

Principiul capacităţii şi excepţia de la acest principiu Capacitatea de a încheia actul juridic civil este reglementată de principiul sau regula capacităţii, unicapacitatea constituind excepţia.

Pag. 67 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Acest principiu este consacrat, fragmentar, în art. 856, 949, 1306 Cod Civil şi au caracter general şi în art. 6 alin. 1 din Decretul 31/54.

Acest principiu, recunoscut fără rezerve de doctrină, este aplicat în mod constant şi în practica judiciară.

Pe marginea principiului capacităţii de a face acte juridice civile se expun următoarele precizări: În privinţa persoanei juridice regula capacităţii de a face acte juridice civile este subordonată principiului specialităţii capacităţii, consacrat de art. 34 din Decretul 31-1954. Iar sub aspectul corelaţiei dintre capacitate şi discernământ este de arătat că, în timp ce capacitatea este o stare de drept, - de jure - ("aşa cum o vede legea"), discernământul este o stare de fapt - de facto. Capacitatea este de natură juridică, izvorând numai din lege. Discernământul are caracter natural ţinând seama de dezvoltarea psihomentală a fiecărui individ. El poate exista izolat chiar la o persoană "incapabilă" aşa cum o persoană deplin "capabilă" se poate găsi într-o situaţie în care să nu aibă discernământ.

Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile După cum rezultă atât din art. 6 alin. 1 din Decretul 31/1954 şi din art. 950 Cod Civil, excepţia incapacităţii de a încheia acte civile trebuie să fie expres prevăzută de lege, întrucât capacitatea este doar de domeniul legii.

Îngrădirile capacităţii civile a persoanei fizice şi juridice sunt susceptibile de a fi clasificate după mai multe criterii:

1. După natura lor, sunt incapacităţi de folosinţă şi incapacităţi de exerciţiu;

2. După gradul de generalitate se disting incapacităţi generate şi incapacităţi speciale;

3. După modul în care operează se împart în capacităţi care acţionează de plin drept (ope legis) şi incapacităţi care operează prin efectul unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile.

4. După sursa sau izvorul lor, incapacităţile de drept civil pot fi stabilite de legea civilă şi stabilite de legea penală.

5. După gradul de opozabilitate incapacităţile se impart în: incapacităţi absolute stabilite între incapabil, pe de o parte, şi anumite persoane pe de altă parte şi incapacităţi relative stabilite între incapabil, pe de o parte şi anumite persoane pe de altă parte.

Sancţiunea nerespectării incapacităţii de a încheia acte juridice civile Sancţiunea nerespectării incapacităţii nu poate fi decât nulitatea actului încheiat cu neobservarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor.

Pentru persoenle fizice este de reţinut in ceea ce priveşte felul nulităţii care intervine, că nulitatea absolută se aplică în caz de nerespectare a unei incapacităţi speciale (de folosinţă) impuse pentru ocrotirea unui interes obştesc21. Per a contrario în celelalte cazuri de incapacităţi de folosinţă22

21cazul dispoziţiilor art. 1309 Cod Civil şi art. 41 alin. 2 teza a II a a Constituţiei. 22art. 806, 807, 809, 810, 883, 1307 alin 1 şi 1308 Cod Civil, art. 128, 133 alin 3 Codul Familiei

Pag. 68 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

precum şi în ipoteza nerepectării regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice se aplică nulitatea relativă.

Cât priveşte nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, întrucât pe primul plan sunt impuse interesele acelei persoane, sancţiunea aplicabilă nu poate fi decât aceea a nulităţii reletive.

Pag. 69 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

CONSIMTAMANTUL 1.1.CORELATIE DINTRE CONSIMTAMANT SI VOINTA JURIDICA Dupa cum se stie, actul juridic civil este manifestarea de vointa cu intentia de a produce efecte juridice Vointa este de natura psihologica.Ea formeaza obiectul special de preocupare pentru psihologie, dar intereseaza si dreptul, in general, dreptul civil in special. Doar unghiurile sub care se analizeaza difera. Sub aspect psihologic, vointa este un fenomen complex. Si sub aspect juridic, insa, vointa este complexa, in structura sa intrand doua elemente: consimtamantul si cauza sau scopul. De aica rezulta ca, intre consimtamant si vointa exista corelatia de tipul: parte-intreg. Aceasta corelatie, la randul ei, invedereaza necesitatea de a se releva procesul de formare a vointei juridice, ca si principiile sale.O asemenea prezentare este de natura de a contribui la mai buna intelegere a conceptului de "consimtamant"- ca a doua conditie,de fond, esentiala si generala, a actului juridic. 1.2.FORMAREA SI PRINCIPIILE VOINTEI JURIDICE

IN DREPTUL CIVIL a)Formarea vointei juridice. Formarea vointei, in general, deci si a celei juridice, reprezinta un proces psihologic complex. Punctul de pornire in acest proces il reprezinta nevoia simtita de om, pe care acesta tinde, vrea sa o satisfaca. Aceasta nevoie este reflectata in mintea omului. Odata reflectata nevoia, se ajunge la reflectarea mijlocului de satisfacere a acelei nevoi. Dobandeste contur, astfel, dorinta satisfacerii nevoii. De cele mai multe ori, insa, o dorinta nu ramane singura; ea se intalneste cu alte dorinte si tendinte ale omului; unele din acestea pot fi in acord cu nevoia, iar altele pot fi potrivnice. In acest context, incepe a doua faza a procesului psihologic, care este deliberarea; aceasta reprezinta cantarirea avantajelor si dezavantajelor pe care le prezinta dorintele si mijloacele de realizare a lor, aflate in concurs. Ca urmare a aparitiei unui motiv determinat, de la deliberare se trece la luarea hotararii incheierii actului juridic civil, act care apare ca mijloc de realizare a scopului propus. De retinut este ca aceste faze ale procesului psihologic de formare a vointei juridice au caracter intern; pentru ca faptul psihologic sa devina fapt social este necesar ca hotararea luata sa fie exteriorizata, putandu-se lua cunostinta de ea de catre alte persoane. Din procesul acesta complex, stufos al formarii vointei, dreptul civil retine doar doua elemente:hotararea exteriorizata si motivul determinat. Primul element este insusi consimtamantul, iar cel de-al doilea constituie cauza ori scopul actului juridic civil. In doctrina, aceasta se numeste "constructia tehnica a vointei". b)Principiile vointei juridice in dreptul civil

Pag. 70 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Codul nostru civil consacra, chiar daca nu in "in terminis", dar neindoielnic, doua principii care carmuiesc vointa juridica, si anume: - principiul libertatii actelor juridice civile, numit si principiul autonomiei de vointa; - principiul vointei reale, numit si principiul vointei interne; I.Principiul libertatii actelor juridice civile este consacrat, indirect, in cel putin doua texte din Codul Civil, respectiv: - art.969 alin.1 :"conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractate" - art.5 :"Nu se poate deroga prin conventii sau dispozitii particulare de la legile care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri". Din interpretarea per a contrario a acestor dispozitii rezulta ca daca se respecta legea si bunele moravuri, subiectele de drept civil sunt libere sa incheie conventii ori sa faca acte unilaterale. Acesta este,sintetic, continutul principiului libertatii actelor juridice.Analitic, acest continut poate fi exprimat astfel: - subiectele de drept civil sunt libere sa incheie ori nu un act act juridic civil; daca incheie, trebuie sa respecte legea si morala; - partile sunt libere sa stabileasca, asa cum doresc, continutul(clauzele) actului juridic civil; - partile sunt libere ca, prin acordul lor, sa modifice ori sa puna capat actului juridic civil pe care l-au incheiat. Limitele principiului libertatii actelor juridice civile sunt: 1)ordinea publica, adica normele care reglementeaza ordinea economica, sociala si politica din stat; 2)morala, adica bunurile moravuri; 3)normele imperative civile de la care, dupa cum se stie, nu se poate deroga; II.Principiul vointei reale (interne). Vointa juridica cuprinde elementul intern (psihologic) si cel extern (social).Cand intre aceste doua elemente exista concordanta, identitate, nu se pune nici o problema, teoretica ori practica, de determinare a principiului aplicabil, caci vointa este aceiasi. Pot exista, insa, situatii in care, intre cele doua elemente - intern si extern - sa nu existe concordanta. In asemenea situatii se pune problema urmatoare:caruia, dintre dintre cele doua elemente, ii dam prioritate? Solutionarea problemei depinde de conceptia cu privire la raportul dintre vointa interna, reala si vointa declarata, exteriorizata. In aceasta privinta, exista doua conceptii: - conceptia subiectiva, care da prioritate vointei interne, reale - conceptia obiectiva care, dimpotriva, prefera vointa declarata, exteriorizata. Fiecare conceptie prezinta avantaje si dezavantaje. Astfel, sistemul vointei reale - consacrat de Codul civil francez de la 1804 - satisface securitatea statica a circuitului civil deoarece, in acest sistem, se poate pune in discutie valabilitatea actului translativ de drepturi pe motiv de neconcordanta intre vointa reala si cea exprimata, ceea ce este de natura sa nu incurajezesubiectele de drept civil la incheierea actelor juridice. In sistemul vointei declarate - consacrat de Codul civil german de la 1900 - este satisfacuta securitatea dinamica a circuitului civilo, deoarece, odata exteriorizata, vointa produce efecte care nu pot fi inlaturate pe motiv ca vointa declarata nu coincide cu cea interna, ceea ce este de natura a indemna, a incuraja sa se incheie acte juridice. Codul civil roman a consacrat principiul vointei interne sau reale. Intrucat aceasta consacrare nu este in terminis, existenta sa, neindoielnica, se intemeiaza pe urmatoarele argumente, de text:

Pag. 71 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

1) argumentul dedus din regula de interpretare a conventiilor, consacrata de art.977 din Codul Civil:"Interpretarea contractelor se face dupa intentia comuna a partilor contractate, iar nu dupa sensul literal al termenilor". 2) argumentul bazat pe art.1175 din Codul Civil:"Actul secret care modifica un act public nu poate avea putere decat intre partile contractate si succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect in contra altor persoane". Acest text, care reglementeaza ceea ce doctrina numeste simulatie, fixeaza, deci, regula potrivit careia intre parti produce efecte actul secret, care este real, iar nu actul public(ostensibil), care este mincinos. 3) argumentul bazat pe art.953 din Codul Civil:"Consimtamantul nu este valabil, cand este dat prin eroare, smuls prin violenta sau surprins prin dol". Acest text contine ideea ca, este producatoare de efecte numai manifestarea de vointa, constienta,reala, iar nu si cea alterata printr-un viciu de consimtamant. De mentionat ca, oricare din sistemele aratate, consacrand un anumit principiu, nu exclude existenta unor exceptii de la principiul preferat, tocmai pentru a tempera neajunsurile care ar decurge din aplicarea drastica a acelui principiu. In acest sens, Codul nostru civilconsacra, ca exceptii de la principiul vointei reale, urmatoarele solutii: 1) in caz de simulatie, fata de terti produce efecte actului public, dar mincinos, caci acesta poate fi cunoscut de catre alte persoane decat partile contractate. 2) in materie de probe, privind raportul dintre inscris si marturie, art.1191 alin.2 reamintim ca prevede:"Nu se va primi niciodata o dovada prin martori in contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde ca s-ar fi zis inaintea, la timpul sau in urma confectionarii actului, chiar cu privire la o suma ce nu depaseste 250 lei"; ori se poate intampla ca inscrisul sa nu reprezinte vointa reala, aceasta putand fi insa redata prin depozitia unui ori unor martori.Se poate ajunge in temeiul textului, sa produca efecte vointa consemnata in inscris, desi nu este in concordanta cu adevarata vointa a partii ori partilor, si sa nu produca efecte vointa adevarata, reala, care n-ar putea fi stabilita decat prin proba cu martori. 2.1.DEFINITIA CONSIMTAMANTULUI Prin consimtamant se intelege acea conditie esentiala, de fond si generala a actului juridic civil care consta in hotararea de a incheia un act juridic civil manifestata in exterior. Sub aspectul terminologic, este de aratat ca termenul "consimtamant" are fie intelesul de vointa exteriorizata a uneia dintre partile actului bilateral ori a autorului actului unilateral - cum este in art.953 din Codul Civil, mentionat mai sus - ,fie sensul de acord de vointa - cum este in contextul art.969 alin.2 din Codul Civil:"Ele se pot revoca prin consimtamantul mutual sau din cauze autorizate de lege".

2.2.CONDITIILE DE VALABILITATE A CONSIMTAMANTULUI Pentru a fi valabil, consimtamantul trebuie sa intruneasca conditiile urmatoare: - sa provina de la o persoana cu discernamant; - sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice; - sa fie exteriorizat; - sa nu fie alterat de vreun viciu de consimtamant;

Pag. 72 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

1.Consimtamantul trebuie sa provina de la o persoana cu discernamant. Conditia aceasta decurge din caracterul constient al actului juridic civil, iar subiectul de drept civil trebuie sa aiba puterea de a aprecia, de a discerne efectele juridice care se produc in baza manifestarii sale de vointa. De retinut ca, daca capacitatea de a incheia actul juridic civil este, asa cum am aratat, o stare de drept, prezenta ori lipsa discernamantului este, in primul rand, o stare de fapt. De aici necesitatea de a nu confunda conditia capacitatii cu aceasta prima cerinta de valabilitate a consimtamantului: sa provina de la o persoana cu discernamant. Persoana fizica cu deplina capacitate de exercitiu este prezumata ca are discernamant juridic necesar pentru a incheia acte juridice civile. Persoana lipsita de capacitatea de exercitiu, adica minorul sub 14 ani si cel pus sub interdictie judecatoreasca, este prezumata a nu avea discernamant, fie datorita varstei fragede, fie starii de sanatate mintala. Minorul intre 14 si 18 ani are discernamantul juridic in curs de formare. Pentru persoana juridica nu se pun probleme deoarece reprezentantul ei legal este, intotdeauna, o persoana fizica cu deplina capacitate de exercitiu. Asa cum invedereaza practica, in afara de incapacitatile legale, cazuri in care legea prezuma persoana ca lipsita de discernamant, exista si cazuri de incapacitati naturale in care se gasesc persoane capabile dupa lege. Deci, in drept, persoana este capabila (are discernamant) dar, in fapt ea este lipsita temporar de discernamant. In acest sens se citeaqza cazurile de betie, hipnoza, somnambulism, manie puternica. In sensul aratat este si practica noastra judiciara. Astfel, intr-o decizie din 1987 se precizeaza ca:".....pentru validitatea testamentului este necesar, intre altele, ca dispunatorul sa aiba discernamant in momentul in care il intocmeste, in sensul de a nu exista incapacitati legale si nici cele naturale, adica lipsa unei vointe constiente" , indiferent daca aceasta se datoreaza unei cauze trecatoare sau uneia permanente. De aceea, daca se dovedeste ca in momentul intocmirii testamentului dispunatorul era lipsit de discernamant, instanta are indatorirea sa anuleze actul. Pentru a se pronunta insa anularea unui testamant, este necesar sa se dovedeasca in mod neechivoclipsa de discernamant a dispunatorului, deoarece potrivit prevederilor art.856 din Codul Civil "orice persoana este capabila sa dispuna prin testamant, daca nu este oprita prin lege, capacitatea fiind regula in materie iar incapacitatea exceptia". 2.Consimtamantul trebuie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice. Aceasta conditie decurge din esenta actului juridic civil, care este o manifestare de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice, adica a crea, a modifica ori a stinge un raport juridic civil concret. Aceasta conditie de valabilitate a consimtamantului nu este indeplinita : - cand manifestarea de vointa a fost facuta in gluma, din prietenie, curtoazie sau pura complezenta; - cand s-au facut sub conditie pur potestativa, "din partea celui care se obliga" (art.1010 din Codul Civil) ,adica:"ma oblig daca vreau"; - cand manifestarea de vointa este prea vaga; - cand manifestarea de vointa s-a facut cu o rezerva mintala cunoscuta de contractant, asa cum se intampla in cazul actului fictiv, ca varietate de simulatie. 3.Consimtamantul trebuie sa fie exteriorizat. Aceasta conditie este impusa de chiar definitia consimtamantului: hotararea de a incheia actul manifestata in exterior, adica exteriorizata.

Pag. 73 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Principiul aplicabil exteriorizarii consimtamantului este acela al consensualismului, care inseamna ca partile sunt libere sa aleaga forma de exteriorizare a vointei lor. In alti termeni, simpla manifestare de vointa este nu numai necesara, ci si suficienta pentru ca actul civil sa se nasca valabil din punctul de vedera al formei sale. De la acest principiu exista si exceptii, cum este cazul actelor solemne, in cazul carora manifestarea de vointa trebuie sa imbrace o forma speciala, de regula, forma autentica. Manifestarea de vointa poate fi exteriorizata intr-o forma expresa sau tacita. Pentru anumite acte este necesara manifestarea expresa a vointei, asa cum este cazul actelor solemne, pe cand alte acte pot fi facute printr-o manifestare expresa ori tacita de vointa, asa cum este cazul acceptarii mostenirii, la care se refera art.689 din Codul Civil. Modalitati de exteriorizare a consimtamantului sunt: in scris, verbal si prin gesturi ori fapte concludente, neechivoce. O problema care s-a pus in doctrina este cea a valorii juridice a tacerii adica a masurii in care in dreptul civil se aplica adagiul:"qui tacit consentire videtur" (cine tace este de acord) sau:" qui tacit non negat" (cine tace nu tace). In practica nu s-a admis ca tacerea ar valora consimtamantul. Daca, de exemplu, o editura trimite unor persoane care nu si-au manifestat dorinta de a primi, diferite ziare sau reviste cu precizarea ca nerestituirea lor ar insemna acceptarea unui abonament, nu se poate admite ideea formarii unui contract din simpla tacere a acelor persoane care, de altfel, nu-si asuma obligatia restituirii ziarelor sau revistelor ce le-au fost trimise din propria initiativa a editurii. 4.Consimtamantul trebuie sa nu fie alterat printr-un viciu de consimtamant. Conditia aceasta este impusa de caracterul constient, liber al actului juridic civil. Integritatea consimtamantului poate fi alterata prin eroare, dol, violenta si leziune. Intrucat viciile de consimtamant presupun analiza mai multor aspecte, este necesara o prezentare distincta a lor. In afara de textul care se refera, in general, la viciile de consimtamant si anume art.953 din Codul Civil potrivit caruia:" Consimtamantului nu este valabil cand este dat prin eroare, smuls prin violenta sau surprins prin dol" exista si reglementari speciale pentru fiecare dintre viciile mentionate mai sus.

VICIILE DE CONSIMTAMANT 3.1. EROAREA Eroarea este falsa reprezentare a realitatii la incheierea unui act civil. In afara de art.953 din Codul Civil care, reamintim, prevede ca "Consimtamantul nu este valabil cand este dat prin eroare ........", Codul Civil consacra art.954 reglementarii acestui viciu de consimtamant, dispunandu-se ca: "Eroarea nu produce nulitatea decant cand cade asupra substantei obiectului conventiei. Eroarea nu produce nulitate cand cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afara numai cand consideratia persoanei este cauza principala, pentru care s-a facut conventia. Dupa criteriul consecintelor care intervin, eroarea este de trei feluri: - erorea-obstacol (numita si distructiva de vointa) este cea mai grava forma a erorii, falsa prezentare cazand fie asupra naturii actului ce se incheie, fie asupra indentitatii obiectului. - eroarea-viciu de consimtamant este falsa reprezentare ce cade fie asupra calitatilor substantiale ale obiectului actului fie asupra persoanei cocontractante.

