Drept Civil

1) Accesiunea imobiliară artificială. Accesiunea imobiliară artificială presupune ridicarea unei construcţii pe un teren aflat în proprietatea altei persoane decât proprietarul materialelor folosite. Bunul principal îl reprezintă terenul, iar construcţia este privită drept bunul secundar. Astfel, proprietarul terenului devine şi proprietarul construcţiei. Potrivit legii civile, orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte contrariul. Acest text conţine două prezumţii relative. Prima prezumţie, trasă din faptul ridicării unei construcţii pe un anumit teren, se referă la împrejurarea că o asemenea lucrare s-a făcut de către însuşi proprietarul terenului respectiv, precum şi că lucrarea s-a făcut pe cheltuiala sa în ce priveşte materialele şi manopera folosite. Dacă se face proba contrarie constând în relevarea faptului că ridicarea construcţiei s-a făcut de către proprietar, dar cu materiale aparţinând unei alte persoane, atunci este vorba despre un caz particular de accesiune imobiliară artificială. Este însă posibil ca un terţ să dovedească chiar împrejurarea că el însuşi, iar nu proprietarul terenului este acela care a ridicat construcţia. Într-o asemenea situaţie, se vor aplica regulile ce reglementează un alt caz particular de accesiune imobiliară artificială: ipoteza lucrărilor efectuate de o persoană cu materialele sale proprii, pe terenul altcuiva. Cea de-a doua prezumţie evocată în codul civil că orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate că sunt ale proprietarului terenului până ce se dovedeşte contrariul - poate fi răsturnată prin încheierea în prealabil a unui contract între proprietarul terenului şi constructorul-proprietar al materialelor prin care să se recunoască celui de-al doilea atât dreptul de proprietate asupra construcţiei respective, cât şi, în mod corespunzător, dreptul de superficie în vederea folosirii terenului aferent construcţiei. Ipoteza ridicării construcţiei de către proprietarul terenului, cu materialele altcuiva-Proprietarul terenului care a făcut construcţii, plantaţii sau lucrări cu materiale străine, este dator să plătească valoarea materialelor. În plus, el mai poate fi obligat, după împrejurări, şi la plata de daune-interese. În virtutea accesiunii, proprietarul terenului devine proprietarul construcţiei, ceea ce explică de ce proprietarul materialelor nu are dreptul de a pretinde restituirea materialelor. Ipoteza ridicării construcţiei de către o altă persoană decât proprietarul terenului.-În acest caz, proprietarul ternului pe care s-au făcut lucrările devine proprietarul acestora prin accesiune, cu obligaţia de a despăgubi pe constructor. În această ipoteză, reglementările juridice aplicabile constructorului sunt diferite după cum acesta a fost de rea credinţă sau de bună credinţă. Constructorul de rea-credinţă este persoana care edifică o construcţie pe un terenul despre care ştie că nu îi aparţine. În acest caz, proprietarul terenului poate opta între a invoca accesiunea, cu consecinţa reţinerii construcţiei, însă cu obligaţia de a plăti constructorului de rea-credinţă valoarea materialelor şi preţul muncii. Proprietarul terenului poate însă să pretindă constructorului de rea-credinţă şi ridicarea plantaţiilor şi a construcţiilor cu cheltuiala celui ce le-a făcut. Constructorul de rea-credinţă poate chiar, după împrejurări, fi condamnat la daune-interese pentru prejudiciile sau vătămările ce a putut suferi proprietarul locului. Proprietarul terenului va pierde dreptul de opţiune dacă îl va exercita abuziv în sensul adoptării unei atitudini pasive „premeditate” până în momentul finalizării construcţiei; pierderea dreptului de opţiune se va concretiza în excluderea posibilităţii de a cere constructorului de rea-credinţă demolarea construcţiei. Pe de altă parte, chiar dacă nu ar fi întrunite condiţiile unui abuz de drept din partea proprietarului terenului, soluţiei vădit neeconomice a demolării construcţiei deja edificate i se va prefera, în principiu, soluţia indemnizării constructorului prin acordarea sumei care să acopere valoarea materialelor şi preţul muncii. Convingerea instanţei de judecată potrivit căreia este oportun şi echitabil să se admită cererea proprietarului terenului de a se demola construcţia nu înlătură necesitatea obţinerii în prealabil a unei autorizaţii de desfiinţare a construcţiei, eliberată de organul administrativ competent. Constructorul de bună-credinţă este acea persoană care ridică o construcţie pe un teren în legătură cu care are convingerea că îi aparţine. Buna-credinţă a constructorului se apreciază în raport cu momentul realizării construcţiei. În această situaţie, nu mai este admisibilă pretenţia proprietarului terenului obliga constructorul la demolarea edificiului. Prin urmare, proprietarul va reţine construcţia în proprietate, operând accesiunea imobiliară artificială. Şi în această ipoteză există un drept de opţiune, care se referă la întinderea indemnizaţiei pe care proprietarul terenului este obligat să o plătească în favoarea constructorului de bună-credinţă. Astfel, proprietarul terenului va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului. Aparent, nu există o diferenţă esenţială de tratament juridic între constructorul de rea-credinţă şi constructorul de bună-credinţă, având în vedere că, în cel de-al doilea caz, proprietarul terenului va opta, în mod normal, pentru acordarea unei sume mai reduse, adică aceea care acoperă valoarea materialelor şi preţul muncii. Practic însă, posibilitatea proprietarului terenului de a cere constructorului de rea-credinţă să ridice construcţia pe cheltuiala sa creează premisele „constrângerii” acestuia din urmă la acceptarea unei despăgubiri care, în realitate, este inferioară cuantumului compus din valoarea materialului şi preţul muncii. Atât constructorul de bună-credinţă cât şi cel de rea-credinţă, atunci când proprietarul terenului optează pentru invocarea accesiunii, are un drept de creanţă împotriva acestuia din urmă.

1

Se consideră că termenul de prescripţie este de 3 ani, care începe să curgă din momentul în care proprietarul terenului, invocând accesiunea, şi-a manifestat intenţia de a-şi însuşi construcţia.

2) Actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii.

Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv, de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic concret. Termenul de act juridic este folosit în două sensuri: într-un prim sens, noţiunea de act juridic desemnează acţiunea voliţională - operaţie juridică - făcută cu intenţia de a produce efecte juridice. Pentru acest sens al noţiunii de act juridic se foloseşte şi „expresia negotium juris” (negotium); în al doilea sens, noţiunea de act juridic desemnează înscrisul constatator pe care părţile care încheie operaţiunea juridică îl întocmesc pentru a putea dovedi această operaţiune (suportul material). Pentru acest sens al noţiunii de act juridic se întrebuinţează expresia ”instrumentum probationis” (instrumentum). Din definiţia formulată rezultă elementele caracteristice ale actului juridic civil: actul juridic civil reprezintă o manifestare de voinţă a subiectelor de drept care pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice; manifestarea de voinţă este exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se concretizează în a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret. Actul juridic civil unilateral este actul care reprezintă rezultatul voinţei unei singure persoane la încheierea actului juridic civil (manifestarea de voinţă a unei singure părţi este suficientă pentru încheierea actului juridic civil). Fac parte din această categorie: testamentul, acceptarea succesiunii, renunţarea la o moştenire, denunţarea unui contract, confirmarea unui act anulabil. Actele juridice civile unilaterale, la rândul lor se clasifică în: acte supuse comunicării (de exemplu: oferta); acte nesupuse comunicării (de exemplu: testamentul). Clasificarea actelor juridice civile în unilaterale, bilaterale şi multilaterale prezintă importanţă juridică pe următoarele planuri: pe planul aprecierii valabilităţii actului juridic pentru că, în fiecare dintre ele, se verifică şi apreciază numărul corespunzător de voinţe; şi, pe planul regimului juridic diferit pe care îl au viciile de consimţământ, în general, actele unilaterale sunt irevocabile, pe când actele juridice bi sau multilaterale pot fi revocate prin voinţa părţilor.

3) Acţiunea în grăniţuire.

Acţiunea în grăniţuire este acţiunea prin care titularul ei solicită instanţei de judecată să stabilească prin semne exterioare linia despărţitoare între cele două fonduri vecine. Ea poate fi exercitată de către proprietar, uzufructuar şi chiar de către posesor, nu însă şi de către detentorii precari. Ea poate fi introdusă şi împotriva chiriaşului sau arendaşului, nu însă între coproprietarii aceluiaşi fond. Aşadar, grăniţuirea este o operaţiune de individualizare prin semne exterioare a limitelor a două fonduri vecine care aparţin unor titulari diferiţi şi ea se efectuează fie prin convenţia părţilor, fie prin hotărâre judecătorească. În acest sens C. civ. stabileşte că: "orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite cu a sa; cheltuielile de grăniţuire se vor suporta pe jumătate". Acţiunea în grăniţuire este o acţiune reală, imobiliară, petitorie şi imprescriptibilă. Izvorând din dreptul de proprietate, care este un drept real şi având ca obiect un imobil (respectiv un terne), acţiunea în grăniţuire este o acţiune reală. Ea este petitorie deoarece are drept scop delimitarea proprietăţii limitrofe; ea nu se confundă cu acţiunea de strămutare de hotare care este o acţiune posesorie. Caracterul petitoriu este urmarea faptului că acţiunea în grăniţuire izvorăşte din dreptul de proprietate, scopul ei fiind delimitarea proprietăţilor limitrofe. Întrucât dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, acţiunea în grăniţuire este imprescriptibilă. Obiectul acţiunii în grăniţuire constă în pretenţia concretă a reclamantului care, în cazul grăniţuirii constă în cererea de a se delimita două fonduri limitrofe aparţinând unor titulari diferiţi. Acţiunea în grăniţuire priveşte numai terenurile, clădirile putând fi delimitate numai printr-o acţiune de ieşire din diviziune. Principalul efect al admiterii acţiunii în grăniţuire este restabilirea, iar nu stabilirea adevăratului hotar prin aşezarea semnelor de hotar pe linia care delimitează terenurile părţilor din proces. De reţinut că hotărârea pronunţată într-o acţiune în grăniţuire este declarativă de drepturi şi nu constitutivă de drepturi. Hotărârea în grăniţuire este declarativă de drepturi întrucât se tinde la reconstituirea limitelor reale între două fonduri.

4) Acţiunea în revendicare imobiliară.

2

Acţiunea în revendicare este principalul mijloc juridic civil de apărare a dreptului de proprietate. Este acea acţiune reală prin care reclamantul solicită instanţei de judecată recunoaşterea dreptului de proprietate asupra unui bun determinat şi obligarea pârâtului la restituirea posesiei bunului. Sau, aşa cum se arată în practica judiciară, „acţiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar”. Acţiunea în revendicare prezintă următoarele caractere juridice: este o acţiune reală, caracter ce rezultă din natura dreptului de proprietate, el însuşi dreptul real cel mai complet. Întrucât dreptul de proprietate este opozabil eraga omnes, acţiunea în revendicare poate fi pornită împotriva oricui deţine bunul fără drept; este o acţiune petitorie, deoarece pune în discuţie însăşi existenţa dreptului de proprietate. Reclamantul care pretinde că este proprietar trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate. Admiterea acţiunii înseamnă recunoaşterea dreptului de proprietate şi ca o consecinţă firească, obligarea pârâtului la restituirea posesiei; este o acţiune imprescriptibilă. Întrucât dreptul de proprietate este perpetuu, el nu se pierde prin neuz; proprietarul nu-şi pierde dreptul său prin faptul că nu-l exercită. Din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate rezultă şi caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare. Cu toate acestea, pasivitatea şi lipsa de diligenţă a proprietarului sunt sancţionate indirect prin efectul prescripţiei achizitive ori al posesiei de bună credinţă. Astfel, dacă o persoană dobândeşte dreptul de proprietate prin uzucapiune, în cazul imobilelor, sau prin posesie de bună credinţă în cazul bunurilor mobile, caracterul imprescriptibil sub aspect extinctiv a fost învins pentru că însuşi dreptul de proprietate s-a pierdut; este o acţiune promovată de titularul dreptului de proprietate. Reclamantul revendicant al bunului mobil sau imobil trebuie să facă dovada calităţii sale de proprietar. Dacă bunul se află în coproprietate, acţiunea trebuie introdusă de toţi coproprietarii, acţiunea formulată numai de unul dintre ei nefiind admisibilă. De asemenea, un coproprietar nu poate revendica de la un terţ nici cota-parte din bunul aflat la indiviziune înainte de a se face partajul. Calitatea de reclamant o pot avea de asemenea: moştenitorii, creditorii ipotecari, sau creditorii chirografari pe calea acţiunii oblice. Un soţ nu beneficiază de mandatul tacit al celuilalt şi ca atare nu poate promova o acţiune în revendicare, decât cu acordul expres al celuilalt soţ. Regula generală este că proba trebuie făcută de reclamant, întrucât „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”. În favoarea pârâtului operează, din însuşi faptul posesiei, o prezumţie relativă de proprietate. Pârâtul poate invoca pentru respingerea acţiunii în revendicare prescripţia achizitivă, excepţia autorităţii lucrului judecat, dacă a doua cerere de chemare în judecată este făcută între aceleaşi părţi, are acelaşi obiect şi se întemeiază pe aceeaşi cauză, precum şi excepţia de garanţie pentru evicţiune împotriva reclamantului din acţiunea de revendicare, care ar fi obligat personal sau în calitate de succesor al celui obligat la o astfel de garanţie. Proba dreptului de proprietate este dificilă, atât datorită diversităţii modurilor de dobândire a dreptului de proprietate, cât şi datorită insuficienţei probatorii a actelor juridice de transmitere a proprietăţii. Jurisprudenţa a reţinut că proba deplină, absolută a dreptului de proprietate o constituie modurile originare de dobândire a proprietăţii, cum ar fi uzucapiunea şi ocupaţiunea, iar nu titlurile care constituie doar mijloace relative de probă. Aceste titluri, fie translative de proprietate, fie declarative, au caracterul unei simple prezumţii ale dreptului de proprietate, deduse din însăşi existenţa lor şi care nu împiedică proba contrară la stăruinţa posesorului sau din oficiu în exercitarea rolului activ al instanţei, pentru aflarea adevărului. Proba prin titluri este dificilă, deoarece orice act translativ de proprietate face dovada deplină a dreptului numai dacă reclamantul probează că emană de la un adevărat proprietar. Dar pentru ca cineva să poate fi considerat adevărat proprietar trebuie să dovedească faptul că a dobândit bunul tot de la un adevărat proprietar. Deci revendicantul ar fi ţinut să dovedească faptul că toţi transmiţătorii anteriori, din autor în autor, au avut calitatea de adevăraţi proprietari, ceea ce adesea este imposibil. O asemenea probă a fost numită probatio diabolica. Prin titlu în această materie înţelegem actul juridic, jurisdicţional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă. Această noţiune are meritul de a înlătura dificultăţile juridice tocmai datorită efectului ce i se atribuie titlului, şi anume naşterea unei prezumţii relative şi simple în legătură cu calitatea de proprietar a persoanei care îl produce. În primul rând, relativitatea prezumţiei conferă deţinătorului titlului recunoaşterea dreptului său până la proba contrarie făcută de partea adversă. Într-adevăr, cel căruia i se opune titlul poate răsturna această prezumţie, inclusiv prin invocarea unui titlu propriu de natură să genereze o prezumţie de proprietate mai puternică, dar, la rândul său, relativă. Actul juridic ca titlu de proprietate este însă opozabil oricărui terţ în sensul că acesta din urmă nu poate ignora prezumţia relativă de proprietate născută în favoarea persoanei care îl invocă. În alţi termeni, relativitatea efectelor contractului nu contrazice opozabilitatea acestuia faţă de terţi. Acţiunea în revendicare pune în discuţie dreptul de proprietate şi nu posesia; dacă reclamantul nu poate produce dovada, pârâtul rămâne în continuare posesor, deoarece legea ocroteşte posesia. În literatură s-a spus că în această situaţie instanţa va examina şi compara cele două posesii, a reclamantului şi a pârâtului, şi va da câştig de cauză aceleia din părţi care va dovedi o posesie mai bine conturată (prin posesie mai bine caracterizată se înţelege posesia de bună-credinţă faţă de posesia de rea-credinţă, o posesie utilă sau o

3

posesie care îşi are originea într-un titlu, faţă de posesia care nu se trage din nici un titlu). Prin titluri se înţelege nu numai actele juridice translative de proprietate, cum este vânzarea-cumpărarea, donaţia, schimbul etc., ci şi pe cele declarative cum ar fi sentinţele judecătoreşti şi partajele voluntare, care recunosc numai un drept anterior. În materia dreptului de proprietate în sistemul Legii nr. 18/1991 a fondului funciar (şi a legii nr. 1/2000), singurul titlu cu valoare probatorie este titlul de proprietate emis în baza acestui act normativ. Vechile titluri deţinute de părţi sau de autorii lor nu pot servi ca temei al acţiunii în revendicare, ci pot servi numai pentru a obţine reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, drept care s-a stins prin efectul cooperativizării. Adeverinţele eliberate de Consiliile judeţene nu pot constitui titluri de proprietate într-o acţiune în revendicare, fiind acte provizorii. Dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, ceea ce înseamnă că oricât ar dura pasivitatea proprietarului, acesta nu este decăzut din dreptul de a revendica bunul. Astfel, acţiunea în revendicare este imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv, putând fi introdusă eficient indiferent de timpul scurs de la ultimul act de exercitare a dreptului de proprietate efectuat de către reclamantul ce se pretinde proprietar. De la acest principiu există doua excepţii. Astfel, în cazul vânzării unui imobil la licitaţie publică, în cadrul procedurii de urmărire silită, orice acţiune introdusă de cel ce se pretinde proprietarul acelui bun se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la punerea în executare a ordonanţei de adjudecare. Cea de-a doua excepţia există în materia avulsiunii, Codul civil instituit un termen de prescripţie extinctivă de un an. Sub aspectul prescripţiei achizitive, acţiunea în revendicare va fi respinsă în situaţia în care pârâtul va invoca dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani. Admiterea acţiunii în revendicare produce o serie de efecte, identice, în principiu, pentru bunurile imobile şi pentru bunurile mobile. Aceste efecte se referă la restituirea lucrului, restituirea fructelor produse de bun şi acoperirea cheltuielilor efectuate în legătură cu acesta. O dată ce acţiunea în revendicare a fost admisă, posesorul pârât este obligat să restituie bunul adevăratului proprietar. Bunul se restituie liber de orice sarcini cu care el ar fi fost grevat prin voinţa posesorului neproprietar. Dacă restituirea în natură este imposibilă punct de vedere material sau juridic. O altă problemă se ridică în ceea ce priveşte fructele produse de bun în perioada în care adevăratul proprietar a fost lipsit de stăpânirea bunului. În această materie urmează să deosebim situaţia posesorului de bună-credinţă de aceea a posesorului de rea-credinţă. Astfel, posesorul de bună-credinţă, adică acela care nu a cunoscut viciile titlului său, va putea reţine în deplină proprietate fructele percepute, cuvenite sau, după caz, echivalentul acestora. Regula nu se aplică fructelor produse de bun după introducerea acţiunii în revendicare, apreciindu-se că acest moment determină prin natura sa, încetarea bunei credinţe a posesorului. Posesorul de rea-credinţă nu se bucură de acest beneficiu; el va fi obligat, după caz, fie la restituirea în natură a fructelor percepute, fie la restituirea echivalentului fructelor, valorificate ori nepercepute din neglijenţa sa. PROBLEMA CHELTUIELILOR FĂCUTE DE POSESORUL NEPROPRIETAR. Este vorba despre cheltuielile efectuate de către posesorul neproprietar în legătură cu bunul posedat nelegitim. Admiterea acţiunii în revendicare conduce la restituirea unui bun a cărui valoare a fost păstrată sau chiar mărită faţă de momentul ieşirii sale din posesia adevăratului proprietar datorită unor cheltuieli efectuate de un neproprietar de natură să îi sărăcească patrimoniul. În aceste condiţii se creează o îmbogăţire fără justă cauză a adevăratului proprietar care naşte în sarcina sa o obligaţie de restituire, în limita îmbogăţirii sale, către posesorul neproprietar ce a efectuat aceste cheltuieli. Temeiul acestei obligaţii, şi anume îmbogăţirea fără justă cauză, explică de ce creditorul acestei obligaţii este nu numai posesorul de bună-credinţă, ci şi posesorul de rea-credinţă. Proprietarul poate fi obligat să-l indemnizeze pe posesor doar pentru cheltuielile necesare şi pentru cele utile efectuate de către acesta. Cheltuielile necesare sunt acelea făcute pentru însăşi conservarea bunului, iar cheltuielile utile se caracterizează prin aceea că deşi nu sunt impuse de cerinţa conservării bunului, conduc la sporirea valorii acestuia. Cheltuielile necesare se acoperă integral, iar cele utile în limita sporului de valoare produs. Nu se acoperă de către proprietar cheltuielile voluptuarii, adică acele cheltuieli pe care posesorul le-a efectuat pentru simpla lui plăcere, fără a se ajunge, pe această cale, la creşterea valorii fondului. În măsura în care lucrările ori amenajările aduse bunului ca urmare a unor asemenea cheltuieli se pot detaşa de bun fără a produce vreun prejudiciu, posesorul are dreptul de a le ridica şi de a le reţine în proprietatea sa.

5) Acţiunea în revendicare mobiliară.

Revendicarea bunurilor mobile se deosebeşte de revendicarea bunurilor imobile, fiind supusă unor reguli care stabilesc un regim juridic diferit. După felul cum este reglementată dovada proprietăţii în materia bunurilor mobile, revendicarea acestora apare practic imposibilă. Astfel, potrivit Codului civil, „lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără a fi trebuinţă de vreo scurgere de timp”. „Cu toate acestea, cel ce a

4

pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru, poate să-l revendice, în curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau i s-a furat, de la cel care care-l găseşte, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care-l are”. Codul civil instituie o prezumţie absolută (juris et de jure) de proprietate. Astfel, valoarea oricărei probe care ar fi invocată de reclamant ar fi fără rezultat de îndată ce pârâtul, reuşeşte să facă dovada bunei credinţe. Prezumţia absolută de proprietate instituită în favoarea posesorului de bună credinţă al bunului mobil, paralizează orice acţiune în revendicare, cu excepţia celei îndreptate împotriva posesorului de bună credinţă care a dobândit bunul de la găsitor sau hoţ. REVENDICAREA BUNULUI MOBIL DE LA HOŢ, GĂSITOR SAU TERŢUL DOBÂNDITOR DE REA-CREDINŢĂ Dovedirea de către reclamant a dreptului său de proprietate este suficientă prin ea însăşi să conducă la admiterea acţiunii în revendicare, fie că bunul mobil se află la autorul furtului sau la cel care şi-a însuşit bunul găsit, fie că se află la o altă persoană care este de rea-credinţă. Reaua credinţă rezidă în aceea că această persoană a intrat în posesia bunului în condiţii în care a cunoscut sau putea să cunoască împrejurarea că a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului. De exemplu, ipoteza dobândirii bunului mobil de către posesorul actual de la o persoană despre care ştie sau ar fi trebuit să ştie că nu are calitatea de proprietar. Pârâtul posesor de rea-credinţă al bunului mobil poate să paralizeze acţiunea în revendicare prin invocarea prescripţiei achizitive de 30 de ani. REVENDICAREA BUNURILOR MOBILE DE LA TERŢUL DOBÂNDITOR, POSESOR DE BUNĂ-CREDINŢĂ Art. 1909 alin. 1 C. civ. dispune: „lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo scurgere de timp”. Textul este contradictoriu, întrucât pe de o parte, se evocă o dobândire prin efectul prescripţiei, în timp ce, pe de altă parte, se arată că nu este necesară scurgerea timpului, condiţie esenţială a prescripţiei. În realitate, prin această formulare improprie, legiuitorul a urmărit să confere posesiei în materie mobiliară o forţă probatorie specială, considerând simplul fapt al posesiei ca fiind un adevărat titlu de proprietate care nu poate fi contracarat. Cu alte cuvinte, dacă sunt întrunite unele condiţii privitoare la bunuri, persoane şi la posesia terţului dobânditor, posesia acestuia capătă valoarea unei prezumţii absolute de proprietate, cu consecinţa respingerii acţiunii în revendicare intentate de către adevăratul proprietar. Condiţii privitoare la bunuri. Bunurile în privinţa cărora se aplică art. 1909 alin. 1 C. civ. sunt: bunurile mobile corporale, acestea fiind susceptibile de o posesie efectivă. În mod excepţional, prezumţia absolută de proprietate se poate naşte în privinţa unui bun mobil incorporal. Este cazul titlului la purtător - o obligaţiune, de ex. emisă de stat ori de o societate comercială pe acţiuni - deoarece se intră în posesia efectivă a unui înscris ce constituie suportul material în care se corporalizează un bun incorporal, şi anume un drept de creanţă; bunul mobil trebuie să fie privit în mod individual, art. 1909 alin. 1 C. civ. nefiind incident asupra universalităţilor juridice de ex. o succesiune mobiliară; bunurile mobile aflate în proprietatea publică a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale nu-şi pot schimba această situaţie juridică prin invocarea art. 1909 alin. 1 C. civ. de către un terţ dobânditor de bună-credinţă al unui astfel de bun; bunul mobil să nu facă parte din categoria bunurilor supuse înmatriculării, precum navele, aeronavele etc. Condiţii privitoare la persoane. Art. 1909 alin. 1 Cod civil trebuie interpretat ca referindu-se la dobândirea proprietăţii bunului mobil de către terţul dobânditor care, cu bună-credinţă, intră în posesia acestuia ca urmare a înstrăinării sale de către un detentor precar în favoarea căruia adevăratul proprietar s-a desesizat în mod voluntar. Ex. proprietarul bunului mobil îl închiriază unei persoane a cărei calitate de detentor precar o evidenţiază obligaţia de restituire a bunului izvorâtă din contractul de locaţiune. Cu încălcarea acestei obligaţii, locatarul înstrăinează bunul către o terţă persoană care intră în posesie, având convingerea că a dobândit bunul de la adevăratul proprietar. Aşadar, singura persoană îndrituită să se prevaleze de prezumţia absolută de proprietate consacrată în art. 1909 alin. 1 C. civ. este terţul dobânditor de bună-credinţă, care a intrat în posesia efectivă a bunului mobil. Drept urmare, acţiunea în revendicare va fi respinsă independent de proba pe care reclamantul ar face-o cu privire la dreptul său de proprietate. Dacă terţul a dobândit bunul chiar de la adevăratul proprietar, temeiul dobândirii dreptului îl va constitui nu prezumţia absolută de proprietate, ci convenţia translativă de proprietate. Este necesar să se fi produs o desesizare voluntară din partea adevăratului proprietar. O desesizare involuntară, constând într-un furt sau o pierdere a bunului ulterior va atrage incidenţa art. 1 909 alin. 2 C. civ. Detentorul precar nu poate invoca în beneficiul său art. 1909 alin. 1 C. civ. întrucât el este ţinut, în general, pe temeiul contractului încheiat cu adevăratul proprietar, să restituie bunul mobil adevăratului proprietar. Condiţii privitoare la posesia terţului dobânditor. Terţul dobânditor poate invoca art. 1909 alin. 1 C. civ. numai dacă posesia sa este reală, utilă şi de bună-credinţă. Cele trei trăsături trebuie întrunite în mod cumulativ. O posesie reală este aceea care presupune coexistenţa la un moment dat asupra aceleiaşi persoane a ambelor elemente ale posesiei, şi anume animus şi corpus. Art. 1909 alin. 1 C. civ. nu-şi va găsi aplicarea atunci când terţul dobânditor stăpâneşte corpore alieno, adică nu a căpătat încă detenţiunea materială a bunului deşi a încheiat actul juridic translativ cu detentorul precar. Posesia utilă este posesia continuă, paşnică, publică şi precară. Problema continuităţii nu se pune în acest context în care dobândirea dreptului de proprietate de către terţ este efectul aşa-numitei „prescripţii instantanee”, iar violenţa posesiei face

5

destul de greu de conceput îndeplinirea celei de-a treia condiţii a posesiei, condiţia bunei-credinţe. Utilitatea posesiei se prezumă relativ, până la proba contrarie făcută de persoana interesată, care, în cazul nostru, este adevăratul proprietar. Prin posesie de bună-credinţă în materia prescripţiei instantanee se înţelege posesia exercitată de o persoană care are convingerea sinceră că a dobândit bunul mobil nu de la un simplu detentor precar, ci de la adevăratul proprietar al acestuia. Pentru a produce efectul „prescripţiei instantanee”, este suficient ca buna-credinţă să existe la momentul intrării în posesia efectivă a bunului. Proba bunei-credinţe se face printr-o prezumţie relativă legală, C. civ. arătând că „buna-credinţă se presupune totdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua-credinţă”. O problemă controversată, a fost aceea dacă, distinct de buna-credinţă, terţul dobânditor trebuie să aibă un just titlu, adică un act juridic translativ de proprietate viciat prin faptul că nu provine de la adevăratul proprietar. S-a conturat un răspuns negativ, admiţându-se, în acest mod, că justul titlu, ca element component al bunei-credinţe, poate fi putativ, în sensul de a exista numai în imaginaţia posesorului. Spre exemplu, terţul dobânditor crede că intrarea sa în posesie are la bază un contract de vânzare-cumpărare care, în realitate, nu s-a încheiat. Interesul discuţiei se referă la conţinutul probei, căci în includerea justului titlu în sfera bunei credinţe determină posibilitatea ca, prin prezumarea existenţei celui de-al doilea element, să se ajungă la dovedirea celui dintâi. Cu alte cuvinte, terţul dobânditor nu va fi pus în situaţia de aproba în mod distinct existenţa justului titlu. REVENDICAREA BUNURILOR MOBILE PIERDUTE SAU FURATE DE LA TERŢUL DOBÂNDITOR DE BUNĂ-CREDINŢĂ Sediul materiei se află în art. 1909 alin. 2 C. civ. Conform acestui text de lege, cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru, poate să-l revendice, în curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care-l găseşte, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care-l are. Potrivit acestei dispoziţii legale, acţiunea în revendicare va fi intentată cu succes de către adevăratul proprietar dacă va fi îndeplinit termenul menţionat, nemai operând „prescripţia instantanee”.Condiţii generale de aplicare a art. 1909 alin. 2 C. civ. Sunt valabile pentru aplicarea acestei dispoziţii legale condiţiile privitoare la bunuri, precum şi acelea care se referă la posesia terţului dobânditor. Aceasta înseamnă, printre altele, că buna-credinţă a terţului dobânditor, chiar dacă nu mai este atât de eficace încât să paralizeze acţiunea în revendicarea intentată de proprietar în trei ani de la data pierderii sau a furtului, este, în orice caz, indispensabilă pentru a-i asigura „recursul” împotriva hoţului sau găsitorului de la care a dobândit bunul. Per a contrario, dacă terţul a cunoscut sau trebuia să fi cunoscut că a tratat cu un neproprietar, nu va putea, după ce va fi fost evins de către adevăratul proprietar, să se regreseze împotriva hoţului sau a găsitorului. Condiţii speciale de aplicare a art. 1909 alin. 2 C. civ. Elementele de diferenţiere se manifestă la nivelul condiţiilor privitoare la persoane, fiind vorba de calitatea persoanei care înstrăinează terţului bunul mobil, precum şi din punctul de vedere al termenului de trei ani, termen a cărui depăşire conduce la respingerea acţiunii în revendicare. Terţul dobândeşte bunul de la hoţ sau de la cel care şi-a însuşit nelegitim bunul pierdut de către adevăratul proprietar. Nu mai suntem deci în prezenţa unei desesizări voluntare, produse în temeiul unui contract prin care bunul se încredinţează temporar unui detentor precar. Pe de altă parte, bunul nu se află la momentul introducerii acţiunii în revendicare la hoţ sau la găsitor, căci, în aceste situaţii acţiunea în revendicare mobiliară se derulează în regimul dreptului comun, fiind în consecinţă, imprescriptibilă. Cu însuşirea bunului prin săvârşirea infracţiuni de furt este asimilată desesizarea produsă pe calea tâlhăriei ori pe aceea a pirateriei. Acţiunea în revendicare va fi admisă numai dacă introducerea acesteia va avea loc în termen de trei ani de la data furtului sau, după caz, a pierderii. Termenului de trei ani a fost apreciat ca fiind un termen de decădere. Astfel, acţiunea în revendicare mobiliară va fi admisă dacă adevăratul proprietar o introduce în maximum trei ani de la data pierderii sau furtului, precum şi dacă dovedeşte dreptul de proprietate asupra bunului, ieşirea, fără voia sa, a bunului din posesia sa, identitatea dintre bunul revendicat şi bunul pierdut ori furat. REVENDICAREA BUNURILOR MOBILE PIERDUTE SAU FURATE DE LA TERŢUL DE BUNĂ-CREDINŢĂ CARE LE-A DOBÂNDIT ÎN ANUMITE CONDIŢII Art. 1910 C. civ. precizează că „dacă posesorul actual al lucrului, furat sau pierdut l-a cumpărat la bâlci sau la târg, sau la o vindere publică, sau de la un neguţător care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia înapoi decât întorcând posesorului preţul ce l-a costat”. Ca şi în ipoteza reglementată în art. 1909 alin. 2 C. civ., acţiunea în revendicare mobiliară este admisă, dar proprietarul va trebui să plătească terţului o sumă de bani egală cu preţul pe care acesta l-a plătit pentru a dobândi bunul respectiv. Această sumă va putea fi recuperată de la hoţ sau de la găsitor pe calea unei acţiuni în despăgubiri introduse ulterior împotriva acestuia de către adevăra tul proprietar. Art. 1910 C. civ. cuprinde în domeniul său de aplicare condiţiile privitoare la bunuri, posesia terţului dobânditor, desesizarea involuntară şi termenul de trei ani. Regula specială instituită de art. 1910 va fi incidentă atunci când terţul a dobândit bunul mobil într-un spaţiu în care se derulează în mod obişnuit operaţii de înstrăinare a unor bunuri de aceeaşi natură (de exemplu, bursa de mărfuri), în cadrul unei vânzări prin licitaţie publică sau de la o persoană, fizică sau juridică, ce are calitatea de subiect de drept comercial, exercitată în legătură cu asemenea bunuri.Aşadar, legiuitorul a considerat că dobândirea bunului în condiţii care, prin natura

6

lor sunt susceptibile de a întări buna-credinţă a terţului rămâne insuficientă pentru a justifica acţiunea unei „prescripţii instantanee”, însă este aptă să-l protejeze pe terţ de riscul insolvabilităţii hotului sau a găsitorului. Acest risc este întotdeauna asumat de persoana care are la îndemână regresul împotriva hotului sau a găsitorului, această persoană urmând a fi proprietarul şi nu terţul căci acesta din urmă poate pretinde proprietarului însuşi restituirea sumei plătite hoţului sau găsitorului cu titlu de preţ.

6) Acţiunile de carte funciară reglementate de Legea nr. 7/1996,republicată.

In legatura cu inscrierile care se fac in cartea funciara, pot fi exercitate doua actiuni: actiunea in prestatie tabulara si actiunea in rectificarea inscrierilor in cartea funciara. Actiunea in prestatie tabulara-cel care s-a obligat la constituirea, transmiterea sau modificarea unui drept real imobiliar este obligat sa predea inscrisurile necesare pentru intabularea dreptului in cartea funciara, iar daca este vorba de stingerea unui asemenea drept, sa predea actele necesare pentru radierea lui din cartea funciara. In cazul in care se refuza sa-si indeplineasca aceasta obligatie, persoana indreptatita se putea adresa instantei de judecata, pentru ca aceasta sa dispuna, prin hotarare, intabularea sau radierea dreptului real. Hotararea judecatoreasca ramasa definitiva si irevocabila inlocuia inscrisurile necesare pentru intabularea sau radierea dreptului. Actiunea in prestatie tabulara putea fi intentata impotriva celui care a consimtit la constituirea, transmiterea sau stingerea dreptului real respectiv, precum si impotriva tertului subdobanditor inscris in cartea funciara, daca erau indeplinite urmatoarele trei conditii: cel care cere prestatia tabulara sa fi fost in posesia imobilului la data cand tertul subdobanditor a contractat; actul juridic cu data certa, in temeiul caruia se cere prestatia tabulara, sa fie incheiat anterior actului pe baza caruia tertul si-a inscris dreptul in cartea funciara; tertul sa fi dobandit dreptul cu titlul gratuit sau sa fi fost de rea-credinta. In cazul in care tertul a dobandit cu buna-credinta si pe baza unui act cu titlu oneros, actiunea in prestatie tabulara se respinge. Actiunea in prestatie tabulara nu se confunda cu actiunea in executarea unui antecontract de vanzare-cumparare. Actiunea in retificare inscrierilor in cartea funciara .Daca exista neconcordante intre starea tabulara si realitate, acestea pot fi inlaturate prin actiunea in rectificare. a)Rectificarea intabularii si a inscrierii provizorii-se cere de orice persoana interesata in urmatoarele cazuri: daca inscrierea sau titlul pe baza caruia s-a facut nu au fost valabile; daca prin isncriere, dreptul a fost gresit calificat; daca nu mai sunt intrunite conditiile de existenta a dreptului inscris sau au incetat efectele actului juridic in temeiul caruia s-a efectuat inscrierea. In urma admiterii actiunii, operatiunea rectificarii se face, la cerere, in temeiul hotararii judecatoresti ramase definitive si irevocabile. Actiunea in rectificare poate fi introdusa impotriva celui in favoarea caruia s-a facut inscrierea respectiva, precum si impotriva succesorilor sai, indiferent daca este vorba de un succesor universal sau cu titlu particular. In legatura cu prescriptia acestei actiuni se prevede: actiunea in rectificare este imprescriptibila, sub rezerva prescriptiei actiunii de fond, atunci cand este introdusa fata de dobanditorul nemijlocit, precum si fata de tertul care a dobandit cu rea-credinta dreptul inscris in favoarea sa; actiunea in rectificare poate fi introdusa in termen de 10 ani, fata de tertul dobanditor cu titlu gratuit, de buna-credinta, care incepe sa curga de la data inregistrarii cererii de inscriere a acestuia; impotriva tertului dobanditor cu titlu oneros, de buna-credinta, actiunea in rectificare poate fi introdusa numai cand titlul este valabil sau dreptul a fost gresit calificat, in urmatoarele termene: sase luni de la data comunicarii catre cel indrituit a incheierii prin care s-a dispus inscrierea ce face obiectul actiunii in rectificare; trei ani de la data inregistrarii cererii de inscriere a dreptului a carei rectificare se solicita prin actiune b)Rectificarea notarii se poate cere in urmatoarele cazuri: gresita calificare a dreptului personal, faptului sau raportului juridic notat; daca nu mai sunt intrunite conditiile de existenta a dreptului personal, faptului sau raportului juridic notat sau au incetat efectele actului juridic in temeiul caruia s-a facut notarea; daca notarea, indiferent din ce cauza, a incetat sa mai fie exacta sau in conformitate cu realitatea. Actiunea in rectificarea notarii este imprescriptibila.

7) Capacitatea de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice.

Potrivit art 9 din D 31/1954 “minorul care a implinit varsta de 14 ani are capacitate de exercitiu restransa.” Actele juridice ale minorului cu capacitate restransa se incheie de catre acesta cu incuviintarea prealabila a parintilor sau a tutorelui. Caracteristicile definitorii ale capacitatii de exercitiu restranse sunt: apartine numai minorilor intre 14 si 18 ani; consta in aptitudinea lui de a-si exercita drepturile civile si a-si asuma obligatii

7

civile prin incheierea, personal, a unor acte juridice civile. Daca minorul a fost pus sub interdictie, iar aceasta se ridica in intervalul 14-18 ani, capacitatea de exercitiu restransa va incepe pe data ridicarii interdictiei. Continutul capacitatii de exercitiu restransa. Pentru a determina acest continut apare utila clasificarea actelor juridice civile, prin raportarea lor la minorul de 14-18 ani. Clasificarea cuprinde urmatoarele categorii. a) Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate incheia valabil personal si singur: actele pe care le putea incheia pana la implinirea varstei de 14 ani (acte de conservare si acte marunte); depozitul special la CEC; actele de administrare, daca nu sunt lezionare; daca a implinit 16 ani, poate dispune prin testament, de jumatate din ceea ce ar fi putut dispune daca ar fi fost major (art 807 Cod civil) b) Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate incheia valabil, numai cu incuviintarea prealabila a ocrotitorului legal. Actele de administrare, atat cele privitoare la un bun (ut singuli), cat si cele care privesc patrimoniul minorului: inchirierea unui bun, contractul de antrepriza pentru repararea unui bun. Daca minorul incheie actul fara aceasta incuviintare si actul este lezionar, el este anulabil pentru leziune; dar daca il incheie singur, fara incuviintare, insa actul nu este lezionar, el este perfect valabil. Actele de administrare a patrimoniului sunt acte care in raport cu un anumit bun sunt de dispozitie, dar privite in raport cu intregul patrimoniu are ca fuialitate o judicioasa utilizare a patrimoniului: Ca exemplu, amintim art 129 alin 4 din Codul familiei, care se refera la “instrainarea bunurilor supuse pieirii sau stricaciunii” si la instrainarea bunurilor “devenite nefolositoare pentru minor” daca valoarea acestora nu depaseste 250 lei (de lege ferenda suma de 250 de lei trebuie revazuta, limita valorii bunului trebuind stabilita la un nivel superior) . c) Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate incheia personal, dar cu dubla incuviintare (a ocrotitorului legal si a autoritatii tutelare): actele de dispozitie: instrainarea, grevarea cu o sarcina reala (gaj, ipoteca, renuntarea la un drept, chiar si acceptarea unei succesiuni, este calificata de doctrina ca act de dispozitie) d) Acte juridice civile interzise minorului de 14-18 ani (dar permise majorului); acestea sunt prevazute de Codul familiei: o art 133 alin 3 “minorul nu poate sa faca, nici chiar cu incuviintare, donatii si nici sa garanteze obligatia altuia” o art 128 “este oprit sa se incheie acte juridice intre tutore , sotul, o ruda in linie dreapta ori fratii sau surorile tutorelui, de o parte si minor de alta.” Incetarea capacitatii de exercitiu restransa. Are loc in urmatoarele cazuri: la implinirea varstei de 18 ani, cand se dobandeste capacitatea de exercitiu; daca femeia se casatoreste inainte de 18 ani (de la 16 ani, iar in anumite conditii chiar de la 15 ani); daca minorul este pus sub interdictie judecatoreasca (ceea ce il face sa devina lipsit de capacitate de exercitiu); prin moarte (cand inceteaza si capacitatea de folosinta).

8) Capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice.

Fiecare persoană fizică şi persoană juridică are capacitate civilă, adică are calitatea de a fi subiect de drept civil. Art. 4 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice prevede: “capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”. În reglementarea legală, capacitatea civilă cuprinde două elemente fundamentale: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu (art. 5 din Decretul 31/1954). Prin capacitate de exerciţiu se înţelege aptitudinea unei persoane de a-şi exercita drepturile şi a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice, iar prin capacitate de folosinţă înţelegem aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii. Potrivit art. 25 din Decret, statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. Referindu-ne la începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, amintim dispoziţiile art. 28 din Decretul 31/1954, care precizează că persoana juridică ia fiinţă prin actul de dispoziţie al organului competent de stat, prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, recunoscut de organul competent să verifice dacă sunt întrunite cerinţele legii pentru ca acea persoană juridică să ia fiinţă ori prin actul de înfiinţare al celor ce o constituie cu prealabila autorizare a organului competent a aprecia oportunitatea înfiinţării ei. Potrivit art. 34 alin.1 din Decretul nr. 31/1954, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin actul de înfiinţare sau statut. Dimensiunile capacităţii de folosinţă a persoanei juridice sunt determinate de scopul pentru care aceasta a fost înfiinţată. Deoarece scopul diferă de la o persoană juridică la alta, rezultă că nici capacitatea de folosinţă nu este aceeaşi pentru toate persoanele juridice, aceasta diferind după specialitatea fiecăreia. Întinderea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este limitată, în temeiul specialităţii acestei capacităţi. Astfel aceasta cuprinde în sfera sa aptitudinea generală de a avea toate drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, care servesc la realizarea scopului pentru care a fost creată. Din principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice decurge o altă caracteristică a acesteia, anume diversitatea, prin contrast cu unicitatea şi egalitarismul, existente sub acest aspect între persoanele fizice. Pentru societăţile comerciale, principiul specialităţii capacităţii de folosinţă înseamnă, de pe o parte, că potrivit dispoziţiilor art.1 alin.1 al Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, capacitatea de

8

folosinţă se limitează la actele de comerţ şi că prin legi speciale, capacitatea unor forme de societăţi comerciale este restrânsă şi mai mult, comparativ cu alte forme, iar pe de altă parte, că fiecare societatea comercială poate efectua numai acte juridice care servesc realizării obiectului de activitate propriu, prevăzut de actul constitutiv. Dată fiind limitarea capacităţii de folosinţă a societăţii comerciale, la actele de comerţ, în scopul obţinerii profiturilor, se pune întrebarea dacă aceasta poate să facă şi să primească liberalităţi. S-a considerat ca fiind admisibil ca societatea să facă şi să primească liberalităţi, în măsura în care acestea sunt în legătură cu obiectul activităţii comerciale şi servesc scopului realizării acestuia; bunurile dobândite sunt folosite tot în desfăşurarea operaţiunilor comerciale indiferent de provenienţa lor. Un argument în plus pentru această opinie acceptată, fiind şi dispoziţiile Legii nr. 32/1994 privind sponsorizarea. Capacitatea de folosinţă deplină a societăţilor comerciale se dobândeşte din momentul înmatriculării în Registrul Comerţului (art. 40 alin. 2 din Legea nr. 31/1990), până la această dată societatea având o capacitate restrânsă la actele necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia sfârşit prin încetarea fiinţei acesteia, care, în conformitate cu art. 40 din Decretul nr. 31/1954, se poate realiza prin trei modalităţi juridice: comasare, divizare sau dizolvare. În vederea participării la viaţa juridică prin încheierea de acte juridice, legea conferă persoanei juridice capacitatea de exerciţiu, desemnând organele care au dreptul să o angajeze. Reglementarea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este cuprinsă în art. 35-36 din Decretul nr. 31/1954: persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale; actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite sunt actele persoanei juridice însăşi; faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăţi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiilor; faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui care le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.

9) Capacitatea succesorală.

Potrivit art. 654 C.civ.,” pentru a putea succede trebuie neaparat ca persoana care succede sa existe la momentul deschiderii succesiunii”. Rezulta ca orice persoana care exista la momentul deschiderii succesiunii are capacitate succesorala, adica capacitatea de a mosteni, de a culege o succesiune. Dovada existentei in momentul deschiderii succesiunii incumba aceluia care pretinde drepturi asupra mostenirii, art.1169 C.civ. si care poate sa fie mostenitorul in cauza prin reprezentanti legali (daca este cazul), dar si succesorii sai in drepturi, in cazul in care mostenitorul a fost in viata la data deschiderii succesiunii fiind reclamata de proprii sai succesori in drepturi. In aceasta din urma ipoteza, dobandirea mostenirii are loc prin “retransmitere”, care nu trebuie sa fie confundata cu mostenirea in nume propriu sau prin reprezentare. In cazul mostenirii in nume propriu, mostenitorul pretinde drepturile succesorale in virtutea calitatii personale de mostenitor legal sau testamentar. Pentru a culege mostenirea, el trebuie sa dovedeasca “existenta sa “ in momentul deschiderii succesiunii. In cazul mostenirii prin reprezentare, specifica numai mostenirii legale, mostenitorul (unul sau mai multi) cu vocatie succesorala legala (reprezentat) decedat la data deschiderii succesiunii, urcand in locul, gradul si dreptul acestuia. In acest caz, reprezentatul trebuie sa dovedeasca ca el personal are capacitate succesorala “existenta sa” la data deschiderii succesiunii, iar reprezentatul era decedat la acea data.; pentru ca nu se reprezinta decat persoanele decedate. In caz de retransmitere a mostenirii, mostenitorul legal ( in nume propriu sau prin reprezentare) ori testamentar – supravietuind un timp cat de scurt defunctului – dobandeste el succesiunea acestuia din urma, chiar daca nu a acceptat, dar nici nu a repudiat-o si – confundata cu a sa proprie – o lasa propriilor sai mostenitori legali sau testamentar (mostenire succesiva, subsecventa). Intrucat dovada vizeaza existenta in raport cu momentul deschiderii succesiunii, ea se poate referi fie la dovada existentei persoanei in momentul deschiderii succesiunii, fie la dovada momentului deschiderii mostenirii in perioada existentei persoanei cu vocatie succesorala. Cu alte cuvinte, dovada vizeaza nu numai si nu atat existenta persoanei, ci mai ales corelatia ei cu momentul mortii celui care lasa mostenirea. In Atari conditiise impun unele precizari in legatura cu persoanele care au capacitate succesorala, fiindca exista in momentul deschiderii succesiunii si in legatura cu persoanele care nu au capacitate succesorala fiindca nu mai exista in acel moment. Persoanele fizice in viata la data deschiderii mostenirii au capacitate succesorala fara deosebire de rasa, nationalitate, etnie, limba, religie, sex, opinie, apartenenta politica, avere sau origine sociala ( art. 4 din Constitutie). Dovada se face cu actele de stare civila, iar in caz de deces al mostenitorului care a fost in viata la data deschiderii succesiunii cu certificat de deces al mostenitorului sau hotarare judecatoreasca declarativa de moarte, din care rezulta ca moartea mostenitorului a intervenit dupa deschiderea succesiunii persoanei interesate putand dovedi contrariul prin orice mijloc de proba admis de lege. Legea nu conditioneaza

9

capacitatea succesorala de durata vietii mostenitorului dupa data deschiderii mostenirii. Daca mostenitorul moare imediat dupa deschiderea mostenirii, drepturile sale succesorale trec la proprii sai mostenitori ca parte componenta a partimoniului succesoral lasat de el. Astfel se explica posibilitatea unei persoane de a beneficia, pana la urma, de bunurile lasate de o alta persoana fata de care nu avea vocatie succesorala (nici legala nici testamentara). De exemplu, la moartea parintelui unuia dintre soti, urmata de moartea sotului mostenitor, partea acestuia din mostenirea parintelui va fi culeasa de sotul supravietuitor, ca parte componenta a patrimoniului succesoral lasat de el, desi sotul supravietuitor nu avea vocatie la mostenirea lasata de socrii lui. Persoanele disparute au, de asemenea, capacitate succesorala. In aceast sens, art. 19 din Dec. 31/1954 prevede ca “ cel disparut este socotit in viata daca nu a intervenit o hotarare declarativa de moarte ramasa definitiva”. Aceasta inseamna ca persoana disparuta este considerata a fi in viata, asadar, persoana disparuta are capacitate succesorala, indiferent daca a intervenit sau nu o hotarare judecatoreasca declatativa de disparitie si indiferent de timpul care ar fi trecut de la disparitia persoanei. Insa capacitatea succesorala a disparutului este numai provizorie, definitivandu-se prin reaparitia lui sau prin constatarea fizica a mortii lui, intervenita dupa deschiderea mostenirii ori declararea prin hotarare judecatoreasca definitiva a mortii lui, stabilindu-se ca data a mortii o data ulterioara deschiderii mostenirii la care are vocatie succesorala. In toate aceste cazuri, ei vor putea culege, respectiv pastra drepturile mostenite. Capacitatea succesorala a disparutului se desfiinteaza cu caracter retroactiv daca se constata fizic sau prin hotarare judecatoreasca definitiva declarativa de moarte ca nu mai exista la data mortii celui care lasa mostenirea. In acest caz, tot ce s-a primit din mostenire in numele disparutului va trebui restituit mostenitorilor care au fost inlaturati de la mostenire prin prezenta disparutului sau ale caror cote-parti din mostenire au fost astfel micsorate. Desigur, urmasii lui care au dreptul sa-l reprezinte succesoral vor pastra cota lui parte din mostenire, dar nu ca parte componenta a patrimoniului mostenit de la disparutul declarat mort cu efect retroactiv, ci in calitate de mostenitor cu vocatie proprie. Cu toate ca existenta persoanelor fizice incepe din ziua nasterii, C.civ. recunoaste existenta copilului (qui in utero est) din ziua conceptiei, cu singura conditie de a se naste viu si nu viabil – art.654. Aceasta regula prevazuta de C.civ. in materie de mostenire, este consacrata cu caracter general – dupa regula dreptului roman – si prin art.7 alin.2 din Dec.31/1954 “ drepturile copilului sunt recunoscute de la conceptiune, insa numai daca el se naste viu.” Rezulta ca legea, in interesul copilului, consacra expres capacitatea succesorala de la conceptiune, cu conditia sa se nasca viu. Fiind vorba de fapte materiale, cel care pretinde mostenirea in numele copilului, trebuie sa dovedeasca cu orice mijloace de proba admise de lege, data conceptiei copilului, situarea acestei date inainte de momentul deschiderii succesiunii si ca el s-a nascut viu. Daca aceste dovezi au fost facute, copilul se va bucura de dreptul la mostenire, fiindca acest drept, cu toate ca are ca obiect o universalitate, nu poate vatama interesele lui, deoarece “acceptarea mostenirii cuvenita unui minor… va fi socotita intotdeauna ca fiind facuta sub beneficiu de inventar“ (art.19 din Dec.31/1954), astfel incat el va raspunde de datoriile mostenirii in limita activului, putand si abandona bunurile succesorale daca administrarea si lichidarea mostenirii ar fi prea impovaratoare. In legatura cu dovada conceptiunii, nefiind posibila stabilirea cu exactitate a momentului conceptiei, art.61 din C.fam. stabileste o prezumtie legala cu privire la perioada conceptiei ( timpul cuprins intre a treisuta si a o sutaoptsprezecea zi dinaintea nasterii copilului). Numai ca aceasta prezumtie este prevazuta de lege in material stabilirii filiatiei fata de tata. Astfel fiind, s-a pus problema daca aplicarea ei poate fi extinsa si la materia succesiunii, respectiv pentru stabilirea capacitatii succesorale a copilului? Daca problema stabilirii capacitatii succesorale se confunda cu aceea a stabilirii filiatiei, nu se pun probleme, deoarece stabilindu-se paternitatea, implicit si in mod necesar s-a stabilit si capacitatea succesorala a copilului nascut dupa moartea tatalui, pe care urmeaza sa-l mosteneasca (de ex. copilul nascut cel mult la 300 zile dupa moartea sotului mamei). Daca se stabileste ca defunctul nu putea fi tatal copilului pentru ca acesta s-a nascut dupa 300 zile, copilul nu va putea mosteni nici chiar pe cale testamentara, intrucat nu a avut capacitate succesorala la data deschiderii succesiunii. Consideram insa, alaturi de alti autori, cum ar fi C. Statescu, M. Eliescu, Gh. Beleiu ca prezumtia legala privitoare la perioada conceptiei (in material mostenirii intereseaza numai perioada maxima de 300 zile de gestatie) are – ca atare – o aplicabilitate generala si, deci, se impune a fi luata in considerare si in privinta stabilirii capacitatii succesorale, chiar daca aceasta problema nu coincide cu problema stabilirii filiatiei. De exemplu, cand se pune problema mostenirii unui frate decedat cu mai putin sau mai mult de 300 zile inainte de nasterea copilului care pretinde drepturi asupra mostenirii in calitate de frate sau sora, cel care pretinde mostenirea in aceasta calitate trebuie sa dovedeasca ca a existat in momentul deschiderii succesiunii – art. 654 C.civ. Asa fiind, copilul nascut dupa 300 zile de la moartea fratelui nu poate reclama mostenirea in aceasta calitate.Persoanele fizice predecedate si persoanele juridice care au incetat sa existe Deoarece au capacitate succesorala numai persoanele care “exista” la data derschiderii succesiunii, persoanele fizice predecedate si persoanele juridice care au incetat sa existe mai inainte de data deschiderii succesiunii nu mai au capacitate succesorala, nefiind subiecte de drept, deci nu vor putea mosteni. In cazul persoanelor fizice insa,

10

partea de mostenire care s-ar fi cuvenit persoanei predecedate va fi culeasa – in cadrul mostenirii legale – de descendentii sai, in conditiile prevazute de lege pentru reprezentarea succesorala. Daca aceste conditii nu sunt indeplinite, succesorii in drepturi ai persoanei predecedate, nu vor avea drept asupra partii din mostenirea lui de cuius ce s-ar fi cuvenit persoanei predecedate daca persoana predecedata ar fi existat la data deschiderii mostenirii, ea fiind culeasa de mostenitorii in viata (eventual chiar si de descendentii persoanei predecedate, dar in nume propriu, iar nu prin reprezentare sau retransmitere). Potrivit art. 21 din Decretul 31/1954, in cazul in care mai multe persoane au murit in aceeasi imprejurare, fara sa se poata stabili daca una a supravietuit alteia, ele sunt socotite ca au murit deodata. Rezulta ca prin comorienti trebuie sa intelegem: doua sau mai multe persoane; decedate in aceeasi imprejurare; in astfel de conditii incat nu se poate stabili daca una a supravietuit alteia. La aceste trei conditii stabilite de lege, unii autori mai adauga inca o conditie si anume ca intre persoanele in cauza sa existe vocatie succesorala reciproca pentru ca numai intr-o astfel de situatie intereseaza a se stabili cu precizie momentul mortii fiecaruia. Daca nu exista o astfel de relatie, problema comorientilor nu se pune. In dreptul roman, in cazul comorientilor – commorientes sau simul periunt - se prezuma ca persoanele socotite mai puternice dupa sex si varsta au supravietuit si, deci, fiind in viata la data deschiderii succesiunii, puteau mosteni. In alte cazuri, de exemplu, daca intre comorienti nu exista o legatura de sange, se considera ca ei au murit deodata. Dintre cele doua solutii, cunoscute de dreptul roman si de legislatiile ulterioare, Decretul nr. 31/1954 a consacrat prezumtia mortii concomitente, solutie ce ar fi, indiscutabil, cea mai justa, prezumtia supravietuirii in functie de varsta si sex fiind criticata, socotindu-se arbitrara, chiar si in literatura juridica a tarilor unde legislatia o prevede. Intr-adevar, daca moartea se produce cu ocazia unei catastrofe aeriene sau feroviare sau cu ocazia prabusirii unei constructii din cauza cutremurului de pamant, ce importanta mai are rezistenta fizica in functie de varsta, sex, a persoanei in cauza? In plus, prezumtia mortii concomitente apare, de cele mai multe ori, ca fiind si mai echitabila. De exemplu, daca sotii, avand vocatie succesorala reciproca si ca mostenitori legali ai parintilor lor, decedeaza in aceeasi imprejurare fara a se putea stabili care dintre ei a supravietuit celuilalt, in lumina prezumtiei mortii concomitente, nici unul nu va putea dovedi “existenta”, deci capacitatea succesorala a vreunuia dintre ei in momentul mortii celuilalt sot. Inseamna ca mostenirile lasate de soti vor fi culese, ca doua mosteniri distincte, de catre parintii fiecaruia. In schimb, daca s-ar prezuma, de exemplu, ca sotul a supravietuit sotiei, el ar mosteni – in concurs cu parintii sotiei – jumatate din mostenirea ei plus obiectele apartinand gospodariei casnice si darurile de nunta, bunuri care s-ar transmite in cadrul mostenirii lasate de el parintilor lui. Deci parintii sotului ar culege o buna parte din bunurile sotiei fiului, ceea ce evident nu ar fi echitabil. Daca comorientii au mostenitori diferiti, problema prezinta importanta chiar daca ei nu au vocatie succesorala reciproca . Astfel, daca – nefiind rude si nici soti – unul dintre comorienti a facut testament in favoarea celuilalt, prezumandu-se moartea lor concomitenta, legatul devine caduc din lipsa capacitatii succesorale a legatarului. Tot astfel, in domeniul devolutiunii legale a mostenirii, daca comorientii au fost casatoriti, dar casatoria se declara nula sau se anuleaza dupa decesul sotilor, constatandu-se ca unul dintre ei a fost de rea credinta la incheierea casatoriei(casatoria putativa), sotul de rea credinta nu are vocatie succesorala la mostenirea sotului de buna credinta. Deci art.21 din Decretul 31/1954 este aplicabil nu numai in cazul vocatiei succesorale reciproce, dar si unilaterale, atat in domeniul mostenirii legale cat si al celei testamentare. Problema care se pune este de a sti ce solutie urmeaza a fi adoptata in cazul in care doua sau mai multe persoane fizice cu vocatie succesorala reciproca sau unilaterala, legala sau testamentara decedeaza in acelasi timp, deci fara a se putea stabili ordinea deceselor si care nu sunt comorienti, in sensul art.21 din Decretul 31/1954? Astfel, daca moartea a survenit in aceeasi zi si ora, dar nu si in aceeasi imprejurare , ci din cauza bolilor de care sufereau persoanele in cauza, iar minutul mortii nu poate fi stabilit, tot astfel, daca doua sau mai multe persoane au disparut fara a se putea constata direct moartea lor si, din aceasta cauza nu se poate dovedi ca au murit in aceeasi imprejurare. Ce solutie urmeaza a se adopta in privinta momentului mortii si drept consecinta a capacitatii succesorale, notariatul public competent a desfasura procedura succesiunii necontencioasa sau de catre instanta chemata sa resolve litigiul succesoral in conditiile in care prin hotararea judecatoreasca declarativa de moarte s-a hotarat ca data a mortii pentru ambele persoane disparate, definitive, aceeasi zi ? Se considera ca in toate cazurile singura solutie posibila este tot aceea prevazuta de art.21 din Decretul 31/1954, adica prezumtia mortii concomitente cu consecinta lipsei capacitatii succesorale reciproce sau unilaterale, legale sau testamentare. Aceasta solutie se impune nu numai pentru ca este singura in dreptul nostru, ci mai ales pentru ca ea decurge din textul C.civ. aplicabil in materie. Intr-adevar, daca capacitatea succesorala se recunoaste numai persoanei care exista la data deschiderii succesiunii si dovada acestei existente trebuie sa fie facuta de cel care reclama mostenirea - actori incumbit probation – art. 1169, innseamna ca in situatia imposibilitatii dovedirii supravietuirii, drepturile succesorale nu pot fi recunoscute din lipsa capacitatii succesorale, urmand ca mostenirile sa fie considerate deschise in acelasi timp pentru toate persoanele in cauza si diferite, separate mostenitorilor fiecareia dintre persoanele decedate in acelasi timp, fara ca una dintre ele sa

11

poate beneficia de mostenirea lasata de cealalta persoana sau de celelalte persoane. Rezulta ca art. 21 din Decretul 31/1954 consacra expres o solutie care s-ar impune si in lipsa lui si nu numai in cazul persoanelor care au murit in “aceeasi imprejurare”, ci in toate cazurile in care nu se poate stabili cu certitudine daca una a supravietuit alteia, respectiv predecesul uneia fata de cealalta. Deci, conditia referitoare la aceeasi imprejurare este inutila si, de lege ferenda, ar urma sa fie inlaturata, solutia mortii concomitente fiind logica, echitabila si legala in toate ipotezele. Inseamna ca, de lege ferenda, textul corespunzator ar urma sa fie formulat in felul urmator: in cazul in care mai multe persoane au murit in astfel de imprejurari incat nu se poate stabili daca una a supravietuit alteia, ele sunt socotite ca au murit deodata sau, si mai simplu: daca in cazul mortii mai multor persoane nu se poate stabili faptul ca una a supravietuit alteia, ele sunt socotite ca au murit deodata. Este posibila si pastrarea textului actual al art. 21 din Decretul 31/1954, aratandu-se insa ca dispozitiile se aplica si in cazul in care nu se poate dovedi identitatea de cauza a mortii. O asemenea reglementare, inclusiv de lege lata, ar prezenta avantajul prevenirii oricaror controverse in literatura juridica sau situatii neuniforme in practica judecatoreasca.

10) Cauza actului juridic civil.

Reprezinta obiectivul urmarit la incheierea actului. Cauza este o conditie de fond, esentiala de validitate, generala a actului juridic civil. Pentru a fi valabila cauza trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: cauza sa existe –art966 Cod civil; cauza sa fie reala-cauza este falsa daca exista eroare asupra motivului determinant ceea ce atrage nulitatea relativa a actului; cauza sa fie licita si morala-cauza este nelicita cand este prohibita de legi, cand este contrara bunelor moravuri si ordinii publice. Nerespectarea acestei conditii atrage nulitatea absoluta a actului. Art.967-Cod civil-conventia este valabila cu toate ca cauza nu este exxpresa si este prezumata pana la proba contrara. Se instituie doua prezumtii: valabilitatea cauzei si existenta ei.

11) Cesiunea de creanţă.

Este contractul prin care un creditor transmite dreptul sau de creanta cu titlu oneros sau gratuit unei alte persoane. Creditorul care transmite se numeste cedent, iar dobanditorul cesionar. Pe langa conditiile generale de valabilitate ale contractelor trebuie indeplinite si unele specifice altor operatiuni juridice. Obiectul cesiunii este reprezentat de orice creanta. Cesiunea de creanta este un contract consensual si se incheie valabil prin simplul acord de vointa. Debitorului cedat i se aduc la cunostinta clauzele contractului de cesiune prin notificare sau debitorul poate accepta cesiunea printr-un inscris autentic pentru a fi opozabila tertilor. Prin cesiune se transmite dreptul de la cedent la cesionar, creanta se transmite la valoarea ei nominala. Daca cesiunea se transmite cu titlu oneros cedentul are o obligatie de garantie fata de cesionar. Daca se instraineaza o creanta litigioasa cu titlu oneros se poate exercita retractul litigios. Art.1404-Cod civil-retractul litigios nu poate fi invocat in urmatoarele cazuri: cesiunea s-a facut unui comostenitor, cesiunea s-a facut la un alt creditor al cedentului pentru plata creantei sale, cesiunea s-a facut proprietarului unui imobil care a fost ipotecat pentru a garanta creanta litigioasa.

12) Circulaţia juridică a construcţiilor proprietate privată.

Constructiile pot fi instrainate prin simplul acord de vointa al partilor, de la aceasta neregula existe si exceptii astfel: art.813-Cod civil-pentru contractul de donatie este necesara forma inscrisului autentic; pentru instrainarea unor constructii este necesara o aprobare prealabila. In cazul in care proprietarul terenului este si proprietarul constructiei se impune instrainarea in forma autentica, daca prorpietarul constructiei nu este si proprietar al terenului, ci este titularul unui drept de superficie, instrainarea este valabila conform principiului consensualismului. In celelalte cazuri constructiile se instraineaza conform principiului consensualismului.

12

13) Circulaţia juridică a terenurilor proprietate privată.

Circulaţia terenurilor potrivit Legii nr. 54/1998. –Din cuprinsul Legii nr. 54/1998 (dar şi din ansamblul legislaţiei în materie: Legea nr. 18/1991, Codul civil, Legea nr.16/1994 a arendei etc., se pot desprinde cel puţin trei principii majore: principiul liberei circulaţii juridice a terenurilor; principiul potrivit căruia înscrisul autentic este o condiţie de validitate a înstrăinării terenurilor; principiul potrivit căruia înstrăinarea terenurilor prin vânzare se va face cu respectarea dreptului de preemţiune. În acest sens Legea nr. 54/1958 stabileşte: „Înstrăinarea, prin vânzare, a terenurilor agricole situate în extravilan se face cu respectarea dreptului de preemţiune al coproprietarilor, al vecinilor ori al arendaşilor” (art. 5). Relaţiile sociale cu privire la terenuri care fac obiectul de reglementare al dreptului funciar au loc între particulari –persoane fizice şi persoane juridice de tip privat , între persoanele juridice de tip public , precum şi între acestea din urmă şi particulari . De aceea , unele norme juridice cu privire la terenuri aparţin dreptului public , iar altele aparţin dreptului privat . În funcţie de destinaţie , terenurile se clasifică astfel : terenuri cu destinaţie agricolă , care se împart în : terenuri agricole productive : terenuri arabile , viile , livezile , păşunile , fâneţele , pepinierele viticole , pomicole; terenuri cu vegetaţie forestieră , amenajări piscicole. terenuri cu destinaţie forestieră , din care fac parte: terenurile împădurite, terenurile destinate împăduririlor, terenurile neproductive – râpe , bolovănişuri , dacă acestea sunt cuprinse în amenajamentele silvice, terenuri aflate permanent sub ape : albiile cursurilor de ape , fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale, terenuri din intravilan , aferente localităţilor urbane şi rurale pe care sunt amplasate construcţiile , alte amenajări ale localităţilor, terenuri cu destinaţie specială , din care fac parte : terenuri folosite pentru transporturi , terenuri folosite pentru construcţii şi instalaţii hidrotehnice , de transport al energiei electrice şi gazelor naturale , exploatări miniere şi petroliere , plajele , rezervaţiile , monumentele naturii , ansamblurile şi siturile istorice şi altele asemenea. Pentru ca cetatenii sa poata avea dreptul la terenuri, exista in acest sens dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate este acel drept real care conferă titularului său posesia , folosinţa şi dispoziţia asupra unui bun , exclusiv şi perpetuu, în putere proprie şi în interes propriu , cu respectarea normelor juridice în vigoare .După forma dreptului de proprietate asupra terenurilor , terenurile se clasifică în: terenuri aflate în proprietate privată, terenuri aflate în proprietate publică. Terenurile proprietate de stat administrate de institutele şi staţiunile de cercetări ştiinţifice , destinate cercetării şi producerii seminţelor şi materialului săditor din categorii biologice superioare şi animalelor de rasă , aparţin domeniului public al statului şi rămân în administrarea acestora – art. 35 alin. 2 din lege nr. 18/1991. Titlul de proprietate se emite de către Comisia judeţeană de aplicare a Legii fondului funciar , pe baza documentelor înaintate de către comisiile locale , după validarea propunerilor înaintate de către comisii Titlul de proprietate , pentru cetăţenii în viaţă , se emite persoanelor îndreptăţite ( soţ , soţie ) , iar pentru moştenitori se emite un singur titlu de proprietate pentru terenurile ce au aparţinut autorului lor , în care se nominalizează toţi solicitanţii îndreptăţiţi , urmând ca pentru ieşirea din indiviziune , aceştia să procedeze potrivit dreptului comun. Potrivit art. 14 alin. 2 din legea nr. 18/1991 , republicată , atribuirea efectivă a terenurilor se face , în zona colinară , pe vechile amplasamente , iar în zonele de câmpie , pe sole stabilite de comisie şi nu neapărat pe vechile amplasamente ale proprietăţii . Ulterior , prin art. 2 alin. 1 din legea nr. 1/2000 , regula punerii în posesie pe vechile amplasamente a fost generalizată , cu condiţia ca acestea să fie libere , adică să nu fie ocupate de construcţii sau să nu fi făcut obiectul punerii în posesie în favoarea altor persoane cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate . În acest sens . legea nr. 1/2000 prevede că drepturile dobândite cu respectarea prevederilor legii fondului funciar , pentru care au fost eliberate adeverinţe de proprietate , procese verbale de punere în posesie sau titlul de proprietate , rămân valabile fără nici o altă confirmare. Punerea în posesie a proprietarilor se va face în prezenţa fiecărui proprietar care va semna tabelul de luare în primire a terenului . În acest scop , comisiile locale trebuie să încunoştinţeze în scris , cu confirmare de primire , persoanele care au domiciliul în alte localităţi şi cărora li s-a stabilit dreptul de proprietate , asupra datei la care va avea loc punerea în posesie . Articolul 1310 Cod civil consacră principiul liberei circulaţii a bunurilor susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate . Tot articolul 1310 stabileşte şi excepţia de la această regulă , în sensul că prin lege se poate stabili prohibirea înstrăinării anumitor bunuri , care sunt scoase din circuitul civil . Aceste prohibiţii pot fi absolute , când anumite bunuri , care prin natura lor sau printr-o declaraţie a legii sunt de uz public şi deci inalienabile , sau relative , care se referă la bunuri , care deşi nu sunt declarate inalienabile , pot fi vândute doar numai de anumite persoane sau numai în anumite condiţii .Prin legea nr. 18/1991 au fost declarate inalienabile temporar anumite bunuri imobile , cum este situaţia terenurilor agricole asupra cărora s-a constituit dreptul de proprietate , potrivit art. 19 alin. 1 , art. 21 şi art. 43 din lege. Art. 19 alin. 1 stabileşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cei care solicită să li se constituie un drept de proprietate asupra terenurilor care s-au aflat în patrimoniul C.A.P.-urilor , respectiv să fi lucrat efectiv cel puţin trei ani în fostele C.A.P.-uri sau să nu fi adus teren în cooperativă , sau să fi adus mai puţin de 5.000 mp. , indiferent dacă au fost cooperatori sau angajaţi , să-şi

13

stabilească domiciliul în localitatea respectivă şi să nu aibă teren în proprietate , în acea localitate. Articolul 20 din lege dispune că în localităţile cu excedent de suprafaţă de teren agricol şi cu deficit de forţe de muncă în agricultură se poate atribui , fără alte condiţii, celor care solicită în scris terenuri agricole până la 10 ha. în echivalent arabil de familie , iar dacă solicită aceasta alte familii din alte localităţi , se impune obligaţia de a-şi stabili domiciliul în localitatea unde cer teren agricol şi de a renunţa la proprietatea avută în extravilan , în localitatea de unde pleaca. Prin prevederile art. 43 din legea nr. 18/1991 în ce priveşte constituirea dreptului de proprietate , se dispune că în zonele montane cu climă defavorizată , se pot atribui , la cerere , terenuri agricole celor care solicită în scris aceasta , cu condiţia ca să se oblige să le lucreze şi să creeze gospodării. În acest caz atribuirea făcându-se prin ordin al prefectului în limita a 10 ha. în echivalent arabil de familie , la propunerea primăriilor locale. În toate aceste cazuri de constituire a unui drept de proprietate asupra unui teren agricol , potrivit art. 32 din legea nr. 18/1991 , beneficiarilor dreptului de proprietate le este interzisă înstrăinarea terenurilor prin acte între vii , timp de 10 ani socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea. Nerespectarea acestei dispoziţii legale imperative este sancţionată de lege cu nulitatea absolută a actului de înstrăinare , nulitate ce poate fi invocată de către primărie , prefectură , de către procuror sau de orice persoană interesată Articolul 49 din legea nr. 1871991 prevede că persoanele cărora li s-a constituit dreptul de proprietate în condiţiile art. 19 alin. 1 , 21 şi 43 sunt obligate să respecte întocmai condiţiile impuse de lege , astfel că , dacă nu le respectă , ei pierd dreptul de proprietate asupra terenurilor şi construcţiilor realizate pe acestea . Pentru reconstituirea proprietăţii private asupra terenurilor şi crearea condiţiilor pentru o nouă organizare a exploatării acestora , prin lege , s-a dispus desfiinţarea fostelor cooperative agricole de producţie şi lichidarea acestora . În scopul lichidării patrimoniului fostelor cooperative agricole de producţie , prin decizia Prefecturii a fost constituită o comisie.

14) Comparaţie între proprietatea comună pe cote-părţi şi proprietatea comună în devălmăşie.

Ambele tipuri de proprietate apartin la doua sau mai multe persoane, simultan si concomitent, asupra unui bun nefractionat in materialitatea lui. Sistarea ambelor feluri de proprietate se face prin imparteala. Cele doua feluri de proprietate se deosebesc prin urmatoarele: in cazul dreptului de proprietate in devalmasie proprietarii nu au determinata nici macar o cota parte ideala din dreptul de proprietate, in timp ce in cazul proprietatii pe cote parti fiecare titular are o cota parte din dreptul de proprietate, chiar daca bunul in materialitatea sa ramane nefractionat, dreptul de proprietate in devalmasie are caracter intuitu personae, iar proprietatea pe cote parti se naste independent de calitatea coproprietarilor; in cazul proprietatii in devalmasie nici unul dintre codevalmasi nu are dreptul sa instraineze dreptul sau deoarece nu se cunoaste cota-parte ce revine fiecaruia, in cazul proprietatii pe cote-parti fiecare coproprietar poate dispune liber de cota sa parte , in cazul devalmasiei sotilor opereaza mandatul reciproc de reprezentare, iar in cazul coproprietatii pe cote parti se aplica principiul unanimitatii.

15) Condiţiile actului juridic civil. Capacitatea de a încheia actul juridic civil. Obiectul actului juridic civil.

Potrivit art. 948, conditiile esentiale pentru validitatea unei convetii sunt: 1) Capacitatea de a contracta 2) Consimtamantul valabil al partii ce se obliga 3) Un obiect determinat 4) O cauza licita Textul se refera la conditiile cerute pentru valabilitatea unei conventii (contract). Doctrinar, s-a apreciat ca aceleasi conditii privesc atat contractele, cat si actele unilaterale. In al doilea rand, textul se refera la cerintele esentiale pentru valabilitatea unui act juridic, ceea ce inseamna ca fie legea, prin dispozitiile speciale, fie partile pot sa stabileasca si alte conditii sau cerinte de valabilitate. Capacitatea de a contracta Art. 949: “Poate contracta orice persoana ce nu este declarat incapabil de catre lege”. Potrivit art. 950: “Necapabili de a contracta sunt minorii, interzisii, in genere toti acei carora legea le-a prohibit oarecare contracte”.Capacitatea de a contracta apare ca o expresie a capacitatii de exercitiu a persoanelor fizice si de aceea dispozitiile art. 950 trebuie intregite cu cele ale Decretului 31/1954 si ale Codului familiei, privitoare la incheierea de acte juridice in numele incapabililor si privitor la incuviintarea actelor juridice ale celor cu capacitate restransa. In al doilea rand, pe langa incapacitatile generale, care rezulta din minoritate si din punerea sub interdictie, art. 90 enunta, la modul general, existenta unor incapacitati generale instituite de legiuitor pentru anumite persoane si in privinta anumitor acte juridice. In schimb, nesocotirea unor incapacitati speciale poate sa atraga fie nulitatea relativa, fie

14

nulitatea absoluta a contractelor, dupa cum acea incapacitate a fost instituita pentru a proteja un interes public sau a unui interes precumpanitor privat. Cat priveste incapacitatea minorilor si a interzisilor, art. 952, Cod civil prevede ca: “Persoanele capabile de a se obliga nu pot opune minorului si interzisului incapacitatea lor”, ceea ce inseamna ca cererea de declarare a nulitatii unui act juridic incheiat de un minor sau de un interzis poate fi introdusa doar de cei in cauza (minorul sau interzisul), prin reprezentantul legal, cu incuviintarea ocrotitorului legal si de catre autoritatea tutelara. Cauza -; O cerinta de valabilitate a consimtamantului, o conditie de valabilitate a actului juridic. Ea precede consimtamantul si explica in ultima instanta de ce o anumita persoana consimte la incheierea unui act juridic. Cauza a fost asimilata cu scopul acestuia, mai exact, cu reprezentarea mentala a realizarii scopului. Teoria moderna asupra cauzei face distinctie intre doua elemente ale acesteia: a) Scopul imediat care este un element abstract, obiectiv si invariabil, in cadrul acestei categorii de contracte. De pilda, in contractele sinalagmatice si oneroase, scopul imediat al fiecarei parti este considerarea prestatiei pe care o va executa cealalta parte. In contractele cu titlu gratuit (in liberalitati), scopul imediat al celui care se obliga este intentia de a gradifica, de a procura altuia un avantaj economic fara a primi in schimb un echivalent. b) Scopul mediat -; Un element subiectiv, concret si variabil de la un contract la altul. El consta in mobilul concret care determina o persoana sa consimta la incheierea unui anumit contract, mobil care difera de la persoana la persoana si de la contract la contract, stiind ca cineva poate sa consfinteasca la incheierea unui contract, avand in vedere anumite insusiri ale obiectului acestuia, in vreme ce alta persoana are in vedere niste calitati ale persoanei cu care contracteaza. Aceasta largire a notiunii de cauza, prin includerea in ea a scopului mediat, si-a vadit utilitatea practica prin aceea ca a permis instantei de judecata sa cenzureze legalitatea si moralitatea anumitor conventii, care, aparent, respectiv apreciate prin prisma scopului imediat, erau licite si morale, dar, in realitate, ele aveau un scop mediat fie ilicit, fie imoral. Pentru a duce la incheierea unui act valabil, cauza trebuie sa raspunda anumitor cerinte. Mai intai, ea trebuie sa existe. Cat priveste lipsa cauzei, doctrinar, nu exista un punct de vedere conturat, dar daca consideram cauza ca fiind o reprezentare mentala a realizarii scopului inseamna ca ea poate sa lipseasca, practic, doar atunci cand lipseste discernamantul, cat si atunci cand consensul uneia dintre parti a fost viciat prin violenta. Cauza trebuie sa fie reala, nu falsa. In realitate cauza falsa se rezuma la o eroare asupra cauzei si ca urmare consecintele sale trebuie sa fie aceleasi cu ale erorii. Cauza mai trebuie sa fie licita, iar potrivit art. 968, Cod civil: “Cauza este nelicita cand este prohibita de legi, contra bunelor moravuri si ordinii publice”, ceea ce inseamna ca legiuitorul a identificat, practic, cauza imorala cu cea ilicita. Cat priveste dovedirea cauzei, art. 967, aln. 1, Cod civil prevede ca: “Conventia este valabila, cu toate ca cauza nu este expresa”, iar in aln. 2: “Cauza este prezumata pana la dovada contrarie”. Cele doua texte instituie doua prezumtii: cea a existentei cauzei si cea de valabilitate a cauzei, ceea ce inseamna ca, atunci cand se ridica problema anularii unui contract, pe motiv ca are o cauza ilicita, imorala sau pe motiv ca aceasta ar lipsi sau ar fi falsa, cel care afirma caracterul ilicit al cauzei, lipsa ori falsitatea acesteia, va trebui sa faca dovezile corespunzatoare. ConsimtamantulPrin consimtamant se desemneaza, uneori, insasi acordul de vointa realizat cu ocazia incheierii unui contract, iar, alteori, doar manifestarea exteriorizata a hotararii uneia dintre parti de a incheia un act juridic, fie unilateral, fie bilateral. Indiferent de intelesul ce i se atribuie, consimtamantul trebuie sa indeplineasca anumite cerinte pentru a duce la incheierea unui act juridic valabil. Cerintele consimtamantului a) El trebuie sa provina de la o persoana care are discernamant, are posibilitatea de a realiza semnificatia si consecintele actului pe care-l incheie. De precizat este faptul ca problema discernamantului se poate ridica si se poate discuta doar in cazul persoanelor care au capacitatea de a contracta sau incheia acte juridice si aceasta deoarece, in cazul persoanelor lipsite de capacitate fie ca este vorba de incapacitate rezultata din minoritate sau din punere sub interdictie, fie ca este vorba de o incapacitate speciala, prevazuta expres de lege, problema discernamantului nu intereseaza, fiindca acele acte vor fi nule pentru lipsa de capacitate. b) El sa fie dat cu intentia de a produce efecte juridice, cerinta care rezulta din insusi definitia actului juridic civil. Prin urmare, nu va avea valoare de consimtamant o manifestare de vointa sau un acord dat din curtoazie (complezenta), la fel cum nu va avea valoare de consimtamant o manifestare de vointa, afectata de o conditie pur potestativa suspensiva in favoarea celui care se obliga, exprimata intr-o forma de genul: “Iti voi da, daca voi vrea”. c) Consimtamantul trebuie sa fie exteriorizat intr-un fel in care sa poata face posibila cunoasterea lui de catre cealalta parte sau de catre cei interesati. Aceasta cerinta rezulta din definitia consimtamantului. Avand in vedere ca principiul care carmuieste in dreptul nostru forma actelor juridice este principiul consensualismului, putem trage concluzia ca, de regula, exteriorizarea consimtamantului se poate face in orice fel: in scris, verbal si chiar printr-o atitudine din care se rezulte, neindoielnic, intentia unei persoane de a incheia un act juridic.Doctrinar, s-a ridicat problema de a sti daca simpla tacere, neconcretizata in vreo actiune sau atitudine, are valoare de consimtamant. In esenta, s-a retinut ca tacerea poate valora consimtamant in trei imprejurari: a) Atunci cand legea ii confera aceasta valoare.