Pag. 74 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

- eroarea-indiferenta este falsa reprezentare a unor imprejurari mai putin importante la incheierea actului juridic civil si care nu afecteaza insasi valabilitatea actului. In primul caz, sanctiuneaq care intervine este nulitatea absoluta a actului juridic, deoarece nu s-a format acordul de vointa. Consideram, ca si in caz de eroare-obstacol ar trebui sa intervina nulitatea relativa, cei in cauza putand sa ceara anulabilitatea actului, dar putand s-o confirme, prin chiar executarea actului, dupa cum le dicteaza interesele in fiecare caz in parte. Viciul de consimtamant al erorii atrage sanctiunea nulitatii relative a actului. Eroarea-indiferenta poate atrage o diminuare valorica a prestatiei, dar poate ramane fara nici o consecinta juridica, tocmai pentru ca este vorba de o usoara reprezentare falsa a realitatii. Aceasta solutie este impusa si de necesitatea asgurarii certitudinii, stabilitatii in circuitul civil. Dupa criteriul naturii fals reprezentate, se disting doua feluri de eroare: - eroarea de fapt, care este falsa reprezentare a unei situatii faptice la incheierea actului juridic si priveste obiectul actului, valoarea contractantul. - eroare de drept, care este falsa reprezentare a existentei ori continutului unei norme de drept civil. Admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimtamant a format obiect controversa in literatura de specialitate, formulandu-se atat teza neadmiterii, cat si aceea a atmiterii erorii de drept ca viciu de consimtamant. Teza inadmisibilitatii erorii de drept ca viciu de consimtamant - teza pe care nu o impartasim - invoca in favoarea sa argumentul bazat pe obligatia cunoasterii legii, pe prezumtia cunoasterii legii, astfel ca nu este ingaduita apararea bazata pe invocarea necunoasterii legii civile. Cunoasterea tuturor legilor civile, de catre toata lumea, este buna ca speranta, ca deziderat, realitatea demostrand, adesea, contrariul, mai ales la persoanele lipsite de pregatire juridica. In alcatuirea erorii-viciu de consimtamant intra un singur element, de natura psihologica - falsa reprezentare a realitatii - de unde rezulta si dificultatea probarii, dovedirii sale. Doua conditii, cumulative, se cer a fi intrunite pentru ca falsa reprezentare a realitatii, la incheierea unui act juridic civil, sa aiba valoare de viciu de consimtamant: - elementul asupra caruia cade falsa reprezentare sa fi fost hotarator, determinat pentru incheierea actului, in sensul ca, daca ar fi fost cunoscuta realitatea, actul nu s-ar fi incheiat; aprecierea caracterului determinant al elementului fals reprezentat se face dupa un criteriu subiectiv, adica de la caz la caz; prin exceptie doar se poate apela la un criteriu obiectiv, abstract. De retinut ca, atunci cand falsa reprezentare cade asupra valorii economice a contraprestatiei, e vorba de o eroare lezionara, care este supusa regulilor de la leziunea-viciu de consimtamant, iar nu celor de la eroarea-viciu de consimtamant. - in cazul actelor bilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca cocontractantul sa fi stiut sau sa fi trebuit sa stie ca elementul asupra caruia cade falsa reprezentare este determinat, hotarator pentru incheierea actului juridic civil. Aceasta cerinta este impusa de nevoia asigurarii stabilitatii, certitudinii operatiunilor juridice care intervin in circuitul civil. In fine mai precizam ca, in actele bilaterale, nu este necesar ca fiecare parte sa se gaseasca in eroare, pentru a fi in prezenta viciului de consimtamant, care sa atraga anulabilitatea actului juridic civil. Daca, totusi, ambele parti au fost in eroare, atunci fiecare poate cere anularea actului pentru eroarea careia ii este victima. 3.2.DOLUL SAU VICLENIA

Pag. 75 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Dolul, numit si viclenie, este acel viciu de consimtamant care consta in introducerea in eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina sa incheie un act juridic. In esenta, deci, dolul este o eroare provocata. In afara de art.953 din Codul Civil care, reamintim, prevede ca:" Consimtamantul nu este valabil cand este surprins prin dol......", Codul Civil consacra dolului art.960, in care se prevede:" Dolul este o cauza de nulitate a conventiei cand mijloacele viclene, intrebuintate de una dintre parti sunt astfel, incat este evident ca, fara aceste masinatii, cealalta parte n-ar fi contractant. Dolul nu se presupune". Avand originea in dreptul privat roman, dupa consecintele pe care le are, ori ni, asupra valabilitatii actului juridic, se distinge intre: - dolul principal, care este dolul ce cade asupra unor elemente importante, determinate la incheierea actului juridic si care atrage anularea actului. - dolul incident, numit si incidental sau secundar, care este dolul ce cade asupra unor imprejurari nedeterminate pentru incheierea actului juridic, neatragand nevalabilitatea actului, dar se poate cere o reducere a prestatiei, daca este cazul. Dolul, ca viciu de consimtamant, este alcatuit din doua elemente: - un element obiectiv, material, constand in utilizarea de mijloace viclene (masinatiuni, siretenii, manopere dolosive) pentru a induce in eroare; - un element subiectiv, intentional, constand in intentia de a induce in eroare o persoana, pentru a o determina sa incheie un act juridic civil. In legatura cu primul element - obiectiv - ,este de retinut ca el poate consta atat intr-o actiune pozitiva, cat si in una negativa. Cand elementul obiectiv al dolului consta intr-un fapt omisiv, se utilizeaza expresia "dol prin reticenta" si se concretizeaza in ascunderea ori necomunicarea celeilalte parti a unei imprejurari ce i-ar fi trebuit facuta cunoscuta. In legatura cu cel de-al doilea element al dolului - cel subiectiv- in practica judiciara s-au facut unele precizari importante, interesante, precum: 1)lipsa discernamantului si dolul, sub forma captatiei, se exclud; 2)nu exista dol daca cocontractantul cunostea imprejurarea pretins ascunsa. Pentru a fi viciu de consimtamant, dolul trebuie sa indeplineasca, cumulativ, conditiile: - sa fie determinat pentru incheierea actului juridic; - sa provina de la cealalta parte. Unele precizari sunt de facut in legatura cu aceste doua conditii ale dolului. Prima conditie este expres prevazuta in art.960 din Codul Civil, in formula "mijloacele viclene sunt astfel, incat este evident ca, fara aceste masinatii, cealalta parte nu ar fi contractat". Caracterul determinant, hotarator al unui element pentru incheierea actului civil se apreciaza, ca si eroarea, elementelor determinante, la dol, este mai intinsa decat la eroare. A doua conditie este continuta, la fel, in formula art.960. Textul lasa sa se inteleaga ca dolul ar fi aplicabil doar actelor bilaterale, caci numai la acestea se poate vorbi despre "cocontractant" ori de "cealalta parte". Ori dolul poate fi intalnit si in cazul testamentului, spre exemplu care este act unilateral. In doctrina se admite, intemeiat, ca a doua conditie este indeplinita, in actele bilaterale, si in urmatoarele doua situatii: 1)dolul provine de la un tert, dar cocontractantul are cunostinta de aceasta imprejurare, este un fel de complicitate la dol. 2)dolul provine de la reprezentantul (ex. mandatarul) cocontractantului.

Pag. 76 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

In fine, o precizare necesara, ca si in cazul erorii, este urmatoarea: nu este necesar ca dolul sa fie comun, adica sa existe pentru fiecare parte a actului bilateral. Daca totusi ar exista reciprocitate de dol, fiecare parte este in drept sa ceara anularea actului pentru dolul al carui victima este. Alineatul 2 al art.960 prevede ca "Dolul nu se presupune", ceea ce inseamna ca persoana care invoca existenta dolului, drept cauza de anulabilitate a actului juridic civil,trebuie sa-l dovedeasca. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi probat prin orce mijloc de proba, inclusiv martori sau prezumtii simple. Spre deosebire de proba erorii, dovada dolului este mai usor de facut datoritaelementului sau material, obiectiv, exterior. 3.3.VIOLENTA Violenta este acel viciu de consimtamant care consta in amenintarea unei persoane cu un rau care ii produce o temere ce o determina sa incheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi incheiat. In afara de art.953 din Codul Civil:" Consimtamantul nu este valabil cand este ...... smuls prin violenta", Codul Civil consacra inca patru articole violentei: - art.955:"Violenta in contra celui ce s-a obligat este cauza de nulitate, chiar cand este exercitata de alta persoana decat aceea in folosul careia s-a facut conventia". - art.956:"Este violenta totdeauna cand, spre a face o persoana a contracta, i s-a insuflat temerea, rationabila dupa dansa, ca va fi expusa persoana sau averea sa unui rau considerabil si prezent. Se tine cont in aceasta materie de etate, sex, si de conditia persoanelor"; - art.957:" Violenta este cauza de nulitate si cand s-a ezercitat asupra sotului sau sotiei, asupra descendentilor si ascendentilor"; - art.958:" Simpla temere reverentiara, fara violenta, nu poate anula conventia". Dupa natura raului cu care se ameninta, se distinge intre: - violenta fizica - vis -existenta atunci cand amenintarea cu raul priveste integritatea fizica ori bunurile persoanei; - violenta morala - metus - existenta atunci cand amenintarea cu raul se refera la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei. Dupa caracterul amenintarii, se deosebeste intre: - amenintare legitima, justa, cu un rau, care nu este viciu de consimtamant. Spre exemplu, creditorul il ameninta pe debitor cu darea sa in judecata in cazul in care nu-si indeplineste indatorirea pe care o are. - amenintare nelegitima, injusta, cu un rau. Numai aceasta are semnificatia juridica a viciului de consimtamant, atragand anulabilitatea actului incheiat sub imperiul unei temeri insuflata de o asemenea amenintare. Ca si dolul, violenta este alcatuita din doua elemente: - un element obiectiv, exterior, care consta in amenintarea cu un rau; - un element subiectiv, constand in insuflarea unei temeri persoanei amenintate. Ceea ce altereaza consimtamantul, in cazul violentei, este tocmai aceasta temere insuflata victimei violentei. Pentru a fi viciu de consimtamant, violenta trebuie sa intruneasca, cumulativ, urmatoarele doua conditii: - sa fie determinata pentru incheierea actului juridic civil; - sa fie injusta (nelegitima, ilicita). In aprecierea indeplinirii primei conditii trebuie tinut seama ca insusi art.956 precvede ca t4emerea insuflata trebuie sa fie "rationabila dupa dansa" (dupa persoana amenintata), adica de natura de a determina la incheierea actului juridic.

Pag. 77 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Totodata, in aprecierea caracterului determinat, trebuie sa se aiba in vedere varsta, sexul, "conditia" persoanei amenintate, cu alte cuvinte, criteriul aprecierii este unul subiectiv. In art.956-957 reiese, clar, ca raul cu care se ameninta poate privi fie persoanele, fie bunuri. In afara de persoana amenintata, raul poate privi pe sot, sotie, descendent ori ascendent. In doctrina, s-a precizat ca acestor persoane trebuie asimilata si persoana de care cel amenintat este legat printr-o temeinica afectiune. In acest sens este si jurisprudenta. A doua conditie trebuie inteleasa in sensul ca nu orice amenintare prin ea insasi, constituie violenta - viciu de consimtamant. E necesar ca aceasta sa reprezinte o incalcare a legii, adica sa fie nelegitima. Aceasta conditie rezulta si din art.958 care declara ca simpla temere reverentiara, "fara violenta" nu este cauza de anulare, adica nu este "violenta". In fine, in doctrina s-a mai precizat, intemeiat, ca starea de necesitate in care se gaseste o persoana, care o determina sa incheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi incheiat, trebuie asimilata violentei - viciu de consimtamant. 3.4. LEZIUNEA Leziunea este acel viciu de consimtamant care consta in disproportia vadita de valoare intre doua prestatii. In Codul Civil exista urmatoarela dispozitii referitoare la leziune: - art.951:" Minorele nu pot ataca angajamentul sau pentru cauza de necapacitatea, decat in caz de leziune"; - art.1157:"Minorul poate exercita actiunea in resciziune pentru simpla leziune in contra oricarei conventii"; - art.1158:"Cand leziunea rezulta dintr-un eveniment cauzal si neasteptat, minorul nu are actiunea in resciziune"; - art.1159:" Minorul ce face o simpla declaratie ca este major are actiunea in resciziune"; - art.1160:" Minorul comerciant, bancher sau artizan, n-are actiunea in resciziune contra angajamentelor ce a luat pentru comertul sau arta sa"; - art.1162:" Minorul nu are actiunea in resciziune contra obligatiilor ce rezulta din delictele sau cvasi-delictele sale"; - art.1163:" Minorul nu mai poate exercita actiunea in resciziune in contra angajamentului facut in minoritate, daca l-a ratificat cupa ce a devenit major, si aceasta si in cazul cand angajamentul este nul in forma sa, si in acela cand produce numai leziune"; - art.1164:" Cand minorii, interzisii (sau femeile maritate - abrogat), sunt admisi, in aceasta calitate, a exercita actiunea in resciziune in contra angajamentelor lor, ei nu intorc aceea, ce au primit, in urmarea acestor angajamente, in timpul minoritatii, interdictiei (sau mariajului), decat daca se probeaza ca au profitat de aceea ce li s-a dat"; - art.1165:" Majorul nu poate, pentru leziune, sa exercite actiunea in resciziune". Actele juridice, ce se incheie de minorii care nu au implinit varsta de paisprezece ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar daca nu este leziune. Minorii care nu au implinit varsta de paisprezece ani nu raspund pentru fapta lor ilicita decat daca se dovedeste ca au lucrat cu discernamant. Structura leziunii difera in functie de conceptia care sta la baza reglementarii ei. In conceptia subiectiva, leziunea presupune doua elemente: unul obiectiv constand in disproportia de valoare intre contaprestatii si unul subiectiv, care consta in profitarea de starea de nevoie in care se gaseste cealalta parte.

Pag. 78 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

In conceptia obiectiva, leziunea are un singur elememnt: paguba egala cu disproportia de valoare intre contrprestatii. Pentru anularea actului juridic civil pentru leziune este necesar sa fie intrunite urmatoarele conditii: 1) leziunea sa fie o consecinta directa a actului respectiv 2) leziunea sa existe in raport cu momentul incheierii actului juridic 3) disproportia de valoare intre contraprestatii trebuie se fie vadita. In starea actuala a legislatiei noastre in materie, leziunea are un domeniu restrans de aplicare, atat din punctul de vedere al persoanelor care o pot invoca drept cauza de anulare, cat si din acela al actelor susceptibile de anulare pentru leziune. Intr-adevar, sub primul aspect, leziunea priveste minorii intre 14 si 18 ani, adica minorii cu capacitate de exercitiu restransa. Sub cel de-al doilea aspect, sunt anulabile pentru leziune numai actele juridice civile care, in acelasi timp: 1) sunt acte de administrare; 2) au fost incheiate de minorul intre 14-18 ani singur, fara incuvintarea ocrotitorului legal; 3) sunt lezionare pentru minor; 4) sunt comutative.

Pag. 79 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Efectele actului juridic civil

Def.: Prin efectele actului juridic civil se inteleg drepturile subiective si obligatiile civile la care da nastere, pe care le modifica sau stinge un asemenea act.

Ceea ce pentru raportul juridic civil reprezinta continutul sau, pentru actul juridic care genereaza acel raport reprezinta efectele sale.

In esenta, efectele actului juridic civil inseamna a-i cunoaste continutul a-i sti cauzele care precizeaza drepturile si obligatiile civile nascute, modificate ori stinse.

Reguli de determinare a efectelor actului juridic civil Prima regula priveste faza prealabila si obligatorie a stabilirii efectelor actului juridic civil care

este cea a dovedirii actului (negotium). Aceasta faza este cea mai importanta deoarece nu se dovedeste existenta actului.

Cand exista mijloace de proba suficiente si concludente, odata cu dovedirea existentei actului juridic civil, se stabilesc si efectele sale.

A doua etapa a determinarii efectelor actului juridic civil consta in interpretarea cauzelor actului.

Interpretarea actului, in functie de circumstante poate unul, altul sau ambele urmatoare obiective: calificarea juridica a actului, stabilirea intelesului unei clauze, de care depinde stabilirea de drepturi si obligatii civile.

Calificarea corecta a actului juridic civil este de mare importanta in stabilirea continutului sau. Ca urmare a calificarii, se ajunge la una din urmatoarele concluzii:

a) in spete este vorba despre un act numit (tipic), aplicandu-i-se regulile edictate special pentru un asemenea tip de act;

b) in cazul dat se afla un act nenumit (atipic), aplicandu-i-se regulile generale privitoare la contracte ori conventii, iar nu regulile de la actul numit cel mai apropiat, intrucat acestea din urma au caracter special.

Prin “determinarea efectelor actului juridic civil” se intelege stabilirea ori fixarea drepturilor subiective si obligatiilor civile pe care le-a generat, modificat ori stins un asermenea act.

Pricipalele reguli de interpretare a actului juridic civil Aceste reguli sunt continute in Codul civil Sectiunea III – “Despre interpretarea conventiilor” –

a Cap. III – “Despre efectul conventiilor” – din titlul III “Despre contracte ori conventii” – al Cartii a-III-a – “Despre diferite moduri prin care se dovedeste proprietatea” art.977 si urmatoarele.

Art.977 Cod civil dispune ca “Interpretarea contractelor se face dupa intentia comuna a partilor contractante, iar nu dupa sensul literal al termenilor”.

Art.978 Cod civil consacra principiul “actus interpretandus est potuis ut valeat quam ut pereat”, astfel “Cand o clauza este primitoare de doua intelesuri, ea se interpreteaza in sensul ce poate avea un efect si nu in acela ce n-ar putea produce nici unul”.

Pag. 80 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Potrivit art.979 Cod civil “Termenii susceptibili de doua intelesuri se interpreteaza in intelesul ce se potriveste mai mult cu natura contractului”.

Art.980 Cod civil dispune ca “Dispozitiile indoioase se interpreteaza duoa obiectul locului unde s-a incheiat contractul”.

Potrivit art.981 Cod civil “Clauzele obisnuite intr-un contract se subinteleg desi nu sunt exprese intr-insul”.

Interpretarea sistematica este stabilita de art.982 Cod civil “Toate clauzele conventiilor se interpreteaza unele prin altele, dandu-se fiecareia intelesul ce rezulta din actul intreg”.

Regula “in dubio pro reo” este aplicata de art.983 Cod civil “Cand este indoiala, conventia se interpreteaza in favoarea celui ce se obliga”.

Art.984 Cod civil prevede: “Conventia nu cuprinde decat lucrurile asupra carora partile si-au propus a contracta, oricat de generali ar fi termenii cu care s-a incheiat", iar potrivit art.985 Cod civil “Cand intr-un contract s-a pus anume un caz pentru a se explica obligatia, nu se poate sustine ca printr-aceasta s-a restrans intinderea ce angajamentul ar avea de drept in cazurile neexprese”.

O importanta regula de stabilire a continutului actului juridic civil este cea statornicita de art.970 alin.2 “Conventiile obliga nu numai la ceea ce este expres intr-insele, dar la toate urmarile, ce echitatea, obiceiul sau legea da obligatiei dupa natura sa”.

Principiile efectelor actului juridic civil si exceptiile lor

Pricipiile efectelor actului juridic civil sunt regulile de drept civil care arata cum si fata de cine se produc aceste efecte. Exceptiile de la aceste principii sunt situatii in care, pentru anumite ratiuni, regulile mentionate nu-si gasesc aplicatie. Trei sunt principiile care carmuiesc efectele actului juridic civil, si anume:

- principiul fortei obligatorii, desemnat prin adagiul pacta sunt servanda; - principiul irevocabilitatii; - principiul relativitatii, desemnat prin adagiul res inter alios acta, aliis neque nocere, neque

prodesse poteste. Deci, privit prin prisma efectelor sale, actul juridic civil se caracterizeaza prin: obligativitate,

irevocabilitate si relativitate. I. Principiul fortei obligatorii

(pacta sunt servanda)

Pornind de la prevederile art.969 alin.1 Cod civil – “Conventiile legal facute cu putere de lege intre partile contractante” – putem defini principiul fortei obligatorii ca fiind acea regula a efectelor actului juridic civil potrivit careia actul juridic civil legal incheiat se impune autorilor sau autorului actului intocmit ca lege. In alti termeni: actul juridic civil este obligatoriu si nu facultativ. Pentru actele bilaterale (contracte) principiul fortei obligatorii se exprima si in formula, larg raspandita in doctrina, potrivit careia contractul este legea partilor. Fundamentul fortei obligatorii a actului juridic il reprezinta doua cerinte, si anume:

- necesitatea asigurarii stabilitatii si sigurantei raporturilor juridice generate de actele juridice civile;

- imperativul moral al respectarii cuvantului dat.

Pag. 81 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Exceptii : Sunt exceptii de la principiul pacta sunt servanda cazurile in care efectele actului juridic nu se produc asa cum au dorit partile la incheierea lui, aceste efecte fiind ori mai restrinse ori mai intinse, independent de vointa partilor sau a unei parti. Drept cazuri de restrangere a fortei obligatorii mentionam ipotezele in care actul juridic, inceteaza inainte de termen, datorita dispozitiei unui element al sau, precum:

- situatia prevazuta de art.1552 pct.3 Cod civil “Contractul de mandat inceteaza, prin moartea, interdictia, insolvabilitatea si falimentul ori a mandatului ori a mandantului”.

- situatia prevazuta de art.1439 Cod civil “Contractul de locatiune se desfiinteaza cand lucrul a pierit in total sau s-a facut netrebnic spre obisnuita intrebuintare (alin.1)”.