15

Ex: Cazul contractului de locatiune, pentru care art. 1437, Cod civil prevede ca: “Daca dupa expirarea termenului stipulat in contractul de locatiune, locatarul ramane si este lasat in posesia bunului dat in locatiune, atunci se considera locatiunea, respectiv contractul de locatiune ca reinnoit” -; Tacita relocatiune. b) Aceea in care partile, in mod expres, printr-un contract prevad ca in raporturile dintre ele, tacerea uneia dintre parti, respectiv faptul de a nu raspunde la propunerile celeilate parti, intr-un anumit termen, sa aiba valoare de consimtamant. c) Aceea in care obiceiul locului confera tacerii valoare de consimtamant.Problema exteriorizarii consimtamantului poate fi analizata si in corelatie cu ceea ce se cheama forma actului juridic. Din punctul de vedere al formei, se face distinctie intre forma ceruta pentru insasi valabilitatea actului juridic, caracteristica actelor solemne si care poate fi privita ca o conditie de valabilitate a consimtamantului, acarei neindeplinire atrage, de regula, nulitatea absoluta a actului juridic. Apoi, forma ceruta pentru probatiunea actului juridic (ad probationem), forma care nu mai tine de valabilitatea consimtamantului, ci numai de cerintele privind dovada actului juridic. Aceasta forma este extrinseca consimtamantului, iar nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea actului juridic, ci doar imposibilitatea de a dovedi, in cazul unui litigiu, respectivul act. In al treilea rand, se vorbeste de forma ceruta pentru opozabilitatea actului juridic, iar in contextul acesteia sunt frecvent amintite o seama de operatiuni ulterioare incheierii actului juridic, care au menirea de a face opozabilitatea acestui act tertelor persoane. Despre o forma a actului juridic ceruta pentru insasi opozabilitatea lui, se poate vorbi doar atunci cand insasi actul juridic trebuie incheiat printr-un inscris autentic, pentru ca creditorul sa poata opune dreptul sau unei terte persoane. d) Consimtamantul sa fie neviciat. Art. 953: “Consimtamatul nu este valabil cand este dat prin eroare, smuls prin violenta sau surprins prin dol”.

16) Contractul de rentă viageră.

Renta se poate infiinta intre vii, cu titlu gratiut, caz in care este echivalenta cu o donatie, sau prin testament (legat), situatie in care se aplica regulile privitoare la libertati. In situatia in care renta este cu titlu oneros, constituirea se face prin instrainarea de catre credirentier a unui bun al sau, catre debirentier, care ii plateste pretul sub forma de renta. Daca renta este cu titlu gratuit, nu se mai face transmisiune de bunuri. Renta se plateste credirentierului la termenele stipulate in contract. Neplata la termen da credirentierului dreptul de a executa pe debirentier, prin sechestrarea si vanzarea silita a unor bunuri ale acestuia. Este un contract aleatoriu, cu titlu oneros, consensual, translativ de proprietate, cu executarea succesiva. Partile contractante pot stabili cuantumul rentei viagere si termenele la care sa se efectueze plata ratelor de renta. Sumele ce se platesc drept rata de renta pot fi revizuite (indexate) pe cale judecatoreasca. Credirentierul, ca parte contractanta, este indreptatit sa pretinda si sa primesca renta viagera de la debiretier. In conditiile legii, contractul poate fi lovit de nulitate absoluta (ex. a intervenit decesul crediretierului dupa implinirea a 20 zile de la incheierea contractului si debirentierul avea cunostinta despre iminenta mortii acestuia). Prin Legea nr. 247/2005 privind reforma in domeniul proprietatii si justitiei, s-a instituit renta viagera agricola. Contractul de renta viagera este contractul prin care o persoana instraineaza un bun sau plateste o suma de bani unei alte persoane in schimbul unei prestatii periodice in bani care urmeaza a i se plati la decesul sau. Cuantumul ratei de renta se stabileste in mod liber, prin vointa partilor contractului, si se platesc in cuantumul prevazut in contract. Renta se poate constitui in favoarea uneia sau mai multor persoane; ea este in principiu divizibila. Pentru acest contract exista coditii speciale de validitate: daca persoana in favoarea careia renta s-a constituit a incetat din viata in momentul constituirii ori s-a constituit renta in favoarea unei persoane afectate de o boala de care in 20 de zile de la data incheierii contractului a decedat, contractul este lovit de nulitate absoluta pentru lipsa cauzei contractului. Ratele de renta trebuie platite de debirentier in cuantumul si la termenele stipulate in contract pana la decesul credirentierului. Debirentierul nu se poate elibera de plata rentei prin restituirea lucrului, deoarece contractul este obligatoriu pentru el. In caz de moarte a debirentierului, obligatia de plata se transmite asupra mostenitorilor acestuia. Rezolutiunea contractului trebuie solicitata instantei judecatoresti. Ratele de renta platite nu se restituie datorita caracterului aleatoriu al contractului.

17) Contractul de antrepriză.

In baza contractului de antrepriza, una dintre parti, numita antreprenor, se obliga sa execute pe riscul sau si in mod independent o anumita lucrare pentru cealalta parte, numita client in schimbul unui pret. Intrucat Codul civil defineste antrepriza prin referire la un "pret determinat" (art.1413), in cazul lucrarilor de mare amploare, contractul este nul daca pretul nu este determinat sau cel putin determinabil in momentul incheierii contractului,

16

instanta neavand dreptul sa stabileasca pretul, asa cum nu este competenta nici sa modifice pretul convenit de parti. In schimb, in cazul lucrarilor de mai mica importanta, se admite ca determinarea pretului nu conditioneaza incheierea contractului, prezumandu-se acceptarea de catre client a pretului practicat de antreprenor, in caz de exagerare hotarand instanta. Aceasta spre deosebire de contractul de vanzare-cumparare, care este lovit de nulitate in lipsa pretului determinat sau determinabil in momentul incheierii contractului .In toate cazurile insa, pretul (stabilit intr-o suma de bani sau o alta prestatie), este un element esential al antreprizei. In lipsa lui (serviciu gratuit), contractul nu mai este de antrepriza, ci un act dezinteresat (contract cu titlu gratuit), dar nu liberalitate, nefiindu-i aplicabile regulile speciale pentru aceasta din urma categorie de acte juridice (reductiune, raport, revocare si alte reguli caracteristice numai liberalitatilor). Antrepriza prezinta o importanta practica deosebita, intrucat pe baza acestui contract se executa lucrari de mare valoare si importanta (construire de cladiri, lucrari de instalatii si reparatii la constructii etc.) si, mai frecvent, asa-numitele prestari servicii (confectionarea sau repararea obiectelor de uz personal ori de uz casnic etc.) . Regulile referitoare la antrepriza se aplica - in lipsa unor reglementari speciale sau in completarea lor - si lucrarilor (activitatilor) intelectuale, de exemplu, meditatii, consultatii profesionale, inclusiv juridice (date de notari publici, avocati -art.8-9 din Legea nr.36/1995 si art.3 din Legea nr.51/1995 - mai putin reprezentarea judiciara, care este o varianta de mandat). Deosebiri fata de alte contracte. Datorita faptului ca antrepriza se aseamana cu anumite contracte, este necesar sa o deosebim de aceste contracte (de munca, locatiune, vanzare, mandat si depozit), intrucat regulile aplicabile sunt diferite (de exemplu, obligatia de garantie pentru vicii, raspunderea in caz de neexecutare, suportarea riscurilor etc.). In baza contractului de munca, salariul se plateste dupa cantitatea si calitatea muncii depuse. In cazul antreprizei, se plateste numai rezultatul muncii antreprenorului, predat clientului. Salariatul isi executa obligatiile de serviciu fiind in dependenta -subordonare juridica - totala fata de patron si obligat sa respecte regulile stabilite de acesta (regulament de ordine interioara, program de lucru etc.). Stabilindu-se un raport de prepusenie, comitentul raspunde fata de terti pentru faptele persoanei incadrate in munca (prepus), conform art.1000 alin.3 C.civ. In schimb, antreprenorul (care - spre deosebire de salariat - poate fi si comerciant) se bucura de independenta juridica cat priveste modul de executare a lucrarii in conformitate cu comanda primi-ta de la client (proiecte, planuri, masuri sau alte directive). In virtutea acestei independente, el este liber sa incredinteze executarea efectiva (materiala) a lucrarii - sub indrumarea sa nemijlocita, personala - unor lucratori, inclusiv subantreprenori. El organizeaza munca dupa aprecierea sa si, spre deosebire de contractul de munca, o efectueaza pe propriul sau risc. Intrucat antreprenorul pastreaza toata independenta in executarea lucrarii si intre partile contractante nu se creeaza raport de subordonare (prepusenie), clientul nu raspunde de pagubele cauzate de antreprenor sau lucratorii sai tertilor si, bineinteles, nici de pagubele pe care le-ar putea suferi antreprenorul sau lucratorii din cauza accidentelor survenite in cursul executarii lucrarii. Antrepriza se deosebeste si de locatiune (loctio rei) prin faptul ca pretul locatiunii este determinat in raport cu durata folosintei, iar contractul de antrepriza nu serveste drept temei pentru folosinta unui lucru. Antrepriza nu este o varianta a locatiunii (cum apare in C.civ. - art.1410 si urm.), ci un contract independent. Cand antreprenorul se obliga a procura pe langa munca sa si materialul necesar pentru confectionarea lucrului care face obiectul contractului (art.1478 C.civ.) pretul stabilit cuprinzand si contravaloarea materialului, operatiunea juridica se aseamana cu vanzarea unui lucru viitor, de confectionat. In acest caz, contractul va fi calificat antrepriza, daca din intentia partilor rezulta ca procurarea materialului de catre antreprenor nu constituie decat o clauza accesorie a contractului, al carui obiect principal este realizarea lucrarii, privita ca rezultat . Daca, din contra, materialul procurat de antreprenor este elementul esential al contractului, depasind in mod vadit valoarea muncii, operatia juridica trebuie calificata vanzare a unui lucru viitor. In toate cazurile insa, aprecierea trebuie sa fie facuta cu multa atentie, nu prin compararea pur aritmetica a valorii celor doua prestatii. Astfel, de exemplu, in cazul reparatiilor facute la autovehicule, valoarea pieselor care se inlocuiesc nu trebuie sa fie adaugata la valoarea materialelor folosite. Iar daca materialele necesare executarii lucrarii sunt procurate de client sau daca este vorba de executarea unor lucrari de constructii pe terenul clientului (chiar cu materialele antreprenorului), contractul este, in toate cazurile, de antrepriza. Antrepriza se deosebeste si de mandat, intrucat mandatul are ca obiect principal incheierea de catre mandatar de acte juridice (cu terte persoane) pe seama mandantului pe care, de regula, il reprezinta, iar antrepriza are ca obiect o lucrare (prestatii materiale sau intelectuale) efectuate de antreprenor pentru client, antreprenorul neavand putere de reprezentare. Din aceasta cauza contractele incheiate de antreprenor cu tertii, in afara cazurilor prevazute de lege, nu produc efecte fata de client. Pentru ca antreprenorul sa-l reprezinte pe client (de exemplu, in vederea obtinerii autorizatiei de constructii), el trebuie sa primeasca imputernicirea corespunzatoare din partea clientului, in baza unui contract de mandat separat. In sfarsit, daca materialele in vederea executarii lucrarii sunt procurate de client sau lucrarea se executa asupra unui lucru corporal predat antreprenorului, operatia juridica se aseamana si cu depozitul, mai ales ca, uneori, si depozitarul efectueaza

17

anumite lucrari in vederea conservarii lucrului depozitat. In aceste cazuri, fara a descompune operatiunea juridica dintre parti in doua contracte distincte, calificarea operatiei trebuie sa se faca dupa cum efectuarea lucrarii sau pastrarea lucrului formeaza continutul principal al contractului. De altfel, raspunderea pentru pastrarea lucrului se angajeaza dupa aceleasi reguli in ambele cazuri. Antrepriza este un contract sinalagmatic (bilateral) cu titlu oneros, comutativ, cu executare succesiva si consensual . Legea nu cere nici o forma speciala pentru validitatea lui. Antrepriza este un contract consensual (iar nu real), chiar daca lucrarea se executa asupra unui bun al clientului (reparatii, transformari etc.), deoarece predarea bunului in vederea executarii lucrarii poate avea loc si dupa incheierea contractului. Cat priveste proba contractului, se aplica regulile de drept comun. In principiu, antrepriza este un contract incheiat intuitu personae. Acest caracter vizeaza insa numai organizarea si conducerea lucrarii de catre antreprenor. Antreprenorul va fi obligat sa execute personal lucrarea numai daca exista clauza contractuala in acest sens sau rezulta din imprejurari (de exemplu, tabloul comandat unui pictor renumit, interventia chirurgicala contractata cu un medic etc.). Cat priveste proprietatea, daca materialele sunt procurate de antreprenor, el ramane proprietarul lor si al lucrarii pana la terminarea ei, dupa care clientul poate obtine predarea silita, devenind proprietar. Daca materialele sunt procurate de client, el pastreaza proprietatea lor (si a lucrarii) si in cursul executarii, creditorii antreprenorului neavand asupra lor drept de gaj general. Capacitatea partilor contractante. Clientul trebuie sa aiba, respectiv sa indeplineasca conditiile prevazute de lege pentru incheierea fie a actelor de administrare, fie a actelor de dispozitie, dupa cum contractul reprezinta un act de administrare a patrimoniului (de exemplu, reparatii curente la un imobil) sau un act de dispozitie (de exemplu, construirea unei case). In schimb, antreprenorul trebuie sa aiba, in toate cazurile, capacitate deplina de exercitiu. Intrucat antrepriza este un contract civil, iar nu de munca, nu pot fi aplicate dispozitiile privitoare la capacitatea minorului de a incheia un contract de munca (art.10 din Decretul nr.31/1954). In materia contractului de antrepriza, potrivit regulilor generale, riscul pieirii fortuite a lucrului (materialelor) este suportat de proprietar (res perit domino). In acest sens, art.1479 C.civ. prevede: "Cand lucratorul da materia, daca lucrul piere, fie in orice chip, inainte insa de a se fi tradat, dauna ramane in sarcina sa...". Aceasta dispozitie se explica prin faptul ca, dupa cum am vazut, antreprenorul ramane proprietarul materialelor pana la predarea lucrarii clientului si suporta pagubele rezultate din pieirea lor, in calitate de proprietar. Daca materialele au fost procurate de client, in calitate de proprietar, el suporta riscul pieirii lor. Deoarece insa materialele se gasesc in detentiunea antreprenorului, care este obligat sa ia toate masurile necesare pentru pastrarea lor in bune conditii, el va fi tinut sa faca dovada ca pieirea s-a produs fara culpa din partea sa" (art.1480 C.civ.). Riscul contractului este suportat, in toate cazurile, de antreprenor, deoarece s-a obligat pe riscul sau (art.1479 si 1481 C.civ.) si este debitorul obligatiei imposibil de executat (res perit debitori). Prin urmare, daca executarea contractului (predarea lucrarii executate) devine imposibila datorita cazului fortuit sau fortei majore, antreprenorul nu are dreptul la plata pretului (remuneratiei), caci nu a predat clientului rezultatul muncii sale. Clientul va fi obligat sa plateasca pretul numai daca a fost pus in intarziere in ceea ce priveste obligatia de a verifica (receptiona) si de a lua in primire lucrarea executata. Art.1481 C.civ. mai precizeaza ca daca lucrul a pierit din cauza unui viciu al materialelor procurate de client, antreprenorul are dreptul sa pretinda plata pretului. In acest caz, de fapt, nu mai este vorba de riscuri (caci pieirea nu se produce dintr-un caz fortuit sau de forta majora), ci de suportarea pagubei rezultate din procurarea de catre client a unor materiale necorespunzatoare. Daca lucrarea executata, in parte sau total, a pierit fortuit, dar executarea ulterioara (de exemplu, reconstructia) n-a devenit prin aceasta imposibila, antreprenorul suporta riscul contractului in sensul ca, desi a executat lucrarea (sau o parte din lucrare) de doua ori, clientul va fi obligat sa plateasca pretul numai o singura data (cu exceptia celor doua cazuri mentionate: punerea in intarziere a clientului si viciile materialelor). Clientul este obligat sa receptioneze si sa ia in primire lucrarea dupa terminarea ei integrala. In cazul unui lucru ce se masoara sau care are mai multe bucati, receptia se poate face si pe parti, iar partile platite de client se prezuma ca au fost verificate, receptionate (art.l482C.civ.) Daca clientul nu-si executa obligatia de a receptiona si de a lua in primire lucrarea executata, se va putea angaja raspunderea lui potrivit dreptului comun (daune-interese pentru cheltuieli de depozitare, conservare etc.), iar instanta va putea constata executarea lucrarii potrivit clauzelor contractuale, cu toate consecintele ce decurg din executare (de exemplu, posibilitatea de a cere plata pretului, suportarea riscurilor de catre client etc.). Daca parlile nu s-au inteles altfel, clientul este obligat sa plateasca pretul stabilit o data cu receptionarea si luarea in primire a lucrarii. In cazul lucrarilor mai insemnate, daca in contract s-a prevazut plata pretului pe masura executarii lucrarii, clientul poate invoca exceptio non adimpleti contractus daca antreprenorul nu-si executa obligatiile potrivit clauzelor contractuale. lar daca lucrarea este terminata clientul poate cere instantei constatarea executarii ei si predarea silita, in calitate de proprietar. Raspunderea pentru neexecutare. In caz de neexecutare culpabila a lucrarii antreprenorul raspunde fata de client potnvit dreptului comun clauza penala, daune-interese, fiind posibila si obligarea antreprenorului la executarea lucrarii sub sanctiunea platii daunelor cominatoru sau

18

executarea in contul debitorului-antreprenor cu autorizatia justitiei etc.). Raspunderea pentru viciile lucrarii. Precizam, in primul rand, ca receptia lucrarii din partea clientului fara obiectii si rezerve - daca nu a fost obtinuta prin frauda (fraus omnia currumpit) - echivaleaza cu descarcarea antreprenorului si decade pe client din dreptul de a invoca ulterior viciile aparente ale lucrarii. Pentru aceste vicu, raspunderea antreprenorului poate fi angajata numai daca, potnvit legii sau contractului el datoreaza garantie, in cadrul termenului stabilit, pentru lucrarea efectuata. Antreprenorul raspunde insa, in toate cazurile, pentru viciile ascunse ale materialelor procurate de el si ale lucrarii, dupa ce a fost receptionata de catre client si chiar daca lucrarea nu a fost executata de catre el personal (art.1487C.civ.). Conform art.5 din Decr.nr. 167/1958, dreptul la actiunea privitoare la viciile ascunse ale unei lucrari executate se prescrie prin implinirea unui termen de 6 luni, in cazul in care viciile nu au fost ascunse cu viclenie. Daca viciile au fost ascunse cu viclenie, se aplica termenul general de prescriptie. Aceste termene de prescriptie incep sa curga de la data descoperirii viciilor, insa cel mai tarziu de la implinirea unui an de la predare (art.11 alin.1 din Decr.nr.167/1957), acest termen de un an putand fi modificat prin conventia partilor (garantie conventional. Potrivit Codului civil, contractul de antrepriza inceteaza ("se desfiinteaza") prin moartea meseriasului, arhitectului sau antreprenorului (art.1485). Intrucat contractul se formeaza intuitu personae - aptitudinile antreprenorului avand importanta, chiar daca nu executa personal lucrarea - este firesc ca la moartea sa contractul sa inceteze. Clientul este insa obligat sa plateasca mostenitorilor antreprenorului valoarea lucrarilor executate si a materialelor pregatite, in proportie cu pretul stabilit in contract, in masura in care aceste lucrari si materiale ii sunt folositoare (art.1486 C.civ.). In cazul in care contractul nu ofera elementele necesare, sumele de platit se determina prin experti. In afara de aceste reguli speciale, cat priveste incetarea contractului, se aplica regulile generale. De exemplu, ca orice contract sinalagmatic, antrepriza poate fi rezolvita la cererea uneia din parti pentru neexecutarea obligatiilor de catre cealalta parte. In caz de imposibilitate fortuita de executare, daca ea este temporara, se suspenda executarea, iar daca este definitiva, obligatia se stinge, fiind aplicabila teoria riscului contractului. Daca obligatia antreprenorului este succesiva (de exemplu, lucrari de intretinere) si nu s-a prevazut un termen, contractul poate fi denuntat unilateral de oricare dintre parti, caci obligatia nu poate fi vesnica. In lipsa de stipulatie contrara in contractul de antrepriza de constructii, antreprenorul are dreptul sa incredinteze executarea unor parti din lucrare unor subantreprenori, incheind in acest sens, cu fiecare dintre ei (instalator, parchetar, electrician etc.), un contract de subantrepriza. In raporturile dintre antreprenor si subantreprenor, se aplica regulile prevazute pentru antrepriza (art. 1489-1490 C.civ.), subantreprenorul avand - in cadrul acestor raporturi - rolul de antreprenor. Deoarece subantreprenorii contracteaza numai cu antreprenorul, clientul nu are nici o actiune contractuala impotriva lor. In schimb, antreprenorul raspunde contractual fata de client pentru toate lucrarile executate de subantreprenori, la fel cum raspunde si de lucrarile oricarei alte persoane pe care a folosit-o (art.1487 C.civ.). Precizam ca, intrucat subantreprenorii nu au calitatea de prepusi, antreprenorul nu raspunde in calitate de comitent (in baza art.1000 alin.3 C.civ ) pentru faptele lor ilicite cauzatoare de prejudicii tertilor (inclusiv clientului), tot asa cum nici clientul nu raspunde pentru faptele antreprenorului sau subantreprenorului (ori antreprenorului de specialitate), fata detertii pagubiti. In sfarsit, subliniem ca pozitia juridica a subantreprenorului nu trebuie sa fie confundata cu aceea a antreprenorului de specialitate, care contracteaza anumite lucrari de specialitate direct cu clientul si raspunde singur, in calitate de antreprenor, fata de acesta pentru lucrarile (partea din lucrari) care formeaza obiectul contractului. Tot astfel, daca mai multi antreprenori - coantreprenori - se obliga sa execute o lucrare de ansamblu (complexa), contractand direct cu clientul, ei nu vor avea calitatea de subantreprenori, chiar daca unul dintre ei are rolul de coordonator si ii reprezinta pe ceilalti in raporturile cu clientul in cursul executarii lucrarii. Fiind antreprenori, fiecare va raspunde pentru partea de lucrare executata si are dreptul la partea corespunzatoare din pret, deoarece obligatia civila cu pluralitate de parti este conjuncta (divizibila), daca in contract nu s-a prevazut solidaritatea (iar obligatia codebitorilor nu este comerciala - art.42 C.com.) sau indivizibilitatea si nici nu rezulla din natura prestatiei care formeaza obiectul contractului (indivizibilitate naturala). Lucratorii au deci o actiune directa contra clientului, cu toate ca raport juridic direct nu exista intre ei (este deci o dispozitie derogatorie de la principiul relativitatii efectelor contractelor). in lipsa acestei dispozitii, lucratorii ar trebui sa-l actioneze pe client in calitate de creditori ai antreprenorului, adica pe calea actiunii subrogatorii (oblice). Aceasta actiune are insa neajunsul de a-i pune pe reclamanti in concurs cu ceilalti creditori ai antreprenorului (de exemplu, furnizorii de materiale) ceea ce inseamna ca si ei ar trebui sa suporte consecintele insolvabilitatii ori falimentului (lichidarii judiciare in terminologia Legii nr.64/1995) antreprenorului, proportional cu valoarea creantelor. Fiind o actiune directa, starea de insolvabilitate sau falimentul antreprenorului nu se va rasfrange asupra creantelor lucratorilor. Ei il actioneaza direct pe client si, prin urmare, n-au a suporta concursul celorlalti creditori ai antreprenorului (daca acestia n-au facut o poprire asupra sumelor datorate de client in mainile acestuia, inainte de intentarea actiunii directe). Aceasta masura de ocrotire se adauga privilegiului imobiliar de care se bucura lucratorii, precum si

19

antreprenorii de constructii, pentru garantarea creantelor neonorate de client (art. 1737 si 1742 C.civ. Codul civil prevede o singura regula speciala de raspundere pentru calitatea constructiei: antreprenorul (arhitectul) de cladiri sau alte lucrari insemnate raspunde daca constructia se darama in tot ori in parte sau ameninta invederat daramarea (cu care se asimileaza viciul care face imposibila folosirea potrivit destinatiei) din cauza unui viciu de constructie sau al terenului intr-un termen de 10 ani din ziua terminarii (receptiei) lucrarii (art.1483). Decretul nr. 167/1958 a stabilit un termen de 3 ani de la predare pentru descoperirea viciilor unei constructii (art.11 alin.2), deci a statornicit raspunderea antreprenorului pentru orice vicii ascunse, fara a modifica raspunderea pentru daramarea in baza art.1483 C.civ. In sfarsit, prin art.29 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea in constructii s-a prevazut raspunderea antreprenorului pentru viciile ascunse ale constructiei ivite in termen de 10 ani de la receptia lucrari, iar pentru viciile structurii de rezistenta rezultate din nerespectarea normelor de proiectare si executie in vigoare la data realizarii ei raspunderea "pe toata durata de existenta a constructiei" (ceea ce inseamna, de regula, cateva secole). Dupa cum rezulta din aceasta reglementare speciala, termenul de 3 ani prevazut de Decretul nr.167/1958 (art.11 alin.2) pentru viciile ascunse ale constructiei si termenul de 10 ani prevazut de C.civ. (art.1483) pentru ipoteza daramarii, au fost inlocuite cu termenul de 10 ani pentru orice vicii ascunse, respectiv cu durata de existenta pentru viciile care afecteaza structura de rezistenta a constructiei de orice categorie (si instalatiilor aferente acestora) - indiferent de forma de proprietate sau destinatie -, fiind exceptate insa cladirile pentru locuinte cu parter si parter plus un etaj si anexele gospodaresti situate in mediul rural si in satele ce apartin oraselor, precum si constructiile provizorii (art.2alin.2 din Legea nr. 10/1995). Pentru aceste constructii, exceptate de la prevederile Legii nr. 10/1995, raspunderea antreprenorului urmeaza sa fie angajata potrivit dreptului comun (C.civ. si Decretul nr. 167/1958). In privinta viciilor aparente ale lucrarii, care in materie de antrepriza -ca de altfel si in materie de vanzare - nu pot fi reclamate dupa receptie (predare-primire), se angajeaza raspunderea antreprenorului numai daca s-a stabilit un termen de garantie. In acest sens, Legea nr. 10/1995 prevede obligatia executantului lucrarilor de constructii "de a remedia, pe propria cheltuiala, a defectelor de calitate, aparute din vina sa... in perioada de garantie stabilita potrivit legii"(art.23 lit.k), fara a distinge dupa cum viciile sunt aparente sau ascunse. Reglementarea speciala privind raspunderea antreprenorului (arhitectului) vizeaza numai raporturile lui cu clientul si cu succesorii lui in drepturi (de exemplu, cumparatorul constructiei). Fata de terti (inclusiv locatarul constructiei), pentru care contractul de antrepriza este o res inter alios acta, raspunderea antreprenorului pentru pagubele cauzate (de exemplu, prin ruinarea cladirii) poate fi angajata numai delictual (art.998-999 C.civ.). In schimb, tertii pot alege pe calea actiunii impotriva proprietarului (clientului sau succesorilor lui) pe teren delictual (de exemplu, art.1002 C.civ.) sau contractual (de exemplu, locatarul), dupa caz. Daca actiunea a fost indreptata impotriva clientului, el va avea actiune in regres impotriva antreprenorului, in masura in care acesta este responsabil pentru viciile lucrarii care au determinat cauzarea prejudiciul. Clauze contractuale de modificare a raspunderii pentru calitatea constructiei. Avand in vedere faptul ca prin instituirea unei raspunderi agravate a antreprenorului de constructii sunt aparate nu numai interesele clientului, ci si interese generale, publice, clauzele contractuale de limitare sau de inlaturare a acestei raspunderi nu pot fi admise. In orice caz, ele nu ar putea fi admise in privinta viciilor care pot determina daramarea sau amenintarea de daramare a constructiei (rezistenta). Sunt permise, in schimb, clauze de agravare a raspunderii antreprenorului pentru vicii. Dreptul la actiunea privitoare la viciile ascunse, inclusiv viciile structurii de rezistenta, se prescrie prin implinirea unui termen de 6 luni, iar daca viciile au fost ascunse cu viclenie prin implinirea termenului general de prescriptie (art.5 din Decretul nr.167/ 1958), in ambele cazuri termenul prescriptiei incepand sa curga de la data descoperirii viciilor in cadrul termenelor aratate. Raspunderea pentru vicii poate sa revina nu numai antreprenorului care executa lucrarea, dar si arhitectului (proiectantului). Problema impartirii raspunderii intre antreprenor si arhitect se rezolva in functie de clauzele din contract. Daca arhitectul n-a facut decat planurile constructiei, fara a se ocupa de executarea lucrarii, el va raspunde numai daca se va dovedi ca viciul constructiei provine dintr-un viciu al planului (proiectului), iar antreprenorul va raspunde pentru viciile de executie. Daca arhitectul a luat parte si la ridicarea constructiei sau viciile sunt determinate si de viciile proiectului, el va raspunde alaturi de antreprenor. In acest din urma caz, daca daunele sunt suportate de unul dintre ei, solvens-ul va avea actiune in regres impotriva celuilalt, proportional cu gravitatea culpelor; in caz de egalitate, pentru jumatate. Aceste reguli urmeaza sa fie aplicate, in mod corespunzator, si daca lucrarea a fost executata de doi sau mai multi coantreprenori, (inclusiv antreprenori de specialitate, dar nu subantreprenori) si raspunderea lor nu este divizibila. Pentru angajarea raspunderii, clientul trebuie sa dovedeasca numai existenta viciului. In prezenta acestei dovezi, culpa contractuala a antreprenorului (arhitectului) este prezumata, ei fiind obligati sa dovedeasca existenta unei cauze straine exoneratoare de raspundere (art. 1082-1083 C.civ.). Evident, culpa subantreprenorilor nu poate fi invocata drept cauza de exonerare, antreprenorul fiind responsabil contractual fata de client si pentru lucrarile executate in subantrepriza (cu drept de regres in raport de culpa

20

subantreprenorului). Subantreprenorul poate fi actionat de catre client numai delictual, ei nefiind legati prin raporturi contractuale.

18) Contractul de arendare.

Contractul de arendare , varietate a contractului de locatiune, este un contract prin care una dintre parti, numita arendator, transmite celeilalte parti, numita arendas, bunuri agricole in vederea exploatarii pe o durata determinata si in schimbul unui pret, numit arenda, stabilite de parti.Contractul de arendare este reglementat prin Legea arendarii nr.16/1994 (modificata prin L.nr.58/1995 si L.nr.65/1998 pentru modificarea si completarea L.nr. 16/1994). Aceste dispozitii se completeaza cu prevederile legislatiei civile, in masura in care acestea nu sunt contrare Legii nr. 16/1994 (vz.art.26). inseamna ca, in completarea celor doua acte normative se aplica, in conditiile aratate, "regulile particulare la arendare" prevazute in Codul civil (art.1454 si urm., care n-au fost abrogate expres de lege), iar apoi dispozitiile care guverneaza locatiunea de drept comun, arendarea fiind o varietate a acesteia. in com-pletarea acestor norme, se aplica regulile din partea generala a dreptului civil obligational (teoria generala a obligatiilor civile). Precizam ca legile comerciale nu sunt incidente in materie, intrucat contractul de arendare are natura pur civila. Arendarea este un contract sinalagmatic (bilateral), cu executare succesiva si netranslativ de proprietate, ca si locatiunea. Tot astfel, este un contract prin definitie (esentialmente) cu titlu oneros. Daca un bun agricol se transmite, in vederea folosintei sau exploatarii temporare, cu titlu gratuit, contractul este nul ca arendare, dar consideram ca poate fi recunoscut valabil ca un imprumut de folosinta (comodat), daca lucrul s-a predat (comodatul fiind un contract real) si daca sunt indeplinite si celelalte conditii de validitate prevazute de lege pentru comodat, la care se adauga insa si interdictiile prevazute de lege in materie de arendare, deoarece persoanele care nu pot contracta o arendare, nu o pot face nici cu titlu gratuit .Spre deosebire de locatiune, care este un contract consensual, cerinta formei scrise fiind prevazuta numai ad probationem, arendarea este un contract solemn . Potrivit art.6 din Legea nr. 16/1994, "sunt valabile si opozabile" numai contractele de arendare incheiate in scris (indiferent ca inscrisul este autentic sau doar sub semnatura privata) si inregistrate in termen de 15 zile de la incheiere la primaria (respectiv primariile) in a carei raza teritoriala se afla bunurile arendate. Rezulta ca, prin derogare de la principiul consensualismului, consacrat de Codul civil, legea prevede forma scrisa si inregistrarea ad validitatem, deci sub sanctiiunea nulitatii absolute (vz. si art.24 alin.1) .Potrivit legii, partile contractante pot fi persoane fizice sau juridice (art.3 alin.1).In calitate de arendator contractul poate fi incheiat de catre proprietar, uzufructuar sau alt detinator legal al bunurilor care formeaza obiectul contractului (art.2) si care are dreptul la exploatarea agricola a bunurilor respective si are capacitatea, respectiv indeplineste conditiile necesare pentru incheierea contractului de locatiune. Precizam ca, spre deosebire de regulile aplicabile locatiunii, arendasul nu poate avea calitatea de arendator. Potrivit legii, sub sanctiunea nulitatii absolute, arendasul nu poate subarenda, total sau partial, bunurile agricole arendate, chiar daca arendatorul ar fi de acord, fiind interzise si oficiile de arendasi (art.22). Desi legea nu prevede expres, interdictia de a subarenda atrage dupa sine si interdictia de a ceda contractul de arendare, caci cesiunea (vanzarea) dreptului de exploatare a bunurilor agricole produce efecte mai puternice decat subarendarea (cessio est maius, sublocatio est minus). Astfel fiind, nu se poate admite nici schimbul intre doi (mai multi) arendasi, schimbul reprezentand in materie de locatiune o dubla (multipla) cesiune. Din interzicerea subarendarii mai rezulta ca folosinta bunurilor arendate nu poate fi adusa ca aport social intr-o societate agricola sau asociere simpla in agricultura, deoarece aducerea ca aport a folosintei unui bun echivaleaza cu o sublocatiune (sau cesiune). Din aceasta cauza, nici locatarul nu poate aduce ca aport social folosinta bunului inchiriat, daca sublocatiunea a fost interzisa prin contractul de locatiune sau conditionata de acordul locatorului . Rezulta ca arendasul, sub nici o forma, nu poate incheia un contract de arendare in calitate de arendator, acest contract fiind considerat incheiat intuitu personae. Dar legea nu-l obliga pe arendas sa execute personal toate lucrarile agricole; el poate contracta executarea unor lucrari cu persoane fizice sau juridice prestatoare de servicii in agricultura si poate incheia contracte de munca cu salariati permanenti sau sezonieri care se bucura de toate drepturile si de protectia sociala prevazute de legislatia muncii (art.23). Interzicand expres subarendarea si implicit cesiunea contractului de catre arendas, in mod exceptional, Legea nr. 16/1994 - astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr.65/1998 - permite cesiuea contractului de catre arendas (in calilate de cedent), daca sunt indeplinite doua conditii(art.21): exista acordul scris al arendatorului; cesiunea se face (in calitate de cesionar) sotului arendasului, coparticipant la exploatarea bunurilor agricole sau descendentilor sai (unul sau mai multi) care au implinit varsta majoratului. Intrucat cesiunea se face cu acordul (se subintelege, prealabil) al arendatorului, ea va avea ca obiect nu numai drepturile

21

arendasului, dar si obligatiile lui, el fiind eliberat fata de arendator. Aceasta inseamna ca cesiunea realizeaza si o delegatie perfecta (confundata cu novatie prin schimbare de debitor). In legatura cu calitatea de arendator, legea mai prevede ca regiile autonome, institutele si statiunile de cercetare si productie agricola, societatile comerciale si alte unitati care au in patrimoniu sau in administrare terenuri proprietate de stat nu pot da in arenda bunurile destinate exploatarii agricole (art.4 alin.1). In calitate de arendas - unul sau mai multi, de exemplu, membrii unei familii - contractul poate fi incheiat numai de catre persoane fizice care sunt cetateni romani - indiferent daca au domiciliul in tara sau in strainatate - si au pregatire de specialitate agricola, practica agricola sau un atestat de cunostinte agricole si reprezinta garantiile solicitate de arendator. Atestatul se elibereaza de organele abilitate de Ministerul Agriculturii si Alimentatiei (art.3). Arendasii, persoane juridice, trebuie sa aiba nationalitatea romana si sediul in Romania, inclusiv cele cu capital partial sau integral strain, sa aiba ca obiect de activitate exploatarea terenurilor agricole si sa prezinte garantiile solicitate de arendator (art.3 si 3). Legea mai interzice functionarilor publici si salariatilor din conducerile administrative ale regiilor autonome cu profil agricol, ale institutiilor si statiunilor de cercetare si productie agricola, ale societatilor comerci-ale agricole pe actiuni si ale altor unitati care au in patrimoniu sau in administrare terenuri agricole proprietate de stat sa ia in arenda orice fel de bunuri destinate exploatarii agricole (art.18). Arendarea fiind un contract sinalagmatic (bilateral) are un dublu obiect: bunurile arendate si pretul platit de arendas, numit arenda. Potrivit legii, prin bunuri agricole care pot fi arendate se inteleg terenurile cu destinatie agricola (arabile, viile, livezile, pepinierele viticole, pomicole, arbustii fructiferi, plantatiile de hamei si duzi), pasunile impadurite, terenurile ocupate cu constructii si instalatii agrozootehnice, amenajari piscicole si de imbunatatiri funciare, drumurile tehnologice, platformele si spatiile de depozitare care servesc nevoilor productiei agricole si terenurile neproductive care pot fi amenajate si folosite pentru productia agricola, precum si animalele, constructiile de orice fel, masinile, utilajele si alte asemenea bunuri destinate exploatarii agricole (art. 1.). Bunurile agricole care formeaza obiectul contractului trebuie sa fie complet si precis determinate (descrierea amanuntita a tuturor bunurilor arendate si inventarul lor, planul de situatie al terenurilor). Daca nu se arendeaza toate bunurile agricole detinute de arendator, trebuie sa se specifice in contract suprafata de teren sau orice alt bun agricol ce se va retine de acesta (art.5 lit.b si f). In toate cazurile, pentru a fi in prezenta unui contract de arendare, bunurile mentionate trebuie sa fie destinate exploatarii (productiei) agricole de catre arendas. Daca folosinta unor bunuri dintre cele prevazute de lege se transmite cu titlu oneros in alte scopuri (de exemplu, terenul cu sau fara constructie in scopuri turistice sau sportive, animalele pentru carausie la constructia unei case etc.), contractul nu va mai fi supus reglernentarilor vizand arendarea (ci regulilor locatiunii). Bineinteles, nu constituie arendare nici contractul prin care detinatorul bunurilor agricole executa lucrarile agricole, cealalta parte dobandind recolta realizata la pretul stipulat (vanzare-cumparare de bunuri viitoare). Codul civil a lasat la libera apreciere a partilor stabilirea pretului arendarii, fie sub forma unei sume de bani (arendarea pe bani), fie sub forma unei cantitati de produse agricole (parte de recolta -art.1467) platibila in natura, in fructe (arendarea pe fructe), nefiind exclusa nici stabilirea arendei in parte in natura si restul in bani (arenda mixta). Legea nr. 16/1994, astfel cum a fost modificata prin Legea nr.65/1998, lasa, de asemenea, la libera apreciere a partilor stabilirea pretului arendarii (cuantumul arendei in natura - determinata in cifre absolute, de exemplu, 1000 kg grau pe hectar de teren arendat, sau determinata procentual din recolta, de exemplu, 25 % din recolta realizata - sau in bani). Legea indica numai anumite elemente orientative de stabilire a arendei (de exemplu, potentialul de productie al terenului, gradul de accesibilitate a mecanizarii, amenajarile de imbunatatiri funciare sau rasa, varsta, starea biologica in cazul efectivelor de animale etc.), care "pot fi" avute in vedere de catre parti la stabilirea arendei (art.13-14). Inseamna ca partile sunt libere sa stabileasca cuantumul arendei, neexistand vreo limita maxima (sau minima) legala. Spre deosebire de locatiunea de drept comun (care poate fi contractata fara precizarea termenului), durata arendarii (data de la care incepe si data la care inceteaza) trebuie sa fie determinata de catre parti in contract (art.2, 5 lit.d, si art.7 alin.1). Dar Legea arendarii, astfel cum a fost modificata, nu prevede o durata minimala (sau maximala) a termenului arendarii. Deci partile sunt libere sa stabileasca durata arendarii, fara limitari legale. Consideram ca - desi legea speciala nu mai stabileste o durata minima - ea nu poate fi mai mica decat "timpul necesar ca arendasul sa culeaga fructele" (art.1462 C.civ.), de regula, un an agricol (in cazul terenurilor).Potrivit art.21 din Legea nr. 16/1994: "In contractul de arendare, de comun acord, partile contractante pot stabili cazurile si limitele suportarii daunelor produse de calamitati naturale. De asemenea, de comun acord pot sa prevada suportarea pierderilor totale sau partiale ale bunurilor arendate ca urmare a unor cazuri fortuite sau de forta majora. Dupa cum se poate observa, prin cele doua dispozitii citate legea nu a rezolvat nimic in problema suportarii riscurilor in materia contractului de arendare, prevazand numai posibilitatea partilor de a se intelege in aceasta privinta, iar aceasta posibilitate ar fi existat si in lipsa textului. Pentru rezolvarea problemei, trebuie sa se precizeze (prin norme supletive) cine suporta riscurile daca contractul nu contine clauze in aceasta privinta. In lipsa unor asemenea norme in Legea nr.

22

16/1994, problemele urmeaza sa fie solutionate in lumina principiilor si reglementarilor legislatiei civile, care completeaza dispozitiile legii speciale (art.26). Inainte de analiza acestor reguli, se mai impune o precizare terminologica. In art.21 alin.1 se face referire la calamitati naturale, iar in alin.2 la cazuri fortuite si de forta majora, ca si cum ar fi doua notiuni distincte din punct de vedere juridic. In realitate, calamitatile naturale reprezinta si ele cazuri fortuite sau de forta majora, in prezenta carora se pune problema suportarii riscurilor. lar aceasta problema vizeaza, in ambele cazuri, suportarea pagubelor (daunelor) rezultand din pieirea totala sau partiala a unor bunuri datorata cazului fortuit ori fortei majore (deci fara ca una dintre parti sa savarseasca vreo fapta culpabila care sa-i angajeze raspunderea). Se pare ca legiuitorul, folosind o terminologie imprecisa, a avut in vedere, in cadrul a doua alineate, cele doua aspecte ale problematicii riscurilor, riscul lucrului (pieirea "bunurilor arendate") si, in parte, riscul contractului de arendare (pierderea recoltei, a produselor agricole datorata "calamitatilor naturale"), in ambele cazuri in mod fortuit. Riscul lucrului-Adica paguba rezultata din pieirea fortuita a bunurilor arendate (animale, constructii, masini si utilaje etc.) se suporta, potrivit regulilor generale, de catre proprietarul-arendator (res perit domino). Daca contractul a fost incheiat in calitate de arendator de catre un alt titular de drepturi reale asupra lucrului arendat (de exemplu, uzufructuar), va suporta si el riscul lucrului, corespunzator cu dreptul pe care il are asupra lucrului. Deoarece bunurile arendate se gasesc in detentiunea arendasului, obligat sa ia masurile necesare pentru pastrarea lor in bune conditii si sa le restituie la incetarea contractului, el va fi tinut sa faca dovada ca pieirea s-a produs fara culpa din partea sa (art.1431, 1434 C.civ.), adica din o cauza straina, care nu-i poate fi imputata (caz fortuit sau forta majora). Daca s-a dovedit ca pieirea este fortuita, arendasul nu suporta riscul lucrului, cu exceptia cazului in care lucrul a pierit dupa ce a fost pus in intarziere pentru neexecutarea obligatiei de restituire la incetarea contractului si nu reuseste sa dovedeasca ca lucrul ar fi pierit si la arendator, daca i s-ar fi restituit (ar.1074, 1082-1083 si 1156 C.civ.). Legea nr. 16/1994 a consacrat putine texte reglementarii obligatiilor partilor in contractul de arendare. in completarea lor se aplica regulile de drept comun privind locatiunea, tinand seama, bineinteles, de specificul raporturilor din materia arendarii. in consecinta, urmeaza sa facem numai unele precizari. Potrivit art.8 alin.1 "arendatorul este obligat sa predea bunurile arendate in termenul si in conditiile stabilite, sa garanteze pe arendas de evictiune totala sau partiala si sa execute toate celelalte obligatii asumate prin contract. Daca la predare se constata ca imobilul (terenul) arendat are o intindere rnai mica sau mai mare decat cea prevazuta in contract, se va putea cere micsorarea sau majorarea arendei numai in cazurile si in conditiile prevazute de Codul civil la materia vanzarii (art.1454 C.civ.). Bunurile arendate trebuie sa fie predate in stare corespunzatoare folosintei, exploatarii agricole, iar dupa predare arendatorul este obligat sa efectueze acele reparatii (lucrari) care nu sunt in sarcina arendasului (de exemplu, reparatiile capitale la constructiile si instalatiile agrozootehnice), fiind aplicabile dispozitiile art.1425 C.civ Desi legea speciala nu prevede, arendatorul este garant nu numai de evictiune, dar si pentru viciile ascunse ale bunurilor arendate care ii impiedica intrebuintarea (art.1422 C.civ.). Mai mentionam ca impozitele si taxele datorate, potrivit legii, pentru bunurile agricole arendate sunt in sarcina arendatorului (art.10). Potrivit art.8 alin.2, "arendasul are obligatia de a folosi bunurile arendate, ca un bun proprietar, in conditiile stabilite, de a mentine potentialul productiv al bunurilor arendate, de a le restitui la incetarea contractului, de a plati arenda la termenele si in modalitatile stabilite, precum si de a executa toate obligatii contractuale". Neexistand diferente semnificative fata de obligatiile locatarului, urmeaza sa facem numai unele precizari. Obligatia de a intrebuinta bunurile arendate ca un bun proprietar se apreciaza dupa tipul abstract al omului prudent si diligent (culpa levis in abstracto), tinand seama si de faptul ca arendasul este un profesionist (agricultor - vz. art.3 si 11). El trebuie sa foloseasca bunurile arendate la destinatia determinata in contract sau prezumata dupa circumstante (art.1429 pct.l C.civ.), in astfel de conditii incat sa mentina potentialul lor productiv. Arendasul poate schimba categoria de folosinta a terenului arendat numai cu acordul prealabil dat in scris de catre proprietar (chiar daca arendatorul este un uzufructuar sau alt detinator legal) si cu respectarea dispozitiilor legale (art.20) . Arendatorul are dreptul de a controla oricand modul in care arendasul administreaza bunurile arendate (art.8 alin.3). Plata arendei. Arendasul trebuie sa plateasca arenda, in natura si/sau bani, la termenele si la locul de plata prevazute in contract. Daca locul platii nu este prevazut, plata se face la domiciliul arendasului, fiind cherabila, iar nu portabila (art.l 104 C.civ.). Restituirea bunurilor arendate. La incetarea contractului arendasul trebuie sa restituie bunurile arendate in starea in care le-a primit conform inventarului (proces-verbal) facut la predare, iar in lipsa se prezuma (iuris tantum) ca le-a primit in buna stare (art. 1431-1432 comb. cu art.1421 alin.l C.civ.). Riscul pieirii fortuite, dupa cum am vazut, se suporta de arendator. In caz de incendiu, arendasul raspunde de pagubele cauzate cladirilor arendate, daca nu dovedeste o cauza exoneratoare de raspundere potrivit regulilor aplicabile locatiunii (art.1435 C.civ). Daca arendasul a facut cheltuieli cu conservarea, intretinerea ori imbunatatirea bunurilor arendate - care, potrivit raporturilor contractuale dintre parti, sunt in sarcina arendatorului - instanta poate recunoaste arendasului un drept de retentie (art.8 alin.4), adica dreptul de a refuza

23

restituirea bunurilor arendate la incetarea contractului, cat timp arendatorul nu va plati sumele datorate. Alte obligatii. Legea mai precizeaza ca taxele de redactare si inregistrare a contractului de arendare sunt in sarcina arendasului (art.6 alin.3). Iar pe plan financiar, fiind considerat agricultor, el este obligat sa plateasca impozitele datorate pe veniturile realizate din exploatarea bunurilor agricole arendate, beneficiind de facilitatile de creditare si impozitare prevazute de lege (art.l 1). Sunt aplicabile si dispozitiile Codului civil privind obligatia locatarului de a apara lucrul dat in arenda contra uzurparilor. In caz de neexecutare culpabila a obligatiilor de catre arendator sau arendas, se aplica dreptul comun. In acest sens, legea speciala precizeaza ca oricare dintre parti poate cere in justitie, "in conditiile legii", rezilierea pentru neexecuare de obligatii (principale - art.1439 alin.2 C.civ.) si are la dispozitie toate mijloacele juridice pentru apararea drepturilor si intereselor contractuale in legatura cu bunurile arendate (art.24). Deoarece legea prevede rezilierea prin justitie, se pare ca pactele comisorii exprese care ar avea ca efect rezilierea de drept, fara interventia justitiei, nu pot produce efecte. Asa cum am vazut, in cazul neexecutarii obligatiilor se poate cere prin justitie rezilierea contractului, potrivit dreptului comun. In caz de pieire - totala sau partiala - a bunurilor arendate, precum si in cazul desfiintarii (desfacerii) titlului arendatorului, sunt aplicabile, de asemenea, regulile dreptului comun. In schimb, denuntarea unilaterala (ca mod de incetare a contractului de locatiune incheiat pe durata nedeterminata) nu este aplicabila arendarii, deoarece ea se incheie pe o durata determinata. Legea prevede insa ca "prin acordul partilor, contractul de arendare poate sa inceteze si inainte de a ajunge la termen" (art.12 alin.3). Este avuta in vedere o intelegere (mutuus dissensus) realizata pe parcursul executarii contractului, iar nu posibilitatea denuntarii unilaterale. Moartea uneia dintre parti.-Reamintim ca, in dreptul comun, locatiunea nu inceteaza prin moartea locatorului sau locatarului (art.1440 C.civ.); drepturile si obligatiile partii decedate trec asupra mostenitorilor ei, cu exceptia cazurilor in care din clauzele contractului rezulta o alta solutie sau cand partea decedata este mostenita de cealalta parte, obligatiile reciproce stingandu-se prin confuziune. In urma modificarii si completarii Legii arendarii prin Legea nr. 65/1998, s-a adoptat o alta reglementare (cat se poate de confuza, neclara). Astfel, potrivit art.211 alin.1, "contractul de arendare poate continua in cazul decesului arendatorului sau al arendasului. Pentru aceasta, mostenitorii majori trebuie sa comunice in scris intentiile lor si sa obtina acordul scris al celeilalte parti, in termen de 30 de zile de la data decesului". Din acest text pare a rezulta regula incetarii arendei prin moartea oricareia dintre parti, afara numai daca mostenitorii solicita in scris si obtin acordul scris al celeilalte parti (in termen de 30 de zile) in sensul continuarii raporturilor de arendare. In plus, mostenitorii arendasului decedat - pentru a putea continua raporturile de arendare - trebuie sa fie persoane majore; daca mostenitorii sunt minori, contractul inceteaza prin deces. Aceasta din urma conditie trebuia sa fie prevazuta prin raportare nu la varsta majoratului, ci la capacitatea de munca si cunostintele agricole ale mostenitorului. In cazul decesului arendatorului, consideram (desi din textul citat nu rezulta clar aceasta concluzie) ca varsta mostenitorilor este indiferenta; daca sunt minori sau persoane puse sub interdictie vor consimti la continuarea raporturilor de arendare cu abilitarile prevazute de lege (dupa cum sunt persoane lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa, tinand seama si de faptul ca arendarea este, in principiu, un act de administrare). Pentru cazul decesului arendasului, legea mai prevede ca, daca sunt mai multi mostenitori, ei pot conveni sa continue in comun exploatarea bunurilor agricole arendate sau sa desemneze pe unul dintre ei sa continue exploatarea acestor bunuri. Daca mostenitorii nu se inteleg, la cererea oricaruia dintre ei, judecatoria in a carei raza teritoriala se afla bunul agricol poate desemna, prin ordonanta presedintiala, pe unul dintre ei pentru continuarea raporturilor de arendare (art.251 alin.2). Legea mai prevede obligatia succesorilor arendatorului, respectiv arendasului decedat, de a incunostinta consiliul local unde contractul de arendare este inregistrat cu privire la subrogatia in drepturile si obligatiile partii decedate (art.251 alin.3). Problema incetarii contractului la termenul stabilit necesita o analiza speciala deoarece textele corespunzatoare din lege sunt neclare si, practic, nu rezolva problema. Art.12 - Contractul de arendare poate fi reinnoit potrivit intelegerii partilor si cu respectarea prevederilor prezentei legi. Fiecare parte contractanta este obligata sa incunostiinteze in scris pe cealalta parte, cu cel putin 1 an inainte de expirarea contractului, despre intentia sa de a reinnoi sau de a nu reinnoi contractul de arendare." Daca legiuitorul a voit sa deroge de la dispozitiile clare ale Codului civil referitoare la tacita relocatiune, trebuia sa raspunda la aceste intrebari intrucat in ipoteza optiunilor convergente (de exemplu, partile se inteleg sa reinnoiasca contractul, indiferent ca acordul se realizeaza cu un an inainte de expirarea termenului sau mai tarziu, fie si dupa expirarea termenului contractual) textul nici nu era necesar. Prin urmare, ce se intampla daca manifestarile de vointa (cu privire la soarta arendarii dupa expirarea termenului contractual) lipsesc sau sunt divergente? Este evident ca reinnoirea contractului nu poate avea loc, in nici un caz, impotriva vointei arendasului. In schimb, ar fi fost indicat sa se recunoasca in favoarea lui si in anumite conditii un drept la reinnoirea contractului chiar daca arendatorul si-ar fi manifestat vointa in sens contrar. Numai ca, un asemenea drept nu poate fi recunoscut in lipsa unei dispozitii legale exprese. Rezulta ca, la expirarea termenului prevazut, contractul inceteaza, daca nu a fost reinnoit (fie si

24

cu mai putin de un an inainte de expirarea termenului) cu acordul ambelor parti contractante . Mai mult decat atat se pare ca nu sunt aplicabile nici dispozitiile din Codul civil referitoare la tacita relocatiune, deoarece contractul de arendare poate fi reinnoit potrivit art.12 alin.1, numai in conditiile legii speciale (forma scrisa inregistrare etc.). Inseamna ca, dupa expirarea termenului, partile nu mai au obligatii contractuale, iar eventuala folosire a bunurilor agricole de catre arendas este lipsita de temei juridic, cu toate consecintele prevazute de lege pentru aceasta situatie (raporturi extracontractuale).

19) Contractul de asigurare.

Asigurator-societate comerciala obligata a plati anumite sume de bani la realizarea evenimentului prevazut in contractul de asigurare. Asiguratul este persoana fizica sau juridica care intra in raporturi cu asiguratul prin incheierea contractului de asigurare. Riscul asigurat reprezinta un eveniment viitor, posibil dar incert, prevazut in contract. Cazul asigurat este evenimentul asigurat pentru inlaturarea consecintelor caruia s-a facut asigurarea si care s-a produs. Prin obiectul asigurarii se intelege ceea ce s-a asigurat. Suma asigurata este suma maxima in limita careia asiguratorul este obligat sa plateasca indemnizatia de asigurare. Prima asigurata este suma de bani pe care o platescte asiguratul. Prin indemnizatie de asigurare se intelege suma de bani pe care asiguratorul o achita asiguratului la survenirea cazului asigurat. Dauna de asigurare se numeste prejudiciul suferit de asigurat in urma realizarii cazului asigurat. In functie de natura juridica a raporturilor de asigurare, ele se impart in asigurari comerciale si mixte. Asigurarile contractuale pot fi de doua feluri: facultative si obligatorii. Asigurarile facultative-una din parti numita asigurat se obliga sa plateasca celeilate parti numite asigurator o anumita suma de bani, iar asiguratorul se obliga ca in ipoteza survenirii cazului asigurat, sa plateasca asiguratului o indemnizatie de asigurare. Contractul trebuie incheiat in forma scrisa, forma scrisa fiind ceruta ab probationem. Asiguratul trebuie sa completeze o declaratie de asigurare prin care sa raspunda in scris la intrebarile formulate de asigurator. Asiguratul este obligat sa plateasca primele de asigurare la termenele stabilite in contract. Riscul asigurat trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: riscul trebuie sa fie determinat cu precizie in contract, riscul trebuie sa fie un eveniment viitor, posibil dar incert, riscul trebuie sa fie independent de fapta intentionata a asiguratului sau a altei persoane determinate. Asigurarea de bunuri-suma asigurata poate fi stabilita in limita valorii bunului asigurat, valoare ce nu poate fi depasita, riscurile asigurate trebuie sa fie detrminat in contract, indemnizatia de asigurare se plateste doar in limita sumei asigurate. Termenul de prescriptie este de 2 ani, indiferent daca asigurarea este facultativa sau obligatorie.

20) Contractul de depozit.

Depozitul este un contract prin care o persoana numita deponent incredinteaza un lucru unei alte persoane, numite depozitar, care se obliga sa-l pastreze pe o perioada determinata si sa-l restituie la cerere in natura. Depozitul este un contract real care se formeaza numai din momentu predarii lucrului. Poate fi cu titlu oneros sau gratuit. Depozitul cu titlu gratuit este unilateral. Depozitul este de doua feluri: depozitul propriu zis si sechestru. Depozitul propriu zis nu poate avea ca obiect decat lucruri mobile si corporale, individual determinate. Deponentului se cere capacitatea necesara pentru actele de administrare iar depozitarului i se cere capacitatea necesara pentru actele de dispozitie. Se cere ab probationem forma scrisa a contractului de depozit. Depozitarul trebuie sa se ingrijeasca de paza lucrului depozitat si sa-l restituie in natura. Depozitarul trebuie sa restituie bunul depozitat in natura impreuna cu fructele pe care le-a perceput. In caz de nerestituire depozitarul datoreaza daune-interese deponentului pentru prejudiciul suferit. In caz de moarte a depozitarului obligatia de restituire revine mostenitorilor, iar in caz de moarte a deponentului bunul trebuie restituit mostenitorilor sai. Restituirea se va face la locul depozitarii si deponentul are dreptul de a cere restituirea oricand chiar daca s-a stipulat un termen. Daca depozitarul refuza restituirea bunului deponentul poate alege intre actiunea personala care deriva din contractul de depozit sau actiunea reala in revendicare. Sumele cheltuite de depozitar cu bunul trebuie restituite de deponent si trebuie sa ridice bunul la data si locul convenite. Depoitarul are drept de retentie asupra bunului pana la plata sumelor la care are dreptul din cauza depozitului. Depozitul necesar exista cand deponentul fiind sub amenintarea unei intamplari neprevazute si care reprezinta un pericol real este nevoit sa incredinteze lucrul sau spre pastrare unei alte persoane, fara a avea posibilitatea sa aleaga liber persoana depozitarului si sa intocmeasca un inscris constatator al contractului. Se poate dovedi prin orice proba admisa

25

de lege. In aceasta categorie este inclus si depozitul hotelier, dar raspunderea hotelierului este apreciata mai sever. Depozitul neregulat se caracterizeaza prin faptul ca are ca obiect lucruri fungibile si consumptibile care nu trebuie sa fie restituite in indivizibilitatea lor, ci prin alte lucruri asemanatoare. In acest caz depozitarul devine proprietarul bunului, in acest caz nu se aplica dreptul de retentie. Cel care invoca caracterul neregulat al depozitului este obligat in caz de indoiala sa-l dovedeasca.

21) Contractul de donaţie. Condiţii de validitate şi efecte.

Potrivit articolului 801 din Codul civil, donatia este un contract solemn prin care o parte, numita donator, cu intentie liberala isi micsoreaza irevocabil patrimoniul sau in favoarea celeilalte parti, numita donatar, fara a urmari de la aceasta o contraprestatie. Dupa cum rezulta din aceasta definitie, ceea ce caracterizeaza donatia este trecerea unor valori dintr-un patrimoniu in altul fara echivalent, cu intentia de a face o donatie(animus donandi). Aceasta intentie, concretizata in incheierea contractului, in forma si in conditiile prevazute de lege, justifica marirea unui patrimoniu in detrimentul altuia, constituind cauza ei. Trebuie facuta precizarea, de asemenea, ca donatia – ca varietate a contractelor cu titlu gratuit – reprezinta o liberalitate, deoarece are ca efect micsorarea patrimoniului donatorului cu bunul donat spre deosebire de contractele dezinteresate(de exemplu comodatul, mandatul sau depozitul cu titlu gratuit, etc. ), prin care nu se micsoreaza patrimoniul celui care procura altuia un folos, motiv pentru care acestea din urma nu sunt supuse regulilor de fond si de forma prevazute pentru donatii. Contractul de donatie este un contract solemn, pentru a carui validitate este necesara forma inscrisului autentic, lipsa formei atragand nulitatea absoluta a acestuia(articolul 813 C. Civ.). Contractul de donatie este un contract cu titlu gratuit din categoria liberalitatilor, deoarece donatorul isi micsoreaza patrimoniul cu un bun sau cu un drept (real sau de creanta) fara a primi un echivalent al acestuia. Intentia liberala(“animus donandi”) trebuie sa existe la momentul incheierii contractului(art. 813 C. civ.). Contractul de donatie este un contract unilateral deoarece creeaza obligatii numai pentru donator (in principiu). Chiar daca este o donatie cu sarcini pentru donatar, aceste sarcini nu pot intrece valoarea bunului donat caci atunci contractul se transforma intr-un contract bilateral, cu titlu oneros. Contractul de donatie este un contract translativ de proprietate, dreptul transmitandu-se prin acordul partilor exprimat cu respectarea conditiilor de forma cerute de lege. Regulile aplicabile contractului de donatie sunt regulile generale prevazute de codul civil pentru interpretarea contractelor(art. 977 – 985 C. civ. ). In masura in care se face interpretarea calificarii juridice a contractului (donatie, intretinere, comodat, etc. ) sunt aplicabile regulile care guverneaza contractele cu titlu oneros, ca fiind dreptul comun si nu regulile de exceptie aplicabile liberalitatilor. Contractul de donatie nu se confunda cu unele acte juridice in care o persoana presteaza un serviciu cu titlu gratuit in favoarea alteia, care poate fi un act dezinteresat si nicidecum o liberalitate pentru ca exista o modificare de patrimoniu. Donatia, de asemenea, nu trebuie confundata cu executarea unei obligatii naturale, caci in acest caz obligatia exista numai ca s-a stins dreptul material la actiune (deci posibilitatea de a beneficia de forta de constrangere a statului) al creditorului privind valorificarea creantei. Debitorul executa de buna voie o datorie care exista. Nu constituie donatii premiile, cadourile prin diferite recompense, facute cu scopuri publicitare. De asemenea, operele de binefacere au reguli speciale ce exced cadrul legal al donatiilor. Intretinerea unei rude fara a exista obligatia legala de intretinere nu este o donatie. Elementul esential prin care se deosebeste o donatie de alte operatiuni juridice asemanatoare este de ordin subiectiv, respectiv intentia de a dona(“animus donandi”). Existenta intentiei de a dona este cauza donatie. Incapacitati de a dispune si de a primi donatii. In privinta capacitatii de folosinta legiuitorul prevede anumite incapacitati : Incapacitati de a dispune – potrivit articolului 806 C. civ., modificat prin art. 129 alin. 1 – 3, 105 si 107 C. fam., minorii si persoanele aflate sub interdictie judecatoreasca nu pot dona nici macar cand exista incuviintarea reprezentantului legal si al autoritatii tutelare, cu exceptia darurilor obisnuite facute de minori cu diferite ocazii, daruri care nu afecteaza substantial patrimoniul donatorului. In favoarea tutorelui, minorul nu poate dispune prin donatie nici dupa ce a ajuns la majorat, cat timp autoritatea tutelara n-a dat tutorelui descarcare pentru gestiunea sa (art. 809 C. civ. Si art. 141 C. fam. ). De la aceasta regula face exceptie situatia cand tutorele este ascendentul minorului. Incapacitati de a primi -Nu pot primi donatii persoanele neconcepute (art. 808 C. civ. ) si organizatiile care nu au dobandit personalitate juridica. Copilul neconceput poate primi o donatie numai indirect daca donatorul gratifica pe cineva cu un bun, impunand sarcina (“obligatia”), de a transmite dreptul de proprietate asupra acelui bun copilului care se va naste. In privinta structurilor organizatorice(mai cu seama organizatiile non – profit) acestea vor putea primi donatii (chiar in timpul constituirii) daca aceste donatii sunt absolut necesare pentru dobandirea personalitatii juridice. Practic, este vorba despre o capacitate de folosinta anticipata momentului constituirii,

26

capacitate legata numai de acele acte si conditii necesare constituirii(de exemplu : necesitatea patrimoniului propriu). Nu pot primii donatii strainii si apatrizii daca obiectul donatiei este un teren (art. 41 alin. 2 din Constitutie). Nu pot primii donatii medicii si farmacistii de la persoanele care au fost tratate, ingrijite medical, de acestia inaintea mortii. Interdictia se refera si la preotii care au fost in preajma bolnavului(donator) facandu-I slujbe si alte practici religioase (art. 810 alin. 1 si 3 C. civ. ). Nu fac parte din aceasta categorie donatiile remuneratorii pentru serviciile intreprinse de donatar (art. 810 alin. 2 C. civ. ) in favoarea donatorului. De exemplu, persoana care l-a ingrijit pe donator in sensul ca I-a facut menajul sau alte servicii casnice poate fi gratificata de catre donator. Momentul in care se cere existenta capacitatii In privinta capacitatii de exercitiu, donatia fiind un act de dispozitie cu caracter irevocabil, atat donatorul cat si donatarul trebuie sa aiba capacitate de exercitiu deplina cu respectarea dispozitiilor legale analizate privitoare la incapacitatile de a dispune si de a primi donatii. Momentul in care capacitatea juridica trebuie sa existe este acela al realizarii acordului de vointa, moment care difera daca persoanele sunt prezente sau absente si se incheie prin inscrisuri separate. Astfel, potrivit articolului 814 alin. 2 Codul civil, daca donatia se incheie prin inscrisuri separate, donatorul trebuie sa fie “capabil” de a face donatii in momentul lansarii ofertei, in momentul acceptarii ei de catre donatar, cat si in momentul primirii comunicarii acceptarii comunicarii. In privinta donatarului, acesta trebuie sa aiba capacitatea juridica prevazuta de lege in momentul acceptarii donatiei. Sanctiunea incapacitatilor speciale de “a dona” sau de “a primi donatia”. In functie de interesele ocrotite de norma juridica incalcata prin incheierea contractului juridic de donatie, norma referitoare la capacitatea juridica a partilor, nulitatea poate fi absoluta sau relativa. De exemplu, este caz de nulitate absoluta in ipoteza in care s-au donat terenuri cu incalcarea dispozitiei constitutionale care interzice dobandirea de terenuri de catre straini sau de catre apatrizi. Este caz de nulitate relativa ori de cate ori s-a incheiat un contract de donatie de catre minori fara sa fi existat incuviintarea prealabila a reprezentantului legal, nulitate care poate fi invocata de reprezentantul legal al minorului sau de succesorii lui in drepturi. Incapacitati de exercitiu-Minorii si interzisii judecatoresti pot primii donatii dar nu au exercitiul acestui drept in sensul ca donatiile vor fi acceptate fie de reprezentantii legali sau cu incuviintarea prealabila a acestora si dupa cum au sau nu capacitate de exercitiu restransa, fie chiar de ascendentii lor de orice grad daca reprezentantii legali ar refuza sa accepte (art. 815, C. civ. ). Faptul ca donatia poate fi acceptata si de alte persoane decat de reprezentantii legali inseamna ca legiuitorul a avut in vedere ocrotirea minorilor si a interzisilor judecatoresti in scopul cresterii activului patrimonial al acestora. Daca donatia este cu sarcini, in mod obligatoriu trebuie sa existe si autorizarea prealabila a autoritatii tutelare. Donatiile facute statului vor fi acceptate de persoanele imputernicite, potrivit legii sau actului constitutiv, sa reprezinte organul de stat, unitatea administrativ – teritoriala sau unitatea economica de stat in relatiile cu tertii, a Consiliului Judetean sau al Municipiului Bucuresti, daca sunt de interes local. Obiectul contractului de donatie trebuie sa indeplineasca conditiile necesare tuturor contractelor, adica conditiile generale prevazute in art. 948 si 964 C. civ. Astfel, obiectul contractului trebuie :Sa fie determinat sau determinabil; Sa fie licit, posibil; Sa existe in prezent sau sa poata exista in viitor; Sa constituie prestatie a celui ce se obliga. Nu poate fi donat un bun al altuia pentru ca s-ar afecta principiul irevocabilitatii donatiilor iar donatorul trebuie sa fie proprietarul lucrului donat, in momentul incheierii contractului. Donatiile se incheie in forma autentica (potrivit articolului 813 C. civ. ). Cerinta formei autentice constituie o masura speciala de protectie a donatorului care dispune in mod actual si irevocabil de un drept, fara o contraprestatie. Sanctiunea nerespectarii formei autentice este nulitatea absoluta. Forma inscrisului autentic este deci o conditie “ad validitatem”, nulitatea putand fi invocata de orice persoana, chiar si din oficiu de catre instanta de judecata. Daca s-a incheiat un contract de donatie fara respectarea formei autentice el va fi refacut cu respectarea dispozitiei articolului 813 C. civ. Forma autentica a fost impusa de legiuitor pentru a atrage atentia donatorului asupra gravitatii donatiei pentru patrimoniul sau si asupra faptului ca donatia este, in principiu, irevocabila. In ipoteza in care contractul de donatie se incheie prin inscrisuri separate (intre absenti), atat oferta cat si acceptarea trebuie sa se intocmeasca in forma autentica. Potrivit articolului 814 alin. 2 C. civ., daca donatorul moare inainte de acceptare din partea donatarului, oferta devine caduca, ca si cum nu ar fi existat. Dupa moartea donatorului, donatia poate fi confirmata, ratificata in forma autentica de catre mostenitorii sai legali(art. 1167 C. civ.). Faptul ca mostenitorii donatorului pot confirma donatia, in doctrina de specialitate s-a pus intrebarea daca nu cumva am fi in prezenta unui caz de nulitate relativa. In opinia majoritara aceasta situatie nu este un caz de nulitate relativa, ci mai de graba este vorba de o situatie exceptionala cand nulitatea absoluta poate fi acoperita prin confirmarea actului juridic, confirmare care se intemeiaza pe existenta unei obligatii naturale in sarcina mostenitorilor. Cu alte cuvinte, mostenitorii donatorului pot confirma donatia facuta de autorul ei, donatie cu vicii de forma, adica lipsa inscrisului autentic, iar daca au ratificat (confirmat donatia) nu mai pot reveni asupra actului confirmativ. Viciul de forma privind solemnitatea contractului de donatie ramane o cauza de nulitate absoluta. Daca donatia are ca obiect bunuri mobile, corporale sau incorporale, acestea trebuie inscrise intr-un “stat estimativ” semnat de ambele parti

27

contractante, inscris in care sunt descrise bunurile, valoarea lor globala (art. 827 C. civ. ). Statul estimativ poate sa existe in cuprinsul contractului de donatie sau intr-un inscris separat semnat atat de donator cat si de donatar. Se considera ca statul estimativ este o conditie “ad probationem”, singura sanctiune fiind imposibilitatea dovedirii continutului donatiei in cazul existentei de bunuri mobile si mai cu seama in privinta valorii acestora. Prin esenta lor, liberalitatile intre vii sunt irevocabile. Aceasta irevocabilitate, reglementata prin texte speciale(art 801 si 822 – 824 C. civ. ), care actioneaza descurajant pentru donator si contribuie la siguranta circuitului civil, nu este cea prevazuta pentru toate contractele ( art. 969 C. civ. ) si care rezulta din principiul ca, odata incheiat, contractul are forta obligatorie intre partile contractante (este “legea partilor”) si nu poate fi revocat (desfacut desfiintat sau modificat) prin vointa uneia dintre ele(irevocabilitate de gradul 1). Forta obligatorie a oricarui contract actioneaza, evident, si in cazul contractului de donatie, in sensul ca – odata incheiat – nu poate fi desfiintat prin vointa uneia dintre parti, fie si donatorul. Irevocabilitatea donatiilor are insa un caracter special, mai accentuat decat forta obligatorie a oricarui contract, in sensul ca in materie de donatii (indiferent daca s-au realizat in forma autentica, deghizata, indirecta sau dar manual) irevocabilitatea priveste nu numai efectele, ci insati esenta contractului, fiind o conditie de validitate pentru formarea lui, ceea ce se numeste irevocabilitate de gradul doi. In contractul de donatie sunt admise urmatoarele clauze : Clauza referitoare la termen, caci termenul in acest caz nu afecteaza dobandirea dreptului de proprietate de catre donatar; Clauza referitoare la o conditie cazuala; Clauza privind plata datoriilor prezente ale donatorului sau a datoriilor viitoare; Clauza privind reantoarcerea bunului donatin patrimoniul donatorului daca donatarul moare inainte de donator, chiar daca lasa mostenitori; Clauza prin care donatorul isi rezerva dreptul de uzufruct pentru el sau pentru o alta persoana, ori dreptul de abitatie este valabila caci, in definitiv, se doneaza doar “nuda proprietate”. Se poate face fie in mod expres (prin act autentic), fie in mod tacit printr-un act ulterior al donatorului din care rezulta implicit ca donatia a fost revocata. Revocarea se poate face “ad nutum”(vointa unilaterala a donatorului)oricand : in timpul casatoriei, dupa incetarea casatoriei, dupa decesul sotului donator impotriva mostenitorilor acestuia. Donatia intre soti devine definitiva si irevocabila numai din momentul mortii donatorului. Clauzele incompatibile cu principiul irevocabilitatii donatiilor sunt compatibile in cazul donatiilor intre soti. Efectul translativ opereaza in puterea contractului – acordului de vointa – fara a mai fi nevoie de predarea (traditiunea) bunului donat cu exceptia darurilor manuale. Acordul de vointa al partilor trebuie sa imbrace, evident, forma inscrisului autentic. Exista cazuri exceptionale cand prin donatie se poate stinge un drept (de exemplu : in cazul remiterii de datorie). Obligatia de predare a bunului donat -Din momentul transmiterii dreptului de proprietate sau a altui drept real ori de creanta, exista pentru donator obligatia de predare a bunului donat la termenul si la locul stabilit, raspunzand de orice deteriorari sau stricaciuni care rezulta din fapta sa culpabila. Obligatia de garantie-In general, donatorul nu raspunde pentru evictiune si nici pentru viciile lucrului (art. 828 alin. 1 C. civ.). Ratiunea acestei dispozitii consta in faptul ca fiind un contract cu titlu gratuit, este incompatibila o asemenea obligatie. In mod exceptional donatorul este obligat sa-l garanteze pe donatar, in urmatoarele cazuri : Daca s-a obligat in mod expres in cuprinsul contractului (art. 828, alin. 2 C. civ.); Daca evictiunea provine din faptul personal al donatorului(art. 828, alin. 3, C. civ. ); Donatorul raspunde de prejudiciul cauzat, datorita viciilor ascunse ale lucrului, in cazul cand vinovatia imbraca forma intentiei(dolului); Daca donatia este cu sarcini, in limita sarcinilor impuse donatarului, donatorul va raspunde atat pentru evictiune, cat si pentru viciile lucrului (art. 828, alin. 3 C. civ. ).In general, donatarul nu are obligatii fata de donator daca donatia este fara sarcini, cu exceptia obligatiei de “recunostinta”. Daca donatia este cu sarcina (sub modo) se poate face comparatie intre sarcina si conditia rezolutorie. Contractul de donatie este, in principiu, irevocabil. De la acest principiu exista anumite clauze legale de revocare, respectiv :Pentru neindeplinirea sarcinilor; Pentru ingratitudine; Pentru survenienta de copil. Revocarea pentru neindeplinirea sarcinilor si pentru ingratitudine se face numai pe cale judecatoreasca. Astfel, instanta de judecata – pe baza probelor administrate – apreciaza, de la caz la caz, revocarea donatiei. In cazul revocarii pentru survenienta de copil, aceasta opereaza de drept (in virtutea legii), instanta de judecata avand doar rolul de a constata existenta acestei cauze de revocare. Donatiile simulate apar fie sub forma donatiilor deghizate, ascunse sub aparenta unui act cu titlu oneros, fie sub forma interpunerii de persoane, prin care se ascunde adevaratul beneficiar al donatiei. Donatiile deghizate-O donatie este deghizata cand actul public este un act cu titlu oneros(de exemplu o vanzare). In principiu, donatiile deghizate sub forma unui act cu titlu oneros sunt valabile daca indeplinesc conditiile de validitate prevazute de lege pentru actul aparent. In plus, donatia deghizata trebuie sa indeplineasca si conditiile de validitate pentru donatii, mai cu seama cele legate de capacitatea juridica, reductiune, raport, etc. Donatiile prin interpunere de persoane-Donatia prin interpunere de persoana exista in cazul in care donatarul nu poate sa primeasca liberalitati de la donator. Astfel, contractul aparent se incheie cu o persoana interpusa, iar cel ascuns cu adevaratul donatar. In privinta probei interpunerii de persoana, datorita dificultatilor de dovedire, legea prezuma a fi persoane interpuse : parintii, copiii si sotul persoanei incapabile,

28

care nu pot primi donatiile. Donatiile indirecte sunt acele donatii care se fac nesimulat, prin acte juridice altele decat contractul de donatie. Aceste acte juridice sunt calificate liberalitati daca sunt facute cu intentia de “a gratifica “ o anumita persoana si care trebuie sa respecte conditiile de fond cerute de lege pentru liberalitati. Donatiile indirecte se realizeaza, in mod frecvent, prin urmatoarele acte juridice : renuntarea la un drept, remiterea de datorie si stipulatiunea pentru altul. Renuntarea la un drept este o donatie indirecta daca se face cu intentie liberala adica de a gratifica pe cineva (“animo donandi”). Donatia este, in acest caz, un act accesoriu actului principal care consta in renuntarea la un drept care va profita comostenitorului sau mostenitorului subsecvent. Renuntarile gratuite sunt scutite de forma prevazuta de lege pentru donatii numai daca sunt pur abdicative de drepturi si nicidecum translative de drepturi care sunt facute “in favorem”. Remiterea de datorie este actul juridic prin care un creditor renunta total sau numai in parte la datoria pe care trebuie sa o plateasca debitorul. Remiterea de datorie este o donatie indirecta daca exista si consimtamantul debitorului si nu este supusa conditiei de forma prevazuta de articolul 813 C. civ. pentru donatii. Stipulatia in favoarea unei terte persoane – stipulatie pentru altul – este o donatie, daca se face cu intentia de a gratifica terta persoana beneficiara(“donandi cauza”). Stipulatia pentru altul poate fi calificata donatie indirecta fiind scutita de formele cerute pentru donatii, dar prezentand si unele particularitati fata de regulile aplicabile donatiilor. Aceste particularitati sunt : Donatia se realizeaza independent de acceptarea tertului beneficiar deoarece dreptul se naste direct si nemijlocit in favoarea tertului beneficiar (donatar) din momentul incheierii contractului intre stipulantul donator si promitentul. Acceptarea donatiei poate fi facuta atat de beneficiar cat si de succesorii sai, caci dreptul este deja nascut in momentul incheierii contractului intre stipulant si promitent. Dispozitiile legale privind capacitatea juridica de a dona sau de a primi donatii se analizeaza atat in raporturile dintre stipulant – promitent (partile donatiei directe) cat si in raporturile dintre stipulant si tertul beneficiar, adica donatarul. Donatia este irevocabila numai din momentul acceptarii ei de catre tertul beneficiar. Daca donatia indirecta este prevazuta in cadrul unei donatii directe (cu sarcini) forma autentica trebuie sa fie respectata doar pentru donatia directa. Darul manual este o donatie pentru a carei validitate trebuie sa fie indeplinite doua conditii : Acordul de vointa al partilor; Traditiunea(predarea) bunului care face obiectul darului. Darul manual poate sa aiba ca obiect numai bunuri mobile corporale, iar in privinta bunurilor incorporale numai titlurile la purtator. Depunerile la CEC sunt socotite daruri manuale daca sunt facute pe numele altei persoane in scopul ca aceasta sa fie gratificata. De regula, darul manual poate fi dovedit cu orice mijloc de proba datorita existentei elementului material – traditiunea bunului donat. In mod exceptional donatorul si succesorii lui pot face dovada darului numai cu un inscris cerut de legiuitor “ad probationem”. Darurile de nunta sunt socotite bunuri comune ale sotilor. Numai donatiile facute de parinti in mod expres unuia dintre soti ulterior incheierii casatoriei pot fi considerate bunuri proprii, potrivit art. 31 Codul familiei.

22) Contractul de întreţinere.

Contract transaltiv de proprietate, prin care o persoana transmite unul sau mai multe bunuri determinate, ori o suma de bani (sau amandoua impreuna) unei alte persoane, numita intretinator, care se obliga sa presteze intretinere, fie intretinutului, fie unei alte persoane, pana la data decesului acestuia sau pe o perioada de timp determinata. Este un contract consensual bilateral, sinalgamatic, intuitu personae, de regula oneros si uneori gratuit, ca si donatia. Este asimilat, uneori, contractului de vanzare-cumparare cu clauza de intretinere. Contractul de intretinere face parte din categoria contractelor nunumite, el avand reglementare proprie in Codul civil. Obligatiile partilor contractante: intretinatorul este obligat sa asigure prestarea intretinerii (ex. hrana, imbracaminte, medicamente, curatenie, plata consumului casnic) si sa-l inmormanteze pe intretinut dupa datina. Intretinutul este obligat sa transfere proprietatea bunului (ex. o casa) sau o suma de bani, numita capital, la intretinator, sa predea bunul si sa raspunda pentru el (raspunde pentru viciile ascunse ale lucrului si linistita posesiune a acesteia, garantand impotriva evictiunii). Teoria si practica judiciara evidentiaza faptul ca, in perioada de tranzitie din Romania, sunt destul de frecvente situatiile cand unele persoane au devenit victime ale contractelor de intretinere, pierzandu-si casa sau alte bunuri, ca urmare a nerespectarii clauzelor contractuale de catre intretinator.

23) Contractul de locaţiune.

29

Locatiunea este un contract prin care o persoana, numita locator, se obliga sa asigure unei alte persoane, numita locatar (chirias), folosinta temporara, totala sau partiala, a unui bun in schimbul unei sume de bani sau alte prestatii, numita chirie (art. 1411 C.civ.). Locatiunea (desi se poate spune ca reprezinta o "vanzare" a folosintei) se deosebeste de contractul de vanzare-cumparare prin faptul ca transmite numai dreptul de folosinta - ca drept de creanta - asupra lucrului, iar nu un drept real. Chiar daca lucrul dat in locatiune este producator de fructe, locatarul dobandeste proprietatea fructelor nu in virtutea locatiunii, ci ca accesoriu al folosintei, locatorul fiind obligat sa-i asigure folosinta lucrului, nu si dobandirea proprietatii fructelor. Astfel fiind, daca contractul are ca obiect numai dobandirea unor fructe, (de exemplu, arborii din padure, recolta de pe camp etc.), contractul nu poate fi calificat locatiune, ci vanzare-cumparare. Cu atat mai puternic cuvant, contractul nu poate fi calificat locatiune, ci vanzare-cumparare, daca are ca obiect producte (foloase trase prin consumarea substantei lucrului), deoarece folosinta locativa nu poate sa absoarba lucrul insusi si puterea lui productiva . In Codul civil si alte acte normative reguli speciale sunt prevazute pentru locatiunea fondurilor rurale (bunurilor agricole) - numita contract de arendare - si pentru locatiunea unor suprafete locative - numita contract de inchiriere. Locatiunea este un contract cu titlu oneros, in care ambele parti contractante urmaresc un interes propriu patrimonial. In opozitie cu imprumutul de folosinta (comodat), care este un contract esentialmente gratuit, locatiunea este dimpotriva, prin definitie (esentialmente) cu titlu oneros.Daca folosinta unui lucru se transmite cu titlu gratuit, contractul este nul ca locatiune, dar poate fi valabil ca un imprumut de folosinta, daca lucrul s-a predat (comodatul fiind un contract real) si daca sunt indeplinite si celelalte conditii de validitate. Locatiunea este un contracl comutativ, in care existenta si intinderea obligatiilor nu depinde de hazard si deci nu exista sanse de castig si pierdere pentru parti. Locatiunea este un contract consensual, care se incheie prin acordul - fie si tacit al partilor (solo consensu), fara vreo formalitate. In ceea ce priveste insa proba contractului de locatiune, daca nu este constatat printr-un inscris, prezinta oarecare greutati, fiind supus unui sistem mai riguros de dovada decat celelalte contracte. In aceasta privinta, legea distinge intre urmatoarele situatii: Daca nu s-a inceput executarea contractului incheiat verbal si una dintre parti neaga existenta lui, dovada cu martori nu este admisa oricat de mic ar fi pretul (chiria) (art. 1416 C.civ.) si chiar daca ar exista un inceput de dovada scrisa Daca contractul incheiat verbal este in curs de executare (ceea ce poate fi probat - in caz de executare contestata - cu inceput de dovada scrisa completata cu martori si prezumtii, iar nu prin simplul fapt al detinerii lucrului) si in lipsa de chitanta exista o contestatie asupra pretului, locatarul (daca nu este de acord cu cel pretins de locator) poate provoca o expertiza pentru stabilirea pretului, iar cheltuielile expertizei cad in sarcina lui daca evaluarea facuta de expert intrece pretul pe care el l-a aratat (art. 1417C.civ.). Daca litigiul priveste alte elemente ale contractului decat pretul (de exemplu, consimtamantul locatorului la schimbarea destinatiei bunului), se aplica regulile gcnerale din materia de probe; in privinta termenului insa, legea face trimitere la obiceiul locului si stabileste cateva prezumtii relative (art. 1450-1452 C.civ.). Locatiunea este un contract cu executare succesiva, in timp. Elemen-tul "timp"' este de esenta locatiunii. Locatorul asigura folosinta lucrului pana la incetarea locatiunii, iar pretul este calculat dupa durata folosintei si timpul se are in vedere chiar daca pretul s-a fixat in mod global. In ceea ce priveste durata contractului, ea poate fi si nedeterminata, dar nu poate fi perpetua, vesnica. Locatiunile ereditare (concesiunile perpetue de folosinta imobiliara) cunoscute in vechiul drept sub denumirea de emfiteuze ori embatic (besman) sunt prohibite de lege (art. 1415 C.civ.). In principiu, durata contractului se stabileste liber, prin consimtamantul partilor. In anume domenii insa, legiuitorul intervine prin prorogari legale. Spre deosebire de contractul de vanzare-cumparare, locatiunea nu transmite dreptul de proprietate, ci numai dreptul de folosinta temporara a lucrului inchiriat. Astfel fiind, riscul pieirii fortuite, este suportat de locator. Capacitatea de exercitiu. Titlul locatorului. Atat locatarul cat si locatorul trebuie sa aiba capacitatea, respectiv, sa indeplineasca conditiile cerute pentru a face acte de administrare, caci locatiunea este, in principiu, un act de administrare'. In cazul imobilelor insa, daca durata locatiunii depaseste termenul de 5 ani, este considerata de lege ca act de dispozitie si, in consecinta, partile trebuie sa aiba capacitatea, respectiv sa indeplineasca conditiile cerute de lege pentru a face acte de dispozitie (art. 1419 comb. cu art. 1268 C.civ.) in caz contrar, durata locatiuni rcducandu-se la 5 ani, dar numai la cererea partii incapabile. Dat fiind faptul ca locatiunea nu transmite dreptul de proprietate, locatorul poate sa nu fie proprietarul lucrului dat in locatiune. Astfel, un uzufructuar (art. 534 C.civ.) sau un locatar (art.1268 C.civ.) poate inchiria valabil bunul detinut cu titlu de uzufruct sau de locatiune. Bineinteles, in cazul inchirierii lucrului altuia de catre o persoana care nu are asupra lucrului un drept opozabil fata de proprietar, drept care sa-i confere posibilitatea inchirierii (de exemplu, este numai posesor de buna sau rea-credinta), proprietarul nu va fi obligat sa respecte locatiunea, acest contract fiind pentru el res inter alios acta. Numai daca locatorul a fost un proprietar aparent (de exemplu, un mostenitor aparent), contractul poate produce efecte fata de adevaratul proprietar . Pe de alta parte, proprietarul nu poate fi locatarul propriului sau lucru (neque pignus, neque depositum, neque locatio rei suae consistere potest), cu exceptia cazului cand nu are prerogativa folosintei (de exemplu, este nud proprietar sau a adus ca aport social in

30

societate folosinta unui lucru). In sfarsit, daca un coindivizar (care nu este aparent proprietar exclusiv) inchiriaza bunul aflat in indiviziune, se aplica regulile care guverneaza vanzarea de catre unul dintre coproprietari ori teoria mandatului tacit reciproc sau a gestiunii de afaceri. Lucrul inchiriat - tolal sau partial - poate fi un lucru mobil sau imobil, corporal sau incorporal (de exemplu, dreptul de proprietate industriala), dar in toate cazurile cu conditia sa nu se distruga sau sa nu se consume prin folosinta conform destinatiei dupa natura obiectului sau conform destinatiei stabilita prin acordul partilor. Inseamna ca obiectul locatiunii il formeaza lucruri nefungibile (individual determinate) dupa natura lor sau dupa vointa partilor. Un lucru viitor poate forma obiectul contractului, cu exceptia bunurilor dintr-o mostenire nedeschisa (art. 965 C.civ.). In caz de nerealizare a lucrului viitor se va angaja raspunderea locatorului potrivit regulilor generale. Precizam, de asemenea, ca bunurile din domeniul public al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale pot fi inchiriate numai in conditiile legii speciale (art. 135 alin.5 din Constitutie si art.12 alin.6 si art.14-16 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia). Iar dreptul de servitute nu poate forma obiectul contractului decat impreuna cu imobilul de care este atasat (art. 576 C.civ.). Tot astfel, bunurile coproprietate fortata nu pot fi inchiriate decat o data cu bunul principal de existenta caruia depinde si coproprietatea fortata. Nici nuda proprietate nu poate forma obiectul contractului de locatiune, titularul ei neputand asigura locatarului folosinta bunului care formeaza obiectul dreptului sau. Pretul pe care locatarul il plateste in schimbul folosintei lucrului se numeste chirie. Chiria se fixeaza in raport cu durata contractului, fie global fie, pe unitati de timp (ziua, luna, anul etc.) si se plateste la termene stipulate, de regula in mod succesiv. Chiria trebuie sa fie determinata in momentul incheierii contractului. Dar ea poate fi determinabila, de exemplu, lasata la aprecierea unui tert (ales de catre parti sau de catre persoana desemnata de parti) sau sa reprezinte un procent din beneficiul realizat de locatar (variabil). Sub sanctiunea nulitatii, chiria trebuie sa fie sincera si serioasa. Daca chiria a fost prevazuta fictiv sau lucrul a fost inchiriat in schimbul unei sume derizorii, contractul nu mai este o locatiune, ci un comodat, daca conditiile de validitate ale acestui contract sunt indeplinite si lucrul a fost predat (comodatul fiind un contract real). Pretul se fixeaza, de regula, in bani. Dar - spre deosebire de vanzare -contractul ramane locatiune chiar daca chiria s-a fixat sub forma unei alte prestatii (de exemplu, cota-parte din fructe sau prestari de servicii). Regulile locatiunii sunt aplicabile si in cazul in care folosinta unui lucru se transmite in schimbul folosintei unui alt lucru. Cu ajutorul regulilor care guverneaza contractul de schimb nu pot fi solutionate problemele juridice ale schimbului de drepturi de folosinta. Obligatia de predare. Predarea (art. 1420 pct.1) lucrului dat in locatiune se poate cere la termenul convenit de parti (imediat daca nu s-a prevazut un termen) si - in lipsa de stipulatie contrara - la locul unde se gasea lucrul in momentul contractarii si cu cheltuiala locatorului. In caz de nerespectare a acestei obligatii, locatarul se poate adresa justitiei, cerand predarea silita (daca nu prefera sa ceara rezilierea contractului pentru neexecutare sau nu se multumeste cu invocarea exceptiei de neexecutare), iar instanta il poate obliga pe locator si la plata de daune-interese, potrivit regulilor generale. Lucrul, impreuna cu accesoriile sale, trebuie sa fie predat nu in starea existenta la incheierea contractului (ca in materie de vanzare), ci intr-o stare corespunzatoare destinatiei in vederea careia a fost inchiriat (art. 1421 alin.l C.civ.), locatorul fiind obligat - in lipsa de stipulatie contrara - sa efectueze toate reparatiile (inclusiv cele locative) necesare in acest scop inainte de preluarea lucrului de catre locatar si chiar daca, printr-o clauza contractuala, toate reparatiile ar fi fost puse in sarcina locatarului (intrucat aceasta clauza - daca nu s-a prevazut altfel - vizeaza reparatiile necesare in cursul locatiunii si nu anihileaza obligatia locatorului de a preda lucrul in stare corespunzatoare folosintei). Obligatia efectuarii reparatiilor. Locatorul trebuie sa mentina lucrul in stare de a servi la intrebuintarea pentru care a fost inchiriat (art. 1420 pct.2 si 1421 alin.2 C.civ.). Pentru aceasta, locatorul trebuie sa efectueze reparatiile necesare in tot timpul locatiunii, daca in cursul ei bunul are nevoie de asemenea reparatii (reparatii capitale, degradari provenind din uzul normal al lucrului sau cauzate fortuit, inclusiv viciile de constructie si la parti comune ale imobilului folosite de mai multi locatari). Locatorul nu trebuie sa efectueze reparatiile numite "locative", care - din mornentul predarii - sunt in sarcina locatarului. Obligatia efectuarii reparatiilor nu inseamna ca locatorul trebuie sa reconstruiasca imobilul care "a pierit in total sau s-a facut netrebnic spre obisnuita intrebuintare" (art. 1439), in acest caz incetand contractul. Daca locatorul nu efectueaza reparatiile necesare in cursul locatiunii, locatarul poate cere justitiei: fie obligarea lui sub sanctiunea platii de daune cominatorii, fie autorizarea de a le efectua in contul locatorului (art. 1077 C.civ.), retinand cheltuielile efectuate din chirie; fie rezilierea contractului (art. 1020-1021 si art. 1439 alin.2 C.civ.). Se admite ca, in caz de urgenta, reparatiile pot fi efectuate si fara autorizarea justitiei. Obligatia de garantie (art. 1420 pct.3. C.civ.) de care este tinut locatorul se aseamana cu obligatia de garantie a vanzatorului, cu deosebirea ca in caz de vanzare dreptul transmis si garantat este proprietatea, iar in caz de locatiune dreptul transmis si garantat este folosinta linistita si utila. In virtutea obligatiei de garantie, locatorul raspunde de tulburarile provenite: 1) din propria sa fapta, 2) de la terti si 3) din viciile lucrului, daca prin aceste tulburari se aduce o atingere serioasa folosintei. Locatorul este obligat sa se

31

abtina de la orice fapt personal, care ar avea drept consecinta tulburarea locatarului in folosinta lucrului, tulburare de fapt sau de drept. Astfel, art. 1424 C.civ. dispune ca locatorul "nu poate in cursul locatiunii sa schimbe forma lucrului inchiriat", fie direct prin transformarea materiala a lucrului, fie indirect prin schimbarea destinatiei. Daca locatorul nu respecta aceasta obligatie, locatarul poate cere prin justitie oprirea sau distrugerea schimbarilor. Dat fiind faptul ca locatorul trebuie sa intretina lucrul in buna stare in tot cursul locatiunii, el nu va raspunde pentru stanjenirea folosintei locatarului, adusa prin efectuarea reparatiilor, chiar daca va fi lipsit in parte de folosinta lucrului. Legea obliga pe locatar sa suporte tulburarea ce-i provoaca reparatiile facute de locator. Insa reparatiile trebuie sa aiba caracter urgent, neputand fi amanate pana la incetarea contractului. Pe de alta parte, legea dispune ca reparatiile sa fie facute in cel mult 40 de zile. Daca reparatiile nu se efectueaza in acest interval de timp, atunci locatarul are dreptul sa ceara o scadere de chirie proportionala cu lipsa partiala a folosintei. Iar daca reparatiile sunt de asa natura incat locatarul pierde folosinta totala a lucrului, atunci el (nu si locatorul) poate cere rezilierea contractului, chiar daca pierderea folosintei n-ar intrece 40 de zile(art. 1425 C.civ.). Daca tulburarea folosintei provine de la un tert, legea distinge intre tulburarea de fapt si cea de drept. Art. 1426 C.civ. prevede ca locatorul nu raspunde de tulburarea cauzata prin faptul unui tert care nu invoca vreun drept asupra lucrului. Locatarul singur, in numele sau personal, se poate apara contra tulburarilor de fapt, si anurne, prin actiunile posesorii. In acest sens, C.proc.civ. permite folosirea actiunilor posesorii nu numai de catre posesori - care exercita detinerea lucrului sub nume de proprietar (animus sibi habendi, animus domini) - dar si de catre detentorul precar, cum este si locatarul, "care detine lucrul in interesul sau propriu, in temeiul unui contract incheiat cu posesorul, afara numai daca tulburatorul este cel pentru care el detine" (art. 676). Prin urmare, locatarul poate folosi actiunile posesorii (desi nu este posesor, ci detentor precar) pentru apararea dreptului sau de folosinta impotriva tertilor, cu conditia ca agentul tulburator: sa nu fie locatorul, adica "cel pentru care el detine" si fata de care el poate actiona sau se poate apara in temeiul contractului de locatiune; sa nu invoce vreun drept asupra lucrului inchiriat (art.1426 C.civ.), cum ar fi dreptul de proprietate in cazul in care locatorul a incheiat contractul in baza unui alt drept (sau pretins drept) asupra lucrului. In toate cazurile in care locatarul este tulburat in folosinta prin faptul exercitarii de catre un tert (inclusiv un alt locatar) a unui drept (de proprietate, de uzufruct, de folosinta etc.), asupra lucrului, locatorul va raspunde de pierderea sau reducerea folosintei, chiar daca dreptul invocat nu este confirmat in justitie, dar a impiedicat folosinta locatarului. In acest caz, locatarul are dreptul de a cere fie rezilierea contractului (cand acesta nu se mai poate executa sau cand folosinta lucrului a fost prea mult micsorata) cu daune - interese , fie o micsorare a chiriei proportionala cu pierderea partiala a folosintei si daune - interese (art. 1427-1428 C.civ.). In ambele cazuri locatorul va raspunde numai daca a fost instiintat in timp util de amenintarea evictiunii (chemat in garantie in procesul dintre locatar si tertul evingator). In caz contrar, poate dovedi ca ar fi avut mijloace potrivite pentru a respinge pretentiile tertului (exceptio mali processus). Cand tulburarea de drept se produce impotriva locatarului, acesta poate sa si iasa din proces, aratand cine este locatorul impotriva caruia pretentia tertului (inclusiv actiunea posesorie) trebuie sa fie indreptata (institutia procedurala de "aratarea titularului dreptului") si care este obligat sa-i apere folosinta. Se poate intampla ca tulburarea din partea tertului sa se conbine cu faptul personal al locatorului insusi. De exemplu, locatorul a inchiriat o camera pentru a fi locuita, iar restul imobilului a inchiriat unui meserias care il tulbura pe locatar. In acest caz locatorul raspuntde in virtutea obligatiei sale de a se abtine de la orice fapt personal care ar duce la tulburarea locatarului in folosinta lucrului. Cand folosinta locatarului este tulburata printr-un fapt al unui colocatar, al unui vecin sau al unui tert oarecare, nu pe baza unui drept asupra lucrului sau a unui raport juridic cu locatorul, ci printr-un fapt ilicit cauzator de prejudicii (delict civil), locatarul va avea actiune in despagubire impotriva autorului faptei (raspundere delictuala), dar nu va avea actiune in garantie contra locatorului. De exemplu, locatarul de la etaj lasa robinetul de apa deschis si astfel, prin plafon apa patrunde in apartamentul de la parter, sau robinetul de gaze lasat deschis provoaca o explozie.Viciile. Locatorul este garant pentru viciile (defectele, stricaciunile) ascunse ale lucrului care ii impiedica intrebuintarea (art.1422 C.civ.), de exemplu, existenta de insecte, starea necorespunzatoare a cosurilor, infiltratii de apa sau alte defecte de constlructie. Practica judecatoreasca stabileste raspunderea locatorului chiar daca lucrul nu este cu desavarsirc impropriu folosintei, dar viciile ascunse micsoreaza atat de mult posibilitatea de folosinta incat se poate prezuma ca, in cunostinta de cauza, locatarul n-ar fi inchiriat sau ar fi platit un pret mai redus (locatorul nu raspunde insa pentru vicii care fac mai putin comoda folosinta). Gravitatea viciilor se apreciaza de instanta. Locatarul raspunde chiar daca a fost de buna credinta la incheierea contractului (nu a cunoscut viciile) si indiferent daca viciile existau in momentul incheierii contractului sau provin din cauze ulterioare, deoarece obligatia locatorului de a asigura folosinta lucrului este succesiva (spre deosebire de obligatia de garantie a vanzatorului care raspunde numai de viciile existente in momentul vanzarii). In cazul descoperirii viciilor ascunse, potrivit regulilor generale aplicabile contractelor sinalagmatice, locatarul poate cere o reducere prportionala din pret sau rezilierea contractului cu daune interese pentru

32

pagubele suferite din cauza viciilor (art. 1422 alin.2 C.civ). Daunele interese se acorda chiar daca locatorul n-a cunoscut viciile lucrului. Totusi, exista deosebire intre locatorul de buna-credinta, care raspunde numai de daunele ce au putut fi prevazute la incheierea contractului (art.1085 C.civ) si locatorul de rea-credinta care raspunde si de daunele imprevizibile. Daca viciile se datoresc cazului fortuit sau fortei majore intervenite in timpul locatiunii, locatarul poate cere o reducere proportionala din pret sau rezilierea contractului, dar fara daune interese, caci este vorba de o cauza straina care nu poate fi imputata locatorului. Modificarea obligatiei de garantie. Deoarece nu este reglementata prin norme imperative, obligfatia de garantie pentru evictiune si vicii ascunse poate fi modificata prin conventia dintre parti; agravata (de exemplu, si pentru vicii care fac mai putin comoda folosinta) sau, dimpotriva, limitata ori inlaturata. Limitarea sau inlaturarea garantiei produce efecte nuami daca locatarul este de buna-credinta (fraus omnia corrumpit), de exemplu, nu a cunoscut viciile sau tulburarea locatarului nu se datoreaza faptelor sau actelor savarsite de el (art.1339 C.civ). Pe de alta parte, consideram ca inlaturarea obligatiei de garantie exonereaza pe locator de plata daunelor-interese, dar nu-l pune la adapost de rezilierea, totala sau partiala, a contractului; in masura in care folosinta nu poate fi asigurata, incasarea pentru viitor a chiriei ar fi lipsita de cauza. Obligatiile locatarului- Obligatia de a intrebuinta lucrul ca un bun proprietar si potrivit destinatiei. Conform art. 1429 alin.1 C.civ, locatarul trebuie sa intrebuinteze lucrul inchiriat ca un bun proprietar (culpa fiind apreciata dupa tipul abstract al omului diligent si prudent - culpa levis in abstracto) si numai la destinatia determinata prin contract, iar in lipsa de stipulatie speciala, la destinatia prezumata dupa circumstante (natura lucrului, destinatia sa anterioara etc.). De exemplu, o casa de locuit nu va putea fi folosita pentru exercitarea comertului sau pentru instalarea sediului unui partid politic. In schimb, daca nu s-a prevazut altfel in contract, consideram ca locatarul poate sa exercite o profesiune liberala (de exemplu, avocat) sau chiar o meseria (de exemplu, croitor), cu conditia sa nu schimbe destinatia imobilului (de exemplu, atelier mecanic). Simpla venire a clientelei nu are semnificatia schimbarii destinatiei. Daca in contract se mentioneaza profesiunea locatarului, se poate prezuma acordul locatorului pentru exercitarea acelei profesii. Daca locatarul nu intrebuinteaza lucrul - total sau partial - potrivit destinatiei sau efectueaza transformari neautorizate, locatorul va putea cere repunerea lucrului in stare anterioara sau rezilierea contractului cu daune-interese. Sunt insa permise lucrarile de mica insemnatate care nu schimba destinatia lucrului, de exemplu, instalarea telefonului sau a antenei de televizor, introducerea luminii electrice, a gazelor sau a apei. Locatorul are in schimb dreptul de a cere, la incetarea locatiunii, repunerea lucrului in starea initiala; iar daca nu o cere locatarul are dreptul la despagubiri pentru imbunatatirile aduse lucrului. Obligatia de a intrebuinta lucrul ca un bun proprietar implica obligatia de a intretine lucrul in tot timpul locatiunii in stare de intrebuintare astfel cum a fost predat. De aici obligatia locatarului de a efectua reparatiile mici (numite locative, de simpla intretinere), spre deosebire de reparatiile capitale si repararea degradarilor provenind din uzul normal al lucrului care sunt in sarcina locatorului. (Enumerarea reparatiilor locative din art.1447-1449 C.civ. nu sunt limitatieve). Reparatiile - indiferent de natura lor (chiar daca sunt locative) - nu cad in sarcina locatarului daca au fost cauzate prin vechime su forta majora (art.1448 C.civ.) ori caz fortuit si bineinteles, din culpa locatorului, inclusiv viciile de constructie. Sarcina probei incumba locatarului. Daca degradarea lucrului se datoreaza culpei locatarului, el va fi obligat sa faca reparatiile pe cheltuiala sa, chia daca nu sunt locative. Tot astfel, daca intarzierea in efectuarea reparatiilorlocative provoaca stricaciuni mai importante, locatarul este obligat sa faca reparatiile necesare. Locatarul raspunde de asemenea, de stricaciunile si pierderile provocate de persoanele familiei sale sau de sublocatar (art. 1434 C.civ.), prin "persoanele familiei" intelegandu-se nu numai membri prpriu-zisi ai familiei, dar si toate persoanele introduse de el in imobil (prepusi, persoane tolerate, vizitatori etc). Toate reparatiile privind partile comune folosite de mai multi locatari sunt in sarcina proprietarului, daca nu se dovedeste ca stricaciunile sunt cauzate de unul dintre ei, de persoanele familiei sau de sublocatari. Daca locatarul nu efectueaza reparatiile locative, locatorul poate cere daune-interese, dar numai la incetarea locatiunii, caci incovenientele lipsei de intretinere sunt suportate de locatar. Daca insa neefectuarea reparatiilor locative poate provoca deteriorarea sau chiar pieirea lucrului dat in locatiune, locatorul poate actiona in cursul locatiunii, cerand efectuarea reparatiilor in contul locatarului sau rezilierea contractului, potrivit regulilor generale. Plata chiriei. Conform art. 1429 C.civ. locatarul trebuie sa plteasca pretul locatiunii la termenele stipulate. In lipsa de stipulatie contrara, plata se face la domiciliul debitorului (fiind cherabile, iar nu portabila) si in caz de pluralitate de locatari obligatia este conjuncta (divizibila) daca solidaritatea sau indivizibilitatea nu rezulta din contract. In caz de neexecutare, locatorul poate cere executare silita sau rezilierea contractului in privinta locatarului neplatnic, beneficiind si de privilegiul locatorului de imobile asupra mobilelor locatarului (art. 1730 pct. 1 C.civ.). Iar daca chiria urma sa fie platita cu anticipatie si lucrul nu s-a predat, locatorul poate invoca exceptia de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus). Chitantele de plata a chiriei sunt opzabile tertilor chiar daca nu au data certa, iar chitantele date fara rezerva fac sa se prezume plata pentru termenele anterioare. In schimb, cesiunea sau chitanta de plata a chiriei cu anticipatie pe timp mai mare de 3 ani este supusa

33

publicitatii imobiliare ( art. 1394 C.civ. si art. 21 lit. C din Legea nr. 7/1996). Daca lucrul dat in locatiune a fost vandut si noul proprietar nu-l incunostiinteaza pe locatar, plata facuta vechiului proprietar este valabila. Restituirea lucrului. Dupa incetarea locatiunii locatarul trebuie sa restituie lucrul in starea in care a fost predat conform inventarului facut.prin inventar trebuie sa se inteleaga orice act de constatare a starii in care s-a aflat lucrul la predare. In lipsa de inventar prezumtia este ca locatarul a primit lucrul in buna stare. Prezumtia fiind relativa poate fi combatuta de locatar prin dovada contrara (art.1431 si 1432 comb. cu art.1421 alin.1 C.civ.). Restituirea lucrului poate fi ceruta de locator printr-o actiune personala (ex. contructu), sau printr-o actiune in revendicare (daca are calitatea de proprietar). Actiunile posesorii nu pot fi exercitate impotriva unui detentor precar (decat daca detentiunea locatarului a lost intervertita intr-o posesiune utila). Locatarul nu raspunde de pieirea sau detcriorarea lucrului din cauza vechimii, fortei majore sau cazului fortuit. Dovada incumba, potrivit regulilor generale, locatarului (art.1431, 1434 C.civ.). Evident, locatarul nu raspunde nici de uzura normala a lucrului. Daca locatarul a facut lucrari de constructii sau plantatii, ele devin prin accesiune proprietatea locatorului - dar fara dreptul de a cere modificarea chiriei daca nu a rambursat cheltuielile - iar la restituire raporturile dintre parti - in lipsa de conventie - vor fi solutionate potrivit art. 494 C.civ., locatarul fiind considerat de rea-credinta, intrucat este un detentor precar. Raspunderea pentru incendiu. Obligatia de a intretine si a restitui lucrul in starea primita mai face raspunzator pe locatarul unei cladiri de toate pagubele pricinuite cladirii de incendiu, daca nu va dovedi ca incendiul a provenit din caz fortuit , forta majora sau dintr-un defect de constructie ori prin comunicarea focului (fara greseala sa), de la o casa vecina (art. 1435 C.civ.). S-a considerat ca reglementarea cuprinsa in art. 1435 C.civ., reprezinta o aplicare a dreptului comun in materie de dovada, in sensul ca locatarul nu poate fi exonerat de raspundere decat daca dovedeste ca distrugerea, totala sau partiala a lucrului, provine din caz fortuit sau forta majora (deci fara culpa din partea sa). In orice caz, spre deosebire de conditiile din epoca adoptarii Codului civil, in conditiile de azi agravarea raspunderii locatarului pentru incendiu nu mai poate fi extinsa in baza art.1435 decat pentru cauza anonima, orice cauza straina neimputabila dovedita fiind exoneratoare de raspundere (art. 1082-1083 C.civ.). Daca sunt mai multi locatari fiecare raspunde pentru pagubele pricinuite de incendiu proportional cu valoarea locativa a partii din imobil ce ocupa. Deci raspunderea lor - intrucat este contractuala, iar nu delictuala - va fi conjuncta, iar nu solidara. Pentru a fi exonerat de raspundere, oricare colocatar va putea dovedi - in afara imprejurarilor prevazute de art. 1435 C.civ. - ca incendiul a izbucnit in partea ocupata de altul sau ca n-a putut izbucni in partea pe care o ocupa. Iar daca se dovedeste ca incendiul a izbucnit intr-o parte comuna a imobilului, care se gaseste in intretinerea si administrarea locatorului, toti locatarii vor fi exonerati de aceasta raspundere, caci incendiul nu a izbucnit in partea ocupata de ei. Daca locatorul-proprietar foloseste si el o parte din imobilul inchiriat, problema suportarii pagubelor cauzate de incendiu este foarte controversata. Consideram ca faptul locuirii proprietarului in imobil nu poate duce, in sine, la inlaturarea raspunderii locatarilor in conditiile art. 1435. Astfel fiind, pentru a fi exonerati de raspundere, ei trebuie sa dovedeasca fie imprejurarile prevazute de art. 1435, fie ca incendiul a izbucnit in partea ocupata de proprietar sau nu a putut izbucni in partea folosita de ei. In lipsa unei asemenea dovezi, fiecare (inclusiv proprietarul) suporta paguba in raport cu valoarea locativa a partii din imobil ce ocupa. Apararea contra uzurparilor. Conform art. 1433 C.civ., locatarul mai este obligat de a apara lucrul inchiriat contra uzurparilor. Prin uzurpare se intelege orice atingere provenita de la un tert asupra proprie-tatii sau posesiei lucrului dat in locatiune. Daca locatorul nu are cunostinta de incercarea de uzurpare, locatarul trebuie sa-l instiinteze in termen util pentru a fi in masura sa se apere contra incercarii de uzurpare (astfel incat locatorul sa nu piarda nici actiunea posesorie). Daca locatarul neglijeaza sa-l informeze pe localor, el va raspunde de prejudiciul suferit de locator in urma neinstiintarii. Sublocatiunea. In conceptia Codului civil, in principiu, locatiunea nu este un contract incheiat intuitu personae. Astfel fiind, drepturile partilor contractante se pot transmite mortis causa (art. 1440) sau prin acte inter vivos (de exeinplu, locatorul poate transmite dreptul la chirie printr-o cesiune de creanta). In acest sens, legea prevede expres si posibilitatea pentru locatar de a transrnite dreptul de folosinta asupra unui tert, in tot sau in parte, in baza unui contract de sublocatiune (art. 1418C.civ.). Sublocatiunea este permisa cu respectarea a doua conditii (prima prevazuta expres de lege, a doua subinteleasa): Transmiterea folosintei sa nu fie interzisa prin contractul principal. Aceasta interdictie transforma locatiunea intr-un contract incheiat intuitu personae. Interzicerea sublocatiunii (in total sau in parte) - reprezentand o exceptie de la dreptul locatarului de a subinchiria - nu se prezuma, ci trebuie sa fie stipulata expres (art. 1418 C.civ.). Pe de alta parte, clauza de interzicere a sublocatiunii este supusa unei interpretari restrictive. De exemplu, daca s-a interzis sublocatiunea totala, este permisa cea partiala, iar daca interdictia este imprecisa ("nu se poate subinchiria") ea se interpreteaza in sensul unei sublocatiuni totale, cea partiala fiind permisa. Desi legea nu prevede expres, validitatea sublocatiunii poate fi conditionata (printr-o clauza din contractul principal de locatiune) si de consimtamantul locatorului la incheierea contractului de sublocatiune. Acest consimtamant poate fi dat in scris, dar si verbal (nu se aplica art.1416 C.civ. care vizeaza proba

34

contractului de locatiune sau sublocatiune) ori sa rezulte din acte sau fapte concludente. In orice caz, refuzul locatorului de a consimti la incheierea contractului de sublocatiune nu trebuie sa fie motivat, dar nici sa fie abuziv. Precizam, de asemenea, ca locatanii nu poate aduce ca aport social intr-o societate civila sau comerciala dreptul de folosinta daca sublocatiunea (sau cesiunea) a fost interzisa, intrucat aducerea ca aport echivaleaza cu o sublocatiune (sau cesiune). Iar daca sublocatiunea (cesiunea) a fost permisa numai cu consimtamantul locatorului, aducerea ca aport va fi valabila numai daca locatorul consimte. Sublocatiunea sa nu fie convenita in conditii care sa contravina conditiilor din contractul principal (de exemplu, casa de locuit sa fie subinchiriata cu destinatie de local public sau atelier ori autoturismul pentru a fi folosit la curse de intrecere). In aceste limite, sublocatiunea poate fi convenita in conditii diferite fata de contractul principal (de exemplu, chirie mai mare sau mai mica, durata mai scurta etc.). Daca locatarul a incheiat contractul de sublocatiune (de cesiune) cu nerespectarea conditiilor aratate, locatorul va putea cere prin justitie executarea obligatiilor (ceea ce poate avea ca efect, de exemplu, expulza-rea sublocatarului) sau rezilierea contractului principal de locatiune (cu daune-interese) pentru neexecutarea de obligatii (art. 1429-1430 si 1439 alin.2 C.civ.), instanta putand acorda locatarului un termen pentru a executa conditiile contractului, prin reluarea lucrului sau a folosintei potrivit destinatiei. Sublocatiunea incheiata cu respectarea conditiilor aratate este valabila si produce efecte intre parti ca orice contract de locatiune. Intrucat loca-torul nu este parte contractanta, sublocatiunea nu produce efecte fata de el (fiind o res inter alios actu); drepturile si obligatiile dintre locator si locatarul principal raman neatinse. Rezulta ca locatorul si sublocatarul nu au nici o actiune directa unul impotriva celuilalt. Ei pot actiona numai pe calea indirecta a actiunii oblice (art. 974 C.civ.). Desi Codul nostru civil nu confera locatorului o actiune directa, in virtutea privilegiului sau de locator (art.1730 C.civ.) el poate sechestra rnobilele sublocatarului aduse in imobilul inchiriat, dar numai in limita chiriei datorate de sublocatar pentru trecut si pentru chiria viitoare, chiar daca chiria pentru viitor a fost platita de sublocatar anticipat (art.591-592 C.proc.civ.). Aceste dispozitii se explica prin faptul ca existenta privilegiului nu presupune existenta unor raporturi juridice directe (si deci nu pot servi nici ca temei pentru recunoasterea unei actiuni directe intre locator si sublocatar). Cesiunea. In conditiile in care poate interveni sublocatiunea, este permisa si cesiunea contractului de locatiune de catre locatar. Textul care permite, deopotriva, cesiunea si sublocatiunea (art. 1418 C.civ.), nu distinge - din acest punct de vedere - intre cele doua institutii juridice. Cu toate acestea, in baza principiilor care guverneaza cele doua institutii, se admite ca - spre deosebire de sublocatiune care este un nou contract de locatiune (avand ca obiect asigurarea folosintei temporare, totale sau partiale, a unui lucru) - cesiunea constituie o vanzare a dreptului de folosinta (adica o cesiune de creanta cu titlu oneros - art. 1391 si urm. C.civ.), de unde urmatoarele consecinte: pentru opozabilitatea contractului fata de terti (intre care si locatorul) cesiunea trebuie sa fie notificata locatorului sau acceptata de el printr-un act autentic (art. 1393 C.civ.); intrucat Codul civil nu cunoaste cesiunea obligatiilor, obiectul cesiunii il formeaza nu contractul de locatiune in intregul sau, ci numai drepturile locatarului, care ramane obligat in continuare fata de locator, pentru acesta contractul de cesiune fiind o res inter alios acta ca si sublocatiunea, chiar daca partile s-au conformat obligatiei de notificare a cesiunii sau ea a fost acceptata de locator. Bineinteles, locatorul il poate libera pe locatar, caz in care cesiunea se dubleaza cu o delegatie perfecta, confundata cu o novatie prin schimbare de debitor. Iar daca cesiunea este insotita de o stipulatie pentru altul in favoarea locatorului avand ca obiect pretul cesiunii (sau o parte din ea), locatorul va avea actiune directa impotriva cesionarului in calitate de tert beneficiar; intrucat contractul de cesiune este cu executare dintr-o data (iar nu succesiva ca sublocatiunea), locatarul-cedent garanteaza numai existenta dreptului de folosinta in conditiile din momentul incheierii contractului (art. 1392 C.civ.), dar nu si executarea obligatiilor de catre locator. In schimb, potrivit regulilor de la cesiunea de creanta, cesionarul are actiune directa impotriva locatorului pentru a cere executarea contractului de locatiune sau rezilierea lui pentru neexecutare cu daune-interese . In cazul sublocatiunii, sublocatarul poate cere executarea sau rezilierea contractului de sublocatiune numai in raport cu locatarul principal, care la randul sau poate actiona impotriva locatorului; spre deosebire de sublocatiune, care poate fi dovedita potrivit regulilor prevazute de lege pentru contractul de locatiune, cesiunea este supusa regulilor vanzarii-cumpararii de creante; prin intermediul cesiunii, cesionarul ia locul cedentului (in privinta drepturilor); in schimb sublocatarul poate dobandi drepturi diferite fata de drepturile locatarului principal, evident fara a contraveni conditiilor din contractul principal; cedentul, fiind un vanzator, nu are privilegiul locatorului de imobile de care se bucura locatarul principal care a consimtit o sublocatiune. In sfarsit, precizam ca regulile analizate urmeaza sa fie aplicate si in cazul in care dreptul de folosinta se transmite in schimbul unui alt drept de folosinta (dubla cesiune). Astfel, de exemplu, fiecare copermutant (cedent) ramane obligat fata de locatorul initial, daca acesta nu a consimtit la liberarea debitorului (delegatie perfecta). Asa cum in cazul contractului de schimb se aplica regulile vanzarii (in completarea regulilor prevazute pentru contractul de schimb), in cazul schimbului de drepturi de folosinta se aplica regulile cesiunii locatiunii . Daca schimbul drepturilor de folosinta este

35

reglementat prin norme speciale, se aplica, evident, aceste norme (lex specialis generalibus derogant). De exemplu, in materia schimbului de locuinte (art.33 din L. nr.114/1996) chiriasii sunt liberati fata de locatorii initiali, realizandu-se nu numai o dubla cesiune, dar - ope legis - si o dubla delegatie perfecta (novatie prin schimbare de debitor), dar numai cu avizul autoritatii care a aprobat inchirierea sau, dupa caz, al proprietarului locuintei. Cauze de incetare. Pe langa acordul de vointa al partilor (rezilierea conventionala), contractul de locatiune inceteaza prin: a) denuntarea unilaterala; b) expirarea termenului; c) rezilierea contractului pentru neexecutare; d) pieirea lucrului; e) desfiintarea (desfacerea) titlului locatorului; f) in anumite conditii si prin efectul instrainarii, prin acte intre vii cu titlu particular, a lucrului dat in locatiune. In ceea ce priveste transmisiunea mortis causa a lucrului dat in locatiune, nici moartea locatorului si nici aceea a locatarului nu atrage dupa sine incetarea contractului (art. 1440 C.civ.). Rezulta ca drepturile si obligatiile trec asupra mostenitorilor (legali sau legatari universali, cu titlu universal ori cu titlu particular), potrivit regulilor generale in materie de obligatii patrimoniale care nu sunt contractate intuitu personae, ori cu caracter viager, cu exceptia cazului cand partile s-au inteles altfel (de exemplu, prin stabilirea termenului locatiunii in functie de moartea locatorului) sau daca mostenitorul uneia dintre parti (decedate) este cealalta parte, caz in care obligatiile reciproce se sting prin confuziune, total (art.1154 C.civ.) sau partial (de exemplu, in caz de pluralitate de parti obligate solidar - art.1048 C.civ.). Denuntarea unilaterala. Daca partile sau legea n-au determinat durata locatiunii, contractul ia sfarsit prin denuntarea unilaterala de catre oricare dintre parti, cu conditia respectarii termenului de preaviz (art. 1436alin.2C.civ.). Prin termenul de preaviz se intelege intervalul de timp dintre manifestarea vointei de a desface contractul si data la care contractul urmeaza sa inceteze in urma denuntarii. Acest termen de preaviz poate fi stabilit prin conventia dintre parti, iar in lipsa se stabileste in functie de natura lucrului si dupa obiceiul locului (art. 1443 C.civ.) si are drept scop ca cealalta parte sa gaseasca un locatar (daca preavizul a fost dat de locatar) sau un lucru similar pe care sa-l ia in locatiune (daca preavizul a fost dat de locator). Manifestarea de vointa de a desface contractul (numita de lege "concediu") este un act unilateral de vointa si produce efecte chiar daca n-a fost acceptata de partea concediata, care trebuie sa suporte desfacerea contractului. Legea nu prevede vreo forma speciala pentru denuntare. Practic, trebuie sa fie facuta in scris, iar daca partea concediata refuza sa dea o dovada de primire, se face prin intermediul executorilor judecatoresti. in toate cazurile, "actiunea de chemare in judecata pentru evacuare constituie manifestarea neechivoca a vointei de denuntare a contractului", termenul de preaviz fiind acoperit de timpul necesar solutionarii litigiului, asa cum s-a decis, in mod constant, in practica judecatoreasca . Dupa expirarea termenului de preaviz locatiunea inceteaza, iar un nou contract poate fi incheiat numai prin consimtamantul ambelor parti (nu prin simpla renuntare la efectele denuntarii unilaterale). Expirarea termenului. Daca termenul locatiunii a fost determinat prin conventia partilor sau, in lipsa clauzei, de lege (art. 1450-1451 C.civ) locatiunea inceteaza de drept (dies pro homine interpellat) prin simpla trecere a termenului, fara sa mai fie nevoie de o instiintare prealabila (art. 1436alin.1 C.civ.). Tacita relocatiune (reconductiune). Daca locatarul ramane in folosinta lucrului dupa expirarea termenului contractual si fara ca locatorul sa-l impiedice (deci cu permisiunea lui), locatiunea se considera reinnoita prin tacita relocatiune (art.1437 si 1452 C.civ.). Intrucat tacita relocatiune opereaza un nou contract de locatiune, trebuie sa fie indeplinite conditiile cerute de lege pentru incheierea contractului, de exemplu, capacitatea partilor contractante, (insa dovada relocatiunii se poate face - cu martori si prezumtii - prin proba ramanerii si lasarii locatarului in folosinta lucrului, iar nu prin inscrisul original, fie si autentic, constatator si doveditor numai al contractului initial ). In caz de pluralitate de parti, reinnoirea tacita poate opera numai cu consimtamantul tacit al tuturor partilor. De exemplu, daca unul dintre locatori a anuntat concediul sau unul dintre locatarii care au incheiat contractul ori unul dintre mostenitorii unicului locatar nu a continuat folosinta lucrului, tacita relocatiune nu poate opera. Tacita relocatiune - daca n-a fost exclusa printr-o clauza contractuala expresa - poate fi impiedicata numai prin anuntarea concediului (care in acest caz inseamna nu denuntare, ci manifestarea vointei de a nu reinnoi contractul desfacut prin efectul expirarii termenului). Concediul trebuie sa fie anuntat inainte de expirarea termenului prevazut in contract, dar fara respectarea termenului de preaviz , caci fiecare dintre parti cunostea perioada pentru care contractul s-a incheiat si putea sa-si gaseasca un alt contractant din timp. Daca s-a anuntat concediul, locatarul nu poate opune tacita relocatiune chiar daca a continuat sa foloseasca lucrul inchiriat (art.1438 C.civ.), locatorul putand cere restituirea lui precum si daune-interese. Tacita relocatiune va avea loc in conditiile primului contract (inclusiv cu chiria initiala), dar se va considera incheiat fara termen (cu exceptia cazurilor cand termenul este aratat de lege). Deci se prezuma ca partile n-au modificat nimic fata de contractul initial (art. 1437, 1452 C.civ.). Totusi noua locatiune ia nastere, in lipsa de stipulatie expresa contrara, fara garantiile din contractul initial, caci garantiile trebuie prevazute expres si nu pot fi prelungite peste termenul stipulat . Rezilierea pentru neexecutare. Conform art. 1439 alin.2 C.civ., neexecutarea obligatiilor de catre una dintre parti da dreptul celeilalte parti de a cere - dupa punerea in intarziere a debitorului - rezilierea contractului cu daune-interese (art. 1453 C.civ.). Deci,

36

contractul de locatiune urmeaza regulile generale in materie de contracte sinalagmatice cu executare succesiva (tinandu-se seama, daca este cazul, si de pactul comisoriu expres stipulat in contract). Insa nu orice neexecutare da dreptul celeilalte parti de a cere rezilierea contractului. Neexecutarea trebuie sa fie cu privire la obligatii principale (art. 1439 alin.2 C.civ.) prin violarea carora se aduce o vatamare celeilalte parti. Astfel, de exemplu, abuzul de folosinta sau schimbarea destinatiei lucrului (art.1430 C.civ.), neplata chiriei, neefectuarea reparatiilor importante, descoperirea de vicii ascunse etc. Potrivit regulilor generale, instanta nu este obligata sa pronunte rezilierea, putand acorda - dupa circumstante - termen de gratie (art. 1021 C.civ.). In caz de pact comisoriu expres se vor aplica regulile in materie. Pieirea lucrului (art. 1423 si 1439 C.civ.). Daca pieirea este totala (lucrul nu mai poate fi folosit potrivit destinatiei), contractul este desfacut de drept, caci locatorul nu mai poate asigura locatarului folosinta lucrului si nici nu poate fi obligat la reconstruirea, refacerea sau inlocuirea lui. Precizam ca prin pieire se intelege nu numai distrugerea materiala a lucrului, ci si orice imposibilitate de a se folosi lucrul (de exemplu, rechizitionarea, exproprierea sau confiscarea lui). Contractul este desfacut indiferent ca pieirea lucrului este fortuita sau culpabila, caci locatiunea nu poate fi conceputa fara un obiect asupra carua sa se exercite. Dar daca pieirea s-a produs din culpa, partea culpabila va fi obligata sa plateasca daune-interese, iar daca pieirea s-a produs fortuit nu se platesc daune, aplicandu-se, in acest din urma caz, teoria riscului contractului (locatarul neputand fi obligat la plata chiriei dupa momentul pieirii, iar daca a platit-o cu anticipatie are dreptul sa ceara restituirea). Daca lucrul a pierit numai in parte (sau imposibilitatea folosirii este numai partiala) rezilierea este judiciara, locatarul putand cere, dupa irnprejurari, fie o scadere de pret, fie desfacerea contracului, daca partea pierita din lucru este atat de insemnata (apreciaza instanta), incat se poate prezuma ca fara acea parte locatarul n-ar fi consimtit - initial, la incheierea contractului. Problema daunelor-interese se rezolva la fel ca si in cazul pieirii totale, adica dupa cum pieirea s-a produs fortuit sau din culpa uneia dintre parti. Desfiintarea (desfacerea) titlului locatorului. Daca se desfiinteaza sau se desface titlul locatorului in baza caruia consimtise la locatiune, se desface si contractul de locatiune, caci locatorul nu mai este in masura sa asigure locatarului folosinta lucrului. Astfel, de exemplu, daca titlul proprietarului (locator) este anulat ori rezolvit sau daca este evins printr-o actiune in revendicare etc. ori daca titlul locatarului principal s-a desfacut prinexpirarea termenului prevazut in contract si nu mai poate asigura sublocatarului (fata de care el este locator) folosinta lucrului etc. Exista insa si exceptii de la aceasta regula. Astfel, contractele de locatiune incheiate de uzufructuar raman valabile pe cel mult 5 ani, in limitele unui act de administrare, chiar daca uzufructul ar fi incetat (art. 534 combinat cu art. 1268 C.civ.). Raman valabile si contractele incheiate de tertul dobanditor al imobilului ipotecat, chiar daca el este evins, insa numai daca contractul de locatiune a fost incheiat cu buna-credinta si cu data certa anterioara transcrierii comandamentului (art. 493 si 513 C.proc.civ.). In practica judecatoreasca si literatura de specialitate se mai admite o derogare importanta de la regula incetarii contractului de locatiune, ca urmare a desfiintarii titlului locatorului. Este vorba de aplicarea teoriei proprietarului (mostenitorului) aparent, potrivit careia contractul de locatiune (inchiriere) incheiat de proprietarul aparent cu un locatar de buna-credinta isi pastreaza efectele ca si un contract ce ar fi fost incheiat cu proprietarul real, si anume, in conditiile dreptului comun (inclusiv art. 1441 C.civ.). Efectele instrainarii lucrului (imobilului) prin acte intre vii. Conform art. 1441 C.civ., daca locatorul vinde lucrul inchiriat sau arendat, cumparatorul - chiar daca nu s-a obligat in acest sens - este dator sa respecte locatiunea facuta inainte de vanzare, cu conditia sa fi fost incheiata prin inscris autentic sau prin inscris sub semnatura privata, dar cu data certa (art.1182 C.civ.) , afara de cazul cand desfacerea ei din cauza vanzarii s-ar fi prevazut in insusi contractul de locatiune. Rezulta ca, in lipsa de stipulatie contara, contractul de locatiune cu data certa anterioara vanzarii-cumpararii cu data certa produce efecte si este opozabil tertului dobanditor in conditiile in care a fost incheiat si fara modificarile care nu sunt constatate prin inscris cu data certa (de exemplu, modificarea termenului locatiunii, renuntarea proprietarului la clauza de reziliere in caz de subinchiriere sau la pactul comisoriu etc.). Daca contractul este incheiat pe mai mult de 3 ani, trebuie sa fie efectuate formele de publicitate imobiliara (art.21 lit.C din Legea nr.7/1996), inainte de inscrierea contractului de vanzare-cumparare pentru a fi opozabil tertilor (art.711 pct.9 C.pr.civ.). Daca publicitatea nu a fost respectata, dar contractul de locatiune are data certa, efectele lui se reduc la 3 ani de la data vanzarii (inscrierii), deoarece noul proprietar se poate astepta sa i se opuna, pe acest interval de timp, contracte de locatiune neinscrise, dar avand data certa. Rezulta ca vanzarea este o cauza de incetare a locatiunii numai daca contractul s-a incheiat verbal ori prin inscris sub semnatura privata fara data certa; daca contractul are data certa dar nu a fost supus publicitatii inainte de inscrierea contractului de vanzare-cumparare in cartea funciara, instrainarea va atrage incetarea locatiunii dupa expirarea termenului de 3 ani. In aceste cazuri de neindeplinire a conditiilor prevazute de lege contractul nu produce efecte opozabile cumparatorului de buna-credinta. Cumparatorul - in cazurile si in masura in care nu este obligat sa respecte locatiunea consimtita de vanzator (si nici nu s-a obligat in acest sens prin contractul de vanzare-cumparare sau prin intelegere cu locatarul, cazuri in care locatiunea ii este opozabila

37

chiar daca nu ar fi indeplinite conditiile prevazute de art. 1441 C.civ.) - pentru a obtine desfacerea contractului, trebuie sa aduca la cunostinta locatarului concediul, respectand termenul de preaviz, si aceasta chiar daca desfacerea din cauza vanzarii a fost stipulata in contractul de locatiune (art. 1443 C. civ.). inseamna ca desfaccrea nu opercaza de drept, ci in conditiile denuntarii unilaterale a contractului incheiat pe timp nedeterminat. In aceste conditii poate fi denuntat de catre noul proprietar si contractul de locatiune care a fost incheiat de fostul proprietar fara termen. In toate cazurile de desfacere prin efectul instrainarii - inclusiv clauza expresa in contractul de locatiune de reziliere din cauza vanzarii - locatarul este in drept sa ceara despagubiri de la locator, daca nu s-a prevazut in contract o stipulatie expresa contrara (art. 1442 C.civ.). Pana la plata daunelor locatarul are drept de retentie, cat timp nu va fi despagubit de locator sau eventual de cumparator (art. 1444 C.civ), care insa va avea actiune in regres impotriva locatorului. Mai mentionam ca locatarul in toate cazurile trebuie sa respecte contractul (chiar daca nu are data certa si nu este inscris) daca cumparatorul cere, caci facultatea de a invoca inopozabilitatea contractului fara data certa si neinscris este numai a cumparatorului (cu exceptia cazului cand s-a prevazut in contractul de locatiune desfacerea lui in caz de vanzare, de drept sau la cererea locatarului). Intrucat prin efectul art.1441 C.civ. cumparatorul se substituie in drepturile si obligatiile locatorului-vanzator de la data cumpararii (fara efect retroactiv), el are dreptul sa pretinda si chiria, dar numai de la aceasta data, neavand nici un drept asupra ratelor devenite exigibile anterior si neplatite, daca aceste creante nu au facut obiectul unei cesiuni sau subrogatii speciale si nici sa ceara rezilierea contractului pentru neexecutare de obligatii in trecut. In sfarsit, precizam ca regulile privitoare la efectele si opozabilitatea contractului de locatiune fata de cumparator (inclusiv adjudecatar) sunt aplicabile si in alte cazuri de instrainare sau constituire de drepturi reale prin acte intre vii, cu titlu particular, fie ca sunt cu titlu oneros (schimb, contract de intretinere, de constituire, de uzufruct etc.), fie ca sunt cu titlu gratuit (donatie) .

24) Contractul de mandat.

Mandantul este un contract prin care o persoana , numita mandatar, se obliga sa incheie acte juridice pe seama unei alte persoane ,numita mandant,care ii da aceas-ta imputernicire si pe care il reprezinta. Desi mandantul este, in principiu, un contract cu titlu gratuit, legea nu interzice ca mandatarul sa fie remunerat, daca exista stipulatie expresa in acest sens. Deci legiutorul prezuma numai gratuitatea mandatului. Daca mandatarul este un profesionist, prezumtia de gratuitate nu opereaza,cuantumul remuneratiei urmand a fi stabilita de catre instanta,avand in vedere natura si volumul serviciilor prestate. Prin faptul ca mandatul poate fi cu titlu oneros, el se aseamana cu contractul de munca si cu contractul de antrepriza. Principala deosebire consta in aceea ca mandatarul este insarcinat cu indeplinirea unor acte juridice si este reprezentatul mandantului, in timp ce contractul de munca sau de antrepriza are ca obiect actesau fapte materiale si salariatul,respectiv antreprenorul, nu are calitatea de reprezentant. Precizam insa, ca salariatul poate primi imputernicire de reprezantare din partea unitatii,in care caz va avea calitatea de mandatar, cel putin in raporturile dintre el si tertul contractant, precumsi intre acesta din urma si mandant, chiar daca in raporturile dintre mandant si salariatul lui, datorita raporturilor de munca,regulile mandantului vor fi inlocuite cu regulile aplicabile raportului de munca. Mandatul este, de regula, un contract consensual, care ia nastere prin simplul acord de vointa al partilor, fara a fi supus vreunei forme speciale.in practica mandatuleste constatat de obicei printr-un inscris numit procura sau imputernicire. Procura, ca negotium, este un act juridic unilateral, iar ca instrumentum, este inscrisul in care se enumera actele juridice ce urmeaza sa fie indeplinite de mandatar in numele mandantului. Partile redacteaza un inscris pentru ca tertii sa fie in masura sa verifice puterile conferite mandatarului, precum si limitele in care aceasta poate contracta in numele mandantului. Cand actul juridic la care participa mandatarul in numele mandantului urmeaza sa fie incheiat in forma solemna, atunci procura trebuie data si ea in aceeasi forma,deoarece mandatul formeaza un tot indivizibil cu actul in vederea caruia a fost dat..Astfel, de exemplu ,mandatarul imputernicit sa cumpere sau sa schimbe un teren in forma autentica.Tot astfel, mandatarul care solicita inscriptia sau stergerea ipotecii .Precizam ca mandatarul trebuie sa fie imputernicit prin procura autentica numai in cazul in care legea prevede o asemenea forma pt. validitatea actului juridic ce urmeaza sa fie incheiat prin mandatar, nu insa si atunci cand acest act a fost incheiat in forma autentica fara ca legea sa prevada o atare cerinta. Pe de alta parte, pt unele operatii juridice legea prevede necesitatea unei procuri autentice indiferent de forma actului juridic ce urmeza sa fie incheiat de catre mandatar in numele mandantului. De exemplu, unitatile cu capital de stat si cooperatiste pot face plati in numerar “numai persoanelor indicate in documente sau celor imputernicite de acestea pe baza de procura autentificata,speciala sau generala” cu exceptia retributiilor, burselor, ajutoarelor din fondurile de asigurari sociale, premiilor si altor drepturi asimilate

38

acestora, care pot fi platite membrului din familia titularului sau altui salariat din aceeasi unitate, pe baza de “imputernicire” (procura) sub semnatura privata, vizata de seful ierarhic al titularului drepturilor banesti. Cand manadatul este un contract consensual, consimtamantul partiloe poate fi dat in mod expres, dar si in mod tacit. Mandatul tacit rezulta din acele imprejurari de fapt care fac neindoielnica intentia partilor. Oferta de mandat special , in orice caz, trebuie sa fie expresa. In schimb, acceptarea ofertei de mandat special, rezultand din executarea lui din partea mandatarului. Mandatul tacit nu trebuie sa fie confundat cu mandatul aperent;in acest caz desi lipseste vointa mandantului de a fi reprezentat – tertii contracteaza cu credinta scuzabila , legitima ca mandatarul aparent are puteri de reprezentare. Astfel se intampla, de exemplu, in cazul revocarii mandatului a fost ori nu in culpa. Intrucat dovada mandatului poate fi dovedita prin executarea lui de catre mandatar , problema se pune mai ales in legatura cu oferta de mandat si a acceptarii mandatului neexecutat. Daca mandatul este expres si legea speciala nu prevede altfel, dovada se face dupa regulile dreptului comun, atat intre parti , cat si de catre tertul care contracteaza cu mandatarul , deoarece validitatea contractului pe care il incheie depende de existenta mandatului , formand un tot unitar cu acesta.Prin urmare , daca actul in vederea caruia s-a dat mandatul expres are o valoare mai mare de 250 lei , dovada se va face prin inscris , fiin aplicabile si dispozitiile privitoare la existenta unui inceput de dovada scrisa si la imposibilitatea procurarii dovezii scrise sau la interdictia dovedirii prin martori impotriva ori peste cuprinsul inscrisului.Precizam insa, ca formalitatea prevazuta de art.1180 C.civ. nu trebuie sa fie indeplinita , intrucat mandatul nu are ca obiect plata unei sume de bani sau de catime oarecare de lucruri; iar daca mandatul este un titlu oneros, fiind deci un contract sinalagmatic, regula multiplului exemplar nu se impune in privinta procurii, care nu cuprinde “o conventie sinalagmatica, ci constata numai oferta de mandat. Alta este situatia in ipotezea mandatului tacit , admis de legiuitorul nostru dupa modelul C.civ.italian.Deoarece atat conferirea , cat si acceptarea mandatului tacit poate rezulta din imprejurari de fapt care fac neindoielnica intentia partilor, dovada acestor fapte se poate face – atat de catre carti , cat si de tertul care contracteaza cu mandatarul sau de alti terti – prin orice mijloc de proba admid de lege, indiferent de valoarea actului incheiat sau care urmeaza sa fie incheiat de catre mandatar. Cerinta dovezii scrise ar contra veni notiunii de mandat tacit, caci mandatul scris este prin definitie, expres; or,potrivit C.civ. , mandatul poate fi si tacit. Daca incheierea contractului de mandat nu poate fi dovedita , raporturile dintre parti urmeaza a fi solutionate potrivit regulilor gestiunii de a face sau imbogatirii fara justa cauza. Mandatul trebuie sa fie capabil de a contracta el insusi actul de a carui indeplinire il insarcineaza pe mandatar.Deci capacitatea mandantului se apreciaza in functie de natura actului juritic care urmeaza sa fie incheiat prin mandatar In privinta mandatarului se cere , in toate cazurile , capacitate deplina de exercitiu. Numai trimisul , care este un simplu mesager , iar nu reprezentant , poate fi o persoana chiar lipsita de capacitatea de exercitiu , caci transmite doar declaratia de vointa a persoanei care l-a trimis , fiin suficient sa aiba discernamantul strict necesar pentru activitatea sa . In schimb mandatarul , care este un reprezentant ,trebuie sa aiba capacitate deplina de exercitiu, caci in actele pe care le incheie in numele reprezentantului trebuie sa exprime un consimtamant valabil , lipsa consimtamantului sau viciile de vointa fiind apreciate nu numai in persoana mandantului , dar si in aceea a mandatarului. Aceasta solutie rezulta , per a contrario, si din art.1552 pct.3 C. civ.,care prevede ca mandatul se stinge prin punerea sub interdictie a mandatarului. Daca mandatul incheiat cu un capabil de a contracta inceteaza datorita incapacitatii ulterioare a mandatarului , un contract de mandat incheiat cu un mandatar incapabil sau capacitate de exercitiu restransa nu poate fi recunoscut valabil. Chiar daca am recunoaste ca valabil un contract incheiat cu un mandatar incapabil, acesta ar raspunde fata de mandant numai dupa regulile generale relative la obligatiile incapabililor . Obiectul mandatului trebuie sa fie determinat , posibil si licit, ca la orice contract . In toate cazurile , mandatul nu poate avea alt obiect decat incheierea de acte juritice de catre mandatar , acte materiale putand avea numai caracter accesoriu.Iar actele juritice cu caracter strict personal nu pot fi facute prin mandatar In ceea ce priveste intinderea, mandatul poate fi special sau general. Mandatul este special atunci cand se da peste o singura operatie juritica sau pentru anumite operatii determinate , si general cand mandatarul primeste imputernicirea de a se ocupa de toate treburile mandatului. Pentru de dispozitie se cere un mandat special. Specializarea nu trebuie dusa insa la extrem; mandatul va fi cu suficienta special daca va indica natura operatiei juritice si obiectul ei . Actele de conservare sau de administrare pot fi incheiate de mandatar pe baza unui mandat general. Potrivit art. 1536 alin. C.civ., mandatul conceput in termeni generali nu este valabili decat pentru actele de administrare. Inseamna ca puterile conferite mandatarului sunt supuse unei interpretari restrictive, ceea ce explica prin grija legiuitorului fata de interesele mandantului, care ar putae fi pagubit in cazul redactarii imprecise, care ar putea fi pagubit in cazul redactarii imprecise , echivoce a procurii. In toate cazurile, mandatarul nu poate face nimic afara din limitele mandatului sau.Fie ca este special sau general, mandatarul trebuie sa se incadreze in limitele imputernicirii primite. De exemplu, mandatul special dat pentru vanzarea unor bunuri nu poate servi pentru vanzarea altora. Iar mandatul general circumscris la numite acte de

39

administrare, nu indreptateste la savarsirea altora. Spre deosebire de modelul sau francez, textul citat precizeaza insa, ca facultatea de a face o tranzactie cuprinde si pe aceea de a face un compromis cu toate ca in primul caz concesiile au consecinte cunoscute, iar in cel de al doilea consecintele sunt imprevizibile. In cazul in care mandatarul incheie actul juritic care formeaza obiectul mandatului cu sine insusi sau cu o terta persoana pe care tot el o reprezinta, exista pericolul neglijarii intereselor mandantului, in primul caz, sau al unui dintre mandanti,in cel de al doilea. Bineinteles, un asemenea pericol nu exista daca mandantul, respectiv mandantii, fiind in cunostinta de cauza, convin sa dea imputernicire mandatarului in acest sens ori daca cauzele actului sunt astfel precizate, incat este exclusa vatamarea intereselor mandatului. In caz contrar, desi C.civ. nu contine o regula generala si expresa in aceasta privinta, consideram ca mandantul poate cere anularea actului pentru dol prin reticenta. Actul cu sine insusi si dubla reprezentare nu trebuie sa fie confundate cu mandatul in interes comun. In acest caz nu se poate pune problema nulitatii intrucat mandatarul contracteaza cu un tert pe care nu-l reprezinta, numai ca- alaturi de mandant – este si el cointeresat in incheierea actului care formeaza obiectul mandatului. Precizam ca mandatul in interes comun nu se confunda cu mandatul remunerat; in primul caz, mandatarul este cointeresat in incheierea actului care formeaza obiectul mandatului, cat timp, in cel de-al doilea caz, interesul lui rezida in contractul de mandat care il indreptateste la plata remuneratiei, chiar daca operatiunea juridica in vederea careia a fost conferit mandatul nu a putut fi realizata. Principala obligatie a mandatarului este de a executa mandatul. Neexecutarea sau executarea necorespunzatoare a acestei obligatii face ca mandatarul sa fie raspunzator nu numai in dol dar si de culpa simpla. Precizam ca prin executarea mandatului nu trebuie inteleasa neaparat incheierea actului proiectat. Daca mandatarul, cu toate diligentele depuse, nu poate invheia actul juritic in conditiile imputernicirii primite, raspunderea lui nu va fi angajata. Diligenta ceruta mandatarului in indeplinirea mandatului, inclusiv pastrarea sumelor de bani sau a altor bunuri primite de la sau pentru mandant, va fi apreciata cu mai putina rigurozitate daca mandatul este cu titlu gratuit. In acest caz, culpa mandatarului se apreciaza in concret deci in functie de diligenta pe care o depune in propriile sale treburi. Daca mandatul este cu titlu oneros, raspunderea lui se va aprecia dupa tipul abstract al omului prudent si diliget, adica dupa regula generala aplicabila raspunderii contractuale. Daca lucrul detinut in baza mandatului piere fortuit mandatarul nu raspunde chiar daca l-ar fi putut salva, sacrificand un bun propriu, intrucat art. 1566 C.civ. nu este aplicabil in materia mandatului. Conditiile raspunderii mandatarului pot fi modificate prin conventia partilor. Mandatarul trebuie sa dea mandantului socoteala despre indeplinirea mandatului. In virtutea acestei obligatii mandatarul este dator sa dea in plinire mandantului tot ce I s-a predat in puterea mandatului pe care l-a executat, chiar daca acestea nu s-ar cuveni mandantului, deoarece tertul pagubit va cere - daca este cazul – restituirea platii nedatorate de la mandant. Sumele de bani cuvenite mandantului si intrebuintate de mandatar in folosul sau sunt producatoare de dobanzi din ziua intrebuintarii, fara sa fie nevoie de vreo punere in intarziere. Sumele nerestituite de mandatar, dar neintrebuintate de el poarta dobanzi numai “din ziua cand I s-au cerut acele sume”. Inseamna ca, prin derogare de la art. 1088 alin.2C.civ.,punerea in intarziere a mandatarului se poate face printr-o simpla notificare. Inrucat dreptul la actiune al mandantului pentru predarea sumelor de bani sau altor bunuri primite de mandatar de la terti in cursul executarii mandatului nu se poate naste de la data incheierii contractului de mandat, prescriptia incepe sa curga – potrivit art. 7 alin. 1 sau 3 din Decr. Nr. 167/1958 – de la dat incetarii contractului fie prin executarea lui, fie prin alte moduri de incetare a raporturilor dintre parti. In legatura cu inceperea curgerii termenului de prescriptie de la data executarii contractului, se pune problema stabilirii acestiu moment, mai ales in cazul sumelor de bani ridicate de la CEC in baza unei “ clauze de imputernicire “ este unanim admis in literatura de specialitate si in practica judecatoreasca ca o asemenea clauza reprezinta un mandat, o imputernicire data de catre titularul libretului beneficiarului clauzei, acesta din urma avand obligatia sa dea socoteala mandantului, inclusiv sa remita sumele de banisumele de bani ridicate si neintrebuimtate in interesul acestuia daca raporturile de mandat dintre ei nu sunt dublate de alte raporturi juritice. Astfel fiind, se pune intrebarea referitoare la momentul inceperii curgerii termenului de prescriptie a actiunii avand ca obiect predarea sumelor de bani ridicate de la CEC. Intrucat problema nu poate fi solutionata in baza art. 7 din Decretul nr. 167/1958 , s-a adoptat solutia aplicarii art. 8 alin. 1 din acelasi Decret , respectiv calcularea prescriptiei din momentul in care titularul de libret a cunoscut sau trebuia sa cunoasca paguba ce I-a fost pricinuita de mandatar prin ridicarea sumelor de bani si nerespectarea obligatiei de a da socoteala. In sfarsit, precizand ca problema prescriptiei, la care ne-am referit in randurile de mai sus, vizeaza, evident, numai actiunea personala a mandantului, iar nu actiunea reala in revendicare intentata de mandant in calitate de proprietar guvernat de regulile specifice acestei actiuni reale. In principiu, mandatarul trebuie sa execute personal insarcinarea primita. In contractul de mandat se poate prevedea insa dreptul mandatarului de a-si substitui o terta persoana, trecandu-I parte sau toate drepturile ce-I sunt conferite de mandant. In cazul cand s-a facut substituirea, mandatarul este obligat sa raspunda de faptele substituitului,dar numai in urmatoarele doua cazuri: daca a efectuat substituirea fara sa fi avut acest drept ; daca a fost autorizat

40

sa se substituie si a trecut puterile asupra unei persoane cunoscuta ca incapabila sau de insolvabilitate notorie; culpa in eligendo. Daca mandatarul a fost autorizat sa se substituie, va putea acorda acest drept si substituitului. In toate cazurile, mandantul are o actiune directa contra substituitului. In schimb, substituitul poate actiona impotriva mandantului numai pe calea actiunii oblice, intrucat posibilitatea intentarii unei actiuni directe – derogatorii de la regulile generale – nu pote fi recunoscuta in lipsa unei dispozitii exprese a legii. Dar daca mandatarul a fost autaorizat sa-si substitue o terta persoana, consideram ca substituitul poate actiona impotriva mandantului in baza raporturilor directe pe care le are – prin intermediul mandatarului – cu mandantul. In acest caz, nu mai suntem in prezenta unei “actiuni directe “ propriu-zise, caci aceasta vizeaza ipotezele lipsite de fundamentul raporturilot juridice directe. In privinta actiunii directe a mandantului legea nu ami face aceeasi distinctie – fiind fara relevanta practica existenta sau inexistenta raporturilor juritice dintre mandant si substituit. In raporturile dintre mandatar si persoana substituita se aplica regulile mandatului. Daca imputernicirea a fost data printr-un singur mandat mai multor mandatari, nu exista solidaritate intre ei decat daca solidaritatea s-a stipulat in mod expres. Fiecare mandatar poate insa executa singur, daca nu s-a prevazut altfel in contract. Dezdaunarea mandatarului. Mandantul este obligat sa restitue mandatarului toate cheltuielile facute cu ocazia executarii mandatului. El nu poate refuza restituirea acestor cheltuieli chiar daca operatia in vederea careia a fost conferit mandatul nu a putut fi efectuata si nici sa ceara reducerea lor pe motiv ca ar fi fost exagerate, daca mandatarului nu I se poate imputa nici o culpa. Mandantul trebuie sa plateasca si dabanzi la sumele avansate de mandatar; aceste dobanzi curg, fara punere in intarziere, din ziua cand mandatarul a fcaut plata. De asemenea, mandantul suporta si pierderile suferite de mandatar cu ocazia indeplinirii mandatului, daca nu I se poate imputa vreo culpa.Pentru a explica aceasta dispozitie se citeaza, cu titlu de exemplu, paguba rerzultata din furtul comis in cursul unei calatorii facuta cu ocazia executarii mandatului sau accidentului intamplat cu ocazia diriguiriiunor lucrari facute pentru mandant. In ceea ce ne priveste, consideram ca instantele trebuie sa aiba in vedere numai pagubele suferite de mandatar – fara culpa din partea sa- si care sunt “ocazionate”, adica in conexiune cu activitatile desfasurate de mandatar in executarea mandatului, iar nu si alte pagube suferite fara legatura cu executarea mandatului, cum ar fi furtul comis in cursul calatoriei. In asemenea cazuri, mandantul va suporta, in calitate de proprietar, numai paguba rezultata din furtul lucrului incredintat mandatarului, iar nu si alte “pierderi. Cand mandatul este cu titlu oneros, mandantul este obligat sa plateasca suma stipulata, chiar daca operatia in vederea careia a fost conferit mandatul nu a putut fi efectuata. Numai culpa mandatarului in indeplinirea mandatului il poate scuti pe mandant de plata remuneratiei. Chiar daca mandatul a fost executat dupa expirarea termenului stipulat, dar mandantul se foloseste de actul incheiat, el este obigat sa plateasca remuneratia, considerandu-se ca a renuntat implicit la termenul stipulat. Cat mai multe persoane au numit un mandatar pentru o operatie comuna, fiecare dintre ele este raspunzatoare solidar pentru efectele mandatului. Solidaritatea este in acest caz legala. Printr-o interpretare larga a notiunii de conexiune a datoriei cu lucru, se admite ca mandatarul poate retine lucrurile pe care le-a primit, pentru mandant, pana la achitarea cheltuielilor facute pentru indeplinirea mandatului, intrucat creantele corelative sunt prilejuite de acelasi raport juridic. Astfel fiind, dreptul de retentie cunoasac limitele imputernicirii- este insa corespunzator fara de terti, in sensul ca este tinut sa le garanteze validitatea actelor, afara de cazul cand a dat tertilor posibilitatea de a lua cunostinta de intinderea imputernicirii. Daca tertii accepta sa contracteze cu mandatarul peste limitele mandatului, se presupune ca au luat asupra lor riscurile contractului incheiat in astfel de conditii. In afara de cauzele generale de stingere a obligatiilor contractuale, mandatul se stinge prin revocarea lui, prin renuntarea mandatarului si prin moartea, punerea sub interdictie ori insolvabilitate sau falimentul uneia dintre parti. Aceste cauze particulare de incetare se explica prin faptul ca contractul se incheie intuitu personae si are la baza increderea reciproca dintre parti, iar daca aceste motivatii inceteaza, nici contractul nu mai poate fi mentinut. Mandatul este, in principiu, revocabil; mandantul poate revoca mandatul oricand, chiar daca este un termen si poate sa-l constranga pe mandatar a-I restitui procura. In caz de pluralitate de mandanti revocarea se poate face numai prin consimtamantul tuturor. Facultarea de revocare exista atat pentru mandatul cu titlu gratuit, cat si pentru cel cu titlu oneros; legea nu face o dinstinctie in acest sens. Dar daca mandatul este cu titlu oneros; mandatarul poate cere o indemnizatie cand revocarea ar fi intempestiva sau abuziva. Iar in cazul mandatului in interes comun, daca mandantul nu si-a rezervat facultatea de revocare unilaterala, va fi obligat la despagubiri, daca nu justifica o cauza straina exoneratoare sau culpa mandatarului care il determina sa reconvoce mandatul. Aceste din urma reguli sunt aplicabile si daca in contractul de mandat s-a prevazut o clauza de irevocabilitate, intrucat mandantul nu poate fi reprezentat de catre o persoana in care si-a pierdut increderea. Revocarea poate fi expresa sau tacita. Revocarea expresa nu este supusa vreunei forme speciale, dar manifestarea de vointa trebuie sa fie neindoielnica. Revocarea nu este insa opozabila tertilor, decat dupa ce a fost adusa la cunostinta lor. Pana la notificarea revocarii mandantului va raspunde fata de tertii de buna-credinta, insa cu drept de regres contra mandatarului incorect.

41

25) Contractul de societate civilă.

Desi aria contractelor de societate comerciala este mult mai vasta, contractulde societate civila, reglementat de Codul civil, poate deveni o prezenta activa, cu efecte benefice pentru cosocietari. Realizarea unor beneficii nu este privilegiul exclusiv al contractelor de societate comerciala, de vreme ce contractul de societate civila avizeaza acelasi scop, insa intr-un cadru juridic distinct, care necesita o analiza speciala. Ani de zile, cazut in desuetudine, contractul de societate civila are, in prezent, sansa revitalizarii, Legea nr. 36/1991 privind societatile agricole readucindu-le in actualitate. Dominant intr-un asemenea contract este interesul, insa fundamentul sau il constituie increderea, intelegerea si bunacredinta a membrilor unor asemenea societati civile. Configuratia juridica a contractului de societate este complexa, unele probleme continuind sa ramina controversate (de exemplu, daca ai sau nu personalitate juridica etc.).Codul civil (art. 1491) defineste contractul de societate ca fiind acel "contract prin care doua sau mai multe persoane se invoiesc sa puna ceva in comun, cu scop de a imparti foloasele ce ar putea deriva". Referindu-se la persoane, art. 1491 Cod civil nu face distinctie intre persoanele fizice si juridice, de unde concluzia ca un asemenea contract poate fi incheiat si intre persoane juridice, sau intre persoane fizice si persoane juridice. Intre asociati, contractul de societate creeaza o comunitate de interese. Profilul juridic al acestui contract face ca societatea sa se deosebeasca de indiviziune si de comunitatea de bunuri. Ea nu trebuie confundata: nici cu asociatia, deoarece, de multe ori, o asociatie poate avea si alte scopuri decit acelea de a obtine beneficii. Or, obtinerea beneficiului este de esenta contractului de societate civila. Este ceea ce s-a relevat in doctrina: "In contractul de societate scopul comun este prin urmare un mijloc prin care fiecare dintre participanti isi satisface un interes propriu, tinind seama de scopurile generale ale obligatiilor civile".Conditiile de validitate ale contractului de societate sint in principiu, comune tutror contractelor: Consimtamintul valabil al cosocietarilor (art. 948 Cod civil); Fiecare cosocietar sa aiba capacitatea de a contracta (art. 948 Cod civil; Obiectul societatii sa fie licit. Art. 1492 Cod civil stipuleaza expres, sub acest aspect: "orice societate trebuie sa aiba de obiect un ce licit". Sint ilicite, de exemplu, societatile care ar avea ca scop savirsirea de infractiuni, pentru exploatarea unei case de toleranta; de a specula asupra licitatiilor publice, indepartind concurenta prin promisiuni, daruri sau alte mijloace, in scopul scaderii pretului obiectelor scoase la licitatie pentru exploatarea unui oficiu public; sa inlesneasca contrabanda in tara sau straiantate. Cind societatea are partial un obiect licit si partial ilicit, instanta va verifica daca aceste obiecte alcatuiesc un tot indivizibil, sau este posibil sa se inlature obiectul ilicit si sa ramina cel licit; Fiecare societar trebuie sa aduca in societate bunuri (mobile sau imobile corporale sau incorporale). Daca unul din ei n-ar aduce nimic, ne vom afla in prezenta unei donatii deghizate; Societatea sa fie infiintata in interesul tuturor cosocietarilor, adica fiecare sa aiba speranta unei parti din beneficii. Este una dintre cele mai importante probleme care, din punct de vedere practic, intereseaza, in prezent, cel mai mult. Codul civil nu dispune in ce domenii isi poate gasi aplicabilitatea contractul de societate civila, ci se limiteaza doar sa prevada ca "orice societate trebuie sa aiba de obiect un ce licit" (art. 1492 alin. 1 Cod civil), precum si faptul ca "fiecare membru al unei societati trebuie sa puna in comun sau bani, sau alte lucruri, sau industria sa" (art. 1492, alin. 2 Cod civil. Deci, conditia esentiala pe care o impune legea este ca obiectul societatii sa fie licit si moral. Sint contrare legii sau imorale, de pilda, urmatoarele societati civile: exploatarea unei case de toleranta; activitatile de contrabanda; camata; cind societatea are ca obiect bunuri obtinute prin contrabanda; punerea in vinzare a unor bunuri care sint scoase din circuitul civil; cind are ca scop realizarea unor activitati rezervate prin lege exclusiv statului; sint ilicite societatile care s-au format pentru a specula asupra licitatiilor publice, urmarind indepartarea prin manopere frauduloase a eventualilor concurenti; cind se vizeaza exercitiul ilegal al medicinei etc. Este posibil ca obiectul societatii sa fie partial licit si partial ilicit. In acest caz, se va lichida societatea in ceea ce priveste obiectul ilicit, raminind in fiinta numai asupra obiectului licit. Cind obiectul societatii, privit in totalitatea lui, este indivizibil, atunci se va proceda la lichidarea intregii societati. Oricum, in caz de conflict, judecatorul este singurul care va decide daca actele societatii au caracter comercial sau civil, daca obiectul societatii civile este sau nu licit si moral. Codul civil, in art. 1492 alin. 1, prevede ca orice societate trebuie sa fie contractata in folosul comun al membrilor ei, adica pentru obtinerea unor beneficii. Daca scopul nu l-ar constitui realizarea beneficiului, nu ne vom mai gasi in prezenta unui contract de societate civila, ci, eventual, al unui contract de asociere (care urmareate un scop ideal, general). Vom intelege prin beneficii nu numai cistigurile banesti, ci si foloasele sau avantajele care pot fi apreciate in bani.