Ca si cazurile de extindere a fortei obligatorii mentionam ipotezele in care: - actul juridic este prorogat (prelungit) prin lege; - efectele actului sunt amanate de o cauza ce suspenda executarea unui act cu prestatii

succesive (intervenind tot o “prelungire” fortata a efefctelor actului). In masura in care s-ar aplica, ar constitui o atingere a principiului pacta sunt servanda si teoria

impreviziunii (rebus sic stantibus), deoarece s-ar ajunge ca efectele actului sa fie altele decat cele pe care partile au inteles sa le stabileasca si care sa fie obligatorii pentru ele.

II Principiul irevocabilitatii actului juridic civil Irevocabilitatea conventiilor este prevazuta expres de alin.2 al art.969 Cod civil: conventiile nu

pot fi revocate prin vointa uneia din parti, ci numai prin acordul partilor (sau, cum prevede textul, prin “consimtamantul mutual” ).

Pentru actul unilateral, nu exista un text, cu acracter general cum este cel de mai sus pentru conventii. Totusi legea civila prevede expres exceptiile de la irevocabilitatea actului unilateral, ceea ce echivaleaza cu consacrarea, implicita, dar neindoielnica, a principiului irevocabilitatii si pentru aceasta categorie de acte juridice civile.

Irevocabilitatea este o consecinta si, in acelasi timp, o garantie a principiului fortei obligatorii a actului juridic civil.

Exceptii: Constituie exceptii de la irevocabilitate, cazurile in care actului bilateral i se poate pune capat prin vointa numai a uneia din parti, iar actului unilateral prin vointa autorului lui.

Exista doua categorii de exceptii de la irevocabilitate, si anume: - exceptii in categoria actelor bilaterale (ori multilaterale); - exceptii in categoria actelor unilaterale. Exceptiile de la irevocabilitate, pentru conventii se incadreaza in formula art.969 alin.2 “Ele se

pot revoca …cauze autorizate de lege”. Prin urmare, evocarea conventiei prin consimtamantul mutual al partilor nu constituie exceptie

de la principiul irevocabilitatii, ci reprezinta un aspect al principiului libertatii actelor juridice civile. Exceptii, in categoria actelor bilaterale, de la principiul irevocabilitatii, sunt:

- cea consacrata de art.937 Cod civil “Orice donatie intre soti in timpul maritagiului este revocabila (alin.1); - cea prevazuta de art.1436 Cod civil “Daca contractul (de locatiune) a fost fara termen, concediul (adica denuntarea) trebuie sa se dea de la o parte la alta, observandu-se termenele de obiceiul locului” (alin.2); - cea prevazuta de art.1523 pct.5 Cod civil “Societatea inceteaza prin vointa expresa exprimata de unul sau mai multi asociati de a voi sau continua societatea” art.1527 precizeaza “Desfacerea societatii

Pag. 82 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

prin vointa unei parti urmeaza numai atunci cand durata ei este nemarginita: ea se efectueaza prin renuntarea notificata tuturor partilor, intrucat se face cu buna credinta si la timp”. - cea prevazuta de art.1616 Cod civil “Depozitul trebuie sa se restituie deponentului indata ce s-a reclamat, chiar cand s-ar fi stipulat prin contract un anumit termen pentru restituirea lui, se excepta insa cazul cand in formele legale s-a notificat depozitarului un act de sechestru sau de opozitie la restitutiunea sau la stramutarea lucrului depozitat”. - cea prevazuta de art.1552 pct.1 si 2 Cod civil “Mandatul se stinge:

1. prin revocarea mandatului; 2. prin renuntarea mandatorului la mandat”.

La aceste exceptii se adauga: - denuntarea contractului de inchiriere sau a unei suprafete locative (potrivit Legii nr.5/1973 si pct.3 alin. final din anexa al H. C. M. nr.860/1973).

- denuntarea contractului de asigurare (in conditiile Decretului nr.471/1971); - incetarea contractului de concesiune (potrivit anexei nr.2 la Metodologia concesionarii, inchirierii si locatiei gestiunii, aprobata prin H. G. nr.1228/1990).

Exceptii de la irevocabilitate in categoria actelor unilaterale: - testamentul este esentialmente revocabil, art.822 Cod civil “Revocarea facuta prin testamentul posterior va avea toata valabilitatea ei; cu toate ca acest act a ramas fara efect din cauza necapacitatii eredetului, sau a legatarului, sau din cauza ca acestia nu au voit a primi ereditatea”. - retractarea, renuntarea la mostenire, art.701 Cod civil “In tot timpul in care prescriptia dreptului de a accepta nu este dobandita in contra erezilor ce au renuntat, ei au inca facultatea de a accepta succesiunea daca succesiunea nu este deja acceptata de alti erezi. Nu se pot vatama insa drepturile care ar fi dobandite de alte persoane asupra bunurilor succesiunii, sau prin prescriptie sau prin acte valabile facute de curatorele succesiunii vacante; - oferta poate fi revocata, pana in momentul ajungerii ei la destinatar.

III Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest)

Acesta este prevazut de art.973 Cod civil “Conventiile nu au efect decat intre partile contactante”. Acestea produc efecte numai fata de autorii sau autorul actului, el neputand sa profite sau sa dauneze altor persoane. Justificarea principiului relativitatii se gaseste in doua idei de baza: pe de o parte, el este impus de insasi natura volutionala a actului juridic civil iar pe de alta parte, solutia contrara ar fi de natura sa aduca atingerea libertatii persoanei. Principiul relativitatii cuprinde notiunile de: parte avand-cauza si tert. Parte inseamna persoana care incheie actul fie personal, fie prin reprezentare, si in patrimoniul ori persoana careia se produc efectele actului intrucat a exprimat un ineres personal in acel act. Termenul “parte” desemneaza atat pe una partile actului bilateral ori multilateral, cat si pe autorul actului unilateral. Din punct de vedere juridic, parte nu este numai persoana care incheie direct si personal actul juridic civil, ci si aceia care il incheie prin reprezentantul sau (legal sau conventional). Avand-cauza o persoana care, desi nu a participat la incheierea actului, totusi suporta efectele acestuia, datorita legaturii sale juridice cu partile actului. Exista totusi trei categorii de avanzi-cauza:

- succesorii universali si succesorii cu titlu universal;

Pag. 83 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

- succesori cu titlu particular; - creditorii chirografari. Succesorul universal este persoana care dobandeste o unversalitate (un patrimoniu) precum:

mostenitorul legal unic, legatarul universal, persoana juridica dobanditoare a unui patrimoniu prin efectul comasarii (fuziune si absortie).

Succesorul cu titlu universal este persoana care dobandeste o fractiune dintr-un patrimoniu, precum: mostenitorii legali, legatarii cu titlu universal.

Calitatea succesorilor universali si cu titlu universal de a fi avanzi-cauza consta in aceea ca actul juridic incheiat de autorul lor isi produce efectele si fata de ei, acestia preiau toate drepturile si obligatiile autorului, respectiv o parte a lor.

Succesorii cu titlul particular sunt persoane care dobandesc un anumit drept privit individual, precum: cumparatorul, donatarul, legatarul cu titlu particular.

Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garantie reala pentu creanta lor (gaj sau ipoteca). Acesti creditori au garantata creanta lor doar cu un drept de “gaj general”, la care se refera art.1718 Cod civil.

Tertii sunt persoanele straine de actul juridic. Exceptii: de la principiul relativ sunt cazurile in care actul juridic civil ar produce efefcte si fata

de alte persoane decat parti, prin vointa partilor actului. Literatura de specialitate imparte aceste exceptii in: aparente si reale. Exceptii aparente: situatia avanzilor-cauza; promisiunea faptei altuia, simulatia reprezentarea,

actiunile directe . Exceptii veritabile de la relativitate: “stipulatia pentru altul” sau contractul in favoarea unei a

treia persoane. Stipulatia pentru altul este actul bilateral prin care o parte (stipulantul) convine cu cealalta parte

(promitentul) ca acesta din urma sa efectueze o prestatie in favoarea unei a treia persoane (tertul beneficiar), care nu participa la incheierea actului, nici direct, nici prin reprezentare.

Codul civil face aplicatii ale stipulatiei pentru altul in materie de renta viagera (art.1642) si donatie cu sarcina (art.828 si art.830). Alta aplicatie face Decretul nr.471/1971, in materia contractului de asigurare (art.57)*23.

Efectele actului juridic civil consta in nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic, in functie de scopul urmarit prin manifestarile de vointa exprimate. In domeniul actelor juridice civile functioneaza trei principii de baza. I. Principiul fortei obligatorii este o consecinta a teoriei autonomiei de vointa si isi are temeiul in prevederile art.969 alin.1 Cod civil, potrivit carora “Conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractante”. Din aceasta rezulta ca actul juridic incheiat in concordanta cu prevederile legii este obligatoriu pentru autorul sau autorii actului dar si pentru organele de jurisdictie competente sa solutioneze litigiile ce se ivesc cu privire la astfel de acte juridice.

Exista si exceptii de la aceasta regula, in sensul ca poate fi restransa sau extinsa. Restrangerea fortei obligatorii are loc in cazul incetarii actului juridic inainte de expirarea

termenului pentru care a fost incheiat, datorita mortii uneia dintre parti, daca este vorba de acte intuitu personae, ca, de exemplu: in cazul mortii mandatarului ori altor situatii intervenite in cursul executarii contractului de mandat (art.1552 pct.3 Cod civil), in cazul incetarii actului juridic prin pierirea bunului care constituie obiectul contracului in situatia pierii in totalitate a lucrului care formeza obiectul

23 GHE. BELEIU – Drept civil roman, Ed. “Sansa” S.R.L. Buc. 1993.

Pag. 84 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

contractului de inchiriere sau daca acel lucru a devenit impropriu intrebuintarii sale obisnuite art.1439 alin.1 Cod civil.

Extinderea fortei obligatorii se realizeaza in ipoteza prelungirii unor acte juridice peste termenele care au fost convenite, daca aceasta prelungire este prevazuta de lege.

II. Principiul irevocabilitatii este prevazut in prevederile alin.2 al art.969 Cod civile, in care se precizeaza ca revocarea nu este posibila prin manifestarea de vointa unilaterala a uneia dintre parti. Irevocabilitatea apare ca o consecinta a fortei obligatorii si totodata ca o agarantie a acesteia.

Exceptiile sunt clasificat dupa distinctia dintre actele bilaterale si cele unilaterale. In cazul actului juridic incheiat intre doua sau mai multe parti exista si prevederi legale prin

care se poate pune capat prin vointa numai a uneia dintre parti. Exemple: - revocarea donatiilor intre soti in timpul casatoriei (art.937 Cod civil);

- revocarea contractului de locatie incheiat pe durata nedeterminata (art.1436 Cod civil alin.2);

- revocarea depozitului de catre deponent (art.1616 Cod civil). In cazul actelor civile unilaterale exista urmatoarele exceptii: - potrivit art.802 Cod civil testamentul este revocabil; - revocarea renuntarii la succesiune in conditiile art.701 Cod civil; - revocarea ofertei pana in momentul ajungerii ei la destinatar. In cazul contractelor sinalagmatice cele doua principii – al fortei obligatorii si al irevocabilitatii

– prezinta anumite particularitati (exceptie de neexecutare, rezolutiunea sau rezilierea pentru neexecutarea din culpa si riscul contractului)care sunt analizate in cadrul teoriei generale a obligatiilor.

III. Principiul relativitatii efectelor actului juridic “Conventiile nu au efect decat intre partile contractante” (art.973 Cod civil). Actul juridic civil produce efecte numai in raport cu autorul ori autorii actului si in consecinta, nu pot sa profite sau sa dauneze altor persoane.

Cele trei categorii de persoane ale acestui principiu sunt: partile, avanzi-cauza si terti. Partile sunt subiecte de drept civil care incheie actul juridic si fata de care se produc efectele

acestuia in temeiul principiului relativitatii. Avanzi-cauza sunt persoane care au participat la incheierea actului juridic, dar fata de care se

produc anumite efecte ale acestuia in temeiul raportului in care se gasesc acestia cu partile. In cadrul acestei categorii deosebim: succesorii universali si succesorii cu titlu universal, succesorii cu titlu particular si creditorii chirografari (acestia avand o situatie speciala).

Exceptiile de la principiile relativitatii sunt exceptii aparente si reale. A. Exceptii aparente:

- avanzii-cauza nu constituie adevarate exceptii intrucat succesorii universali si cei cu titlu universal sunt continuatori ai autorilor lor si deci asimilati partilor, luand locul lor;

- promisiunea faptei altuia (conventia de “porte forte”); - simulatia consta in operatia juridica in care printr-un alt act aparent se creeaza o situatie juridica diferita de cea stabilita printr-un alt act ascuns dar real.

Pot imbraca urmatoarele forme: act fictiv, act deghizat si interpunere de persoane. - reprezentarea este o forma tehnica juridica prin care o persoana (reprezentant) incheie

un act juridic in numele si pe seama altei persoane (reprezentat) astfel incat efectele actului juridic se produc direct in persoana reprezentata. Ea poate fi: reprezentare legala (daca izvoraste din lege) si reprezentare conventionala (daca isi are izvorul in contractul de mandat)

B. Exceptii reale: Stipulatia pentru altul este operatia juridica prin care o persoana (stipulant) convine cu o persoana (promitent) ca acesta din urma sa execute o prestatie in favoarea unei a treia persoane (tertul beneficiar). In acest sens se gasesc unele aplicatii in materia rentei viagene (art.1642

Pag. 85 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Cod civil) sau in domeniul donatiei cu sarcina in favoarea unei tert (art.828 alin.final si art.830 Cod civil).

C. Exceptii al caror caracter aparent sau real formeaza obiect de dicutie. In aceasta categorie sunt incluse unele actiuni directe. Acestea se refera la dreptul unei persoane de a introduce actiune in justitie impotriva unei persoane cu care nu se afla intr-un raport contractual, dar un raport contractual exista intre titularul actiunii si o alta persoana decat cea impotriva careia introduce actiunea.*24

Acela care face un act juridic se numeste autorul actului. In actele bilaterale, unde exista cel putin doi autori, acestia se numesc parti la act.

Succesorul este acea persoana care succede autorului initial al actului in privinta dreptului transmis.

Persoana care transmite succesorului (lato sensu) un drept se numeste autorul succesorului, in aceasta expresie cuvantul autor se ia in alt sens decat in expresia “autorul actului” si inseamna transmitatorul dreptului, care cedeaza dreptul, in opozitie cu succesorul, care il dobandeste.

Toate aceste persoane, in afara de autorii actului, reprezentantii partilor si succesorii lor, se numesc terti, sau terte persoane sau persoane de gradul trei. Terii sunt deci toate persoanele straine de act.

Actul juridic nu are efect decat intre parti sau persoanele asimilate partilor, el nu are in genere nici un efect fata de tert. “Conventiile nu au efect decat intre partile contractului” (art.973 Cod civil). Acesta este principiul relativitatii actelor juridice. Exista derogari de la acest principiu. Aceasta regula se aplica in dreptul; patrimonial. Nu se aplica in materie de stare si de capacitate a persoanelor, ca, de exemplu casatoria, emanciparea, adoptia creaza situatii de care tertii trbuie sa tina seama.

Chiar in materi actelor juridice patrimoniale, exista unele exceptii de la regula relativitatii, si unele acte juridice au efect fie impotriva, fie in favoarea tertilor iar acestia sunr tinuti de ele, ca de exemplu: in dreptul comercial, inchirierile facute de un uzufructuar, contractul de casatorie. In toate aceste cazuri actele jiridice au efecte impotriva tertilor. Exista situatii in care actele juridice au efecte in favoarea tertilor, fiind efectul vointei prezumate a partilor.

Relativitatea hotararilor judecatoresti este analoaga relativitatii actelor juridice, ambele sunt aspecte ale aceluiasi principiu. Se considera ca hotararea este conforma cu adevarul. Acest efect atribuit sentintei data de justitie se numeste autoritatea lucrului judecat (art.1200). Aceasta este relativa si nu are loc decat daca cauza si obiectul noului litigiu sunt identice cu ale litigiului anterior deja judecat, si numai fata de persoanele care au fost parti in acel litigiu, sau fata de succesorii acelor parti si de persoanele reprezentate in litigiu. Lucrul judecat nu are deci autoritate fata de terti care nu au fost parti la litigiu.

Succesorii (habentes causam) sunt cei care detin un drept prin transmitere de la autorul unui act juridic, iar nu numai pe mostenitorii carora li se transmirte dupa moartea cuiva in parte sau in tot, patrimoniul defunctului, acestia din urma, succesori prin deces sau strictam sensu, sunt numai o speta de succesori lato sensu. Succesorul lato sensu (habens causam) este deci o persoana care nu a luat parte la un act juridic nici direct, nic printr-un reprezentant, dar a succedat intr-un mod oarecare autoritatea actului.

Succesorul profita sau sufera de efectele actului ca si autorul caruia i-a succedat. Sunt doua tipuri de succesori: cu titlu universal si cu titlu particular.

Numai succesorii unei persoane decedate pot fi succesori universali, mostenitorii chemati de lege sa culeaga total sau partial o succesiune, legatarii universali si cu titlu universal, beneficiarii unei donatii de bunuri viitoare.

24 PAUL MIRCEA COSMOVICI – Introducere in drept civil, Ed. “All”, Buc. 1994.

Pag. 86 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Toti celalti sunt succesori particulari: legatarii particulari, adica persoanele carora defunctul le lasa prin testament unul sau mai multe obiecte determinate.

Creditorii chirografari . Se numesc creditori chirografari creditorii ordinari, adica creditorii a caror creanta nu este garantata printr-un obiect determinat, afectat in mod special creantei lor, si menit sa asigure plata acestei creante. In opozitie cu creditorii chirografari sunt creditorii ipotetici si privilegiatii

Creditorii chirografari se aseamana cu succesorii universali prin faptul ca toate actele nefrauduloase,pe care debitorul le face pana in momentul urmarii,ele sunt opozabile si au efect atat in favoarea cat si in contra lor, dupa cum aceste acte maresc sau scad patrimoniul debitorului.

Din alte puncte de vedere, creditorii chirografari se aseamana cu tertii si se deosebesc de succesorii universali si de persoanele reprezentate.*25

25 C. HAMAGIU I. ROSETTI BALANESCU si A. BAICOIANU – Tratat de drept civil roman, Ed. “All”, Buc. 1996.

Pag. 87 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

PRESCRIPTIA EXTINTIVA

NOTIUNI GENERALE

O societate umana poate sa existe, sa se dezvolte si sa se impuna numai in structuri organizate, iar structura care s-a impus a rezistat si rezista inca, fiind practic de neabandonat si anume STATUL.

Romania este un stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil a cariu forma de guvernamant este republica. Deasemenea este un stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic reprezinta valori supreme si sunt garantate.

Legea fundamentala a Romaniei este Constitutia. Dreptul civil este acea ramura care reglementeaza raporturi patrimoniale si nepatrimoniale

stabilite intre persoane fizice si persoane juridice aflate pe pozitii de egalitate juridica 1.1 NOTIUNEA PRESCRIPTIEI EXTINTIVE 1.1.1 DEFINITIE SI REGLEMENTARE Desi prescriptia extintiva in dreptul civil nu este definita in terminis de legea civila, totusi,

plecand de la prevederea ce consacra efectul prescriptiei extintive – art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958:”Dreptul la actiune, avand un obiect patrimonial, se stinge prin prescriptie daca a fost exercitat in termenul stabilit de leg”-, putem defini prescriptia extintiva din dreptul civil ca fiind stingerea dreptului la actiune neexercitat in termen de prescriptie26

1.1.2 REGLEMENTAREA PRESCRIPTIEI EXTINTIVE DIN DREPTUL CIVIL Actele normative in vigoare, in care se gasesc normele care formeaza institutia prescriptiei

extintive, sunt urmatoarele: Decretul nr.167/1958 privitor la prescriptia extintiva, care este “legea gen” ori “dreptul

comun in materia prescriptiei extintive27; Codul civil, in masura in care a suferit modificari ori abrogari, prin Decretul

nr.167/1958; Codul familiei (art.21, 52, 55, 60); Alte acte normative, izvoare de drept civil.

In complexa activitate de reexaminare a legislatiei tarii, printre componentele reevaluarii legislatiei civile romanesti trebuie sa se numere si aceea care are ca obiect prescriptia extintiva in dreptul civil.

1.1.3 NATURA JURIDICA A PRESCRIPTIEI EXTINTIVE

26 In literatura de drept civil, prescriptia extintiva este definita asemanator: a se vedea, spre exemplu E. Roman, in op. cit., pag. 371; A Ionascu, op. cit., pag. 136; J. Mateias, P. Cosmovici, op.cit., pag. 13; St. Rauschi, op. cit., pag. 215; E. Lupan, in op. cit., pag. 273; P. Lupan, in op. cit., pag. 273; P. Cosmovici, in Tratat… , 1989, pag. 305. 27 Decretul nr.167/1958 a fost modificat prin decretul nr.218/1960, dispunandu-se republicarea lui cu renumerotarea articolelor (in Buletinul Oficial nr.11 din 15 iunie 1960).