II.Categorii de societati civile si administrarea societatii1.Categorii de societati civile

42

Codul civil prevede ca societatile pot fi universale si particulare. In ceea ce priveste societatile universale, aproape niciodata intilnite in practica, pot fi constituite prin aducerea in comun a tuturor bunurilor mobile si imobile ale cosocietarilor, pe care ei le au in proprietate, la data incheierii contractului sau a tuturor cistigurilor. Frecventa practica o pot avea insa societatile civile particulare. Ele pot lua fiinta prin aducerea unor bunuri deterrninate in comun, uzul acestora sau fructele lor (art. 1499 Cod civil). Asemenea societati particulare pot avea ca obiect o activitate determinata de exercitarea unei meserii sau a unei profesii. Imparteala in societati universale si particulare a fost preluata din dreptul roman. Astfel, romanii cunosteau societatea tuturor bunurilor (societas omnium bonorum) si societatea tuturor cistigurilor (universorum quae ex quaestu veniunt). Prima forma cuprindea totalitatea bunurilor prezente si viitoare, iar a doua forma, totalitatea cistigurilor. Codul civil roman a preluat aceasta clasificare dar, consideram ca, intr-o viitoare reglementare, va trebui sa se renunte la aceasta clasificare. Aceasta pentru motivul ca societatile universale nu se intilnesc niciodata in practica. Dimpotriva, justificare isi gasesc numai societatile particulare (art. 1499 Cod civil). Aportul fiecarui societar este determinat (obiectul poate consta in lucruri determinate, folosinta acestora sau fructele lor). De asemenea, obiectul societatii il mai poate constitui o activitate determinata (care are ca scop exercitiul unei meserii sau al unei profesiuni). Deci, in patrimoniul societatii vor intra proprietatea sau folosinta bunurilor. O societate poate inceta de drept sau prin vointa unuia sau a mai multor membri ai sai. De drept, o societate inceteaza in urmatoarele cazuri Cind expira termenul pentru care a fost infiintata prin contract. De regula, partile convin asupra duratei societatii. La data stabilita, societatea inceteaza, deoarece aceasta a fost vointa partilor. Daca s-a omis sa se stipuleze, se prezuma ca societatea a fost convenita pentru toata durata vietii asociatilor. Chiar in cazul mortii unui asociat, societatea isi va continua existenta, pina la implinirea termenului stabilit de parti. Desigur, este posibil ca, si mai inainte de expirarea termenului, erezii defunctului sa nu fi provocat dizolvarea (art. 1526 Cod civil).^1) Evident, nimic nu-i impiedica pe societari sa hotarasca incetarea societatii si inainte de termen sau sa continue si dupa implinirea termenului, in situatia in care, de exemplu, obiectul societatii nu a fost realizat; Implinirea scopului pentru care societatea a fost infiintata prin contract. De regula, partile stipuleaza un termen, dar daca omit aceasta, societatea se considera contractata pe durata necesara realizarii afacerii. In acest caz, durata societatii va depinde de natura afacerii. Cind afacerea s-a realizat, contractul inceteaza de drept (art. 1502, alin. 2 Cod civil; In situatia in care obiectul societatii a pierit sau a fost distrus. Urmarirea bunului de catre un creditor a fost asimilata pierderii bunului. In cazul in care pieirea sau distrugerea este partiala, eventuala desfacere juridica a societatii o va decide judecatorul. O alta situatie care poate avea ca efect incetarea societatii constituie pieirea sau distrugerea bunului destinat sa constituie aport social. Incetarea societatii va avea loc de drept si atunci cind a pierit bunul dat in folosul societatii; Un alt caz de posibila incetare il constituie moartea unuia dintre membrii societatii. Explicatia se gaseste in faptul ca contractul de societate civila are caracter intuitu personae. Nimic nu impiedica ca societatea sa continue cu mostenitorii asociatului decedat sau numai cu asociatii ramasi in viata. Daca mostenitorii refuza sa faca parte din societate, ei vor putea solicita lichidarea societatii, insa numai in limita partii defunctului. Se va avea in vedere starea patrimoniului social din momentul decesului asociatului. Aportul social al defunctului si partea din beneficii vor fi distribuite mostenitorilor. Desigur, este de preferat ca, in cuprinsul contractului de societate, membrii acesteia sa stipuleze clauza potrivit careia societatea va putea continua si dupa moartea unuia dintre ei. Nimic nu impiedica partile sa decida continuarea societatii si dupa moartea unui asociat. Mai subliniem imposibilitatea mostenitorilor de a interveni in activitatea de administrare a societatii. Cu toate acestea, s-a considerat ca ei ar putea interveni fn afacerile societatii "cind acestea ar fi o consecinta a operatiunilor facute inainte de decesul autorului lor"; Incetarea de drept a societatii va mai avea loc in cazul interdictiei legale sau judecatoresti, a insolvabilitatii unui asociat sau chiar a falimentului. Desigur, si in acest caz, membrii societatii pot conveni ca societatea sa continue si in absenta asociatului insolvabil sau falit. Este ilegala insa clauza prin care s-ar conveni sa se continue societatea cu asociatul insolvabil sau falit; Societatea mai poate inceta de drept prin acordul tuturor cosocietarilor (mutuus dissensus), inclusiv in situatia in care societatea a fost infiintata pentru o anumita perioada. Exista insa si imprejurari care pot avea ca efect incetarea societatii, insa ca urmare a vointei unuia sau a mai multor asociati. Astfel, art. 1523 pct. 5 Cod civil prevede ca societatea inceteaza prin vointa expresa a unuia sau mai multor asociati de a nu mai dori continuarea societatii, iar art. 1527 Cod civil reglementeaza conditiile in care poate fi facuta cererea de retragere cind durata ei este "nemarginita" (notificarea retragerii din societate catre toate partile; bunacredinta a celui care se retrage. Pe linga cazurile de incetare a societatii mai exista un caz de desfacere judiciara a societatii (art. 1529 Cod civil). Doua asemenea motive intemeiate: neindeplinirea atributiilor de catre un asociat (art. 1020-1021 Cod civil); neglijarea afacerilor de catre un asociat ca urmare a unei infirmitati. O desfiintare judiciara poate avea loc insa si pentru alte motive: conflicte grave intre asociati; reducerea apreciabila a fondului social; nerealizarea beneficiilor scontate etc.

43

26) Contractul de tranzacţie.

Tranzactia este un contract prin care partile termina procesul inceput sau preintampina un proces ce se poate naste prin concesii reciproce, constand in renuntari reciproce la pretentii. Tranzactia este un contract sinalagmatic intrucat partile isi asuma obligatii, titlu oneros si comutativ deoarece fiecare urmareste un avantaj patrimonial care nu depinde de un eveniment viitor si nesigur, contract consensual. Partile trebuie sa aiba capacitate de a dispune cu titlu oneros. Tranzactia nu poate avea ca obiect bunuri inalienabile. Tranzactia are efect extinctiv impiedicand partile sa formuleze noi pretentii cu privire la drepturile stinse si de asemenea declarativ recunoscand drepturile preexistente si le consolideaza. Tranzactia nu produce efecte fata de terti.

27) Contractul de vânzare-cumpărare. Obiectul contractului. Obligaţiile vânzătorului. Obligaţiile cumpărătorului.

Vanzarea-cumpararea este un contract prin care una dintre parti - vanzatorul - stramuta proprietatea unui bun al sau asupra celeilalte parti - cumparatorul - care se obliga in schimb a plati vanzatorului pretul bunului vandut (art. 1294 C.civ.). Desi Codul civil se refera la transmiterea proprietatii, urmeaza sa fie calificat vanzare-cumparare si contractul prin care, in schimbul unui pret, se transmite un alt drept decat dreptul de proprietate, fiindca transmiterea proprietatii nu este de esenta, ci numai de natura contractului de vanzare-cumparare. Poate fi vorba de un drept real (de exemplu, dreptul de superficie), de un drept de creanta sau de un drept din domeniul proprietatii intelectuale ori, in mod exceptional, de drepturi asupra unei universalitati care cuprinde nu numai drepturi, ci si datorii (vanzarea unei mosteniri). Nu pot forma obiectul contractului de vanzare-cumparare drepturile personale nepatrimoniale si cele patrimoniale care au un caracter strict personal (drepturi real de uz - art.571 C.civ. - dreptul de abitatie al sotului supravietuitor - art.4 din L.nr.319/1944 -, dreptul de clientela in cazul liber profesionistilor etc.) sau care sunt prevazute de lege ori sunt contractate (sau constituite prin acte unilaterale) intuitu personae (de exemplu, dreptul de intretinere, dreptul de pensie etc.). Dupa cum rezulta din definitia contractului, vanzarea este un contract sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ,consensual si translativ de proprietate. Vanzarea este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece prin incheierea sa da nastere la obligatii reciproce intre partile contractante. Vanzatorul are obligatia sa predea lucrul vandut si sa garanteze pe cumparator, iar cumparatorul are obligatia sa plateasca pretul. Fiind un contract sinalagmatic, se aplica regulile specifice acestei categorii de contracte (exceptia neexecutarii contractului, rezolutiunea pentru neexecutarea obligatiei de catre una dintre parti, teoria riscului contractului). Vanzarea este un contract cu titlu oneros. Ambele parti urmaresc anumite interese patrimoniale, adica primirea unui echivalent in schimbul prestatiei la care se obliga. Vanzatorul urmareste sa primeasca pretul ca un contraechivalent al prestatiei sale, iar cumparatorul urmareste sa primeasca bunul cumparat in schimbul pretului. Vanzarea este un contract comutativ, deoarece existenta si intinderea obligatiilor reciproce sunt cunoscute de parti de la incheierea contractului si nu depind, ca in contractele aleatorii, de un eveniment viitor si incert, care ar face sa existe sanse de castig si pierdere pentru ambele parti contractante. Numai in mod exceptional contractul poate capata caracter aleatoriu, de exemplu, cand obiectul este supus pieirii, exproprierii etc In principiu, vanzarea este un contract consensual ("vinderea este perfecta... indata ce partile s-au invoit...", art. 1295 C.civ.), putand fi incheiat prin simplu acord de vointa al partilor (solo consensu), fara indeplinirea vreunei formalitati si fara remiterea lucrului vandut si a pretului in momentul incheierii contractului. Deci vanzarea nu este un contract solemn si nici real. Prin exceptie de la principiul consensualismului, in cazurile special prevazute de lege vanzarea devine un contract solemn. De exemplu, terenurile - indiferent ca sunt situate in intravilanul ori extravilanul localitatilor si indiferent de intinderea suprafetei - pot fi instrainate (dobandite) prin acte juridice intre vii, sub sauctiunea nulitatii absolutie (virtuale), numai daca actul a fost incheiat in forma autentica (art.46 alin.l - astazi abrogat - din Legea nr. 18/1991 si art.2 din Legea nr.54/1998 privind circulatia juridica a terenurilor) . 0 precizare se mai impune in legatura cu forma contractului de vanzare-cumparare avand ca obiect un autovehicul (folosit). Formalitatile prevazute de noua reglementare nu afectcaza validitatea contractului de vanzare-cumparare incheiat intre parti printr-un inscris sub semnatura privata, acele formalitati fiind prevazute de lege numai pentru inmatricularea autovehiculului In circulatie . Caracterul consensual al contractului de vanzare-cumparare de autovehicule se subliniaza si in practica mai recenta a instautci supreme. In legatura cu forma contractului de vanzare-cumparare mai precizam ca, daca necesitatea unei auunute forme (de ex., act

44

potarial) rezulta numai din intelegerea partilor, el nu se trausforma in contract solemn. 0 asemenea intelegere are numai semnificatia amauarii incheierii contractului de vanzare-cumparare si deci reprezinta un autecontract. Intrucat radierea autovehiculiilui de pe numele vanzatorului si inmatricularea lui pe numele cumparatorului la orgauele de politie si la orgauele finauciare nu se poate face decat pe baza actului incheiat in conditiile legii, daca, dupa valabila incheiere a contractului (in forma inscrisului sub semnatura privata), una dintre parti (oricare) refuza sa se prezinte la orgauul competent, cealalta parte este indreptatita sa intenteze o actiune in constatarea dreptului de proprietate asupra autoturismului in patrimoniul cumparatorului (reclamant sau parat), urmand ca radierea-inmatricularea sa se faca pe baza hotararii judecatoresti. Bineinteles, pentru pronuntarea unei hotarari in sensul aratat, reclamautul trebuie sa dovedeasca - separat de plata taxei de timbru pentru actiunea in justitie - consemnarea sumei reprezentaud taxele de timbru prevazute pentru instrainarea autovehiculelor, care, in urma admiterii actiunii, vor fi trecute la bugetul statului, iar in raporturile dintre parti vor fi suportate definitiv (in lipsa de stipulatie contrara, art. 1305 C.civ.) de catre cumparator, instanta dispunaud restituirea acestor cheltuieli reclamautului (vanzator) prin hotarare. In sfarsit, precizam ca - vanzarea de autoturisme fiind un contract consensual, deci valabil incheiat prin actul sub semnatura privata - pretul real al vanzarii (datorat de cumparator) este cel prevazut in chitauta sub semnatura privata, iar nu cel inferior prevazut in actul incheiat ulterior, daca acest din urma pret este simulat. Tot astfel, dispozitiile referitoare la conditiile de validitate ale contractului (de exemplu, conditii de capacitate) trebuie sa fie raportate la momentul realizarii acordului de vointa (cand se transmite si dreptul de proprietate potrivit art. 1295 C.civ.). Desigur, fiind vorba de un obiect cu o valoare de peste 250 lei, ad probationem va fi necesara prezentarea unui inscris sau a unui inceput de dovada scrisa, afara numai daca a existat o imposibilitate, fie si morala, de a preconstitui o dovada scrisa (art.1197-1198 C.civ.). Numai tertele persoane (nu si partile ori succesorii lor universali sau cu titlu universal) vor putea dovedi - de exemplu, un caz de simulatie sau vanzari succesive - cu orice mijloace de proba contractul intervenit intre parti, fiindca pentru terti contractul este un simplu fapt juridic. Consideram ca solutiile adoptate in practica judiciara si doctrina referitoare la caracterul consensual al contractului de vanzare-cumparare de autovehicule urmeaza a fi aplicate si dupa adoptarea OG nr.78/2000 privind omologarea vehiculelor rutiere si eliberare cartii de identitate a acestora, in vedere admiterii in circulatie pe drumurile publice din Romania. Potrivit acestui act normativ, " Cartea de identitate a vehiculului este documentul care atesta pentru persoana mentionata ca detinator, dreptul de proprietate asupra vehiculului" (art.9 alin.1). "Datele despre detinator se inscriu de catre orgauele de politie care efectueaza inmatricularea, potrivit legii" (art. 10 alin.3). Dupa cum rezulta din textul citat, mentionarea cumparatorului in cartea de identitate are ca efect numai "atestarea" dobandirii dreptului de proprietate prin acordul de vointa dintre parti. Iar daca, dupa realizarea acordului de vointa prin act sub semnatura privata, una dintre parti refuza sa se prezinte la orgauul de politie competent in vederea incheierii contractului in forma prevazuta de HG nr.610/1992, cealalta parte este indreptatita sa intenteze o actiune in constatarea transmiterii dreptului de proprietate, urmaud ca mentiunea privind noul detinator al autovehiculului in cartea de identitate sa fie inscrisa de orgauul de politie pe baza hotararii judecatoresti. Vanzarea-cumpararea este un contract translativ de proprietate din momentul incheierii lui. Aceasta inseamna ca, prin efectul realizarii acordului de vointa (solo consensu) si independent de predarea lucrului vandut si de plata pretului, se produce nu numai incheierea contractului, dar opereaza si transferul dreptului de proprietate de la vanzator la cumparator. In acest sens, art. 1295 C.civ. prevede ca "proprietatea este de drept stramutata" de la vanzator la cumparator "indata ce partile s-au invoit asupra lucrului si asupra pretului, desi lucrul inca nu se va fi predat si pretul inca nu se va fi numarat". Din momentul dobandirii dreptului de proprietate, cumparatorul suporta si riscul pieirii lucrului, potrivit principiului res perit domino (art.971, 1156, 1335 si 1358 alin.2 C.civ.), daca vanzatorul-debitor al obligatiei de predare dovedeste intervenirea unei cauze straine exoneratoare de raspundere (art. 1082-1083 C.civ.), adica natura fortuita, iar nu culpabila, a pieirii lucrului. Daca cauza straina a fost dovedita, vanzatorul va suporta riscurile numai daca a fost pus in intarziere cu privire la executarea obligatiei de a preda lucrul vandut (art. 1074 alin.2 C.civ.) si nu reuseste sa dovedeasca ca lucrul ar fi pierit si la cumparator daca s-ar fi predat la termen (art.1156 alin.2 C.civ.) .Principiul transmiterii imediate (automate) a dreptului de proprietate (si a riscurilor) din momentul incheierii contractului opereaza numai daca sunt indeplinite anumite conditii:Vanzatorul trebuie sa fie proprietarul lucrului vandut, iar contractul perfect valabil incheiat (de exemplu, daca, in mod exceptional, vanzarea-cumpararea este un contract solemn, consimtamantul partilor trebuie sa fie manifestat in forma prevazuta de lege); Trebuie sa fie vorba de lucruri determinate individual (certe). In cazul bunurilor determinate numai generic, transferul proprietatii nu se poate produce din momentul incheierii contractului, caci nu se cunosc bunurile care urmeaza sa fie efectiv dobandite de catre cumparator. In consecinta, nu se pune nici problema transferarii riscurilor, iar lucrurile de gen nici nu pot pieri (genera non pereunt) . La termenul stipulat sau, in lipsa, la cererea cumparatorului vanzatorul trebuie sa individualizeze lucrul vandut si sa i-l predea. In

45

caz contrar, va raspunde pentru neexecutarea obligatiei asumate. In cazul lucrurilor de gen, transferul proprietatii (si al riscurilor) se produce din momentul individualizarii, ceea ce se face de regula, prin predarea lucrului vandut cumparatorului (predare care valoreaza, in toate cazurile, individualizare), dar nu se confunda cu aceasta; individualizarea se poate face si prin alte metode care asigura identificarea lucrurilor ca fiind ale cumparatorului, de exemplu, prin etichetarea coletelor sau predarea lor unui caraus pentru a fi transportate la cumparator etc. Intrucat prin individualizare se produce transferul proprietatii la care s-a obligat vanzatorul, dovada efectuarii ei este in sarcina lui si se poate face cu orice mijloc de proba (fiind un simplu fapt juridic). Asemanator lucrurilor de gen se pune problema in cazul obligatiilor alternative. Astfel, daca vanzarea are ca obiect un lucru dintre doua (sau mai multe) determinate (certe) dar numai alternativ, proprietatea se transmite in momentul alegerii, fiindca prin alegere se individualizeaza lucrul care urmeaza sa fie dobandit de cumparator. In consecinta, riscul pieirii fortuite este suportat, pana la alegere, de catre vanzator. Astfel, daca piere unul dintre lucruri, el daloreaza celalalt (art. 1030-1031 C.civ.), fiindca ambele au fost prevazute in obligatione. "Daca amandoua lucrurile au pierit, fara greseala debitorului, obligatia este stinsa" (art. 1032 C.civ.). Rezulta ca vanzatorul suporta paguba pieirii pana la alegere, dar este liberat de obligatia de predare si de plata daunelor - interese pentru neexecutare, deoarece neexecutarea s-a dovedit a fi fortuita. Daca cele doua obiecte sunt lucruri de gen (ipoteza nevizata de art. 1030-1033 C.civ.), pe langa alegere (de exemplu, intre 1000 kg grau sau 1000 kg porumb) - pentru a opera transferul proprietatii si a riscurilor - trebuie sa se procedeze si la individualizarea propriu-zisa a lucrului ales. In cazul obligatiei facultative, intrucat are ca obiect un singur lucru (in obligatione), al doilea fiind prevazut numai ca o simpla posibilitate de plata (in facultate solutionis), problema transferarii dreptului de proprietate si a riscurilor se rezolva - potrivit regulilor generale - dupa cum unicul obiect este un lucru cert ori de gen. Lucrul vandut trebuie sa existe. In cazul vanzarii bunurilor viitoare (emptio-venditio rei futurae, de exemplu, lucruri care urmeaza sa fie confectionate, o recolta viitoare etc.), desi pot forma obiectul contractului, transferul proprietatii poate opera numai din momentul in care au fost executate, terminate, in stare de a fi predate cumparatorului, daca sunt bunuri individual determinate (certe), iar daca lucrul executat este de gen, dupa individualizare (de exemplu, lucrul fabricat in serie). In cazul vanzarii unei recolte viitoare, proprietatea se transmite din momentul in care este gata de recoltat, daca lucrul vandut si pretul lui sunt determinate (de exemplu, graul de pe terenul vanzatorului in schimbul sumei de 100.000 lei). Daca vanzarea recoltei se face pe unitate de masura, proprietatea se transmite din momentul individualizarii. Riscurile se transmit asupra cumparatorului o data cu dreptul de proprietate, daca nu si-a asumat riscul nerealizarii - in tot sau in parte - a lucrului viitor din momentul incheierii contractului si independent de transferul proprietatii (caracter aleatoriu) Trebuie ca partile sa nu fi amanat transferul proprietatii printr-o clauza speciala pentru un moment ulterior incheierii contractului. Asemenea clauze pot fi prevazute in contract, intrucat regula stabilita in art. 1295 C.civ., potrivit careia transferul proprietatii are loc "indata ce partile s-au invoit'", nu este de ordine publica (imperativa) si deci poate fi inlaturata chiar daca lucrul vandut este individual determinat.In sfarsit, precizam ca, in cazul in care, prin conventia dintre parti, transferul proprietatii a fost amanat pentru un moment ulterior incheierii contractului, se amana, in virtutea legii, in mod corespunzator, si transmiterea riscurilor asupra cumparatorului, fie ca partile s-au referit expres la ambele aspecte, fie numai la unul dintre ele. Dar regula res perit domino (care leaga riscurile de proprietate), la fel ca si regula transferarii proprietatii in momentul incheierii contractului, nu este o regula imperativa. In consecinta, partile pot disocia cele doua aspecte; cumparatorul sa-si asume riscurile inainte de momentul transferarii dreptului de proprietate (de exemplu, in cursul executarii lucrului viitor) sau vanzatorul sa suporte riscurile dupa ce a operat transferul proprietatii (de exemplu, in cursul transportului). 0 asemenea disociere trebuie sa rezulte dintr-o clauza neindoielnica si expres prevazuta in contract. 0 precizare se mai impune in legatura cu publicitatea dobandirii drepturilor reale imobiliare in lumina Legii cadastrului funciar si a publicitatii imobiliare nr.7/1996 , intrata in vigoare la data de 24 iunie 1996 (art.72), prin care s-a prevazut unificarea sistemelor de publicitate imobiliara, sub forma inscrierii in cartile funciare (publicitate reala), dar numai cu efecte de opozabilitate fata de terti a actului juridic translativ sau constitutiv de drepturi reale imobiliare (asemanator sistemului cartilor de publicitate funciara - care a avut aplicabilitate in unele localitati din fostul judet llfov - potrivit Legii nr. 242/1947). Dupa cum prevede Codul civil, "in materie de vindere de imobile, drepturile care rezulta prin vinderea perfecta intre parti, nu pot a se opune, mai inainte de transcriptiunea (in prezent inscrierea in cartea funciara ) actului, unei a treia persoane care ar avea si ar fi conservat, dupa lege, oarecare drepturi asupra imobilului vandut" (art. 1295 alin.2). Avand in vedere dispozitiile Legii nr.7/1996 referitoare la efectele actelor translative (constitutive) de drepturi reale, respectiv la efectele inscrierilor in evidentele de publicitate imobiliara, trebuie insa sa facem o distinctie intre actele incheiate (efectuate) inainte de data intrarii in vigoare a noii legi si, respectiv, dupa aceasta data. Astfel, inscrierile facute in registrele (cartile) de publicitate imobiliara inainte de intrarea in vigoare a noii legi vor produce efecte (constitutive in sistemul cartilor funciare si de

46

opozabilitate in sistemul de transcriptii), potrivit reglementarilor in vigoare la data efectuarii lor. Tot astfel, actele juridice valabil incheiate anterior intrarii in vigoare a noii legi - dar fara efectuarea formelor de publicitate imobiliara - isi vor produce efectele (constitutive sau de opozabilitate) potrivit regimului juridic de la data incheierii lor, dar numai la data inscrierii in cartea funciara, potrivit dispozitiilor noii legi (art.58-59). Dupa intrarea in vigoare a Legii nr.7/1996, toate actele translative sau constitutive de drepturi reale imobiliare - pentru a fi opozabile fata de terti - trebuie sa fie inscrise in cartea funciara. Astfel, in judetele cu carte funciara si in judetele in care s-au finalizat lucrarile cadastrale si ale registrelor de publicitate imobiliara, publicitatea imobiliara se realizeaza, pentru opozabilitate fata de terti, prin inscrierea in cartea funciara, incetand aplicabilitatea dispozitiilor referitoare la publicitatea imobiliara prin sistemul registrelor de transcriptiuni si inscriptiuni, respectiv prin sistemul anterior de carte funciara (art.22 si urm., art.72). lar in unitatile administrativ-teritoriale pentru care nu s-au definitivat documentele cadastrului general, actele translative de drepturi reale imobiliare se inscriu (tot in conformitate si cu efectele prevazute de noua lege), dar cu caracter nedefinitiv, in cate o carte funciara , urmand ca inscrierea definitive sa fie efectuata la punerea in aplicare a cadastrului general si pe acel teritoriu (art.61) . Pentru lucrurile mobile nu exista un sistem de publicitate, caci posesia lor constituie cel mai bun mijloc de publicitate. Astfel, daca vanzatorul a vandut de doua ori lucrul mobil (corporal), va avea preferinta cel care a intrat mai intai cu buna-credinta in posesia lucrului, desi a cumparat mai in urma (posterior tempore, potior iure, art.972 C.civ.) Vanzarea, ca si orice alt contract, se incheie prin consimtamantul partilor. Acordul de vointa intre parti este totdeauna necesar si totodata suficient - cu exceptiile prevazute de lege - in vederea formarii contractului. Intrucat problemele juridice privitoare la consimtamant, la principiul autonomiei de vointa si libertatea contractuala, precum si la momentul incheierii contractului sunt cunoscute de la teoria actului juridic si teoria generala a obligatiilor, iar in materia vanzarii se aplica regulile dreptului comun, urmeaza sa analizam numai anumite probleme specifice vanzarii: promisiunea de vanzare (unilaterala sau bilaterala), pactul de preferinta si dreptul de preemptiune. Spre deosebire de oferta de a contracta, act juridic unilateral, in cazul promisiunii de vanzare, o persoana, prevazand un eventual interes pentru ea de a dobandi proprietatea unui bun, primeste promisiunea proprietarului de a vinde acel bun, rezervandu-si facultatea de a-si manifesta ulterior - de obicei inauntrul unui termen - consimtamantul sau de a-l cumpara. De exemplu, locatorul-proprietar se obliga fata de locatar sa-i vanda, la un pret stabilit, lucrul dat in locatiune, daca locatarul isi va manifesta vointa de a-l cumpara. 0 promisiune de vanzare acceptata cu aceasta rezerva constituie, neindoielnic, un contract (si nu un act unuateral de vointa care devine caduc in caz de moarte sau daca persoana devine incapabila),dar nu constituie o vanzare - fiind distincta de ea - si nu poate produce efectele unei vanzari. Promisiunea de vanzare este de fapt un antecontract, care da nastere la un drept de creanta, una dintre parti fiind obligata (obligatia de a face) fata de cealalta parte sa vanda in viitor un anumit bun, beneficiarul promisiunii putand opta in sensul de a-l cumpara ori nu. Daca beneficiarul va opta in sensul cumpararii bunului, dar promitentul, prin incalcarea obligatiei asumate, va refuza vanzarea, - eventual a si vandut lucrul unei alte persoane - contractul proiectat nu se va mai incheia, beneficiarul avand dreptul la daune-interese potrivit regulilor aplicabile obligatiilor de a face (art. 1075 C.civ.). Rezulta ca promisiunea de vanzare este un contract unilateral, intrucat creeaza obligatii numai pentru una dintre parti (promitent). Este insa posibil ca, in schimbul dreptului de optiune ce i se confera, beneficiarul promisiunii sa se oblige la plata unei sume de bani (pretul dreptului de optiune), caz in care promisiunea unilaterala de a vinde va fi un antecontract sinalagmatic, dar, evident, fara a se fi transformat intr-o promisiune bilaterala de vanzare-cumparare, caci beneficiarul nu isi asuma obligatia de a cumpara, ci numai aceea de a plati pretul optiunii ce i se confera. Tot astfel, daca beneficiarul se obliga la plata unei sume de bani in cazul in care va opta in sens negativ. Dovada promisiunii de vanzare se face conform regulilor generale (art.1191 si urm. din C.civ.) aplicabile creantelor chiar daca vanzarea proiectata ar fi un contract solemn (de exemplu, are ca obiect un teren). Obligatia promitentului nascuta din promisiunea de vanzare se stinge la expirarea termenului prevazut sau, daca nu s-a prevazut un termen, la expirarea termenului general de prescriptie, care incepe sa curga de la data incheierii promisiunii de vanzare (art.3 si art.7 alin.2 din Decr.nr. 167/ 1958). Mentionam ca, desi nu se intalneste in practica, promisiunea unilaterala poate fi asumata de cumparator (promisiune unilaterala de cumparare), fiind guvernata de aceleasi reguli ca si promisiunea de vanzare. Promisiunea de vanzare poate fi nu numai unilaterala, dar si bilaterala - de a vinde si cumpara - in care caz ambele parti se obliga sa incheie in viitor, la pretul stabilit, contractul de vanzare-cumparare. Promisiunea bilaterala, la fel ca si cea unilaterala, este un antecontract, cu singura deosebire ca in acest caz oricare dintre parti poate cere incheierea contractului. Daca, de exemplu, partile s-au obligat sa vanda, respectiv sa cumpere un teren, contractul de vanzare-cumparare nu este incheiat cat timp contractul nu se intocmeste in forma prevazuta de lege (autentica) si cu respectarea dreptului de preemptiune (daca este cazul). Dar solutia trebuie sa fie aceeasi chiar daca contractul nu este solemn si nu exista nici alte conditii legale. Intrucat vanzatorul nu a vandut, iar cumparatorul nu a cumparat, ci

47

ambii s-au obligat numai sa incheie contractul, desi s-au inteles asupra lucrului si asupra pretului, vanzarea-cumpararea nu poate fi considerata incheiata. In schimb, obligatia de a incheia contractul in viitor (si cu respectarea dispozitiilor speciale, daca este cazul), este valabila. Daca promitentul-vanzator nu-si respecta obligatia si vinde lucrul unei alte persoane, beneficiarul-cumparator nu poate cere predarea lucrului, intrucat nu a devenit proprietar, iar vanzarea incheiata cu o alta persoana este - cu rezerva fraudei (fraus omnia corrumpit) - valabila. Prin urmare, beneficiarul-cumparator nu poate cere decat daune-interese . Daca insa lucrul se mai gaseste in patrimoniul vanzatorului si nu exista alte impedimente legale - pe langa posibilitatea acordarii daunelor-interese sau obligarii promitentului, sub sanctiunea daunelor cominatorii, la incheierea contractului - nu excludem posibilitatea ca instanta, in lumina principiului executarii in natura a obligatiilor si repararii in natura a pagubelor, sa pronunte, in baza art. 1073 si 1077 C.civ., o hotarare care sa tina loc de contract de vanzare-cumparare si care va avea caracter constitutiv de drepturi, operand transferul proprietatii de la data cand ramane definitiva. Pactul de preferinta este o varianta a promisiunii de vanzare prin care proprietarul unui bun se obliga ca, in cazul cand il va vinde, sa acorde preferinta unei aunmite persoane, la pret egal. Subliniem ca in acest caz proprietarul bunului nu se obliga sa-l vanda, ci numai sa acorde preferinta in cazul in care se va hotari in acest sens. 0 asemenea promisiune, desi afectata de o conditie potestativa, este totusi valabila, deoarece conditia este numai simpla potestativa, realizarea ei depinzand si de imprejurari externe vointei promitentului, care l-ar putea determina sa-si vanda bunul. Intrucat pactul de preterinta - la fel ca si promisiunea de vanzare - nu transmite dreptul de proprietate, nu confera partii lezate dreptul de a intenta actiunea in revendicare sau in anularea vanzarii facute cu nesocotirea acestei promisiuni, afara de cazul cand se dovedeste ca vanzarea s-a facut in frauda beneficiarului promisiunii cu complicitatea la frauda din partea tertului achizitor (fraus omnia corrumpit). In lipsa fraudei, beneficiarul pactului va avea actiune numai impotriva promitentului pentru daune interese. conform regulilor generale privitoare la raspunderea pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea obligatiei de a face. In sfarsit, mai precizam ca - daca nu s-a prevazut altfel in conventia dintre parti - dreptul beneficiarului rezultand din promisiunea de vanzare (unilaterala sau bilaterala) inclusiv pactul de preferinta, se poate transmite prin acte intre vii (cu respectarea formalitatilor prevazute de lege pentru cesiunea de creanta) sau prin mostenire. Intrucat legislatia noastra nu cunoaste cesiunea de datorie, obligatia promitentului se transmite numai prin mostenire (mortis causa). Conform art. 1306 C.civ., pot cumpara toti carora nu le este oprit prin lege. Deci regula este capacitatea, iar incapacitatea, exceptie. De aceea, cazurile de incapacitate sunt expres si limitativ prevazute de lege si sunt de stricta interpretare. Cat priveste capacitatea de exercitiu, in materia contractului de vanzare-cumparare se aplica regulile generale. Precizam numai ca vanzarea-cumparare este, in principiu, un act de dispozitie atat pentru vanzator, cat si pentru cumparator. In consecinta, partile trebuie sa aiba capacitate de exercitiu deplina, iar persoanele lipsite de capacitate sau cu capacitate de exercitiu restransa, trebuie sa incheie contractul prin ocrotitorul legal, respectiv cu incuviintarea acestuia si, in toate cazurile, cu autorizatia autoritatii tutelare. Dar vanzare-cumparare este, intotdeauna, act de dispozitie numai raportat la lucrul vandut si pretul care formeaza obiectul contractului. In schimb, raportat la patrimoniul partii contractante, vanzarea-cumpararea mijloceste si efectuarea de acte de conservare sau de administrare a patrimoniului (de exemplu, cumpararea de materiale pentru repararea casei, instrainare bunurilor supuse pieirii ori stricaciunii sau a celor de mica valoare devenite nefolositoare - art. 129 C.fam.). Iar in aceste cazuri va fi suficient ca partea sa aiba capacitatea de a face acte de conservare ori de administrare si, respectiv, sa aiba incuviintarea necesara incheierii unor astfel de acte. Pentru contractul de vanzare-cumparare legea prevede anumite incapacitati speciale. Aceste incapacitati sunt interdictii (prohibitii) de a vinde si cumpara sau de a cumpara. Interdictiile (numai) de a vinde (inalienabilitatea), intrucat sunt stabilite de lege in functie de natura (destinatia) bunurilor, iar nu in consideratia persoanei (intuitu personae), urmeaza sa fie analizate in legatura cu obiectul contractului de vanzare-cumparare. Vanzarea intre soti este interzisa (art. 1307 C.civ.)-Potrivit legii, donatia intre soti este revocabila (art.937 C.civ.). Daca vanzarea intre soti ar fi valabila, s-ar putea ocoli aceasta dispozitie imperativa a legii prin incheierea unor contracte de vanzare-cumparare simulate. Scopul interdictiei este de a impiedica ca sotii sa realizeze sub aparenta unor vanzari simulate donatii irevocabile (donatorul abuzand de influenta pe care o are asupra sotului donator. Prin aceasta interdictie se apara si interesele mostenitorilor (rezervatari sau care beneficiaza de raportul donatiilor). Daca vanzarea intre soti n-ar fi interzisa, prin vanzari simulate unul dintre soti ar putea face celuilalt liberalitati care sa exceada cotitatea disponibila sau care sa fie sustrase raportului donatiilor (fara indeplinirea conditiilor scutirii de raport) . Prin aceasta interdictie se mai apara interesele creditorilor, care ar putea sa fie fraudati prin incheierea unor contracte de vanzare-cumparare simulate (inclusiv fictive). Nerespectarea interdictiei cu privire la vanzarea intre soti, duce la nulitatea relativa a contractului, anularea putand fi ceruta de oricare dintre soti, de mostenitorii ocrotiti sau de creditori, fara a fi obligati sa dovedeasca fraudarea drepturilor. Fiind o nulitate relativa, ea poate fi confirmata dupa desfacerea casatoriei de catre parti sau de catre mostenitori dupa moartea vanzatorului.

48

Mentionam ca vanzarea intre concubini este valabila, afara de cazul cand contractul s-a incheiat pentru a determina pe una dintre parti sa mentina starea de concubinaj si deci are o clauza imorala. Conform art. 1308 pct.1 C.civ., tutorii nu pot cumpara bunurile persoanelor de sub tutela lor (cat timp socotelile definitive ale tutelei n-au tost date si primite - art. 809 C.civ.). Mandatarii, atat conventionali, cat si legali, imputerniciti a vinde un lucru nu pot sa-l cumpere (art. 1308 pct.2 C.civ.) intrucat - de regula - nu se poate admite ca o persoana sa cumuleze si rolul de vanzator si cel de cumparator. Legea a stabilit aceasta prohibitie (precum si prohibitia pentru functionari) pentru ca mandatarul (functionarul) sa nu fie pus in situatia de a alege intre interesul sau, care este de a cumpara cat mai ieftin, si interesul pe care trebuie sa-l apere, obtinand pretul cel mai ridicat. Persoanele care administreaza bunuri ce apartin statului, comunelor, oraselor, municipiilor sau judetelor nu pot cumpara bunurile aflate in administrarea lor (art. 1308 pct.3 C.civ.). Functionarii publici nu pot cumpara bunurile statului sau unitatilor administrativ-teritoriale care se vand prin mijlocirea lor (art. 1308 pct.4 C.civ.). In cazul bunurilor destinate vanzarii si pentru care exista preturi fixe, astfel incat aprecierile subiective sunt excluse, cumpararea poate fi recunoscuta valabila, daca nu intervin alte cauze de nulitate. In cazul tutorilor, mandatarilor, administratorilor si functionarilor consideram ca sanctiunea este nulitatea relativa (desi textul art. 1308 sugereaza sanctiunea nulitatii absolute). Judecatorii, procurorii si avocatii nu pot deveni cesionari (cumparatori) de drepturi litigioase care sunt de competenta curtii de apel in a carui circumscriptie isi exercita functia sau profesia (art. 1309 C.civ.) . In cazul judecatorilor de la Curtea Suprema de Juslitie si a procurorilor de la ParchetuI General (de pe langa CSJ), interdictia se intinde pe tot teritoriul tarii. Prin "drepturi litigioase" trebuie sa se inteleaga nu numai drepturile care formeaza obiectul unui proces inceput si neterminat, dar si cele in privinta carora se poate naste o contestatie serioasa si viitoare (dubius eventus litis) si indiferent de natura dreptului si de intentia cumparatorului de a-l revinde .Intrucat aceasta interdictie este intemeiata pe un motiv de ordine publica (apararea prestigiului justitiei) incalcarea ei se sanctioneaza cu nulitatea absoluta a actului si cu suportarea cheltuielilor vanzarii si plata daunelor-interese. 0 incapacitate speciala de cumparare (de dobandire prin acte intre vii) a fost prevazuta de art.46 alin.2 din Legea nr.18/1991 in privinta terenurilor agricole, reglementata in prezent de Legea nr.54/1998 privind circulatia juridica a terenurilor. Potrivit art.2alin.2 din noua lege, proprietatea funciara a dobanditorului si a familiei sale (sotii si copiii necasatoriti, daca gospodaresc impreuna cu parintii lor) nu poate depasi 200 ha teren agricol in echivalent arabil. Fiind o derogare de la regula capacitatii (art. 1306 C.civ.), textul este de stricta interpretare; dupa cum s-a precizat sub incidenta reglementarii initiale, limitarea se aplica numai in privinta terenurilor agricole (nu intra in calcul terenurile cu constructii sau destinate constructiilor), dar indiferent de locul situarii lor (intravilan sau extravilan) si numai in cazul dobandirii prin acte intre vii (nu si mortis causa sau prin faptul posesiunii), dar indiferent de caracterul oneros sau gratuit al actului. Limita de 200 ha este stabilita cumulativ; terenul detinut in proprietate (nu si cu alt titlu, de exemplu, arendare) impreuna cu cel dobandit tot in proprietate, fie si nuda proprietate, nu poate depasi limita prevazuta de lege. Daca terenul dobandit se incadreaza in parte in aceasta limita, in parte o excede, urmeaza ca, in conformitate cu regula nulitatii partiale, actul sa fie considerat valabil in partea in care dobandirea se situeaza in limita a 200 ha si nul absolut in partea in care depaseste aceasta suprafata . Potrivit noii reglementari, sanctiunea este "reductiunea actului juridic pana la limita suprafetei legale"(art.2 alin.3 din Legea nr.54/1998), cu consecinta desfiintarii actului juridic in masura depasirii limitei legale; total, daca terenul agricol proprietatea dobanditorului are 200 ha si partial, daca si in masura in care terenul dobandit se incadreaza in limita legala. Cu toate ca noua lege foloseste impropriu, termenul de "reductiune", regimul juridic aplicabil este cel al nulitatii absolute (totale sau partiale), iar nu al reductiunii liberalitatilor excesive pentru incalcarea rezervei succesorale (care poate sa nu fie ceruta de persoanele indreptatite si actiunea in reductiune este prescriptibila in termenul general de prescriptie). Adaugam ca, dupa parerea noastra, reductiunea (nulitatea) partiala nu poate fi aplicata - impunandu-se desfiintarea totala a actului - daca una dintre parti, mai ales vanzatorul (care, eventual, nici nu cunostea exact intinderea terenului detinut de dobanditor si membrii familiei), dovedeste ca nu ar fi incheiat actul fara partea lovita de nulitate, acea parte fiind cauza determinanta a actului (de exemplu, partea de teren ce ar ramane nu poate fi valorificata in mod corespunzator). In masura desfiintarii actului, vanzatorul ramane proprietar si obligat sa restituie pretul (restitutio in integrum, respectiv, partim restitutio). Pe de alta parte, intrucat actul este nul absolut, nu poate fi validat prin retransmiterea terenului catre o alta persoana (nulitatea primei instrainari atragand si nulitatea celei de a doua, instrainatorul neavand calitatea de proprietar) si nici deghizat sub forma de arendare sau dobandit printr-o persoana interpusa. In caz de simulatie, actul secret este desfiintat in temeiul art.2 din Legea nr.54/1998, iar cel aparent nu poate produce efecte intre parti, intrucat nu corespunde vointei lor reale. Dar se poate angaja raspunderea lor fata de tertii care, cu buna-credinta, isi intemeiaza pretentiile pe actul public (de exemplu, cumpararea viitoarei recolte de la "arendas").

49

28) Contractul de vânzare-cumpărare. Varietăţi de vânzare.

Vanzarea dupa greutate, numar sau masura-are ca obiect bunuri de gen, limitate care trebuie individualizate. Vanzarea pe incercate-se prevede conditia suspensiva a incercarii bunului de catre cumparator. Vanzarea cu pact de rascumparare-este supusa unei conditii rezolutorii exprese care consta in facultatea pe care si-o rezerva vanzatorul de a relua bunul vandut, restituind pretul si cheltuielile facute de cumparator intr-un anumit termen. O asemenea vanzare este nula de drept. Vanzarea unei mosteniri poate avea loc numai dupa deschiderea mostenirii.

29) Definiţia, conţinutul şi caracterele dreptului de proprietate.

Dintre toate drepturile pe care o persoana le poate avea asupra unui lucru, cel mai complet este dreptul de proprietate pentru ca el ofera titularului sau exercitiul tuturor facultatilor, tuturor prerogativelor pe care legea le cunoaste. Prin posesie, in vorbirea uzuala, se intelege ,,detinerea unui lucru” , ,,a avea stapanire un lucru” etc. Codul civil roman (art. 1846) defineste posesia ca fiind ,,detinerea unui lucru” sau ,,folosirea unui drept”, de noi insine sau de altul in numele nostru. Posesia nu trebuie confundata cu detentia. Esential, pentru posesie, este existenta elementului intentional - ,,animus”-; adica stapanesc un anumit lucru pentru mine (sunt proprietarul acestuia), spre deosebire de detentie, numita si detentie precara, unde lipseste elementul intentional, animus, fiind prezent numai elementul corpus, adica detinerea materiala a lucrului; de exemplu, detin un lucru proprietatea altuia, in numele acestuia, pentru ca asa a dorit proprietarul cand mi-a lasat lucrul in pastrare ori mi l-a inchiriat etc. Asadar, putem concluziona ca posesia este un mijloc indispensabil fiecarui proprietar pentru a-si realiza scopul sau, adica utilizarea economica a proprietatii sale. Orice proprietar trebuie sa aiba posibilitatea materiala de a se folosi de bunul avut in proprietate, in caz contrar proprietatea ar ramane doar o simpla utopie. Folosinta reprezinta acea prerogativa in virtutea careia proprietarul poate sa intrebuinteze bunul in interesul sau (,,jus utendi”) si poate sa culeaga fructele acestuia (,,jus fruendi”), fie ca sunt naturale, industriale ori civile. In acest sens, art. 482 Cod civil prevede ca: ,,Proprietatea unui lucru mobil sau imobil de drept asupra tot ce produce lucrul si asupra a tot ce uneste ca accesoriu cu lucrul, intr-un mod natural sau artificial”. Dispozitia - ,,Jus abutendi”. -Reprezinta prerogativa proprietarului de a dispune liber de bunul avut in proprietatea sa. In acest sens, proprietarul are libertatea de a hotari soarta acelui bun, putand sa-l instraineze contra unui beneficiu multumitor sau gratuit, sa-l inchirieze, sa-l lase mostenire, sa-l abandoneze ori sa-l distruga. Exercitarea acestui drept trebuie sa se desfasoare in limitele determinate de lege, urmarind realizarea intereselor sale fara ca aceste actiuni sa prejudicieze alta persoana. Exercitarea abuziva a dreptului de proprietate atrage dupa sine raspunderea juridica a titularului dreptului, vinovat de savarsirea abuzului respectiv. Dreptul de proprietate este acel drept real in virtutea caruia titularul dreptului, persoana fizica sau juridica, este indreptatit sa posede, sa foloseasca si sa dispuna de un lucru in mod exclusiv si absolut, prin putere proprie si in interes propriu, insa in limitele determinate de lege. Caracterul absolut al dreptului de proprietate rezulta chiar de dispozitia Codului civil, care precizeaza acest lucru: ,,proprietarulunui lucru se bucura si dispune de acesta in mod exclusiv si absolut”. Facand parte din categoria drepturilor absolute, dreptul de proprietate confera titularului puteri nelimitate in privinta folosirii economice a lucrului, precum in ceea ce priveste soarta juridica a acestuia. Puterea proprietarului asupra lucrului avut in proprietate se poate manifesta prin doua modalitati: prin acte materiale de folosinta si de consumatie, de exemplu, citesc cartea, locuiesc apartamentul, ma deplasez cu automobilul; prin acte juridice, cum ar fi: instrainez imobilul prin vanzare ori donatie, inchiriez apartamentul, las prin testament bunurile din patrimoniul meu unor persoane etc. Caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie interpretat astfel: titularul dreptului de proprietate asupra unui lucru are posibilitatea de a trage toate foloasele, de a profita de utilitatile pe care acesta le confera si de a savarsi actele juridice care raspund intereselor proprietarului. Caracterul ,,exclusiv” al dreptului de proprietate poate fi privit intr-un dublu sens: in sens general si comun tuturor drepturilor reale, dreptul de proprietate este un ,,drept exclusiv”, pentru ca este opozabil oricarei persoane. De exemplu, o persoana este unui teren, ea poate impiedica pe oricine ar dori sa treaca pe acel teren, fara incuviintarea sa, chiar daca trecerea nu i-ar cauza nici un prejudiciu material. De aici apare si dreptul de a cere si a obtine despagubiri in vederea acoperirii pagubelor suferite prin incalcarea acestui drept; dreptul de proprietate este un drept exclusiv, specific dreptului de proprietate, pentru ca numai proprietarul este singurul indreptatit sa exercite cele trei prerogative conferite acestui drept: posesia, folosinta si dispozitia. Fatul ca este un drept exclusiv, da dreptul proprietarului de a revendica bunul in mana oricarui s-ar gasi. Proprietatea este un drept perpetuu intr-un dublu sens: proprietatea nu este limitata in timp, pentru ca ea

50

trece de la titularul actual la urmasii sai directi sau la acei carora le-a transmis dreptul prin acte cu titlu oneros ori cu titlu gratuit, iar de la acestia la urmasii lor si asa mai departe. Pentru acest motiv se spune ca dreptul de proprietate este un drept ,,cesibil” si ,,transmisibil”, atat timp cat exista bunul asupra carui s-a dobandit dreptul; dreptul de proprietate este un drept perpetuu, intrucat are o existenta independenta de exercitarea dreptului si, ca atare, nu se poate pierde prin nefolosinta decat prin situatii expres prevazute de lege, cum ar fi prescriptia achizitiva in cazul imobilelor si prescritia extinctiva in cazul tuturor mobilelor. Obiect al dreptului de proprietate il poate constitui orice bun mobil sau imobil, corporal sau incorporal. Dreptul de proprietate asupra unui lucru se intinde nu numai asupra lucrului propriu-zis, ci si asupra a tot ce depinde de el, ca accesoriu, precum si la tot ceea ce produce el. De exemplu, in cazul proprietatii unui teren, obiectul proprietatii se intinde asupra suprafetei solului, asupra plantatiilor ce ar putea cuprinde, precum si a produselor ce se vor realiza pe suprafata respectiva. Delimitare in suprafata – in linie orizontala – consta in masurarea suprafetei solului sau a suprafetei construite si fixarea liniei despartitoare, adica a hotarului. Delimitarea in suprafata a proprietatii funciare prezinta o importanta deosebita in cadrul operatiunilor de punere in aplicare a prevederilor Legii fondului funciar (Legea nr. 19/1991). Operatiunea de stabilire a hotarului – de granituire – va fi mult usurata de efectuarea lucrarilor cadastrale, impuse de Legea cadastrului. Delimitarea in inaltime – pe linie verticala – se refera la dreptul proprietarului unui teren de a folosi numai suprafata acestuia, dar si spatiul ce se afla deasupra acelui teren. Dreptul asupra spatiului aerian permit unui proprietar sa ridice constructii si sa faca plantatii care se inalta pe verticala, intre limitele hotarului. In virtutea acestui drept, proprietarul unui teren poate cere vecinului sa taie crengile arborilor ce se extind deasupra terenului sau. Acest spatiu aerian se suprapune terenului, adica intinderea lui nu trece de limitele acestuia. Delimitarea in adancime – in profunzime – priveste subsolul terenului asupra caruia se exercita dreptul de proprietate. De la dispozitia art. 491 Cod civil, conform careia „ proprietarul poate face in subsolul terenului sau tot ceea ce gaseste de cuviinta”, exista numeroase derogari. Astfel, Constitutia din 1923, art. 19, prevede ca „zacamintele miniere, precum si bogatiile de orice natura ale subsolului sunt proprietatea statului”. Dreptul de proprietate si dreptul de accesiune Dreptul de accesiune este un drept real ce se naste in legatura cu dreptul de proprietate, avand temeiul legal in dispozitiile codului civil, art.482, care prevede ca: „Proprietatea unui lucru mobil sau imobil, da dreptul asupra a tot ceea ce produce lucrul si asupra a tot ce se uneste ca accesoriu cu lucrul in mod natural sau artificial”2. Sunt situatii numeroase in privinta dreptului de proprietate, cum ar fi: cand sporirea suprafetei terenului a avut loc pe cale naturala, prin aluvionare, suprafata respectiva devine proprietatea celui care este si proprietatea la care s-a alipit suprafata rezultata din depunerea aluviuni; plantatiile si constructiile facute pe terenurile altuia revin proprietarului, care va avea obligatia sa restituie contra valoarea lor, celui care le-a facut fiind de buna credinta sau sa ceara inlaturarea lor si sa i se plateasca despagubirilr de la cel ce le-a facut cu rea credinta; atribuirea lucrului mobil rezultat din combinarea a doua substante, proprietarului lucrului cu valoarea mai mare (un aliaj din argint) si, bineinteles, cu despagubirea corespunzatoare a proprietarului lucrului cu valoare mai mica (in exemplu dat, proprietarul argintului) – este asa numita „confuziune”; atribuirea lucrului mobil rezultat din prelucrarea unui material apartinand altei persoane, aceluia care are contributia mai insemnata la bunul respectiv, de exemplu, statuia obtinuta dint-un bloc de marmura, va reveni sculptorului, spre deosebire de situatia in care se confectioneaza o haina, aceasta va reveni proprietarului stofei si nu confectionerului – este „specificatiune”. Conform Constitutiei Romaniei, dreptul de proprietate poate fi: drept de proprietate publica si drept de proprietate privata.

30) Domeniul prescripţiei extinctive.

Prescriptia extinctiva nu este definita in legea civila totusi Decretul 167 / 1958 in art. 1, alineatul 1, consacra efectul prescriptiei extinctive “dreptul la actiune avand un obiect patrimonial, se stinge prin prescriptie, daca nu a fost executat in temeiul stabilit de lege”. Putem defini prescriptia extinctiva din dreptul civil ca fiind stingerea dreptului la actiune neexercitat in termenul de prescriptie. Prescriptia extinctiva este cunoscuta de toate ramurile de drept , si de aici drept drept consecinta – natura juridica a prescriptiei extinctive trebuie stabilita in cadrul fiecarei ramuri de drept.Din dreptul civil face parte prescriptia dreptului la actiune ( in sens material ) si pentru a stabili natura juridica a prescriptiei extinctive, inseamna a raspunde la intrebarea ce este, pentru dreptul civil, prescriptia dreptului la actiune ? Pentru a raspunde la intrebare este necesar sa stabilim ce efect produce prescriptia extinctiva asupra dreptului subiectiv civil si pe cale de consecinta, asupra obligatiei civile corelative. Din chiar definitia data prescriptiei extinctive rezulta ca actiunea intentatade subiectul activ , dupa actiunea prescriptiei extinctive, va fi respinsa ca prescrisa, ceea ce echivaleaza cu refuzul concursului fortei de

51

constrangere a statului. Putem intelege efectul prescriptiei extinctive daca amintim prevederea art. 20, alin. 1 din Decretul nr. 67 / 1958 : Debitprul care a executat obligatia, dupa ce dreptul la actiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul sa ceara inapoierea prescriptiei chiar daca la data executarii nu stia ca termenul prescriptiei era implinit. Concluzia ce se desprinde este urmatoarea : prescriptia extinctiva nu stinge nici dreptul subiectiv nici obligatia civila corelativa. Totusi se realizeaza o transformare ori o schimbare juridica : dreptul subiectiv civil nu mai este aparat pe cale ofensiva a actiunii in justitie, ci numai pe cale defensiva a exceptiei, daca debitorul si-a executat voluntar obligatia sa obligatia civila corelativa nu mai poate fi adusa la indeplinire pe calea executarii silite, dar este permisa executarea sa voluntara, adica de bunavoie. Prescriptia extinctiva transforma dreptul subiectiv civil si obligatia civila corelativa din perfecte in imperfecte. Sub aspectul naturii sale juridice, prescriptia dreptului la actiune este un mod de transformare a continutului raportului juridic civil. Prin prescriptia extinctiva se stinge numai dreptul la actiune ( in sens material ). Consecintele stingerii prin prescriptie a dreptului la actiune in sens material; acestea sunt : supravietuirea dreptului subiectiv civil, ca si obligatiei civile corelative ( acestea se transforma devenind imperfecte, din perfecte; imprescriptibilitatea dreptului la actiune in sens procesual , titularul dreptului la actiune poate sesiza organul de justitie. Determinarea “ domeniului prescriptiei extinctive “ inseamna a stabili drepturile subiectelor civile ale caror actiuni cad sub incidenta acestei institutii , pentru a le deosebi de cele imprescriptibile extinctive. Formeaza domeniu al prescriptiei extinctive, numai acele drepturi subiective civile ale caror actiuni sunt prescriptibile extinctive. Criteriile pe care le avem in vedere vizeaza aceste drepturi civile. Primul criteriu de determinare este reprezentat de natura drepturilor subiective civile, dupa care distingem : domeniul prescriptiei extinctive in categoria drepturilor patrimoniale; domeniul prescriptiei extinctive in categoria drepturilor nepatrimoniale. Alt criteriu este acela al actului normativ care reglementeaza prescriptia, potrivit caruia avem : domeniul prescriptiei extinctive guvernat de Decretul 167 / 1958; domeniul prescriptiei extinctivecaruia I se aplica codul civil; domeniul prescriptiei extinctive care rezulta din aplicarea altor acte normative, izvoare de drept civil ( codul familiai, Legea 31 / 1990, etc. ) Domeniul prescriptiei extinctive in categoria drepturilor patrimoniale: prescriptia extinctiva si drepturile de creanta – in principiu, drepturile de creanta sunt prescriptibile extinctive, indiferent de izvorul lor. Exceptii de la principiu actiunea in restituirea drepturilor la CEC; actiunea avand ca obiect partea cuvenita din rezerva de prime in asigurarile facultative de personae; prescriptia extinctiva si dreturile reale principale Actiuni reale imprescriptibile extinctive – in intelegerea domeniului prescriptiei extinctive in categoria drepturilor reale principale trebuie sa tinem seama de dispozitia, de principiu, cuprinsa in art. 2 din Decretul 167 / 1958 : “Dispozitiile decretului de fata nu se aplica dreptului la actiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz abitatiune, servitute si superficie”. Sunt considerate imprescriptibile extinctive : actiune in revendicare imobiliara, care ,desi imprescriptibila extinctiv, aceasta actiune poate fi paralizata prin invocarea uzucapiunii; actiunea in revendicare – imobiliara si mobiliara – intemeiata pe dreptul de proprietate publica; actiunea confesorie, prin care se urmareste apararea unui drept de superficie. Actiuni reale prescriptibile extinctive. Sunt de mentionat urmatoarele : actiunea in revendicarea mobiliara, intemeiata pe dreptul de proprietate private; actiunea in revendicarea imobiliara ( in cazurile prevazute de art. 428 Codul civil, art. 561 alin. 1 Cod procedura civila); actiunea confesatorie – prin care se urmareste apararea dreptului de usufruct Domeniul prescriptiei extinctive in cadrul drepturilor nepatrimoniale -Principiul in aceasta materie este ca drepturile nepatrimoniale sunt imprescriptibile extinctive. Existenta principiuliu rezulta pe de o parte din interpretarea per a contrario a art. 1, alin. 1 din Decretul 167 / 1958 : “Dreptul la actiune, avand un obiect patrimonial se stinge prin prescriptie daca n-a fost exercitat in termenul stabilit de lege” , inseamna ca “Dreptul la actiune, avand un obiect nepatrimonial nu se stinge prin prescriptie “. Pe de alta parte, principiul poate fi dedus si din imprejurarea ca legea stabileste , expres exceptiile de la acest principiu. Principalele actiuni, avand un obiect nepatrimonial, care sunt prescriptibile, sunt: actiunea in nulabilitate ( adica in nulitate relativa – termenul general de prescriptie este de 3 ani )actiunea in nulitate relativa a casatoriei ( art. 21 Codul familiei ) actiunea in tagada paternitatii ( art. 55 alin. 1 Codul familiei )actiunea in stabilirea paternitatii ( art. 60 alin. 1 Codul familiei ) Prin termen de prescriptie extinctiva se intelege intervalul de timp stabilit de lege, inauntrul caruia trebuie exercitat dreptul la actiune in sens material, sub sanctiunea pierderii acestui drept. Termenul de prescriptie este esentialmente un termen legal, deoarece numai prin lege se poate stabili un astfel de termen. Termenul general de prescriptie este acel termen care-si gaseste aplicatie practica ori de cate ori nu-si gaseste aplicatie un termen special de prescriptie. Termenul general de prescriptie este de 3 ani ( art. 3 alin. 1 Decretul 167 / 1958 ). Acest termen este general in sensul aplicarii lui tuturor actiunilor “personale” (intemeiate pe drepturi de creanta ) cu exceptia cazurilor pentru care exista termene speciale de prescriptie, indiferent de izvorul concret al raportului obligational: act juridic ( unilateral sau bilateral ori fapt juridic stricto sensu ). Termenul general de prescriptie este de 30 de ani. Acest termen este stabilit de art. 1890 Cod civil : “toate actiunile atat reale cat si personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile si pentru care n-a definit un

52

termen de prescriptie se vor prescrie peste 30 de ani “. Trebuie sa reamintim ca “ Dispozitiile decretului de fata nu se aplica dreptului la actiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitatie, servitute si superficie” ( art. 21 Decretul 167 / 1958 ). Acest termen este general, deoarece isi gaseste aplicatie ori de cate ori nu exista un termen special. Acest termen se obtine prin “scaderea” , din totalul actiunilor reale a : actiunilor reale imprescriptibile extinctive; actiunilor reale supuse unor termene speciale ale prescriptiei. Termenul de 30 de ani se aplica :actiunii de revendicare mobiliara intemeiata pe dreptul de proprietate private; actiunii confesorii Termene speciale de prescriptie sunt :aplicabile actiunilor personale nepatrimoniale; aplicabile actiunilor personale, intemeiate pe drepturi de creanta. Inceputul prescriptiei extinctive -Regula generala potrivit art. 7 alin. 1 “prescriptia incepe sa curga de la data cand se naste dreptul la actiune…”, iar potrivit art. 1886 Cod civil : “nici o prescriptie nu poate incepe a curge mai inainte de a se naste actiunea supusa acestui mod de stingere”. In concluzie, regula generala, este aceasta :prescriptia incepe sa curga la data nasterii dreptului la actiune. Suspendarea prescriptiei extinctive-Prin suspendarea prescriptiei extinctive se intelege acea modificare a cursului acestei prescriptii care consta in oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescriptie, pe timpul cat dureaza situatiile, limitative prevazute de lege, care il pun in imposibilitate de a actiona pe titularul dreptului la actiune. Efectele suspendarii prescriptiei-Potrivit art. 15 alin. 1 : “Dupa incetarea suspendarii, prescriptia isi reia cursul socotindu-se si timpul scurs inainte de prescriptie “. Pentru perioada anterioara cauzei, suspendarea nu produce nici un efect juridic, socotindu-se si timpul scurs inainte de suspendare. Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs consta in oprirea curgerii prescriptiei, pe toata aceasta perioada; prin urmare, durata cauzei de suspendare nu intra in calculul termenului de prescriptie. Ulterior cauzei de suspendare, efectul care se produce consta in reluarea cursului prescriptiei, din momentul in care produce, consta in reluarea cursului prescriptiei, din momentul in care el fusese blocat, oprit; este efectul precizat in art. 15 alin. 1 in termenii “ Dupa incetarea suspendarii prescriptia isi reia cursul… “Efectul special al suspendarii este reglementat de art. 15 alin 2 astfel : “prescriptia nu se va implini, totusi inainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data incetarii cauzei de suspendare, cu exeptia prescriptiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor implini decat dupa expirarea unui termen de 1 luna de la suspendare “. Efectul special al suspendarii prescriptiei consta, in esenta, prorogarea momentului implinirii termenului de prescriptie extinctiva, in asa fel incat, intre momentul incetarii cauzei de suspendare si momentul implinirii termenului de prescriptie sa se asigure 6 luni ori o luna, dupa cum termenul de prescriptie aplicabil este mai mare ori mai mic de 6 luni. Intreruperea prescriptiei extinctive-Intreruperea prescriptiei extinctive poate fi definita ca modificarea cursului acesteia care consta in inlaturarea prescriptiei scurse inainte de aparitia unei cauze intreruptive si inceperea unei alte prescriptii extinctive. Intreruperea prescriptiei extinctive produce urmatoarele doua efecte :anterior datei intreruperii, prescriptia este stearsa, adica inlaturata; posterior intreruperii, efectul care se produce consta in inceperea altei prescriptii. Ca si in cazul suspendarii, efectele intreruperii prescriptiei extinctive se produc in temeiul legii, organului de justitie neramanandu-i decat sa constate producerea lor. Repunerea in termen, reprezinta beneficul acordat de lege titularului dreptului la actiune care, din motive temeinice nu a putut formula actiunea in justitie inauntrul termenului de prescriptie, astfel ca organul jurisdictional este indreptatit sa solutioneze in fond, cererea de chemare in judecata, desi a fost introdusa dupa implinirea termenului de prescriptie. In esenta, repunerea in termenul de prescriptie extinctiva este un beneficiu al legii si , totodata o piedica in calea producerii efectelor prescriptiei, nejustificat. In literatura de specialitate s-a precizat ca prin “ cauze temeinic justificate” trebuie sa se inteleaga numai acele imprejurari, care, fara a avea gravitatea fortei majore ( care determina suspendarea ), sunt exclusive pentru culpa. Asemenea imprejurari, sunt piedici relative nu absolute ( ca forta majora ). Domeniul repunerii in termen a fost conturat astfel : “repunerea in termen este o notiune care exclude si forta majora si culpa “.Domeniul ei incepe unde inceteaza culpa si inceteaza unde incepe forta majora. Potrivit art. 19 alin. 2 “cererea de repunere in termen va putea fi facuta numai in termen de 1 luna de la incetarea cauzelor care justifica depasirea termenului de prescriptie “. Efectul consta in socotirea prescriptiei ca neindeplinita, desi termenul de prescriptie a expirat. Efectul aratat permite organului de justitie sa treaca la judecata, in fond, a cauzei ( nerespectandu-se actiunea ca prescrisa ) Prin implinirea prescriptiei extinctive intelegem determinarea momentului in care expira termenul de prescriptie.

31) Domiciliul şi reşedinţa.

Aceasta sintagma, domiciliul persoanei fizice interseaza nu numai raporturile de drept civil ci si alte ramuri de drept . Dar aici avem in vedere „domiciliul” ca atribut de identificare in raporturile civile. Domiciliul poate fi de mai multe feluri: domiciliul de drept comun; domiciliul legal; domiciliul conventional. Pentru toate aceste tipuri de domiciliu exista cate o definitie, dar mai intai sa-l definim fara sa tinem cont de ele . Prin domiciliu se

53

intelege acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizeaza in spatiu, prin indicarea unui loc avand aceasta semnificatie juridica. Pentru a deosebi locuinta statornica de locuinta temporara ,se folosesc doua notiuni juridice,domiciliu respectiv, resedinta. Domiciliul persoanei fizice prezinta importanta in toate ramurile dreptului, acum insa studiem importanta sa pentru ramura civila a dreptului . Dintre domeniile dreptului civil pentru care domiciliul are un rol important mentionam : domeniul capacitatii civile – „ Arendasul, persoana fizica trebuie sa fie cetatean roman cu domiciliul in Romania, sa prezinte garantiile solicitate de arendator „ – art. 3 Legea 16/1994 a Arendarii; domeniul obligatiilor civile- art. 1104 Cod civil :” Plata trebuie a se face in locul aratat in conventie . Daca locul nu este aratat, plata ,in privinta lucrurilor certe si determinate se va face in locul in care se gasea obiectul obligatiei in timpul contractarii . In orice alt caz, plata se face la domiciliul debitorului .”; domeniul succesoral- locul deschiderii succesiunii este ultimul domeniu al defunctului, de aceasta se leaga unele consecinte juridice; Legea 36/1995 art. 68; domeniul investitional- sunt de amintit O.G. nr. 92/1997 care stabileste notiunea de investitor :” persoana fizica sau juridica , rezidenta sau nerezidenta , cu domiciliul sau cu sediul permanent in Romania ori in strainatate , care investeste in Romania , in oricare dintre modalitatile de la lit. a.) si b.). Domiciliul fiind un drept personal nepatrimonial are caracterele unui asemenea drept; opozabilitate erga omnes; inalienabilitate; imprescriptibilitate; personalitate; universalitate. Pe langa aceastea mai sunt cateva caractere: stabilitate; obligativitate; unicitate. Stabilitatea- caracterizeaza domiciliul de drept comun si cel legal iar nu pe cel conventional . Art. 13-14 din Decretul nr. 31/1954 si art. 25 (1) din Legea 105/1996 desemneaza acest caracter juridic specific al domociliului prin formula „ domiciliu statornic ” , prin acest caracter domiciliul se deosebeste de resedinta. Unicitatea domiciliului –se exprima prin ideea ca la un moment dat o persoana are un singur domiciliu ( de drept comun sau legal ) . daca o persoana fizica are mai multe locuinte, numai una are valoare juridica a domiciliului si anume cea principala . Decretul nr. 31/1954 ; Legea 105/1996 art. 24(2) . Unicitatea domiciliului nu exclude in timp schimbarea domiciliului. Obligativitatea domiciliului – este caracterul ce decurge din functia social-juridica a domiciliului, de a fi mijloc de individualizare in spatiu, a persoanei, in care este interesata si societatea, iar nu numai titularul; situatiile de exceptie- nomazii si vagabonzii- nu infirma, ci confirma regula, care este tocmai obligativitatea domiciliului. In lipsa unui text legal care sa reglementeze stabilirea domiciliului de drept comun, trebuie sa admitem ca de eo quod plerumque fit , persoana fizica isi vede convertit domiciliul legal, pe care l-a avut pana la majorat in domiciliu de drept comun. Totusi art. 24 dispune : „ Cetatenii romani cu domiciliul in Romania au dreptul sa-si stabileasca sau sa-si schimbe domiciliul ori resedinta in orice localitate din tara , in conditiile legii. Putem defini domiciliul de drept comun ca fiind „ acel drept al persoanei fizice de a se individualiza, in spatiu prin locuinta sa statornica. O ipoteza speciala de domiciliu de drept comun este cea reglementata de art. 102 din codul familiei , astfel : „Autoritatea tutelara poate da incuviintare copilului , la cererea acestuia , dupa implinirea varstei de 14 ani „ sa-si schimbe felul invataturii ori pregatiri profesionale stabilita de parinti sau sa aibqa locuinta pe care o cere desavarsirea invataturii ori pregatirii profesionale. Rezulta , din cele de mai sus , ca in principiu, domiciliul de drept comun are ca titular persoana fizica cu deplina capacitate de exercitiu si prin exceptie , poate evea ca titular si pe minorul de 14 ani. Potrivit art. 25(2) din Constitutie : „ Fiecarui cetatean ii este asigurat dreptul de a-si stabili domiciliul sau resedinta in orice localitate din tara, de a emigra, precum si de a reveni in tara .” Potrivit art. 28 din Legea 105/1996 : „ Persoana care isi schimba domiciliul este obligata ca in termen de 15 zile de la data mutarii la noua adresa , sa se prezinte la formatiunea de evidenta a populatiei pentru eliberarea unei noi carti de identitate. Potrivit art. 10 din Legea nr. 105/1996 :” Cartea de identitate este documentul care se elibereaza cetateanului roman cu domiciliul in Romania , la implinirea varstei de 14 ani , si cu care se face dovada identitatii si a domiciliului si a cetateniei romane. Dovada identitatii , cetateniei romane si a domiciliului minorului sub 14 ani se face cu Certificatul de nastere al acestuia si cu cartea de identitate a parintelui sau a reprezentantului sau legal.Persoanele fizice care au domiciliul legal sunt prevazute in art. 14 si 15 din decretul 31/1954 si art. 2,3,4 si 5 din Legea 105/1996. Potrivit art. 14 : „ Domiciliul minorului este la parintii sai sau la acela dintre parinti la care el locuieste statornic .Domiciliul minorului incredintat de instanta unei alte persoane ramane la parintii lui, iar in cazul in care au domiciliile separate si nu se inteleg, instanta judecatoreasca decide la care dintre parinti va avea domiciliul minorul. Domiciliul minorului este la reprezentantul sau legal , in cazul in care se afla sub tutela. Potrivit art.100 din Codul familiei :” Copilul minor locuieste la parintii sai . Daca parintii nu locuiesc impreuna, acestia vor decide , de comun acord , la care dintre ei va locui copilul . In caz de neintelegere intre parinti, instanta judecatoreasca, ascultand autoritatea tutelara, precum si pe copil, daca acesta a implinit 10 ani, va decide tinand seama de interesele copilului.” Prin domiciliul legal se intelege acel domiciliu care este stabilit de lege pentru anumite categorii de persoane fizice. Caracteristicile acestui tip de domiciliu sunt: este stabilit de lege; are semnificatia unei ocrotiri a unor persoane fizice; coincide cu domiciliul de drept comun al persoanei fizice care exercita ocrotirea. Domiciliul legal se schimba o data cu schimbarea domiciliului de drept comun al persoanei fizice care face ocrotirea.

54

Pentru minor, schimbarea domiciliului mai poate interveni in caz de reincredintare, prin hotarare judecatoreasca. Domiciliul legal , in principiu, se dovedeste prin probarea domiciliului de drept comun al persoanei care asigura ocrotirea celui cu domiciliul legal, potrivit art. 10 alin .4 din Legea nr. 105/1996. Nefiind un domiciliu veritabil, reglementarea domiciliului conventional nu se gaseste in Decretul 31/1954, ci in Codul de procedura civila si in Codul civil .Potrivit art.19 din C.proc.civ. :” Partile pot conveni , prin inscris sau prin declaratie verbala in fata instantei, ca pricinile privitoare la bunuri sa fie judecate de alte instante decat acelea care potrivit legii au competenta teritoriala, afara de cazurile prevazute de art. 13,14,15,si 16. Potrivit art. 1781 Cd civil :” Spre a opera inscriptia, creditorul si debitorul, in persoana sau prin mandatari cu procuri autentice, vor prezenta presedintelui Tribunalului actul autentic al conventiei prin care se constituie ipoteca . Totodata creditorul va face si alegerea de domiciliula vreun loc din circumscriptia Tribunal Prin domiciliul conventional se intelege locuinta (adresa) stabilita prin acordul de vointa al partilor actului in vederea executarii sale in acel loc sau pentru solutionarea litigiului si comunicarea actelor de procedura . Pentru resedinta nu exista o dispozitie legala asa cum este pentru domiciliul de drept comun .Totusi prin interpretarea per a contrario a acestui text, se poate deduce ca resedinta este acolo unde persoana isi are locuinta temporara .Asadar, putem defini resedinta ca fiind acel atribut de identificare in spatiu, a persoanei fizice, prin indicarea locuintei vremelnice ori temporare. Resedinta nu se bucura de caracterele domiciliului , stabilitate si obligativitate ,dar spre deosebire de reglementarea anterioara, este de retinut ca art. 24(2) din Legea nr. 105/1996 consacra si inprivinta resedintei principiul unicitatii acesteia :” Persoanele fizice prevazute la alin.(1) nu pot avea , in acelasi timp, decat un singur domiciliu si o singura resedinta. Din definitia de mai sus , rezulta ca fiind caractere specifice ale resedintei, vremelnicia si caracterul facultativ. Legea 105/1996 in art. 29 precizeaza ca persoana care locuieste temporar mai mult de 45 de zile la o alta adresa decat cea de domiciliu este obligata sa se prezinte la Formatiunea de evidenta a populatiei pentru inscrierea in cartea de identitate si in documentele de evidenta a mentiunii de stabilire a resedintei. Mentiunea de stabilire a resedintei se acorda pentru perioada solicitata dar nu mai mult de un an de zile .La expirarea acestui termen, persoana poate solicita inscrierea unei noi mentiuni de stabilire a resedintei. Informatiile privind stabilirea resedinte i se inscriu intr-o eticheta autocolanta, aplicata pe versoul cartii de identitate, avand forma si continutul prezentate in anexa nr.2 din YH.G. nr. 111/1997 .

32) Dreptul de opţiune succesorală.