Pag. 88 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

In determinarea naturii juridice a prescriptiei extintive trebuie plecat de la o constatare: prescriptia extintiva este cunoscuta de toate ramurilede drept28. Cum rezulta din chiar definitia sa, prescriptia stinge dreptul la actiune (in sens material), in consecinta, actiunea intentata de subiectul activ, dupa implinirea prescriptiei extintive, va fi respinsa ca prescrisa, ceea ce echivaleaza cu refuzul concursului fortei de constragere a statului, solicitat de titularul dreptului subiectiv supus rescriptiei extintive.

Efectul prescriptiei extintive nu poate fi inteles, insa, complet, daca se face abstractie de prevedera art,20 alin.1 din Decretul nr.167/1958: “Debitorul care a executat obligatia, dupa ce dreptul la actiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul sa ceara inapoierea prestantei, chiar daca la data executarii nu stia ca termenul prescriptiei era implinit”.

Concluzia care se desprinde este urmatoarea: prescriptia extintiva nu stinge nici dreptul subiectiv si nici obligatia civila corelativa. O transformare ori schimbare juridica a loor se produce, totusi:

1. dreptul subiectiv civil nu mai este aparat pe calea ofensiva a actiunii in justitie, ci numai pe calea defensiva a exceptiei, daca debitorul si-a executat voluntar obligatia sa;

2. obligatia civila corelativa nu mai poate fi adusa la indeplinire pe calea executarii, dar este permisa executarea sa voluntara, adica de buna voie.

Aceasta inseamna ca prescriptia extintiva metamorfozeaza, transforma dreptul subiectiv civil si obligatia civila corelativa “retrogradandu-le”, din perfecte, in imperfecte.

Aceste imprejurari ne permit sa tragem concluzia ca, sub aspectul naturii sale juridice, prescriptia dreptului la actiune este un mod de transformare a continutului raportului juridic civil29. 1.1.4 DELIMITAREA PRESCRIPTIEI EXTINTIVE

Prescriptia extintiva se aseamana dar nu se confunda cu alte institutii de drept civil, precum prescriptia (uzucapiunea), decaderea si termenul.

1. Delimitarea prescriptiei extintive fata de prescriptia achizitiva. Asemanarile pot fi rezumate astfel: a) ambele sunt concepte sau institutii de drept civil; b) pentru titularii drepturilor subiective civil inactivi, ambele se infatiseaza ca sanctiuni de

drept civil; c) ambele presupun termene . Deosebirile pot fi rezumate astfel: a) ca sediu al materiei: pe cand prescriptia extintiva este reglementata, in principal, in Decretul

nr.167/1958, prescriptia extintiva este reglementata in Codul civil; b) termenele de prescriptite extintiva sunt mai scurte si mai mari (3 ani, 2ani, 1an, 6 luni), pe

cand cele de prescriptie achizitiva sunt mai lungi si mai putine (30 ani, 10-20 ani); c) ca efect principal: daca prescriptia extintiva stinge dreptul la actiune, prescriptia achizitiva

conduce la dobandirea unui drept real pricipal; d) ca reguli aplicabile cursului prescriptiei: pe langa unele reguli comune, privind calculul

termenelor fiecarei prescriptii are reguli proprii de suspendare si intrerupere, iar “repunerea in termen” este proprie numai prescriptiei extintove.

2.Delimitarea prescriptiei extintive fata de decadere

28 A se vedea Gh. Beleiu, M. A. Grama, Analiza interdisciplinara a prescriptiei extintive, in “Studii si cercetari juridicde” nr.2/1989, pag.113-119. 29 A se vedea Gh. Beleiu, Natura juridica a prescriptiei extintive, in “Studii si cercetari juridice”, nr.4/1985 pag.335-341.

Pag. 89 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Ca sanctiune de drept civil, decaderea este stingerea dreptului subiectiv civil neexercitat in termenul de decadere.30

Asemanarile sunt urmatoarele: a) ambele presupen termene; b) ambele sunt institutii de drept civil; c) ambele au efect extintiv. Deosebirile sunt urmatoarele: a) ca efecte:pe cand prescriptia extintiva stinge numai dreptul la actiune, decaderea stinge

insusi dreptul subiectiv; b) pe cand prescriptia presupune “termene de prescriptie extintiva”, care sunt mai numeroase si

mai lungi, decaderea presupune “termene de decadere”, care sunt mai scurte si mai putine; c) rescriptia extintiva are reguli proprii privind intreruperea, suspendarea si repunerea in

termen, pe cand decaderea nu se bucura, de lege lata, de o asemenea reglementare31. 3.Delimitarea prescriptiei extintive fata de termenul extintiv Asamanarile dintre prescriptia extintiva si modalitatile actului juridic civil care este termenul extintiv sunt urmatoarele: a) ambele presupun efectul extintiv; b) ambele sunt concepute de dreptul civil. Deosebirile dintre ele sunt urmatoarele: a) ca izvor:pe cand termenul de prescriptie sunt numai legale, termenul extintiveste, dupa caz

conventional, legal ori jurisdictional; b) ca efecte: daca prescriptia extintiva stinge dreptul la actiune, termenul extintiv marcheaza

stingerea dreptului subiectiv si obligatiei civile corelative; c) daca termenul extintiv poate fi modificat prin acordul partilor actului juridic, termenul de

prescriptie nesusceptibil de o asemenea modificare; d) suspendarea, intreruperea si ruperea in termen sunt schimbari proprii numai termenului de

prescriptie. 2.2 Efectele prescriptiei extintive Disputa doctrinara cu privire la ce se stinge prin prescriptia extintiva, isi are originea in

dispozitiile –contradictorii- ale Codului civil privitoare la acest aspect. Pe de o parte, art. 1091 Cod civil enumera prescriptia printre modurile de stingere a

obligatiunilor civile, ca si art. 1837, care dispune ca, “Prescriptia este un mijloc…de a se libera de o obligatiune”, iar pe de alta parte, art. 1890, 1900, 1903, 1904 din Cod se refera la prescriptia actiunilor in justitie. Primele dispozitii lasa sa se inteleaga ca prin prescriptia extintiva se stinge obligatia civila si, pe cale de consecinta, dreptul subiectiv corelativ, pe cand dispozitiile celelalte au in vedere stingerea actiunilor in justitie.

Intr-o parere s-a considerat ca prin prescriptie se stinge insusi dreptul subiectiv civil si obligatia corelativa.

30 Se are in vedere numai decaderea de drept civil, adica de drept material sau substantial, iar ni cea de drept civil; pentru diferentierea decaderii de drept civil fata de decaderea de drept procesull civil a se vedea V. M. Ciobanu,NOTA II la declaratia civila nr. 93 U/S/1985 a Tribunalului Judetean Iasi in R.R.D. nr. 8/1986, pag. 51-53. 30 De lege ferenda, ar fi potrivit sa se reglementeze, expres, cursultermenului de decadere.

Pag. 90 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

In alta opinie se considera ca prescriptia stinge doar dreptul la actiune in sens material, iar nu insusi dreptul subiectiv 32.

Efectul prescriptiei extintive –stingerea dreptului material la actiune- este carmuit de 2 principii: art.1 alin.2 din Decretul nr.167/1958: “Odata cu stingerea dreptului la actiune privind un drept

principal se stinge si dreptul al actiune privind drepturile accesorii”. Art.12 din acelasi act normativ: “in cazul cand un debitor este obligat la prestatiuni succesive,

dreptul cu privire la fiecare dintre aceste prestatiuni se stinge printr-o prescriptie extintiva.”

DOMENIUL PRESCRIPTIEI EXTINTIVE

Domeniul prescriptiei extintive inseamna sfera drepturilor subiective civile ale caror actiuni cad sub incidenta acestei institutii. Deci, a determina “domeniul prescriptiei extintive” inseamna a stabili drepturile subiective civile prescriptibile extintiv si, deci, de a le deosebi fata de cele imprescriptibile extintiv. 2.1 Criterii de determinare a domeniului prescriptiei extintive

Un prim criteriu de determinare a domeniului prescriptiei extintive il constituie natura drepturilor

subiective civile. Domeniul prescriptiei extintive in categoria drepturilor patrimoniale; Domeniul prescriptiei extintive in categoria drepturilor nepatrimoniale;

Un alt criteriu este acela al actului normativ care reglementeaza prescriptia: Domeniul prescriptiei extintive guvernat de Decretul nr. 167/1958; Domeniul prescriptiei extintive caruia i se aplica altor acte normative-izvoare de drept civil (Codul

familiei, Legile nr. 31/1990 si nr. 11/1991 ).

2.2.Unele probleme speciale privind domeniul prescripţiei extinctive In activitatea practica exista unele situatii pentru care, fie s-au dat solutii neuniforme, fie sunt necesare anumitor aplicatii speciale pentru incelegerea rezolvarii problemei prescriptibile. Asemenea situatii sunt: apararea in constatare; actiunile mixte; dualitate de actiuni; actiunea in repararea unei daune morale; actiunea in protectia unor drepturi reale principale corespunzatoare dreptului de pproprietate; actiunea privind un drept secundar; unele actiuni in materie succesorala.

CONCLUZII

Componenta permanenta a vietii omului, dreptul civil are un rol deosebit in intensificarea si

diversificarea legaturii intre oameni, pentru cunoasterea complexa si multilaterala a poporului, a vietii lor economice, politice si spirituale corespunzatoare, permite oamenilor sa descopere ca indiferent de obiceiuri, conceptii filosofice rasa sau religie, omul este pretutindeni om. 32 A se vedea M. Cantacuzino, op. cit., pag. 404-405; C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu “Tratat de drept civil romanesc”, vol. II, Editura Nationala Bucuresti, 1928, pag. 717-719.

Pag. 91 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Dreptul civil are menirea de a satisface nevoile cetateanului si ale colectivitatii. Se poate afirma ca dreptul civil se realizeaza printr-un sistem de organe cu legaturi specifice intre ele si care au ca principala sarcina organizarea executarii si executarea in concret a legii.

Societatea umana se deosebeste de cea animala nu numai prin calitatea fiintei umene ( ratiune si constiinta ) ci si prin caracterul sau organic rezultat din exigentele existentei si dezvoltarii din dorinta de perfect.

SUSPENDAREA PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE 1.NOŢIUNE, CAUZĂ

În literatura de specialitate pornindu-se de la prevederile înscrise în art.1 alin.1 din Decretul nr.6 t1958, prescripţia extinctivă este definită ca fiind stingerea dreptului la acţiune neexercitat în termenul prevăzut de lege. În literatura de drept civil, de regulă se arată ca dreptul la acţiune are două sensuri:

- un sens material - posibilitatea de a obţine concursul organelor competente în realizarea prin forţă coercitivă a statului, a dreptului încălcat sau contestat

- un sens procesual - posibilitatea unei persoane de a se adresa organului de jurisdicţie în vederea ocrotirii unui drept, subliniindu-se că numai dreptul de acţiune în sens material este supus prescripţiei.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că dreptul la acţiune presupune mai multe componente posibilitatea de a sesiza organul de jurisdicţie, posibilitatea de a formula cereri, posibilitatea de a invoca excepţii procesuale, posibilitatea de a pune concluzii, posibilitatea de a obţine condamnarea pârâtului, adică posibilitatea titularului dreptului subiectiv de a obţine, obligarea subiectului pasiv la executarea obligaţiei corelative sau la recunoaşterea dreptului subiectiv, posibilitatea de a cere executarea silită, posibilitatea de a obţine executarea silita etc. Din aceste condiţii sunt supuse prescripţiei numai posibilitatea de a obţine condamnarea pârâtului, precum şi posibilitatea de a obţine executarea silită cu precizarea ca prescripţia dreptului de a obţine executarea silită se studiază în cadrul dreptului procesual civil.

1.1.NOTIUNE, JUSTIFICARE Prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a cursului acesteia ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitatea de a acţiona pe titularul dreptului la acţiune. Pentru ca prescripţia să îşi producă efectul său sancţionator, este necesar, în ceea ce îl priveşte pe titularul dreptului la acţiune să existe pe lângă voinţa de a acţiona şi posibilitatea reală de a se adresa organului de jurisdicţie, solicitând protecţia juridica a dreptului subiectiv. În cursul prescripţiei se pot ivi anumite situaţii care împiedică executarea dreptului la acţiune, ceea ce este de natură să pună uneori pe titularul acestui drept în imposibilitatea de a respecta termenul stabilit de lege pentru formularea unor pretenţii după ce a depus deligenţa necesară în acest scop. Dacă însă cauza legala de suspendare se iveşte după ce prescripţia a început să curgă, cursul acesteia se opreşte pe toata durata cauzei şi se reia în momentul în care cauza a încetat sa existe. Conform prevederilor articolului 15 din Decretul nr.167t1958, după încetarea încetării prescripţiei se reia cursul, luandu-se în considerare şi timpul scurs înainte de suspendare adică din calculul termenului de prescripţie se scade timpul cât a durat împrejurarea şi situaţia juridica ce a determinat suspendarea. În scopul ocrotirii titularului dreptul la acţiune s-a stabilit la alin.2 al art.15 ca prescripţia nu se va împlini totuşi înainte de expirarea unui

Pag. 92 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

termen de 6 luni socotit din momentul încetării cauzei de suspendare sau în cazul prescripţiilor mai scurte de 6 luni, înainte de expirarea unui termen de o luna de la suspendare. NOTA: Potrivit art.55 alin.2 din Legea nr.74t1996 termenul de introducere a reclamaţiei este de 6 luni de la data prestării serviciului, iar operatorul trebuie să soluţioneze reclamaţia în termen de cel mult 3 luni de la data înregistrării acesteia. Alineatul următor al aceluiaşi articol permite pentru serviciile deschise concurenţei stabilirea prin contractul dintre operator şi utilizator a unui termen de introducere al reclamaţiei mai mic decât cel menţionat mai sus. Termenul de introducere a reclamaţiei administrative este de 6 luni pentru trimiteri poştale interne sau 1 an pentru trimiteri poştale externe de la data prezentării trimiterii poştale, iar termenul de soluţionare a reclamaţiei administrative este de 3 luni pentru trimiteri poştale interne şi 6 luni pentru trimiteri poştale externe de la data depunerii acesteia art.24 alin2 şi 3 din Legea nr.83 / 1996. 1.2 CAUZELE DE SUSPENDARE A CURSULUI PRESCRIPTIEI EXTINCTIVE 1.2.1. Cauzele de suspendare a cursului prescripţiei extinctinctive prevăzute la art.13 din Decretul nr.167/1958.

Cursul prescripţiei se suspendă în anumite cazuri expres prevăzute în acest articol şi anume: A. Cât timp cel împotriva căruia curge prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să-şi

exercite dreptul la acţiune. În lipsa unor precizări cu privire la conţinutul noţiunii de forţa majoră revine organelor de jurisdicţie sarcina de a stabili, de la caz la caz, dacă anumite împrejurări reprezintă sau nu asemenea cauze. Conceptul forţei majore este însă controversat în literatura noastră juridică.

Nota: M.Eliescu în "Răspunderea civila delictuala", Buc. Editura Academiei 1972, pag.208-213, consideră că evenimentul trebuie sa fie imprevizibil şi de neînlăturat. B. Pe timpul cât debitorul sau creditorul face parte din Forţele Armate ale României, iar acestea sunt

puse pe picior de război. Aceste condiţii trebuie să fie îndeplinite cumulativ. Nu se va suspenda astfel prescripţia în cazul în care debitorul sau creditorul satisface serviciul militar ori este concentrat cât forţele armate nu se afla în război.

C. Până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcută de cel îndreptăţit, cu privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni socotit de la înregistrarea reclamaţiei. Art. 14 din acelaşi act normativ precizează că "între părinţi sau tutori şi cei ce se afla sub ocrotirea lor, între curatori şi cei pe care-i reprezintă, precum şi între orice alte persoane care în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date si aprobate. Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu cât timp nu are reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă de exerciţiu cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele. Prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei.

Nota: În baza art.21 din Decretul nr.167 / 1958 ar trebui să se admită soluţia potrivit căreia în cazul drepturilor reale principale supuse prescripţiei, cauzele de suspendare a prescripţiei sunt cele prevăzute de Codul Civil art.1876, art.1811, art.1882 alin.2, art.1883. Aceeaşi soluţie ar trebui să se adopte şi în privinţa cauzelor de întrerupere art.1865 şi urmările Codului Civil. În literatura juridica s-a arătat că această cauză de suspendare ar trebui să fie admisă şi în alte situaţii în care legea prevede obligativitatea unei încercări prealabile de soluţionare a litigiului, întrucât în lipsa unei asemenea încercări titularul dreptului se afla în imposibilitatea juridica de a-si exercita dreptul la acţiune înaintea organului de jurisdicţie. Astfel Legea contenciosului administrativ nr.29 / 1990 stabileşte la art.5 alin.1 obligativitatea reclamaţiei administrative înainte de a se cere tribunalului

Pag. 93 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

anularea actului sau obligarea la eliberarea lui. Până la rezolvarea acestuia, suspendarea poate dura cel mult 30 de zile.

1.2.2. Cauzele de suspendare a cursului prescripţiei extinctive prevăzute la art. 14 din Decretul nr. 167/1958.

În legătura cu cele trei cauze de suspendare a prescripţiei prevăzute de art.13 din Decretul nr.167/1958 este de observat ca primele doua cauze sunt împrejurări care îl pun în imposibilitate materială fizica de a acţiona pe titularul dreptului la acţiune, pe când cea de-a treia cauza reprezintă un motiv de imposibilitate juridica de a acţiona. D. Între ocrotitor şi ocrotit prescripţia e suspendată cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate.

Această cauza de suspendare prevăzută de alin.1 al art.14 din Decretul 1 nr.167/1958 se aplică raporturilor dintre părinte, tutore ori curator, de o parte şi cel ale căror bunuri sunt administrate de ocrotitorul legal, după caz.

E. Prescripţia se suspenda cât timp cel lipsit de capacitatea de exerciţiu nu are reprezentant legal şi cât timp cel cu capacitate restrânsa de exerciţiu nu are ocrotitor legal care să-i încuviinţeze actele. Din formularea alin.2 al art.14, rezultă că această cauză de suspendare priveşte pe minorul sub 14 ani, interzisul judecătoresc şi minorul între 14-18 ani.

F. Prescripţia este suspendată în raporturile dintre soţi. Din alin.3 al art.14 rezultă că prescripţia este suspendată pe durata căsătoriei. UBI LEX NON DISTÎNGUIT, NEC NOS DISTÎNGUERE DEBEMUS astfel că este irelevant dacă soţii sunt sau nu despărţiţi, căci textul nu distinge. În legătură cu aceste trei cauze prevăzute de art.14, este de observat că în primul şi al treilea caz, imposibilitatea de a acţiona este, în esenţă, de natura morala, pe când în cel de-al doilea caz este de natura juridică.

Nota: Toate cauzele de suspendare produc efectul de suspensie numai daca intervin după ce prescripţia a început să curgă, iar daca ele intervin înainte ca prescripţia să fi început să curgă, efectul produs va fi de întârziere a începutului prescripţiei.

2.EFECTELE SUSPENDARII PRESCRIPTIEI 2.1 Efectele generale ale suspendării. Prevederile art.15 alin.1 din Decretul nr.167/1958

Potrivit art.15 alin.1 după încetarea suspendării prescripţia îşi reia cursul socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare. Plecând de la această dispoziţie generală, este de observat că înţelegerea efectelor generale ale suspendării prescripţiei cere să se distingă între:

a. efectul anterior apariţiei cauzei de suspendare; b. efectul pe durata cauzei de suspendare; c. efectul ulterior încetării cauzei de suspendare. Pentru perioada anterioară cauzei, suspendarea nu produce nici un efect juridic, deoarece timpul

scurs între începutul prescripţiei şi data suspendării intra în calculul termenului de prescripţie, ori cum prevede art.15 alin.1 după încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare. Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs constă în oprirea curgerii prescripţiei, pe toată aceasta perioadă, prin urmare, durata cauzei de suspendare nu intră în calculul termenului de prescripţie. Ulterior cauzei de suspendare, efectul care se produce consta în reluarea cursului prescripţiei, din momentul în care el fusese blocat, este efectul precizat de art.15 în alin.1. 2.2.Efectul special al suspendări. Prevederile art.15 alin.2 din Decretul nr.167/1958

Efectul special al suspendării este reglementat de art.15 alin.2 astfel: - Prescripţia nu se va împlini totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la

data încetării cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la suspendare;

- Efectul special al suspendării nu se produce întotdeauna, ci numai în următoarele cazuri:

Pag. 94 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

a. până la împlinirea termenului de prescripţie a rămas mai puţin de 6 luni, dacă termenul de prescripţie aplicabil este mai mare de 6 luni.

b. până la împlinirea termenului de prescripţie a rămas mai puţin de o luna, daca termenul de prescripţie aplicabil este mai mic de 6 luni.