Intre momentul deschiderii mostenirii si luarea deciziei de a accepta sau repudia succesiunea exista o situatie de juridica de incertitudine, cand nu se stie sigur care dintre succesibili doreste sa mosteneasca si care nu. Dreptul de optiune succesorala este unul aparte, care nu este nici real (nu poarta asupra unui bun) si nici de creanta (nu confera titularului sau posibilitatea de a cere altcuiva sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva), fiind definit ca o „prerogativa juridica care permite titularului sau de a putea, printr-un act unilateral de vointa, sa modifice o situatie juridica incerta, dupa o alternativa precisa si previzibila”, fiind inclus in categoria speciala a drepturilor potestative . Succesibilii. Dreptul de optiune apartine tuturor succesibililor, indiferent daca titlul lor de mostenire este legea, testamentul sau contractul, ori daca vocatia lor este universala, cu titlu uniersal sau particulara .In cazul mostenirii legale, optiunea trebuie exercitata in termenul prevazut de lege de toti succesibilii cu vocatie eventuala, indiferent de clasa de mostenitori din care fac parte . Dintre mostenitorii acceptanti, in final, vor fi chemati efectiv la mostenire cei indicati de regulile aplicabile devolutiunii legale, testamentare sau contractuale a mostenirii.Mostenitorii subsecventi nu au la dispozitie nici un mijloc legal de a-i determina pe cei chemati la mostenire in rang preferntial sa opteze intr-un fel sau altul . Conform dispozitiilor art. 692 C. civ., in caz de deces al titularului dreptului de optiune anterior exercitarii acestuia in termenul prevazut de lege, optiunea se transmite la mostenitorii acestuia, care o pot exercita in restul de timp ramas pana la stingerea prin prescriptie, adica in conditiile in care putea fi exercitata de antecesor. Capacitatea ceruta pentru exercitarea dreptului de optiune. Potrivit dispozitiilor art. 687 C. civ., minorii si interzisii nu pot face valabil acceptarea unei mosteniri decat conformandu-se regulilor referitoare la minoritate si tutela. Cu toate ca textul se refera doar la acceptarea mostenirii, este neindoielnic faptul ca el se aplica si renuntarii la mostenire. Pentru minorii sub 14 ani si pentru interzisi dreptul de optiune succesorala se exercita de parinti sau tutori (art. 105 alin.1, art. 124 alin. 1 si art. 147 C. fam), in timp ce minorii intre 14-18 ani isi exercita singuri acest drept, cu incuviintarea parintilor sau tutorilor (art. 105 alin. 2 si art. 124 alin. 2 C. fam). Fiind un act de dispozitie, optiunea succesorala necesita si incuviintarea autoritatii tutelare (art. 129 alin. 2 si art. 105 alin. 3 C. fam.) .Oricum, minorii si interzisii sunt protejati si prin faptul ca in cazul lor acceptarea mostenirii nu poate fi facuta decat sub beneficiu de inventar (art. 19 din decretul nr. 32/1954), afara de cazul acceptarii fortate a

55

mostenirii care este pura si simpla, pentru aceasta cerandu-li-se insa capacitate delictuala. Principiu si exceptii. Fiecare succesibil este in drept sa aleaga intre acceptarea pura si simpla, acceptarea sub beneficiu de inventar sau renuntarea la mostenire .De la acest principiu exista exceptii care se refera la urmatoarele ipoteze: Ipoteza cand succesibilii sunt minori sau incapabili-Conform dispozitiilor art. 19 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea in aplicare a Codului familiei si a decretului privitor la persoanele fizice si persoanele juridice, „acceptarea mostenirii cuvenite unui minor, indiferent de varsta, sau a unei persoane puse sub interdictie va fi socotita totdeauna ca fiind facuta sub benefciu de inventar”. Rezulta asadar ca, din ratiuni de protectie, minorii si interzisii, persoane care nu au capacitatea de exercitiu deplina, acceptarea mostenirii nu se poate face decat sub beneficiu de inventar, iar nu si pur si simplu. Cu incuviintarile cerute de lege intrucat este un act de dispozitie, renuntarea ramane o optiune posibila pentru aceste persoane. Ipoteza succesibilului decedat inaintea expirarii termenului de optiune ai carui succesori nu se inteleg asupra optiunii-Daca un succesibil decedeaza inainte de a-si fi exprimat alegerea, iar termenul de prescriptie pentru exercitarea acestui drept nu s-a implinit, acesta se transmite la succesorii celui decedat, care, in restul de timp ramas, pot opta dupa cum cred de cuviinta atata timp cat optiunea aleasa este unica. Cand intelegerea intre succesori nu se poate realiza, „succesiunea se va accepta sub beneficiu de inventar” (art. 693 C. civ.), aceasta solutie fiind cea mai putin periculoasa pentru succesori. Ipoteza ascunderii sau dosirii unor bunuri succesorale de catre unii succesibili- Din dispozitiile art. 703 si 712 C. civ. rezulta ca succesibilul care da la o parte sau ascunde bunuri succesorale cu intentia de a si le apropria in exclusivitate sustragandu-le partajului este considerat acceptant pur si simplu, fiind decazut din dreptul de a opta pentru renuntarea la mostenire sau acceptarea sub beneficiu de inventar. Pe langa aceasta, succesibilul vinovat pierde dreptul la partea ce i s-ar fi cuvenit din bunurile date la o parte sau ascunse. Acunderea sau dosirea bunurilor succesorale nu constituie simple acte de acceptare tacita a mostenirii, ci o frauda sanctionata cu o pedeapsa privata, una din rarele cazuri de sanctiune in interes privat admise inca de lege .Elementele constitutive ale ascunderii-Elementul material. Practica judiciara si doctrina dau o interpretare foare larga notiunilor de ascundere sau dare la o parte, incluzand in aceasta categorie actiuni foarte diverse, cum ar fi: ascunerea materiala a unor bunuri, nedeclararea unor bunuri cu prilejul intocmirii inventarului succesiunii, nerestituirea unui bun primit de la defunt si detinut cu titlu precar, nedeclararea unor datorii ale succesibilului catre succesiune, disimularea sau distrugerea unui testament, ascunderea primirii unei donatii supuse raportului sau a unei donatii preciputare, chiar daca aceasta din urma nu depaseste limitele cotitatii disponibile, motivul fiind ca omiterea acesteia de la stabilirea masei de calcul diminueaza in acelasi timp atat rezerva, cat si cotitatea disponibila . Ascunderea sau dosirea se pot realiza nu numai in privinta bunurilor mobile, ci si a celor imobile. Astfel, o asemenea actiune a fost realizata de doi succesori prin vanzarea unui imobil succesoral in ascuns fata de un al treilea, prezentandu-se ca singurii mostenitori ai defunctului, cei doi acaparand pretul . Lista acestor actiuni este in continua expansiune, mai recent, fiind incluse in aceasta categorie retragerea unei sume dintr-un cont bancar al defunctului in temeiul unei procuri pe care succesibilul o detinea sau transferul locatiei unui seif de pe numele defunctului pe numele succesibilului . Se constata asadar ca ascunderea poate consta atat in manopere pozitive (dosirea unui bun, falsificarea unui testament), cat si intr-o abstentiune (nerestituirea unui bun), o simpla minciuna (negarea primirii unei donatii) sau chiar o simpla tacere (ndeclararea unui bun la inventar) .Nu are importanta faptul daca actiunile frauduloase sunt realizate inainte sau dupa deschiderea mostenirii sau daca cele anterioare deschiderii mostenirii au fost realizate cu sau fara acordul lui de cujus . De asemenea, nu prezinta importanta daca succesibilul este autor al faptei sau doar complice , dar nu se cere ca faptele sa fie sanctionate penal, desi unele dintre ele constituie infractiuni. Clandestinitatea este o caracteristica esentiala a elementului material . Daca, de pilda, preluarea de catre un mostenitor unor bunuri succesorale este cunoscuta celorlalti, existenta acestora fiind evidentiata prin inventarierea lor, nu poate fi vorba de aplicarea sanctiunilor prevazute de lege. Plecand de la formularea textelor legale, care vorbesc doar de ascunderea bunurilor succesorale, practica judiciara a refuzat sa aplice sanctiunile prevazute la art. 703 si 712 C. civ. in cazul ascunderii existentei unui alt mostenitor cu ocazia lichidarii si partajului succesiunii . In Franta, aceasta solutie pare a fi mai reecent reconsiderata , fiind anterior viu criticata de doctrina .Elementul intentional (frauda). Ascunderea sau dosirea bunurilor succesorale nu sunt sanctionate decat dacaau fost savarsite cu rea-credinta, adica cu intentia de a frauda pe comostenitori prin insusirea unor bunuri in dauna lor, prin ruperea echilibrului partajului. Avand drept tinta fraudarea comostenitorilor, ascunderea nu este eficienta (sanctionabila) decat daca un mostenitor universal sau cu titlu universal vine la mostenire in concurs cu alti succesori similari, nu si atunci cand autorul faptei este unicul mostenitor universal sau cu titlu universal, un legatar particular, un donatar nesuccesibil ori un succesibil exheredat. De asemenea, in cazul in care sotul supravietuitor ascunde bunuri din categoria celor care ii revin in exclusivitate in temeiul dispozitiilor art. 5 din Legea nr. 319/1944, actiunea nu este sanctionabila intrucat nu poate dauna coerezilor care nu au nici un drept la aceste bunuri .Dupa unii autori, sanctiunea este aplicabila si in cazul cand exista un singur mostenitor universal

56

sau cu titlu universal care urmareste fraudarea creditorilor succesorali prin sustragerea unor bunuri gajului acestora . Acesti autori sunt inconsecventi, caci desi admit ca frauda in dauna fiscului nu intra sub incidenta sanctiunilor civile prevazute la art. 702 si 712 C. civ., ci a celor fiscale, scapa din vedere ca fiscul nu este nici el decat un creditor succesoral; or, ceeea ce este valabil pentru fisc, este valabil si pentru ceilalti creditori succesorali. In plus, autorii mentionati admit ca in cazul examinat sanctiunea nu este decat partiala, constand doar in acceptarea fortata a mostenirii, iar nu si in decaderea din dreptul de a beneficia de bunurile respective; or, aceasta solutie decurge mai degraba din acceptarea tacita a mostenirii prin insusirea unor bunuri succesorale, decat din aplicarea art. 702 si 712 C. civ. Frauda nu se prezuma, ea trebuie intotdeauna dovedita. De aceea, de pilda, simpla constatare a omisiunii declararii unor bunuri la inventar de catre un succesibil nu atrage sanctiunea, fiind necesara administrarea probei ca eredele a cunoscut faptul ca apartin succesiunii si ca le-a omis cu intentia de a si le insusi . Tot astfel, nedeclararea din eroare a unei donatii primite de erede ori retinerea unor bunuri succesorale de catre un erede in credinta eronata ca ii apartin, nu pot fi sanctionate din lipsa elementului intentional . In cazul donatiilor deghizate, simulatia nu da nastere unei prezumtii de frauda, aceasta trebuind sa fie dovedita prin orice mijloc de proba .Fiind un delict civil, frauda poate fi savarsita nu numai de persoanele cu deplina capacitate de exercitiu, ci si de minorii si interzisii judecatoresti care au capacitate delictuala intrucat au lucrat cu discernamant, pierzand beneficiul de inventar care rezulta din dispozitiile art.19 din Decretul nr.32/1954 . Practica judiciara si doctrina absolva de vina pe eredele care, dupa savarsirea faptelor pevazute de lege, restituie bunurile sau isi marturiseste gresala readucand lucrurile la normal inainte de a fi descoperit, recunoastere care nu poate fi facuta decat personal de autorul fraudei, iar nu si de mostenitori dupa decesul sau .Ascunderea sau dosirea este sanctionata pe de o parte prin Atribuirea fortata a calitatii de acceptant pur si simplu. Eredele viovat de ascundere este privat cu efecte retroactive de dreptul de optiune succesorala, fiind considerat acceptant pur si simplu. Prin urmare: daca inca nu a optat, el nu mai poate sa o faca, iar orice renutare ulterioara la actele care atrag sanctiunea sunt lipsite de efecte; daca a acceptat pur si simplu, ramane in continuare in aceeasi situatie; daca a acceptat sub beneficiu de inventar, este decazut din acest beneficiu (art. 712 C. civ.); daca a renuntat, optiunea sa ramane fara efecte dar numai daca renuntarea nu este inca definitiva, caci daca renuntarea este definitiva, ceea ce survine fie prin scurgerea termenului de prescriptie a dreptului de optiune, fie prin acceptarea unui alt succesibil survenita intre timp, eredele renuntator nu a putut fi subiect al fraudei speciale prevazute de lege, fiind strain de mostenire, ci, eventual, doar autor al infractiunilor de furt sau abuz de incredere .Fiind considerat acceptant pur si simplu, autorul fraudei va fi tinut ultra vires hereditatis la plata datoriilor succesorale in rapor cu cota parte ce ii revine din mostenire, iar nu cu valoarea bunurilor cu care, eventual, ramane dupa aplicarea celei de a doua sanctiuni constand in pierderea drepturilor asupra bunurilor ascunse sau dosite. Pierderea drepturilor asupra bunurilor care au format obiectul fraudei. Frauda comisa se intoarce impotriva autorului sau, caci din castigator, acesta devine perdant, legea lipsindu-l de drepturile ce i-ar fi revenit asupra bunurilor ascunse sau dosite (art. 703 C. civ.). Pierderea poarta chiar si asupra rezervei celui vinovat, sanctiunea trecand inaintea acesteia. Situatia profita coerezilor, proportional cu cota ce revine fiecaruia din mostenire .Restituirea este datorata in natura, dar daca bunul a fost instrainat restituirea se va face prin echivalent, raportat la valoarea actuala a bunului, nici o compensare nefiind posibila intre restitirea datorata de erede si drepturile sale succesorale Condamnarea ca acceptanti pur si simpli Conditii. Conform dispozitiilor art. 706 C. civ., succesibilii in privinta carora termenul pentru intocmirea inventarului si deliberare (trei luni si patruzeci de zile) pentru exprimarea optiunii succesorale (infra nr. 514) a expirat fara ca acestia sa opteze si sunt urmariti de creditorii succesiunii, vor fi condamnati la cererea creditorilor ca acceptanti pur si simplu daca raman in continuare inactivi, pstrandu-si dreptul de optiune in raport cu ceilalti creditori. Este vorba de o situatie speciala, in care, practic, succesibilii in cauza, la presiunea creditorilor succesorali care au dreptul sa-si realizeze creantele, sunt indirect constransi sa opteze in termenul mentionat (mai ales daca succesiunea este insolvabila), iar doar daca nu o fac si doar in raport cu creditorii care actioneaza vor fi obligati la plata creantelor ca si cand ar fi acceptanti pur si simplu ai mostenirii. Optiunea succesorala nu poate fi decat pura si simpla, neputand fi acompaniata de modalitati (termen sau conditie).Acceptarea sau renuntarea la termen produce efecte imediate, ca si cand acesta nu ar fi fost stipulat, in timp ce aceptarea sau renuntarea sub conditie sunt nule .Optiunea succesorala este indivizibila, nefiind posibil ca, de pilda, o mostenire sa fie acceptata in parte, pentru o anumita cota sau pentru un anumit bun, iar in parte nu, ori ca o parte sa fie acceptata pur si simplu, iar cealalta parte sub beneficiu de inventar . Aceasta este o consecinta a unitatii patrimoniului si a succesiunii, astfel incat in cazul exceptional in care una si aceeasi persoana lasa doua succesiuni independente una de alta -; una ordinara si una anomala, succesibilul care este chemat la ambele poate opta diferit pentru fiecare dintre ele .Daca unul si acelasi mostenitor are insa atat vocatie legala cat si testamentara la una si aceeasi mostenire, el poate opta diferit, acceptind mostenirea legala si repudiinnd-o pe cea testamentara sau invers . Solutia isi gaseste temeiul juridic in dispozitiile art. 752 C. civ., conform caruia „eredele care renunta la

57

succesiune poate… cere legatul ce i s-a facut”. Indivizibila in ceea ce priveste succesiunea, adica obiectul sau, optiunea este divizibila in ceea ce priveste persoanele carora le este deschisa, atunci cand exista mai multi succesibili chemati la aceeasi mostenire, fiecare dintre acestia putand opta cum crede de cuviinta .Optiunea succesorala este irevocabila doar in privinta acceptarii mostenirii, indiferent daca aceasta s-a facut expres sau tacit, pur si simplu sau sub beneficiu de inventar, acceptantul nemaiputand renunta ulterior (art. 694 C. civ.) . Acceptantul sub beneficiu de inventar poate insa renunta la beneficiu, devenind acceptant pur si simplu. Renuntarea la mostenire insa, din dorinta legiuitorului de a evita situatiile de vacanta succesorala, poate fi revocata in anumite conditii. Optiunea succesorala, indiferent daca este vorba de acceptare sau de renuntare, produce efecte din momentul deschderii mostenirii, iar nu din momentul exercitarii optiunii. Conform dispozitiilor art. 688 C. civ., „efectul acceptarii se suie pana in ziua deschiderii succesiunii”, in timp ce „eredele ce renunta este considerat ca n-a fost niciodata erede” (art. 696 C. civ.). Renuntarea anticipata la mostenire nedeschisa intra sub incidenta prohibitiei pactelor asupra succesiunilor nedeschise, finind sanctionata cu nulitatea absoluta (art. 965 alin. 2 C. civ.). Chiar daca textul se refera doar la renuntarea la mostenire, aceleasi motive de ordine publica trebuie extinse si la acceptarea anticipata a unei mosteniri nedeschise .Ca orice act juridic, optiunea succesorala trebuie sa nu fie afectata de vicii de consimtamant.Art. 694 fraza I C. civ. prevede ca acceptarea mostenirii poate fi anulata pentru dol. Acceptarea fiind vorba de un act unilateral, dolul poate proveni de la oricine. Practica judiciara si doctrina au admis fara retineri extinderea textului, pe de o parte, si la renuntarea sau retractarea renuntarii la mostenire, iar pe de alta parte la viciul de consimtamant al violentei .In ceea ce priveste eroarea, desi odinioara i s-a contestat aplicabilitatea cel putin in cazul acceptarii mostenirii (pe motiv ca atunci cand poarta asupra identitatii succesiunii, nu exista practic optiune, ci doar o simpla aparenta, lipsind consimtamantul, iar daca poarta asupra consistentei succesiunii, este vorba despre o leziune) , ulterior i s-a recunoscut legitimitatea cel putin in cazul cand vizeaza natura sau intinderea drepturilor succesibilului, ori a consecintelor renuntarii la mostenire (de pilda, un rezervatar chemat la mostenire impreuna cu alti rezervatari renunta la mostenire crezand ca aceasta va profita legatarilor si donatarilor), toate acestea fiind mai ales erori de drept . Eroarea asupra valorii bunurilor succesorale este insa lipsita de efecte, leziunea neconstituind o cauza generala de anulare a optiunii . In cazul anularii optiunii pentru vicii de consimtamant, succesibilii redobandesc libertatea deplina in privinta exercitarii acestui drept. Leziunea nu este reglementata ca un principiu general de anulare a optiunii. Prin urmare, de pilda, o renuntare la succesiune nu poate fi desfiintata pe motiv ca succesiunea este avantajoasa, ori dimpotriva, o acceptare pura si simpla sa fie anulata pentru ca s-a decoperit ulterior un pasiv necunoscut care o face neatractiva . Legea face totusi o exceptie, art. 694 fraza a II-a C. civ. prevazand posibilitatea anularii (resciziunii) acceptarii pentru leziune in cazul in care succesiunea ar fi absorbita sau micsorata cu mai mult de jumatate din valoarea ei prin descoperirea unui testament necunoscut la momentul acceptarii. Considerat „enigmatic”, textul nu are ratiune, caci daca legatul nu depaseste activul mostenirii, descoperirea testamentului nu are nimic lezionar -; castigul este diminuat, dar nu exista pierdere -,iar daca valoarea legatului depaseste activul, acceptantul in mod obisnuit nu este lezat deoarece legatele particulare nu-l tin pe acesta la plata decat intra vires hereditatis . De altfel, nici in practica noastra judiciara, nici in practica judiciara franceza textul nu a fost aplicat vreodata.Frauda pauliana-Conditii. Creditorii succesibililor sunt protejati contra optiunii frauduloase a debitorilor lor prin posibilitatea atacarii acesteia pe cale pauliana (art. 975 C. civ.). Frauda pauliana presupune o actiune a debitorului prin care acesta, deliberat, isi creaza sau adanceste o stare de insolvabilitate in dauna creditorilor sai. Acceptarea mostenirii sub beneficiu de inventar exclude posibilitatea fraudarii creditorilor, beneficiul punand la adapost patrimoniul acceptantului de invazia pasivului succesoral, care nu poate fi satisfacut decat intra vires hereditatis (in limitele activului succesoral). In schimb, renuntarea la o mostenire solvabila facuta de un succesibil insolvabil este un act de insaracire a debitorului care intruneste conditiile fraudei pauliene atunci cand este facuta cu intentia de a-i prejudicia pe creditori. Nu este vorba doar de refuzul unei imbogatiri, care, potrivit dreptului comun, nu poate fi sanctionata pe cale pauliana, ci de o veritabila insaracire, din moment ce succesibilii dobandesc in principiu bunurile succesorale de la data deschiderii mostenirii, iar nu de la data actului de optiune . Art. 699 C. civ. prevede in mod expres posibilitatea revocarii pauliene a unei asemenea renuntari. Cu toate ca art. 699 se refera doar la renuntarea la mostenire, aplicabilitatea lui este admisa si in cazul acceptarii pure si simple a unei mosteniri insolvabile, dar dovda fraudei in acest caz este mai dificil de facut, succesibilul putand pretinde ca a optat in acest fel pentru a onora angajamentele lui de cujus, iar nu pentru a-i frauda pe creditori . Titulari ai actiunii pauliane prevazute de art. 699 C. civ. nu pot fi decat creditorii succesibililor,iar nu si comostenitorii, legatarii sau creditorii succesiunii , acestia, asa cum vom vedea, putandu-se apara insa impotriva actelor frauduloase ale succesibililor prin invocarea inopozabilitatii in temeiul principiului fraus omnia corrumpit. Efectele actiunii pauliene. In pofida termenilor in care este formulat art. 699 C. civ., conform carora creditorii „pot sa ia autorizatia justitiei ca sa accepte succesiunea pentru

58

debitorele lor, in locul si randul sau” (alin.1), renuntarea fiind „anulata numai in favorul creditorilor si numai pana la concurenta creantelor lor” (alin.2), in realitate, admiterea actiunii pauliene are ca efect inopozabilitatea actului de optiune fata de reclamant , acesta fiind doar autorizat sa fie platit din valorile patrimoniale „care ar fi intrat in patrimoniul debitorului lor daca ar fi acceptat” . Plecand de la formularea art. 699 alin. 1 C. civ., numerosi autori sustin ideea acceptarii pe cale oblica a succesiunii, subsecvent admiterii actiunii pauliene. Cu toate acestea, ramanem consecventi ideii ca optiunea succesorala nu poate fi exercitata pe cale oblica (supra nr. 488). Aceasta cu atat mai mult cu cat actiunea pauliana este supusa prescriptiei extinctive in termenul general de trei ani , in timp ce dreptul de optiune succesoraa se prescrie in termen de 6 luni de la data deschiderii mostenirii (art. 700 alin. 1 C. civ.), astfel incat, in cazul analizat, nu se poate explica in nici un fel cum ar putea duce exercitarea actiunii pauliene dupa expirarea termenului de 6 luni la acceptarea succesiunii pe cale oblica, atata timp cat acest drept este prescris in patrimoniul debitorului.In limitele creantelor creditorului reclamant, transmisiunea succesorala subsecventa renuntarii frauduloase la mostenire este lipsita de efecte, cota-parte corespunzatoare din bunurile succesorale putand fi urmarita pentru satisfacerea acelor creante. Beneficiarii renuntarii nu se pot plange intrucat ei doresc doar sa pastreze un castig realizat cu titlu gratuit (certat de lucro captando), in timp ce creditorul tinde sa evite o paguba cauzata lui prin frauda (certat de damno vitando). Renuntatorul fraudulos nu poate fi obligat sa despagubeasca pe comostenitorii sau mostenitorii subsecventi obligati sa suporte consecintele actiunii pauliene, nefiind tinut la nici un fel de garantie in favoarea acestora .Creditorii care au ramas pasivi nu pot beneficia in nici un fel de admiterea actiunii pauliene (art. 699 alin. 2 fraza I C. civ.), fata de ei renuntarea ramanand eficienta, ceea ce inseamna excluderea ideii acceptarii pe cale oblica a mostenirii, care ar fi profitat tuturor creditorilor, nu numai celui reclamant. De asemenea, daca dupa urmarirea bunurilor succesorale de catre creditorul reclamant ramane un rest, acesta se cuvine comostenitorilor sau mostenitorilor subsecventi beneficiari ai renuntarii, iar nu debitorului renuntator (art. 699 alin. 2 fraza a II-a C. civ.). Dovada a faptului ca si dupa admiterea actiunii pauliene renuntatorul nu devine acceptant al mostenirii pe cale oblica este faptul ca, atunci cand acesta este rezervatar si a fost gratificat cu o donatie nescutita de raport, imputarea liberalitatii nu se va face asupra rezervei, cum s-ar intampla daca ar fi acceptant, ci asupra cotitatii disponibile a mostenirii, cum se intampla cand cel astfel gratificat renunta la mostenire .Practica judiciara franceza, aprobata de doctrina, plecand de la principiul fraus omnia corrumpit, a extins posibilitatea criticarii actului de optiune succesorala si la alte persoane decat creditorii succesibililor -; singurii in drept sa exercite actiunea pauliana prevazuta la art. 699 C. civ. -, recunoscandu-le dreptul de a obtine inopozabilitatea actului fraudulos in ceea ce ii priveste. Astfel, copilul natural al carui parinte renunta la mostenirea unei rude din familia legitima cu intentia de a-l priva pe copil de aceasta este in drept sa obtina declararea inopozabilitatii fata de el a actului de renuntare facut in frauda lui .Termenul pentru a face inventarul si a delibera- In conditiile in care termenul de prescriptie a dreptului de optiune succesorala era si in dreptul nostru de 30 de ani, iar nu de 6 luni cum este in prezent, dispozitiile art. 706-711 C. civ. referitoare la facerea inventarului bunurilor succesorale si deliberare aveau importanta lor.Indata ce succesiunea s-a deschis, creditorii succesorali pot cere executarea creantelor succesibililor defunctului. Acestia, in principiu, nu pot fi insa obligati la plata decat daca accepta mostenirea. Pentru a opta in cunostinta de cauza au insa nevoie de timp. De aceea, art. 706 C. civ. confera succesibililor posibilitatea de a cere suspendarea urmaririi pana la intocmirea inventarului bunurilor succesorale, pentru aceasta avand la dispozitie un termen de 3 luni de la data deschiderii mostenirii, iar de la data intocmirii inventarului, dar nu mai tarziu de 3 luni de la data deschiderii mostenirii, pentru deliberare asupra optiunii succesorale, au la dispozitie un termen de 40 de zile. In interiorul termenelor pentru facerea inventarului si pentru deliberare, erezii nu pot fi obligati sa opteze intr-un fel sau altul si nici nu pot fi obligati la plata creantelor succesorale (art. 708 C. civ.). Este vorba asadar de o exceptie dilatorie. Pentru motive intemeiate, instanta de judecata poate prelungi termenele de inventar si deliberare (art. 709 C. civ.), dar nu mai mult decat durata termenului de prescriptie a dreptului de optiune. Daca succesibilul indreptatit la invocarea exceptiei dilatorii decedeaza inaintea implinirii termenului de deliberare, succesibilii acestuia dispun de un nou termen pentru aceasta .Situatia dupa expirarea termenelor a succesibililor care nu au optat. Daca termenele de intocmire a inventarului si deliberare au expirat fara ca succesibilul urmarit sa opteze, dreptul sau de optiune ramane intact pana la implinirea termenului de prescriptie de 6 luni, dar acesta poate fi condamnat (obligat la plata) ca si cand ar acceptat mostenirea pur si simplu (art. 711 C. civ.) . Dreptul succesibilului urmarit de a opta pentru acceptarea sub beneficiu de inventar sau renuntarea la mostenire se mentine fata de urmaritor atata timp cat hotararea de condamnare ca acceptant pur si simplu nu a ramas definitiva . Condamnarea succesibilului inert ca acceptant pur si simplu, datorita relativitatii atoritatii lucrului judecat, produce efecte doar in raport cu creditorul reclamant, fata de ceilalti creditori el pastrandu-si dreptul de optiune intact .Spre deosebire de creditorii succesiunii, comostenitorii si

59

mostenitorii subsecventi nu pot constrange in nici un fel pe succesibili sa opteze intr-un fel sau altul, asteptarea lor putandu-se prelungi pana la implinirea termenului de prescriptie .Prescriptia dreptului de optiuneConform dispozitiilor art. 700 alin. 1 C. civ. (asa cum a fost modificat prin Decretul nr. 73/1954), „dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii” .In formularea actuala textul se refera doar la acceptarea mostenirii, una din variantele dreptului de optiune succesorala, dar se admite ca in realitate el are in vedere si renuntarea la mostenire, asadar dreptul de optiune ca atare, fiind acordat succesibililor pentru a se putea pronunta in cunostinta de cauza atat asupra numarului si calitatii celor chemati la mostenire, cat si asupra continutului patrimoniului succesoral . Ultima formulare a art. 700 alin. 1 C. civ. este insa una logica, intrucat declarand prescriptibila acceptarea mostenirii in termen de 6 luni de la deschiderea succesiunii, automat succesibilul care lasa sa se scurga acest termen este considerat ca a optat pentru renuntarea la mostenire, punandu-se astfel capat discutiilor doctrinare purtate pe marginea formulei initiale a textului, considerat o „enigma” si taxat chiar ca „ininteligibil”, doarece prescriindu-se atat dreptul de a accepta, cat si dreptul de a renunta la mostenire nu se putea stabili cu certitudine ce este succesibilul care a omis sa se pronnte in termenul prevazut de lege -; acceptant sau renuntator ?Natura juridica. Discutii au existat si cu privire la natura termenului prevazut de art. 700 alin. 1 C. civ. (art. 789 C. civ. francez), , considerat, de unii, cu mult timp in urma, ca fiind de prescriptie achizitiva , idee abandonata intrucat prescriptia achizitiva nu se aplica universalitatilor, de altii ca fiind de decadere , dar de majoritate ca fiind de prescriptie extinctiva .Domeniul de aplicare. In dreptul nostru, pornindu-se de la faptul ca art. 700 alin. 1 C. civ. vorbeste de dreptul de a accepta „succesiunea”, s-a conturat ideea ca termenul de 6 luni vizeaza doar transmisiunile universale sau cu titlu universal, in cazul legatelor particulare fiind dobandit de la data deschiderii mostenirii, fara a fi necesara acceptarea, doar executarii acestora aplicandu-li-se dispozitiile referitoare la prescriptia de drept comun, care este de 3 ani, daca obiectul legatului consta intr-un bun de gen sau obligatie de a face, iar daca obiectul legatului este un bun individual determinat, revendicarea fiind imprescriptibila .Argumentul de text invocat este inselator, in context notiunea fiind utilizata cu intelesul de acceptare a unui drept succesoral, in inteles larg, incluzand si drepturile derivand din legatele particulare, iar nu a unui drept succesoral restrans la universalitatea succesorala sau o cota-parte din aceasta.Ideea este cu atat mai greu de primit cu cat implica acceptarea obligatorie a legatelor particulare, or, pe de o parte, in materie de legate este recunoscuta importanta considerentelor morale pentru acceptarea sau repudierea lor , iar pe de alta parte, potrivit art. 686 C. civ., „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei mosteniri ce i se cuvine”. Prin urmare, optiunea succesorala este deschisa si legatarilor particulari, dreptul acestora de a accepta legatul fiind si el supus prescriptiei in termenul de 6 luni de la deschiderea mostenirii . Una este asadar problema prescriptiei acceptarii legatelor particulare, care este supusa dispozitiilor art. 700 alin. 1 C. civ., si alta este problema prescriptiei executarii legatelor, care este supusa dispozitiilor de drept comun, dar care nu poate interveni decat subsecvent acceptarii. In practica judiciara s-a pus problema daca dispozitiile art. 700 alin.1 C. civ. referitoare la prescriptia dreptului de a accepta mostenirea se aplica sau nu si in cazul mostenitorilor sezinari, care au posesia de drept a mostenirii (art. 653 alin. 1 C. civ.), raspunsul fiind in sens afirmativ . Statul, in caliatea sa de beneficiar al succesiunilor vacante, nu este supus dispozitiilor referitoare la prescriptia acceptarii mostenirii, culegand acest drept in calitate de putere suverana. In schimb, cand vine la mostenire in calitate de legatar, trebuie sa faca acceptarea mostenirii ca orice alt legatar. Momentul inceperii curgerii termenului de prescriptie. In principiu, asa cum rezulta din dispozitiile art. 700 alin. 1 C. civ., termenul de prescriptie incepe sa curga de la data deschiderii mostenirii . Faptul ca anumite bunuri sunt aduse ulterior la masa de calcul sau ca drepturile defunctului nu sunt precizate ori individualizate la deces nu sunt elemente de natura sa modifice momentul inceperii curgerii prescriptiei .Regula curgerii termenului de prescriptie de la data deschiderii mostenirii se aplica nu numai mostenitorilor chemati in primul rand la mostenire, ci, in ideea de a preveni riscurile care ar rezulta din prelungirea nedefinita a dreptului de optiune, si celor subsecventi . Acceptarea succesiunii de catre mostenitorii subsecventi nu este decat una eventuala, care urmeaza sa produca efecte doar daca mostenitorii chemati in primul rand renunta sau lasa sa curga termenul de prescriptie fara sa faca acte de acceptare . Curgerea termenului de prescriptie pentru mostenitorii subsecventi de la data deschiderii mostenirii nu-i impiedica pe acestia sa se poata prevala de cauze de intrerupere sau suspendare a prescriptei care le sunt proprii .Aplicarea principiului contra non valentem agere non currit prescriptio. Aplicarea rigida a regulii curgerii termenului de prescriptie de la data deschiderii mostenirii poate conduce in unele situatii la consecinte inacceptabile. De aceea, in cazul persoanelor care ignora din motive intemeiate (neimputabile) nasterea dreptului lor de optiune, prin aplicarea principiului contra non valentem agere non curit prescriptio , prescriptia nu-si produce efectele . Aprecierea unor asemenea cazuri ramane la „luminile judecatorului”, fiind o chestiune de fapt.Cateva exemple sunt edificatoare in acest sens. Astfel, in cazul in care mostenitorul a aflat de existenta drepturilor sale succesorale dupa 6 luni de la data deschiderii mostenirii, prin descoperirea unui testament in favoarea sa sau

60

prin aflarea legaturii de rudenie -; ascunse pana atunci -; cu defunctul, s-a judecat ca termenul de prescriptie curge doar de la data cunoasterii de catre succesibil a elementelor din care decurge vocatia sa la mostenire .De asemenea, in cazul stabilirii pataernitatii succesibilului fata de defunct ulterior deschiderii mostenirii, prescriptia curge de la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti, iar nu de la data decesului lui de cujus . Tot astfel, in cazul copilului conceput inaintea deschiderii mostenirii, dar nascut ulterior acestei date, termenul de prescriptie va curge de la data nasterii .In situatia declararii judecatoresti a mortii, termenul de prescriptie se va calcula de la data ramanerii definitive a hotararii judectoresti declarative de moarte, iar nu de la data stabilita in hotarare ca fiind cea a mortii .Suspendarea si intreruperea prescriptiei. Trimitere. Termenul de optiune de 6 luni prevazut de art. 700 alin. 1 C. civ. fiiind de prescriptie, poate fi intrerupt sau suspendat in conditiile dreptului comun (Decretul nr.167/1958 privitor la prescriptia extinctiva) , asupra caruia nu este cazul sa staruim aici. Ca elemente specifice optiunii succesorale, in practica judiciara s-a retinut ca un caz specific de suspendare a prescriptiei acela al demersurilor pentru obtinerea incuviintarii autoritatii tutelare a acceptarii mostenirii de catre un minor, pe toata durata acestora, pe langa cauzele de suspendare a prescriptiei prevazute la art. 13 din Decretul nr. 167/1958 . De asemenea, s-a mai retinut ca, in anumite conditii, boala succesibilului poate constitui un caz de forta majora de natura sa atraga suspendarea termenului legal de prescriptie pentru acceptarea succesiunii Repunerea in termen. Conform dispozitiilor art. 700 alin. 2 C. civ., care s-a pastrat nemodificat, „in cazul in care mostenitorul a fost impiedicat de a se folosi de dreptul sau, din motive de forta majora, instanta judecatoreasca, la cererea mostenitorului, poate prelungi termenul cu cel mult 6 luni de la data cand a luat sfarsit impiedicarea”. Dupa intrarea in vigoare a Decretului nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva, care stabileste la art. 13 ca suspendarea prescriptiei extinctive -; printre ale carei cauze se enumera si forta majora -; opereaza de drept, iar la art. 19 dreptul instantelor de judecata ca in cazul unor motive temeinic justificate sa repuna in termenul de prescriptie pe acela care l-a pierdut din motive neimputabile, s-a pus problema daca si in ce masura dispozitiile art. 700 alin. 2 C, civ. au mai ramas in vigoare. Dupa unele ezitari ale practicii judiciare, Plenul Tribunalului Suprem, pornind de la dispozitiile art. 26 din Decretul nr. 167/1958 potrivit carora „pe data intrarii in vigoare a decretului…, se abroga orice dispozitii legale contrare…, in afara de cele care stabilesc un termen de prescriptie mai scurt decat termenul corespunzator prevazut prin decretul de fata”, a conchis prin decizia de indrumare nr. 7/1963 ca din vechile dispozitii legale referitoare la prescriptie s-au pastrat numai termenele mai scurte decat cele prevazute de decret, restul fiind abrogate. In consecinta, dispozitiile art. 700 alin. 2 C. civ. trebuie considerate inlocuite cu dispozitiile corespunzatoare ale Decretului nr.167/1958, sens in care s-a retinut ca forta majora este o cauza de suspendare a prescriptiei care opereaza de drept si nu un motiv de repunere in termen . In lumina dispozitiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, repunerea in termenul de prescriptie este posibila in orice situatie neimputabila succesibilului care a dus la pierderea termenului de prescriptie, verificarea temeiniciei acestor motive revenind instantei de judecata . Au fost considerate ca fiind motive temeinice imprejurari ca: ascunderea cu rea-credinta de catre unii succesibili fata de altii a mortii lui de cujus, decesul in tara straina in conditiile in care legaturile dintre cel decedat si succesibili nu erau normale, decesul intr-un penitenciar sau abandonarea unui minor de catre parintele supravietuitor, celalat parinte fiind chiar de cujus. Cererea de repunere in termen trebuie formulata in termen de o luna de la data la care succesibilul a luat cunostinta de vocatia sa succesorala. Admiterea cererii de repunere in termen constituie o acceptare implicita a mostenirii, nemaifiind necesara acordarea vreunui termen pentru exercitarea dreptului de optiune succesorala , afara de cazul in care, succesibilul solicita sa i se acorde un termen pentru a face inventarul mostenirii si a delibera. Repunerea in termenul de acceptare a mostenirii in temeiul dispozitiilor speciale ale art. 12 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 privitoare la fondul funciar. Conform art. 12 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, mostenitorii cooperatorilor care au adus pamant in fostele cooperative agricole de productie si care au dreptul la reconstituirea dreptului de proprietate al autorului lor si nu pot dovedi aceasta calitate intrucat terenurile respective nu se puteau mosteni la data decesului autorului lor, sunt socotiti de drept repusi in termenul de acceptare cu privire la cote ce le revine din terenurile ce au apartinut autoruluilor, considerandu-se ca au acceptat mostenirea prin cererea pe care o fac comisiilor locale de reconstituire a dreptului de proprietate. In practica judiciara si in doctrina s-a sustinut intr-o opinie ca prin textul mentionat au fost repusi in termenul de acceptare a mostenirii doar succesibilii care nu au acceptat-o in termenul si conditiile prevazute de art. 700 C. civ., iar nu si cei care au renuntat in mod expres la mostenire, considerati conform art. 696 C. civ. ca nu au fost niciodata erezi, argumentandu-se ca optiunea succesorala fiind indivizibila, nu este de conceput ca pentru o parte din bunurile succesorale sa se renunte la mostenire, iar pentru altele sa se accepte .Intr-o alta opinie se considera insa ca repunerea in termen se refera si la mostenitorii renuntatori. Pornind de la caracterul special al dispozitiilor art. 12 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, impartasim aceasta din urma opinie. Este de necontestat ca, in principiu, renuntatorul este considerat a fi strain de mostenire si ca optiunea succesorala este indivizibila. Numai ca in cazul analizat este vorba de o exceptie de la regula instituita prin lege. Sustinatorii primei opinii

61

refuza sa ia act de un fapt evident, anume ca renuntarea expresa la mostenire si renuntarea tacita prin neacceptarea acesteia in termenul prevazut de lege nu difera prin nimic in privinta efectelor, ambele facand ca succesibilii sa fie considerati straini de mostenire. Renuntatorul tacit la mostenire nu este cu nimic mai putin strain de mostenire decat renuntatorul expres. Prin urmare, diferenta de tratament juridic a celor doua categorii de succesibili pe considerentul ca unul a renuntat tacit la mostenire, iar celalalt expres nu este altceva decat rezultatul unei inconsecvente.De asemenea, argumentul caracterului indivizibil al actului de optiune succesorala este irelevant, intrucat prin dispozitiile art. 12 alin.2 din Legea nr.18/1991 legiuitorul nu face altceva decat sa instituie o derogare de la acest principiu. Nu se intelege si nu se explica de ce in cazul renuntatorului tacit la mostenire principiul nu ar fi incalcat (caci si in acest caz acceptarea facuta in temeiul dispozitiilor art. 12 alin.2 din Legea nr.18/1991 se refera doar la partea de mostenire, care include terenurile cooperativizate, iar nu si la partea de mostenire pentru care neacceptarea in termen echivaleaza cu renuntarea la mostenire), ci doar in cazul renuntatorului expres. Dispozitiile art. 12 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 sunt asadar dispozitii de exceptie care deroga de la dreptul comun. Legiuitorul, avand in vedere situatia nou creata prin dispozitiile legale de restituire a terenurilor socializate prin cooperativizare, au pus pe succesibilii celor care au suportat rigorile cooperativizarii fortate in situatia de a opta pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor care au apartinut antecesorlor lor, iar din acest punct de vedere, nu se justifica nici o diferentiere intre succesibilii care au renuntat tacit la mostenire si cei care au renuntat expres. Conform dispozitiilor art. 10 alin. 4 din Leegea nr. 18/1991, initial, termenul in care trebuia ceruta repunerea in termen a fost de 30 de zile de la data intrarii in vigoare a legii, ulterior acesta fiind prelungit cu 15 zile prin Legea nr.29/1991. Acest termen a fost considerat a fi unul de decadere. Efectele prescriptiei. Expirarea termenului de prescriptie fara ca succesibilul sa fi facut acte de acceptare expresa sau tacita are drept consecinta pierderea dreptului de a accepta mostenirea, iar odata cu acesta si a vocatiei succesorale, fiind considerat strain de mostenire. Succesibilii, adica persoanele care au vocatie succesorala (indiferent daca aceasta este de natura legala, testamentara sau contractuala), dobandesc drepturile succesorale de la data deschiderii mostenirii, dar, intrucat acestia au dreptul de a confirma sau infirma aceasta dobandire, devin succesori (mostenitori efectivi) doar daca accepta mostenirea in termenul si conditiile prevazute de lege, pasivitatea prelungita ducand la pierderea retroactiva a drepturilor succesorale, ca si cand ar fi renuntatori. Aceasta solutie se justifica si pe considerentul de ordin practic care decurge din necesitatea de a da forta juridica unei situatii de fapt consolidate prin inactiunea prelungita a succesibililor care nu accepta mostenirea in teremenul prevazut de lege, ceea ce presupune lipsa de interes pentru acea succesiune .Orice persoana interesata (comostenitorii, mostenitorii subsecventi, donatarii si legatarii) si chiar si instanta de judecata, din oficiu, sunt in drept sa invoce aceasta prescriptie. In ceea ce priveste sarcina probei, revine succesibilului care alega acceptarea mostenirii in termen obligatia de a face dovada pozitiva a acestui fapt, iar nu celui interesat care invoca pasivitatea succesibilului de a face dovada negativa .Cand insa un creditor succesoral urmareste un succesibil pentru plata creantei sale afirmand ca acesta este acceptant, proba acceptarii mostenirii revine acelui creditor in temeiul regulii actori incumbit probatio, iar nu succesibilului .

33) Dreptul de proprietate comună pe cote părţi obişnuită sau temporară (noţiune, caractere, exercitare)

Regimul juridic are la baza doua idei: nici unul dintre coproprietari nu are un drept exclusiv asupra unei parti materiale determinate din bunul aflat in coproprietate; fiecare copartas are un drept exclusiv numai asupra unei cote parti ideale, abstracte din dreptul de proprietate asupra acelui bun. Coposesia permite fiecarui copartas sa exercite stapanirea materiala a bunului, simultan si concurent cu ceilalti copartasi. Posesia unui singur copartas nu este uitla si nu poate invoca uzucapiunea. Dispozitia materiala poate fi exercitata numai cu consimtamantul tuturor copartasilor. Actele juridice sunt guvernate de regula unanimitatii. Aceasta regula a fost atenuata in cazul actelor de conservare si de administrare-actele de conservare incheiate de un singur coproprietar sunt valide in temeiul gestiunii de afaceri, iar cele de administrare pot fi validate de la caz la caz, iar in cazul actelor de dispozitie se pastreaza regula unanimitatii. Daca un coproprietar instraineaza bunul fara acordul celorlalti actul este valabil sub conditie rezolutorie ca la partaj bunul sa fie atribuit unui alt coproprietar. Cota parte paote fi instrainata fara acordul coproprietarilor. Coproprietatea poate inceta prin mai multe feluri in special prin imparteala-operatie juridica prin care inceteaza starea de coproprietate in sensul ca bunurile sunt impartite materialmente intre copartasi. Imparteala poate fi conventionala sau judiciara. Modalitatiile de partaj judiciar sunt: partajarea in natura a bunului, atribuirea bunului in proprietatea exclusiva a unui copartas si vanzarea bunului si impartirea echivalentului banesc.

62

34) Dreptul de proprietate publică.(noţiune, caractere, exercitare)

Dreptul de proprietate publica este acel drept patrimonial real apartinand statului si a unitatilor administrativ-teritoriale, care exercita posesia, folosinta si dispozitia in regim de drept public in limitele prevazute de lege . Caracterele de proprietate publica sunt precizate in Constitutia Romanei (pct. 4 din art. 135): „Bunurile proprietate publica sunt alienabile”, iar Legea nr. 215/2001 privind administratia publica, art.122, alin.2, prevede ca ,, bunurile ce fac parte din domeniul public sunt inalienabile, impresciptibile si insesizabile”. De asemenea, Legea nr.public sunt inalienabile, impresciptibile si insesizabile, iar Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia statueaza in art.11: „Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile, adica: nu pot fi instrainate; ele pot fi date numai in administrare, concesionate sau inchiriate, in conditiile legii; nu pot fi supuse executarii silite si asupra lor nu se pot constitui garantii reale; nu pot fi dobandite de catre alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de buna – credinta asupra bunurilor mobile. Actele juridice incheiate cu incalcarea prevederilor alin (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absoluta. Prin caracterul inalienabil intelegem ca bunurile proprietate publica sunt scoase din circuitul civil, adica nu pot fi instrainate prin acte juridice civile. Caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate publica trebuie privit din punct de vedere „extinctiv” si din punct de vedere „achizitiv”. In acest sens, actiunea in revendicare a unui drept de proprietate publica, poate fi introdusa oricand, indiferent de timpul in care el nu a fost exercitat. Sub aspect achizitiv, bunurile din proprietate publica nu pot dobandite pe calea uzucapiunii, oricat de lunga ar fi uzucapiunea, in cazul bunurilor imobile, iar bunurile mobile nu pot fi dobandite prin posesia de buna credinta, conform dispozitia art. 1844 Cod civil: „Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie sau printr-o declaratie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privata, ci sunt scoase afara din comert”. Caracterul insesizabil deriva din caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publica, pentru ca are in vedere prezumtia ca statul este solvabil intotdeauna, iar creantele creditorilor statului si unitatilor administrativ-teritoriale se realizeaza pe calea unor mijloace specifice, pe baza unor norme de drept financiar, speciale si nu pe calea urmaririi silite a bunurilor debitorului, cum se intampla cu bunurile din domeniul privat. Obiect al dreptului de proprietate, in principiu, poate fi orice bun mobil sau imobil. Bunurile apartinand statului, respectiv unitatilor administrativ-teritoriale, poarta denumirea de „bunuri domeniale”.Bunurile domeniale se impart in doua categorii si anume: bunuri apartinand domeniului public; bunuri care apartin domeniului privat. Domeniul public cuprinde bunurile care, prin natura lor ori prin destinatia lor, sunt declarate prin lege ca apartin domeniului public(art.135, pct. 4 si 5 din Constitutie). Domeniul public poate fi de interes national ori local. Domeniul public de interes national apartine statului. Dupa Constitutie (art.135, pct. 4), apartin domeniului public de interes national: bogatiile de orice natura ale subsolului, caile de comunicatii, spatiul aerian, apele cu potential energetic valorificabil, plajele, marea teritoriala, resursele economice ale zonei si platoului continental al Marii Negre, albiile raurilor, fluviilor si cuvetele lacurilor de interes public, rezervatiile si parcurile nationale, monumentele istorice si ale naturii, terenurile pentru nevoile apararii tarii, terenurile folosite pentru cercetari stiintifice, fasia de protectie a frontierei, aeroporturile, cladirile avand destinatia sa serveasca drept sedii ale institutiilor centrale ale statului si ale organelor judecatoresti. Domeniul public local al comunelor si oraselor cuprinde: terenurile si cladirile de interes public, pietele, caile de comunicatii, strazile, zonele de agrement, parcurile publice, padurile, pasunile, lacurile, alte bunuri mobile sau imobile care sunt, potrivit legii sau naturii lor, de interes local. Domeniul privat al statului cuprinde bunurile ce alcatuiesc patrimoniul privat al statului si unitatilor administrativ-teritoriale (comuna, orasul, municipiul, judetul). Legea nr. 213/1998 in art.4 statueaza „Domeniul privat al statului sau unitatilor administrativ-teritoriale este alcatuit din bunuri aflate in proprietatea lor si care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitatile administrativ-teritoriale au dreptul de proprietate privata”. Moduri specifice de dobandire a dreptului de proprietate publica In afara de modurile de dobandire a dreptului de proprietate publica, pe caile aratate mai inainte, mai exista o serie de modalitati specifice, dupa cum urmeaza: Expropierea pentru cauza de utilitate publica-Expropierea reprezinta trecerea in proprietatea statului a unor bunuri apartinand unor persoane fizice sau juridice pentru o cauza de utilitate publica, stabilita potrivit legii, insa cu o dreapta si prealabila despagubire. Confiscarea reprezinta o sanctiune de natura administrativa sau penala complementara, ce insoteste sanctiunea principala, constand in trecerea in proprietatea statului, in mod fortat si fara plata a unor bunuri determinate. Ca sanctiune administrativa, sunt supuse masurii confiscarii, de regula, bunurile produse prin contraventie si lucrurile care au servit la savarsirea contraventie. Ca sanctiune penala, confiscarea averii condamnatului poate fi totala sau partiala si este o pedeapsa complementara care insoteste pedeapsa principala cu inchisoare. Amenda este o sanctiune civila sau

63

pedeapsa penala, care consta in obligarea persoanei vinovate la plata unei sume de bani legal determinate. Amenda contraventionala este principala sanctiune ce se aplica in cazul savarsirii unor contraventii. Amenda penala reprezinta o pedeapsa penala alternativa cu pedeapsa inchisorii si se aplica in cazul savarsirii unor infractiunii cu un grad redus de pericol social. Rechezitia poate fi un mijloc de dobandire a dreptului de proprietate publica, atunci cand este „totala”, ea facandu-se in interesul apararii tarii. Modurile de dobandire a dreptului de proprietate publica specifice dreptului civil In aceasta categorie intra: bunurile fara stapan; bunurile unor proprietari necunoscuti; bunurile gasite si predate politiei, neridicate de titulari lor in termen legal; bunurile abandonate in vami sau neridicate in termenul prevazut de lege; navele parasite in porturi sau in apele teritoriale; succesiunile vacante, adica cele fara mostenitori legali sau cele la care mostenitorii renunta ori nu le accepta in termenul legal.

35) Dreptul de servitute.

Servitutile reprezinta sarcini impuse unui imobil pentru uzul si utilitatea altui imobil, care apartine altui proprietar. Servitutea presupune existenta a doua fonduri: un fond imobil ce apartine unui proprietar si in folosul caruia se constituie servitutea, fond numit dominant; un fond aservit, constituit dintr-un fond imobil ce este proprietatea altei persoane si asupra caruia s-a stabilit sarcina servitutii. Servitutii naturale care se nasc din situatia lucrurilor, cum sunt: servitutea de scurgere a apelor naturale, de granituire, de ingradire si a izvorului. Servituti legale, stabilite prin lege, de exemplu, servitutea referitoare la zidul ori santul comun, servitutea referitoare la interdictia de a construi sau de a planta pe un anumit teren. Sevituti conventionale sunt acelea stabilite prin fapta omului. Legea prevede ca proprietarul este in drept sa greveze proprietatea sa cu orice fel de sarcini, cu conditia sa nu deranjeze ordinea publica. Moduri de dobandire a servitutii: prin titlu, in care includem: orice conventie si testamentul; prin uzucapiune; prin destinatia stabilita de proprietar. Exista mai multe modalitati de stingere a servitutilor: imposibilitatea materiala; confuziune, situatie in care cele doua fonduri, dominant si aservit, s-a unit; neuzul; pieirea lucrului aservit; renuntarea la servitute din partea titularului dreptului; a expira termenul, atunci cand s-a stabilit un astfel de termen; cel ce a constituit servitutea a revocat-o.

36) Dreptul de superficie.

Dreptul de superficie reprezinta dreptul de proprietate pe care il are o persoana denumita superficiar, asupra constructiilor, plantatiilor, sau lucrarilor ce se afla pe suprafata unui teren ce apartine altui proprietar. Spre deosebire de dreptul de proprietate, dreptul de superficie prezinta urmatoarele particularitati: dreptul de proprietate poate avea ca obiect bunuri de orice natura, pe cand dreptul de superficie poate avea ca obiect numai constructii si plantatii; dreptul de proprietate confera titularului posesiunea, folosinta si dispozitia asupra bunului ce formeaza obiectul dreptului, pe cand dreptul de superficie, pe langa aceste prerogative, mai confera titularului sau si dreptul de folosinta privitor la terenul pe care se afla constructiilor si plantatiile. Modurile de obtinere a dreptului de superficie sunt: pe cale conventionala sunt: prin conventia dintre proprietarul unui teren, care permite superficiarului sa ridice o constructie, sau sa faca o plantatie pe terenul sau; prin intermediul unui contract cand transmisiunea dreptului de superficie de la vechiul titular la noul titular are loc pe cale acordului de vointa a ambelor parti; prin atribuirea folosintei terenului de care stat persoanelor fizice sau juridice in scopul ridicarii unor constructii pe cale succesorala, dreptul de superficie se dobandeste prin testament sau prin lege. dreptul de superficie se mai poate dobandi si ca efect al unei posesiuni indelungate – ucucapiune Cele mai frecvente modalitati de nastere a dreptului de superficie sunt contractul de inchiriere a unui imobil, in care s-a stipulat ca locatarul poate sa faca anumite adaugiri imobilului inchiriat si contractul de arenda al unor terenuri pe care arendasul face anumite constructii sau plantatii, asupra carora el dobandeste un drept de superficie.

37) Dreptul de uz şi dreptul de habitaţie.

64

Dreptul de uz si de abitatie sunt drepturi reale ce deriva din dreptul de uzufruct. Dreptul de uz reprezinta dreptul unei persoane de a servi de un lucru si de a-i culege fructele in vederea satisfacerii nevoilor sale, precum si ale familiei sale. Dreptul de abitatie este dreptul unei persoane de a folosi casa de locuit in scopul satisfacerii nevoilor lui de locuit si ale familiei sale.

38) Dreptul de uzufruct.

Prin dreptul de uzufruct se intelege acel drept real de folosinta pe care o persoana numita „uzufructuar” il exercita cel mult pana la incetarea sa din viata, asupra lucrurilor altuia, cu obligatia de a-i conserva substanta (art. 517 Cod civil). Caracterele dreptului de uzufruct sunt urmatoarele: dreptul de uzufruct este un drept real; dreptul de uzufruct este un drept absolut; dreptul de uzufruct se bucura de un drept de urmarire si de preferinta; uzufructul este un drept de folosinta; uzufructul este un drept temporat. Dreptul de uzufruct se poate constitui prin vointa omului, prin lege si prin uzucapiune: Uzufructul constituit prin vointa omului are loc atunci cand proprietarul, din proprie initiativa, incredinteaza folosinta lucrului sau unei alte persoane; Uzufructul dobandit prin uzurcapiune,desi neprevazut in mod expres de lege, se poate constitui prin aplicarea regulilor referitoare la dobandirea proprietatii prin prescriptie achizitiva; Uzufructul legal se constituie in imprejurari exceptionale si are caracter temporar. Uzufructuarul are urmatoarele drepturi: sa ceara proprietarului sa-i dea bunul; sa culeaga fructele bunului, fara insa, a atinge substanta lucrului; sa se foloseasca de lucrul respectiv, conform intereselor sale; sa cedeze dreptul sau de folosinta altei persoane. In timpul exercitarii dreptului de uzufruct, uzufructuarul are urmatoarele obligatii: sa foloseasca lucrul ca un bun proprietar; sa conserve substanta lucrului; sa nu schimbe modul de folosinta a lucrului; sa suporte cheltuielile de folosinta lucrului; sa predea lucrul, la incetarea uzufructului, asa cum l-a primit; Obligatiile proprietarului sunt: sa nu stanjeneasca, in vreun fel, pe uzufructuar in exercitarea dreptului acestuia; sa faca cheltuielile de mare importanta impuse de starea lucruluI. Cauzele care duc la stingerea uzufructului sunt: moartea uzufructuarului; la expirarea termenului pentru care a fost instituit; prin consolidare, adica prin dobandirea dreptului de proprietate asupra lucrului de catre uzufructuar; prin prescriptie extinctiva; prin pieirea totala a lucrului; prin renuntarea uzufructuarului la dreptul sau; prin decaderea din dreptul de uzufruct, care se pronunta de instanta de judecata, in urma actiunii formulate de proprietar, pe motiv de abuz in folosinta si intretinerea lui.

39) Drepturile creditorilor asupra patrimoniului debitorilor. Acţiunea revocatorie (pauliană)

Conform prevederilor art. 975 C. civ. rom. creditorii pot sa atace, in numele lor personal, actele viclene facute de debitor in prejudiciul drepturilor lor. Daca actiunea oblica permite creditorului de a se apara impotriva inactiunii debitorului sau, actiunea pauliana ii conferä drcptul de a impiedica pe debitor sa-l prejudicieze prin acte frauduloase, deci prin acte incheiate cu tertii indreptate tocmai impotriva intereselor creditorilor, scopul acestora find de a impiedica plata creantelor catre cei din urma. La baza actiunii revocatorii se afla un element psihologic si anume, tendinta debitorului aflat in dificultate de a incheia acte juridice cu tertii fie pentru a prejudicia creditorii, fie pentru a avea, eventual, un profit in viitor. Din punct de vedere juridic se considera ca temeiul acestei actiuni i1 constituie principiul executarii conventiilor cu buna credinta (art. 970 C. civ. rom.), precum si dreptul de gaj general pe care il au creditorii asupra patrimoniului debitorului. De asemenea, avand in vedere ca actele frauduloase reprezinta un delict civil impotriva creditorilor, debitorul este tinut a repara prejudiciul astfel cauzat, conform prevederilor art. 998 C. civ. rom. In doctrina se mai remarca si faptul ca actiunea pauliana se indreapta impotriva tertului cu care debitorul a incheiat actul fraudulos. In aceasta situatie exista anumite temeiuri juridice si pentru ràspunderea tertului si anume, daca a fost de rea credinta — deci complice la fraudä — räspunde in baza dispozitiei art. 998 C. civ. rom., iar dacä a fost de bunä credintä si a avut de castigat datorita actului incheiat cu debitorul, va fi tinut conform principiului imbogätirii fàrà justá cauzà (17, vol. II, P. 571). In lumina acestor consideratii actiunea pauliana este definita ca acea actiune acordata de lege creditorilor in scopul de a ataca ai a obtine revocarea actelor fäcute de debitori in frauda drepturilor lor si in beneficiul unor terti care fie au fost complici la frauda, fie s-au imbogatit pe aceasta. cale (Al. Bàicoianu, L’action Paulienne en droit civil compare, cf. 17, vol. II, P. 571).Deoarece legis1atia civila nu cuprinde decat putine precizari cu privire la aceasta actiune, conditiile exercitarii si efectele ei au fost analizate in doctrina si in jurisprudenta. Actiunea pauliana este o actiune personala — chiar daca este indreptata impotriva unui act

65

privitor la instrainarea unor drepturi reale imobiliare — urmareste, in esenta, ca si actiunea oblica, readucerea unor bunuri in patrimoniul debitorului pentru a permite creditorului executarea silita si asupra acelor bunuri (29, P. 158-159). De asemenea, este considerata a fi, intr-o opinie, o actiune in daune, deoarece urmäreste indemnizarea creditorului pentru frauda incercatä de debitor si are ca efect revocarea actului fraudulos pana la concurenta creantei respective, astfel cum vom aräta mai departe (17, op. cit., p. 587; 29, p. 158). Intr-o alta opinie este privitä ca o actiune in inopozabilitatea actului incheiat de debitor (5, p. 519; 35. C. BIrsan, p. 319). Conditii referitoare la actele juridice Incheiate de debitor 1. Pentru a putea fi atacat prin actiunea pauliana actul juridic incheiat de debitor trebuie sa fie de natura a provoca creditorului un prejudiciu, proba acestui prejudiciu revenind creditorului. Fiind o chestiune de fapt, proba poate fi fäcutä prin orice mijioc de dovada admis de lege. Dc regula este avut in vedere rezultatul actului si anume insolvabilitatea sau sporirea insolvabilitätii debitorului. Daca starea de insolvabilitate este notorie, nu mai este necesarä admiterea unor dovezi. Daca nu este notorie, proba poate fi fäcuta prin urmarirea si executarea bunuribor debitorului. Daca pe aceasta cale creditorul nu a obtinut plata creantei sale, insolvabilitatea — si prejudiciul — rezulta in mod implicit. De aceea, se poate spune ca actiunea revocatorie are, in general, caracter subsidiar, deoarece este introdusa numai in cazul in care celelelalte mijloace de realizare a creantei nu au lost eficiente. Se considera cà in ipoteza unei executari care implica mari obstacole, creditorul va putea dovedi prejudiciul, fära a fi necesar sä probeze insolvabilitatea debitorului (17, vol. II, p. 574). 2. Actul atacat nu trebuie sa constituie exercitarea unui drept personal al debitorului cum ar fi, de exemplu refuzul debitorului de a primi o donatie sau de a revoca o donatie pentru ingratitudine, deoarece creditorul nu poate exercita aceste drepturi in numele debitorului, fiind vorba de drepturi exclusiv personale ale celui din urma. 3. In doctrina se precizeaza ca actul atacat trebuie sä conduca la o micsorare a patrimoniului debitorului. Astfel, renuntarea la o succesiune ori la un legat constituie o micsorare a patrimoniului, ceea ce inseanma ca o asemenea renuntare poate fi atacata prin actiunea pauliana, avand in vedere ca succesiunile si legatele se dobandesc deplin drept de catre mostenitorii legali si legatari din momentul deschiderii mostenirii fära sä fie deci necesara acceptarea. Desigur, daca mostenitorul renunta la succesiune, titlul säu de mostenitor se desfiinteaza cu efect retroactiv (Fr. Deak, Mo legalä, Bucuresti, 1991, p. 42). 4. Sunt acte care, prin exceptie, nu pot fi atacate prin introducerea actiunii revocatorii.In aceasta categorie sunt incluse actele prin care debitorul contracteaza noi datorii, deoarece micsorarea patrimoniului nu are loc ex nunc ci se creeaza doar riscul unei eventuale insolvabi1itàti cand acele datorii vor deveni exigibile. In cazul in care s-a constituit o garantie (de exemplu o ipotecä) in doctrina s-a aratat ca aceasta poate fi atacata pe calea actiunii pauliene numai dacä a fost constituita independent de obligatia pnncipala si ulterior acesteia (17, vol. II, p. 578; 29, p. 153). In aceeasi categorie sunt studiate si cazurile de optiuni legale intre drepturi ori acte, optiuni stabilite de lege, deoarece creditorii nu pot invoca prejudicierea lor prin faptul ca debitorul a ales o solutie dezavantajoasä. In ceea ce priveste partajul, de asemenea potrivit prevederilor art. 785 C. civ., daca acesta a fost efectuat, creditorii copartasilor nu-l pot ataca pe motiv de frauda sau de prejudiciu, cu exceptia cazului in care s-a facut in lipsa lor si fara sa se tina seama de opozitia lor prealabilä (17, vol. II, p. 578-579; 29, P. 154). In sfarsit se considera ca plata unei datorii nu poate fi atacata prin actiune revocatorie, deoarece prin aceasta se anuleaza un element pasiv al patrimoniului debitorului, chiar daca plata facuta micsoreaza activul care urmeaza sä se imparta intre ceilalti creditori. Solutia se justifica prin aceea ca plata unei creante exigibile este un act necesar. Desigur, plata facuta in mod fraudubos, in mod fictiv, in scopul de a pagubi ceilalti creditori ar putea fi atacata prin actiune pauliana (17, vol. II, P. 577; 29, p. 154). Frauda debitorului nu implica dolul contractual, deci frauda comisa cu intentia de a prejudicia creditorul, ci numai conditia debitorului cu privire la rezultatul actului sau, adica provocarea ori sporirea insolvabilitii sale, chiar daca prejudicierea creditorilor nu a constituit scopul imediat al conduitei sale. In doctrina s-a pus problema criteriilor potrivit carora se poate stabili daca actul a fost sau nu fraudulos. Intr-o opinie, se are in vedere valoarea morala comparativa a mobilurilor care au determinat savarsirea actului respectiv. Intr-o alta opinie este suficient ca debitorul sa stie ca actionand intr-un anumit fel va prejudicia pe creditorii sai. Pentru Josserand si alti autori, de exemplu, daca rezulta ca debitorul a cunoscut rezultatul actului se poate prezuma cä a vrut sa pagubeasca pe creditorii sai si aceasta indiferent daca actul este cu titlu oneros ori cu titlu gratuit (2, op. cit., p. 226; R. Demogue, op. cit., p. 409). Se arata, totusi ca in unele situatii nu ar fi necesar sä se dovedeasca frauda si anume, in cazul art. 562 C. civ. referitor la renuntarea la un uzufruct si in cazul art. 699 C. civ. relativ la renuntarea, la invocarea prescriptiei, situatii cand s-ar cere numai dovada existentei prejudiciului. Aceasta opinie a fost insa combatuta ca necorespunzatoare intentiei legiuitorului care a consacrat actiunea pauliana ulterior cazurilor amintite (17, vol. II, p. 82-5 83; 29, p. 155). Conditii privitoare la creditor Creanta creditorului trebuie sa fie certa, lichidida, exigibila si de regula anterioara actului impotriva caruia se introduce actiunea pauliana. In principiu, actele frauduloase ale debitorului pot fi atacate de catre oricare creditor a carui creanta s-a nascut anterior savarsirii actului atacat. Solutia se explica prin aceea ca un creditor posterior a avut in vedere patrimoniul debitorului existent in

66

momentul in care a contractat, indiferent daca este vorba de o creanta chirografara, ipotecara sau privilegiata. Proba anterioritatii revine creditorului. Jurisprudenta se pronunta insa in sensul ca un creditor posterior va putea totusi ataca un act al debitorului daca acel act fraudulos a fost efectuat tocmai pentru a prejudicia Un creditor viitor, cu care urma deci sa se incheie un anumit contract (17, vol. , p. 580-581; 29, p. 155-156; 35, p. 317318). In legatura cu caracterul -exigibil al creantei in doctrina s-a discutat in ce masura creantele cu termen si cele afectate de o conditie suspensiva pot conferi creditorului temeiul unei actiuni revocatorii. Intr-o opinie, in ambele cazuri actiunea trebuie refuzata intr o alta opinie, in cazul conditiei suspensive dreptul creditorului find nesigur, acordarea actiunii pauliene nu s-ar justifica; in cazul creantei cu termen actiunea ar putea fi exercitata deoarece creditorul aflat intr-o asemenea situatie are un drept de valorificat, dar este necesar ca insolvabilitatea debitorului sa poata fi stabilita fara executarea bunurilor acestuia, tinand seama ca in ipoteza creantei cu termen creditorul nu poate proceda la executare pana cand nu s-a implinit termenul (17, vol. II, p. 580; 29, P. 156; R. Demogue, op. cit., p. 463-466). Conditii care privesc pe tertul dobanditor- Actiunea pauliana este indreptata impotriva tertului dobanditor care are, in cadrul procesului, calitatea de parat. In cazul actelor cu titlu oneros este necesar sa se stabileasca reaua credinta a tertului, participarea sa la frauda, in sensul cunoasterii de catre acesta a prejudicierii creditorului prin acele acte. Actul cu titlu gratuit este atacabil si in ipoteza in care tertul a fost de buna credinta, find suficient sa se constate frauda debitorului si existenta unui prejudiciu. Situatia subdobanditorilor-Daca tertul care a contractat cu debitorul transmite bunul care a format obiectul contractului catre un altul — subdobanditor — potrivit opiniei adoptate in general in doctrinà este necesarä o deosebire: dacà subdobanditorul a primit lucrul de la un tert care nu putea fi actionat pe calea actiunii pauliene — Ca, de exemplu, in cazul cumpartorului de buna-credinta — nici acesta nu va putea fi actionat; daca tertul de la care a primit lucrul era supus revocarii subdobanditorul va putea fi actionat, indiferent de buna sau de reaua sa credinta, in ipoteza dobandirii cu titlu gratuit, iar in ipoteza dobaridirii lucrului cu titlu oneros numai in cazul relei sale credinte — adica daca a cunoscut prejudiciul creditorului (2, op. cit., P. 238-239).Actiunea pauliana are, in principal, efectul de a atrage revocarea actului fraudulos care, astfel, nu va mai putea fi opozabil creditorului si acesta va putea urmàri bunul care constituia obiectul acelui act. Efectul ei se va margini la repararea prejudiciului suferit de creditor. Tertul va putea oferi creditorului suma necesara pentru stingerea pretentiei sale, pastrand astfel bunul respectiv. Fata de debitor, efectele produse prin actiunea pauliana sunt relative, deoarece revocarea actului fraudulos priveste raporturile dintre debitor si terti dobanditori. Acestia din urmä au recurs in garantie impotriva debitorului pentru ceea ce au fost lipsiti ca urmare a actiunii creditorului in cazul in care au dobandit cu titlu oneros, de de multe ori acesta este pur teoretic, tinand seama de insolvabilitatea debitorului. In ceea ce priveste ceilalti creditori ai debitorului, revocarea nu produce efecte decat fata de cei care au intervenit in instanta. Spre deosebire de actiunea pauliana bunul nu se reintoarce in gajul comun al creditorilor si nu profita tuturor acestora, ci numai celor care figureaza in proces

40) Drepturile creditorilor asupra patrimoniului debitorului. Acţiunea oblică ( indirectă sau subrogatorie ).

La art. 974 C. civ. se aratà: ,,Creditorii pot exercita toate dreptunile si actiunile debitoruiui lor, afara de acelea care Ii sunt exclusiv personale”.Din cuprinsul textului rezulta ca nu este vorba de o actiune proprie a creditorului, deoarece acesta exercitä o actiune care apartine debitoruiui, in numelc acestuia din urma, dar, desi exercita o asemenea actiune in locul debitorului sau, creditorul are in vedere un interes propriu. Acest interes se explica in ipoteza in care in patnimoniul debitorului se afla si drepturi ori actiuni care urmeaza sä fie exercitate impotriva unor terti pentru intrarea sau reintrarea in patrimoniul acestuia a ,,unui element nou, care, atunci cand va fi realizat ca bun corporal, prin efectul actiunii exercitate, va fi susceptibil de a fi urmärit direct de creditori” (4, p. 494). Dcci, daca din neglijenta, din nepäsare, din nepricepere ori din rea-vointa debitorul nu exercita actiunile care ar avea ca efect intregirea elementelor patrimoniului sau, legea conferä creditorilor dreptul de a se substitui debitorului respectiv pentru a pune in miscare actiunea care apare acestuia din urmà. Astfel se intelege de ce o asemenea actiune este denumitä oblicà sau indirectä — creditorul actionand datoritä dreptului debitorului sàu — dar si subrogatorie tinand seama de faptul cà prin initiativa sa creditorul se comportä ca si cum ar fi subrogat debitorului. In ceea cc priveste natura juridicä a acestei actiuni putem spune ca este vorba de o actiune cu caracter mixt, deoarece implicà atat ideea de conservare a patrimoniului cat si un inceput de executare. 0 problema care se poate pune este aceea a masurii in care acordarea, prin lege, a acestei actiuni, ar constitui o imixtiune a creditorului in gestiunea patrimoniului debitorului sau, altfel spus, daca prevederile art. 974 C. civ. sunt susceptibile de o interpretare largä on restransà. Este vorba, prin urmare, de o apreciere a echilibrului cc trebuie sà existe intre libertatea de ac a debitorului — de exercitare a unor optiuni, de sesizare a

67

unor ocazii favorabile sau nefavorabile etc. — acesta neputand fi dependent de creditoni säi, pe de o parte, si ocrotirea intereselor creditorilor, pe de alta parte. Preocuparea doctrinei a fost aceea de a determina, in lumina acestui echilibru, conditiile in care poate fi exercitatä ac oblicä si sfera de aplicare a dreptului la aceasta actiune. Dc asemenea, jurisprudenta a incercat sa stabileasca limitele interventiei creditorului in afacerile debitorului sau astfel incat sa nu se depaseasca masurile care se impun, in mod necesar, pentru apararea dreptunilor sale. S-a aratat astfel ca: ,,Formularea legii, cu tot aspectul ci general, trebuie interpretata in sensul ca facultatea creditorului de a se substitui debitorului neglijent nu-i da dreptul sa se amestece in administrarea averii debitorului (ceea ce ar insemna o micsorare a capacitatii civile a acestuia). Legea vorbeste numai de drepturile si actiunile pe care debitorul le poate exercita in contra tertilor; acestea pot fi exercitate de creditori in virtutea articolului 974” (29, p. 148). In aceeasi ordine de idei, tot in doctrina romana s-a precizat: ,,Trebuie insa sa ne dam bine seama de limitele acestui drept al creditorului. De legea vorbeste de <<toate dreptunile si ac debitorului>>, aceasta nu indreptateste pe creditor sa se substituie debitorului pentru administrarea patrimoniului acestuia si sa-1 administreze in locul sau. Un astfel de amestec ar rapi debitorului orice libcrtate de actiune si ar echivala cu declararea debitorului drept incapabil. In realitate, prin <<drepturi si actiuni trebuie sa intelegem drepturile pe care debitorul le poate exercita in contra tertilor, si care se afla in pericol de a se pierde (de cx. prin prescriptie) din cauza ca debitorul neglijeaza sa le exercite” (17, vol. II, p. 563). In privinta conditiilor cc se cer in vederea exercitarii actiunii oblice, intr-o anumita sistematizare pot fi deosebite unele conditii cu caracter general si altele care se rerera la creditori sau la debitori, fàra ca aceasta sistematizare sà fie insusita de intreaga doctrina. In prima categorie poate fi inclusa conditia ca debitorul sa neglijeze introducerea actiunii pentru respectarea unui drept al carui titular este, cum ar fi de exemplu cazul in care desi titular al dreptului de proprietate asupra unui bun debitorul nu actioneaza pe cel care exercita posesia asupra bunului respectiv, ceea ce indreptateste pe creditor sä introduca acea actiune in locul sau, daca inactiunea debitorului aduce atingere drepturilor sale. Creditorul nu are insa dreptul de a incheia contracte in locul debitorului sau ori de a face sa se nasca in patrimoniul acestuia noi drepturi. In categoria conditiilor generale este cuprinsa si interdictia prevazuta de lege privind exercitarea de catre creditor a drepturilor si actiunilor ,,exclusiv personale” ale debitorului sau. Se pune insa problema care sunt acele drepturi si actiuni care implica decizii riguros personale si sunt, in consecinta, interzise creditorului, pe calea actiunii oblice? In aceasta categorie sunt incluse, fàra a forma obiect de discutie, actiunile extrapatrimoniale, adica, in general, cele care se refera la starea civila a persoanelor, deoarece acestea nu au drept obiect o valoare pecuniara si nu pot face parte din gajul creditorilor, interesand deci numai persoana debitorului. In acest sens, nu s-ar putea admite ca un creditor sä introduca in locul debitorului o actiune avand drept obiect tagaduirea paternitätii ori divortul. Cu privire la ac patrimoniale se observa ca, in general, acestea pot fi exercitate de creditori prin actiunea oblica — cum ar fi, de exemplu, o actiune in revendicare, o actiune pentru plata unei creante, o actiune izvorata dintr-un delict ori un cvasidelict comis impotriva patrimoniului debitorului — dar nu cele care ar implica ,,o apreciere de ordin intim si moral, cu tot caracterul lor patrimonial si cu tot rezultatul lor de naturä pecuriiara” (29, p. 148) cum ar fi, de pilda, actiunea in revocarea unei donatii pentru ingratitudine sau actiunea prin care se urmäreste raspunderea civila sub forma daunelor morale etc., tinand seama ca aprecierea ,,interesului moral” apartine in exclusivitate debitorului (17, vol. II, p. 564). In doctrina s-a cautat un criteriu pentru a putea stabili daca o actiune patrimoniala poate fi sau nu exercitata de creditori in locul debitorului cand fundamentul dreptului respectiv are valente morale. In acest sens s-a propus, de exemplu, ca in ipoteza in care fundamentul dreptului este ,,pur moral” creditorii nu pot actiona. Dimpotriva, daca fundamentul dreptului este ,,pur pecuniar” poate fi intentata si actiunea ob1ica. In sfarsit in cazul dreptului care are la baza atat un interes pecuniar cat si un interes moral, trebuie luat in considerare elementul dominant (R. Demogue, Traité des obligations en general, II, Effets des obligations, Tome VII, Paris, Librairie Arthur Rousseau, 1933, p. 303). Se considera, de asemenea, ca nu pot fi exercitate de catre creditori actiunile care se referä la bunuri neurmaribile, deoarece chiar daca ar reusi sa se reintegreze in patrimoniul debitorilor nu le-ar putea urmari si deci introducerea actiunii oblice ar fi pentru ei, inutila. In discutie sunt problemele care se ivesc in cazul unor ,,facultati” ale debitorului spre deosebire de drepturile acestuia. De exempln, cand este vorba de facultatea de administrare a patrimoniului (facultatea de a construi, de a demola, de a exploata bunuri intr-un anumit fel etc.). Pentru unii autori orice optiune este o facultate si aceasta nu poate fi exercitata de càtre creditori ca, de pilda, in cazul legatelor, succesiunilor, donatiunilor de bunuri prezente si viitoare, optiunea locatarului unui mobil partial distrus de a cere micsorarea chiriei sau rezilierea contractului etc. Jurisprudenta franceza a oscilat iar pentru o parte din doctrina franceza in acest domeniu exista o ,,zona mixta” care impune aprecierea fiecarui caz in parte, nefiind posibila stabilirea unui criteriu precis (pentru difenite cazuri de acest fel, R. Demogue, op. cit., p. 305 Si urm.; 2, Tome IV, Paris, L.G.D., 1902, P. 204 si urm.; pentru doctrina romanA, 4, p. 45 1-452). In privinta conditiilor privind pe creditor se aratä, de regula, ca acesta trebuie sa aiba un interes serios si legitim, de natura sa justifice dreptul creditorului

68

de a interveni in afacerile debitorului. Dc exemplu, in cazul unui debitor solvabil, nu exista interesul creditorului de a supralicita in locul debitorului, deoarece refuzul celui din urma de a supralicita nu provoaca nici o paguba creditorului, astfel cum a decis Curtea de Casatie din Franta (17, vol.II, p. 565; 29, p. 149). Creanta creditorului trebuie sa fie certa, lichida si exigibila. Astfel, o creanta suspendata printr-o conditie sau un termen este inoperanta. Nu se cere insa existenta unui titlu executoriu. Conditia exigibilitatii este totusi controversata. Astfel, Matei Cantacuzino arata ca aceasta este ,,o conditie neaparata pentru exercitiul dreptului de gaj”. Dar nu se cere o creanta executorie ,,(precum nu se cere nici in matenie de proprire) caci nu e inca o urmarire ci numai pregatirea unei urmariri ulterioare” 4. p. 450). Aceeasi opinie este sustinuta in doctrina romani recenta (35, C. Blrsan, p. 315). A fost sustinut insa si un alt punct de vedere motivat prin aceea ca actiunea oblica este mai mult decat o simpla masura conservatorie, farä a fi totusi o masura de executare, deoarece urmareste numai sa ,,impiedice pierderea unei valori patrimoniale, fara a conduce la urmarirea si executarea acelei valori”. In consecinta, s-ar putea admite exercitarea de catre creditor a actiunii oblice chiar in cazul in care creanta sa ,,ar fi suspendata printr-un termen sau printr-o conditie (17, vol.11, p. 565-566). In legatura cu conditiile cerute debitorului se observa ca acesta trebuie sa fi fost neglijent sau, mai precis, inactiva, adicii sii nu fi exercitat ci insusi actiunea la care era indreptatita pentru a spori patrimoniul sau. De asemenea, el trebuie sa fie insolvabil, deoarece numai in asemenea cazuri exista interesul interventiei creditorului prin acliunea oblica. Debitorul nu este obligat sa participe la procesul care se desfasoara in instantele judiciare, dar creditorii obisnuiesc sa-l ,,puna in cauza”, pentru ca hotararea ce se va da in actiunea oblica sa-i fie opozabila. Punerea in cauza a debitorului poate fi ceruta si de tertul parat, pentru acelasi motiv. Doctrina este de acord, in principiu, ca nu se cer anumite conditii. Astfel, nu este necesar ca debitorul sa fie pus in intarziere de a exercita actiunea, deoarece o asemenea masur nu este prevazuta de lege. Totodata, nu se cere ca justitia sa subroge pe creditor in drepturile debitorului, exercitarea actiunii oblice constituind un drept al creditorului. Tinand seama de caracterul general al dreptului de gaj pe care i1 au creditorii asupra bunurilor prezente si viitoare ale debitorului — deci si asupra celor intrate in patrimoniul debitorului dupa nasterea creantei — nu este nevoie ca acea creanta pe care o are creditorul sä fie anterioarä dreptului pe care acesta intelege sa-l exercite in locul debitorului (17, vol. II, p. 566; 29, p. 150). In privinta efectelor actiunii oblice se observa ca tertul parat va putea sa opuna creditorului toate mijloacele de aparare (toate exceptiile pe care este indreptatit sa le opuna debitorului. In acest sens, el va putea opune creditorului compensatia sau o tranzactie, chiar daca aceasta din urma a intervenit in cursul procesului — deci posterior introducerii actiunii — deoarece actiunea oblica nu are drept efect de a face ,,indisponibile drepturile debitorului; debitorul poate dispune de ele chiar dupa intentarea actiunii si actele sale sunt opozabile creditorului” cu conditia de a nu fi fost frauduloase — in acest din urma caz creditorul avand la dispozitie actiunea pauliana (17, vol. II, p. 5670. Un alt efect al actiunii oblice este cel de a conduce, in cazul admiterii acesteia, la remiterea unor bunuri in patrimoniul debitorului care vor servi la asigurarea gajului general al tuturor creditorilor chirografari, chiar dacà acestia nu au intervenit in proces. Astfel cum s-a arätat: ,,(...) creditorul a carui diligenta a introdus aceasta valoare in patrimoniul debitorului, va trebui sa sufere asupra valorii in chestiune concurenta celorlalti creditori, afarä numai daca nu are privilegiu in favoarea sa” (17, vol. II, p. 568) ceea ce inseanma ca, in general, creditorul nu poate invoca asupra bunului readus in patrimoniul debitorului vreun drept de preferinta. In practica, actiunea oblica este folosita rareori, deoarece de cele mai multe ori creanta are drept object o sumä de bani si, in asemenea cazuri, creditorul prefera sa exercite o poprire in mana tertului, imobilizand astfel suma respectivä si susträgand-o actelor debitorului. Or, daca ar reintroduce suma in patrimoniul debitorului, prin actiunea oblica, debitorul ar avea posibilitatea de a o cheltui sau de a o sustrage (29, p. 151).

41) Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor.