Efectele suspendării prescripţiei extinctive se produc de drept, organului de jurisdicţie nerămânându-i decât să constate producerea lor.

3.ÎNTRERUPEREA PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE 3.1.Noţiunea şi cauzele întreruperii prescripţiei. Noţiune .

Întreruperea prescripţiei extinctive poate fi că modificarea cursului acesteia care consta în înlăturarea prescripţiei scursă înainte de apariţia unei cauze interuptive şi începerea unei alte prescripţii extinctive. În înţelegerea fundamentului întreruperii prescripţiei trebuie pornit de la doua premise:

–pe de o parte, lipsa de convingere a titularului dreptului, în ceea ce priveşte temeinicia pretenţiei sale, dedusă din starea sa de pasivitate:

- pe de alta parte, considerarea poziţiei, în fapt, a debitorului, ca fiind conformă dreptului, bazată pe împotrivirea debitorului.

Cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive: Prevederile art.16 din Decretul nr.167/1958 potrivit căruia prescripţia se întrerupe : a. prin recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge

prescripţia; b. prin introducerea unei cereri de chemare în judecata ori de arbitrare, chiar dacă cererea a

fost introdusa la o instanţă judecătorească necompetentă. c. printr-un act începător de executare.

Analiza cauzelor de întrerupere a prescripţiei dreptului la acţiune: A. Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie.

În enumerarea făcută de art.16, prima cauză de întrerupere a prescripţiei este părăsirea de câtre debitor, a poziţiei sale de împotrivire faţă de dreptul subiectiv corelativ. Recunoaşterea la care se referă textul trebuie să fie neîndoielnică, dar ea poate să fie expresă cât şi tacită.

B. Cererea de chemare în judecata. Pentru a produce efectul întreruptiv, se cere ca: a. acţiunea în justiţie să fie efectiva - retragerea ori perimarea demonstrează neîndeplinirea

acestei condiţii; b. acţiunea să fie admisă, printr-o hotărâre definitivă -retragerea ori anularea acţiunii dovedeşte

neîndeplinirea condiţiei; 4.EFECTELE ÎNTRERUPERII PRESCRIPTIEI EXTINCTIVE

4.1 Reglementarea efectelor întreruperii. Prevederile art.17 din Decretul nr.167/1958. Efectele întreruperii prescripţiei sunt stabilite de art.17 astfel: - Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se ivi împrejurarea care a întrerupt-o.

După întrerupere începe să curgă o noua prescripţie. În cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecata ori de arbitraj, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă sau în cazul executării, până la împlinirea ultimului act de executare.

4.2.Analiza efectelor întreruperii prescripţiei extinctive. Efectul anterior si cel posterior cauzei de întrerupere.

Aşa cum rezulta din art.17 alin.1 şi 2 din Decretul nr. 167/1958, întreruperea prescripţiei extinctive produce următoarele efecte:

Pag. 95 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

- anterior datei întreruperii, prescripţia este ştearsă, adică înlăturată deci toată prescripţia care a curs între momentul ei de început şi data cauzei de întrerupere este socotită ca necursă; se poate observa că spre deosebire de efectul anterior cauzei de suspendare în cazul întreruperii, efectul anterior este radical constând în înlăturarea ei;

- posterior întreruperii, efectul care se produce constă în începerea altei prescripţii; prin urmare, după ce a operat întreruperea, un nou termen de prescripţie începe să curgă; şi sub acest al doilea aspect, întreruperea se deosebeşte de suspendare, care este felul prescripţiei după obiectul sau, care începe să curgă după ce a operat întrerupere.

Răspunsul la întrebare presupune să deosebim două ipoteze: a. dacă întreruperea a operat prin efectul recunoaşterii noua prescripţie este de acelaşi fel cu

cea înlăturată, adică prescripţia dreptului la acţiune, adică o prescripţie de drept civil. b. daca întreruperea a operat prin efectul cererii de chemare în judecata, noua prescripţie are

un alt obiect şi anume dreptul de a cere executarea silită, fiind o prescripţie de drept procesual civil; dacă prescripţia înlăturată a fost de 3 ani, mai exact, sub condiţia admiterii cererii şi rămânerii definitive a hotărârii.

Mai trebuie reţinut că, dacă în cazul întreruperii prin recunoaştere efectele se produc instantaneu, în cazul întreruperii prin cererea de chemare în judecată, efectele se produc, definitiv, pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii (ceea ce înseamnă că, între data sesizării instanţei şi data rămânerii definitive a hotărârii operează o întrerupere, dar cu titlu provizoriu, mai exact, sub condiţia admiterii cererii şi rămânerii definitive a hotărârii). Ca şi în cazul suspendării, efectele întreruperii prescripţiei extinctive se produc “ope legis” (deplin drept, în temeiul legii), organului de jurisdicţie nerămânându-i decât să constate producerea lor. În fine, în legătură cu întreruperea prescripţiei extinctive mai este de reţinut că, aşa cum s-a precizat şi în jurisprudenţă, pentru a opera întreruperea, este necesar ca motivul de întrerupere să intervină până la împlinirea termenului de prescripţie. Într-o decizie de speţă, Secţia civilă a fostului Tribunal Suprem s-a pronunţat astfel: “ Acţiunea în stabilirea paternităţii în afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele său de către mamă ori de reprezentantul lui legal. Această acţiune poate fi pornită în termen de un an de la naşterea copilului (art. 60 alin. 1 din Codul familiei). În cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă acesta din urmă a prestat copilului întreţinere, termenul de un an va curge de la încetarea convieţuirii ori a întreţinerii. Termenul de un an prevăzut de art. 60 din Codul familiei fiind un termen de prescripţie, el poate fi întrerupt ori suspendat în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Pentru ca efectul întrerupător de prescripţie să se producă, este necesar ca atât convieţuirea cât şi întreţinerea, la care se referă alineatul 3 al art. 60 din Codul familiei, să fi început în perioada termenului de prescripţie de un an de la naşterea copilului.”

Notă: Codul civil reglementează efectele întreruperii prescripţiei extinctive astfel : - art. 1867: “Întreruperea, fie civilă, fie naturală, şterge cu totul orice prescripţie începută

înaintea sa; în nici un caz acea prescripţie nu mai poate fi continuată. Posesorul sau debitorul pot începe o nouă prescripţie după ce actele constitutive de întrerupere încetează , conform naturii lor şi regulilor aci mai jos stabilite”;

- art. 1868: “Cererea făcută în judecată nu va putea întrerupe prescripţia decât dacă va fi încuviinţată de judecătorie prin hotărâre de irevocabilă autoritate. În cazul acesta nici o prescripţie nu poate curge de la formarea cererii în judecată şi până la pronunţarea unei asemenea hotărâri”;

- art. 1869: “Dacă cel ce a format cererea în judecată lasă să se perime acea acţiune a sa prin nelucrare; dacă se dezistă de acea cerere pentru oricare alt motiv, afară de nulităţi, de formă

Pag. 96 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

sau de necompetenţa instanţei către care a fost făcut, nu poate fi nici o întrerupere de prescripţie”;

- art. 1870: “Cererea în judecată întrerupe prescripţia, după regulile prescrise în articolele 1868 şi 1869, chiar în cazul când este adresată la o instanţă judecătorească necompetentă şi chiar dacă este nulă pentru lipsă de formă”;

- art. 1871: “În cazurile prevăzute în articolul precedent, prescripţia nu va fi întreruptă decât dacă cel interesat va fi făcut, mai înainte de hotărârea de perimare, ce ar putea fi pronunţată în contra sa, o nouă cerere, în bună şi convenită formă, şi dacă această de pe urmă cerere se va fi încuviinţat, după cum se arată în articolul 1868”;

- art. 1872: “Întreruperea civilă a prescripţiei, făcută în contra unuia din debitorii solidari, are efect în contra tuturor celorlalţi codebitori ai săi. Întreruperea civilă făcută în contra unuia din moştenitorii unui debitor solidar nu are efect contra celorlalţi comoştenitori, chiar dacă creanţa ar fi ipotecară, dacă obligaţia nu este nedivizibilă. Asemenea întrerupere nu are efect în contra codebitorilor debitorului defunct, decât în măsura părţii de obligaţie a moştenitorului contra cărui s-a făcut întreruperea. Spre a întrerupe prescripţia în contra acelor codebitori, trebuie o întrerupere făcută în contra tuturor moştenitorilor debitorului defunct”;

- art. 1873: “Întreruperea civilă a prescripţiei, făcută în contra debitorului principal, are efecte şi contra cauţiunii. Întreruperea făcută în contra cauţiunii nu poate opri cursul prescripţiei datoriei principale”.

Pag. 97 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

IDENTIFICAREA PERSOANEI FIZICE

Consideratii generale

1.1. Notiunea identificarii persoanei fizice Prin identificarea persoanei fizice intelegem individualizarea omului in raporturi juridice

civile. In calitate de institutie juridica, adica totalitatea de norme care reglementeaza individualizarea

omului in toate raporturile la care participa, identificarea persoanei fizice este o institutie juridica complexa. Numai o parte din aceasta institutie complexa apartine dreptului civil, si anume aceea formata din normele de drept care reglementeaza mijloacele de individualizare a omului in raporturile civile.

Identificarea omului este o necesitate generala si permanenta. Este o necesitate generala pentru ca individualizarea omului se realizeaza in toate raporturile juridice la care participa, adica la toate raporturile de drept.

Este, insa, si o necesitate permanenta intrucat omul, de la nastere pana la moarte participa incontinuu la cele mai diferite raporturi civile.

1.2. Mijloacele de identificare a persoanei fizice In dreptul civil roman, principalele mijloace de identificare, numite si atribute de

identificare a persoanei fizice sunt: numele domiciliu starea civila Sub denumirea de nume se au in vedere numele de familie, prenumele si pseudonimul. Analiza domiciliului implica si analiza resedintei. Starea civila este o notiune de continut complex. Principalele acte normative care formeaza sediul materiei sunt:

- pentru nume: Decretul nr.31/1954 (art.12);Codul familiei (art.27.28.40,62,64,78); Decretul nr.975/1968 cu privire la nume; Conventia privind drepturile copilului;

- pentru domiciliu (si resedinta): Decretul nr.31/1954 (13-15); Legea nr.5/1971 privind actele de identitate si procedura schimbarii domiciliului si a resedintei; Pactul international privind drepturile civile si politice ale omului; Codul familiei; Conventia privind drepturile copilului;

- pentru starea civila: Decretul nr.31/1954 (art.22-24); Codul Familiei; Decretul nr.278/1960 privind drepturile copilului.

Sub aspectul naturii lor juridice, mijloacele de identificare a persoanei fizice sunt drepturi personale nepatrimoniale.

Argumentul de text care justifica aceasta calificare ne este oferita de art.54 din Decretul nr.31/1954: “Persoana care a suferit o atingere in dreptul sau la nume ori la pseudonim, la denumir, la onoare, la reputatie, in dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere stiintifice, artistice ori literare, de inventator sau in orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instantei judecatoresti incetarea savarsirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus aratate”.

= 1 =

Pag. 98 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Numele

2.1.Notiuni si caractere In domeniul dreptului propriu-zis civil si in special intrucat priveste denumirea persoanelor fizice,

numele este in principiu fixat prin ereditate (pentru femei prin casatorie) si prin inscriea in registrul de stare civila, iar schimbarea numelui este supusa unei regulamentari de ordine administrativa prin o lege speciala din 18 martie 1895.

Numele este acel atribut de identificare a persoanei fizice care consta in dreptul omului de a fi individualizat, in familie si societate, prin cuvintele stabilite in conditiile legii, cu aceasta semnificatie.

Structura legala a numelui este stabilita de art.12 alin.2 din Decretul nr.31/1954 astfel: ”Numele cuprinde numele de familie si prenumele”.

Caracterele juridice ale numelui sunt impuse, in esenta, de natura acestuia de a fi un drept personal nepatimonial. In esenta numele se caracterizeaza prin opozabilitate, inalienabilitate, imprescriptilitate, personalitate, universalitate, legalitate, unitate.

2.2.Numele de famile “Numele de familie“ mai este desemnat si prin formula “nume patronimic” sau “nume propriu-

zis”. Cel mai natural mod de a dobandi numele este filiatia. Cu privire la copii naturali, trebuie facuta o distinctie: daca copilul natural a fost recunoscut de

ambii parinti, el va purta numele patrimonic al tatalui, daca nu a fost recunoscut decat de unul din parinti el va purta numele acestuia, daca nu a fost recunoscut deloc, el se considera a fi nascut din parinti necunoscuti; (art.6 al legii din 1895) prescrie aceasta categorie de copii vor fi inscrisi la Oficiul starii civile sub doua prenume.

Recunoasterea tatalui natural trebuie intotdeauna sa confere copilului numele sau indiferent de momentul care intervine si aceasta pentru urmatoarele doua considerente.

a) copilul purtand numele tatalui sau, orice indiciu despre neregularitatea filiatiei dispare; b) in legislatia noastra, dupa cum vom vedea cercetarea paternitatii este interzisa cu desavarsire;

legea refuza de a vedea in filiatia naturala existenta vreunei legaturi intre tatal natural si copilul sau.

Legalitatea numelui de familie se manifesta si in ceea ce priveste modificarea lui, care este determinata generic de schimbari intervenite in starea civila a persoanei.

Modificarea numelui de familie trebuie net delimitata, deosebita de schimbarea pe cale administrativa a numelui de familie, care se datoreaza altor cauze si este supusa altui regim juridic.

Art.1 al legii din 18.03.1895 declara ca oricine trebuie sa aiba un nume de familie. = 2 =

Art.1 al legii contine si o dispozitie de mare importanta: orice schimbare voluntara a numelui patronimic este ilegala, cu toate acestea, legea nu prevede nici o sanctiune pentru schimbarea de nume. Art.1 al legii din 1895 declara ca schimbarea voluntara a numelui patronimic nu este ingaduita decat pentru cauze binecuvantate. Modificarea numelui de familie determinata de schimbari in filiatie - ipoteza stabilirii filiatiei copilului gasit, nascut din parinti necunoscuti; - ipoteza stabilirii filiatiei copilului din afara casatoriei si fata de al doilea parinte; - ipoteza tagaduirii paternitatii copilului din casatorie; - ipoteza contestarii ori anularii recunoasterii de filiatie.

Pag. 99 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Modificarea numelui de familie determinata de adoptie Trebuie distins intre adoptie “cu efect restranse” si adoptia “cu efect depline” sau “ ale unei filiatii firesti”.

- pentru ipoteza adoptiei cu efecte restranse, art.78 C.fam. Prevede: “ Adoptatul dobandeste, prin adoptie, numele celui care adopta… Instanta judecatoreasca va putea incuvinta ca adoptatul sa continue a purta vechiul sau nume, adaugandu-l la cel dobandit prin adoptie”.

- pentru ipoteza adoptiei cu efecte depline, potrivit art.79 alin.3 C.fam. se aplica prevederile art.78 alin.1,2 si 4.

- ipoteza desfacerii adoptiei este avuta in vedere de art.83 C.fam.: ”La desfacerea adoptiei, adoptatul redobandeste vechiul sau nume de familie: instanta judecatoreasca, pentru motive temeinice, va putea insa incuvinta ca adoptatul sa pastreze numele de familie dobandit prin adoptie.

- ipoteza anularii adoptiei Adoptatul redobandeste numele avut inainte de adoptie, fara a exista posibilitatea pastrarii lui, ca la

desfacerea adoptiei. Modificarea numelui de famlie determinata de casatorie

- ipoteza incheierii casatoriei Pentru aceasta ipoteza, art.27 C.fam. prevede: ”La incheierea casatoriei, viitori soti vor declara, in fata delegatului de stare civila, numele pe care s-au invoit sa-l poarte in casatorie. Sotii pot sa-si pastreza numele lor dinaintea casatoriei, sa ia numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunit”.

- ipoteza divortului Soarta numelui de familie in caz de divort este prevazuta de art.40 C.fam. astfel: “La desfacerea casatoriei prin divort, sotii se pot invoi ca sotul care, potrivit art.27 a purtat in timpul casatoriei numele de familie al celuilalt sot, sa poarte acest nume si dupa casatorie. Instanta judecatoreasca va lua act de aceasta invoiala prin hotararea de divort. Instanta, pentru motive temeinice poate sa incuvinteze acest drept, chiar in lipsa unei invoieli intre soti. Daca nu a intervenit o invoiala sau daca instanta nu a dat incuvintarea, fiecare dintre fostii soti va purta numele dinainte de casatorie”.

- ipoteza nulitatii casatoriei Nulitatea casatoriei va conduce la reluarea numelui dinaintea casatoriei, fara a putea interveni invoiala sau incuvintarea instantei. = 3 =

2.3.Prenumele Prenumele este acea parte a numelui lato sensu, care individualizeaza persoana fizica, mai ales,

in familie. Totodata, prenumele distinge o persoana fata de alte persoane cu acelasi nume de familie, dar din familii diferite.

Rolul prenumelui se exprima in functia acestuia de a individualiza persoanele in familie si in societate.

Impreuna cu numele de familie al unei persoane, prenumele alcatuieste o unitate. 2.4.Pseudonimul si porecla Pseudonimul individualizeaza persoana fizica in societate intr-un anumit domeniu de activitate.

Pseudonimul formeaza obiectul dreptului subiectiv la pseudonim. Legislativ, dreptul la pseudonim este consacrat de: - art.54 din Decretul nr.31/1954 - art.3 pct.2 din Decretul nr.331/1956 privind deptul de autor.

Porecla

Pag. 100 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

In vorbirea obisnuita, porecla inseamna supranume dat unei persoane, mai ales in legatura cu o trasatura caracteristica a aspectului sau exterior sau a activitatii sale. Porecla nu formeaza obiectul unui drept subiectiv si nu se bucura nici de o protectie legala.

Domiciliul

3.1.Notiune, importanta, caractere si feluri Notiunea domiciliului Ca si numele, domiciliul persoanei fizice intereseaza nu numai raporturile de drept civil, ci si alte ramuri de drept. Doctrina a oferit diferite definitii domiciliului plecandu-se de la prevederea art.13 din Decretul nr.31/1954: “Domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea isi are locuinta statornica sau principala”. Prin domiciliu se intelege acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizeaza in spatiu, prin indicarea unui loc avand aceasta semnificatie juridica.

Domiciliul este o relatie intre persoane si un loc, relatie care in principiu se stabileste prin libera vointa a persoanei. Cand asezarea principala a unei persoane nu se poate determina fie ca nu exista, fie ca e necunoscuta, domiciliul, intrucat priveste raporturile ei cu altii, corespunde cu resedinta ei actuala. Importanta domiciliului Domiciliul persoanei fizice prezinta importanta in toate ramurile de drept. Dintre domeniile dreptului civil, in care se invedereaza rolul domiciliului, mentionam: - domeniul capacitatii civile; astfel potrivit art.47 din legea fondului funciar nr.18/1991: “Persoanele fizice care nu au cetatenia romana si domiciliul in Romania, = 4 = precum si persoanele juridice care nu au nationalitate romana si sediul in Romania, nu pot dobandi in proprietate terenuri de orice fel prin acte intre vii. Persoanele prevazute in aliniatul precedent, care dobandesc in proprietate terenuri prin mostenire sunt obligate sa le instraineze in termen de un an de la data dobandirii, sub sanctiunea trecerii in mod gratuit a acestora in proprietatea statului si administrarea Agentiei pentru Dezvoltare si Amenajare Rurala”. Potrivit art.41(2) din Constitutie: “Cetatenii straini si apatrizi nu pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor”. - domeniul obligatiilor civile, potrivit art.1104 Cod Civil: “Plata trebuie a se face in locul aratat in

conventie. Daca locul nu este aratat, plata, in privinta lucrurilor certe si determinate, se va face in locul in care se gasea obiectul obligatiei in timpul contractarii. In orice alt caz, plata se face la domiciliul debitorului”.

- domeniul succesoral; locul deschiderii succesiunii este cel al ultimului domiciliu al defunctului; de aceasta se leaga o serie de consecinte juridice.

- potrivit art.3 din Legea nr.35/1991: “Prin investitorii straini se inteleg persoanele juridice cu domiciliul, ori, dupa caz, cu sediul in strainatate, care efectueaza investitii in Romania, in oricare din modalitatile prevazute de prezenta lege”.