Reglementare legala. In reglementarea initiala a Codului civil roman (art. 679 si art. 681-684), sotul supravietuitor era net dezavantajat in raport cu rudele defunctului intrucat nu avea vocatie succesorala legala decat in cazul in care nu existau succesibili chemati la mostenire in nici una din cele patru clase de mostenitori. Art. 684 C. civ. conferea doar vaduvei sarace un drept de uzufruct viager asupra unei cote din mostenire cand venea la mostenire in concurs cu descendentii defunctului si un drept de mostenire in deplina proprietate asupra unei cote de o patrime din mostenire atunci cand venea la mostenire in concurs cu ascendentii si colateralii defunctului. Unanim criticata, aceasta situatie a fost remediata prin adoptarea Legii nr. 319/1944 pentru drepturile de mostenire ale sotului supravietuitor, care i-a recunoscut acestuia un drept de mostenire legala in deplina proprietate asupra unei cote-parti din mostenire, variind in functie de clasa de mostenitori cu care este

69

chemat la mostenire, un drept special de mostenire asupra mobilelor si obiectelor apartinand gospodariei casnice si darurilor de nunta, precum si un drept temporar de abitatie asupra casei locuite de soti in timpul casatoriei. Conditiile cerute de lege sotului supravietuitor pentru a putea mosteni. Ca orice succesor, pentru a putea mosteni, sotul supravietuitor trebuie sa intruneasca conditiile generale cerute de lege pentru a putea mosteni. De asemenea, el trebuie sa aiba calitatea de sot al defunctului la data deschiderii succesiunii. Din punctul de vedere al dreptului succesoral, este indiferent cat a durat casatoria cu defunctul, care este starea materiala sau sexul sotului supravietuitor, daca sotii au avut sau nu copii, ori daca sotii convietuiau sau traiau despartiti in fapt la data deschiderii succesiunii. Intrucat calitatea de sot se pierde prin divort si prin constatarea nulitatii absolute sau anularii casatoriei, se impun cateva precizari legat de aceste situatii. In caz de divort, casatoria este desfacuta din ziua cand hotararea de divort va ramane irevocabila (art. 39 alin.1 C. fam.). Pana la aceasta data casatoria este in fiinta, astfel incat daca, de pilda, unul dintre soti decedeaza dupa pronuntarea divortului in prima instanta, celalalt sot il mosteneste, casatoria nefiind inca desfacuta in sensul dispozitiilor legale mai sus citate. In ipoteza constatarii nulitatii absolute sau anularii, casatoria se desfiinteaza cu efect retroactiv. Aceasta inseamna ca, in principiu, daca un „sot” decedeaza in intervalul de timp de la data incheierii casatoriei si pana la data constatarii nulitatii sau anularii casatoriei, nu poate fi mostenit de „sotul supravietuitor” intrucat acesta pierde calitatea de sot cu efect retroactiv ca si cand nu ar fi avut-o niciodata. Prin exceptie, in cazul casatoriei putative, conform dispozitiilor art. 23 alin. 1 C. fam., sotul de buna-credinta isi pastreaza situatia unui sot dintr-o casatorie valabila pana la data la care hotararea judecatoreasca de declarare a nulitatii sau anulare a casatoriei ramane irevocabila. Prin urmare, daca un sot decedeaza in intervalul de timp de la data incheierii casatoriei si pana la constatarea nulitatii sau anularii acesteia, iar sotul supravietuitor este de buna-credinta, prin derogare de la regula efectului retroactiv al nulitatii sau anularii, se considera ca acesta are calitatea de sot, astfel incat il va mosteni pe defunct . Cota-parte in concurs cu fiecare clasa de mostenitori. Dupa cum am vazut, sotul supravietuitor nu face parte din nici o clasa de mostenitori, dar el are drepturi succesorale proprii in concurs cu fiecare dintre acestea. Potrivit art. 1 din Legea nr. 319/1944, sotului supravietuitor ii revine: a) in concurs cu descendentii defunctului, indiferent de gradul de rudenie cu defunctul si de numarul acestora, 1/4 din mostenire; b) in concurs cu ascendentii privilegiati si colateralii privilegiati ai defunctului, atunci cand vin impreuna la mostenire, indiferent de numarul acestora, 1/3 din mostenire; c) in concurs fie doar cu parintii defunctului sau unul dintre acestia, fie doar cu fratii sau surorile defunctului ori descendentii acestora, indiferent de numarul lor, 1/2 din mostenire; d) in concurs cu ascendentii ordinari (mostenitorii din clasa a treia) sau cu colateralii ordinari (mostenitorii din clasa a patra), in ambele cazuri, indiferent de numarul acestora, 3/4 din mostenire; e) in ipoteza in care nu exista mostenitori legali in nici una din cele patru clase si nu exista nici mostenitori testamentari, sotul supravietuitor va culege intreaga mostenire. In caz de bigamie, cota-parte calculata conform regulilor de mai sus va fi impartita intre sotii supravietuitori de buna-credinta, nefiind de conceput ca fiecare dintre acestia sa beneficieze integral de cota cuvenita sotului supravietuitor . Imputarea cotei sotului supravietuitor asupra masei succesorale. Datorita faptului ca Legea nr. 319/1944 a conferit sotului supravietuitor drepturi succesorale proprii, fara a modifica dispozitiile Codului civil care reglementeaza drepturile sccesorale ale celorlalti mostenitori legali, s-a ajuns la concluzia ca atunci cand sotul supravietuitor vine la mostenire in concurs cu oricare dintre clasele de mostenitori se va proceda mai intai la stabilirea cotei sotului supravietuitor raportat la intreaga mostenire, dupa care partea de mostenire ramasa se va imparti intre ceilalti mostenitori conform cotelor de mostenire prevazute de lege . Astfel, de exemplu, daca sotul supravietuitor vine la mostenire in concurs cu doi copii ai defunctului, se procedeaza mai intai la stabilirea dreptului sotului supravietuitor in raport cu intreaga mostenire, adica 1/4 din mostenire, dupa care partea ramasa, adica 3/4 din mostenire, se imparte in doua parti egale intre copii defunctului, fiecare primind cate 3/8 din mostenire. Tot astfel, in cazul in care sotul supravietuitor vine la mostenire in concurs cu un parinte al defunctului si cu un frate al acestuia, sotul supravietuitor va primi 1/3 din mostenire (art. 1 lit.b din Legea nr. 319/1944), restul de 2/3 din mostenire impartindu-se conform dispozitiilor art. 673 C. civ intre parintele defunctului, care va primi 1/6 din mostenire (adica 1/4 din 2/3), si fratele defunctului, care va primi 1/2 din mostenire (adica 3/4 din 2/3). Cu alte cuvinte, cota succesorala cuvenita sotului supravietuitor in concurs cu fiecare clasa de mostenitori comprima (restrange) drepturile succesorale ale celorlalti mostenitori legali. Caracterele juridice ale dreptului de mostenire al sotului supravietuitor. Sotul supravietuitor poate veni la mostenirea defunctului numai in nume propriu, iar nu si prin reprezentare. El este mostenitor rezervatar (art. 2 din Legea nr. 319/1944) si datoreaza raportul donatiilor primite de la defunct in cazul in care vine la mostenire impreuna cu descendentii defunctului (art. 3 din Legea nr. 319/1944). Sotul supravietuitor nu este mostenitor sezinar. In conceptia care a stat la baza Codului civil, succesorii defunctului erau impartiti in mostenitori regulati, considerati drept continuatori ai persoanei defunctului, si mostenitori neregulati, considerati a succede doar la bunurile defunctului. Mostenitorii regulati dobandesc asupra bunurilor succesorale drepturi similare

70

celor asupra bunurilor proprii, iar datoriile succesiunii devin ale lor personale, de unde consecinta ca acestia sunt tinuti la datoriile succesiunii dincolo de limitele activului (ultra vires hereditatis), in timp ce mostenitorii neregulati, pe de o parte, nu dobandesc asupra bunurilor succesorale aceleasi drepturi ca acelea asupra bunurilor proprii, iar pe de alta parte sunt tinuti la plata pasivului succesiunii doar in limita activului ce le revine (intra vires hereditatis). Aceste principii nefiind de ordine publica, pot fi ocolite, mostenitorii regulati putand accepta mostenirea sub beneficiu de inventar, caz in care nu raspund de pasivul succesiunii decat in limita activului, iar mostenitorii neregulati putand fi obligati la plata pasivului ultra vires hereditatis daca nu opresc printr-un inventar confuziunea patrimoniului propriu cu acela succesoral . Daca pana la adoptarea Legii nr. 319/1944 sotul supravietuitor era un mostenitor neregulat, dupa aceasta data, prin drepturile conferite de aceasta lege si prin abrogarea implicita a dispozitiilor art. 679-683 C. civ. incluse in Cartea III, Titlul I, Capitolul IV „Despre succesiunile neregulate”, el a fost considerat ca fiind inclus in categoria mostenitorilor regulati. Dreptul special de mostenire al sotului supravietuitor asupra mobilelor si obiectelor apartinand gospodariei casnice, precum si asupra darurilor de nunta Din dispozitiile art. 5 din Legea nr. 319/1944 rezulta ca atunci cand vine la mostenire in concurs cu alti succesori decat descendentii defunctului, „sotul supravietuitor va mosteni, in afara de partea sa succesorala, mobilele si obiectele apartinand gospodariei casnice, precum si darurile de nunta”. Ratiunea acestui text este aceea de a nu permite modificarea conditiilor de viata ale sotului supravietuitor fara o temeinica justificare . Asadar, in concurs cu mostenitorii din clasele II-IV, sotul supravietuitor va primi, pe langa cotele prevazute la art.1 lit.b-d din Legea nr. 319/1944, toate bunurile prevazute la art. 5 din aceeasi lege, fara ca valoarea acestora sa se ia in considerare la stabilirea cotelor mentionate mai sus, sens in care se vorbeste de un drept special de mostenire al sotului supravietuitor. In cazul in care la succesiune vin descendentii defunctului, dreptul special de mostenire al sotului supravietuitor nu mai subzista, toate bunurile succesorale, chiar si cele la care se refera art. 5 din Legea nr. 319/1944, incluzandu-se in masa succesorala, care se va imparti conform regulilor prezentate mai sus intre sotul supravietuitor si descendentii defunctului . Sfera mobilelor si obiectelor apartinand gospodariei casnice a fost conturata de doctrina si jurisprudenta. In aceasta categorie nu sunt incluse toate bunurile mobile succesorale, ci numai acelea care prin natura si afectatiunea lor au fost destinate folosintei in gospodaria casnica . Astfel, intra in aceasta categorie obiectele de menaj, masinile de gatit, frigiderele, aspiratoarele, masinile de spalat rufe, bibliotecile, birourile, aparatele de radio si televiziune, aparatele de fotografiat, precum si orice alte asemenea bunuri, tinand seama de conditiile si nivelul de trai al sotilor . Nu intra sub incidenta dispozitiilor art. 5 din Legea nr. 319/1944 bunurile care se exclud prin natura lor, cum este cazul: autoturismelor, motocicletelor sau instrumentelor muzicale ; al operelor de arta ; al bunurilor care au servit la exercitarea profesiei sau meseriei defunctului ; ori al animalelor de munca si de productie si a uneltelor de munca din gospodaria taraneasca . De asemenea, se exclud si bunurile care, desi prin natura lor intra in categoria mentionata, nu au fost destinate utilizarii in gospodaria casnica, ci altor scopuri, cum ar fi acela al achizitionarii in scop de investitie .Conditii de acordare. Pentru acordarea dreptului special de mostenire, este indiferent daca bunurile provin din categoria celor proprii sotului decedat sau din categoria celor comune, dobandite de acesta impreuna cu sotul supravietuitor in timpul casatoriei, din care sotului decedat ii revine o cota-parte care se include in masa succesorala . Daca bunurile sunt din categoria celor proprii sotului decedat, se impune ca acestea sa fi fost aduse in gospodaria comuna a sotilor si folosite ca atare de acestia . Dreptul special de mostenire al sotului supravietuitor nu este conditionat de convietuirea neintrerupta a sotilor pana la decesul unuia dintre ei, aceasta putand fi si intermitenta , admitandu-se existenta lui chiar si in cazul in care sotii au avut gospodarii separate, locuind in localitati diferite, indiferent de locul unde s-ar gasi bunurile la data deschiderii mostenirii . Este necesar insa ca sotii sa nu fi intrerupt irevocabil convietuirea lor, caci in caz contrar sotul supravietuitor nu poate mosteni decat bunurile dobandite pana la intreruperea in fapt a convietuirii .Bunurile la care face referire art. 5 din Legea nr. 319/1944 se cuvin sotului supravietuitor independent de orice element cantitativ (intinderea valorii lor in raport cu masa succesorala sau numarul lor) , teoretic fiind posibil ca atunci cand masa succesorala este alcatuita exclusiv din mobile si obiecte apartinand gospodariei casnice acestea sa revina in intregime sotului supravietuitor. Mobilele si obiectele apartinand gospodariei casnice se cuvin sotului supravietuitor numai in masura in care defunctul nu a dispus de acestea in mod expres prin legate . Cu alte cuvinte, dreptul sotului supravietuitor asupra bunurilor prevazute la art. 5 din Legea nr. 319/1944 este unul subsidiar, care functioneaza numai daca de cujus, liber sa o faca, nu a dispus de acestea in favoarea unor terti. Daca, de exemplu, defunctul lasa printr-un legat particular o mobila de sufragerie unei persoane, dreptul special al sotului supravietuitor cu privire la acest bun este suprimat, ramanand insa eficace pentru celelalte bunuri apartinand gospodariei casnice cu privire la care defunctul, prin ipoteza, nu a facut acte de dispozitie testamentara. Donatiile facute in favoarea tertilor de defunct in timpul vietii cu privire la mobilele si obiectele apartinand gospodariei casnice din categoria bunurilor sale proprii sunt in principiu valabile, sotul

71

supravietuitor neputand ataca aceste acte decat in situatia in care depasesc valoric limitele cotitatii disponibile, caz in care poate cere reductiunea acestora. Chiar daca reductiunea se face in natura , prin restituirea bunului catre sotul supravietuitor, acesta din urma va dobandi bunul respectiv cu titlu de rezerva succesorala, iar nu cu titlu de drept special la mostenire. Dispozitiile testamentare facute de defunct in favoarea tertilor cu privire la mobilele si obiectele apartinand gospodariei casnice sunt si ele supuse reductiunii, consecintele admiterii acesteia fiind identice cu cele ale reductiunii donatiilor. Natura juridica a dreptului special de mostenire. Conceptia asupra naturii juridice a dreptului special la mostenire a sotului supravietuitor a evoluat in timp. Astfel, initial, s-a considerat ca sotul supravietuitor culege bunurile prevazute la art. 5 din Legea nr. 319/1944 in temeiul unui legat cu titlu particular prezumat, argumentandu-se ca legea ar prezuma ca defunctul a voit sa lase sotului supravietuitor acest folos patrimonial peste partea succesorala legala In aceasta conceptie, ca legat, dreptul special al sotului supravietuitor trebuie supus regimului liberalitatilor testamentare. Prin urmare, daca sotul supravietuitor vine in concurs cu parintii defunctului, care sunt mostenitori rezervatari, are dreptul la bunurile in discutie doar in limita cotitatii disponibile, legatul prezumat fiind supus reductiunii in masura incalcarii rezervei. De asemenea, sotul supravietuitor ar putea opta diferit in privinta dreptului de mostenire legala conferit de art. 1 din Legea nr. 319/1944 fata de dreptul special conferit de art.5 din aceeasi lege, acceptandu-l pe unul si renuntand la celalalt.Odata cu adoptarea deciziei de indrumare nr. 12/1968 a Plenului Tribunalului Suprem , s-a impus insa o alta conceptie, astazi unanim acceptata in practica judiciara si in doctrina, conform careia dreptul special de mostenire al sotului supravietuitor este un drept de mostenire legala cu destinatie speciala. In aceasta optica, daca defunctul nu a dispus in mod expres altfel, bunurile prevazute la art. 5 din Legea nr. 319/1944 se cuvin in totalitate sotului supravietuitor, chiar daca sunt singurele bunuri lasate de de cujus, neputand servi la complinirea rezervei parintilor defunctului. Tot astfel, fiind vorba de un drept de mostenire legala, sotul supravietuitor nu poate opta diferit in legatura cu drepturile sale care deriva din art. 1 din Legea nr. 319/1944 fata de cele care deriva din art. 5 din aceeasi lege. Asadar, ori accepta mostenirea, si atunci ii revin ambele categorii de drepturi, ori renunta la mostenire, si atunci nu poate primi nici una din cele doua categorii de drepturi. Darurile de nunta-Asa cum am vazut, art. 5 din Legea nr. 319/1944 include intre bunurile cu privire la care sotul supravietuitor are un drept special de mostenire si darurile de nunta. Darurile de nunta sunt donatiile facute sotilor cu ocazia celebrarii casatoriei. Datorita faptului ca textul mentionat nu face alte precizari, in literatura de specialitate s-au conturat doua puncte de vedere, unul conform caruia in categoria bunurilor la care se refera art. 5 din Legea nr. 319/1944 ar fi cuprinse doar donatiile facute ambilor soti cu ocazia casatoriei, cele facute numai defunctului fiind incluse in masa bunurilor succesorale care se impart intre succesori (inclusiv sotul supravietuitor) potrivit dreptului comun , si altul conform caruia in aceasta categorie, pe langa donatiile mentionate mai sus, ar fi incluse si donatiile facute in favoarea unuia sau altuia dintre soti . Legea nu distinge, important fiind doar ca darurile sa fi fost facute cu ocazia casatoriei. Este de la sine inteles ca partea cuvenita sotului supravietuitor din darurile de nunta in calitatea lui de donatar, ca si donatiile primite in exclusivitate de acesta, fiind bunuri ce ii apartin chiar lui, nu intra in discutie din punctul de vedere al drepturilor succesorale dobandite de la sotul decedat. Regimul juridic al darurilor de nunta este identic cu acela al mobilelor si obiectelor apartinand gospodariei casnice pe care l-am infatisat mai sus.Reglementare legala. Art. 4 alin. 1 din Legea nr. 319/1944 prevede ca „sotul supravietuitor care nu are o locuinta proprie, va avea pana la executarea iesirii din indiviziune si in orice caz, cel putin timp de un an de la incetarea din viata a sotului sau, in afara de dreptul de mostenire potrivit dispozitiilor de mai sus, un drept de abitatie asupra casei in care a locuit, daca aceasta face parte din succesiune”.Acest drept de abitatie, in principiu, are natura identica cu abitatia de drept comun reglementata de art. 565-575 C. civ. Este vorba asadar de un drept real asupra lucrului altuia, constand in dreptul de a utiliza (locui) exclusiv in interes propriu casa care face parte din masa succesorala, iar nu de un simplu drept de creanta (locatiune). Prin exceptie de la abitatia de drept comun, sotul supravietuitor este scutit de obligatia de a da cautiunea prevazuta la art. 566 C. civ. (art. 4 alin.2 din Legea nr. 319/1944). De asemenea, prin exceptie de la dispozitiile art. 572 C. civ., care permit titularului abitatiei de drept comun asupra unei case de locuit sa inchirieze „partea casei ce nu locuieste”, sotul supravietuitor nu poate ceda sau inchiria in nici un fel locuinta care constituie obiectul dreptului sau de abitatie (art. 4 alin.2 din Legea nr. 319/1944). Aceasta insemna ca, spre deosebire de abitatia de drept comun, dreptul de abitatie al sotului supravietuitor ii confera acestuia doar atributul utilizarii efective a locuintei (jus utendi), iar nu si pe acela de a-i percepe fructele (jus fruendi). Spre deosebire de dreptul special de mostenire conferit sotului supravietuitor de art. 5 din Legea nr. 319/1944, care revine acestuia numai daca vine la succesiune in concurs cu alti mostenitori decat descendentii defunctului, dreptul de abitatie asupra casei de locuit nu este astfel conditionat, functionand chiar si in concurs cu descendentii defunctului. Conditii cerute pentru a lua nastere. Dreptul de abitatie al sotului supravietuitor se naste in temeiul legii (art. 4 din Legea

72

nr. 319/1944). Pentru aceasta se cer a fi intrunite urmatoarele conditii: sotul supravietuitor sa nu detina o alta locuinta ; locuinta sa fi apartinut sotului decedat in proprietate exclusiva, in proprietate comuna cu sotul supravietuitor sau in proprietate comuna cu alte persoane .In cazul in care locuinta este proprietate comuna a defunctului impreuna cu alte persoane decat mostenitorii sai se pune intrebarea daca dreptul de abitatie al sotului supravietuitor se intinde asupra intregii locuinte sau numai asupra cotei parti din aceasta care intra in masa succesorala. In favoarea primei teze pledeaza argumentul ca dreptul de abitatie presupune utilizarea unei locuinte, adica a unui bun corporal, iar nu a unei cote-parti ideale din acesta. Inconvenientul este insa necesitatea acceptarii implicite a ideii ca dreptul de abitatie al sotului supravietuitor dezmembreaza si proprietatea unor persoane care nu au nimic de a face cu succesiunea. Cea de a doua teza este sustinuta de doctrina, aratandu-se ca „in toate cazurile, dreptul de abitatie va servi ca temei al folosintei numai in limitele cotei-parti de proprietate dobandite prin mostenire de catre comostenitori” . Aceasta teza prezinta, la randul ei, inconvenientul acceptarii implicite a ideii compatibilitatii intre dreptul de abitatie, care presupune utilizarea (locuirea) efectiva a bunului, si drepturile succesorale care, in acest caz, prin ipoteza, poarta doar asupra unei cote-parti ideale din locuinta, iar nu asupra intregului. In plus, chiar daca putem accepta ideea unui partaj de folosinta intre comostenitori (inclusiv sotul supravietuitor), pe de o parte, si coproprietarii nemostenitori, pe de alta parte, pentru ca sotul supravietuitor sa-si exercite dreptul de abitatie asupra cotei atribuite in folosinta comostenitorilor, coproprietarii nemostenitori pot cere oricand partajul (art. 728 C. civ.), chiar inaintea implinirii termenului de un an prevazut de art. 4 alin.1 din Legea nr. 319/1944, ceea ce ridica problema opozabilitatii dreptului de abitatie al sotului supravietuitor in raport cu acestia; sotul supravietuitor sa fi locuit la data deschiderii mostenirii in locuinta respectiva, fie impreuna cu defunctul, fie separat de acesta; sotul supravietuitor sa nu devina prin mostenire proprietar exclusiv al locuintei, caci in caz contrar dreptul de abitatie nu mai are nici o ratiune, dreptul sau exclusiv de proprietate conferindu-i inclusiv jus utendi; defunctul sa nu fi dezmembrat prin testament proprietatea asupra locuintei prin constituirea unui drept de abitatie sau de uzufruct in favoarea unui tert, sotul supravietuitor neavand un drept de abitatie rezervat de lege, asa cum, conform art. 2 din Legea nr. 319/1944, are asupra a jumatate din cotele de mostenire legala prevazute la art.1 din aceeasi lege. Dreptul de abitatie al sotului supravietuitor: este un drept care izvoraste direct din lege, ceea ce inseamna ca pentru a fi obtinut de sotul supravietuitor nu trebuie decat sa fie invocat de acesta. In caz de litigiu, instanta de judecata, constatand intrunirea conditiilor cerute de lege, va da curs consecintelor legale care decurg din existenta valabila a acestui drept (punerea locuintei la dispozitia sotului supravietuitor, obligarea comostenitorilor sa tolereze folosinta linistita a locuintei etc.); este un drept real, dezmembramant al dreptului de proprietate asupra locuintei. Acest drept poarta in principiu asupra locuintei insasi si asupra tuturor accesoriilor si dependintelor acesteia ; este un drept temporar, care dureaza pana la data iesirii din indiviziune, dar nu mai putin de un an de la data deschiderii mostenirii; este un drept real strict personal, care nu poate profita decat sotului supravietuitor si, eventual, copiilor minori ai acestuia care locuiesc impreuna cu el, indiferent daca sunt nascuti din casatoria cu defunctul sau dintr-o alta casatorie. De aici decurge si caracterul inalienabil si insesizabil al acestui drept. Modificari pe parcursul exercitarii dreptului de abitatie al sotului supravietuitor. Conform art. 4 alin.3 din Legea nr. 319/1944, „comostenitorii sotului supravietuitor vor putea cere restrangerea dreptului de abitatie, in cazul cand locuinta nu va fi necesara in intregime”. Aceasta inseamna ca, in principiu, sotul supravietuitor are vocatie la folosirea intregii locuinte, dar ca, in cazul in care comostenitorii o cer, dreptul de abitatie poate fi restrans, daca locuinta nu este necesara in intregime sotului supravietuitor. Restrangerea dreptului de abitatie poate fi realizata pe cale amiabila intre partile interesate, iar in caz de litigiu pe cale judecatoreasca (art. 5 din Legea nr. 319/1944). Potrivit art. 4 alin.4 din Legea nr. 319/1944, comostenitorii „vor avea dreptul de a procura sotului supravietuitor locuinta in alta parte”. Cu alte cuvinte, in cazuri bine intemeiate, sotul supravietuitor poate fi obligat la un schimb, urmand a-si exercita dreptul de abitatie asupra unei alte locuinte decat aceea care face parte din masa succesorala. Locuinta oferita de comostenitori sotului supravietuitor trebuie sa fie echivalenta celei facand parte din masa succesorala si sa fie situata in aceeasi localitate . Si in acest caz, schimbul poate fi realizat amiabil intre partile interesate, iar in caz de litigiu pe cale judecatoreasca (art. 5 din Legea nr. 319/1944). Incetarea dreptului de abitatie. Dreptul de abitatie al sotului supravietuitor inceteaza prin: realizarea partajului asupra locuintei, dar nu mai devreme de un an de la data deschiderii mostenirii (art. 4 alin. 1 din Legea nr. 319/1944); recasatoririrea sotului supravietuitor, indiferent de momentul cand se realizeaza aceasta, chiar inaintea implinirii termenului de un an de la data deschiderii mostenirii sau a realizarii partajului (art. 4 alin. 6 din Legea nr. 319/1944); consolidare, atunci cand partajul locuintei se face inaintea implinirii termenului de un an de la data deschiderii mostenirii, iar aceasta este atribuita sotului supravietuitor (art. 557 si 565 C. civ.); hotarare judecatoreasca constatand abuzul in folosinta locuintei, conform dispozitiilor de drept comun aplicabile in materie de abitatie (art. 558 alin. 1 si art. 565 C. civ.).

73

42) Efectele actului juridic civil. Principiile efectelor actului juridic civil.

Scopul pentru care se incheie un act juridic este producere de efecte juridice, acestea desemnand drepturile subiective si obligatiile civile la care da nastere, pe care le modifica sau le stinge un asemenea act. Aceste efecte reprezinta continutul unui act juridic civil. De aici rezulta ca a stabili efectele unui act juridic inseamna a cunoaste continutul acestuia, a cauzelor care precizeaza drepturile si obligatiile civile nascute, modificate sau stinse. Efectele actului juridic civil sunt reglementate de Codul Civil prin doua grupe de norme: norme care reglementeaza efectele conventiilor sau contractelor, in general; norme care reglementeaza efectele diferitelor contracte civile (ex. contractele de vanzare-cumparare, schimbul, societatea, mandatul, depozitul, amanetul, tranzactia, donatia) dar si efectele actului unilateral. Pentru a stabili efectele unui act juridic trebuie mai intai sa se stabileasca existenta acestuia. Atunci cand exista mijloace de proba suficiente si concludente, dovedirea existentei actului juridic atrage dupa sine stabilirea efectelor sale, acestea fiind clar exprimate. In practica, insa, desi se poate dovedi existenta actului juridic sunt intampinate dificultati la stabilirea efectelor acestora pentru ca acestea nu apar cu claritate, existand indoieli cu privire la continutul acelui act. In astfel de situatii se pune problema calificarii actului, adica stabilirea daca acesta este civil, comercial sau apartine altui domeniu. Pentru stabilirea efectelor actului juridic in situatia prezentata mai sus se apeleaza la reguli de interpretare a actului juridic civil. Aceste reguli sunt: “Conventiile obliga nu numai la ceea ce este expres in ele, dar la toate urmarile, ce echitatea, obiceiul sau legea da obligatiei dupa natura sa.” “Clauzele obisnuite intr-un contract se subinteleg, desi nu sunt exprese intr-insul” (art.981 C.civ) “Interpretarea contractelor se face dupa intentia comuna a partilor contractante, iar nu dupa sensul literar al termenilor” (art.977 C.civ) “Cand este indoiala, conventia se interpreteaza in favoarea celui ce se obliga” (art.983 C.civ) “Cand o clauza este primitoare de doua intelesuri, ea se interpreteaza in sensul ce poate avea un efect, iar nu in acela in care nu ar putea produce nici unul” (art. 978 C.civ) “Toate clauzele conventiilor se interpreteaza unele prin altele, dandu-se fiecareia intelesul ce rezulta din actul intreg” (art.982 C.civ.) “Termenii susceptibili de doua intelesuri se interpreteaza in intelesul ce se potriveste mai mult cu natura contractului” (art.979 C.civ) “Dispozitiile indoioase se interpreteaza dupa obiceiul locului unde s-a incheiat contractul” (art.980 C.civ) “Conventia nu cuprinde decat lucrurile asupra carora se pare ca partile si-au propus a contracta, oricat de generali ar fi termenii cu care s-a incheiat” (art.984 .civ) “Cand intr-un contract s-a pus anume un caz pentru a se explica obligatia, nu se poate sustine ca printr-acesta s-a restrans intinderea ce angajamentul ar avea de derept in cazurile neexprese” (art. 985 C.civ) Principiile efectelor actului juridic Efectele actului juridic civil sunt guvernate de trei principii (reguli de drept civil), in functie de care se stabileste cum si fata de cine se produc aceste efecte. Principiul fortei obligatorii-Acest principiu este dat de art. 969 alin.1 din Codul Civil: “conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractante. Ele se pot revoca prin consimtamantul mutual sau din cauze autorizate de lege”. Actul juridic odata incheiat nu este facultativ si este obligatoriu, adica da nastere la drepturi si obligatii care se impun partilor precum legea. Astfel, principiul fortei obligatorii reprezinta reflectarea in plan juridic a obligativitatii respectarii cuvantului dat. Pentru contractele bilaterale, acest principiu este sinonim cu formularea: “contractul este legea partilor”, acestea trebuind sa execute obligatiile pe care si le-au asumat contractual. Libertatea contractuala presupune posibilitatea partilor de a incheia orice contract doresc, insa odata acesta incheiat contractul trebuie respectat precum legea. De la acest principiu exista si exceptii, si anume atunci cand efectele actului juridic nu se produc asa cum au intentionat partile. Principiul irevocabilitatii actului juridic-Art.969 alin.2 Codul civil: actului bilateral nu i se poate pune capat prin vointa unei singure parti, iar actului juridic unilateral nu i se poate pune capat prin simpla manifestare de vointa a autorului actului. In momentul incheierii unui act juridic se naste obligatia respectarii acestuia iar cel care incheie un astfel de act nu se poate razgandi, nerespectandu-l. Daca actul este bilateral anularea acestuia se poate face doar daca exista acordul ambelor parti, dar daca actul este unilateral desfiintarea acestuia este imposibila. De la principiul irevocabilitatii actului juridic exista doua exceptii ce vizeaza, prima, actul juridic bilateral, iar a doua, actul juridic unilateral. Exceptii de la irevocabilitatea actelor unilaterale fac actele unilaterale in materie contractuala (oferata poate fi revocata pana in momentul ajungerii ei la destinatar), testamentele (sunt acte juridice revocabile prin natura lor) si renuntarea mostenirii. Exceptii de la irevocabilitatea actelor bilaterale sau multilaterale sunt donatiile intre soti, contractele de locatiune pe durata nelimitata, stingerea manadatului, restituirea unui depozit. Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil-Art.969 alin.1 Codul civil spune ca puterea de lege a conventiilor legal facute au putere numai intre partile contractante. Art.973 Codul civil: conventiile produc efecte numai intre partile contractante nu si fata de al treilea. Prin raportare la pincipiul obligativitatii un individ este obligat sa respecte actele juridice incheiate de el dar nu si pe acelea incheiate de alte persoane. Conform acestui principiu,

74

actul juridic are efecte relative, adica nu ii poate afecta decat pe cei care il incheie. Acest principiu presupune existenta a trei notiuni: parte, avanzi-cauza si terti. Parte este persoana care incheie, personal sau prin reprezentant, un act juridic civil. Avanzii-cauza sunt persoanele care nu sunt nici parti nici terti si care suporta efectele actului juridic din cauza legaturii existente intre ei si parti. Sunt trei categorii de avanzi-cauza, si anume: succesorii universali si cei cu titlu universal; succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari. Succesorul universal este fie o persoana fizica ce dobandeste un patrimoniu la decesul altei persoane fizice, fie o persoana juridica ce obtine un patrimoniu prin fuziune sau absorbtie. Succesorul cu titlu universal este persoana fizica ce dobandeste o fractiune din patrimoniul unei alte persoane fizice ce a decedat, sau este persoana juridica care dobandeste o parte din patrimoniul unei persoane juridice divizate. Succesorii cu titlu particular sunt cei care dobandesc un anumit drept individual. Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garantie reala pentru creanta lor, dar au drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului lor. Tertii sunt persoanele care nu au incheiat nici personal, nici prin reprezentant un act juridic civil. Asupra lor nu se produce nici un fel de efecte ale incheierii actului juridic. Exceptiile de la acest principiu sunt acele cazuri in care actul juridic produce efecte si fata de alte persoane decat partile, ca o consecinta a vointei partilor ce au incheiat acel act. Sunt doua tipuri de exceptii: reale si aparente. Exceptiile aparente (sunt cele care numai la o prima vedere par ca se abat de la acest principiu, efectele actului subordonandu-se insa acestuia) includ situatia avanzilor-cauza, promisiunea faptei altuia (o parte se obliga sa determine un tert sa aiba o anumita conduita), simulatia, reprezentarea. Exceptiile reale sunt cele in care actul juridic civil produce efecte si fata de alte persoane decat partile, ca o consecinta a vointei partilor ce au incheiat actul. Stipulatia pentru altul, sau contractul in favoarea unei a treia persoane, este o astfel de exceptie: promitentul se obliga fata de stipulant sa execute o prestatie in favoarea tertului beneficiar.

43) Efectele împărţelii moştenirii. Obligaţia de garanţie între copărtaşi.

Art787-Cod civil-coerezii trebuie sa garanteze tulburarile si victiunile ce proced dintr-o cauza anterioara impartelii. Conditii: unul dintre copartasi a suferit o tulburare de drept, tulburarea sau evictiunea sa aiba o cauza anterioara partajului, tulburarea sa nu fie imputabila celui care a suferit paguba, obligatia sa nu fie inlaturata printr-o cauza de negarantie stipulata in actul de imparteala.

44) Efectele nulităţii actului juridic.

Efectele nulitatii sunt consecintele juridice ale aplicari sanctiunii nulitatii. Generic, efectul nulitatii consta in desfiintarea raportului juridic generat de actul jurudic civil lovit de nulitate si prin aceasta restabilirea legalitatii. In functie de ceea ce s-a intamplat dupa incheierea actului jurudic civil, se pot distinge urmatoarele ipoteze:1.actul n-a fost executa inca: aplicarea nulitatii va insemna ca acel act, fiind desfiintat, nu mai poate fi executat; deci partile se afla in situatia egala aceleia in care n-ar fi incheiat actul. 2.actul a fost executat total sau partial, pana la hotararea de anulare, efectele nulitatii vor consta in: a)desfiintarea, retroactiva a actului b)restituirea prestatiilor efectuate intemeiul actului anulat.3.actul a fost executat, iar dobanditorul de drepturi le-a transmis, la randul sau, unor terti subdobanditori; pana la hotararea de anulare efectele nulitatii presupun: a)desfiintarea actului executat b)restituirea prestatiilor efectuate intemeiul actului anulat c)desfiintarea si a actului subsecvent. Efectul nulitatii se exprima in adagiul ,,quod nulum est, nullum producit effectum'' , care rezulta din cele spuse mai sus. Pentru a opera aceasta regula, este necesar sa fie aplicate principiile efectelor nulitatii: retroactivitatea nulitatii; restabilirea situatiei anterioare - restitutio in integrum - adica restituirea prestatiilor efectuate in temeiul actului anulat; anularea nu numai a actului initial, primar, ci si a actului subsecvent. (,,resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis'') Principiul retroactivitatii. Exceptii. Principiul consta in acea regula potrivit careia nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor (exemplu.nunc.), ci si pentru trecut (exemplu.tunc.), adica aceste efecte se suie pana in momentul incheierii actului juridic civil. Retroactivitatea presupune inlaturarea efectelor actului care s-au produs intre momentul anularii efective a actului. In temeiul acestui principiu, partile ajung in situatia in care n-ar fi incheiat actul juridic. Exceptii de la retroactivitatea nulitatii. Exceptiile reprezinta acele cazuri in care, pentru anumite ratiuni, efectele produse intre momentul incheierii actului si acela al anularii sale sunt mentionate. De unde rezulta ca efectele nulitatii se produc numai ex nunc, iar nu si ex tunc. Constituie asemenea exceptii: mentinerea efectelor produse de un

75

contract cu executare succesiva; pastrarea fructelor culese anterior anularii de catre posesorul de buna credinta (Codul civil, art. 485); in acest caz, neretroactivitatea efectelor nulitatii se intemeiaza pe ideea de protectie a posesorului de buna credinta. Principiul repunerii in situatia anterioara este regula de drept potrivit careia tot ce s-a executat in temeiul unui act anulat trebuie restituit astfel incat partile raportului juridic trebuie sa ajunga in situatia in care acel act nu s-ar fi incheiat. ,,Restitutio in integrum'', ca si retroactivitatea, priveste efectele nulitatii actului juridic intre parti nu fata de terti. Exceptiile de la principiul ,,restitutio in integrum'': sunt exceptii acele situatii in care,pentru anumite ratiuni, prestatiile efectuate in temeiul actului anulat nu sunt supuse restituirii, deci se mentin.Exceptiile de la ,,restitutio in integrum'' sunt in acelasi timp, si exceptii de la retroactivitatea efectelor nulitatii. Este exceptie de la ,,restitutio in integrum'', nu numai mentinerea tuturor efectelor actului, ci si mentinerea partiala a lor. In doctrina si in practica sunt considerate exceptii de la ,,restitutio in integrum'': cazul incapabilului, care este tinut sa restituie prestatiile primite numai in masura imbogatirii sale, cazul aplicarii principiului ,,nemo auditur propriam turpetudinem allegons''.(nimanui nu-i este ingaduit sa se prevaleze de propria incorectitudine ori imoralitate pentru a obtine protectia unui drept.). Principiul anularii actului subsecvent ca urmare a anularii actului initial-Acest principiu priveste efectele nulitatii fata de terti.Acest principiu poate fi definit ca fiind acea regula de drept in virtutea careia, anularea actului initial primar atrage anularea si a actului subsecvent, urmaritor, datorita legislaturii sale cu primul In practica, aplicarea acestui principiu se concretizeaza si in 2 situatii: In cazul ,,actelor autorizate'', la anularea si a actului civil care se intemeia pe acea autorizatie si.In cazul a doua acte, din care unul este principal, iar celalalt accesoriu, anularea actului principal atrage desfiintarea si a actului accesoriu, prin aplicarea regulii ,,accesorium sequitur principale''. Exceptii. cazul aplicarii art.1909, alineatul 1 din Codul civil, coroleorat cu art.972 din Codul civil (Situatia practica este urmatoarea: A incheie un contract de comodat - imprumut de folosinta - cu B; comodatorul, B ,vinde, desi nu are dreptul sa o faca, bunul mobil, ce face obiectul contractului de comodat, lui C, care este de buna credinta, adica nu stie ca B nu este proprietarul mobilului, si inta in posesia bunului mobil; apoi contractul de comodat este anulat - B a crezut ca A ii doneaza bunul, iar A a avut intentia de a-i da bunul numai cu titlul de comodat).Odata anulat contractul dintre A si B, ar urma sa fie desfiintat si cel dintre B si C, iar C,sa fierobligat sa restituie bunul respectiv; cu toate acestea, C, se va apara, cu succes, invocand art.1909 din Codul civil, potrivit caruia posesorul de buna credinta al unui bun mobil dobandeste chiar proprietatea bunului; cazul aplicarii art.20, alineatul 2 din Decretul nr.31/1954: ,,Daca cel declarat mort este in viata, se poate cere oricand, anularea hotararii prin care s-a declarat moartea'', iar alineatul 2 dispune: ,,Cel care a fost declarat mort poate cere, dupa anularea hotararii declarative de moarte, inapoierea bunurilor sale.Cu toate acestea, dobanditorul cu titlul oneros nu este obligat sa le inapoieze, decat daca se va face dovada ca la data dobandirii stia ca persoana declarata moarta este in viata; cazul subdobanditorului de buna credinta si cu titlu oneros al unui imobil.Nu se aplica exceptia in cazul tertului achizitor, cu titlu oneros care a cunoscut nevalabilitatea actului de proprietate, deci a fost de rea credinta.Principii de drept care inlatura regula ,,Quod nullum est, nullum producit effectum''. Aceste principii sunt: Principiul conversiunii actului juridic.-Conversiunea actului juridic inseamna, in esenta, inlocuirea actului nul cu un act juridic valabil.Pentru a opera conversiunea, sunt necesare urmatoarele conditii: sa existe un element de diferenta intre actul nul si actul valabil; unul dintre acte sa fie anulat efectiv si total; actul socotit valabil sa intruneasca toate conditiile de valabilitate, iar aceste conditii sa se regaseasca in chiar cuprinsul actului anulat; manifestarea de vointa a partilor sa nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii. Mentionam, cateva aplicatii ale conversiunii actului juridic: cazul in care actul de instrainare este lovit de nulitate, dar este valabil ca revocare a legatului ce va avea ca obiect bunul ce forma obiect si al actului de instrainare anulat; cazul in care mostenitorul instraineaza un bun din masa succesorala, desi actul de instrainare este nul, si manifestarea de vointa exprimata in el valoreaza ca acceptare a succesiuni. Principiul ,,error communis facit jus''. Se mai numeste si ,,principiul validitatiiaparentei indrept''; acest principiu inlatura nulitatea unui act incheiat intr-o situatie de eroarecomuna, obsteasca. Consacrarea acestui principiu o gasim in art.7 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civila (Monitorul Oficial nr.282/1996): ,,Actele de stare civila intocmite de o persoana care a exercitat in mod public atributiile de ofiter de stare civila,cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar daca acea persoana nu avea acesta calitate.''Principiul raspunderii civile delictuale. Principiul are in vedere pe incapabilul minor.Intre principiul raspunderii civile delictuale si principiul ocrotiriiminorului - consacrat in art.1159 din Codul civil -, are prioritate al doilea principiu care echivaleaza, practic, cu mentionarea actului anulabil, ca cea mai buna reparare a prejudiciului ce s-ar produce co-contractului prin fapta ilicita a minorului.(in acest sens, art.1162 din Codul civil dipune: ,,Minorulnu are actiunea in rescizuine contra obligatiilor ce rezulta din delictele sale.''

76

45) Excepţia de neexecutare a contractelor sinalagmatice.

Exceptia de neexecutare a contractului reprezinta un mijloc de aparare aflat la dispozitia uneia dintre partile contractului sinalagmatic in cazul in care i se pretinde executarea obligatiei ce-i incumba fara ca partea care pretinde executarea sa-si execute propriile obligatii. Temeiul juridic al exceptiei de neexecutare a contractului consta in principiul reciprocitatii si interdependentei obligatiilor partilor contractuale in contractele sinalagmatice. Conditiile exceptiei: obligatiile reciproce ale partilor sa aiba temei in acelasi contract, sa existe o neexecutare a obligatiilor suficient de importanta din partea celuilalt cocontractant, neexecutarea sa nu se datoreze faptei celui care invoca exceptia, fapta care l-a impiedicat pe celalalt sa-si execute obligatia, raportul contractual prin natura sa trebuie sa presupuna regula executarii simultane a obligatiilor celor doua parti. Exceptia de invocare suspenda executarea prestatiei celui care o invoca.

46) Executarea directă (în natură) a obligaţiilor.

Executarea silită (urmărirea silită) este procedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge - cu concursul organelor de stat competente – pe debitorul său, care nu-şi execută de bună voie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a şi le aduce la îndeplinire, în mod silit. Legislaţia execuţională reglementează două modalităţi diferite de executare: executarea silită directă şi executarea silită indirectă. Executarea silită este directă atunci când creditorul tinde să obţină realizarea în natură a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei debitorului, astfel cum aceasta este înscrisă în titlul executoriu, obligaţie de a face. Această modalitate de executare mai este cunoscută şi sub denumirea de executare silită în natură. Dacă obiectul obligaţiei debitorului îl constituie un bun determinat, după natura bunului, mobil sau imobil, executarea silită directă va fi mobiliară sau imobiliară. În cazul executării silite directe imobiliare, executorul judecătoresc este cel de la locul aşezării bunului. Tot în cadrul aceleiaşi modalităţi există şi executarea silită directă a obligaţiilor de a face sau a nu face ceva care implică faptul personal al debitorului. Această obligaţie nu poate fi realizată pe calea constrângerii fizice. Singura cale de constrângere pentru a determina pe debitor să-şi execute obligaţia în natură constă în aplicarea daunelor cominatorii, ca o sancţiune constând în plata unei sume de bani pentru fiecare zi de întârziere până la executarea obligaţiei în natura sa specifică, sau încuviinţarea de a executa creditorul obligaţia debitorului, dar pe cheltuiala acestuia. Executarea silită directă sau în natură se realizează sub trei forme: a predării bunurilor mobile; a predării bunurilor imobile şi a executării altor obligaţii de a face sau a obligaţiei de a nu face: predarea silită a bunurilor mobile.-Procedura predării silite a bunurilor debutează printr-o somaţie transmisă prin executorul judecătoresc debitorului, pentru a i se oferi acestuia posibilitatea de a se conforma obligaţiei stabilite prin titlul executoriu. Dacă partea obligată să predea un bun mobil, determinat prin cantitate şi calitate, nu-şi îndeplineşte obligaţia în termen de o zi de la primirea somaţiei, predarea lui se va face prin executare silită (art. 575 C. proc. civ.). În scopul realizării executării, executorul judecătoresc va ridica bunul urmărit de la debitor sau de la persoana la care se află, punându-l pe creditor în drepturile sale, stabilite prin titlul executoriu. Despre aceste operaţii executorul judecătoresc va încheia un proces-verbal, stabilind totodată cheltuielile de executare pe care urmează să le plătească debitorul. Procesul-verbal menţionat constituie titlu executoriu în privinţa cheltuielilor de executare stabilite în sarcina debitorului; predarea silită a bunurilor imobile.-Procedura predării silite a bunurilor imobile constituie o formă de urmărire directă a obligaţiei care formează obiectul raportului juridic recunoscut printr-un titlu executoriu. Această formă de executare se poate realiza în cazul admiterii unei acţiuni în revendicare, a unei acţiuni în evacuare şi în cazul oricărei hotărâri prin care s-a dispus restituirea sau predarea unui bun imobil. Această procedură cuprinde, în principiu, aceleaşi etape ca şi în cazul predării silite a bunurilor mobile. Astfel, dacă partea obligată să părăsească ori să predea un imobil nu-şi îndeplineşte această obligaţie în termen de 5 zile de la primirea somaţiei, ea va fi îndepărtată prin executare silită, iar imobilul va fi predat celui îndreptăţit. În vederea executării silite a obligaţiei, executorul judecătoresc va soma pe debitor să părăsească de îndată imobilul, iar în caz de împotrivire, va elibera imobilul cu ajutorul forţei publice, punând pe creditor în drepturile sale. Dacă executarea priveşte un imobil în care se găsesc bunuri mobile ce nu formează obiectul executării şi pe care debitorul nu le ridică singur, executorul va încredinţa aceste bunuri în păstrarea unui custode, pe cheltuiala debitorului. Despre îndeplinirea executării potrivit prevederilor prezentei secţiuni executorul judecătoresc va întocmi un proces-verbal; executarea silită a altor obligaţii de a face sau de a nu face-Necesitatea executării silite se poate ivi nu doar în cazul în care urmăritul a fost obligat printr-un titlu executoriu să predea un bun mobil sau imobil determinat, ci şi atunci când

77

el a fost obligat să facă ceva sau să se abţină de la o anumită acţiune. Astfel, dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligaţie de a face, cuprinsă întrun titlu executoriu, în termen de 10 zile de la primirea somaţiei, creditorul poate fi autorizat de instanţa de executare, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să o îndeplinească el însuşi sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului. Dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile. Instanţa sesizată de creditor poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să plătească, în favoarea statului, o amendă civilă de la 200.000 lei la 500.000 lei, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu. Pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei creditorul poate cere obligarea debitorului la daune-interese. Aceste dispoziţiile sunt aplicabile în mod corespunzător şi în cazul când titlul executoriu cuprinde o obligaţie de a nu face. Creditorul va putea cere instanţei de executare să fie autorizat, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să desfiinţeze el însuşi sau prin alte persoane, dacă este cazul, pe socoteala debitorului, lucrările făcute de acesta împotriva obligaţiei de a nu face. Dacă debitorul se opune la executarea obligaţiei de către creditor, acesta va putea obţine, prin intermediul executorului judecătoresc, concursul organelor de poliţie, jandarmerie sau al altor agenţi ai forţei publice, după caz.

47) Executarea indirectă a obligaţiilor (executarea prin echivalent).

Poprirea este acea formă a executării silite indirecte prin care se valorifică sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente. Poprirea poate fi folosită nu numai în cazul în care debitorul este o persoană fizică, ci şi în cazul în care acesta are calitatea de persoană juridică. Vocaţia de a deveni parte într-un raport juridic de poprire are un caracter general, căci nimeni nu se poate sustrage, în principiu, de la această procedură. Pe de altă parte, poprirea se realizează prin intermediul unei proceduri ce conferă supleţe şi rapiditate în recuperarea creditului, elemente de natură a o face preferabilă altor proceduri execuţionale. În cadrul unei popriri participă, de regulă, trei subiecţi de drept: creditorul urmăritor, denumit şi creditor popritor, debitorul urmărit, denumit şi debitor poprit şi o terţă persoană, denumită terţ poprit, care datorează o sumă de bani debitorului urmărit, între aceste trei subiecte de drept se stabilesc tot atâtea raporturi juridice. Dintre aceste raporturi juridice două preced înfiinţarea popririi. Este vorba de raportul de creanţă dintre creditorul urmăritor şi debitorul urmărit, precum şi de raportul de creanţă dintre debitorul poprit şi terţul poprit, acesta din urmă caracterizându-se prin aceea că terţul este dator faţă de debitorul urmărit. Cele două raporturi juridice menţionate sunt raporturi de drept substanţial, raporturi de creanţă, care-şi au izvorul, cel mai adesea, în raporturile contractuale dintre părţi. Al treilea raport juridic implicat într-o poprire are un caracter cu totul particular, căci el nu precede raportul execuţional, ci ia naştere tocmai în cadrul procedurii de urmărire silită. Cel de-al treilea raport juridic este tot un raport de creanţă, un raport de la creditor la debitor, în sensul că debitorul poprit este creditor al terţului. Dar acest raport juridic se creează prin adresa de înfiinţare sau, după caz, de validare a popririi. Prin adresa de înfiinţare sau, după caz, prin sentinţa de validare ia naştere raportul de creanţă dintre creditorul urmăritor şi terţul poprit, în sensul că acesta din urmă va trebui să plătească sumele datorate debitorului - în limitele necesare pentru acoperirea creanţei - direct în mâinile creditorului urmăritor. Obiectul popririi îl constituie sumele de bani pe care terţul poprit le datorează debitorului urmărit. Potrivit legii, sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile. Poprirea se înfiinţează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit. Pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii, precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, când executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de debitor, înfiinţarea popririi se dispune de instanţa de fond, din oficiu, de îndată ce hotărârea este executorie potrivit legii. Poprirea se înfiinţează fără somaţie, prin adresă însoţită de o copie certificată de pe titlul executoriu, comunicată celei de-a treia persoane, înştiinţându-se totodată şi debitorul despre măsura luată. În adresa de poprire se va pune în vedere celei de-a treia persoane, care devine terţ poprit, interdicţia de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i le datorează ori pe care i le va datora, declarându-le poprite în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit. În cazul în care poprirea a fost înfiinţată ca măsură asigurătorie şi nu a fost desfiinţată până la obţinerea titlului executoriu, se va comunica terţului poprit copie certificată de pe titlul executoriu în vederea îndeplinirii obligaţiilor pe care le are. Indisponibilizarea sumelor de bani sau a bunurilor mobile incorporale poprite va înceta dacă debitorul consemnează, cu afectaţiune specială, întreaga

78

valoare a creanţei la dispoziţia creditorului urmăritor. Debitorul va înmâna recipisa de consemnare executorului judecătoresc, care va înştiinţa de îndată pe terţul poprit. Poprirea rămâne în fiinţă şi atunci când debitorul îşi schimbă locul de muncă la o altă unitate sau este pensionat. În aceste cazuri, unitatea de la care pleacă debitorul va trimite actele prin care s-a înfiinţat poprirea unităţii la care se află noul loc de muncă al debitorului sau organului competent de ocrotire socială care, de la data primirii acestor acte, devine terţ poprit. Dacă debitorul părăseşte unitatea fără ca aceasta să cunoască noul loc de muncă, ea îl va încunoştinţa pe creditor despre această împrejurare. După aflarea noului loc de muncă al debitorului, creditorul îl va aduce la cunoştinţă unităţii de la care debitorul a plecat. În termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la scadenţa acestora, terţul poprit este obligat: a) să consemneze suma de bani sau, după caz, să indisponibilizeze bunurile mobile incorporale poprite şi să trimită dovada executorului; b) să plătească direct creditorului suma reţinută şi cuvenită acestuia, în cazul popririlor pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii, precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, când executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de debitor. La cererea creditorului suma îi va fi trimisă la domiciliul indicat sau, dacă este cazul, la reşedinţa indicată, cheltuielile de trimitere fiind în sarcina debitorului. Dacă sunt înfiinţate mai multe popriri, terţul poprit va comunica, după caz, executorului ori creditorilor numele şi adresa celorlalţi creditori, precum şi sumele poprite de fiecare în parte. În cazul debitorului titular de conturi bancare, la data sesizării băncii, sumele existente, precum şi cele provenite din încasările viitoare sunt indisponibilizate în măsura necesară realizării creanţei. Din momentul indisponibilizării şi până la achitarea integrală a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu terţul poprit nu va face nici o altă plată sau altă operaţiune care ar putea diminua suma indisponibilizată, dacă legea nu prevede altfel. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în cazurile în care poprirea se înfiinţează asupra titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile ce se află în păstrare la unităţi specializate. Executorul judecătoresc va proceda la eliberarea sau distribuirea sumei de bani consemnate, numai după împlinirea termenului de 15 zile de la primirea dovezii de consemnare a acestei sume. Creditorilor care nu locuiesc sau nu-şi au sediul în localitatea unde funcţionează executorul, acesta le va trimite sumele plătite de terţul poprit pe cheltuiala debitorului. În cazul în care sunt înfiinţate mai multe popriri şi sumele cuvenite creditorilor depăşesc suma urmăribilă din veniturile debitorului, terţul poprit, va reţine şi va consemna suma urmăribilă şi va depune dovada consemnării la executorul judecătoresc. Dacă terţul poprit nu-şi mai îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi. Instanţa va cita creditorul urmăritor, debitorul şi terţul poprit şi, dacă din probele administrate rezultă că terţul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terţul poprit să plătească creditorului, în limita creanţei, suma datorată debitorului, iar în caz contrar, va hotărî desfiinţarea popririi. Terţul poprit, care, cu rea-credinţă, a refuzat să-şi îndeplinească obligaţiile privind efectuarea popririi, va putea fi amendat, prin aceeaşi hotărâre. Dacă sumele sunt datorate periodic, poprirea se validează atât pentru sumele ajunse la scadenţă, cât şi pentru cele care vor fi scadente în viitor, validarea producându-şi efectele numai la data când sumele devin scadente. După validarea popririi terţul poprit va proceda, după caz, la consemnarea sau plată. În caz de nerespectare a acestor obligaţii, executarea silită se va face împotriva terţului poprit, pe baza hotărârii de validare care constituie titlu executoriu. Dacă poprirea a fost înfiinţată asupra unor titluri de valoare sau asupra altor bunuri mobile incorporale, executorul va proceda la valorificarea lor ţinând seama şi de reglementările speciale referitoare la aceste bunuri, precum şi la eliberarea sau distribuirea sumelor obţinute. Nu sunt supuse executarii silite prin poprire a) sumele care sunt destinate unei afectatiuni speciale prevazute de lege si asupra carora debitorul este lipsit de dreptul de dispozitie; b) sumele reprezentand credite nerambursabile sau finantari primite de la institutii sau organizatii internationale pentru derularea unor programe ori proiecte; c) sumele necesare platii drepturilor salariale, dar nu mai mult de 6 luni de la data infiintarii popririi. Poprirea se infiinteaza la cererea creditorului, de executorul judecatoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul tertului poprit.Pentru sumele datorate cu titlu de obligatie de intretinere sau de alocatie pentru copii, precum si in cazul sumelor datorate cu titlu de despagubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vatamarea integritatii corporale sau a sanatatii, cand executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de debitor, infiintarea popririi se dispune de instanta de fond, din oficiu, de indata ce hotararea este executorie potrivit legii.

79

48) Exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Noţiune. Obiect. Efecte.

Prin expropriere intelegem trecerea fortata in proprietate publica, prin htarare judecatoreasca a unor imobile, aflate in proprietate privata cu o dreapta si prealabila despagubire, pentru o cauza de utilitate publica. Sunt expropriabile numai bunurile proprietate privata. Utilitatea publica se declara pentru lucrari de interes local sau national dupa o cercetare prealabila. Propunerile de expropriere si procesul-verbal intocmit de comisia de cercetare prealabila se notifica persoanelor titulare de drepturi reale asupra imobilelor in cauza care pot face intampinare in 15 zile care vor fi solutionate in 30 zile de o comisie constituita in acest sens care va vota in secret, hotararea se motiveaza si se comunica partilor in 15 zile. Exproprierea este de competenta tribunalului care va stabili intinderea despagubirilor. Exproprierea produce urmatoarele efecte: imobilul trece in proprietate publica, se sting drepturile derivate din dreptul de proprietate, dreptul de ipoteca se stramuta asupra despagubirii, se sting drepturile personale. Proprietarul expropriat are urmatoarele drepturi: dreptul de a cere si obtine retrocedarea imobilului exista daca sunt indeplinite doua conditii: imobilele expropriate nu au fost utilizate timp de un an pentru realizarea scopului si nu a fost facuta o noua declaratie de utilitate publica. Cererea se introduce la tribunal. Dreptul de preemtiune la cumpararea imobilului este recunoscut fostului proprietar daca lucrarile nu au fost incepute si expropriatorul s-a decis sa instraineze imobilul.

49) Forma actului juridic civil.

Prin forma actului juridic civil se intelege acea conditie de validare a actelor juridice care consta in modalitatea de exteriorizare a manifestarii de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice. In sens restrans, forma actului juridic civil reprezinta modalitatea de exteriorizare a vointei reale si este guvernata de principiul consensualismului. In sens larg, forma, sinonima cu “conditii de forma”, are trei acceptiuni: forma ceruta ad validatem – necesara pentru valabilitatea actului juridic; forma ceruta ad probationem – necesara pentru probarea actului juridic; forma ceruta pentru opozabilitatea actului juridic fata de terti (in caz de nerespectare terta persoana poate face abstractie de actul juridic).

50) Garantarea obligaţiilor. Dreptul de retenţie.

Spre deosebire de celelalte garantii reale care au o reglementare distincta in Codul Civil sau in alte legi speciale,dreptul de retentie nu este reglementat de Codul Civil sub forma unei institutii aparte.Existenta lui se deduce dintr-o serie de texte razlete cand, intr-o materie sau alta,legea (Codul Civil) acorda creditorului dreptul de a refuza,atat timp cat nu s-a platit datoria,restituirea unui lucru apartinand debitorului sau cu toate ca nu a primit acel lucru printr-un contract de gaj.Dreptul de retentie ni se prezinta ca un adevarat drept real de garantie imperfect in virtutea caruia cel ce detine un bun mobil sau imobil al altcuiva,pe care trebuie sa-l restituie,are dreptul sa tina lucrul respectiv,sa refuze deci restituirea lui,pana ce creditorul titular al bunului ii va plati sumele de bani pe care le-a cheltuit cu conservarea,intretinerea ori imbunatatirea acelui bun.Astfel,acest drept este conferit vanzatorului (art.1322 Cod Civil),depozitarului (art 1618,1619), comostenitorului tinut la raport (art 771),cumparatorului cu pact de rascumparare (art 1377),locatarului sau chiriasului (art 1444),lucratorului ce lucreaza cu materia prima a clientului (art 508),posesorului unui lucru furat si vandut in targ (art 1910),creditorului gajist (art 1694),proprietarului expropriat (art 481).La randul sau Codul Comercial certifica existenta dreptului de retentie in art 815 in ceea ce priveste marfurile vandute dar nepredate atunci cand cumparatorul a fost declarat in faliment. Desigur aceata enumerare nu este limitativa.Astazi este unanim admis ca dreptul de retentie poate fi stabilit oricand pe cale conventionala printr-un contract nenumit. In lipsa unei reglementari exprese,complete si generale din Codul Civil,teoria dreptului de retentie este opera doctinei. Tratatele mai vechi relateaza pe larg lupta dintre partizanii interpretarii limitative si cei ai interpretarii extensive,respectiv intre cei ce sustineau ca dreptul de retentie nu exista decat in cazurile expres si limitativ prevazute de lege pe de o parte si cei care opinau ca el reprezinta un principiu general al dreptului nostru civil care isi gaseste aplicabilitate ori de cate ori exista o legatura intre o datorie si un obiect;cazurile prevazute de lege nefiind decat aplicatii practice ale acestui principiu general in anumite materii.Cel de-al doilea principiu a sfarsit prin a se impune. Elementul de baza pe care se intemeiaza facultatea conferita creditorului este conexitatea obiectiva dintre un lucru si o datorie,astfel spus,sa existe un debitum cum re iunctum.Aceasta

80

conexiune poate fi uneori corelata cu un contract-de exemplu de depozit-insa ea poate fi,alteori,total desprinsa de un contract preexistent;de exemplu chiar posesorul de rea-credinta al unui bun imobil revendicat de adevaratul proprietar poate retine imobilul pana ce i se vor restitui conform legii cheltuielile facute cu bunul In acest context trebuie remarcat faptul ca notiunea de conexiune a datoriei cu lucrul trebuie interpretata foarte larg.Astfel,se considera ca exista conexiune nu numai cand creanta s-a nascut in legatura cu lucrul,dar si atunci cand detinerea lucrului si creanta corelativa sunt prilejuite de acelasi raport juridic-de exemplu retinerea de catre mandatar a lucrurilor pe care le-a primit pentru mandant,pana ce acesta ii va achita cheltuielile facute pentru indeplinirea mandatului.In toate cazurile pentru ca dreptul de retentie sa poata fi aplicabil se cere ca bunul referitor la care se invoca sa fie proprietatea exclusiva a celui ce este debitorul detinatorului,in ceea ce priveste cheltuielile pretinse. Uneori,dar nu intotdeauna dreptul de retentie poate constitui o expresie a exceptiei de neindeplinire a contractului,aplicabila nu doar contractelor sinalagmatice propriu zise ci si asa-numitelor contracte sinalagmatice imperfecte.Sfera sa de aplicabilitate este insa mult mai larga.Spre deosebire de exceptia de neexecutare a contractului,care are un caracter relativ,intrucat izvoraste dintr-un raport contractual sinalagmatic,putand fi inlaturata prin executarea partiala a obligatiei principale,dreptul de retentie are un fundament obiectiv;el este opozabil tuturor,precum si indivizibil,adica se extinde asupra intregului bun pana la achitarea integrala a datoriei. Desi mai putin energic decat celelalte garantii dreptul de retentie isi releva insa eficacitatea pe plan practic.Fara a putea opune celorlalti creditori chirografari vreo clauza legala de preferinta,retentorul,desi creditor chirografar,in virtutea exceptiei izvorate din dreptul de retentie,este platit inaintea celorlalti,dreptul de retentie producand astfel,in atare situatie,efecte asemanatoare privilegiului. Mai consideram a fi util a aminti ca retentia se poate exercita asupra oricarui lucru mobil sau imobil,susceptibil de detentiune materiala (chiar si asupra titlului constatator al dreptului de proprietate). Cu privire la natura juridica a dreptului de retentie vechii autori au discutat timp indelungat daca el imbraca caracterele unui drept real sau pe cele ale unui drept personal. Partizanii teoriei dreptului real se bazau pe argumentul opozabilitatii erga omnes al acestuia.Se admite intr-adevar,in general,ca dreptul de retentie ar fi opozabil tuturor:proprietarului lucrului,creditorilor chirografar ai acestuia,creditorilor privilegiati sau ipotecari,tertilor achizitori ai bunului al caror titlu este posterior detentiunii lucrului si,in principiu,oricaror terti. Impotriva acestui punct de vedere sustinatorii tezei dreptului personal obiecteaza ca,desi opozabil erga omnes,dreptul de retentie nu confera titularului lui doua atribute deosebit de importante:dreptul de urmarire si dreptul de preferinta.Ca atare,el nu constituie un drept real,ci un drept personal cu atribute specifice,care constau tocmai in aceasta opozabilitate generala. Nu putem sa nu remarcam lipsa de consiustenta a acestei teze.Deosebirea de esenta dintre drepturile reale si cele personale (sau de creanta) porneste de la faptul ca aceste drepturi reale indreptatesc pe titularii lor sa exercite animite prerogative in legatura cu un lucru fara interventia activa a altor persoane care,in calitate de subiecte pasive,neindividualizate,nu au alta obligatie decat aceea de a nu face nimic de natura sa stanjeneasca exercitiul acestor prerogative.Ele nu presupun insa un raport direct intre o persoana si un lucru.Esenta drepturilor reale este deci opozabiliatea erga omnes.Drepturile personale sunt definite la randul lor prin aceea ca titularii lor nu pot pretinde subiectelor pasive ale unui raport juridic dat sa efectueze o anumita prestatie,realizarea dreptului nefiind cu putinta decat-nemijlocit-prin aceasta indeplinire.Dreptul de urmarire si dreptul de preferina nu sunt,in opinia noastra,esentiale drepturilor reale,ci simple consecinte ale acestuia. Lipsa lor va configura un drept real sui generis dar nu il va transforma intr-un drept presonal atata timp cat elementele esentiale,respectiv opozabilitatea erga omnes se pastreaza.Disparitia consecintelor nu atrage niciodata pe cea a cauzei,raportul logic este intotdeauna invers.Afirmatia ca ar exista drepturi personale erga omnes contrazice insasi definitia acestora. Astfel putem concluziona afirmand ca dreptul de retentie este un drept real de garantie imperfect,opozabil erga omnes,o garantie pur pasiva care nu confera atributul de urmarire, indivizibil, conferind o simpla detentie precara si nu o posesie. Aceste concluzii sunt sprijinite si de jurisprudenta recenta care,intr-un litigiu referitor la posibilitatea acordarii dreptului de retentie a opinat in sensul existentei unui drept real de garantie imperfect si l-a tratat ca atare (inclusiv din punctul de vedere al timbrajului. Astfel,in actiunea reclamantului pentru evacuare, parata a formulat cerere reconventionala pentru instituirea unui drept de retentie asupra imobilului, pana i se va restitui avansul achitat, de 15.000 D.M., fara, insa, a se pretinde si obligarea reclamantului la plata acestei sume.Judecatoria Suceava, admitand actiunea, a dispus evacuarea paratei, cererea acesteia fiind anulata, ca insuficient timbrata, cu motivarea ca, dreptul de retentie, fiind un drept real imperfect, trebuia achitata taxa de timbru la valoarea datoriei pretinsa de parata.Aceasta sentinta a fost mentinuta de Tribunalul Suceava, care a respins apelul paratei.Obiectul cererii reconventionale il constituie doar instituirea unui drept de retentie asupra imobilului, justificat de faptul ca parata a achitat avansul de 15.000 D.M., aspect necontestat nici de reclamant, fara insa a pretinde obligarea acesteia la restituirea avansului.In aceste conditii, dreptul de retentie este un drept real imperfect, dar neevaluabil in bani, taxabil conform art. 13 din Legea nr. 146/1997 cu suma de 20.000 lei si 3.000 lei timbru judiciar mobil (valori aplicate la data solutionarii litigiului),

81

taxa care, de altfel, a si fost achitata de parata la instanta de fond.Ca atare, refuzul paratei de a achita taxa de timbru de 6.015.000 lei, este justificat si cum taxa legala datorata este achitata, recursul va fi admis, decizia va fi casata si cauza trimisa aceluiasi tribunal, pentru judecarea pe fond a cererii. Dreptul de retentie,desi de natura reala,nu confera titularului sau cele doua atribute:de urmarire si de preferinta si nici posibilitatea de a vinde lucrul pentru a fi platit din pretul obtinut,asa cum o poate face creditorul gajist asupra bunurilor mobile,care isi poate realiza creanta fie pe calea darii in plata,sub controlul justitiei,fie pe calea vanzarii lucrului la licitatie,spre a fi alocata cu preferinta asupra pretului. Dreptul de preferinta confera titularului sau o simpla detentiune precara,astfel incat existenta lui nu duce la dobandirea fructelor (aceasta prerogativa apartine proprietarului) afara de cazul in care prin conventie s-a stabilit astfel si nici la dobandirea prin uzucapiune a proprietatii lucrului. Odata cu achitarea integrala a datoriei inceteaza dreptul la retentie si ia nastere in sarcina retentorului obligatia de restituire.Aceasta presupune existenta in sarcina creditorului retentor a obligatiei de conservare a bunului precum si raspunderea sa pentru pieirea sau stricaciunea lucrului provenita din culpa sa.Culpa este apreciata cu maximum de exigenta,raspunderea operand nu numai pentru dol si culpa lata ci si pentru culpa levis deoarece dreptul de retentie profita debitorului restituirii lucrului. Acordarea dreptului de retentie neoperand un transfer de proprietate,face ca riscul pieirii fortuite a lucrului sa fie suportat de catre creditorul restituirii lucrului.Desi pieirea lucrului nu face sa inceteze dreptul de retentie,creanta garantata nu se stnge si nici nu se diminueaza corespunzator valoarea lucrului pierit. La randul sau creditorul restituirii lucrului are obligatia de a despagubi pe retentor pentru toate cheltuielile necesare si utile facute cu conservarea acestuia.)Obligatia de restituire a cheltuielilor depinde de natura acestora:cele necesare vor fi restituie integral,iar cele utile doar in masura in care au creat un spor de valoare si nu au fost disproportionate in raport de valoarea lucrului.Proprietarul lucrului,la randul sau trebuie sa despagubeasca pe creditorul retentor pentru toate daunele cauzate de lucru cu ocazia detinerii acestuia. In ceea ce priveste posibilitatea acordarii dreptului de retentie pentru garantarea obligatiilor reciproce de restituire a prestatiilor executate in temeiul unui act juridic nul exista o controversa. Intr-o prima opinie s-a afirmat ca exceptia dreptului de retentie-si deci imosibilitatea restituirii imediate a lucrului-este inadmisibila,deeoarece el s-ar grefa pe un act juridic nul care,in nici un caz,nu poate genera o solutie de fapt contrara intereselor ocrotite prin dispozitiile legale imperative.Acordarea dreptului de retentie,ar duce,pe cale ocolita,la mentinerea unor efecte ale actului juridic lovit de nulitate,de vreme ce detinatorul lucrului ar avea posibilitatea de a-l folosi si dupa constatarea nulitatii,prin aceasta micsorand in mod sensibil interesul sau de a urmari executarea creantei.In sprijinul acestui punct de vedere s-au adus si dispozitiile Decretului nr 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva,ale carui efecte ar fi inlaturate,de vreme ce creditorul ar obtine conservarea dreptului sau la restituire pe timp nelimitat,redobandirea posesiei bunului neputanu-se face decat dupa executarea creantei.Asadar,dreptul de retentie ar opera,in esenta,impotriva prevederilor art 1 alin 3 din Decretului nr 167/1958.Inadmisibilitatea acordarii dreptului de retentie in acest caz s-a motivat si pe necesitatea asigurarii unei identitati a efectelor nulitatii.Acordandu-se dreptul de retentie creditorului care a intrat in posesia lucrului in temeiul unui act juridic nul,ijnseamna a recunoaste acestuia o situatie juridica mult mai avantajoasa si garantii de care nu ar putea beneficia creditorul care nu a intrat in posesia bunului. In cea de-a doua opinie,spre care inclinam se recunoaste posibilitatea acordarii dreptului de retentie motivat de faptul ca instituirea acestei garantii nu tinde la mentinerea efectelor nulitatii,ci,dimpotriva la accelerarea desfiintarii efectelor sale fata de toate partile si restabilirea situatiei anterioare,sub rezerva ca exercitiul dreptului de retentie sa nu fie incompatibil cu interese majore,interese care sunt in masura sa sprijine si sa urgenteze repunerea partilor in situatia anterioara.Dreptul de retentie isi releva eficacitatea practica deoarece fiind lipsit de folosinta lucrului,debitorul se va grabi sa-si achite datoria,pentru a reintra in posesia lucrului. Referitor la aspectele de ordin procesual,de regula dreptul de retentie se invoca pe cale de exceptie,in cauze ce au ca obiect actiuni in restituirea lucrului.Cu toate acestea,in opinia noastra nimic nu se opune ca dreptul de retentie sa fie invocat si pe calea unei contestatii la executarea unei hotarari privind restituirea (exista si opinia contrara),ori de cate ori dreptul de retentie s-a nascut ulterior hotararii de restituire sau daca in procesul dintre parti problema restituirii sau a evacuarii nu a fostdiscutata in mod de sine statator, pentru ca detentorul sa fie in situatia de a-si face toate apararile.In aceasta ultima ipoteza ne referim in principal la hotararea ce pune capat unui proces de partaj,cand,potrivit practicii devenite constante a Tribunalului Suprem,se considera ca hotararea pronuntata privind partajarea bunurilor este executorie prin ea insasi,cat priveste restituirea lucrurilor de catre cel care la detine ori,dupa caz,evacuarea lui,fara a mai fi necesara nici o actiune in restituire sau in evacuare.In masura in care problema restituirii sau a evacuarii nu a fost discutata in mod expres in procesul de partaj,ceea ce a facut ca detentorul sa nu poata invoca dreptul sau de retentie,consideram ca trebuie sa i se recunoasca posibilitatea ca pe calea contestatiei la executare,sa poata opune dreptul sau de retentie,obligand astfel pe reclamant sa-si execute si el obligatia ce-i revine (de a-i plati de exemplu sulta pe care eventual o datoreaza sau cheltuielile facute cu lucrul-desigur in ipoteza in care exista un

82

debitum cum re iunctum).Daca s-a recunoscut posibilitatea rezolvarii pe calea contestatiei la executare a unor probleme care tin de fondul pricinii, cu atat mai mult se justifica posibilitatea recunoasterii dreptului de retentie pe aceasta cale,dee vreme ce aceasta nu s-a putut face in timpul procesului de partaj ori el s-a nascut dupa pronuntarea hotararii ce se executa. Recunoasterea dreptului de retentie pe calea contestatiei la executare suspenda executarea inceputa in baza hotararii de partaj pana la achitarea integrala a sultei iar in temeiul art 16 lit c din Decretul nr 167/1958 prescriptia executarii in privinta predarii lucrului se intrerupe fara a se intrerupe si prescriptia executarii sultei.

51) Garantarea obligaţiilor. Fidejusiunea.

Fidejusiunea sau cautiunea este un contract prin care o persoana numita fidejusor se obliga fata de creditorul altei persoane sa execute obligatia celui pentru care garanteaza, daca acesta nu o va executa. Fidejusiunea poate fi de trei feluri: conventionala - cand insusi creditorul sau debitorul cad de acord asupra necesitatii aducerii unui garant; legala - cand debitorul aduce un garant ca urmare a unei dispozitii legale; judiciara - intr-o cauza litigioasa, instanta judecatoreasca este cea care dispune aducerea unui fidejusor. Existenta fidejusiunii legale si judecatoresti nu contrazice caracterul de contract al fidejusiunii, in toate cazurile. Caractere juridice este un contract accesoriu fata de obligatia principala pe care o are debitorul fata de creditor.De aici rezulta urmatoarele consecinte: fidejusiunea va urma soarta obligatiei principale, cat priveste cauzele de validitate si cele de stingere; fidejusiunea nu poate intrece ca intindere datoria debitorului si nici nu poate fi facuta in conditii oneroase; fidejusiunea nedeterminata a unei obligatii principale se intinde si la toate accesoriile acelei obligatii de exemplu la dabanzi,precum si la cheltuielile necesitate de urmarirea silita; este un contract consensual –deci simplul acord de vointa al partilor este suficient pentru incheierea sa valabila. In toate cazurile ea trabuie sa fie expresa. este un contract unilateral, in sensul ca da nastere la o singura obligatie, cea a fidejusorului fata de creditor, cu privire la garantarea obligatiei debitorului; este un contract cu titlu gratuit, deoarece fidejusorul nu urmareste sa obtina de la creditorul cu care a incheiat conventia o contraprestatie. Conditii cerute in persoana fidejusorului-In afara conditiilor generale privind capacitatea de a contracta,fidejusorul trebuie sa indeplineasca anumite conditii speciale de solvabilitate si domiciliul Daca debitorul are obligatia de a aduce un fidejusor acesta trebuie sa fie: o persoana capabila de a contracta; a fie o persoana solvabila.Daca a devenit insolvabil, trebuie adus un altul.Daca fidejusorul devenit insolvabil a fost stabilit in virtutea unei conventii, aceasta egula nu se aplica; sa aiba domiciliul in raza teritoriala a tribunalului judetean in care trebuie sa execute obligatia Orice obligatie poate fi garantata prin fidejusiune, inclusiv obligatiile intuitu personae De regula, sunt garantate atat obligatiile existente cat si obligatiile viitoare sau chiar si cele eventuale. Raporturile dintre creditor si fidejusor Principiul care domina aceasta categorie de raporturi este acela ca in caz de neexecutare din partea debitorului, creditorul poate sa urmareasca direct pe fidejusor pentru executarea creantei. Fidejusorul poate invoca unele exceptii privind urmarirea initiata de creditor,dintre care doua sunt caracteristice pentru fidejusiune: beneficiul de discutie si beneficiul de diviziune. Beneficiul de discutie este o facultate pe care legea o confera fidejusorului, de a cere creditorului, care s-a indreptat cu urmarirea impotriva sa, sa urmareasca mai intai bunurile debitorului si numai dupa aceea, daca nu va fi indestulat, sa-l urmareasca pe el. Pentru a fi admisa aceasta actiune, trebuie intrunite anumite conditii: invocarea beneficiului trebuie sa aiba loc inainte de a se fi trecut la judecarea fondului procesului privind urmarirea fidejusorului; fidejusorul trebuie sa indice creditorului bunurile debitorului principal care pot fi urmarite; bunurile astfel indicate sa se afle in raza teritoriala a tribunalului judetean in care trebuie sa se faca plata. Nu se poate invoca beneficiul de discutie in urmatoarele situatii: daca fidejusorul a renuntat la acest beneficiu ori s-a oligat solidar cu debitorul principal (in acest caz se aplica regulile solidaritatii) in cazul fidejusiunii judecatoresti Beneficiul de diviziune – constituie tot o facultate recunoscuta fidejusorului , in ipoteza in care exista mai multi fidejusori, care garanteaza fata de unul si acelasi creditor,pentru una si aceeasi datorie. Principiul in aceasta situatie este ca fiecare dintre fidejusori raspunde pentru datoria intreaga. Acest principiu permite creditorului sa se adreseze unuia dintre fidejusori pentru tot. Beneficiul de diviziune nu mai poate fi invocat daca fidejusorul a renuntat la el In randul exceptiilor de ordin general pe care le poate invoca fidejusorul mentionam exceptiile personale ce decurg din insusi contractul de fidejusiune : cele privind validitatea contractului, termene, conditii, etc. Raporturile dintre fidejusor si debitorul principal-Daca fidejusorul a platit datoria, el se poate intoarce impotriva debitorului si aceasta chiar in situatia in care a garantat fara stiinta debitorului. Fidejusorul poate recupera de la debitor suma platita creditorului si cheltuielile pe care le-a facut dupa ce a notificat debitorului inceperea urmaririi de catre creditor. Temeiul regresului il constituie de regula, subrogarea legala in drepturile creditorului platit. Se poate folosi si o actiune

83

intemeiata pe mandat, ori pe gestiunea intereselor altei persoane O situatie speciala este aceea in care fidejusorul care a platit intreaga datorie, garantase pentru mai multi debitori ce erau tinuti solidar pentru una si aceeasi datorie. In aceasta situatie ,fidejusorul are regres in contra fiecaruia dintre ei, pt repetitiunea sumei totale ce a platit Fidejusorul pierde dreptul de regres impotriva debitorului principal daca: nu a instiintat pe debitor despre efectuarea platii, astfel incat acesta din urma plateste o a doua oara.Fidejusorul poate deci pretinde creditorului sa-i restituie ce a platit; a platit datoria fara sa fi fost urmarit si fara sa fi instiintat pe debitor, iar acesta face dovada ca ar fi avut mijloace de stingere a datoriei;in acest caz fidejusorul poate cere restituirea de catre creditor a ceea ce a platit. Raporturile dintre fidejusori-Daca sunt mai multi cofidejusori pentru unul si acelasi debitor, fidejusorul care a platit datoria se poate intoarce,printr-o actiune de regres divizibila impotriva celorlalti fidejusori. Stingerea fidejusiunii-Se stinge – in mod indirect- ca urmare a stingerii obligatiei principale. Nu se va stinge fidejusiunea cand plata a fost facuta nu de catre debitor, ci de catre un tert care se subroga in drepturile creditorului platit Fidejusiunea -> se poate stinge si pe cale directa, independent de soarta obligatiei principale, fiindu-i aplicabile modurile de stingere a obligatiilor: remiterea fidejusiunii (renuntarea creditorului la garantie); confuziunea intre patrimoniul creditorului si al fidejusorului; compensatia opusa de catre fidejusor creditorului; cand din culpa creditorului, fidejusorul nu ar mai avea posibilitatea sa dobandeasca prin plata datoriei principale privilegiile si ipotecile de care beneficia creditorul (cazul neglijentei creditorului care nu a conservat garantiile care asigurau creanta principala).

52) Garantarea obligaţiilor. Ipoteca

Ipoteca este o garantie reala, servind la garantarea obligatiilor unui debitor fata de creditorul sau, printr-un bun imobil din propriul sau patrimoniu, anume desemnat pe cale legala in acest scop (ipoteca nu presupune deposedarea debitorului de imobil); sintetic, ipoteca este o garantie reala, imobiliara, constand dintr-un drept real accesoriu asupra unui imobil al debitorului. CONDITII: ipoteca nu va putea fi constituita decat prin act autentic; inscriptiile ipotecare se fac la judecatoria in a carei raza teritoriala sunt situate imobilele ipotecate; pot fi ipotecate numai imobilele (care se afla in circuitul civil) impreuna cu accesoriile lor care sunt imobile prin destinatie, precum si uzufructul asupra unor imobile; ipoteca trebuie sa fie specializata sub un dublu aspect; sa fie determinata cu privire la imobilul afectat; sa fie determinata in ceea ce priveste valoarea creantei. conditii privind persoana constituientului: cel ce o constituie trebuie sa aiba capacitatea deplina de exercitiu; cel ce o constituie trebuie sa aiba calitatea de proprietar actual al imobilului ce se ipotecheaza. Bunurile viitoare ale debitorului nu pot forma obiectul unei ipoteci. Iar, daca dreptul de proprietate al constituientului este sub conditie suspensiva sau rezolutorie, aceeasi conditie va afecta si ipoteca. Deasemenea, nu se pot ipoteca bunurile altuia, indiferent daca acestea apartin persoanelor fizice sau juridice, decat cu consimtamantul lor expres. Conditii de forma: contractul de ipoteca este un contract solemn, ipoteca trebuind sa fie incheiata prin inscris autentic. Conditii de publicitate: acestea nu tin de caracterul solemn al contractului de ipoteca, ci numai de asigurarea opozabilitatii si a rangului de preferinta ale ipotecii; publicitatea consta in inscrierea ipotecii in cartea funciara de la judecatoria din raza teritoriala a caruia se afla situat imobilul, astfel: partile incheie un contract de ipoteca dupa care se prezinta cu acesta la notariat personal (sau prin mandatari cu procura speciala si autentica). Pe baza actelor autentificate, a unei cereri si a unei taxe de timbru judiciar judecatorul delegat cu tinerea cadastrului va dispune (binenteles, dupa verificarea actelor) prin incheiere inscrierea ipotecii in registrul de carte funciara. EFECTE: se constituie un drept de creanta a creditorului numai asupra bunurilor imobile (sau imobile prin destinatie) ale debitorului. in raport cu debitorul: acesta pastreaza detentia imobilului ipotecat; are dreptul sa culeaga fructele ca orice proprietar; are dreptul de a instraina imobilul ipotecat, dar, in acest caz, imobilul se va stramuta catre noul dobanditor, grevat de ipoteca constituita asupra lui. In raport cu creditorul: are un drept de urmarire a imobilului in mana oricui s-ar afla; are un drept de preferinta fata de ceilalti creditori (luandu-se in calcul rangul ipotecii). In raport cu tertii dobanditori ai imobilului ipotecat: fata de acestia, ipoteca nu constituie o indisponibilizare, ei putand achizitiona imobilul ipotecat sub conditia de a-l prelua cu tot cu sarcina ce-l greveaza. AVANTAJE: creditorul ipotecar are dreptul de a urmari imobilul ipotecat in mana oricui s-ar gasi acesta; in caz de executare silita, faliment, etc creditorii ipotecari sunt preferati celor chirografari, iar cei de rangul I creditorilor cu inscriptii ulterioare; inscriptiile ipotecare conserva dreptul de privilegiu si de ipoteca in curs de 15 ani din ziua in care s-au facut inscriptiile (dupa aceasta data efectul lor incetand daca nu au fost prelungite – pentru ca inscriptia reinnoita sa-si pastreze rangul initial, este necesar sa se indice inscriptia primitiva); ipoteca continua sa existe asupra intregului imobil, chiar daca a fost platita o parte din datorie si chiar daca, in caz de partaj a unui imobil ipotecat, imobilul trece in lotul unuia dintre copartasi (acesta va trebui

84

sa suporte urmarirea pentru intreaga datorie, intrucat garantia este incorporata in imobil); la scadenta daca debitorul nu onoreaza creanta, creditorul poate cere executarea silita (in cf. cu OG nr.11/1996 (cu toate modificarile sale) privind executarea creantelor bugetare); cheltuielile privind inregistrarea si asigurarea imobilului ipotecat sunt in sarcina debitorului (imprumutatului). RISCURI/DEZAVANTAJE: fiind o obligatie accesorie obligatiei principale garantate, ipoteca are aceeasi soarta ca si principalul – “accesorium sequitur principale” (accesoriul urmeaza principalul). Deci, daca obligatia principala este afectata de modalitati (termen, conditie, etc) si ipoteca va fi la randul ei va fi afectata de acestea.; nerespectarea formalitatilor de publicitae este sanctionata cu nulitatea inscrierii, ceea ce inseamna ca ipoteca nu va fi opozabila si nu va capata rang decat din momentul inregistrarii sale regulate, rangul capatandu-se din momentul in care inscrierea a fost facuta in mod valabil; nerespectarea formei autentice a contractului de ipoteca duce la nulitatea absoluta a acestuia; cum ipoteca este folosita cel mai adesea la vanzarile/creditele pe termen mijlociu sau lung, in acest interval, pana la plata ultimei rate scadente, pot aparea evenimente neprevazute (ex:incendiu, inundatii, cutremure, etc) care sa diminueze (uneori chiar substantial) sau chiar sa duca la disparitia bunului imobil asupra careia este constituita ipoteca. De aceea, intotdeauna bunul ipotecat trebuie sa fie asigurat la o societate de asigurari, iar polita de asigurare sa fie emisa pe numele beneficiarului ipotecii; modalitatea greoaie de constituire (ca timp si formalitati ce trebuiesc indeplinite).

53) Gestiunea de afaceri (gestiunea intereselor altei persoane ).

Este o operatie ce consta in aceea ca o persoana intervine, prin fapta sa voluntara si unilaterala si savarseste acte materiale sau juridice in interesul altei persoane, fara a fi primit mandat din partea acesteia. Persoana care intervine este -; gerant Persoana pentru care se actioneaza este -; gerat Conditiile gestiunii: obiectul gestiunii: - acte materiale ( repararea unui bun al geratului ), - acte juridice ( plata unor taxe si impozite ) actele de gestiune nu trebuie sa depaseasca limitele unui act de administrare; gestiunea -; sa fie utila geratului sa-i fie folositoare ( sa se evite o pierdere patrimoniala); atitudinea partilor fata de actele de gestiune -; geratul sa fie complet strain de operatia pe care gerantul o savarseste in interesul sau. Gerarea se face fara stirea proprietarului- gerantul trebuie sa actioneze cu intentia de a gera interesele altuia. Actele de gestiune trebuie sa fie efectuate cu intentia de a-l obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor. Capacitatea partilor-Gerantul trebuie sa aiba capacitate de exercitiu. Gerantul nu trebuie sa indeplineasca vreo conditie de capacitate. Obligatiile gerantului: obligatia de a continua gestiune inceputa pana ce gerantul sau mostenitorii sai vor fi in masura sa o preia; in efectuarea actelor de gestiune sa depuna diligenta unui bun proprietar; de a da socoteala gerantului cu privire la operatiile efectuate. Obligatiile geratului: va fi obligat a indemniza pe gerant pentru toate cheltuielile necesare utile pe care le-a facut; fata de terti gerantul va fi tinut sa execute toate obligatiile decurgand din actele incheiate in numele siu de gerant Proba gestiunii intereselor altei persoane Faptele materiale pot fi dovedite prin orice mijloc de proba Faptele juridice ( acte juridice ) -; regulile cu privire la actelel juridice.

54) Îmbogăţirea fără justă cauză.

Codul Civil in vigoare nu prevede un text pentru consacrarea principiului restituirii imbogatirii fara justa cauza. Faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este marit pe seama patrimoniului altei persoane, fara ca pentru aceasta sa existe un temei juridic. Desi din acest fapt juridic se naste obligatia pentru cel care isi vede marit patrimoniul sau de a restitui, in limita maririi, catre cel care si-a diminuat patrimoniul. Actiunea prin care se pretinde restituirea se numeste -; actio de in rem verso. Conditiile: marirea unui patrimoniu; micsorarea unui patrimoniu; existenta unei legaturi de cauzalitate intre sporirea unui patrimoniu si diminuarea celuilalt; inexistenta unui temei juridic al maririi unui patrimoniu pe seama altuia. Efectele imbogatirii fara justa cauza: cel care si-a marit patrimoniul nu poat fi obligat sa restituie decat in masura cresterii patrimoniului sau; cel care si-a micsorat patrimoniul nu poate pretinde mai mult decat diminuarea patrimoniului sau, caci astfel s-ar imbogati fara just temei

55) Împărţeala de ascendent.

85

Partajul de ascendent este actul prin care tatal sau mama ori alt ascendent face in avans, in timpul vietii, repartizarea bunurilor sale intre copiii sau descendentii lui (art. 794 C. civ.). Este un act a carui carcteristica principala este ca ascendentul „imparte bunurile sale, inainte de a fi indivize intre mostenitorii sai”. Partajul de ascendent se poate realiza atat prin donatie (donatie-partaj), adica printr-un contract, act juridic intre vii de formatie bilaterala, cat si prin testament (testament-partaj), adica printr-un act juridic unilateral mortis causa (art. 795 alin. 1 C. civ.). In ambele sale forme, partajul de ascenedent este un act mixt, care combina regulile partajului cu cele ale donatiei sau testamentului. Daca ambele forme au in comun efectul de a atribui individual comostenitorilor bunurile dispunatorului asemenea unui partaj la data decesului acestuia, ele difera insa esential prin faptul ca in timp ce donatia-partaj, fiind un contract, pe de o parte, se poate realiza numai cu acordul donatarului, iar pe de alta parte, nu poate fi revocata unilateral de donator, testamentul-partaj este un act de formatie unilaterala esentialmente revocabil. Spre deosebire de partajul obisnuit, care se realizeaza fie prin acordul coindivizarilior, fie prin hotarare judecatoreasca, partajul de ascendent se realizeaza sub autoritatea si cu vointa ascendentilor despre a caror mostenire este vorba .Dispozitiile legale referitoare la partajul de ascendent (art. 794 si urmat. C. civ.) sunt de exceptie, in lipsa lor un asemenea partaj neputand fi facut intrucat s-ar contraveni regulilor de drept comun care prohibesc pactele asupra succesiunilor nedeschise (art. 965 alin. 2 C. civ.) si partajarea bunurilor care fac parte din rezerva succesorala prin vointa dispunatorului . Ele isi au originea in dreptul roman, dreptul cutumiar francez si in legiuirile premergatoare Codului civil roman , justificandu-se prin necesitatea de a elimina, pe cat este posibil, neintelegerile dintre mostenitori sau inconvenientele partajului judiciar. Dat fiind caracterul de exeptie al partajului de ascendent, acesta trebuie sa rezulte in mod neechivoc din actul care se pretinde ca il contine. Uneori, in practica noastra judiciara si in doctrina, acest element este cu totul neglijat, simplul fapt ca parintii au inzestrat pe fiecare din copiii lor cu ocazia casatoriei neputand duce la concluzia existentei unei donatii-partaj, asa cum s-a facut, ci cel mult a existentei unor donatii ordinare .Donatia-partaj este un contract (act juridic intre vii) prin care un ascendent dispune irevocabil cu titlu gratuit in timpul vietii de toate sau o parte din bunurile sale prezente in favoarea tuturor copiilor sau descendentilor sai in considerarea drepturilor succesorale ale acestora, realizand un partaj anticipat intre acestia. Cu alte cuvinte, este vorba de un act care in forma este o donatie (art. 795 alin. 1 C. civ.), dar care nu comporta doar o simpla liberalitate, ci mai cu seama elemente de anticipatie succesorala care isi vor produce toate efectele la data decesului dispunatorului . Fara indoiala ca elementul de liberalitate nu poate lipsi, procurand un avantaj descendentilor. Astfel, o donatie-partaj cu sarcini intruneste aceasta conditie, dar numai in masura in care sarcinile nu sunt mai oneroase decat emolmentul .Succesiunea nu se poate deschide decat la decesul lui de cujus. De aceea, copiii gratificati prin donatia-partaj nu pot fi in timpul vietii dispunatorului decat donatari, nu mostenitori . Este vorba despre un partaj care nu poarta asupra unei succesiuni deschise, ci doar anticipeaza asupra succesiunii viitoare a dispunatorului, in cadrul careia va fi luat in considerare ca atare . Donatia-partaj este asadar un act cu natura mixta, bivalenta, care in esenta sa este un partaj, dar care sub anumite aspecte apare ca o liberalitate (donatie) .Primordiala in cazul donatiei-partaj este vointa ascendentului sub autoritatea caruia se face repartizarea bunurilor succesorale, iar nu vointa descendentilor, care, in masura in care nu li se incalca rezerva, nu pot decat sa se supuna celei dintai, daca vor sa mosteneasca, sau sa renunte la mostenire. Asadar, partajul il face insusi ascendentul, iar nu descendentii mostenitori sub medierea acestuia . Persoanele care pot face o donatie-partaj. Pot face donatii-partaj doar „tatal, mama si ceilalti ascendenti” (art. 794 C. civ.), nu si alte persoane cum ar fi descendentii sau colateralii. Este indiferent daca legatura de rudenie este legitima (din casatorie), nelegitima (dinafara casatoriei) sau din adoptie. Un unchi, de pilda, poate face donatii in favoarea nepotilor sai de frate, numai ca aceasta donatie este una obisnuita chiar daca dispunatorul a caracterizat-o ca donatie-partaj. O astfel de donatie nu intra sub incidenta dispozitiilor art. 794 si urmat. C. civ., nepotii nefiind asadar obligati, in lipsa unei stipulatii exprese, la garantia reciproca pentru tulburari si evictiuni pe care si-o datoreaza coindivizarii ulterior partajului, iar privilegiul pentru plata eventualelor sulte este cu totul exclus, chiar daca dispunatorul a prevazut contrariul, privilegiile neputand rezulta decat din lege . Dispunatorul trebuie sa aiba capacitatea de a face liberalitati conform dreptului comun. Persoanele care pot beneficia de donatia-partaj. Beneficiari ai donatiei-partaj nu pot fi decat copiii sau ceilalti descendenti ai dispunatorului (art. 794 C. civ.), indiferent daca rudenia rezulta din casatorie, dianfara casatoriei sau din adoptie . Desi, in limitele cotitatii disponibile, ascendentul poate favoriza pe unul sau altul dintre descendentii sai facandu-i liberalitati preciputare -; fie chiar prin donatia-partaj, fie separat -, donatia-partaj are ca finalitate sau functie principala repartizarea bunurilor dispunatorului intre descendentii sai care pot si vor sa vina la mostenirea sa legala, avand asadar vocatie utila, nefiind nedemni sau renuntatori. Ea presupune cu necesitate cel putin doi descendenti care vin efectiv la mostenire, o donatie-partaj intre un descendent si un tert (fie el descendent in grad mai indepartat, fie o persoana fara legatura de rudenie cu dispunatorul) este de neconceput. Destinata sa inlocuiasca partajul care ar fi trebuit facut dupa decesul ascendentului, donatia-partaj trebuie sa se refere chiar la cei care au dreptul

86

de a participa la partajul pe care il inlocuieste, motiv pentru care actul prin care ascendentul imparte bunurile sale intre fiii sai si copiii acestora fara a fi intrunite conditiile reprezentarii nu este decat o donatie ordinara .Persoanele dinafara sferei descendentilor dispunatorului, in actuala configuratie a textelor Codului nostru civil, nu pot fi beneficiare ale donatiei-partaj , dar, in limitele cotitatii disponibile, pot fi beneficiare ale donatiilor ordinare.Donatia-partaj care nu cuprinde pe toti descendentii cu vocatie utila la mostenire la momentul deschiderii acesteia este nula (art. 797 alin. 1 C. civ.) . Este vorba atat de descendentii care vin la mostenire in nume propriu, cat si de cei care mostenesc prin reprezentare, fara luarea in considerare a nedemnilor sau renuntatorilor, momentul la care se raporteaza indeplinirea acestei conditii fiind acela al deschiderii mostenirii . Constarea nulitatii poate fi ceruta nu numai de descendentul omis, ci chiar si de ceilalti descendenti (art. 797 alin. 2 C. civ.).Nulitatea pentru omisiunea unui descendent este incidenta chiar daca la data deschiderii mostenirii masa succesorala, pe langa bunurile care au format obiectul donatiei-partaj, cuprinde bunuri care prin natura si valoarea lor ar asigura drepturile succesorale ale mostenitorului omis . Pentru a putea beneficia de donatia-partaj, descendentii trebuie sa aiba capacitatea de a primi liberalitati la momentul incheierii actului. Bunurile prezente. Donatia-partaj poate avea ca obiect doar bunurile asupra carora ascendentul dispunator este unic proprietar la momentul incheierii actului, iar nu si bunurile viitoare (art. 795 alin. 2 C. civ.). Aceasta dispozitie legala se explica prin incompatibilitatea care exista intre caracterul irevocabil al oricarei donatii, deci si a donatiei-partaj, si bunurile viitoare intrucat nu depinde decat de vointa donatorului sa manevreze de o asemenea maniera incat sa nu dobandeasca aceste bunuri si in acest fel sa revoce donatia .Imparteala poate avea ca obiect toate bunurile dispunatorului sau doar o parte. In acest din urma caz, bunurile neincluse in actul de partaj se vor transmite in indiviziune la mostenitori urmand a fi impartite intre acestia potrivit regulilor dreptului comun (art. 796 C. civ.). Donatia-partaj poate cuprinde nu numai cotitatea disponibila, cum se intampla in cazul donatiilor obisnuite, ci si rezerva mostenirii, respectand partea ce revine fiecarui descendent din aceasta Bunurile sotilor obiect al unei donatii-partaj conjunctive. Practica judiciara si doctrina admit posbilitatea ca o donatie-partaj sa fie facuta impreuna de mama si tata in favoarea copiilor comuni, act care este cunoscut sub denumirea de donatie-partaj conjunctiva . Avantajul incontestabil al donatiei-partaj conjunctive este acela ca parintii pot dispune nu numai de bunurile proprii, ci si de cele comune, lucru pe care nici unul nu l-ar putea face fara acordul celuilalt. Ca urmare a acestei operatiuni, fiecare parinte este considerat a fi contribuit la formarea loturilor copiilor in proportie egala din ansamblul bunurilor distribuite, chiar daca un anume copil a primit bunuri numai de la mama, iar un altul numai de la tata . Daca exista copii care nu sunt comuni, donatia-partaj conjunctiva facuta de cei doi soti in favoarea acestora nu poate sa aiba ca obiect decat bunuri care apartin parintelui sau, iar nu si celuilalt sot, fata de care nu are vocatie succesorala .Donatia-partaj conjunctiva cu rezerva dreptului de uzufruct in favoarea sotului donatar si cu clauza continuarii uzufructului in persoana sotului supravietuitor este valabila, caci nu este vorba de transmiterea unui uzufruct viager stins prin moartea titularului sau (art. 557 C. civ.), ci despre un al doilea uzufruct, distinct de cel dintai, care se naste la data decesului primului titular si care constituie o donatie de bunuri viitoare (valabila intre soti). Bunurile indivize obiect al donatiei-partaj cumulative. Adesea, dupa decesul mamei sau tatalui, averea succesorala ramane in indiviziune intre parintele supravietuitor si copiii sai. Parintele supravietuitor nu va putea face o donatie-partaj in privinta acestor bunuri intrucat nu-i partin in exclusivitate. Practica judiciara franceza si doctrina admit insa validitatea unei asemenea operatiuni cu conditia de a fi acceptata de toti copiii, aceasta incluzand, pe de o parte, un partaj amiabil (in privinta bunurilor provenind din patrimoniul parintelui predecedat), iar pe de alta parte o donatie-partaj (in privinta bunurilor apartinand parintelui supravietuitor),aceasta fiind cunoscuta sub denumirea de donatie-partaj cumulativa . Actul in discutie alcatuieste un ansamblu indivizibil, astfel incat daca acesta nu este valabil in privinta partajului succesiunii deschise, cade intreaga operatiune, fara ca partajul anticipat al mostenirii parintelui supravietuitor sa ramana in vigoare . Donatia-partaj cumulativa poate fi facuta nu numai de parintii casatoriti, ci si de cei necasatoriti (divortati sau care nu au fost casatoriti niciodata). Bunurile care au format obiectul unor donatii anterioare. Bunurile care au format obiectul unor donatii anterioare pot forma in anumite conditii obiectul unei donatii-partaj. Astfel, bunurile care au format obiecul unei donatii raportabile (nepreciputare) pot forma obiectul unei donatii-partaj, dar numai intrucat sunt facute in favoarea donatarului si cu acordul acestuia. Prin natura lor donatiile raportabile sunt destinate sa se reintoarce in masa succesorala la decesul dispunatorului, fiind supuse impartelii conform regulilor mostenirii ab intestat. Nu exista insa nici o piedica legala ca ascendentul sa includa bunul formand obiectul unei asemenea donatii intr-o donatie-partaj ulterioara, cu consecinta ca prin aceasta descendentul-donatar va fi scutit de raport, la data deschiderii mostenirii bunul revenindu-i ca efect al partajului facut de ascendent in timpul vietii prin donatia-partaj . Divizarea reala prin vointa donatorului. Donatia-partaj, asa cum o arata chiar denumirea ei, implica in mod necesar o impartire a bunurilor intre descendenti facuta de donatorul-ascendent cu acordul acestora. Actul prin care ascendentul dispune in favoarea descendentilor sai cu

87

titlu gratuit in ideea de a-i gratifica, dar lasand grija impartelii in seama acestora, nu este o donatie-partaj, ci, in lipsa repartizarii specifice partajului, o donatie ordinara . De asemenea, actul prin care parintele se limiteaza sa gratifice pe fiecare din copiii sai cu o cota-parte indiviza dintr-un imobil, in lipsa repartizarii individuale, nu poate fi o donatie-partaj, ci o donatie ordinara . Criteriul de delimitare a donatiei-partaj fata de donatia ordinara este intentia ascendentului de a proceda la un aranjament de familie global, chiar daca nu se face expres referire la dispozitiile art. 794 C. civ. si chiar daca nu este cuprins intr-un act unic, ci in acte distincte, cu conditia ca din acestea sa rezulte vointa ascendentului de a le privi ca indisociabile si deci indivizibile . Compunerea loturilor. In privinta componentei loturilor atribuite descendentilor, donatorul nu este constrans de regula care rezulta din dispozitiile art. 741 alin. 1 C. civ., conform careia la partaj (este vorba de partajul obisnuit facut dupa deschiderea mostenirii) „trebuie sa se dea… aceeasi cantitate de mobile, de imobile, de drepturi sau de creante de aceeasi natura si valoare”, recunoscandu-i-se dreptul de a alcatui loturile cum crede de cuviinta . Modelul partajului de ascendent este partajul voluntar, iar nu partajul judiciar, astfel incat, lasand la o parte faptul ca si in cazul partajului judiciar principiul egalitatii in natura este susceptibil de nuantari (supra nr. 717), ascendentul are libertate in fixarea componentei loturilor, admitandu-se ca atribuirea in intregime a unui domeniu agricol unuia dintre copii cu obligatia de a plati celorlalti copii ai dispunatorului sultele corespunzatoare -; stabilite de dispunator, indiferent daca sunt platibile in timpul vietii acestuia sau dupa decesul lui - este o donatie-partaj, iar nu o donatie ordinara cu sarcini . Solutia nu poate fi insa dusa pana la extrem, in sensul ca atunci cand interesul economic al pastrarii integritatii imobilelor ori exploatatiilor agricole sau comerciale nu este in joc, iar ascendentul detine mai multe imobile, principiul egalitatii partajului in natura redevine aplicabil .Ascendentul donator, in limitele cotitatii disponibile a mostenirii, poate favoriza pe unul sau altul dintre copiii sai atribuindu-i bunuri de valoare mai mare decat celorlalti. Daca limitele cotitatii disponibile sunt depasite, ceilalti copii pot cere reductiunea liberalitatii in conditiile dreptului comun (art. 798 C. civ.) . Aplicarea dreptului comun. Conform dispozitiilor art. 795 alin. 1 C. civ., donatia-partaj trebuie sa intruneasca din punctul de vedere al formei „conditiile si regulile prescrise pentru donatiunile intre vii”. Asadar, in principiu, sub sanctiunea nulitatii, ea trebuie sa fie incheiata in forma autentica (art. 813 C. civ.), iar daca se refera si la bunuri mobile, trebuie sa fie intocmit si un stat estimativ semnat de donator si donatari (art. 827 C. civ.). Acceptarea donatarilor trebuie sa fie expresa si facuta prin act autentic notificat donatorului inaintea deschiderii mostenirii (art. 814 C. civ.) . Se recunoaste, nu fara oarecare retinere, ca, prin exceptie, in cazurile si conditiile admise in dreptul comun, forma autentica nu este ceruta daca este vorba de donatii sub forma darului manual, a donatiei deghizate si a donatiei indirecte .In cazul in care un partaj de ascendent nul absolut pentru vicii de forma este executat in cunostinta de cauza de descendenti, acestia nu mai pot reveni cerand constatarea nulitatii absolute, actul nul fiind ratificat conform dispozitiilor art. 1167 alin. 3 C. civ. .Raporturile intre donatorul-ascendent si donatarii-descendenti Efectele sunt cele ale unei donatii obisnuite. Donatia-partaj produce intre ascendentul-donator si descendentii-donatari efectele unei donatii obisnuite. Ea comporta in primul rand transferul irevocabil al bunurilor care formeaza obiectul ei din patrimoniul donatorului in patrimoniul fiecarui donatar, conform stipulatiilor actului. Transferul se realizeaza in principiu imediat, dar el poate fi amanat prin stipularea unui termen suspensiv . Descendentii donatari pot dispune liber de bunurile transferate prin donatia-partaj in patrimoniul lor . Afara de cazul unei clauze de reintoarcere conventionala stipulata in act (art. 825 C. civ.), decesul unuia dintre donatari inaintea donatorului nu atrage caducitatea atribuirii, drepturile acestuia transmitandu-se pe cale succesorala la mostenitorii sai . Ca orice donatie, donatia-partaj poate fi revocata pentru ingratitudine (art. 830 C. civ.) si pentru neindeplinirea sarcinilor (art. 831 C. civ.). Revocarea pentru survenienta de copii este exclusa intrucat chiar prin ipoteza doatia-partaj presupune ca donatorul are descendenti la data incheierii actului. Transmisiunea este individuala, donatia-partaj neantrenand in nici un fel deschiderea mostenirii. Ascendentul-donator, chiar daca include in act toate bunurile care le detine la data incheierii acestuia, nu-si instraineaza descendentilor patrimoniul sau, acesta fiind inalienabil prin acte intre vii, ramanand tinut personal la plata datoriilor fata de creditorii sai actuali si viitori, chiar daca a impus descendentilor sai plata lor cu titlu de sarcina a liberalitatii . Donatia-partaj poate fi atacata cu actiune pauliana de creditorii ascendentului-donator, fara a fi obligati a dovedi complicitatea descendentilor-donatari la frauda, sub acest aspect actul fiind tratat ca o liberalitate si nu ca un partaj, acesta din urma neputand fi atacat cu actiune pauliana .Raporturile dintre desecendentii-donatari-Efectele sunt cele specifice unui partaj. Chiar din momentul incheierii actului, descendentii-donatari sunt considerati copartajanti, dar nu ai succesiunii, care inca nu s-a deschis, ci ai bunurilor incluse in donatia-partaj .In aceasta calitate, afara de cazul unei stipulatii contractuale contrarii, ei isi datoreaza garantia pentru evictiune, astfel incat daca unul dintre ei este evins de catre un tert, pierderea va fi suportata nu numai de catre donatarul evins, ci de toti (inclusiv donatarul evins) in proportia drepturilor ce le revin din succesiune. De asemenea, plata sultelor stipulate in actul de donatie-partaj sau a indeminizatiei de evictiune sunt garantate intre donatarii-descendenti de privilegiul copartajantului (art.

88

1737 pct. 3 C. civ.) asupra imobilelor cuprinse in actul de dispozitie. Dupa deschiderea mostenirii dispunatorului-Donatarii-descendenti devin mostenitori ai defunctului. Odata cu decesul donatorului-ascendent, se deschide succesiunea acestuia, iar donatarii-descendenti devin mostenitori ai acestuia, fiind considerati ca au mostenit direct de la acesta bunurile care le-au fost atribuite prin donatia-partaj, fara sa fi fost nici un moment in indiviziune in privinta lor. Bunurile care nu au fost incluse in donatia-partaj se transmit acelorasi mostenitori in stare de indiviziune, fiind supuse partajului in conditiile dreptului comun.Partajul de ascendent, care pana la data deschiderii mostenirii anticipa doar drepturile succesorale ale descendentilor, devine din acest moment efectiv. Din aceasta situatie decurg o serie de consecinte. In primul rand, bunurile cuprinse in donatia-partaj nu sunt supuse raportului, caci aceasta „fiind o operatiune preliminara partajului prin faptul ca tinde la constituirea masei partajabile”, este lipsit de obiect in cazul analizat, partajul fiind deja realizat prin vointa ascendentului . In al doilea rand, bunurile donate, in lipsa de stipulatie contrara, sunt considerate ca un avans in contul mostenirii viitoare, iar nu ca o liberalitate preciputara, astfel incat se imputa mai intai asupra rezervei si numai pentru diferenta, daca exista, asupra cotitatii disponibile a mostenirii .In al treile rand, ca mostenitori ai defunctului, descendentii-donatari sunt tinuti la plata pasivului succesoral in conditiile dreptului comun. Donatarii-descendenti pot renunta la mostenirea defunctului, caz in care pierd calitatea de mostenitori, nemaifiind tinuti la plata pasivului, iar donatia primita se va imputa asupra cotitatii disponibile a mostenirii, fiind supusa reductiunii in masura in care depasesete limitele acesteia. Reductiunea donatiei-partaj-Din dispozitiile art. 798 C. civ. rezulta ca in cazul in care la deschiderea mostenirii se constata ca prin donatia-partaj sau printr-un alt act „vreunul din acei intre care s-au impartit bunurile s-ar gasi vatamat in partea sa legitima”, imparteala de ascendent „se poate ataca”. Avand in vedere dispozitiile de ordine publica referitoare la rezerva, textul vrea sa spuna ca donatia-partaj este supusa actiunii in reductiune atunci cand la deschiderea mostenirii se constata ca unuia sau altuia dintre descedentii copartajanti i s-au incalcat drepturile referitoare la rezerva. Stabilirea rezervei si a cotitatii disponibile. Ascendentul are libertatea deplina de a gratifica pe unul sau altul dintre descendentii sai mai mult decat pe ceilalti, dar aceasta numai in limitele cotitatii disponibile a mostenirii. Calculul rezervei si al cotitatii disponibile se face prin raportare la masa de calcul unica rezultata din reunirea fictiva a donatiei-partaj la activul net al mostenirii, alaturi de celelalte donatii facute de defunct, nepunandu-se in nici un caz problema existentei a doua mase de calcul (una incluzand bunurile cuprinse in donatia-partaj si alta cuprinzand celelalte bunuri lasate de defunct) .Imputarea bunurilor primite prin donatie-partaj. Dupa stabilirea masei de calcul in raport cu care se stabilesc rezerva si cotitatea disponibila a mostenirii, problema care se pune este aceea a imputarii bunurilor donate, adica daca se vor calcula asupra rezervei sau asupra cotitatii disponibile. In principiu, bunurile donate se vor imputa asupra rezervei celor gratificati (supra nr. 768), afara de cazul unei clauze de preciput, caz in care se vor imputa asupra cotitatii disponibile a mostenirii. Daca un descendent-donatar renunta la mostenire, bunurile donate acestuia se vor imputa asupra cotitatii disponibile a mostenirii, acesta pierzand calitatea de mostenitor si, deci, si de rezervatar.. Complinirea rezervei. Daca unul sau altul dintre descendentii-donatari nu a primit prin donatia-partaj cota corespunzatoare rezervei sale (lucru care, subliniem din nou, se poate stabili doar la data decesului dispunatorului), pentru complinirea rezervei acesta are dreptul in primul rand la un drept care se inrudeste cu un „drept de prelevare” asupra bunurilor ramase nepartajate la decesul dispunatorului si numai daca acestea nu sunt suficiente poate solicita reductiunea liberalitatilor preciputare facute prin donatia-partaj . Faptul de a fi participat si el la donatia-partaj nu poate fi opus descendentului-donatar pentru a-i paraliza dreptul de complinire a rezervei deoarece, pe de o parte, nimeni nu poate renunta la rezerva sa inaintea deschiderii mostenirii , iar pe de alta parte rezerva nu poate fi stabilita decat in raport cu situatia patrimoniului defunctului de la data deschiderii mostenirii, iar nu cu cea de la data donatiei-partaj. Actiunea regelementata de art.798 C. civ. este o actiune in reductiune, care nu duce la anularea donatiei-partaj, ci doar la retrangerea liberalitatilor care incalca rezerva descendentului-reclamant. Ea nu poate fi primita daca bunurile donate supuse reductiunii au pierit fara culpa donatarului si acesta nu aprimit nici o indemnizatie care sa compenseze pierderea . Partajul de ascendent, asa cum rezulta din dispozitiile art. 795 C- civ., poate fi facut nu numai prin donatii intre vii, ci si prin testament. Spre deosebire de donatia-partaj, testamentul-partaj este un act juridic unilateral mortis causa, revocabil, prin care un ascendent face intre copiii sai distribuirea si partajul bunurilor pe care le va lasa la moartea sa . Testamentul-partaj se aseamana cu testamentul obisnuit pana la identificare in privinta formelor si conditiilor de capacitate ale dispunatorului, dar se deosebeste de acesta in privinta continutului sau intrucat menirea lui principala nu este de a institui legatari, adica de a gratifica preciputar anumite persoane, ci de a repartiza bunurile ascendentului intre descendentii sai care vin la mostenire in temeiul vocatei lor legale, iar nu testamentare . Aceasta nu inseamna insa ca dispunatorul, in limitele cotitatii disponibile, nu ar putea favoriza pe unul sau pe altul dintre descendentii sai in dauna celorlalti, ceea ce inseamna ca nu i se poate nega radical posibilitatea de a constitui si un instrument devolutiv, iar nu doar de repartizare a bunurilor succesorale . Ca si

89

donatia-partaj, testamentul-partaj poate avea o natura ambivalenta. Persoanele care pot face si persoanele care pot beneficia de testamentul-partaj. Trimitere. Testamentul-partaj poate fi facut de aceleasi persoane care pot face donatii-partaj, iar beneficiari ai acestuia pot fi aceleasi persoane care pot primi donatii-partaj. Bunurile care pot forma obiectul testamentului-partaj. Testamantul-partaj poate avea ca obiect nu numai bunurile prezente ale dispunatorului, ci si bunurile viitoare, pe care acesta le va dobandi pana la deschiderea mostenirii. Testatorul poate imparti doar o parte din bunurile sale, cele neimpartite transmitandu-se in indiviziune la descendentii sai, urmand a fi impartite potrivit dreptului comun. Obiect al testamentului-partaj nu pot fi decat bunurile aflate in proprietatea exclusiva a testatorului, nu si cele aflate in proprietate comuna, testatorul trebuind sa aiba libera dispozitie asupra bunurilor pentru a putea face impartirea acestora . De aceea, testamentul-partaj cumulativ este nevalabil . Un asemenea act nu poate fi realizat nici prin acordul ambilor soti, deoarece prohibitia testamenului conjunctiv (art. 857 C. civ.) se aplica si testamentului-partaj .Bunurile de care testatorul a dispus deja prin donatii preciputare nu pot fi incluse in testamentul-partaj, lucru care insa este posibil in privinta donatiilor nepreciputare (supuse raportului), care nu constituie decat avansuri in contul mostenirii . Repartizarea bunurilor. Elementul caracteristic al testamentului-partaj este repartizarea bunurilor succesorale intre descendentii defunctului prin vointa acestuia. La repartizarea bunurilor ascendentul are libertate deplina in privinta repartizarii cutarui sau cutarui bun cutarui sau cutarui descendent. Ascendentul poate repartiza unui descendent anumite bunuri in natura, cu obligatia de a plati celorlalti sultele corespunzatoare . Sub sanctiunea nulitatii (art. 797 C. civ.), repartizarea trebuie sa cuprinda pe toti descendentii cu vocatie succesorala ai defunctului. Efectele testamentului-partaj. Fiind un act mortis causa, partajul de ascendent realizat prin testament nu produce efecte decat la data deschiderii mostenirii, pana la acest moment putand oricand fi revocat sau modificat de dispunator. Dupa decesul testatorului, descendentii defunctului culeg fiecare individual lotul sau cu titlu de mostenire legala si nu de legat . Efectul fiind acela al unui partaj, comostenitorii isi datoreaza garantia specifica pentru evictiune, iar daca este cazul platii unor sulte, creditorii acestora beneficiaza de privilegiul prevazut la art. 1737 pct. 3 C. civ. Daca testamentul-partaj (sau altul ordinar) contine si legate in favoarea unui descendent inclus la partaj, acesta poate opta diferit, acceptand mostenirea legala si repudiind legatul sau invers. De asemenea, el poate accepta atat mostenirea legala, cat si pe cea testamentara. In privinta mostenirii care formeaza obiectul testamentului-partaj, descendentii nu pot face un act de renuntare sub cuvant ca renunta la testament si, pretinzand ca accepta mostenirea legala, sa ceara o alta impartire; ori accepta mostenirea si se supun vointei defunctului in privinta partajului, vocatia lor la bunurile care compun loturile formate de defunct fiind legala, ori renunta la mostenire si nu primesc nimic din aceasta . Mostenitorul care accepta mostenirea pur si simplu va fi tinut ultra vires hereditatis la plata datoriilor, in timp ce acela care accepta mostenirea sub beneficiu de inventar va fi tinut la plata doar in limita bunurilor primite de la defunct. Reductiunea testamentului-partaj. In cazul in care unul dintre descendentii defunctului primeste in lotul sau bunuri care nu acopera rezerva sa, are dreptul la complinirea acesteia prin exercitarea actiunii in reductiune prevazuta la art. 798 C. civ., regulile aplicabile donatiei-partaj in aceasta materie (supra nr. 772) fiind aplicabile si in cazul testamentului-partaj.

56) Împărţeala moştenirii. Noţiune, condiţii, obiect şi forme.

Partajul este operatiunea juridica prin care se pune capat starii de indiviziune prin transformarea dreptului la cote parti abstracte in drepturi de proprietate individuala asupra bunurilor din masa partajabila prin atribuirea mostenitorilor. Forme: partaj amiabil, partaj judiciar-pot cere partajul comostenitorii, creditorii comostenitorilor. Este necesara capacitatea de exercitiu pentru a putea cere partajul. Cererea de partaj trebuie sa arate persoanele, titlul de mostenitor, bunurile, evaluarea acestora. In principiu bunurile se atribuie in natura. Bunul se poate atribui unui coindivizar si acesta trebuie sa plateasca sulte celorlalti coindivizari. Bunurile pot fi vandute prin licitatie iar sumele impartite intre coindivizari.

57) Împrumutul de consumaţie ( propriu-zis).

Imprumutul de consumatie este un contract prin care o persoana numita imprumutator transmite in proprietate unei alte persoane, numita imprumutat o catime de bunuri fungibile si consumptibile cu obligatia pentru imprumutat de a restitui la scadenta o cantitate egala de lucruri de acelasi gen si calitate. Imprumutul este un

90

contract real si unilateral. Atat imprumutatul cat si imprumutatorul trebuie sa aiba capacitatea ceruta pentru acte de dispozitie. Daca imprumutul are o valoare mai mare de 250 lei contractul se dovedeste cu inscrisuri. Imprumutatul are obligatia de a restitui la sacdenta lucruri de acelasi gen, in aceasi cantitate si de aceasi calitate. Imprumutul cu dobanda care se stabileste la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de BNR diminuat cu 20%. Imprumutul de consumatie se stinge prin plata.

58) Împrumutul de folosinţă.

Imprumutul de folosinta este un contract prin care o persoana numita comodant remite spre folosinta temporara unei alte persoane numite comodatar un lucru determinat cu obligatia pentru acesta din urma de a-l restitui in natura, in individualitatea sa. Comodatul este un contract real, consensual, esentialmente gratuit si unilateral. Comodatul are ca obiect bunuri nefungibile deoarece trebuie restituite in integralitatea lor. Este necesara capacitatea specifica actelor de administrare. Comodatarul este obligat sa conserve bunul, sa intrebuinteze bunul numai la destinatia determinata prin natura sa sau prin acordul partilor, sa restituie lucrul la scadenta. Comodatarul raspunde pentru deteriorarea sau pieirea lucrului daca nu dovedeste ca deteriorarea sau pierea s-au produs fortuit. Riscul pieirii este suportat in principiu de catre comodant, dar sunt anumite situatii in care riscurile sunt suportate de catre comodatar: intrebuintarea lucrului contrar destinatiei determinate, prelungeste folosinta dupa scadenta, ar fi putut salva bunul inlocuindu-l cu un bun al sau sau daca ambele fiind in pericol a scapat lucrul sau, lucrul a fost evaluat in momentul contractarii. Comodantul are ca obligatii: restituirea cheltuielilor de conservare, plata despagubirilor generate de viciile lucrului. Comodatul se stinge prin: restituirea lucrului, reziliere, moartea comodatarului daca contractul a fost incheiat intuitu personae.

59) Începutul prescripţiei extinctive.

Prescriptia extinctiva nu este definita in legea civila totusi Decretul 167 / 1958 in art. 1, alineatul 1, consacra efectul prescriptiei extinctive “dreptul la actiune avand un obiect patrimonial, se stinge prin prescriptie, daca nu a fost executat in temeiul stabilit de lege”. Putem defini prescriptia extinctiva din dreptul civil ca fiind stingerea dreptului la actiune neexercitat in termenul de prescriptie. Prescriptia extinctiva este cunoscuta de toate ramurile de drept , si de aici drept drept consecinta – natura juridica a prescriptiei extinctive trebuie stabilita in cadrul fiecarei ramuri de drept. Din dreptul civil face parte prescriptia dreptului la actiune ( in sens material ) si pentru a stabili natura juridica a prescriptiei extinctive, inseamna a raspunde la intrebarea ce este, pentru dreptul civil, prescriptia dreptului la actiune ? Pentru a raspunde la intrebare este necesar sa stabilim ce efect produce prescriptia extinctiva asupra dreptului subiectiv civil si pe cale de consecinta, asupra obligatiei civile corelative. Inceputul prescriptiei extinctive -Regula generala potrivit art. 7 alin. 1 “prescriptia incepe sa curga de la data cand se naste dreptul la actiune…”, iar potrivit art. 1886 Cod civil : “nici o prescriptie nu poate incepe a curge mai inainte de a se naste actiunea supusa acestui mod de stingere”. In concluzie, regula generala, este aceasta :prescriptia incepe sa curga la data nasterii dreptului la actiune. Regulile speciale privind inceputul prescriptiei dreptului la actiune: pentru pur si simplu, prescriptia dreptului la actiune incepe sa curga de la data nasterii raportului juridic ( art. 7, alin. 2 din Decretul 167 / 1958 ); pentru dreptul afectat de un termen suspensiv ori de o conditie suspensiva, prescriptia dreptului la actiune incepe sa curga de la data implinirii termenului ori realizarii conditiei ( art.7 alin 3 din Decretul 167 / 1958 ); in cazul actiunii in raspundere pentru paguba cauzata prin fapta ilicita si in cazurile asimilate, prescriptia incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia ( ori putea ) sa cunoasca paguba si pe cel care raspunde de ea, sau de la expirarea termenului prevazut de lege ( art. 8 din Decretul 167 / 1958 si art. 12 din Legea 11 / 1991 ); prescriptia actiunii in anulabilitate incepe sa curga din momente diferite, in functie de cauza de nulitate relativa ( art. 9 din Decretul 167 / 1958 ); prescriptia dreptului la actiune privind viciile ascunse ale unui lucru, ale unei lucrari, ale unei constructii incepe sa curga de la data descoperirii viciilor, insa cel mai tarziu de la implinirea termenului de garantie pentru aceste vicii ( art. 11 din Decretul 167 / 1958 ) Prin suspendarea prescriptiei extinctive se intelege acea modificare a cursului acestei prescriptii care consta in oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescriptie, pe timpul cat dureaza situatiile, limitative prevazute de lege, care il pun in imposibilitate de a actiona pe titularul dreptului la actiune. Caracterele cauzelor de suspendare sunt : legale; limitative Cauzele de suspendare sunt enumarate in Decretul 167 / 1958 , art. 13-14. Potrivit art. 13 : “cursul prescriptiei se

91

suspenda:cat timp cel impotriva caruia ea curge este impiedicat de un caz de forta majora sa faca acte de intrerupere; pe timpul cat creditorul sau debitorul face parte din fortele armate ale Romaniei, iar acestea sunt puse pe picior de razboi; pana la rezolvarea reclamatiei administrate facute de cel indreptatit cu privire la despagubiri sau restituiri, in temeiul unui contract de transport sau prestare a serviciilor de posta si telecomunicatii, insa cel mai tarziu pana la expirarea unui termen de trei luni socotit de la inregistrarea reclamatiei”. Potrivit art. 14 : intre parti sau tutore si si cei ce se afla sub ocrotirea lor, intre curator si acei pe care ii reprezinta precum si si intre orice alta persoana care, in temeiul legii sau al hotararii judecatoresti, administreaza bunurile altora si cei ale caror bunuri sunt astfel administrate, prescriptia nu curge cat timp socotelile nu au fost date si aprobate. In legatura cu cazul de forta majora, apare necesar definirea acesteia :forta majora este un eveniment imprevizibil si insuportabil precum : cutremurul de pamant, inundatia si altele. Efectele suspendarii prescriptiei-Potrivit art. 15 alin. 1 : “Dupa incetarea suspendarii, prescriptia isi reia cursul socotindu-se si timpul scurs inainte de prescriptie “. Pentru perioada anterioara cauzei, suspendarea nu produce nici un efect juridic, socotindu-se si timpul scurs inainte de suspendare. Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs consta in oprirea curgerii prescriptiei, pe toata aceasta perioada; prin urmare, durata cauzei de suspendare nu intra in calculul termenului de prescriptie. Ulterior cauzei de suspendare, efectul care se produce consta in reluarea cursului prescriptiei, din momentul in care produce, consta in reluarea cursului prescriptiei, din momentul in care el fusese blocat, oprit; este efectul precizat in art. 15 alin. 1 in termenii “ Dupa incetarea suspendarii prescriptia isi reia cursul… “ Efectul special al suspendarii este reglementat de art. 15 alin 2 astfel : “prescriptia nu se va implini, totusi inainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data incetarii cauzei de suspendare, cu exeptia prescriptiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor implini decat dupa expirarea unui termen de 1 luna de la suspendare “. Efectul special al suspendarii prescriptiei consta, in esenta, prorogarea momentului implinirii termenului de prescriptie extinctiva, in asa fel incat, intre momentul incetarii cauzei de suspendare si momentul implinirii termenului de prescriptie sa se asigure 6 luni ori o luna, dupa cum termenul de prescriptie aplicabil este mai mare ori mai mic de 6 luni. Intreruperea prescriptiei extinctive poate fi definita ca modificarea cursului acesteia care consta in inlaturarea prescriptiei scurse inainte de aparitia unei cauze intreruptive si inceperea unei alte prescriptii extinctive. Cauze de intrerupere sunt potrivit art. 16 din Decretul 167 / 1958 prin recunoastrea dreptului a carui actiune se prescrie, facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia – aceasta cauza presupune de catre debitor a pozitiei sale de impotrivire fata de dreptul subiectiv corelate in formularea aceasta : recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia. Recunoasterea la care se refera textul trebuie sa fie neindoielnica; Cererea de chemare in judecata. Pentru a produce efectul intreruperii se cere ca : actiunea in justitie sa fie efectiva ( adica cu scopul de a fi admisa ); retragerea ori perimarea demonstreaza neindeplinirea acestei conditii; actiunea sa fie admisa, printr-o hotarare definitiva;retragerea ori anularea actiunii dovedeste neindeplinirea conditiei” Efectele prescriptiei extinctive sunt stabilite de art. 17 astfel “intreruperea sterge prescriptia inceputa inainte de a se ivi imprejurarea care a intrerupt-o”. Dupa intrerupere incepe sa curga o noua prescriptie.Intreruperea prescriptiei extinctive produce urmatoarele doua efecte : anterior datei intreruperii, prescriptia este stearsa, adica inlaturata; posterior intreruperii, efectul care se produce consta in inceperea altei prescriptii Ca si in cazul suspendarii, efectele intreruperii prescriptiei extinctive se produc in temeiul legii, organului de justitie neramanandu-i decat sa constate producerea lor. Repunerea in termen, reprezinta beneficul acordat de lege titularului dreptului la actiune care, din motive temeinice nu a putut formula actiunea in justitie inauntrul termenului de prescriptie, astfel ca organul jurisdictional este indreptatit sa solutioneze in fond, cererea de chemare in judecata, desi a fost introdusa dupa implinirea termenului de prescriptie. In esenta, repunerea in termenul de prescriptie extinctiva este un beneficiu al legii si , totodata o piedica in calea producerii efectelor prescriptiei, nejustificat. Domeniul repunerii in termen a fost conturat astfel : “repunerea in termen este o notiune care exclude si forta majora si culpa “.Domeniul ei incepe unde inceteaza culpa si inceteaza unde incepe forta majorat. Potrivit art. 19 alin. 2 “cererea de repunere in termen va putea fi facuta numai in termen de 1 luna de la incetarea cauzelor care justifica depasirea termenului de prescriptie “. Efectul repunerii in termeni Efectul consta in socotirea prescriptiei ca neindeplinita, desi termenul de prescriptie a expirat. Efectul aratat permite organului de justitie sa treaca la judecata, in fond, a cauzei ( nerespectandu-se actiunea ca prescrisa ) Prin implinirea prescriptiei extinctive intelegem determinarea momentului in care expira termenul de prescriptie.

60) Începutul şi conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.

Definitia capacitatii de folosinta este cuprinsa in alin. 2 art. 5 D 31/1954; “Capacitatea de folosinta este capacitatea de a avea drepturi si obligatii” In acest sens retinem: capacitatea de folosinta a persoanei fizice este

92

o parte a capacitatii civile a omului, ea consta in aptitudinea omului de a avea drepturi si obligatii, aceste drepturi si obligatii sunt civile, nu drepturi si obligatii in general. Caracterele juridice ale capacitatii de folosinta ale persoanei fizice, sunt : a) Legalitatea -; consta in insusirea acestei capacitati de a nu putea fi reglementata decat prin lege, sub toate aspectele: inceput, continut, incetare b) Generalitatea -; acest caracter se exprima prin aptitudinea generala si abstracta a omului de a avea toate drepturile si obligatiile civile c) Inalienabilitatea -; presupune insusirea capacitatii de folosinta a persoanei fizice de a nu putea forma obiect de renuntare, in tot sau in parte si nici obiect de instrainare. Acest caracter este consacrat legislativ in D 31/1954 art. 6 alin 2; Nimeni nu poate renunta, nici in tot nici in parte la capacitatea de folosinta …..” d) Intangibilitatea -; reprezinta caracteristica capacitatii de folosinta de a nu i se putea aduce limitari, ingradiri decat prin texte exprese de lege. In acest sens D 31/1954 art 6 alin 1 dispune “Nimeni nu poate fi ingradit in capacitatea de folosinta … decat in cazurile si conditiile prevazute de lege”. e) Egalitatea capacitatii de folosinta a persoanei fizice -; D 31/1954 consacra expres acest caracter in art 4 alin 2 astfel “Sexul, rasa, nationalitatea, religia, gradul de cultura sau originea nu au nici o inraurire asupra capacitatii” f) Universalitatea capacitatii de folosinta a persoanei fizice -; acest caracter consta in insusirea capacitatii de folosinta de a fi recunoscuta, atribuita tuturor oamenilor. Astfel, D 31/1954 dispune in art 4 alin 1 “Capacitatea civila este recunoscuta tuturor persoanelor” , iar art 6 alin 1 “Nimeni nu poate fi lipsit de capacitatea de folosinta” Inceputul capacitatii de folosinta a persoanei fizice -; ca regula -; este stabilit de art 7 alin 1 din D 31/1954 “Capacitatea de folosinta incepe de la nasterea persoanei …”. Aceasta data “a nasterii”, se dovedeste cu actul de stare civila care este “certificatul de nastere” D 31/1954 art 7 alin 2 prevede “Drepturile copilului sunt recunoscute, de la conceptiune, insa numai daca el se naste viu” Cu privire la capacitatea succesorala a persoanei fizice, art 654 Cod civil prevede “Pentru a succede trebuie neaparat ca persoana ce succede sa existe in momentul deschiderii succesiunii” Copilul conceput se considera ca exista. Copilul nascut mort este considerat ca nu exista. Dispozitiile de mai sus recunosc capacitatea de folosinta in favoarea copilului conceput. Dispozitiile mentionate trebuie coroborate cu prevederile art 61 Codul familiei care reglementeaza “timpul legal al conceptiunii”, astfel “Timpul cuprins intre a treisuta si a sutaoptzecea zi dinaintea nasterii copilului este timpul legal al conceptiunii.” El se socoteste de la zi la zi. Pentru a se aplica exceptia dobandirii capacitatii de folosinta de la data conceptiunii (infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis eyus agitur), este nevoie sa fie intrunite doua conditii si anume: sa fie vorba de drepturile copilului (iar nu de obligatii, pentru acesta); copilul sa se nasca viu; legea noastra nu pretinde ca, copilul sa fie viabil Exceptia dobandirii cu anticipatie a capacitatii de folosinta indica drept data a acestei dobandiri data conceptiunii. Aceasta data nu poate fi stabilita cu exactitate, de aceea, legiuitorul a instituit prezumtia timpului legal al conceptiunii. Potrivit acesteia, ca data a conceptiunii poate fi considerata oricare zi din intervalul, de 121 de zile, cuprins intre a 300-a si a 180-a dinaintea nasterii copilului. Continutul capacitatii de folosinta a persoanei fizice consta tocmai in aptitudinea omului de a avea toate drepturile si obligatiile civile. Acest continut cuprinde doua laturi: latura activa -; aptitudinea omului de a avea drepturi subiective civile; latura pasiva -; aptitudinea persoanei fizice de a avea obligatii civile Ingradirile capacitatii de folosinta a persoanei fizice pot fi calificate ca incapacitati de drept civil. Incapacitatile civile formeaza doua subdiviziuni: a) Ingradiri cu caracter de pedeapsa penala. Din aceasta categorie fac parte: pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi, pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi (vezi art 53 din Cod penal republicat, art 64 si 71 Cod penal) b) Ingradiri cu caracter de pedeapsa civila -; in aceasta sub categorie intra: decaderea din drepturile parintesti, in conditiile art 109 Codul familiei. In aceasta subcategorie intra si pedepsele civile stabilite in materie succesorala din Codul civil art 655, art 703 si art 712. Incapacitati prevazute de Codul civil: art 806 “minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici intr-un fel…” prin donatie sau testament, de bunurile sale; art 807 ”minorul de 16 ani poate dispune prin testament si numai jumatate din bunurile de care dupa lege ar dispune majorele”; art 809 “minorul de 16 ani nu poate, prin testament, dispune in favoarea tutorelui sau; art 810 “doctorii in medicina sau in chirurgie, ofiterii de sanatate sau subofiterii (adica medici si farmacistii), care au tratat o persoana in boala de care moare, nu pot profita de dispozitiile intre vii sau testamentare, ce dansa a facut in favoarea lor in cursul acestei boli.” Aceleasi reguli sunt aplicabile si in privinta preotilor (vezi art 833, 1307 alin 1, art 1309 Cod civil) Incapacitati prevazute de Codul familiei Art 128 din Codul familiei “este oprit sa se incheie acte juridice intre tutore, sotul, o ruda in linie dreapta ori fratii sau surorile tutorelui, de o parte, si minor, de alta” Art 133 alin 3 Codul familiei “minorul (sub 14 ani) nu poate sa faca, nici chiar cu incuviintare, donatii si nici sa garanteze obligatia altuia” Incapacitatea prevazuta de Constitutie si Legea 54/1998 Art 41 -; teza a II a din Constitutie “Cetatenii straini si apatrizii nu pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor”. Aceasta incapacitate este preluata ad litteram in alin 1 al art 3 din L 54/1998 privind circulatia juridica a terenurilor. Nu trebuie asimilate ingradirilor din dreptul civil, acele ingradiri ori incompatibilitati care sunt cunoscute in alte ramuri de drept, cum ar fi cele din dreptul constitutional, dreptul muncii, dreptul administrative, dreptul comercial.

93

61) Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.

ÎNCETAREA CAPACITĂŢII DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI FIZICE I. Regula încetării capacităţii de folosinţă – moartea persoanei Textul legal care reglementează începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice – art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 – stabileşte şi sfârşitul acesteia, în termenii următori: „Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia”. Pentru declararea judecătorească a morţii persoanei fizice, art. 18 din acelaşi Decret nr. 31/1954 prevede: „De îndată ce hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită în hotărâre, ca fiind aceea a morţii. Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările. În lipsă de indicii îndestulătoare, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a termenului după care se poate cere declararea judecătorească a morţii. Instanţa judecătorească va putea rectifica data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor prezentului articol, dacă se va dovedi ca adevărată o altă dată”. II. Ipoteze privind stabilirea datei morţii Din chiar enunţarea, de mai sus, a dispoziţiilor legale referitoare la data morţii persoanei fizice rezultă că legiuitorul a avut în vedere, conform realităţilor, două ipoteze, şi anume: - ipoteza morţii constatate fizic, direct (prin examinarea cadavrului) - ipoteza dispărutului, a cărui moarte nu poate fi constatată direct, fiind necesară declararea judecătorească a morţii; este ipoteza morţii declarate pe cale judecătorească. Esenţial de reţinut este că, în ambele ipoteze, data încetării capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este aceeaşi, ţi anume data morţii. Această dată este înscrisă în actul de stare civilă care este actul de deces, pe baza şi în conformitate cu care se eliberează certificatul de deces. În aceste acte de stare civilă, o rubrică specială este destinată tocmai datei morţii: an, lună, zi. Ceea ce diferă, în cele două ipoteze de mai sus, este modul în care se ajunge la completarea rubricii menţionate, şi anume: - în ipoteza morţii fizice constatate, completarea datei morţii se face fie pe baza datei trecute în actul medical constatator al morţii (când un asemenea act a fost întocmit de personalul medical), fie pe baza declaraţiei făcute de persoana care anunţă, la starea civilă, decesul persoanei (când, deci, nu s-a întocmit un certificat constatator al morţii de către medici); - în ipoteza morţii declarate judecătoreşte, completarea datei morţii, în actul de stare civilă – actul de deces, se face pe baza hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, rămase definitive şi irevocabile, în sensul că data morţii, din această hotărâre, este trecută în rubrica corespunzătoare din actul de stare civilă. III. Declararea judecătorească a morţii Declararea judecătorească a morţii – precedată sau nu de declararea dispariţiei – este reglementată atât prin norme de drept substanţial ori material – art. 16-21 din Decretul nr. 31/1954 – cât şi prin norme de drept procesual – art. 36-43 din Decretul 32/1954. 1) Noţiune, justificare şi feluri Expresia „declararea judecătorească a morţii” este folosită în două sensuri. Intr-un prim înţeles, expresia desemnează instituţia juridică având această denumire şi cuprinde ansamblul normelor menţionate mai sus. În esenţă, instituţia declarării judecătoreşti a morţii este justificată de nevoia, social-juridică, a clarificării situaţiei persoanei dispărute, despre care nu se mai ştie dacă este sau nu în viaţă. Într-o asemenea clarificare este interesată societatea însăşi, dar sunt interesate şi persoanele cu care cel dispărut se află în raporturi de familie, precum şi în raporturi civile (creditorii, moştenitorii). Ieşirea din starea de incertitudine ce planează asupra dispărutului presupune declanşarea mecanismului juridic al declarării judecătoreşti a morţii. În stabilirea felurilor declarării judecătoreşti a morţii trebuie pornit de la prevederile art. 16 din Decretul nr. 31/1954: „Cel care lipseşte de la domiciliul său poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, putându-se institui curatele, dacă a trecut un an de la data ultimilor ştiri din care rezultă că era în viaţă. Cel astfel declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut patru ani. Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai înainte de împlinirea unui termen de şase luni de la data afişărilor extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia. Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia ”. Din conţinutul acestui articol deducem existenţa a două feluri de situaţii în care intervine declararea judecătorească a morţii, si anume: - declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească a dispariţiei; aceasta este situaţia-regulă; - declararea judecătorească a morţii neprecedata de declararea dispariţiei, în cazuri excepţionale; aceasta este situaţia-excepţie. Trebuie subliniat că, de lege lata, sub aspect material, cererile privind declararea dispariţiei şi a morţii se soluţionează în primă instanţă de tribunale; de asemenea se face distincţia între hotărâri definitive nesusceptibile de apel şi hotărâri irevocabile nesusceptibile de recurs. 2) Declararea judecătorească a dispariţiei a) Condiţia de fond a declarării dispariţiei Condiţia de fond necesară pentru declararea dispariţiei este ca de la data ultimilor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut un an. Ea rezultă, cu claritate, din redactarea art.16 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954: „Cel care lipseşte de la domiciliul său poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, putându-se institui curatela, dacă a trecut un an de la data ultimilor ştiri din care rezultă că era în viaţă”. În înţelegerea acestei condiţii este necesar

94

de subliniat că, nu orice lipsă de la domiciliul persoanei, prin ea însăşi, justifică, automat, trecerea la declararea judecătorească a dispariţiei, ci e necesar să fie vorba de o lipsă calificată de la domiciliu sub dublu aspect: pe de o parte, ea trebuie să aibă o durată minimă de un an şi, pe de altă parte, această lipsă să facă să existe incertitudine asupra existenţei în viaţă a persoanei. Data ultimilor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă. Art. 16 alin. 1 prevede că termenul de un an se calculează de la data ultimilor ştiri din care rezultă că era în viaţă. Cum se stabileşte această dată? Răspunsul la întrebare presupune distingerea a două ipoteze, şi anume: - cea în care există probe (înscrisuri, martori) din care rezultă, cu certitudine, care este ziua ultimilor ştiri; pe baza probelor existente se stabileşte o anumită zi, ca fiind data ultimilor ştiri.

62) Încetarea persoanei juridice. Dizolvarea.

Incetarea persoanei juridice- sfarsitul calitatii de subject colectiv de drept civil. Moduri de incetare a persoanei juridice: prin comasare (absorbtie, fuziune); prin divizare totala (nu si partiala); prin dizolvare. Comasarea si divizarea sunt forme ale reorganizarii, putem spune ca, de fapt sunt doua moduri de incetare a persoanei juridice: prin reorganizare; prin dizolvare Dizolvarea persoanei juridice - mod de incetare a persoanei juridice aplicabil in cazurile prevazute de lege si presupunand lichidarea. Cauzele de dizolvare: art.45 din Decret 31/1954: "Organizatiile cooperatiste si orice organizatii obstesti se dizolva daca: a) termenul pentru care au fost constituite s-a implinit; b) scopul a fost realizat sau nu poate fi indeplinit; c) scopul pe care-l urmaresc sau mijloacele folosite pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii. d) numarul membrilor a scazut sub limita stabilita de lege, actul de infiintare sau statut. Exista si cauze de dizolvare prevazute de legi speciale. Clasificarea cauzelor de dizolvare: dupa modul cum opereaza: cauze care conduc la dizolvarea de drept a persoanei juridice; cauze care produc dizolvarea numai daca exista un act al organului competent. dupa natura lor: cauze de dizolvare fortata; cauze de dizolvare voluntara. dupa vocatia lor: cauze generale; cauze speciale. Efectele dizolvarii. Lichidarea.-Efectul esential al dizolvarii este lichidarea persoanelor juridice. Art. 40 - Incetarea persoanei juridice prin dizolvare presupune trecerea ei - obligatoriu - prin lichidare. Principalele aspecte ale lichidarii persoanei juridice: Notiunea de lichidare - efectul direct si obligatoriu al dizolvarii care consta in operatiunile juridice de realizare a activulni si plata a pasivului subiectului colectiv de drept civil; Continutul lichidarii - lichidarea are continutul format din ansamblul operatiunilor juridice care urmaresc realizarea activului si plata pasivului persoanei juridice intrata in dizolvare. Realizarea activului - incasarea drepturilor ce i se cuvin de la alte subiecte de drept civil. Plata pasivului - indeplinirea obtigatiilor pe care persoana juridica le are fata de subiectul de drept civil. Soarta ori repartizarea bunurilor ramase dupa lichidare: dupa lichidare, bunurile au soarta stabilita in actul de infiintare ori statut; in lipsa de prevedere in actul de infiintare ori statut, repartizarea bunuritor ramase dupa lichidare este cea hotarata de adunarea generala care a decis dizolvarea; in lipsa criteriilor de mai sus, bunrile ramase dupa lichidare vor fi atribuite unei persoane juridice cu scop asemanator. Felul transmisiunii in caz de lichidare Dupa lichidare pot ramane elemente de activ concrete, determinate, bunuri (activ net). Caracterul transmisiunii patrimoniale poate fi usor de stabilit, transmisiunea neputand fi decat cu titlu particular. Dobanditorul unui asemenea element de activ poate fi avand cauza, dar din categoria succesorilor cu titlu particular. Capacitatea civila a persoanei juridice pe durata lichidarii. In ceea ce priveste capacitatea de folosinta este de retinut ca principiile specialitatii capacitatii de folosinta, aplicabil si pe durata lichidarii sufera o reducere a limitelor sale. Pe durata lichidarii, persoana juridica este titulara aptitudinii de a avea drepturi si obligatii civile necesare realizarii activului si platii pasivului. Cat priveste capacitatea de exercitiu a persoanei juridice, pe durata lichidarii este de mentionat ca ea se realizeaza prin lichidatori, indiferent de cine sunt acestia numiti (adunarea generala, justitie). Data producerii efectelor lichidarii.-Teoretic, persoana juridica dizolvata inceteaza pe data ultimului act de lichidare. Practic, aceasta data se concretizeaza in moduri diferite: inregistrarea dizolvarii, la organul competent, daca legea prevede aceasta formalitate; inscrierea dizolvarii si lichidarii; radierea din registrul persoanei juridice.

63) Înscrierile în cartea funciară, reglementate de Legea nr. 7/1996, republicată.

In legatura cu inscrierile care se fac in cartea funciara, pot fi exercitate doua actiuni: actiunea in prestatie tabulara si actiunea in rectificarea inscrierilor in cartea funciara. Actiunea in prestatie tabulara-cel care s-a obligat la constituirea, transmiterea sau modificarea unui drept real imobiliar este obligat sa predea inscrisurile

95

necesare pentru intabularea dreptului in cartea funciara, iar daca este vorba de stingerea unui asemenea drept, sa predea actele necesare pentru radierea lui din cartea funciara. In cazul in care se refuza sa-si indeplineasca aceasta obligatie, persoana indreptatita se putea adresa instantei de judecata, pentru ca aceasta sa dispuna, prin hotarare, intabularea sau radierea dreptului real. Hotararea judecatoreasca ramasa definitiva si irevocabila inlocuia inscrisurile necesare pentru intabularea sau radierea dreptului. Actiunea in prestatie tabulara putea fi intentata impotriva celui care a consimtit la constituirea, transmiterea sau stingerea dreptului real respectiv, precum si impotriva tertului subdobanditor inscris in cartea funciara, daca erau indeplinite urmatoarele trei conditii: cel care cere prestatia tabulara sa fi fost in posesia imobilului la data cand tertul subdobanditor a contractat; actul juridic cu data certa, in temeiul caruia se cere prestatia tabulara, sa fie incheiat anterior actului pe baza caruia tertul si-a inscris dreptul in cartea funciara; tertul sa fi dobandit dreptul cu titlul gratuit sau sa fi fost de rea-credinta. In cazul in care tertul a dobandit cu buna-credinta si pe baza unui act cu titlu oneros, actiunea in prestatie tabulara se respinge. Actiunea in prestatie tabulara nu se confunda cu actiunea in executarea unui antecontract de vanzare-cumparare. Actiunea in retificare inscrierilor in cartea funciara .Daca exista neconcordante intre starea tabulara si realitate, acestea pot fi inlaturate prin actiunea in rectificare-Rectificarea intabularii si a inscrierii provizorii-se cere de orice persoana interesata in urmatoarele cazuri: daca inscrierea sau titlul pe baza caruia s-a facut nu au fost valabile; daca prin isncriere, dreptul a fost gresit calificat; daca nu mai sunt intrunite conditiile de existenta a dreptului inscris sau au incetat efectele actului juridic in temeiul caruia s-a efectuat inscrierea. In urma admiterii actiunii, operatiunea rectificarii se face, la cerere, in temeiul hotararii judecatoresti ramase definitive si irevocabile. Actiunea in rectificare poate fi introdusa impotriva celui in favoarea caruia s-a facut inscrierea respectiva, precum si impotriva succesorilor sai, indiferent daca este vorba de un succesor universal sau cu titlu particular. In legatura cu prescriptia acestei actiuni se prevede: actiunea in rectificare este imprescriptibila, sub rezerva prescriptiei actiunii de fond, atunci cand este introdusa fata de dobanditorul nemijlocit, precum si fata de tertul care a dobandit cu rea-credinta dreptul inscris in favoarea sa; actiunea in rectificare poate fi introdusa in termen de 10 ani, fata de tertul dobanditor cu titlu gratuit, de buna-credinta, care incepe sa curga de la data inregistrarii cererii de inscriere a acestuia; impotriva tertului dobanditor cu titlu oneros, de buna-credinta, actiunea in rectificare poate fi introdusa numai cand titlul este valabil sau dreptul a fost gresit calificat, in urmatoarele termene: sase luni de la data comunicarii catre cel indrituit a incheierii prin care s-a dispus inscrierea ce face obiectul actiunii in rectificare; trei ani de la data inregistrarii cererii de inscriere a dreptului a carei rectificare se solicita prin actiune. Rectificarea notarii se poate cere in urmatoarele cazuri: gresita calificare a dreptului personal, faptului sau raportului juridic notat; daca nu mai sunt intrunite conditiile de existenta a dreptului personal, faptului sau raportului juridic notat sau au incetat efectele actului juridic in temeiul caruia s-a facut notarea; daca notarea, indiferent din ce cauza, a incetat sa mai fie exacta sau in conformitate cu realitatea. Actiunea in rectificarea notarii este imprescriptibila. Inscrierile sunt de trei feluri: intabularea; inscrierea provizorie; notarea .Intabularea este inscrierea prin care se transmite, constituie sau stinge un drept real cu titlu definitiv de la data inregistrarii cererii de inscriere. Intabularea este o inscriere definitiva, fara sa fie nevoie de vreo justificare ulterioara. Ea are efect constitutiv de drepturi. Intabularea se face pe baza actului juridic caruia se cere inscrierea, a unei hotarari judecatoresti definitive sau a unui act administrativ individual. Actul juridic trebuie dovedit prin isncris original. Dovada hotararii judecatoresti si a actului administrativ individual se face prin copii legalizate. Inscrierea provizorie este inscrierea prin care se stramuta, constituie, modifica sau stinge un drept real sub conditia si in masura justificarii sale ulterioare. Ea se numeste inscriere provizorie sau intabulare imperfecta. Inscrierea provizorie are loc atunci cand inscrisul original nu indeplineste cerintele speciale prevazute de lege pentru intabulare sau in cazul in care inscrierea este ceruta in temeiul unei hotarari judecatoresti supusa apelului sau recursului. Daca inscrierea provizorie este justificata, in sensul ca inscrisul original indeplineste ulterior cerintele prevazute pentru intabulare sau hotararea judecatoreasca devine irevocabila, ea se transforma intr-o intabulare perfecta. Justificarea inscrierii se noteaza in cartea funciara. Notarea este acea inscriere care are ca obiect mentionarea in cartea funciara a unor drepturi personale, fapte sau raporturi juridice strans legate de drepturile tabulare pentru a le face opozabile tertelor persoane.

64) Întreruperea prescripţiei extinctive (noţiune, cauze, efecte).

Intreruperea prescriptiei extinctive poate fi definita ca modificarea cursului acesteia care consta in inlaturarea prescriptiei scurse inainte de aparitia unei cauze intreruptive si inceperea unei alte prescriptii extinctive. Cauze de intrerupere sunt potrivit art. 16 din Decretul 167 / 1958 : prin recunoastrea dreptului a carui actiune se

96

prescrie, facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia – aceasta cauza presupune de catre debitor a pozitiei sale de impotrivire fata de dreptul subiectiv corelate in formularea aceasta : recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia. Recunoasterea la care se refera textul trebuie sa fie neindoielnica. Cererea de chemare in judecata. Pentru a produce efectul intreruperii se cere ca : actiunea in justitie sa fie efectiva ( adica cu scopul de a fi admisa ); retragerea ori perimarea demonstreaza neindeplinirea acestei conditii; actiunea sa fie admisa, printr-o hotarare definitiva;retragerea ori anularea actiunii dovedeste neindeplinirea conditiei” Efectele intreruperii prescriptiei extinctive-Efectele prescriptiei extinctive sunt stabilite de art. 17 astfel : “intreruperea sterge prescriptia inceputa inainte de a se ivi imprejurarea care a intrerupt-o”. Dupa intrerupere incepe sa curga o noua prescriptie. Intreruperea prescriptiei extinctive produce urmatoarele doua efecte : anterior datei intreruperii, prescriptia este stearsa, adica inlaturata; posterior intreruperii, efectul care se produce consta in inceperea altei prescriptii. Ca si in cazul suspendarii, efectele intreruperii prescriptiei extinctive se produc in temeiul legii, organului de justitie neramanandu-i decat sa constate producerea lor.

65) Legatul. Noţiune şi clasificare. Ineficacitatea legatelor.

Constituie dispoziţii de ultimă voinţă ale testatorului prin care acesta desemnează persoana sau persoanele care la moartea sa urmează să primească universalitatea întregului patrimoniu succesoral, universalitatea unei frecţiuni din acesta sau anumite bunuri determinate din moştenire. Desemnarea legatarului poate fi făcută� direct (fie prin nominalizare, fie prin arătarea calităţilor care îl individualizează pe acesta fiu, frate, nepot,� etc.) sau indirect (cazul exhederării moştenitorilor nerezervatari sau a moştenitorilor rezervatari în limitele cotităţii disponibile. Desemnarea legatarului trebuie să fie făcută prin testament şi să fie făcută personal de testator. Clasificarea legatelor după criteriul modalităţilor care afectează voinţa testatorului Legatul pur şi simplu este legatul neafectat de modalităţi. Transferă proprietatea de la testator la legatar deîndată ce� intervine moartea lui de cujus, deci de la deschiderea succesiunii. Legatul cu termen legatul poate fi supus� de testator unui termen, adică să se stipuleze că executarea sau stingerea lui va depinde de un eveniment viitor şi sigur în ceea ce priveşte producerea lui. Legatul sub condiţie este cel a cărui naştere sau stingere depinde� de un eveniment viitor şi nesigur în ceea ce priveşte producerea lui. Condiţia suspensivă face ca dreptul cuprins în legat să nu ia naştere de la data decesului lui de cujus ci numai de la data împlinirii sale, efectele împlinirii ei urcând până la data deschiderii succesiunii. Condiţia rezolutorie face ca dreptul formând obiectul legatului să se nască pe data decesului lui de cujus, dar existenţa acestuia atârnă de îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei Legatul cu sarcină presupune stipularea transmiterii unor drepturi cu obligarea legatarului de a îndeplini� ceva (să dea, să facă) sau de a nu face ceva. Sarcinile pot fi stipulate în interesul unei terţe persoane, în interesul testatorului sau în interesul legatarului. Clasificarea legatelor după obiectul lor-Legatul universal este� dispoziţia prin care testatorul lasă după moartea sa la una sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale. Sunt considerate legate universale: Legatul tuturor mobilelor şi imobilelor testatorului; Legatul nudei proprietăţi a întregii moşteniri; Legatul cotităţii disponibile a moştenirii; Legatul prisosului succesoral rămas după plata tuturor celorlalte legate. Legatul cu titlu universal este acela care conferă legatarului vocaţie la o fracţiune� din moştenirea testatorului. Sunt legate cu titlu universal: Legatul unei fracţiuni din moştenire; Legatul tuturor bunurilor imobile; Legatul tuturor bunurilor mobile; Legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor imobile; Legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor mobile. Legatul particular este acela care are ca obiect unul� sau mai multe obiecte determinate. Legatul particular conferă vocaţie doar la anumite bunuri succesorale. Poate avea ca obiect atât bunuri corporale (individual determinate sau de gen), cât şi bunuri incorporale. Nulitatea � este sancţiunea civilă prin care actele juridice încheiate cu încălcarea condiţiilor de validitate (de fond sau de formă) sunt lipsite de efecte. Se întemeiază pe motive anterioare sau concomitente actului. Cauzele de nulitate a legatelor pot fi atât din rândul celor comune tuturor actelor juridice (incapacităţi, vicii de consimţământ, cauză ilicită, etc.), cât şi din cele specifice actelor mortis causa (nerespectarea interdicţiei testamentului conjunctiv, nerespectarea interdicţiei substituţiei fideicomisare, lipsa formelor anume prevăzute de lege). Termenul de prescripţie a acţiunii în anulare nu curge de la data întocmirii testamentului, ci de la data când acesta urmează să producă efecte, adică de la data deschiderii succesiunii. Revocarea legatelor există situaţii în care legatele� iau naştere în mod valabil, dar datorită unor împrejurări intarvenite ulterior sunt desfiinţate. Este chiar cazul revocării. Revocarea legatelor prin manifestarea de voinţă a testatorului-Revocarea voluntară-Testamentul fiind un act revocabil, până la ultima clipă a vieţii, testatorul poate reveni oricând asupra dispoziţiilor sale testamentare anterioare. Revocarea voluntară expresă în cazul în care rezultă dintr-o declaraţie anume a�

97

testatorului în acest sens. Nu se poate face decât fie printr-un act autentic, fie printr-o formă de testament prevăzută de lege. Este un act solemn, iar lipsa formei este sancţionată cu nulitatea absolută. Revocarea voluntară tacită revocarea tacită a unui testament anterior intervine numai dacă între acesta şi cel posterior� există incompatibilitate sau contrarietate. Incompatibilitatea presuoune imposibilitatea absolută materială sau juridică de a aduce la îndeplinire două legate din două testamente succesive. Contrarietatea presupune o imposibilitate de executare concomitentă a două dispoziţii testamentare succesive, dar această imposibilitate nu este una absolută, ci doar una relativă, deductibilă după intenţia subiectivă a testatorului Revocarea voluntară tacită prin înstrăinarea sau distrugerea voluntară a bunului care formează obiectul legatului Orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută cu orice mod sau condiţie, revocă legatul pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi nulă, sau când obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului. Înstrăinarea obiectului legatului de către testator relevă implicit intenţia acestuia de a-l revoca.Esenţială este nu atât înstrăinarea bunului în sine, cât intanţia exteriorizată a testatorului de a dispune altfel decât prin legatul iniţial de bunul respectiv Revocarea (voluntară) tacită prin distrugerea voluntară a testamentului de către testator Distrugerea materială a testamentului de către testator sau de către un terţ la ordinul acestuia echivalează cu o revocare voluntară tacită. Retractarea revocării voluntare a legatului Revocarea unui testament sau a unei dispoziţii testamentare, fiind o dispoziţie de ultimă voinţă ca şi testamentul însuşi, poate fi revocată sau retractată. Retractarea expresă a revocării testamentului nu se poate face decât prin act autentic distinct sau printr-un testament posterior. Revocarea judecătorească a legatelor Legatele sunt revocabile pe cale judecătorească pentru neîndeplinirea sarcinilor şi pentru ingratitudine. Revocarea judecătorească pentru neîndeplinirea sarcinilor La deschiderea succesiunii legatarul este în drept să opteze între acceptarea legatului şi renunţarea la acesta. Odată acceptat legatul, sarcinile instituite de testator devin obligaţii pentru legatar. Potrivit art.930 şi 830 C.civ. neîndeplinirea sarcinilor impuse de testator atrage revocarea legatului. Neîndeplinirea sarcinilor atrage revocarea legatului doar în cazul în care aceasta este culpabilă, deci imputabilă legatarului, iar nu şi atunci când se datoreşte unui caz fortuit sau de forţă majoră. Revocarea judecătorească pentru ingratitudine Revocarea judecătorească pentru ingratitudine intervine pentru: Atentat la viaţa testatorului; Delicte, cruzimi sau injurii grave la adresa testatorului; Injurie gravă la adresa memoriei testatorului. Caducitatea legatelor � presupunând că testamentul este valabil încheiat, este totuşi posibil ca din pricina unor împrejurări survenite independent de voinţa testatorului să existe imposibilitatea de executare a legatelor la data deschiderii succesiunii. Cazurile de caducitate: Predecesul legatarului orice dispoziţie testamentară devine caducă, când� acela în favoarea căruia a fost făcută a murit înaintea testatorului; Incapacitatea legatarului de a primi legatul survenită ulterior datei testamentului; Neîndeplinirea condiţiei suspensive sub care a fost stipulat legatul; Refuzul legatarului de a primi legatul; Pieirea în întregime a lucrului legat; Dispoziţiile testamentare în favoarea ospiciilor, săracilor dintr-o comună sau stabilimente de utilitate publică nu pot produce efecte decât dacă sunt autorizate de şeful statului la propunerea Guvernului. Destinaţia bunurilor care au format obiectul legatelor ineficiente dreptul de acrescământ În caz de ineficacitate a legatelor, bunurile care formează� obiectul acestora vor reveni persoanelor cu vocaţie succesorală din a căror parte urmau să se execute acele legate, adică, după caz, moştenitorilor legali, legatarilor universali şi în mod excepţional, legatarilor particulari. Legatul conjunctiv este legatul al cărui obiect este lăsat la mai mulţi legatari fără a se preciza partea ce revine fiecăruia, situaţie în care toţi legatarii au vocaţie eventuală la întregul obiect al legatului. În cazul în care legatul este ineficace în raport cu unul sau altul dintre legatari, dar valabil în raport cu cel puţin unul dintre ei, în lipsă de prevedere testamentară contrară, legatul va reveni legatarului sau legatarilor în raport cu care el este eficace. Acesta este aşa-numitul drept de acrescîmânt sau drept de creştere.

66) Limitele dreptului de dispoziţie asupra moştenirii. Oprirea pactelor asupra unei moşteniri nedeschise. Oprirea substituţiilor fideicomisare.

Substitutia fideicomisara consta in „orice dispozitie prin care autorul unei liberalitati insarcineaza persoana gratificata de a conserva intreaga sa viata bunurile donate sau legate pentru a le transmite la moartea sa unei alte persoane desemnate de dispunator” . Art. 803 C. civ. prohibeste in mod expres orice asemenea substitutii, spre deosebire de Codul civil francez care permite substitutiile fideicomisare in cazul donatiilor sau legatelor facute de parinti copiilor lor cu obligatia de a le pastra si remite nepotilor nascuti sau care se vor naste in viitor, precum si in cazul liberalitatilor facute de persoanele moarte fara descendenti in favoarea fratilor si surorilor cu obligatia de a le pastra si remite nepotilor de frate sau sora nascuti sau care se vor naste in viitor (art. 1048-1074) . Astfel, in dreptul nostru, testamentul prin care unul dintre fiii defunctului este instituit ca legatar cu

98

obligatia de a pastra bunurile legate pana la moartea sa, dupa care acestea vor reveni copiilor lui, contine o substitutie fideicomisara prohibita de lege . Persoana care face liberalitatea, asa cum am vazut, poate dispune atat prin acte intre vii (donatie), cat si prin acte mortis causa (legate). Primul gratificat se numeste instituit sau grevat, iar cel de al doilea substituit. Ceea ce caracterizeaza substitutia fideicomisara testamentara este asadar o maniferstare de vointa care care se refera la o dubla dispozitie cu privire la acelasi obiect, implicand indisponibilizarea obiectului legatului in patrimoniul instituitului pe tot parcursul vietii acestuia. Cu alte cuvinte, in acest caz, „dispunatorul organizeaza doua succesiuni: a sa proprie si, trecand peste capul gratificatului, aceea a gratificatului insusi” . Plecand de la aceasta caracteristica, putem usor diferentia substitutia fideicomisara de substitutia vulgara. Substitutia vulgara (obisnuita) consta intr-o singura liberalitate facuta in favoarea a doi gratificati, dintre care unul principal, chemat in primul rand sa culeaga liberalitatea, iar celalalt subsidiar, chemat sa culeaga liberalitatea doar daca gratificatul principal nu vrea (fiind renuntator) sau nu poate (fiind predecedat) primi acea liberalitate. In acest caz nu este vorba decat de un mod particular de determinare a celui gratificat caruia dispunatorul ii transmite direct liberalitatea . Substitutia vulgara este recunoscuta de lege ca valabila, art.804 C. civ. precizand ca „este permisa dispozitia prin care o a treia persoana ar fi chemata a lua darul, ereditatea sau legatul, in cazul cand donatarul, eredele numit, sau legatarul nu ar primi sau nu ar putea primi”. Constituie o astfel de substitutie, de pilda, dispozitia prin care testatorul instituie pe sotia sa ca legatara universala, prevazand ca in caz de predeces al acesteia legatul sa revina unuia dintre nepotii sai anume desemnat de el . Art. 803 C. civ care prohibeste substitutiile fideicomisare este conceput in termeni generali. Textul este considerat a fi de exceptie, astfel incat in caz de indoiala dispozitiile testamentare trebuie interpretate in sensul ca nu contin o substitutie prohibita de lege, primind astfel efecte . Pentru a recunoaste o substitutie fideicomisara prohibita de lege este necesara intrunirea cumulativa a trei conditii: Existenta a doua liberalitati succesive-Substitutia fideicomisara implica gratificarea prin una si aceeasi vointa a doua persoane diferite, prin doua liberalitati avand acelasi obiect, cu executare succesiva in timp. Mai intai primeste executare liberalitatea primului gratificat (instituitul), iar apoi, la decesul acestuia, adica dupa trecerea unui interval de timp (tractus temporis), cea de a doua, facuta in favoarea celui de al doilea gratificat (substituitul). Esential este faptul ca „pentru bunurile care formeaza obiectul substitutiei, substituitul este… avand-cauza nu al instituitului ci al dispunatorului, care efectueaza doua (s. a.) liberalitati care vor beneficia succesiv instituitului si apoi substituitului” . Pentru a putea vorbi de substitutie prohibita de lege este esential ca si vocatia succesorala a substituitului sa provina de la testatorul initial, iar nu de la instituit. Daca nu testatorul instituie legatarii succesivi, ci doar il roaga (fara a-l obliga juridic) pe legatarul instituit de el sa gratifice acesta pe un tert daca vrea (legat precativ), sau ii confera beneficiarului liberalitatii libertatea de a alege el o persoana pe care sa o gratifice, nu poate surveni sanctiunea pentru incalcarea prohibitiei ; exceptie facand cazul in care sfera persanelor din randul carora legatarul poate face alegerea este restransa (familia sau mostenitorii dispunatorului, de exemplu), caz in care se considera ca alegerea celui de al doilea gratificat a fost facuta tot de testator . Daca substitutia este facuta prin testament, iar la data decesului dispunatorului (in raport de care se apreciaza intrunirea conditiilor cerute de lege pentru a putea mosteni atat in privinta instituitului, cat si a substituitului) una din cele doua liberalitati (fie cea facuta in favoarea instituitului, fie cea facuta in favoarea substituitului) este ineficace -; pentru incapacitatea de a primi, pentru predecesul gratificatului, pentru revocare etc. -, cealalta este valabila si va produce efecte, sanctiunea prohibitiei fiind astfel evitata . In cazul in care prin testament nuda proprietate a unui bun este lasata unui legatar, iar uzufructul aceluiasi bun unui alt legatar, exista consecinte practice similare celor ale substitutiei prohibite de lege. Astfel, ca si instituitul, uzufructuarul se va bucura de folosinta bunului pe tot timpul vietii sale fara a putea dispune de acesta, iar la decesul sau situatia nudului proprietar va fi asemanatoare cu aceea a substituitului, dobandind toate atributele proprietatii. Cu toate acestea, in acest caz nu exista substitutie fideicomisara intrucat cele doua legate, pe de o parte, nu au acelasi obiect (unul are ca obiect nuda proprietate, iar celalalt uzufructul), iar pe de alta parte nu sunt succesive, producand, din contra, efecte simultane. Art. 805 C. civ. nu face decat sa consacre expres legalitatea unor asemenea legate. Uneori in practica judiciara este dificil a se face diferenta necesara intre adevarata substitutie fideicomisara si legatele avand obiecte diferite. Asa, de pilda, s-a considerat ca dispozitia testamentara prin care s-a lasat un apartament unei persoane cu dreptul de a-l folosi pana la moarte, dupa care sa fie vandut iar pretul obtinut sa fie impartit intre doi nepoti ai dispunatorului, reprezinta o substitutie fideicomisara prohibita de lege . Ne intrebam insa daca nu cumva, in realitate, obiectul celor doua legate este diferit, primul avand ca obiect uzufructul apartamentului, in timp ce cel de al doilea proprietatea bunului, urmand ca la decesul uzufructuarului apartamentul sa fie vandut in contul nepotilor defunctului, iar pretului obtinut sa fie impartit intre acestia, astfel incat dispozitia testamentara care exprima vointa defunctului sa fie salvata intrucat contine doua legate, fiecare cu obiect distinct de celalalt. Totul depinde de interpretarea clauzelor testamentare, iar daca acestea sunt echivoce, interpretarea trebuie facuta in sensul ca testamentul sa produca efecte, iar nu in sens contrar (infra nr.