Caracterele juridice ale domiciliului Sunt:

- stabilitatea caracterizeaza domiciliul de drept comun si pe cel legal; - unicitatea domiciliului se exprima astfel: la un moment dat, persoana fizica are un singur domicliu;

Pag. 101 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

- obligativitatea domiciliului este caracterul ce decurge din functia social-juridica a domiciliului, de a fi mijloc de individualizare, in spatiu, a persoanei, in care este interesata si societatea, iar nu numai titularul. Felurile domiciliului In functie de modul de stabilire, domiciliul este de trei feluri:

- domiciliul de drept comun (numit si voluntar) - domiciliul legal - domiciliul conventional

3.2.Domiciliul de drept comun Persoana fizica isi vede convertit domiciliul legal pe care l-a avut la majorat, in domiciliul de drept comun.

Tinand seama ca art.13 din Decretul nr.31/1954 are in vedere, in realitate, domiciliul de drept comun, vom putea defini acest fel de domiciliu ca fiind acel drept al persoanei fizice de a se individualiza, in spatiu prin locuinta sa statornica ori principala. In principiu, domiciliul de drept comun are ca titular persoana fizica cu deplina capacitate de exercitiu, si prin exceptie poate avea ca titular si pe minorul de peste 14 ani. Schimbarea domiciliului de drept comun Potrivit art.25(2) din Constitutie: “Fiecarui cetatean ii este asigurat dreptul de a-si stabili domiciliul sau resedinta in orice localitate din tara, de a emigra si de a reveni in tara”. = 5 = Potrivit art.17: “Persoana care isi schimba domiciliul este obligata ca, in termen de cinci zile de la data obtinerii dovezii din care rezulta ca are locuinta asigurata, sa se prezinte la organul politiei in circumscriptia caruia isi stabileste noul domiciliu pentru inscrierea mentiunii in actul de identitate si in fisa de evidenta a populatiei”.

In art.42 alin.1 se prevede ca: “cetatenii romani cu domiciliul in strainatate si fostii cetateni romani care redobandesc cetatenie romana pot beneficia la cerere de prevederile prezentei legi daca isi stabilesc domiciliul in tara”. Potrivit art.43: “Persoanele carora li s-au constituit drepturi de proprietate asupra terenurilor agricole sunt obligate sa respecte intocmai conditiile prevazute la art.18,20 si 39 din prezenta lege, in legatura cu stabilirea domiciliului si intemeierea de noi gospodarii”. Dovada domiciliului de drept comun Potrivit art.3 din Legea nr.5/1971: “Cu actul de identitate se face dovada identitatii, a cetateniei romane si a domiciliului titularului”.

Aceeasi lege, nr.5/1971 prevede, in art.2, alin.2, ca: “Act de identitate, in intelesul prezentei legi este buletinul de identitate. In cazurile si conditiile prevazute de lege, act de identitate este si adeverinta de identitate”. Art.5 din Lege prevede ca, cetateanul roman care a implinit 14 ani este obligat sa aiba act de identitate. 3.3.Domiciliul legal Prin domiciliul legal se intelege acel domiciliu care este stabilit de lege pentru anumite categorii de persoane fizice. Caracteristicile domiciliului legal - este stabilit de lege; - are semnificatia unei masuri de ocrotire a anumitor persoane fizice; - coincide cu domiciliul (de drept comun) al persoanei fizice care exercita ocrotirea.

Pag. 102 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Legea stabileste acest domiciliu prin indicarea domiciliului persoanei care realizeaza ocrotirea. Mai corect:

- minorul are domiciliul legal dupa caz la: a) parintii sai; b) parintele la care locuieste statornic; c) parintele care-l ocroteste; d) tutore.

- interzisul judecatoresc are domiciliul legal la tutore; - cel ocrotit prin curatela are domiciliul legal la curatorele sau, in masura in care acesta este in drept

sa-l reprezinte. Domiciliul legal se schimba odata cu schimbarea domiciliului de drept comun al persoanei

fizice care realizeaza ocrotirea. Dobandirea unui domiciliu legal Femeia casatorita dobandeste un alt domiciliu din momentul celebrarii casatoriei. Functionarul

numit pe viata si femeia maritata, chiar daca nu domiciliaza = 6 =

de fapt, acolo unde legea le fixeaza domiciliul sunt totusi considerati ca fiind domiciliati in acel loc; domiciliul legal atrage consecintele domiciliului obisnuit.

Dovada domiciliului legal

In principiu, domiciliul legal se dovedeste prin probarea domiciliului de drept comun al persoanei asigura ocrotirea celui cu domiciliul legal.

Mai trebuie precizat ca: - minorul de peste 14 ani isi dovedeste domiciliul cu actul de identitate; - daca este necesar, se poate folosi si hotararea judecatoreasca de incredintare a minorului ori decizia

de instituire a tutelei ori curatelui. 3.4.Domiciliul conventional Prin domiciliu conventional se intelege locuinta (adresa) stabilita prin acordul de vonta al

parintilor actului in vederea executarii sale in acel loc sau pentru solutionarea litigiului si comunicarea actelor de procedura.

Doctrina califica domiciliul conventional cu o conventie accesorie, care are ca efect prorogarea de competenta teritoriala. Din aceasta calificare decurg urmatoarele consecinte: - fiind o conventie accesorie, acest domiciliu este supus principilui de drept accesorium sequitur

principale. - fiind in esenta o conventie, el este supus consecintelor legale privindconditiile si efectele actelor

juridice bilaterale. Stramutarea voluntara a domiciliului Art.88 cere doua conditii pentru stramutarea voluntara a domiciliului. Stramutarea se infaptuieste “prin locuinta in fapt intr-un alt loc unita cu intentia de a-si

statornici acolo principala asezare”. Asadar trebuie ca persoana, care isi stramuta domiciliul, sa se mute in mod efectiv in alt loc, fara dorinta de a se mai intoarce la domiciliul precedent si de a-si stabili principala asezare in noua localitate.

Art.89 si 90 trateaza o chestiune delicata: dovada intentiei de a-si schimba domiciliul. In acest scop pentru a pune capat oricarei discutii sau litigiu, art.89 organizeaza un sistem de proba, care consta intr-o dubla declaratie facuta de cel care se muta, la primaria locului pe care il paraseste. Fata de aceasta staruinta, domiciliul va depinde de imprejurari.

Lipsa domiciliului

Pag. 103 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Este imposibil ca o persoana sa nu aiba domiciliu, caci in lipsa unui domiciliu, tot ce poate tine seama de domiciliul zis de origine, adica domiciliul parintilor, pe care copilul il dobandeste cand se naste. Sunt oameni care nu au nici un domiciliu si umbla dintr-un loc in altul. Domiciliul de origine nu mai joaca nici un rol in asemenea ipoteze, deoarece nu mai corespunde cu notiunea adevarata a domiciliului. Cersetorii, tiganii romani nu pot fi socotiti avand un domiciliu determinat.

3.5.Resedinta Resedinta este acel atribut de identificare, in spatiu, a persoanei fizice, prin indicarea locuintei

vremelnice ori temporare. Ca drept personal nepatrimonial, dreptul de resedinta este consacrat in art.12 pct.1 din Pactul

international privind drepturile civile si politice astfel: “Orice = 7 = persoana care se afla in mod egal pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula acolo liber si de a-si alege liber resedinta”. Resedinta are drept caracteri: - vremelnicia; - caracterul facultativ. Stabilirea resedintei

Din art.12 pct.1 al Pactului, rezulta ca principiul este acela al libertatii stabilirii resedintei, dupa cum cer interesele persoanei fizice. Legea nr.5/1971 precizeaza, in art.22, alin.2, “categoria de persoane carora li se va putea acorda viza de resedinta in alta localitate”. In alin.1 art.22 se precizeaza ca persoana care locuieste mai mult de cinci zile la alta adresa decat cea a domiciliului este obligata sa se prezinte la organul politiei in circumscriptia caruia si-a stabilit resedinta pentru a cere inscrierea mentiunii corespunzatoare in actul de identitate. Mentiunea (viza) de stabilire a resedintei este reglementata de art.23 astfel: “Mentiunea de stabilire a resedintei se inscrie pe perioada solicitata de titularul actului de identitate, dar nu mai mult de un an si are valabilitate pe timpul cat acesta locuieste la resedinta stabilita. La cererea persoanei in cauza, organele politiei pot inscrie o noua menttiune. Regulile aplicabile stabilirii resedintei privesc si schimbarea ei. Dovada resedintei Resedinta se probeaza cu mentiunea inscrisa inactul de identitate, act care are rubrici speciale, destinate resedintei. In principiu, resedinta poate fi dovedita si cu alte mijloace de proba decat viza din actul de identitate.

Pag. 104 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

PERSOANA FIZICĂ

CAPACITATEA CIVILĂ A PERSOANE FIZICE

NOŢIUNE ŞI CARACTERE

1. Noţiune

Definitia dată de lege: Legea dă următoarea definitie: ,,Capacitatea de folosintă este capacitatea de a avea drepturi si obligatii,,. Prevederile disp.art.5 alin.2 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice stau la baza capacitătii de folosintă.

Definitii date in literatura de specialitate: Definitiile date capacitătii de folosintă in literatura de specialitate diferă, mai degrabă, sub aspectul formulării decat in privinta continutului:

- intr-o primă părere (formulare), ,,Capacitatea de folosintă este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi si obligatii,, ;

- intr-o altă formulare , se ajunge la concluzia potrivit căreia, ,,...putem defini capacitatea de folosintă a persoanei fizice ca parte a capacitătii civile a omului, ca aptitudinea acestuia de a avea drepturi si obligatii civile,,;

- in formularea celei mai recente definitii asupra capacitătii de folosintă, autorul porneste de la dispozitiile Decretului nr.31/1954 in materie si de la continutul Pactului-international privind drepturile civile si politice ale omului, ratificat prin Decretul nr.212/1974 si consideră că trebuie să se tină seama de trei elemente esentiale: capacitatea de folosintă a persoanei fizice este o parte a capacitătii civile a omului; ea constă in aptitudinea omului de a avea drepturi si obligatii; si, aceste drepturi si obligatii sunt civile, iar nu drepturi si obligatii in general.

In acest contrast si pornind de la aceste premise, autorul defineste ,,...capacitatea de folosintă a persoanei fizice ca fiind acea parte a capacitătii civile care constă in aptitudinea omului de a avea drepturi si obligatii civile,,.

Reglementare: Aproape toate izvoarele de drept civil (fără a fi luate, bineinteles, in considerare cele referitoare exclusiv la persoana juridică), se referă la capacitatea de folosintă: Constitutia, Codul civil, Codul familiei, Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice, decretul nr.32/1954, Decretul nr.212/1974 de ratificare a Pactului international privind drepturile civile si politice ale omului, Decretul nr.47/1990 referitor la aprobarea Conventiei internationale privind drepturile copilului si Legea nr.18/1990, care ratifica această Conventie; Legea fondului funciar nr.18/1991, Legea contenciosului administrativ nr.29/1990 etc.

Locul capacitătii de folosintă: A preciza locul capacitătii de folosintă inseamnă a stabili raportul in care acesta se află cu capacitatea de exercitiu, ,,capacitatea civilă,, si ,,capacitatea juridică,,:

a) intregul in materie il constituie ,,capacitatea juridică,, , notiune care inglobează capacitatea considerată ca atare de fiecare ramură de drept;

b) ,,capacitatea civilă,, este o capacitate de ramură (dreptul civil), deci, se află intr-un raport ca de la parte, la intreg, de la specie la gen, cu capacitate juridică (partea, specia este capacitatea civilă, iar intregul, genul este capacitatea juridică);

c) la randul său, ,,capacitatea civilă,, constituie intregul, genul pentru ,,capacitatea de folosintă,, , care este partea, specia, pentru că prima se infătisează a fi suma rezultată din unirea sferelor capacitătii de folosintă,, si ,,capacitătii de exercitiu,,;

Pag. 105 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

d) intre ,,capacitatea de folosintă,, si ,,capacitatea de exercitiu,, există următoarea legătură: capacitatea de folosintă constituie premisa necesară si obligatorie pentru capacitatea de exercitiu, in sensul că o persoană nu poate avea capacitate de exercitiu, dacă nu are capacitatea de folosintă.

2. Caracterele juridice ale capacitătii de folosintă Caractere: Capacitatea de folosintă are următoarele caractere juridice:

1. Legalitatea capacitătii de folosintă a persoanei fizice.Continutul acestui caracter este dat de imprejurarea că, in conditiile reglementărilor in vigoare, capacitatea de folosintă a persoanei fizice nu poate fi reglementată decat prin lege; ea nu este lăsată pe seama vointei individuale.

2. Capacitatea de folosintă este generală. Generalitatea capacitătii de folosintă rezultă din faptul că ea exprimă aptitudinea generală si abstractă a omului de a avea toate drepturile si obligatiile civile;

3. Capacitatea de folosintă a persoanei fizice este inalienabilă pentru că această calitate nu poate face obiect de renuntare totală sau partială ori de instrăinare. Evident, nu trebuie să se confunde renuntarea la unul sau mai multe drepturi subiective concrete cu renuntarea la capacitatea de folosintă care este generală si abstractă si care exprimă putinta de a avea asemenea drepturi;

4. Capacitatea de folosintă a persoanei fizice este intangibilă, in sensul că acestei calităti nu i se pot aduce limitări sau ingrădiri, in afara cazurilor celor reglementate expres de lege;

5. Capacitatea de folosintă a persoanei fizice este egală pentru toti. Acest caracter este consecinta unuia dintre principiile fundamentale ale dreptului civil: egalitatea in fata legii civile. Principiul isi găseste consacrarea in dispozitiile Decretului nr.31/1954, in Pactul international privind drepturile civile si politice ale omului si in Conventia cu privire la drepturile copilului, iar respectarea lui este asigurată prin mijloace de drept civil si de drept penal; si

6. Capacitatea de folosintă a persoanei fizice este universală, in sensul că această calitate este recunoscută tuturor oamenilor.

II. DURATA CAPACITATII DE FOLOSINTA A PERSOANEI FIZICE

1. Inceputul capacitătii de folosintă a persoanei fizice

Regula in materie: In legătură cu inceputul capacitătii de folosintă, regula este că aceasta se dobandeste la nastere. Consacrarea legală a acestei reguli se află in disp. Art.7 alin.1 din Decretul nr.31/1954. Dovada momentului nasterii, in principiu, se face cu certificatul de nastere.

Pag. 106 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Exceptie de la regulă: Exceptia este reglementată de disp.art.7 alin.2 din Decretul nr.31/1954, dispozitii care prevăd că: ,,Drepturile copilului sunt recunoscute de la conceptiune insă numai dacă el se naste viu,,. Exceptia mai este intalnită si sub denumirea de ,,capacitate de folosintă anticipată,,. In materia capacitătii succesorale se cere ca persoana ce succede să existe in momentul deschiderii succesiunii, cu precizarea că se află in această situatie si copilul conceput deja. Timpul legal a conceptiunii se calculează potrivit disp.art.61 C.familiei si este timpul cuprins intre a 180-a zi si a 300-a zi ,,urcand,, in trecut din momentul nasterii.

In materia donatiei si testamentului se admite ca donatorul sau, după caz, legatarul să fie conceput. Această exceptie (infans conceptus pro nato habetur quoties de comodis ejus agitur) se aplică dacă sunt intrunite următoarele conditii:

a) să fie vorba numai de drepturile copilului nu si de obligatiile lui. Conditia este indeplinită, fie că este vorba de dobandirea unui bun determinat (ut singuli), fie că este vorba de o intreagă succesiune, dar in acest din urmă caz, succesiunea se primeste sub beneficiu de inventar, care exclude răspunderea pentru pasiv dincolo de limitele activului: răspunderea este intra vires hereditatis, ci nu ultra vires hereditates; si

b) copilul să se nască viu, nu si viabil. Aceasta inseamnă că e suficient ca să se fi născut viu, chiar dacă imediat după nastere a decedat. Dovada că s-a născut viu se face cu prezenta aerului in plămani prin proba numită docimazie. Dacă s-a născut viu si a trăit numai cateva clipe, după care a decedat, se va elibera atat certificatul de nastere, cat si certificatul de deces, pe aceeasi dată, iar dacă s-a născut mort, se eliberează numai certificatul de deces. In legătură cu această exceptie art.61 din Codul familiei instituie două prezumtii:

a) prezumtia celei mai lungi gestatii (de 300 de zile); si, a celei mai scurte gestatii (180 zile);

b) prezumtia potrivit căreia conceptiunea copilului era posibilă in oricare din zilele cuprinse intre a 180-a zi si a 300-a zi socotite ,,urcand,, in trecut din ziua nasterii.

Prima prezumtie este o prezumtie legală absolut (juris et de jure) si, deci, nu poate fi răsturnată prin proba contrară; cea de a doua prezumtie insă, intr-o părere sustinută de dominanta doctrinei, este o prezumtie legală relativă (juris tantum) si, prin consecintă, este admisibilă proba spre a se dovedi că numai intr- anumită portiune din intervalul de 120 zile putea avea loc conceptiunea.

2. Incetarea capacitătii de folosintă a persoanei fizice a) Data incetării capacitătii de folosintă a persoanei fizice

Momentul incetării: Data mortii este data la care se consideră că incetează capacitatea de

folosintă a persoanei fizice. Reglementare: Incetarea capacitătii de folosintă a persoanei fizice rezultă din disp. Art.7 alin.1

din Decretul nr.31/1954, care stabilesc că această calitate incetează o dată cu moartea. Legea prevede ca moment al incetării capacitătii de folosintă a persoanei, data stabilită prin

hotărarea judecătorească de declarare a mortii. Cazuri: Legiuitorul a avut in vedere următoarele două cazuri: a) cazul mortii constatate fizic, direct, pe baza examinării cadavrului;

Pag. 107 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

si b) cazul dispărutului. In acest caz moartea nu poate fi constatată

direct, motiv pentru care legiuitorul a creat institutia declarării judecătoresti a mortii. Comună pentru cele două cazuri este data la care incetează capacitatea

de folosintă: data mortii. Data mortii este completată la rubricile ,,anul,, , ,,luna,, si ,,ziua,, după

cum urmează: - in primul caz (moartea fizică constatată) se inregistrează data

prevăzută in actul medical constatator al mortii, dacă un asemenea act a fost intocmit, iar in lipsa acestuia, data declarată de persoana care anuntă acest eveniment juridic;

- in cel de al doilea caz (declararea judecătorească a mortii), completarea rubricilor, referitoare la dată se face pe baza hotărarii judecătoresti declarative de moarte, rămasă definitivă, in concret data cand prin hotărare se stabileste că a avut loc evenimentul.

b) Declararea judecătorească a mortii

Acceptiuni: Formula ,,declararea judecătorească a mortii,, are două acceptiuni (intelesuri):

a) expresia desemnează institutia juridică, adică normele juridice care formează sediul materiei; si

b) un al doilea inteles, al expresiei ,,declararea judecătorească a mortii,, il constituie ,,mijlocul juridic,, de stabilire a incetării capacitătii de folosintă, pentru ipoteza in care constatare fizică a mortii nu este posibilă.

Reglementare: Institutia ,,declararea judecătorească a mortii,, este reglementată atat de norme de drept substantial, cat si de norme de drept procesual.

Motivarea institutiei: Nevoia social-juridică de clarificare a situatiei persoanei dispărute, despre care nu se stie dacă este in viată sau nu, justifică pe deplin institutia declarării judecătoresti a mortii. Nevoia social-juridică respectivă obligă la iesirea din starea de incertitudine in legătură cu dispărutul. Feluri: In functie de disp. art.16 din Decretul nr.31/1954, distingem două feluri de declarare judecătorească a mortii:

a) declararea judecătorească a mortii precedată de declararea judecătorească a dispatiei; si

b) declararea judecătorească a mortii neprecedată de declararea disparitiei.

Prima ipoteză constituie regula: cea de a doua-exceptia. Declararea judecătorească a disparitiei: Analiza sumară a acestei chestiuni obligă la punerea in discutie a conditiei de fond pentru declararea disparitiei, procedurii declarării disparitiei si efectul hotărarii de declarare a disparitiei.

1. Conditia de fond necesară pentru declararea disparitiei constă in aceea că, de la data ultimelor stiri din care rezultă că persoana era in viată trebuie să fi trecut mai mult de un an. In legătură cu această conditie de fond se impun următoarele precizări:

a) lipsa de la domiciliu trebuie să aibă o durată mai mare de un an; b) lipsa de la domiciliu trebuie să fie de natură a face să existe

incertitudine cu privire la existenta in viată a celui in cauză; c) termenul de un an se calculează de la data ultimelor stiri din care

Pag. 108 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

rezultă că era in viată, dată care se stabileste fie pe baza unor inscrisuri sau a probei cu matori, dacă asemenea probe există, fie, in situatii in care nu există probe, potrivit mijlocului stabilit prin disp.art.17 alin.1 din Decretul nr.31/1954 si anume, termenul se va socoti incepand de la data ultimei zile din luna ultimelor stiri sau ultima zi a anului ultimelor stiri (dacă nu s-a putut stabili luna ultimelor stiri); si

2. Procedura declarării disparitiei. Reglementarea procedurii declarării disparitiei se află in disp. art.36, 37, 38 si 39 din decretul nr.31/1954. Din dispozitiile legale citate rezultă că procedura declarării disparitiei presupune următoarele operatii (faze):

- formularea cererii de declarare a disparitiei; - faza prealabilă a judecătii; - faza judecătii propriu-zise; si - faza ulterioară judecătii. Continutul acestor operatii (faze) este cel precizat in dispozitiile

art.36-39 din Decretul nr.31/1954, la notele 31-33 de la prezentul capitol al lucrării. Toate aceste operatii (faze) sunt obligatorii, normele care le reglementează avand caracter imperativ.

3. Efectul hotărarii de declarare a disparitiei. Singurul, dar foarte important efect al hotărarii judecătoresti de declarare a disparitiei, rămasă definitivă, este următorul: constată indeplinirea unei conditii de fond cerută de disp.art.16 alin.2 din Decretul nr.31/1954 pentru declararea judecătorească a mortii. De aici rezultă natura juridică a declarării disparitiei: este o conditie de fond pentru declararea judecătorească a mortii. Mai rezultă că hotărarea de declarare a disparitiei nu are nici un efect asupra capacitătii de folosintă a persoanei fizice si că instituirea curatelei dispărutului ori instituirea tutelei minorului dispărutului nu sunt conditionate de existenta unei hotărari de declarare a disparitiei. Declararea mortii precedată de declararea disparitiei. Reglementarea acestei ipoteze se află in disp. Art.16 din Decretul nr.31/1954. Pentru declararea judecătorească a mortii se impune indeplinirea următoarelor conditii:

a) existenta hotărarii definitive de declarare a disparitiei; b) să fi trecut cel putin patru ani de la data ultimelor stiri din care

rezultă că persoana era in viată; si c) să fi trecut cel putin 6 luni de la data afisărilor extrasului de pe

hotărarea prin care s-a declarat disparitia. Declararea mortii neprecedată de declararea disparitiei. Reglementarea acestei ipoteze se află in disp.art.16 alin.3 din Decretul

nr.31/1954. Asa cum rezultă din text, pentru declararea judecătorească a mortii neprecedată de declararea judecătorească a disparitiei se cer a fi intrunite următoarele conditii:

a) numai disparitia intr-o imprejurare exceptională (război, accident de cale ferată, naufragiu si altele asemănătoare de natură a presupune decesul) justifică declararea judecătorească a mortii neprecedată de declararea judecătorească a disparitiei; si

b) să fi trecut cel putin un an de la data imprejurării disparitiei persoanei;

Regula si exceptia in materie: Atat jurisprudenta, cat si doctrina au decis că declararea judecătorească a mortii precedată de declararea judecătorească a disparitiei constituie regula, iar cea de a doua ipoteză - declararea judecătorească a mortii neprecedată de declararea judecătorească a disparitiei constituie exceptia.

Pag. 109 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Procedura declarării judecătoresti a mortii: Potrivit disp.art.40 din Decretul nr.31/1954, procedura de declarare a disparitiei se aplică si declarării mortii, iar potrivit disp. Art.41 din acelasi act normativ, hotărarea de declarare a mortii, rămasă definitivă, se comunică serviciului de stare civilă spre a se face operatia de inscriere in registrul actelor de stare civilă.

Stabilirea datei mortii in hotărarea declarativă de moarte. Prin data mortii intelegem anul, luna si ziua cand a avut loc evenimentul mortii, sau cand se consideră judecătoreste că a avut loc.

Hotărarea judecătorească de declarare a mortii să cuprindă obligatoriu acest element (data mortii).

Regulile potrivit cărora se stabileste data mortii sunt următoarele:

a) se socoteste ca dată a mortii ziua anume care rezultă din probele administrate ca fiind ziua probabilă a evenimentului juridic;

b) dacă din probele administrate nu rezultă o anume zi ca zi probabilă a procedurii evenimentului mortii, data mortii va fi, după caz:

- ultima zi a termenului de 4 ani, in cazul declarării mortii precedată de declararea disparitiei; sau,

- ultima zi a termenului de un an, dacă declararea mortii n-a fost precedată de declararea disparitiei.

Din disp.art.18 alin.2 si 3 din Decretul 31/1954 rezultă, fără putere de

dubiu, următoarele:

a) data mortii nu trebuie confundată cu data ultimelor stiri; b) data mortii nu trebuie confundată cu data imprejurării care

indreptăteste a se presupune decesul;

c) data mortii nu se confundă cu data pronuntării hotărarii judecătoresti de declarare a mortii; si

d) data mortii nu se confundă cu data rămanerii definitive a hotărarii judecătoresti.

Rectificarea datei mortii: Rectificarea datei mortii este permisă dacă

se va dovedi ca adevărată o altă dată. Această posibilitate rezultă din disp.art.18 alin. final din Decretul nr.31/1954, cum si din cele ale art.43 din acelasi act normativ.

Din economia si interpretarea textului citat (art.43) rezultă că rectificarea mortii nu poate fi confundată cu: ,,indreptarea hotărarii judecătoresti,, , ,,rectificarea actului de stare civilă,, ori cu ,,revizuirea,,.

Efectele hotărarii declarative de moarte: In privinta efectelor, regula este că hotărarea judecătorească de declarare a mortii produce aceleasi efecte juridice ca si moartea fizic constatată, materializate in incetarea capacitătii de folosintă.

Din disp. Art.18 alin.1 din decretul nr.31/1954 rezultă că hotărarea judecătorească declarativă de moarte are efect retroactiv (ex tunc), in sensul că data mortii stabilită prin hotărare este anterioară datei cand hotărarea rămane definitivă.

Evident, de data mortii sunt legate o serie de alte efecte importante precum:

Pag. 110 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

- deschiderea succesiunii; si - stingerea drepturilor viagere. Anularea hotărarii declarative de moarte: Singura cauză pentru

care hotărarea judecătorească de declarare a mortii poate fi anulată este următoarea: persoana declarată moartă nu a murit ci este in viată.

Procedura anulării hotărarii declarative de moarte este mult mai simplă si mai rapidă decat cea prevăzută de lege pentru declararea judecătorească a mortii, ea rezumandu-se la:

a) intentarea actiunii in anulare de către orice persoană interesată si, bineinteles, mai ales de către cel declarat mort, la instanta care a pronuntat hotărarea;

b) judecarea se face de urgentă, cu citarea persoanelor care au fost părti la procedura declarativă de moarte si cu ascultarea procurorului; si

c) hotărarea de anulare a hotărarii declarative de moarte se comunică serviciului de stare civilă pentru a se face rectificările cuvenite in registrul actelor de stare civilă.

3. Comorientii

Reglementare: Situatia juridică numită ,,comorienti,, este reglementată de disp. Art.21 din Decretul nr.31/1954. Sens: Expresia ,,comorienti,, vine de la ,,comuritori,, sau persoane care au murit in aceeasi imprejurare, fără posibilitatea stabilirii dacă una a supravietuit alteia. Utilitate: Situatia ,,comorienti,, are utilitate practică, mai ales in materie succesorală pentru că, persoana care succede trebuie să fie in viată la momentul deschiderii succesiunii. Prezumtie cu privire la clipa mortii: Clipa mortii poate fi dovedită cu orice mijloc de probă admis de lege. Cazul comorientilor este unul dintre cazurile in care o asemenea dovadă nu poate fi făcută. Este motivul pentru care legiuitorul a instituit prezumtia simultaneitătii ori concomitentei momentului mortii. ,,Desi din interpretarea gramaticală a textului ar rezulta că situatia juridică numită comorienti presupune că mai multe persoane au murit in aceeasi imprejurare, totusi, pentru identitate de ratiune, trebuie admis că există comorientă si in cazul in care persoanele au murit ori dispărut in două-trei imprejurări, produse in acelasi timp, fără a se putea stabili care a murit mai inainte (ex.un triplu accident: aviatic, feroviar si rutier),,.

In legătură cu conditia vocatiei succesorale reciproce intre comorienti, in doctrină s-au conturat două puncte de vedere:

- primul si cel mai vechi: vocatia succesorală să fie reciprocă in privinta comorientilor; si,

- cel de al doilea, mai nou: nu se cere conditia reciprocitătii vocatiei succesorale.

Pag. 111 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

III. CONTINUTUL CAPACITATII DE FOLOSINTA

1. Preliminarii Notiune: Prin continutul capacitătii de folosintă a persoanei fizice se intelege insăsi aptitudinea omului de a a vea drepturi si obligatii. Continutul capacitătii de folosintă se clădeste pe două componente:

a) componenta activă, constand in aptitudinea omului de a avea drepturi subiective civile; si

b) componente pasivă constand in aptitudinea persoanei fizice de a avea obligaii civile. Reguli de determinare: Inainte de a preciza regulile (principiile) in raport de care se determină continutul capacitătii de folosintă a persoanei fizice, se impun următoarele precizări:

- acest continut rezidă in aptitudinea omului de a avea toate drepturile si obligatiile civile; si.

- in continutul capacitătii de folosintă, a persoanei fizice nu intră drepturile interzise prin ingrădirile aduse acestuia ori prin cele aduse de către celelalte ramuri ale dreptului.

In raport de definitia dată continutul capacitătii de folosintă a persoanei fizice si de cele două precizări, se poate concluziona că acest continut poate fi determinat cu ajutorul următoarelor reguli (principii):

a) determinarea continutului capacitătii de folosintă a persoanei fizice se face prin raportarea acestuia la sistemul legislativ in vigoare la un moment dat al statului dat, intelegand prin sistemul legislativ al unui stat atat reglementările nationale, cat si reglementările internationale cuprinse in izvoarele ratificate de acel stat;

b) sfera (intinderea) reală a continutului capacitătii de folosintă a persoanei fizice rezultă din cunoasterea si evaluarea sistemului de ingrădiri ce i se aduc;

c) in determinarea acestui continut se au in vedere, atat izvoarele specifice dreptului civil, cat si cele specifice altor ramuri de drept, in măsura in care se referă la acest element; si

d) primesc considerare pentru determinarea acestui element numai drepturile si obligatiile civile, nu si drepturile si obligatiile ce tin de alte ramuri ale dreptului.

Criterii: Precizărilor si regulilor de mai sus li se adaugă următoarele două criterii care, impreună, contribuie la determinarea continutului capacitătii de folosintă;

a) primul criteriu: sursă legislativă (este vorba de acte normative prin care se asigură consacrarea internă, sau de norme juridice internationale ale căror izvoare au fost ratificate de statul respectiv); si

b) criteriul naturii juridice: este vorba de drepturi subiective civile sau de drepturi care cad sub incidenta reglementativă a altor ramuri? Dacă este vorba de drepturi civile, trebuie stabilit dacă este vorba de drepturi patrimoniale sau de drepturi personale nepatrimoniale.

2. Ingrădirile capacitătii de folosintă a persoanei fizice

a) Notiune si clasificare Notiune: Sunt ingrădiri ale capacitătii de folosintă numai

Pag. 112 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

incapacitătile de de drept civil; nu constituie ingrădiri ale capacitătii de folosintă a persoanei fizice limitările, ingrădirile sau incapacitătile apartinătoare altor ramuri de drept. Aceste ingrădiri ale capacitătii de folosintă a persoanei fizice se mai numesc ,,incapacităti,,.

Calsificare: Ingrădirile capacitătii de folosintă a persoanei fizice se clasifică in functie de mai multe criterii:

1. In raport de finalitatea lor, incapacitătile capacitătii de folosintă pot fi:

a) incapacităti cu caracter de sanctiune; si b) incapacităti-măsuri de protectie sau de ocrotire; 2. In raport de modul in care operează, incapacitătile se clasifică in: a) incapacităti care operează de plin drept; si b) incapacităti care operează ca urmare a unei hotărari judecătoresti;

si 3. In functie de izvorul lor, incapacitătile se clasifică in două

categorii: a) incapacităti stabilite de legea civilă; si b) incapacităti stabilite de legea penală.

b)Prezentarea celor mai importante ingrădiri

b.1. Ingrădirile-sanctiune Ingrădirile cu caracter de pedeapsă penală: Intră in această categorie: pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi si pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi.

1. Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi. Această pedeapsă are caracterul unei pedepse complementare si constă in interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:

a) dreptul de a alege si de a fi ales in organele puterii de stat si in functii colective de stat sau obstesti;

b) dreptul de a ocupa o functie implicand exercitiul autoritătilor de stat;

c) dreptul de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvarsirea infractiunii;

d) drepturile părintesti; si e) dreptul de a fi tutore si curator. Aplicarea unei asemenea pedepse se face tinandu-se seama de

următoarele: - interzicerea dreptului de a ocupa o functie implicand exercitiul

autoritătii de stat nu se poate pronunta decat pe langă interzicerea drepturilor de a alege si de a fi ales in organele puterii de stat si in functii elective, afară numai dacă legea nu dispune altfel; si

- pentru dreptul civil prezintă interes drepturile prevăzute in art.64 lit.d si e, adică, drepturile părintesti si dreptul de a fi tutore sau curator.

2. Pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi. Practic, pedeapsa accesorie ,,...constă in interzicerea tuturor drepturilor prevăzute in art.64,,.

Pag. 113 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Interzicerea drepturilor astfel precizate este urmarea condamnării la pedeapsa inchisorii si operează din momentul in care hotărarea de condamnare a rămas definitivă si pană la terminarea executării pedepsei, pană la gratierea totală sau a restului de pedeapsă ori pană la implinirea termenului de prescriptie a executării pedepsei privative de libertate. Situatia este aceeasi si in cazul in care este vorba de obligarea la muncă corectională a condamnatului, cu precizarea că interzicerea drepturilor prevăzute in art.64 lit.d si e sunt lăsate la aprecierea instantei. Ingrădiri cu caracter de pedeapsă civilă: Intră in această categorie: decăderea din drepturile părintesti si pedepsele civile in materie succesorală.

1. Decăderea din drepturile părintesti. Ca natură juridică, decăderea din drepturile părintesti al cărei temei se află in disp. art.109 C.familiei este o pedeapsă mixtă, de dreptul familiei si de drept civil:

a) de drept civil, pentru că se caracterizează prin lipsirea părintelui decăzut de următoarele drepturi:

- dreptul de a reprezenta pe minorul de 14 ani in actele juridice civile; si,

- dreptul de a incuviinta actele juridice civile ale minorului intre 14 si 18 ani;

- se adaugă incapacitatea de a fi tutore; b) de dreptul familiei, pentru că această măsură priveste raporturile de

familie. Redarea exercitiului drepturilor părintesti este posibilă si se acordă de

către instantă, dacă au incetat imprejurările care au dus la decădere. 2. Ingrădirile-pedepse civile in materie succesorală. Pedepsele civile

in această materie sunt: a) cele reglementate de disp. art.655 C.civil dispozitii potrivit cărora,

sunt nedemni de a succede si, deci, exclusi de la succesiune (nedemnitatea succesorală): - cel condamnat pentru că a omorat sau a incercat să omoare pe

defunct; - majorul care n-a denuntat omorul defunctului, desi avea cunostintă

despre aceasta; si - cel ce a făcut impotriva defunctului o acuzatie capitală, declarată

de instantă calomnioasă. b) potrivit art.703 C.civ. ,,Erezii care au dat la o parte, sau au ascuns

lucruri ale unei succesiuni, nu mai au facultatea de a se lepăda de dansa; cu toată renuntarea lor, ei răman erezi si nu pot lua nici o parte din lucrurile date la o parte sau ascunse,,; si,

c) imposibilitatea prevalării de beneficiul de inventar in conditiile art.712 C.civil.

b.2. Ingrădiri cu caracter de protectie (ocrotire) Notiune: Sunt ingrădiri cu caracter de protectie (ocrotire) incapacitătile pe care legiuitorul le-a instituit in vederea asigurării ocrotirii (protectiei) intereselor anumitor categorii de persoane ca urmare a situatiei speciale in care se găsesc. Incapacităti reglementate de Codul civil: Intră in această categorie:

a) incapacitatea minorului mai mic de 16 ani de a dispune prin donatie sau testament de bunurile sale;

Pag. 114 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

b) incapacitatea minorului de 16 ani de a dispune prin testament mai mult de jumătate din bunurile de care ar putea dispune dacă ar fi major;

c) minorul de 16 ani nu poate dispune prin testament in favoarea tutorelui său, afară numai dacă tutorele a fost ascendentul său;

d) minorul ajuns major nu poate dispune prin donatie sau testament in favoarea fostului tutore, dacă socotelile definitive n-au fost prealabil date si primite , afară numai dacă tutorele este un ascendent;

e) incapacitatea doctorilor in medicină sau chirurgie, ,,ofiterii de sănătate si spiterii,, de a profita de dispozitiile intre vii sau testamentare făcute de cei ingrijiti (tratati), cu exceptia dispozitiilor remuneratorii făcute cu titlu particular, dispozitiile universale pană la al patrulea grad inclusiv (afară dacă defunctul are mostenitor in linie dreaptă in favoarea căruia s-a făcut dispozitia);

f) incapacitatea ofiterilor bastimentului de a fi legatari ai unui testament făcut pe mare dacă nu sunt rudă cu testatorul;

g) incapacitatea de a face adjudecări nici direct, nici prin persoane interpuse, in privinta tutorilor asupra averii celor aflati sub tutelă, mandatarilor pentru averea ce sunt imputerniciti s-a vandă, administratorilor sau stabilimentelor incredintate lor si functionarilor publici asupra averilor statului ce se vand prin ei; si

h) incapacitatea judecătorilor, procurorilor si avocatilor de a nu se putea face ,,cesionări de drepturi litigioase care sunt de competenta tribunalului judetean,,.

Incapacităti reglementate de C.familiei: Fac parte din această categorie:

a) incapacitatea tutorelui, sotului, rudei in linie dreaptă, fratilor sau surorilor sau tutorelui, de a incheia acte juridice cu minorul; si,

b) interdictia minorului de a face donatii ori de a garanta obligatia, chiar dacă are incuviintarea reprezentantului legal.

Cu privire la cele două categorii de incapacităti (reglementate de Codul civil si de Codul familiei) seimpun următoarele precizări:

- in legătură cu caracterul absolut sau relativ al incapacitătilor: sunt absolute acele incapacităti care impiedică incheierea actului juridic civil de către cel incapabil cu orice altă persoană si sunt relative, incapacitătile care opresc incheierea actului civil, de către cel lovit de incapacitate, doar cu anumite persoane;

- nerespectarea incapacitătii se sanctionează cu nulitatea absolută (juris et de jure) a actului incheiat, sau cu nulitatea relativă (juris tantum), in toate celelalte cazuri.

O incapacitate rezultand din Legea nr.18/1991: Incapacitatea este reglementată de disp. art.47 alin.1 din această lege si se referă la faptul că persoanele fizice care nu au domiciliul in Romania si la persoanele juridice care nu au nationalitate romană, si sediul in tara noastră ,,nu pot dobandi in proprietate termeni de orice fel prin acte intre vii,,.

Pag. 115 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

CAPACITATEA DE EXERCITIU

A PERSOANELOR FIZICE Capacitatea de exercitiu a persoanei fizice Sectiunea 1 1)Notiune si caractere juridice a)DEFINITIA CAPACITATII DE EXERCITIU Potrivit art. 5 alin. din Decretul nr. 31/1954 ‘Capacitatea de exercitiu este capacitatea persoanei de a-si exercita drepturile si de a-si asuma obligatii,savirsind acte juridice. Dupa parerea noastra, definitia capacitati de exercitiu a persoanei fizice nu trebuie sa emita aspecte esentiale ,precum:1)corelatia capacitatii de exercitiu cu notiunea de gen, capacitatea civila a omului;2)capacitatea de exercitiu presupune incheierea de acte juridice civile , iar nu a oricaror acte juridice ;3)incheierea de acte juridice civiletrebuie sa se refere nu numai la exerciterea de drepturi si asumarea de obligatii civile,ci si la dobindirea de drepturi subiective civile si executarea obligatiilor civile Pe aceste premize ,vom defini capacitatea de exercitiu a persoanei fizice ca acea parte a capacitati civili a omului care consta in aptitudinea acestuia de a dobindi si a exercita drepturi civile si de a-si asuma si executa obligatii civile prin incheierea de acte juridice civileprin incheierea de acte juridice civile. b)PREMISELE SI FELURILE CAPACITATII DE EXERCITIU.

Premisele. Doua sunt aceste premise si anume: - Existenta capacitatii de folosinta a persoanelor fizice; - Existenta discernamantului, adica a puterii omolui de a-si reprezenta consecintele

juridice civile ale manifestarii sale de vointa. Prima premisa nu ridica probleme, in dreptul civil roman, deoarece, un caracter juridic a capacitatii de folosinta a persoanei fizice este universalitatea: apartine tuturor oamenilor. A doua premisa se infatiseaza diferit in functie de varsta omului: intr-o prima perioada, de fragezime a varstei, nu exista descernamantul vietii juridice civile apoi, descernamantul incepe sa se formeze, dezvolte, consolideze; in fine, de la o anumita varsta, omul trebuie rezumat ca a dobandit experienta necesara vietii juridice civile proprii. In afara de varsta discernamantul mai este in functie de sanatatea mintii. Feluri. Tinand seama de existenta si calitatea descernamantului omului, avand in vedere inaintarea ei in varsta, capacitatea de exercitiu are trei ipostaze:

- lipsa capacitatii de exercitiu; - capacitatea de exercitiu restransa; - capacitatea de exercitiu deplina.

Sunt lipsiti de capacitatea de exercitiu: 1. minorii sub 14 ani 2. alienatii ori debilii mintali pusi sub interdictie judecatoreasca

Pag. 116 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Capacitatea de exercitiu restransa apartine minorilor intre 14 si 18 ani. Au deplina capacitate de exercitiu majorii, cei cu 18 ani impliniti si femeia casatorita inainte de 18 ani.

2. Caractere juridice

a) ENUMERAREA CARACTERELOR JURIDICE ALE CAPACITATII DE EXERCITIU A PERSOANELOR FIZICE

De la inceput trebuie precizat ca insusirile ori caractere;e juridice trebuie raportate doar la “deplina capacitate de exercitiu” si “capacitatea de exercitiu restransa”, iar nu si lipsei capacitatii exercitiului a persoanei fizice.

Enumerand caracterele juridice ale capacitatii de exercitiu, vom spune ca acestea sunt: legalitatea, generalitatea inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea.

b) CONTINUTUL CARACTERELOR Legalitatea capacitatii de exercitiu a persoanei fizice inseamna ca instituirea, stabilirea

continutului precum si incetarea sunt de domeniul exclusiv al legii, aceste aspecte nefiind de domeniul vointei individuale.

Generalitatea capacitatii de exercitiu a persoanei fizice se refera la continutul acesteia si consta in aptitudinea omului de a dobandi si exercita drepturile civile si de a-si asuma si executa obligatiile civile prin incheierea oricaror acte juridice civile, cu exceptia celor oprite prin lege. Gradul de generalitate difera, dupa cum e vorba de capacitatea de exercitiu deplina ori de capacitatea de exercitiu restrans.

Inalienabilitatea capacitatii de exercitiu a persoanei fizice este consacrata, expres, in art. 6 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954: “Nimeni nu poate renunta, nici in tot si nici in parte… la capacitatea de exercitiu”. Deci, nu e admisibila renunutarea la capacitatea de exercitiu, dupa cum aceasta capacitate nu poate forma obiectul unei instrainari sau cesiuni.

Intangibilitatea capacitatii de exercitiu a persoanelor fizice este stabilita in acelasi art. 6 alin. 1in termenii urmatori: “Nimeni nu poate fi … lipsit, in tot sau in parte, de capacitatea de exercitiu, decat in cazurile si conditiile stabilite de lege”

Egalitatea capacitatii de exercitiu a persoanei fizice este stabilita, in comun cu egalitatea capacitatii de folosinta – indifernt de rasa, sex, nationalitatea,, religia, opinia publica, ori alta opinie sau alta imprejurare – de art. 4 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, de Pactul international privind drepturile civile si politice ale omului

Sectiunea II Lipsa capacitatii de exercitiu a persoanei fizice

1. CATEGORIILE DE PERSOANE FIZICE LIPSITE DE CAPACITATE DE EXERCITIU Prevederile art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 31/ 1954. Potrivit textului: “Nu au capacitate de

exercitiu: a) minorii care nu au implinit varsta de 14 ani; b) persoana pusa sub interdictie”. De retinut ca aceasta enumerare este limitativa. Prin urmarea, nu exista, potrivit dreptului civil

roman si alte persoane lipsite de capacitatea de exercitiu. In materie testamentala, limita este de 16 ani, iar nu de 14 ani, deoarece art. 806 Cod Civil dispune : “Minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici intr-un fel…”

In materie contractuala civila lipsa capacitatii de exercitiu este consacrata si de punctele 1 si 2 al art. 950 Cod Civil: “Necapabil de a contracta sunt: 1. minorii; 2. interzisii”.

2. REPREZENTAREA LEGALA A PERSOANELOR FIZICE LIPSITE DE CAPACITATE DE EXERCITIU

Pag. 117 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Prevederile art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954. Potrivit textului: “Pentru cei care nu au capacitate de exercitiu actele juridice se fac de reprezentantii lor legali”.

Art. 11 alin. 2 trebuie coroborat cu: - art. 105 alin. 1 C. fam.: “Parintii au dreptul si indatorirea de a administra bunurile

copilului lor minor si de a il reprezenta in actele civile pana la data la care el implineste varsta de 14 ani” .

- art. 124 alin. 1 C. fam.: “ Tutorele are obligatia de a administra bunurile minorului si de a-l reprezenta in actele civile, insa numai pana la data cand acesta implineste varsta de 14 ani”.

- art. 147 C. fam.: “Regulile privitoare la tutela minorului care nu a implinit varsta de 14 ani se aplica si in cazul tutelei celui pus sub interdictie, in masura in care legea nu dispune altfel” deci, interzisul judecatoresc este reprezentat de tutore.

Dupa cum vom arata in capitolul urmator in anumite cazuri, reprezentarea legala este realizata de curatorul celui lipsit de capacitatea de exercitiu .

3. ACTE JURIDICE CIVILE PERMISE CELUI LIPSIT DE CAPACITATEA DE EXERCITIU

Fiind o masura de ocrotire a persoanei fizice, lipsa capacitatii de exercitiu datorata lipsei de descernamant nu trebuie sa functioneze impotriva acestei finalitati, si numai atat cat e necesar.

Aceasta explica de ce, desi lipsit de capacitate de exercitiu, minorul sub 14 ani ori pusul sub interdictie judecatoreasca poate, totusi face valabil anumite acte juridice civile.

Cu toate ca legea civila nu arata, expres, asemenea acte permise celui lipsit de capacitatea de exercitiu, totusi doctrina si juristprudenta admit solutia valabilitatii actelor incheiate de asemenea persoana, daca e vorba despre:

- acte de conservare, care prin definitia, nu pot fi vatamatoare, indiferent cine le face: majorul, minorul ori interzisul; asemenea acte sunt: somatia punerea pecetilor, inscrierea unui privilegiu sau a unei poteci in registrul de publicitate, intreruperea unei prescriptii (prin cererea de chemare in judecata, nu si prin recunoastere);

- acte marunte, care se incheie zilnic pentru nevoile obisnuite ale traiului (cumpararea de rechizite scolare, dulciuri si alte asemenea ).

Exacta intelegere a notiunii de lipsa a capacitatii de exercitiu cere doua precizari. Mai intai este de observat ca ceasta lipsa nu este o veritabila si totala lipsa de capacitate de exercitiu ; exista un minimum de continut chiar pentru aceasta “ lipsa a capacitatii de exercitiu a persoanei fizice” exprimat tocmai in cele doua categorii de acte juridice aratate. Apoi, alin. 2 al art. 25 din Decretul nr. 32/1964 “actele juridice ce se incheie de minorii ce nu au implinit varsta de 14 ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar daca nu este lezionar” trebuie interpretat restrictiv, in sensul ca priveste doar actele civile patrimoniale.

4. INCETAREA STARII JURIDICE A LIPSEI CAPACITATII EXERCITIULUI Cazuri. Pentru minori, lipsa capacitatii de exercitiu inceteaza fie prin implinirea varstei de 14

ani (cand dobandeste capacitatea de exercitiu restransa), fie prin moarte. Pentru interzisul judecatoresc, lipsa capacitatii sale de exercitiu inceteaza fie prin ridicarea

interdictiei, fie prin moarte. Sectiunea III Capacitatea de exercitiu restransa

1. NOTIUNE

Pag. 118 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Reglementare. Textul care reglementeaza capacitatea de exercitiu restransa este cel al art. 9 din Decretul nr. 31/1964: “ Minorul care a implinit varsta de 14 ani are capacitate de exercitiu restransa”.

Actele juridice ale minorului cu capacitate de exercitiu restransa se incheie de catre acesta cu incuviintarea prealabila a parintilor sau a tutorelui.

Acest text trebuie coroborat cu:

- art. 105 alin. 2 C.fam.: “ Dupa implinirea varstei de 14 ani, minorul i-si exercita singur drepturile si i-si executa obligatiile ,insa numai cu incuviintarea prealabila a parintilor spre a-l apara impotriva abuzurilor din partea celui de-l treilea”.

- art. 133 alin.1 C.fam.:”Minorul care a implinit varsta de 14 ani incheie acte juridice cu incuvintarea prealabila a parintilor spre a-l apara impotriva abuzurilor din partea celui de-al treilea “;

- art. 10 alin. 4 din Decretul nr. 31 t 1954: “Minorul cu capacitate de exercitiul restrinsa are dreptul, fara a avea nevoie de incuviintarea parintilor sau a tutorelui, sa faca depuneri la casele de pastrare de stat si sa dispuna de aceste drepturi, potrivit cu prevederile regulamentelor acestor case de pastrare “ (in esenta, e vorba de C.E.C.)

DEFINITIA CAPACITATI DE EXERCITIU RESTRINSA Capacitatea de exercitiul restrinsa este aptitudinea minorului de 14-18 ani de a dobindi

si exercita drepturi civile si de a-si asuma si executa obligati civile prin incheierea, personal, a anumitor acte juridice civile.

Prin urmare, caracteristicile definitorii ale capacitatii de exercitiul restrinsa sunt urmatoarele: - apartine numai minorilor cuprinsi intre 14 si 18 ani; - consta in aptitudinea unui astfel de minor de a-si exercita drepturile civile si de a-si asuma

obligatiile civile prin intuirea, personal a unor acte juridice civile; - realizarea ei presupune incheierea, personal, numai a anumitor acte juridice civile.

Caracterul acestei capacitati de exercitiul de a fi restrinsa rezulta din : 1) titularul ei este doar minorul intre 14 si 18 ani; 2) desi presupune incheierea actelor juridice personal de catre un asemenea minor, ia nu inseamna si singur, si cu anumite

incuvintari prealabile; 3) anumite acte civile sunt oprite minorului de 14-18 ani, dar sunt permise persoanei fizice cu deplina capacitate de exercitiul.

2) INCEPUT Mod de dobindire: implinirea virstrei de 14 ani. Din continutulm dispozitiilor legaler sus

mentionate care se refera, in terminus, la minorul ‘care a implinit 14 ani, rezulta ca inceputul capacitatii de exercitiu restransa este marcat de data implinirii varstei de 14 ani. Nu e suficienta intrarea in anul in care se implineste varsta de 14 ani ci trebuie ca aceasta varsta sa fie implinita efectiv (an, luna, zi – doar daca data nasterii este 1 ianuarie, intrarea in anul calendaristic coincide cu implinirea efectiva a varstei cerute pentru dobandirea deplinei capacitati de exercitiu.

Trebuie precizat ca, pentru a functiona regula dobandirii capacitatii de exercitiu restransa la implinirea varstei de 14 ani, este necesar ca, pana la aceasta varsta, minorul sa nu fi fost pus sub

Pag. 119 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

interdictie judecatoreasca. Daca minorul a fost pus sub interdictie iar aceasta se ridica in intervalul 14-18 ani, capacitatea de exercitiu restransa va incepe pe data ridicarii interdictiei.

3) CONTINUTUL CAPACITATII DE EXERCITIU RESTRANSA Intelegerea continutului capacitatii de exercitiu restransa porneste de la caracteristica acestei

capacitati de a fi de tranzitie. Adica de trecerea de la lipsa capacitatii de exercitiu la deplina capacitate de exercitiu.

Prin urmare si continutul capacitatii de exercitiu restransa se plaseaza intre aceste doua extreme. De aici consecintele urmatoare:

- nu vor intra in specificul continutului capacitatii exercitiului restransa acele acte juridice civile care se inchreie, valabil, de minorul sub 14 ani acte care, a fortiori, pot fi incheiate de minorul care a implinit 14 ani;

- nu intra in continutul acestei capacitati nici actele care sunt interzise, cu desavarsire minorului intre 14 si 18 ani.

In acelasi timp, specificul continutului capacitatii de exercitiu restransa nu poate face abstractie de doua insusiri de baza ale acestei capacitati: 1) ea inseamna posibilitatea incheierii de acte juridice personal de catre minorul de 14 – 18 ani; 2) desi incheie personal actele sale juridice civile minorul de 14 – 18 ani are nevoie de anumite incuviintari prealabile.

Pentru determinarea continutului capacitatii de exercitiu retransa apare, ca utila clasificarea actelor juridice civile, prin raportarea lor la minorul de 14 – 18 ani:

a) acte juridice civile pe care minorul de 14 – 18 ani le poate incheia valabil personal sin sigur. Minorul cu capacitate de exercitiu restransa nu are nevoie de incuviintarea in prealabil, incheindu-le personal si singur, actele civile urmatoare:

- actele pe care le putea incheia pana la implinirea varstei de 14 ani (actele de conservare si actele marunte);

- depozitul special la C.E.C. (potrivit art. 10 alin. final din Decretul nr. 31/1954 si Statutului Casei de Economii si Consemnatiuni);

- actele de administrare daca nu sunt lezionare; este solutia care rezulta din interpretarea per a contrario a art. 25 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954;

- daca a implinit 16 ani poate dispune prin testament de jumatate din ceea ce ar fi putut dispune dac ar fi fost major (art. 807 C. Civil).

b) acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate incheia valabil numai cu

incuviintarea prealabila a ocrotitorului legal. Din aceasta categorie fac parte actele administrative atat cele care privesc un bun cat si cele care privesc patrimoniul minorului. Sunt asemenea acte : inchirierea unui bun, contractul de antrepriza pentru repararea unui bun. Actele de administrare a patrimoniului sunt acte care in raport cu un anumit bun sunt de dispozitie dar privite in raport cu intregul patrimoniu au ca finalitate o judicioasa utilizare a patrimoniului; un indiciu, in aceasta privinta ne ofera art. 129 alin. final din Codul Familiei, care se refera la “instrainarea bunurilor supuse pieirii ori stricaciunii” “ si la instrainarea bunurilor” devenite nefolositoare pentru minori” daca valoarea acestora nu depaseste 250 lei.

Regula este ca minorul de 14 – 18 ani trebuie sa incheie actul de administrare cu incuviintarea prealabila a ocrotitorului legal; dac il incheie fara aceasta inciviintare si actul este lezional el este anulabil pentru leziune; dar dac il incheie singur, fara incuviintare insa actul nu este lezional, el va fi perfect valabil.

Pag. 120 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

c) acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate incheia, personal, dar cu dubla incuviintare(la ocrotitorul legal si a autoritatii tutelare).

Din acasta categorie fac parte actele de dispozitie precum instrainarea, gravarea cu o sarcina(gaj, ipoteca), renuntarea la un drept sau tranzactie. Si acceptarea unei succesiuni este calificata, de doctrina si jurisprudenta, ca un act de dispozitie.

d) acte juridice civile interzise minorului de 14-18 ani(dar permise majorului). Aceste acte sunt prevazute de art.133, aliniat 3 si art. 128 din Codul Familiei. Potrivit

articolului133 aliniat 3: “Minorul nu poate sa faca, nici chiar cu incuvintare, donatii si nici sa garanteze obligatia altuia”. Iar potrivit art.128: “Este oprit sa se incheie acte juridice intre tutore, sotul, o ruda in linie dreapta ori fratii sau surorile tutorelui, de o parte si minorul de alta”.

4 INCETAREA CAZURI DE INCETARE A CAPACITATII DE EXERCITIU RESTRANSA. Capacitatea de exercitiu restransa inceteaza in urmatoarele conditii:

- la implinirea varstei de 18 ani, cand se dobandeste deplina capacitate de exercitiu; - daca femeia se casatoreste inainte de 18 ani(de la16 ani, iar in anumite conditii, chiar de la 15 ani,

cand, de asemenea ea dobandeste deplina capacitate de exercitiu); - daca minorul este pus sub interdictie judecatoreasca; - prin moarte(cand inceteaza si capacitatea de folosinta).

Sectiunea 4 CAPACITATEA DE EXERCITIU DEPLINA 1 Notiune

In materia capacitatii de exercitiu a persoanei fizice, capacitatea deplina formeaza regula fata de lipsa si capacitatea restransa care constituie exceptii.

Deplina capacitate de exercitiu a persoanei fizice poate fi definita ca aptitudinea omului de a dobandii si exercita drepturile civile si de a-si asuma si executa obligatiile civile prin incheierea personal si singur a tuturor actelor juridice civile.

Din definitie rezulta ca insusirea capacitatii de exercitiu de a fi deplina rezida in trei caracteristici: a) actele juridice civile se incheie personal, iar nu prin reprezentant legal; b) actele juridice se incheie singur, fara vreo incuvintare prealabila, ca in cazul capacitatii de exercitiu restransa; c) persoanele cu capacitate de exercitiu deplina pot incheia toate actele juridice civile.

2 Inceput PREVEDERILE ART. 8 DIN DECRETUL NR. 31/1954 Data la care se dobandeste deplina capacitate de exercitiu este stabilita de art. 8 din Decretul

nr.31/1954 in termenii urmatori: “Capacitatea deplina de exercitiu incepe de la data cand persoana devine majora. Persoana devine majora la implinirea varstei de 18 ani.

Minorul care se casatoreste dobandeste prin aceasta capacitatea deplina de exercitiu. Din prevederile acestea rezulta ca exista doua moduri de dobandire a deplinei capacitati de

exercitiu: - dobandirea prin implinirea majoratului civil adica la data implinirii varstei de 18 ani - dobandirea prin incheierea casatoriei, de catre femeie inainte de implinirea varstei de 18

ani; aceasta rezulta din coroborarea art. 8 alin. 3 cu art. 4 din Codul Familiei, potrivit caruia: “barbatul

Pag. 121 din 122

Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran

Pag. 122 din 122

se poate casatori numai daca a implinit varsta de 18 ani iar femeia numai daca a implinit varsta de 16 ani”

Cu toate acestea pentru motive temeinice se poate incuviinta casatoria femeii care a implinit 15 ani.

3. Continut

In dezvoltarile de mai sus am evocat continutul capacitatii de exercitiu deplina cu doua ocazii, si anume:

- Caracterul juridic numit “generalitatea capacitatii de exercitiu” evoca tocmai aceste aspecte: aptitudinea generala si abstracta a persoanei fizice de a incheia toate actele juridice prin care dobandeste ori exercita drepturi subiective sau isi asuma obligatiile civile.

- Definitia capacitatii de exercitiu exprima sintetic tocmai continutul ei.

4. Incetarea Cazuri de incetare a capacitatii de exercitiu deplin:

- odata cu incetarea capacitatii de folosinta (adica prin moartea ); - prin punerea sub interdictie judecatoreasca; - prin anularea casatoriei, inainte ca femeia sa fi implinit 18 ani; - in cazul casatoriei putative, daca femeia a fost de buna credinta la incheierea casatoriei

iar hotararea de anulare ramane definitiva inainte ca ea sa fi implinit 18 ani. Sectiunea V SANCTIUNEA NERESPECTARII REGULILOR CAPACITATII DE EXERCITIU

1. Caracterizare generala Incalcarea regulilor privitoare la capacitatea de exercitiu a persoanei fizice, in functie de

circumstante se poate solda cu: - consecinte penale, daca s-a nerespectat intangibilitatea ori egalitatea capacitatii de

exercitiu (potrivit art. 247 Cod Penal). - consecinta aplicabila incalcarii unei incapacitati de folosinta, daca a fost nesocotita o

asemenea limita; - nulitatea relativa a actului juridic; aceasta este sanctiunea specifica in materia capacitatii

de exercitiu

2. Nulitatea Caracteristicile nulitatii in aceasta materie Nulitatea aplicabila pentru nerespectarea dispozitiilor privitoare la capacitatea de exercitiu a

persoanei fizice este: a) relativa; b) de fond; c) expresa deoarece este consacrata de art. 25 alin. 2 din Decretul nr. 32/1954, art. 133 alin final si art. 147 din Codul Familiei.


Recommended