99

279). Oricum, datele publicate ale spetei in discutie sunt insuficiente pentru a ne putea pronunta transant.De asemenea, in cazul uzufructului lasat succesiv la mai multe persoane, nu exista identitate de obiect al legatului, si deci nici substitutie prohibita de lege, intrucat fiecare uzufruct este un drept real atasat unei alte persoane si prin aceasta diferit de celelalte .Exista situatii care desi prezinta unele asemanari cu substitutia fideicomisara, in realitate nu se confunda cu aceasta. Legatul alternativ sau dublu conditional consta in instituirea de catre testator a doua persoane ca legatari sub una si aceeasi conditie, dar pentru un legatar acea conditie este rezolutorie, iar pentru celalalt suspensiva . De pilda, testatorul lasa intreaga sa avere lui A, iar in cazul in care acesta va deceda inaintea implinirii varstei majoratului averea sa revina lui B. In acest caz, decesul lui A inaintea varstei majoratului constituie conditia rezolutorile sub care acesta primeste legatul, dar si conditia suspensiva sub care B poate deveni beneficiarul legatului in cazul in care s-ar indeplini.Mecanismul juridic al realizarii conditiei (efectul retroactiv) face ca in cazul examinat sa nu existe doua transmisiuni succesive, ci doar una singura: atunci cand conditia nu se indeplineste, legatarul sub conditie rezolutorie isi vede dreptul consolidat definitiv, cu efecte de la data deschiderii mostenirii, in timp ce legatarul sub conditie suspensiva este pentru totdeauna in situatia unui strain de mostenire, atat pentru trecut, cat si pentru viitor; invers, cand conditia se realizeaza, legatarul sub conditie rezolutorie pierde cu efect retroactiv (de la data deschiderii mostenirii) dreptul castigat prin deschiderea succesiunii (pana la indeplinirea conditiei el fiind intr-o situatie similara legatarului pur si simplu, care dobandeste un drept neconditionat), in timp ce, de aceasta data, legatarul sub conditie suspensiva este cel care isi vede dreptul definitiv consolidat cu efecte de la data deschiderii mostenirii. Dupa cum s-a remarcat, „in acest din urma caz, chiar daca, in fapt (s. a.), cei doi «legatari» vor fi profitand succesiv de legat, unul singur dintre ei va fi avand, in drept (s. a.), aceasta calitate” . Dupa ce, pornind de la ideea ca asemenea aranjamente juridice mascheaza totusi substitutii fideicomisare, practica judiciara a tratat aceste operatiuni ca ilegale, ulterior le-a admis in principiu . Se considera insa ca atunci cand conditia consta pur si simplu doar in predecesul primului legatar, operatiunea nu este decat o substitutie fideicomisara si ca doar conditia predecesului circumstantiat (fara posteritate, inaintea majoratului, fara casatorie) este una reala, nedisimuland o substitutie prohibita .Evident ca, atunci cand se dovedeste ca legatul dublu conditional a fost conceput in ideea fraudarii prohibitiei substitutiei fideicomisare -; ceea ce implica analizarea cauzei acestuia -, iar nu in ideea unei reale gratificari conditionale, se va aplica sanctiunea incalcarii prohibitiei .Legatul alternativ sau dublu conditional producand efecte de la data deschiderii succesiunii, necesita ca ambii gratificati sa fie cel putin conceputi la decesul dispunatorului . a) Fiducia In acceptiunea sa generala, fiducia poate fi definita ca „actul juridic prin care o persoana, fiduciarul, dobandeste de la o alta persoana, fiduciant, un drept patrimonial, dar cu obligatii care ii limiteaza exercitiul, printre care figureaza in general aceea de a transfera acest drept, la termenul fixat, fie fiduciantului, fie unui tert beneficiar” . Fiducia este o institutie juridica polimorfa, avand multiple finalitati (fiducie-gestiune, fiducie-garantie) , printre care si aceea de fiducie-liberalitate (varianta a fiduciei-gestiune) prin care „in loc de a investi pe gratificat cu proprietatea bunurilor care alcatuiesc liberalitatea, dispunatorul prefera sa le cedeze in prealabil unui tert care va fi insarcinat sa le gereze in contul gratificatului si sa le transfere ulterior acestuia” . Fiducia-liberalitate nu se confunda cu substitutia fideicomisara intrucat fiduciarul, spre deosebire de instituit, nu este un gratificat (beneficiar al liberalitatii), ci doar un simplu „intermediar de transmitere”, caci desi i se transmite proprietatea bunurilor, aceasta nu se realizeaza cu o intentie de liberalitate, ci doar in scopul administrarii in interesul gratificatului care le va primi ulterior ca adevaratul si singurul beneficiar al legatului . In dreptul nostru, ca si in dreptul francez, fiducia nu este reglementata de lege, dar aceasta nu inseamna ca nu ar putea fi utilizata in practica. Ea poate explica mai bine si mai aproape de adevar procedee juridice cunoscute si utilizate in practica cu aceeasi finalitate, dar care sunt criticabile. Astfel, fideicomisul simplu sau legatul cu sarcina de a transmite obiectul acestuia unei persoane neconcepute la data deschiderii mostenirii este utilizat pentru atingerea unor scopuri identice celor ale fiduciei-liberalitate, numai ca, in realitate, legatul initial nu este facut cu intentia de a-l gratifica pe cel insarcinat cu transmiterea obiectului acestuia tertului beneficiar, ceea ce contravine definitiei liberalitatii unanim acceptate in conceptia clasica. De asemenea, a-l considera pe legatarul care a primit bunul cu sarcina de a-l transmite adevaratului gratificat ca fiind un simplu executor testamentar iarasi nu este corect, deoarece executorul testamentar nu este decat un simplu mandatar al testatorului, calitate in care nu poate dobandi proprietatea bunurilor succesorale, ci doar sezina bunurilor mobile. Obligarea primului gratificat (instituitul) la conservarea si remiterea obiectului legatului celui de al doilea gratificat (substituitului)-Dispozitia testamentara intra sub incidenta prohibitiei daca impune instituitului obligatia de a nu instraina obiectul legatului pentru a-l putea remite ca atare la decesul sau substituitului. Este vorba de o obligatie de a nu face care se refera atat la actele juridice inter vivos, cu titlu oneros sau gratuit, cat si la actele juridice mortis causa (legate).Prin urmare, substitutia fideicomisara presupune indisponibilizarea bunului legat in patrimoniul instituitului. Obligatia de a nu instraina si de a remite substituitului se poate referi atat la o universalitate, cota-parte dintr-o universalitate,

100

cat si la un bun individual determinat . Bunurile fungibile (sumele de bani), desi prin natura lor sunt intersanjabile, pot forma si ele obiect al obligatiei de a nu instraina din partea instituitului intrucat, chiar daca instituitul dispune de acele bunuri in folos propriu, poate fi obligat oricand sa procure altele de acelasi fel . Daca o liberalitate contine doar o clauza de inalienabilitate , fara obligatia pentru gratificat de a transmite bunul unui substituit la moartea sa, nu sunt intrunite conditiile pentru existenta substitutiei fideicomisare. In practica judiciara s-a pus problema daca legatul prin care instituitului i s-a dat posibilitatea sa remita substituitului fie bunurile lasate de testator, fie contravaloarea acestora intra sub incidenta prohibitiei sau nu. Curtea de casatie franceza, aprobata de doctrina, a ajuns la concluzia ca solutia afirmativa ar fi excesiva . In ceea ce ne priveste, ne indoim totusi de justetea acestei solutii, intrucat obligarea instituitului la remiterea obiectului legatului substituitului subzista, chiar daca sub forma unei obligatii alternative, ceea ce nu inseamna altceva decat act de dispozitie succesiva caracteristic substitutiei fideicomisare (supra nr.140) si, de asemenea, indisponibilizare pe durata vietii instituitului, chiar daca numai valorica. Situatii asemanatoare care nu intrunesc cerintele conditie- Validitatea legatelor de residuo sau de eo quod supererit (fideicomisul fara inalienabilitate). Legatul de residuo (al ramasitei sau a ceea ce va ramane) este „dispozitia testamentara prin care un testator lasa bunuri unui prim legatar in ideea ca la decesul acestuia ceea ce va ramane din aceste bunuri, numit reziduu, sa fie cules de un tert beneficiar ales de testator”. Astfel conceputa, aceasta operatiune se aseamana cu substitutia prohibita de lege prin faptul ca in privinta reziduu-ului, daca ramane unul, exista dubla transmisiune succesiva, dar se deosebeste fundamental de aceasta prin faptul ca nu exista pentru primul legatar obligatia de a conserva obiectul legatului primit de la testator, acesta avand libertatea de a dispune de bunurile primite . De aceea, practica judiciara si doctrina admit intr-o proportie covarsitoare valabilitatea acestui legat . Primul legatar este liber sa dispuna de bunurile primite prin acte intre vii atat cu titlu oneros, cat si cu titlu gratuit . In schimb, in lipsa de dispozitie expresa, primul legatar nu are dreptul de a dispune de bunurile primite prin testament in favoarea tertilor, deoarece in caz contrar vointa dispunatorului ca ramasita sa ramana celui de al doilea legatar ar fi practic lipsita de efecte . Nu exista substitutie prohibita chiar si in cazul in care testatorul interzice primului legatar sa dispuna de bunurile primite prin acte cu titlu gratuit (donatie si testament), facultatea de a dispune cu titlu oneros lasata legatarului fiind suficienta pentru a exclude sarcina de a conserva obiectul legatului specifica substitutiei fideicomisare . Legatul de residuo poate sa includa si rezervea primului legatar, daca acesta este mostenitor rezervatar al testatorului, atata timp cat testamentul nu contine dispozitii prin care rezervatarul sa fie privat de folosinta si dispozitia cotei-parti din succesiune reprezentand rezerva , testatorul neputand in acest caz limita libertatea de a dispune prin acte cu titlu gratuit (donatii si legate) a rezervatarului decat in limitele cotitatii disponibile a mostenirii, nu si in privinta rezervei care ramane intangibila .Transmisiunea legatului de residuo se realizeaza sub dubla conditie ca la data decesului primului legatar sa fi ramas in patrimoniul acestuia bunuri primite de la testator si ca cel de al doilea legatar sa-i supravietuiasca. Beneficiarul substituit dobandeste drepturile sale direct de la testator, iar nu de la primul legatar . Asadar, chiar daca bunurile lasate de testator au facut parte din patrimoniul primului legatar, ramasita nu face parte din succesiunea acestuia, ci din cea a testatorului . In principiu, asa cum am vazut, al doilea legatar va dobandi de la testator bunurile ramase din legat in patrimoniul primului legatar la decesul acestuia. Daca insa obiectul legatului consta intr-un portofoliu de actiuni cotate la bursa, cesiunea unora dintre actiuni facute pe timpul vietii de primul legatar in scopul inlocuirii lor cu alte actiuni este considerata a fi un „act de gestiune normala”, iar nu un act de dispozitie (instrainare), asa incat obiectul ramasitei ce se va transmite beneficiarului legatului de residuo consta nu numai din actiunile aflate in portofoliu la data decesului testatorului, ci si din cele obtinute ulterior ca rezultat al actelor de gestiune mentionate mai sus . Asupra naturii juridice a legatului de residuo practica judiciara si doctrina au cunoscut o evolutie in timp , acceptandu-se in final ideea ca acesta contine in esenta un dublu legat conditional, primul legatar dobandind sub conditia rezolutorie ca bunurile sa se regaseasca in patrimoniul sau la data decesului, iar beneficiarul ramasitei sub conditia suspensiva ca bunurile sa se gaseasca in patrimoniul primului legatar la date decesului acestuia . De aici decurg urmatoarele consecinte cei doi legatari, intrucat dobandesc amandoi drepturi direct de la testator, trebuie sa fie conceputi la data decesului acestuia (art. 808 alin. 2 C. civ.); daca legatarul ramasitei predecedeaza primului legatar, legatul sau devine caduc (art. 924 C. civ.). In cazul in care primul legatar predecedeaza testatorului, legatul va reveni in intregime beneficiarului subsecvent ca legat pur si simplu (neconditional); beneficiarul legatului de residuo nu este expus actiunii in reductiune a rezervatarilor primului legatar; beneficiarul legatului de residuo are aceeasi vocatie la mostenirea testatorului ca si primul legatar (particulara, cu titlu universal sau universala) . Reportarea transmiterii legatului catre substituit la momentul si ca urmare a decesului instituitului-Substitutia fideicomisara presupune cu necesitate ca liberalitatea facuta in favoarea substituitului sa nu produca efecte decat la moartea instituitului. In cazul in care cel gratificat nu este insarcinat sa pastreze obiectul legatului pe tot timpul vietii sale, ci doar pana la o data anume (implinirea varstei majoratului, timp de un an etc.), este vorba doar de un fideicomis sau legat cu sarcina ingaduit de lege, iar nu de

101

o substitutie prohibita de lege . Ceea ce urmareste de fapt art. 803 C. civ. este sa impiedice crearea prin vointa dispunatorului a unui sistem de devolutiune a mostenirii derogatoriu de la regulile de baza in acest domeniu . Din dispozitiile art. 803 C. civ. rezulta ca substitutia fideicomisara este nula absolut atat in privinta instituitului, cat si in privinta substituitului . Prin urmare, sanctiunea afecteaza intreaga operatiune, iar nu doar cea de a doua liberalitate (cea facuta in favoarea substituitului). Solutia este unanim admisa in doctrina si jurisprudenta. Nulitatea care se aplica este absoluta intrucat dispozitiile art. 803 C. civ., referindu-se la organizarea generala a succesiunilor, sunt de ordine publica . Sanctiunea se aplica atat in cazul in care substitutia este cuprinsa intr-un singur act, cat si in cazul in care ea rezulta din doua acte distincte, dar indivizibile . In schimb, daca un testament contine mai multe dispozitii, dintre care numai unele sunt afectate de substitutie, iar altele nu, nulitatea va sanctiona numai dispozitiile care contravin prohibitiei, celelalte ramanand sa produca efecte, afara de cazul in care clauza care contine substitutia formeaza un tot indivizibil cu celelalte clauze, situatie in care nulitatea va afecta ansamblul indivizibil . Nulitatea substitutiei fideicomisare poate fi invocata de orice parte interesata (mostenitor legal, legatar universal etc.). Ea nu poate fi confirmata, iar actiunea in declararea acesteia este imprescriptibila. Ideea generala desprinsa din textele Codului civil. Din prevederile art. 1399-1401 C. civ. rezulta fara urma de indoiala ca o succesiune in intregul ei (si cu atat mai mult o cota-parte din aceasta), adica un patrimoniu (sau o cota-parte din acesta), un ansamblu de drepturi si obligatii, al unei persoane decedate poate forma obiectul unui contract de vanzare-cumparare . Cu alte cuvinte, succesorii pot vinde patrimoniul mostenit. Art. 965 alin. 1 C. civ. stabileste cu valoare de principiu ca „lucrurile viitoare pot fi obiectul obligatiei”. Imediat insa la alineatul 2 art. 965 C. civ. face precizarea ca „nu se poate face renuntarea la o succesiune ce nu este deschisa, nici (nu) se pot face invoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimtamantul celui a carui succesiune este in chestiune”. Prin exceptie asadar, succesiunile nedeschise nu pot forma obiectul unei vanzari si nici al vreunei alt act juridic Art. 702 C. civ. (in prezent abrogat) prevedea si el ca „nici chiar prin contractul de casatorie nu se poate renunta la succesiunea unui om in viata, nici nu se pot instraina drepturile eventuale ce s-ar putea dobandi asupra succesiunii”. Fara a vorbi in terminis de prohibirea pactelor asupra succesiunilor viitoare (nedeschise), Codul civil prin textele evocate aplica acest principiu care isi are originea in dreptul roman. Principiul prohibitiei pactelor asupra succesiunilor viitoare a fost justificat in timp de patru ratiuni. In primul rand, considerentul de ordin moral ca pactul ar naste dorinta mortii (votum mortis) celui care lasa mostenirea. Argumentul nu convinge, intrucat, pe de o parte, daca ar fi primit, ar putea duce si la abolirea mostenirii legale, mostenitorii prezumtivi putand nutri mai mult sau mai putin aceeasi dorinta, iar pe de alta parte la respingerea unor institutii care depind si ele de moartea unei persoane, cum ar fi uzufructul, renta viagera sau asigurarea de viata . In al doilea rand, considerentul ca ar incalca regulile mostenirii legale si mai ales principiul egalitatii succesorale. Nu poate fi primit nici acest argument intrucat, dincolo de limitele rezervei succesorale, dispunatorul are libertatea de a favoriza pe oricare dintre mostenitorii sai ori chiar si pe o terta persoana, sau printr-un partaj de ascendent poate chiar si, respectand valoric rezerva, sa atribuie ce bunuri doreste unuia sau altuia dintre rezervatari. In al treilea rand, necesitatea de a proteja mostenitorii contra abuzului de influenta sau leziunii . Avand nevoie de lichiditati inca din timpul vietii lui de cujus, succesorii ar putea fi determinati sa vanda „speranta de a mosteni” unui tert interesat, fara a cunoaste exact consistenta mostenirii (aceasta neputand fi cunoscuta decat la data decesului lui de cujus), lucru ce i-ar putea prejudicia. La ora actuala, aceasta argumentare este destul de subreda din punct de vedere juridic, protectia legii impunandu-se doar in cazul persoanelor lipsite de capacitate deplina de exercitiu, iar nu si a celor pe deplin capabile, in cele din urma, interdictia justificandu-se poate mai degraba prin considerente de ordin moral - de a nu specula elemente ale patrimoniului unei persoane in viata in considerarea mortii acesteia. In al patrulea rand, argumentul ca libertatea de a testa nu poate fi alienata prin acte intre vii, caci incheind un contract cu privire la succesiune, cel despre a carui mostenire este vorba nu ar mai putea reveni unilateral asupra acestuia, ci numai cu acordul cocontractantului . Este un considerent puternic, dar se poate aplica numai pactelor la care participa si de cujus, iar nu si celor facute fara participarea acestuia (renuntarea la o succesiune nedeschisa, instrainarea unei succesiuni nedeschise realizata intre un mostenitor prezumtiv si un tert etc.), astfel incat nu poate justifica toate pactele succesorale prohibite. Art. 965 C. civ., din ale carui prvederi rezulta interdictia pactelor asupra succesiunilor nedeschise, se afla plasat in Sectiunea III (Capitolul II, Titlul III, Cartea III) „Despre obiectul conventiilor”, ceea ce inseamna ca, in principiu, sanctiunea prohibitiei este direct atasata incalcarii obiective a normelor legale, fara a se lua in considerare pozitia subiectiva a celor care incalca prohibitia . De pilda, in cazul rectificarii declararii judecatoresti a datei mortii prezumate, pactul este nul sau nu in functie de data stabilita prin hotarare ca fiind a mortii celui disparut, iar nu de credinta partilor la data actului ca se refera la o succesiune deschisa . Desi denumirea de „pact” ar putea conduce la concluzia ca este vorba doar de conventii (acte juridice bi- sau multilaterale) , notiunea este utilizata in intelesul ei mai larg, incluzand nu numai conventiile (cu titlu gratuit sau oneros), cum ar fi donatia sau vanzarea, ci si actele unilaterale, cum

102

este renuntarea la mostenire (art. 965 alin. 2 C. civ. prevede expres ca „nu se poate face renuntare la o succesiune nedeschisa”) . In mod cert, testamentul desi este un act unilateral cu privire la bunurile succesorale, nu cade sub incidenta interdictiei, si aceasta nu pentru ca este revocabil cum s-a sustinut , ci pur si simplu pentru ca este reglementat de lege, neintrand in categoria pactelor prohibite. Obiectul pactului. Interdictia se refera la pactele incheiate cu privire la elementele unei succesiuni nedeschise, adica asupra patrimoniului unei persoane care este inca in viata. Pactul poate avea ca obiect fie intreaga universalitate succesorala, fie o cota-parte din aceasta, fie un anume bun . Este indiferent daca afecteaza sau nu rezerva succesorala . El se poate referi deopotriva la o succesiune legala, testamentara sau conventionala. Asa cum rezulta din dispozitiile art. 965 alin. 2 C. civ., pactul poate sa se refere la succesiunea uneia din partile actului juridic (de exemplu, de cujus vinde unui tert o cota-parte din succesiunea pe care o va lasa) sau la succesiunea unui tert (de pilda, un succesor prezumtiv vinde unui tert un bun din succesiunea ce o va primi). El poate avea ca obiect dispozitia directa asupra succesiunii viitoare prin incheierea unui contract translativ de drepturi (vanzare, donatie, schimb etc.), dar si dispozitia indirecta prin renuntarea anticipata -; gratuita sau oneroasa - la titlul de mostenire ori la dreptul de a cere raportul sau reductiunea liberalitatilor excesive . Este indiferent de asemenea daca succesiunea la care se refera pactul este determinata anume (succesiunea lui X) sau netereminata (toate succesiunile la care ar putea fi chemata una din partile pactului) . Succesinea viitoare obiect al pactelor prohibite, prin natura ei, nu confera decat drepturi eventuale. Pana in clipa mortii, orice persoana fizica dispune de dreptul de a dispune liber de bunurile sale prin acte juridice intre vii sau mortis causa prin testament. Este vorba de un drept inalienabil prin propriile acte si intangibil prin actele tertilor (art. 973 C. civ. prevede: „conventiile n-au efect decat intre partile contractante”). Daca, de pilda, de cujus se leaga in timpul vietii printr-un contract fata de un tert sa ii lase prin mostenire un anume bun din patrimoniul sau, dreptul conferit nu este decat eventual, dispunatorul pastrandu-si libertatea de a dispune de acel bun fie prin acte oneroase,fie cu titlu gratuit (donatii sau legate). Este vorba asadar de un act care nu creeaza nici o obligatie pentru viitorul de cujus, ci, daca s-ar admite valabilitatea lui, doar pentru succesiune si doar in ipoteza in care titularul dreptului nu ar dispune de bun in timpul vietii. In cazul pactului incheiat de terte persoane, fara participarea celui despre a carui mostenire este vorba, lucrurile sunt si mai evidente -; titularul patrimoniului cu privire la care s-a incheiat pactul, nefiind parte a actului, nu este angajat personal la nimic, putand dispune fara nici un fel de restrictie de bunurile sale (numai individual in timpul vietii; universal, cu titlu universal si individual prin testament), iar succesiunea nu este nici ea cu nimic grevata.Avand in vedere libertatea deplina a lui de cujus de a lasa la data mortii sale ceea ce ii va placea, putand dobandi, instraina sau conserva ceea ce va dori, rezulta ca succesiunea viitoare se distinge prin caracteristica esentialmente eventuala sau virtuala a drepturilor pe care le confera . Cu alte cuvinte, pactul asupra succesiunilor viitoare se poate recunoaste prin faptul ca nu confera creditorului pe timpul vietii celui despre a carui mostenire este vorba decat o simpla expectativa (speranta), iar nu un drept actual cert, chiar afectat de modalitati. Obligatiile ferme asumate in timpul vietii de cel despre a carui mostenire este vorba dau nastere la drepturi actuale in favoarea tertilor creditori si pot trece pe cale de consecinta prin succesiune la mostenitorii lui la data decesului sau, pe cand drepturile eventuale se nasc direct in sarcina mostenitorilor (mai exact, a mostenirii, indiferent cine ar fi mostenitorii), fara a-l obliga pe de cujus . In aceasta lumina, constituie, de exemplu, pacte prohibite conventiile prin care se sporesc datoriile succesiunii, cum este cazul atunci cand se prevede ca restituirea imprumutului luat de de cujus nu va putea fi solicitata decat de la mostenitorii acestuia , caci nu se poate sti la data incheierii actului daca imprumutatul va lasa sau nu bunuri la data decesului sau, dreptul de restituire al imprumutatorului nefiind decat unul eventual, depinzand doar de vointa imprumutatului sa lase sau nu bunuri la decesul sau, adica mijloace de plata a datoriei. Cu alte cuvinte, in asemenea cazuri debitorul nu este angajat personal cu nimic. In schimb, imprumutul a carui termen de rambursare a fost stabilit post mortem, dar care a fost garantat cu o ipoteca, face sa se nasca in favoarea creditorului un drept actual, doar executare acestuia fiind amanata post morte In acest caz, dreptul creditorului nu mai este eventual, ci cert, executarea sa la termen, chiar daca acesta este post mortem, fiind garantata. De asemenea, este un pact prohibit de lege recunoasterea de datorie prin care autorul actului unilateral stipuleaza ca aceasta va reprezenta valoric a cincea parte din „bunurile posedate la decesul sau”, deoarece datoria a fost conceputa sa se impute asupra succesiunii viitoare, al carei continut este aleatoriu, neputand fi cunoscut decat la data decesului autorului recunoasterii, iar nu asupra patrimoniului de la data recunoasterii a autorului actului . In schimb, Casatia franceza a decis ca nu contravine prohibitiei actul prin care mostenitorii au convenit inaintea deschiderii succesiunii ca darurile manuale de sume de bani primite de ei sa fie raportate la succesiune nu la valoarea lor nominala, cum prevede legea (art. 869 C. civ. francez), ci indexat la data partajului, dar doctrina s-a aratat reticenta, considerand, nu fara temei, ca, dincolo de argumentele de echitate si oportunitate care s-ar putea aduce, este vorba totusi de o succesiune viitoare, din moment ce donatorul poate „dispune” de raport ca de un bun asupra caruia a ramas proprietar, in sensul ca pana la decesul sau poate dispensa pe mostenitori de aceasta

103

obligatie, element care face ca raportul indexat stabilit prin conventie sa fie eventual, iar nu actual (donatia in sine fiind evident un drept actual, intrucat este irevocabila) . Moartea lui de cujus ca modalitate a actelor juridice si raportul acesteia cu pactele prohibite de lege. Cu necesitate, pactul asupra unei succesiuni viitoare este legat de moartea lui de cujus, in sensul ca intotdeauna este anterior acesteia. Insa trebuie subliniat ca nu orice act care depinde intr-un fel sau altul de moartea ulerioara a unei persoane este pact succesoral prohibit de lege. Moartea uneia sau alteia din partile contractante poate fi erijata prin vointa partilor in modalitati (termen sau conditie) ale actului juridic, fara ca prin aceasta sa se intre sub incidenta pactelor prohibite de lege. Astfel, potrivit dispozitiilor art. 825 C. civ. „donatorul poate stipula intoarcerea bunurilor daruite, atat in cazul in care donatarul ar muri inaintea lui, cat si in cazul in care donatarul si descendentii sai ar muri inaintea sa”. In acest caz, este vorba de o donatie care are ca obiect drepturi actuale, dar care este stipulata sub conditia rezolutorie a predecesului donatarului, nu de o donatie a unui bun facand parte dintr-o succesiune nedeschisa. De asemenea, pactele post mortem, in care producerea efectelor sunt legate de termenul incert al decesului unuia sau altuia dintre contractanti (de exemplu, se vinde un bun stipulandu-se ca proprietatea se va transmite la cumparator la data decesului vanzatorului) sunt si ele recunoscute ca valabile, intrucat vanzatorul, in exemplul dat, pierde din timpul vietii posibilitatea a mai dispune de bunul care a format obiectul contractului , dreptul nascut in favoare creditorului fiind unul actual, iar nu eventual, doar efectele fiind amanate pana la implinirea termenului. Diferentierea drepturilor eventuale care se nasc din actele asupra succesiunilor viitoare pare mai greu de realizat de drepturile nascute din actele in care supravietuirea uniea dintre parti celeilalte este stipulata drept conditie (eveniment viitor si nesigur de care depinde nasterea sau stingerea obligatiei), ambele categorii prezentand un element de incertitudine. Ele se diferentiaza totusi prin faptul ca in timp ce in cazul pactelor asupra succesiunilor nedeschise incertitudinea deriva din faptul ca cel despre a carui mostenire este vorba poate influenta dupa bunul sau plac continutul patrimoniului ce il va lasa la decesul sau si, deci, implicit, obiectul pactului, in cazul actelor conditionale incertitudinea tine de un eveniment supus hazardului, si anume ordinea deceselor . Simpla la nivelul principiilor, diferentirea intampina totusi dificultati la transpunerea ei in practica. Evolutia jurisprudentei si a doctritrinei asupra asa-numitei clauze de acrescamant sau clauze de tontina sta marturie in acest sens. Clauza tontiniera consta in achizitionarea unui bun de doua sau mai multe persoane impreuna, cu intelegerea de a-l folosi in comun pe tot timpul vietii lor, ultimul supravietuitor devenind singurul proprietar cu efecte retroactive de la data dobandirii bunului. Dupa ce un timp practica judiciara a considerat o asemenea clauza ca ilicita intrucat reprezinta un pact asupra unei succesiuni nedeschise, ulterior i s-a admis valabilitatea, cu motivarea ca ea nu confera drepturi succesorale reciproce, ci instituie predecesul fiecaruia ca o conditie rezolutorie cazuala reciproca, fiecare fiind proprietar pe o cota-parte din bun sub aceasta conditie inca de la data actului de dobandire, in final supravietuitorul fiind considerat unic proprietar de la aceeasi data, pentru el predecesul celorlati fiind conditia suspensiva sub care devine unic proprietar, predecedatii pierzandu-si drepturile ca efect al indeplinirii conditiei rezolutorii .Din formularea imperativa a textului art.965 alin.2 C. civ. („nu se poate face…”), rezulta neindoielnic faptul ca sanctiunea atrasa de nerespectarea prohibitiei este nulitatea absoluta a pactului. Aceasta inseamna ca ea poate fi invocata de orice persoana interesata: oricare din partile actului; mostenitorii acestor; creditorii acestora; si chiar de instanta de judecata din oficiu. Actiunea in nulitate este imprescriptibila. Refacerea actului. Fiind o dispozitie care protejeaza interese de ordine publica, pactul lovit de nulitate nu poate fi confirmat, nici chiar cu acordul lui de cujus . In joc fiind interese de ordine publica, este impropriu sa se vorbeasca de „acoperirea” nulitatii prin confirmare ulterior deschiderii succesiunii . Desigur, dupa disparitia cauzei de nulitate (dupa deschiderea mostenirii), mostenitorii pot respecta vointa defunctului executand actul, dar pentru aceasta este nevoie din partea lor de un consimtamant exprimat neechivoc (chiar si tacit) dupa deschiderea mostenirii, ceea ce echivaleaza cu refacerea actului in conditii legale, iar nu cu confirmarea celui nul . Precizarea are consecinte practice in sensul ca actul va produce efecte doar de la data manifestarii cosimtamantului pentru refacere, iar nu de la data incheierii actului nul, cum s-ar intampla daca ar fi vorba de o confirmare. Intinderea nulitatii. Pactul prohibit de lege poate sa atraga nulitatea intregului act care il contine, atunci cand se confunda cu continutul acestuia ori atunci cand, desi reprezinta doar o clauza a acelui act, restul fiind valabile, exista indivizibilitate intre clauza nula si celelalte clauze, sau doar nulitatea partiala, atunci cand clauza care contine pactul prohibit de lege nu este in raport de indivizibilitate cu celelalte clauze ale actului, prin ipoteza valabile .Prin exceptie de la regula interdictiei pactelor asupra succesiunilor viitoare, Codul civil contine cateva exceptii, al caror camp ar putea fi largit in viitor, sub presiunea necesitatilor vietii practice. Constituie astfel de exceptii: instituirea contractuala, atat cea facuta prin contractul de casatorie (art. 933 C. civ.), cat si cea facuta in timpul casatoriei, care fiind revocabila ad nutum (art. 937 alin.1 C. civ.),chiar daca nu este prevazuta de lege, nu contravine principiilor art. 965 alin. 2 C. civ. (supra nr. 368); donatia-partaj, ingaduita de art. 795 C. civ.,prin care ascendentii pot imparti inca din timpul vietii cu titlu de drepturi succesorale intre descendentii lor bunurile pe care le detin la momentul actului,

104

chiar daca atribuie drepturi actuale descendentilor.donatari, constituie totusi un pact succesoral asupra unei succesiuni viitoare prin faptul ca implica renuntarea descendentilor-donatari de a cere raportul succesoral ; clauzele societare in societatile civile sau de persoane prin care e stipuleaza continuarea societatii cu asociatii ramasi in viata sau cu mostenitorii acestora (art.1526 C. civ.). Prin acest pact se reglementeaza in avans soarta drepturilor in societate ale asociatului predecedat; renuntarea anticipata la dreptul de a cere reductiunea unei liberalitati consimtite de de cujus. Potrivit dispozitiilor art. 845 C. civ., instrainarea facuta de cel despre a carui mostenire este vorba unui succesibil in linie dreapta, cu sarcina unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului, este prezumata a fi o liberalitate, dar daca un alt descendent a consimtit la aceasta instrainare, aceasta echivaleaza cu renuntarea la dreptul de a cere reductiunea acelei liberalitati, fiind un pact asupra unei succesiuni viitoare recunoscut ca valabil de lege.

67) Lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice.

Incapacitati prevazute de Codul civil: art 806 “minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici intr-un fel…” prin donatie sau testament, de bunurile sale; art 807 ”minorul de 16 ani poate dispune prin testament si numai jumatate din bunurile de care dupa lege ar dispune majorele”; art 809 “minorul de 16 ani nu poate, prin testament, dispune in favoarea tutorelui sau” art 810 “doctorii in medicina sau in chirurgie, ofiterii de sanatate sau subofiterii (adica medici si farmacistii), care au tratat o persoana in boala de care moare, nu pot profita de dispozitiile intre vii sau testamentare, ce dansa a facut in favoarea lor in cursul acestei boli.” Aceleasi reguli sunt aplicabile si in privinta preotilor (vezi art 833, 1307 alin 1, art 1309 Cod civil) Incapacitati prevazute de Codul familiei Art 128 din Codul familiei “este oprit sa se incheie acte juridice intre tutore, sotul, o ruda in linie dreapta ori fratii sau surorile tutorelui, de o parte, si minor, de alta” Art 133 alin 3 Codul familiei “minorul (sub 14 ani) nu poate sa faca, nici chiar cu incuviintare, donatii si nici sa garanteze obligatia altuia” Incapacitatea prevazuta de Constitutie si Legea 54/1998-Art 41 -; teza a II a din Constitutie “Cetatenii straini si apatrizii nu pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor”. Aceasta incapacitate este preluata ad litteram in alin 1 al art 3 din L 54/1998 privind circulatia juridica a terenurilor.Nu trebuie asimilate ingradirilor din dreptul civil, acele ingradiri ori incompatibilitati care sunt cunoscute in alte ramuri de drept, cum ar fi cele din dreptul constitutional, dreptul muncii, dreptul administrative, dreptul comercial.

68) Modalităţile actului juridic civil. Termenul, condiţia şi sarcina.

Dupa cum am vazut, actele juridice civile pot fi pure si simple sau afectate de modalitati.Din punct de vedere juridic, notiunea de “modalitate” desemneaza un eveniment viitor de care depinde existenta sau executarea drepturilor subiective civile si obligatiilor civile din anumite acte juridice. Termenul, conditia si sarcina sunt cele trei modalitati ale actului juridic civil. Termenul este acel eveniment, viitor si sigur ca realizare, care fie amana producerea efectelor unui act juridic civil, fie determina incetarea efectelor acestuia. Termenele pot fi clasificate dupa mai multe criterii: a) In functie de ben eficiarul termenului, termenul poate fi dispus: in favoarea debitorului. Acesta constituie regula; in favoarea creditorului, de exemplu, in contractul de depozit; in favoarea ambelor parti, de exemplu, termenul dintr-un contract de asigurare. De calificar ea termenului ca apartinand uneia dintre aceste categorii depinde identificarea persoanei care poate renunta la beneficiul termenului: termenul este suspensiv cand amana sau suspenda exercitiul drepturilor subiective civile si executarea obligatiilor civile. termenul este extinctiv cand, la implinirea lui, se sting efectele actului juridic civil. Efectele termenului sunt diferite, dupa cum este vorba despre un termen suspensiv sau ex tinctiv. Asa cum am vazut, termenul influenteaza doar executarea actului juridic civil, nu si existenta sa. Deci, dreptul subiectiv civil si obligatia corelativa, afectate de termenul suspensiv, exista. Ca urmare: daca debitorul isi ex ecuta obligatia inainte de scadenta (adica inainte de implinirea termenului suspensiv), el va face o plata valabila. Aceasta echivaleaza cu renuntar ea la beneficiul termenului si, dupa cum am aratat, este posibil numai daca termenul a fost prev azut in interesul debitorului; inainte de implinirea termenului suspensiv, titularul dreptului poate face acte de conservare; inainte de implinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere de la debitor plata; termenul de prescriptie extinctiva, in cazul drepturilor care d ecurg din acte juridice afectate de termene suspensive, incepe sa curga de la data implinirii acestora; pana la implinirea termenului suspensiv, compensatia,

105

ca mod de stingere a obligatiilor civile (care presupune existenta unor datorii In ceea ce priveste termenul extinctiv, implinirea acestuia inseamna stingerea dreptului subiectiv civil si a obligatiei corelative. Conditia, ca modalitate a actului juridic civil, este un eveniment viitor si nesigur ca realizare, eveniment de care depinde insasi existenta actului juridic civil. Si conditiile pot fi clasificate dupa mai multe criterii: a) In functie de legatura ei cu vointa partilor, a realizarii sau nerealizarii evenimentului, conditia poate fi: cazuala, mixta si potestativa. Potrivit Codului civil, ”Conditia cazuala este aceea ce depinde de hazard si care nu este nici in puterea creditorului, nici intr-aceea a debitorului.” Conditia cazuala (de la cuvantul latinesc casus, care inseamna intamplare) este independenta de vointa partilor. Conditia mixta este aceea care, conform Codului civil, “depinde totodata de vointa uneia din partile contractante si de aceea a unei alte persoane“ (determinate). Conditia potestativa este cea a carei realizare sau nerealizare depinde complet de vointa uneia dintre parti sau, in exprimarea Codului civil, “aceea care face sa depinda perfectarea conventiei de un eveniment, Conditia potestativa poate fi: potestativa pura si potestativa simpla. Este potestativa simpla conditia a carei realizare depinde de vointa unei parti si de vointa unei persoane nedeterminate. Indeplinirea conditiei in exemplele date depinde si de debitor, d ar si de o terta persoana (cu care acesta se casatoreste, respectiv care il angajeaza). Actele incheiate sub conditie potestativa simpla sunt, ca regula, valabile. Este pur potestativa acea conditie care depinde exclusiv de vointa uneia din parti. Angajamentul facut sub o conditie pur potestativa din partea debitorului nu este valabil. In acest sens, Codul civil prevede: “Obligatia este nula cand s-a contractat sub o conditie potestativa din partea acelui ce se obliga.” Conditie simpla potestativa valabile din partea creditorului pura din partea debitorului nula b) Din punct de vedere al modului de formulare, conditia poate fi pozitiva si negativa. Astfel conditia pozitiva este cea care consta in indeplinirea unui eveniment viitor si nesigur, in timp ce conditia negativa consta in neindeplinirea unui asemenea eveniment. Cea mai importanta consecinta a calificarii conditiei ca fiind pozitiva sau negativa consta in felul in care aceasta se considera indeplinita sau neindeplinita. Astfel, daca s-a prevazut ca evenimentul trebuie sa aiba loc intr-un anumit termen si acest termen a expirat fara ca evenimentul sa fi avut loc, conditia pozitiva se socoteste neindeplinita, iar daca nu s-a prevazut vreun termen, conditia pozitiva se socoteste neindeplinita numai atunci cand este sigur ca evenimentul nu se va mai produce. Dimpotriva, daca s-a prevazut ca evenimentul nu trebuie sa aiba loc intr-un anumit termen, conditia negativa se socoteste indeplinita abia la expirarea termenului, chiar daca inca dinaintea acestui moment devenise clar ca evenimentul nu se va mai produce. Daca nu s-a prevazut nici un termen, conditia negativa se socoteste indeplinita numai atunci cand evenimentul este cu n eputinta sa se mai produca. c) Conditiile se clasifica, d e asemen ea, in conditii posibile, respectiv imposibile, ca si in conditii licite si morale, respectiv conditii ilicite si imorale. Conditiile ilicite si imorale afecteaza valabilitatea intregului act juridic. Actul juridic in care se prevede nasterea unui drept conditionata de realizarea unei conditii imposibile, imorale sau ilicite este nul absolut. Daca se prevede ca stingerea dreptului respectiv va depinde de realizarea unei conditii imposibile, ilicite sau imorale, se va considera ca actul juridic este incheiat pur si simplu. d) Cel mai important criteriu de clasificare este cel al efectului pe care il produce: conditia poate fi suspensiva sau rezolutorie: Conditia suspensiva este cea care, pana la realizarea ei, suspenda existenta drepturilor subiective civile si a obligatiilor corelative ale partilor. Codul civil prevede ca: “Obligatia sub conditie suspensiva este aceea care depinde de un eveniment viitor si necert. Obligatia conditionala nu se perfecteaza decat dupa indeplinirea evenimentului “; Conditia rezolutorie este cea p ana la realizarea careia drepturile subiective si obligatiile corelative ale partilor sunt considerate ca exista si se executa. Potrivit Codului civil, “Conditia rezolutorie este aceea care supune desfiintarea obligatiei la un eveniment viitor si necert”. Conditia rezolutorie nu suspenda executarea obligatiei, ci numai obliga pe creditor a restitui ceea ce a primit, in caz de indeplinire a evenimentului prevazut prin conditie. Observam ca, in cazul conditiei suspensive, actul juridic si efectele sale nu exista; abia implinirea conditiei, daca se va petrece, va conduce la nasterea acestor efecte. Dimpotriva, in cazul conditiei rezolutorii, obligatiile care decurg din actul juridic trebuie indeplinite ca si cum actul ar fi pur si simplu. Dar implinirea conditiei, daca se va produce, va conduce la desfiintarea tuturor acestor efecte, in mod retroactiv, ca si cum intre parti nu ar fi intervenit niciodata actul juridic respectiv. Principiile care guverneaza efectele conditiei sunt: Conditia pune in discutie insasi existenta actului juridic civil, spre deosebire de termen, care numai amana executarea; Conditia produce efecte retroactive. Daca conditia suspensiva s-a implinit, actul juridic este considerat retroactiv, ca a fost un act pur si simplu. Acesta este principiul retroactivitatii efectelor conditiei suspensive. Astfel, plata facuta de catre debitor anterior indeplinirii conditiei, desi pana acum nevalabila, se transforma in plata valabila. De la principiul retroactivitatii efectelor conditiei suspensive exista insa unele exceptii: prescriptia extinctiva incepe sa curga doar de la implinirea conditiei; fructele culese de instrainator raman ale sale, cu toate ca dreptul sau dispare cu efect retroactiv. In cazul in care conditia suspensiva nu este indeplinita, partile sunt repuse in situatia anterioara incheierii actului juridic civil. Asadar, intre altele: prestatiile executate trebuie sa fie restituite; garantiile constituite trebuie sa fie desfiintate.. Efectul conditiei

106

rezolutorii dupa implinirea acesteia este desfiintarea, retroactiva, a actului. Ca atare, partile isi vor restitui una alteia prestatiile primite. Exista insa si unele exceptii de la retroactivitate. De asemenea, tot ca o exceptie de la regula retroactivitatii, nu se vor restitui nici fructele culese de catre dobanditor, chiar daca conditia rezolutorie s-a indeplinit. Desi contractul se va desfiinta in ipoteza indeplinirii conditiei, cumparatorul va trebui sa restituie doar terenul, nu si recolta (fruct industrial) culeasa in ainte de implinirea conditiei. In cazul in care conditia rezolutorie nu s-a realizat, suntem in prezenta consolidarii retroactive a actului juridic. Sarcina este acea modalitate a actului juridic civil care consta intr o obligatie de a da, a face sau a nu face ceva, impusa de dispunator gratificatului, in actele cu titlu gratuit (liberalitati). In Codul civil nu exista o reglementare generala a sarcinii, dar ex ista unele aplicatii ale acesteia, cum ar fi dispozitiile potrivit carora: ”donatiunea intre vii se revoca, pentru neindeplinirea conditiilor cu care s-a facut, …” sau: ”cand donatiunea este revocata pentru neindeplinirea conditiilor, bunurile reintra in mana donatorului, libere de orice sarcina si ipoteca.” Din punctul de vedere al valabilitatii lor, sarcinile pot fi: imposibile (care nu pot fi indeplinite), ilicite (care contravin dispozitiilor legale), imorale (care incalca bunele moravuri) sau, dimpotriva, sarcini posibile, licite si morale. Sarcina nu afecteaza valabilitatea actului juridic ce o contine; ea afecteaza numai eficacitatea actului juridic. In caz de neindeplinire a sarcinii, dispunatorul sau mostenitorii acestuia pot opta intre: revocarea liberalitatii pentru neexecutarea sarcinii, cu consecinta reintoarcerii bunului sau bunurilor la masa patrimoniala a dispunatorului; actiunea in executarea in natura a sarcinii (atunci cand aceasta nu consta intr-o obligatie de “a face”, care nu se poate executa silit).

69) Nulitatea absolută a actului juridic civil. Cauze şi regim juridic.

Cauze de nulitate absoluta: incalcarea regulilor privind capacitatea civila a persoanelor: nerespectarea unor incapacitati speciale pentru ocrotirea unui interes obstesc (art.1309 din Codul civil); lipsa capacitatii de folosinta a persoanelor juridice si nerespectarea principiului specialitatii capacitatii de folosinta (art.34 din Decretul nr.31/1954); lipsa totala a consimtamantului (in cazul erorii-obstacol); nevalabilitatea obiectului actului juridic civil; cand lipseste cauza ori ea este ilicita sau imorala; nerespectarea formei ceruta ad validitatem; lipsa ori nevalabilitatea autorizatiei administrative (art.58 Legea nr.17/1996); incalcarea ordinii publice; frauda legii.Regimul juridic al nulitatii absolute. a)nulitatea absoluta poate fi invocata de oricine are interes: partile actului juridic; procurorul; instanta din oficiu. Reprezentativa in acest sens este prevederea din Legea 18/1991, art.3, alineatul 2 : ,,Nulitatea poate fi invocata de primar, prefect, procuror si alte persoane care justifica un inteles legitim." b)actiunea in nulitatea absoluta este imprescriptibila, adica ea poate fi invocata oricand, indiferent de timpul scurs de la data incheierii actului juridic.(Decretul 167/1958 art.2 ,,Nulitatea unui act poate fi invocata oricand, fie pe cale de actiune, fie pe cale de exceptie.'') c)nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmare expresa sau tocita.(a nu se cofunda inadmisibilitatea confirmarii nulitatii absolute cu validarea actului prin indeplinirea ulterioara a cerintei legale.'') Efectele nulitatii sunt consecintele juridice ale aplicari sanctiunii nulitatii. Generic, efectul nulitatii consta in desfiintarea raportului juridic generat de actul jurudic civil lovit de nulitate si prin aceasta restabilirea legalitatii. In functie de ceea ce s-a intamplat dupa incheierea actului jurudic civil, se pot distinge urmatoarele ipoteze: actul n-a fost executa inca: aplicarea nulitatii va insemna ca acel act, fiind desfiintat, nu mai poate fi executat; deci partile se afla in situatia egala aceleia in care n-ar fi incheiat actul; actul a fost executat total sau partial, pana la hotararea de anulare, efectele nulitatii vor consta in: a)desfiintarea, retroactiva a actului b)restituirea prestatiilor efectuate intemeiul actului anulat; actul a fost executat, iar dobanditorul de drepturi le-a transmis, la randul sau, unor terti subdobanditori; pana la hotararea de anulare efectele nulitatii presupun: a)desfiintarea actului executat b)restituirea prestatiilor efectuate intemeiul actului anulat c)desfiintarea si a actului subsecvent. Efectul nulitatii se exprima in adagiul ,,quod nulum est, nullum producit effectum'' , care rezulta din cele spuse mai sus.Pentru a opera aceasta regula, este necesar sa fie aplicate principiile efectelor nulitatii. retroactivitatea nulitatii; restabilirea situatiei anterioare - restitutio in integrum - adica restituirea prestatiilor efectuate in temeiul actului anulat; anularea nu numai a actului initial, primar, ci si a actului subsecvent. (,,resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis''). Principiul retroactivitatii. Exceptii. Principiul consta in acea regula potrivit careia nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor (exemplu.nunc.), ci si pentru trecut (exemplu.tunc.), adica aceste efecte se suie pana in momentul incheierii actului juridic civil. Retroactivitatea presupune inlaturarea efectelor actului care s-au produs intre momentul anularii efective a actului. In temeiul acestui principiu, partile ajung in situatia in care n-ar fi incheiat actul juridic. Exceptii de la retroactivitatea nulitatii. Exceptiile reprezinta acele cazuri in care, pentru anumite ratiuni, efectele produse intre momentul incheierii actului si acela al anularii sale sunt mentionate. De unde rezulta ca efectele nulitatii se produc numai ex nunc, iar nu si ex tunc. Constituie

107

asemenea exceptii: mentinerea efectelor produse de un contract cu executare succesiva (exemplu. contractul de inchiriere, retroactivitatea efectelor nulitatii este obiectiv imposibila.); pastrarea fructelor culese anterior anularii de catre posesorul de buna credinta (Codul civil, art. 485); in acest caz, neretroactivitatea efectelor nulitatii se intemeiaza pe ideea de protectie a posesorului de buna credinta. Principiul repunerii in situatia anterioara ,,restitutio in integrum''.Exceptii Principiul repunerii in situatia anterioara este regula de drept potrivit careia tot ce s-a executat in temeiul unui act anulat trebuie restituit astfel incat partile raportului juridic trebuie sa ajunga in situatia in care acel act nu s-ar fi incheiat. ,,Restitutio in integrum'', ca si retroactivitatea, priveste efectele nulitatii actului juridic intre parti nu fata de terti. Exceptiile de la principiul ,,restitutio in integrum''. sunt exceptii acele situatii in care,pentru anumite ratiuni, prestatiile efectuate in temeiul actului anulat nu sunt supuse restituirii, deci se mentin.Exceptiile de la ,,restitutio in integrum'' sunt in acelasi timp, si exceptii de la retroactivitatea efectelor nulitatii. Este exceptie de la ,,restitutio in integrum'', nu numai mentinerea tuturor efectelor actului, ci si mentinerea partiala a lor. In doctrina si in practica sunt considerate exceptii de la ,,restitutio in integrum'': cazul incapabilului, care este tinut sa restituie prestatiile primite numai in masura imbogatirii sale. cazul aplicarii principiului ,,nemo auditur propriam turpetudinem allegons''.(nimanui nu-i este ingaduit sa se prevaleze de propria incorectitudine ori imoralitate pentru a obtine protectia unui drept.). Principiul anularii actului subsecvent ca urmare a anularii actului initial (,,resolutio jure dantis resolvitur jus accipientis'').Exceptii. Acest principiu priveste efectele nulitatii fata de terti.Acest principiu poate fi definit ca fiind acea regula de drept in virtutea careia, anularea actului initial primar atrage anularea si a actului subsecvent, urmaritor, datorita legislaturii sale cu primul In practica, aplicarea acestui principiu se concretizeaza si in 2 situatii: In cazul ,,actelor autorizate'', la anularea si a actului civil care se intemeia pe acea autorizatie. In cazul a doua acte, din care unul este principal, iar celalalt accesoriu, anularea actului principal atrage desfiintarea si a actului accesoriu, prin aplicarea regulii ,,accesorium sequitur principale''. Exceptii. cazul aplicarii art.1909, alineatul 1 din Codul civil, coroleorat cu art.972 din Codul civil (Situatia practica este urmatoarea: A incheie un contract de comodat - imprumut de folosinta - cu B; comodatorul, B ,vinde, desi nu are dreptul sa o faca, bunul mobil, ce face obiectul contractului de comodat, lui C, care este de buna credinta, adica nu stie ca B nu este proprietarul mobilului, si inta in posesia bunului mobil; apoi contractul de comodat este anulat - B a crezut ca A ii doneaza bunul, iar A a avut intentia de a-i da bunul numai cu titlul de comodat).Odata anulat contractul dintre A si B, ar urma sa fie desfiintat si cel dintre B si C, iar C,sa fierobligat sa restituie bunul respectiv; cu toate acestea, C, se va apara, cu succes, invocand art.1909 din Codul civil, potrivit caruia posesorul de buna credinta al unui bun mobil dobandeste chiar proprietatea bunului; cazul aplicarii art.20, alineatul 2 din Decretul nr.31/1954: ,,Daca cel declarat mort este in viata, se poate cere oricand, anularea hotararii prin care s-a declarat moartea'', iar alineatul 2 dispune: ,,Cel care a fost declarat mort poate cere, dupa anularea hotararii declarative de moarte, inapoierea bunurilor sale.Cu toate acestea, dobanditorul cu titlul oneros nu este obligat sa le inapoieze, decat daca se va face dovada ca la data dobandirii stia ca persoana declarata moarta este in viata; cazul subdobanditorului de buna credinta si cu titlu oneros al unui imobil.Nu se aplica exceptia in cazul tertului achizitor, cu titlu oneros care a cunoscut nevalabilitatea actului de proprietate, deci a fost de rea credinta. Principii de drept care inlatura regula ,,Quod nullum est, nullum producit effectum''. Aceste principii sunt: Principiul conversiunii actului juridic. Conversiunea actului juridic inseamna, in esenta, inlocuirea actului nul cu un act juridic valabil.Pentru a opera conversiunea, sunt necesare urmatoarele conditii: sa existe un element de diferenta intre actul nul si actul valabil; unul dintre acte sa fie anulat efectiv si total; actul socotit valabil sa intruneasca toate conditiile de valabilitate, iar aceste conditii sa se regaseasca in chiar cuprinsul actului anulat; manifestarea de vointa a partilor sa nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii. Mentionam, cateva aplicatii ale conversiunii actului juridic; cazul in care actul de instrainare este lovit de nulitate, dar este valabil ca revocare a legatului ce va avea ca obiect bunul ce forma obiect si al actului de instrainare anulat. cazul in care mostenitorul instraineaza un bun din masa succesorala, desi actul de instrainare este nul, si manifestarea de vointa exprimata in el valoreaza ca acceptare a succesiuni. Principiul ,,error communis facit jus''. Se mai numeste si ,,principiul validitatiiaparentei indrept''; acest principiu inlatura nulitatea unui act incheiat intr-o situatie de eroarecomuna, obsteasca. Consacrarea acestui principiu o gasim in art.7 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civila (Monitorul Oficial nr.282/1996): ,,Actele de stare civila intocmite de o persoana care a exercitat in mod public atributiile de ofiter de stare civila,cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar daca acea persoana nu avea acesta calitate.'' Principiul raspunderii civile delictuale. Principiul are in vedere pe incapabilul minor.Intre principiul raspunderii civile delictuale si principiul ocrotiriiminorului - consacrat in art.1159 din Codul civil -, are prioritate al doilea principiu care echivaleaza, practic, cu mentionarea actului anulabil, ca cea mai buna reparare a prejudiciului ce s-ar produce co-contractului prin fapta ilicita a minorului.(in acest sens, art.1162 din Codul civil dipune: ,,Minorulnu are actiunea in rescizuine contra obligatiilor ce rezulta din delictele sale.''

108

70) Nulitatea relativă a actului juridic civil. Cauze şi regim juridic.

Cauze de nulitate relativa: viciile de consimtamant: eroarea, violenta, legiuirea sau dol; lipsa discernamantului in momentul incheierii actului juridic civil; nerespectarea regulilor privind capacitatea de exercitiu. Regimul juridic al nulitatii relative. Acest regim juridic se exprima in 3 reguli: nulitatea relativa poate fi invocata doar de persoane al carei interes a fost nesocotit la incheierea actului juridic.(personal sau prin reprezentantul legal al celui lipsit de capacitatea de exercitiu.); catiunea inanulabilitate este prescriptibila, deci ea trebuie invocata in termenul de prescriptie extinctiva; nulitatea relativa poate fi acoperita prin confirmare expres sau tacit.(printr-un act de confirmare ,, care sa cuprinda obiectul, cauza si natura olurgatiei.''Codul civil, art.1190; iar confirmarea tacita rezulta fie din executarea actului anulaleic, fie din neinvocarea nulitatii inauntrul termenului de prescriptie extinctiva.) Intre nulitatea absoluta si cea relativa nu exista deosebiri de efecte, ci numai de regim juridic. Efectele nulitatii sunt consecintele juridice ale aplicari sanctiunii nulitatii. Generic, efectul nulitatii consta in desfiintarea raportului juridic generat de actul jurudic civil lovit de nulitate si prin aceasta restabilirea legalitatii. In functie de ceea ce s-a intamplat dupa incheierea actului jurudic civil, se pot distinge urmatoarele ipoteze: actul n-a fost executa inca: aplicarea nulitatii va insemna ca acel act, fiind desfiintat, nu mai poate fi executat; deci partile se afla in situatia egala aceleia in care n-ar fi incheiat actul; actul a fost executat total sau partial, pana la hotararea de anulare, efectele nulitatii vor consta in: a)desfiintarea, retroactiva a actului b)restituirea prestatiilor efectuate intemeiul actului anulat; actul a fost executat, iar dobanditorul de drepturi le-a transmis, la randul sau, unor terti subdobanditori; pana la hotararea de anulare efectele nulitatii presupun: a)desfiintarea actului executat b)restituirea prestatiilor efectuate intemeiul actului anulat c)desfiintarea si a actului subsecvent. Efectul nulitatii se exprima in adagiul ,,quod nulum est, nullum producit effectum'' , care rezulta din cele spuse mai sus. Pentru a opera aceasta regula, este necesar sa fie aplicate principiile efectelor nulitatii. retroactivitatea nulitatii; restabilirea situatiei anterioare - restitutio in integrum - adica restituirea prestatiilor efectuate in temeiul actului anulat; anularea nu numai a actului initial, primar, ci si a actului subsecvent. (,,resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis''). Principiul retroactivitatii. Exceptii. Principiul consta in acea regula potrivit careia nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor (exemplu.nunc.), ci si pentru trecut (exemplu.tunc.), adica aceste efecte se suie pana in momentul incheierii actului juridic civil. Retroactivitatea presupune inlaturarea efectelor actului care s-au produs intre momentul anularii efective a actului. In temeiul acestui principiu, partile ajung in situatia in care n-ar fi incheiat actul juridic. Exceptii de la retroactivitatea nulitatii.-Exceptiile reprezinta acele cazuri in care, pentru anumite ratiuni, efectele produse intre momentul incheierii actului si acela al anularii sale sunt mentionate. De unde rezulta ca efectele nulitatii se produc numai ex nunc, iar nu si ex tunc. Constituie asemenea exceptii: mentinerea efectelor produse de un contract cu executare succesiva (exemplu. contractul de inchiriere, retroactivitatea efectelor nulitatii este obiectiv imposibila.); pastrarea fructelor culese anterior anularii de catre posesorul de buna credinta (Codul civil, art. 485); in acest caz, neretroactivitatea efectelor nulitatii se intemeiaza pe ideea de protectie a posesorului de buna credinta. Principiul repunerii in situatia anterioara ,,restitutio in integrum''.Exceptii Principiul repunerii in situatia anterioara este regula de drept potrivit careia tot ce s-a executat in temeiul unui act anulat trebuie restituit astfel incat partile raportului juridic trebuie sa ajunga in situatia in care acel act nu s-ar fi incheiat. ,,Restitutio in integrum'', ca si retroactivitatea, priveste efectele nulitatii actului juridic intre parti nu fata de terti. Exceptiile de la principiul ,,restitutio in integrum''. sunt exceptii acele situatii in care,pentru anumite ratiuni, prestatiile efectuate in temeiul actului anulat nu sunt supuse restituirii, deci se mentin.Exceptiile de la ,,restitutio in integrum'' sunt in acelasi timp, si exceptii de la retroactivitatea efectelor nulitatii. Este exceptie de la ,,restitutio in integrum'', nu numai mentinerea tuturor efectelor actului, ci si mentinerea partiala a lor. In doctrina si in practica sunt considerate exceptii de la ,,restitutio in integrum'' : cazul incapabilului, care este tinut sa restituie prestatiile primite numai in masura imbogatirii sale; cazul aplicarii principiului ,,nemo auditur propriam turpetudinem allegons''.(nimanui nu-i este ingaduit sa se prevaleze de propria incorectitudine ori imoralitate pentru a obtine protectia unui drept.). Principiul anularii actului subsecvent ca urmare a anularii actului initial (,,resolutio jure dantis resolvitur jus accipientis'').Exceptii. Acest principiu priveste efectele nulitatii fata de terti.Acest principiu poate fi definit ca fiind acea regula de drept in virtutea careia, anularea actului initial primar atrage anularea si a actului subsecvent, urmaritor, datorita legislaturii sale cu primul In practica, aplicarea acestui principiu se concretizeaza si in 2 situatii: In cazul ,,actelor autorizate'', la anularea si a actului civil care se intemeia pe acea autorizatie; In cazul a doua acte, din care unul este principal, iar celalalt accesoriu, anularea actului principal atrage desfiintarea si a actului accesoriu, prin aplicarea regulii ,,accesorium

109

sequitur principale''. Exceptii. cazul aplicarii art.1909, alineatul 1 din Codul civil, coroleorat cu art.972 din Codul civil (Situatia practica este urmatoarea: A incheie un contract de comodat - imprumut de folosinta - cu B; comodatorul, B ,vinde, desi nu are dreptul sa o faca, bunul mobil, ce face obiectul contractului de comodat, lui C, care este de buna credinta, adica nu stie ca B nu este proprietarul mobilului, si inta in posesia bunului mobil; apoi contractul de comodat este anulat - B a crezut ca A ii doneaza bunul, iar A a avut intentia de a-i da bunul numai cu titlul de comodat).Odata anulat contractul dintre A si B, ar urma sa fie desfiintat si cel dintre B si C, iar C,sa fierobligat sa restituie bunul respectiv; cu toate acestea, C, se va apara, cu succes, invocand art.1909 din Codul civil, potrivit caruia posesorul de buna credinta al unui bun mobil dobandeste chiar proprietatea bunului; cazul aplicarii art.20, alineatul 2 din Decretul nr.31/1954: ,,Daca cel declarat mort este in viata, se poate cere oricand, anularea hotararii prin care s-a declarat moartea'', iar alineatul 2 dispune: ,,Cel care a fost declarat mort poate cere, dupa anularea hotararii declarative de moarte, inapoierea bunurilor sale.Cu toate acestea, dobanditorul cu titlul oneros nu este obligat sa le inapoieze, decat daca se va face dovada ca la data dobandirii stia ca persoana declarata moarta este in viata; cazul subdobanditorului de buna credinta si cu titlu oneros al unui imobil.Nu se aplica exceptia in cazul tertului achizitor, cu titlu oneros care a cunoscut nevalabilitatea actului de proprietate, deci a fost de rea credinta. Principii de drept care inlatura regula ,,Quod nullum est, nullum producit effectum''. Aceste principii sunt: Principiul conversiunii actului juridic. Conversiunea actului juridic inseamna, in esenta, inlocuirea actului nul cu un act juridic valabil.Pentru a opera conversiunea, sunt necesare urmatoarele conditii: sa existe un element de diferenta intre actul nul si actul valabil; unul dintre acte sa fie anulat efectiv si total; actul socotit valabil sa intruneasca toate conditiile de valabilitate, iar aceste conditii sa se regaseasca in chiar cuprinsul actului anulat; manifestarea de vointa a partilor sa nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii. Mentionam, cateva aplicatii ale conversiunii actului juridic: cazul in care actul de instrainare este lovit de nulitate, dar este valabil ca revocare a legatului ce va avea ca obiect bunul ce forma obiect si al actului de instrainare anulat; cazul in care mostenitorul instraineaza un bun din masa succesorala, desi actul de instrainare este nul, si manifestarea de vointa exprimata in el valoreaza ca acceptare a succesiuni. Principiul ,,error communis facit jus''. Se mai numeste si ,,principiul validitatiiaparentei indrept''; acest principiu inlatura nulitatea unui act incheiat intr-o situatie de eroarecomuna, obsteasca. Consacrarea acestui principiu o gasim in art.7 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civila (Monitorul Oficial nr.282/1996): ,,Actele de stare civila intocmite de o persoana care a exercitat in mod public atributiile de ofiter de stare civila,cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar daca acea persoana nu avea acesta calitate.'' Principiul raspunderii civile delictuale-Principiul are in vedere pe incapabilul minor.Intre principiul raspunderii civile delictuale si principiul ocrotiriiminorului - consacrat in art.1159 din Codul civil -, are prioritate al doilea principiu care echivaleaza, practic, cu mentionarea actului anulabil, ca cea mai buna reparare a prejudiciului ce s-ar produce co-contractului prin fapta ilicita a minorului.(in acest sens, art.1162 din Codul civil dipune: ,,Minorulnu are actiunea in rescizuine contra obligatiilor ce rezulta din delictele sale.''

71) Numele (noţiune, caractere juridice, dobândire).

Numele este o notiune complexa a carei nastere, din punct de vedere istoric, este in primul rand rezultatul unui uzaj indelungat, ca orice element ce tine de limbaj. Este astfel vorba despre aspecte de ordin voluntar, si nu de reglementare: familia unui individ il desemneaza printr-unul sau mai multe cuvinte sau individul insusi isi alege un asemenea mod de individualizare iar comunitatea din care face parte il accepta ca atare. Elemente dintre cele mai diverse au determinat continutul numelor si modul lor de atribuire: trasaturi fizice ale persoanei, ocupatie, legaturi de familie, religie etc. Nu exista o definitie legala a numelui dar prin reglementarea structurii, dobandirii, modificarii si a schimbarii acestuia legea ofera elementele necesare definirii sale. Pe baza acestor elemente in literatura juridica au fost propuse mai multe definitii ale numelui, dintre care o retinem pe cae conform careia numele este „acel atribut al persoanei fizice care consta in dreptul omului de a fi individualizat, in familie si in societate, prin cuvintele stabilite, in conditiile legii, cu aceasta semnificatie.” Numele are o structura si aceasta este stabilita de art. 12 alin (2) din Decretul nr. 31/1954. Conform dispozitiei legale citate „Numele cuprinde numele de familie si prenumele”. Numele de familie, desemnat in vorbirea curenta prin expresia „nume patronimic”, este acea componenta a numelui care indica legatura persoanei fizice cu o anumita familie si o desemneaza in raporturile sale cu membrii altor familii. Prenumele, desemnat in vorbirea comuna ca „numele de botez”, este format din unul sau mai multe cuvinte si identifica o persoana in raport cu ceilalti membri ai aceleiasi familii sau cu membrii altor familii cu acelasi nume de familie. Consideram ca modul de redactare a dispozitiilor art. 12 din Decretul nr. 31/1954, care, dupa ce dispune prin primul alineat ca „orice

110

persoana are dreptul la numele stabilit sau dobandit potrivit legii” in alineatul al doilea prezinta structura numelui, aratand ca „numele cuprinde numele de familie si prenumele” nu permite o alta interpretare decat aceea conform careia numele de familie si prenumele sunt doar elementele componente ale unui drept unic: dreptul la nume. In general doctrina evidentiaza urmatoarele caractere juridice ale dreptului la nume: dreptul la nume este un drept absolut; inalienabil; imprescriptibil; legal; personal; unitar si universal. Ca si orice alt drept personal nepatrimonial dreptul la nume este un drept absolut. Principala consecinta a apartenentei la categoria drepturilor absolute o reprezinta opozabilitatea „erga omnes” a dreptului la nume, ceea ce inseamna ca obligatia de a nu-l incalca revine tuturor celorlalte subiecte de drept. Inaliebilitatea numelui consta in acea ca nici unei persoane nu i se poate contesta dreptul la nume, nici o persoana nu poate renunta la nume, dupa cum nu-l poate nici instraina. Dreptul la nume este imprescriptibil atat sub aspect achizitiv cat si extinctiv. Legalitatea numelui exprima acea trasatura a numelui de a putea dobandit, modoficat sau schimbat numai in conditiile prevazute de lege. Personalitatea numelui consta in faptul ca acest drept este strans legat de persoana omului si nu poate fi exercitat decat personal, iar nu si prin reprezentare. Unitatea numelui este caracterul specific al dreptului la nume care consta in aceea ca, desi este alcatuit din doua elemente, individualizeaza aceeasi persoana. Universalitatea numelui exprima acel caracter al numelui conform caruia orice persoana fizica are drept la numele stabilit sau dobandit potrivit legii. Acest caracter este exprimat si de art. 7 pct.1 din Conventia pivind drepturile copilului care dispune: „copilul este inregistrat imediat dupa nasterea sa si are de la aceasta data dreptul la un nume...” Prin stabilirea sau dobandirea numelui se intelege operatiunea juridica de atribuire a numelui de familie si a prenumelui copilului nascut. Rezulta deci ca numele i se atribuie persoanei fizice concomitent cu inregistratrea sa in actul de nastere, astfel incat actul de stare civila este titlul care va indreptati persoana in cauza sa poarte un anumit nume si va face dovada acestuia. In sfarsit, la stabilirea numelui concura parintii copilului si autoritatea publica prevazuta de lege, al carei rol are un caracter subsidiar in sensul ca el asigura respectarea legii in atribuirea numelui si se poate substitui doar in cazurile limitativ reglementate de lege. In functie de modul in care copilul si-a stabilit filiatia exista trei ipoteze de dobandire a numelui de familie: Stabilirea numelui de familie al copilului din casatorie-Art. 62 din Codul familiei care reglementeaza aceasta materie distinge doua situatii: cea in care parintii au nume de familie comun si cea in care acestia au nume de familie diferite. Astfel, conform primului alineat al dispozitiei legale citate „copilul din casatorie ia numele de familie comun al parintilor”. Potrivit alineatului (2) art. 62 din Codul familiei, „daca parintii nu au nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite. In acest caz, numele copilului se va stabili prin invoiala parintilor si se va declara, o data cu nasterea copilului, la serviciul de stare civila. In lipsa unei asemenea invoieli, autoritatea tutelara de la domiciliul copilului va hotara, ascultand pe parinti, daca copilul va purta numele unuia dintre ei sau numele lor reunite”. Stabilirea numelui de familie al copilului din afara casatoriei-Aici sunt posibile doua situatii: copilul si-a stabilit filiatia mai intai fata de un singur parinte, care este, de regula, mama. Nimic nu se opune insa ca filiatia copilului sa fie mai intai stabilita fata de tata; Copilul si-a stabilit filiatia fata de ambii parinti, inainte de sau concomitent cu declararea nasterii sale. Potrivit legii in cazul in care copilul a fost recunoscut in acelasi timp de ambii parinti numele de familie a copilulul va fi stabilit conform invoielii partilor, consemnata intr-o declaratie scrisa si semnata de acestia. Stabilirea numelui de familie al copilulul nascut din parinti necunoscuti-Din coroborarea dispozitiilor art. 2 alin. final al Decretului nr. 975/1968 cu cele ale art. 22 si art. 23 din Legea nr. 119/1996 rezulta ca sunt avute in vedere doua situatii: cea a copilului gasit, nascut deci din parinti necunoscuti si cea a copilului abandonat in spital fara a se putea stabili identitatea mamei in termen de 30 de zile. Modificarea numelui de familie nu se confunda cu schimbarea numelui pe cale administrativa, intre cele doua institutii juridice existand importante deosebiri. Astfel, schimbarea numelui pe cale administrativa poate privi atat numele de famile cat si prenumele, se datoreaza unor cauze diferite si este supusa unui alt regim juridic. Modificarea numelui de familie determinata de schimabari in filiatie-Modificarea numelui de familie determinata de schimbari in filiatie se poate produce in urmatoarele cazuri: Copilul nascut din parinti necunoscuti isi stabileste filiatia fata de unul sau fata de ambii parinti; Copilul din afara casatoriei si-a stabilit filiatia si fata de al doilea parinte; Paternitatea copilului din casatorie a fost tagaduita iar actiunea a fost admisa. Ca urmare, in literatura juridica au fost propuse urmatoarele solutii, in functie de situatiile in care copilul in cauza se poate afla: Copilul s-a nascut in timpul casatoriei iar parintii au numele de familie comun; Copilul s-a nascut in timpul casatoriei iar parintii au nume de familie deosebite. Sunt posibile urmatoarele cazuri: Copilul a luat la nastere numele mamei sale, nume pe care il va pastra in continuare; Copilul a dobindit la nastere numele reunite ale parintilor sai, nume pe care il va pastra ca fiind cel avut de mama la data nasterii lui; Copilului i s-a stabilit la nastere numele sotului mamei. A fost admisa actiunea in contestatie sau in recunoastere de filiatie. Modificarea numelui de familie determinata de adoptie-Adoptia atrage o modificare a starii civile, a persoanei, care poate avea efecte si asupra numelui sau de familie. Sub acest aspect urmaeaza sa analizam efectele incuviintarii, desfacerii si constatarii nulitatii

111

adoptiei asupra numelui de familei a celui adoptat. Modificarea numelui de familie determinata de casatorie-Casatoria este uniunea liber consimtita intre un barbat si o femeie, incheiata conform dispozitiilor legale, cu scopul de a intemeia o familie, si reglementata de normele operative ale legii. Incheierea casatoriei, desfacerea acesteia, nulitatea casatoriei si incetarea casatoriei prin decesul unuia dintre soti atrag modoficarea starii civile a persoanei. Numai incheierea, desfacerea si nulitatea casatoriei pot avea insa ca efect si modificarea numelui de familie al persoanei fizice. Schimbarea numelui de familie-Prin schimbarea numelui de familie se intelege inlocuirea acestuia, la cerere, cu un alt nume de familie, prin decizia administrativa emisa de autoritatea competenta. Reglementarea schimbarii numelui este cuprinsa in Decretul nr. 975/1968 cu privire la nume, modificat prin O.G. nr. 84/2001 privind infiintarea, organizarea si functionarea serviciilor publice comunitare de evidenta a persoanelor si de Legea nr. 119/1996, modificata si ea prin O.G. nr. 84/2001. Spre deosebire de modificarea numelui, schimbarea numelui pe cale administrativa nu este determinata de schimbarea starii civile a persoanei fizice ci se realizeaza, pentru motive temeinice, la cerea acesteia. Ca urmare, aceasta procedura este inaplicabila in cazul cererii prin care o persoana divortata solicita sa i se incuviinteze sa revina la numele dobandit prin casatorie. Actul care declanseaza procedura de schimbare a numelui pe cale administrativa este cererea formulata in acest scop. Pentru copilul aflat sub ocrotirea unui tutore, acesta din urma, cu incuviintarea autoritatii tutelare, va face cererea de schimbare a numelui. Daca minorul va implinit varsta de 14 ani el va semna si personal cererea, indiferent daca se afla sub ocrotirea parintilor sai sau sub cea a unui tutore. Pentru persoana pusa sub interdictie, cererea de schimbare a numelui se face de catre tutore, cu incuviintarea autoritatii tutelare. Cererea de schimbare a numelui se publica in extras, prin grija si pe cheltuiala solicitantului, in Monitorul Oficial al Romaniei, partea a treia. Nu este necesara publicarea cererii de schimbare a numelui format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau in alt mod. Orice persoana interesata poate face opozitie la cererea de schimbare a numelui, in termen de 30 de zile de la publicarea acestuia in M.O. Opozitia se face in scris, trebuie motivata si se depune la primaria unde a fost inregistrata cererea de schimbare a numelui. Termenul de 30 de zile pentru formularea opozitiei este un termen de decadere. Atributiile serviciilor publice comunitare locale de evidenta a persoanelor sunt prevazute de art. 5 din ordonanta. Le citam pe cele care au legatura cu studiul persoanei fizice: Eliberarea certificatelor de stare civila; Inregistrarea actelor si faptelor de stare civila, precum si a mentiunilor si modificarilor intervenite in statutul civil, in domiciliul si resedinta persoanei, in conditiile legii; Intocmirea si pastrarea registrelor de stare civila, in conditiile legii; Intocmirea, completarea, rectificarea, anularea sau reconstituirea actelor de stare civila, precum si a oricaror mentiuni facute pe actele de stare civila si pe actele de identitate, in conditiile legii; Constituirea, actualizarea si administrarea Registrului local de evidenta a persoanei, care contine datele de identificare si de adresa ale cetatenilor avand domiciliul in raza de competenta teritoriala a serviciului public local respectiv. Dintre atributiile serviciilor publice judetene, respectiv ale municipiului Bucuresti, prevazute de art.7, le retinem pe urmatoarele: Constituie, actualizeaza si valorifica registrul judetean de evidenta a persoanei; Coordoneaza si controleaza metodologic activitatea serviciilor publice comunitare locale; Controleaza modul de gestionare si de intocmire a registrelor de stare civila; Asigura producerea si emiterea certificatelor de stare civila; Tine evidenta si pastreaza registrele de stare civila, exemplarul doi, si efectueaza mentiuni pe acestea, conform comunicarilor primite. Conform art.13 din Ordonanta, inspectoratul indeplineste urmatoarele functii: De strategie; De reglementare; De autoritate de stat; De sprijin; De indrumare; De control metodologic a activitatii serviciilor publice comunitare. Functia de autoritate de stat presupune urmarirea modului de aplicare si respectare a reglementarilor legale in domeniul actualizarii, administrarii, valorificarii, utilizarii si protectia datelor referitoare la persoane, precum si in domeniul eliberarii actelor de stare civila, actelor de identitate, permiselor de conducere, certificatelor de inmatriculare a autovehiculelor si a intocmirii listelor electorale permanente.

72) Obligativitatea contractului între părţile contractante şi principiul relativităţii efectelor contractului. Excepţii reale de la principiul relativităţii efectelor contractului.

Principiul obligativitatii contractului(pacta sunt servanda).Este prevazut in art.969 C.civ.:”contractele legal facute au putere de lege intre partile contractante”. importanta:contractul devine obligatoriu atat pentru parti cat si pentru instanta de judecata chemata sa aplice contractul; temeiul : siguranta circuitului civil si autonomia de vointa a partilor; in cazuri exceptionale, efectul obligatoriu al contractului suporta modificari in mod independent de principiul autonomiei de vointa a partilor( de ex.:prologarea legala a contractelor de locatiune, influenta evenimentelor de forta majora ); -consecintele fortei obligatorii a contractului: partile sunt tinute sa-si execute obligatiile asumate una fata de cealalta; simetria existenta intre modul de incheiere si cel de stingere a

112

contractului: mutuus consensus, mutuus dissensus; obligatiile contractuale trebuie executate cu buna-credinta. Exceptii de la principiul fortei obligatorii: incetarea unor contracte inainte de teremnul fixat prin moarte unei parti sau disparitia obiectului contractului( art.1552 pct.3 ,art.1439 alin.1 C.civ.); prelungirea efectelor contractelor de inchiriere, prin efectul legii(L17/1994, L112/1995,O.U.G.nr.40/1999); prelungirea efectelor actului juridic cu executare succesiva datorita unui caz de forta majora; modificarea efectelor contractelor cu executare succesiva ca urmare a aplicarii teoriei impreviziunii. Obligativitatea si opozabilitatea contractului: fata de celelalte persoane contactul nu este obligatoriu , insa el le este opozabil ca un fapt juridic stricto-sensu;consecintele imediate se regasesc pe teren probational. Obligativitate si relativitate: obligativitatea contractului fata de parti este in stransa legatura cu principiul relativitatii contractului:art.973(“conventiile n-au efect decat intre partile contractante). Domeniul de aplicare a principiului relativitatii efectelor contractului: contractul are efect obligatoriu intre parti , precum si fata de succesorii partilor: succesorii universali si cu tilu universal sunt continuatorii personalitatii autorului lor,astfel incat ei dobandesc toate drepturile si obligatiile acestuia, cu exceptia celor contractate intuituu personae; succcesorii cu titlu particular dobandesc doar un anumit drept al autorului lor astfel incat chestiunea relativitatii se pune numai in legatura cu contractele incheiate anterior de autorul lor cu alte persoane; in privinta drepturilor dobandite de autor prin contracte( anterioare transmiterii dreptului catre succesor ), acestea vor profita succesorului sub conditia de a se afla in stransa conexiune cu dreptul dobandit; in privinta obligatiilor asumate (anterior transmiterii dreptului catre succesor), de catre autor, acestea in principiu nu se transmit succesorului; exceptii: obligatiile propter rem si scriptae in rem, modificari ale dreptului transmis catre succesor si drepturile reale consimtite anterior transmiterii catre succesor; ca regula generala, contactele incheiate anterior de autor vor produce efecte –in limitele aratate deja-in urmatoarele contitii: anterioritate constata prin data certa a inscrisului si respectarea masurilor de publicitate. creditorii chirografari :opozabilitatea contractelor incheiate de debitor se manifesta in sensul ca ei suporta tranformarile din patrimoniul debitorului; creditorii chirografari pot inlatura aceasta opozabilitate in conditiile art.975 C civ – prin actiunea pauliana- si art.1175 –prin actiunea in simulatie; ei pot interveni in numele debitorului pentru a exercita anumite drepturi patrimoniale ale acestuia : art.974 C.civ. Exceptii de la principiul relativitatii.Denumesc situatiile in care drepturile si/sau obligatiile contractuale pot sa apartina si/sau sa incumbe unor persoane-penitus extranei- care nu au participat la incheierea contractului: cu referire la asumarea de obligatii civile, nu exista exceptii de la principiul relativitatii; promisiunea faptei altuia(conventia de porte-fort) este o exceptie aparenta , intrucat obiectul contractului il constituie obligatia1

debitorului de a determina o terta persoana sa-si asume un angajament juridic fata de creditor; cu referire la dobandirea de drepturi, exista doua exceptii de la principiul relativitatii: stipulatia pentru altul si actiunile directe.

73) Obligaţiile solidare.

Obligatia solidara este acel raport obligational cu pluralitate de subiecte care prezinta particularitatea ca oricare creditor solidar poate cere plata in intregime a datoriei sao oricare debitor solidar este tinut sa execute intreaga prestatie la care are drept creditorul. Solidaritatea poate fi activa sau pasiva. Solidaritatea activa-exista mai multi creditori; oricare creditor poate pretinde plata datoriei de la debitorul comun sau debitorul poate plati datoria la alegerea sa oricarui creditor. Solidaritatea pasiva-oricare debitor poate fi obligat la plata in intregime a datoriei, plata facuta de un debitor are efect liberator pentru toti debitorii. Intre codebitori prestatia este divizibila si fiecare trebuie sa-si execute partea din obligatie. Solidaritatea inceteaza prin: moartea unui codebitor, plata intregii datorii, renuntarea totala la solidaritate de catre creditor.

74) Petiţia de ereditate.

Ca efect al deschiderii succesiunii proprietatea se transmite de la de cujus la mostenitorii sai. Se poate intampla insa ca o persoana sa fie doar in aparenta mostenitor si sa beneficieze de aceasta transmisiune, stapanind bunurile succesorale in aceasta calitate.De pilda, un frate al defunctului, singur mostenitor legal al acestuia, intra in stapanirea mostenirii, iar ulterior se descopera un testament prin care este instituit legatar universal un

1

113

tert, dovedindu-se ca fratele defunctului a fost astfel exheredat. Daca fratele defunctului nu contesta calitatea de mostenitor testamentar a legatarului si preda acestuia succesiunea lucrurile reintra in normal, dar daca va contesta acest lucru invocand nevalabilitatea testamentului, refuzand predarea mostenirii, se naste un litigiu prin care legatarul va cere instantei sa constate calitatea sa de mostenitor testamentar cu vocatie universala si sa oblige pe parat sa-i predea mostenirea. O astfel de actiune, nereglementata la ora actuala de lege, dar aplicata in practica judiciara si recunoscuta de doctrina, poarta denumirea de petitie de ereditate si isi are originea in dreptul roman . Petitia de ereditate poate fi definita ca fiind actiunea prin care un mostenitor avand vocatie legala sau testamentara universala sau cu titlu universal solicita sa i se recunoasca aceasta calitate in scopul de a dobandi bunurile succesorale detinute de un tert care pretinde a fi el adevaratul mostenitor universal sau cu titlu universal al defunctului. Disputa partilor are asadar ca obiect specific calitatea de mostenitor universal sau cu titlu universal a defunctului, predarea bunurilor succesorale fiind doar miza acestei dispute . Prin obiectul sau, petitia de ereditate se diferentiaza de actiunea in revendicare, care se refera la simpla disputa asupra proprietatii unui bun individual determinat, cum este cazul cand mostenitorului legal al defunctului i se refuza predarea unui bun sub cuvant ca nu a apartinut defunctului, ci tertului care il detine in prezent. Ceea ce este specific revendicarii este faptul ca „cele doua parti se pretind proprietare ale aceluiasi bun, nu mostenitoare ale aceluiasi autor” .Natura actiunii. Actiunea este reala intrucat disputa poarta asupra vocatiei succesorale a partilor litigante, avand drept consecinta esentiala transmiterea proprietatii patrioniului succesoral, admiterea ei rasfrangandu-se si asupra tertilor . Nu toti autorii impartasesc acest punct de vedere. Unii, sustinand ca obiectul petitiei este stabilirea unei calitati a persoanei, considera ca actiunea este personala , iar altii ca este mixta, dupa natura personala sau reala a drepturilor cuprinse in succesiune . In dreptul nostru, astazi, majoritatea autorilor considera ca petitia de ereditate se prescrie in termenul general de 3 ani . Ideea caracterului prescriptibil al petitiei de ereditate este preluata de la autorii nostri clasici, fara a se observa insa ca acestia au legat prescriptia de „calitatea sa (a reclamantului - n. n.-D. C.) de succesor chemat la mostenire, calitate care, in conformitate cu art. 700, se pierde prin trecerea a treizeci de ani” . In prezent, termenul de prescriptie a dreptului de optiune succesorala prevazut la art. 700 C. civ. nu mai este de 30 de ani, ci de 6 luni, situatie in care, daca urmam rationamentul de mai sus, ar trebui conchis ca actiunea in petitie de ereditate se prescrie si ea in acest termen, iar nu in cel general de 3 ani.In realitate insa una este exercitarea dreptului de optiune succesorala -; care se prescrie in 6 luni de la data deschiderii mostenirii -; si alta este exercitarea actiunii in petitie de ereditate. Dreptul de optiune este un drept potestativ, a carui exercitare nu necesita colaborarea unei alte persoane, pe cand petitia de ereditate presupune prin natura ei un conflict intre doua persoane care isi disputa calitatea de mostenitor al lui de cujus, negandu-si reciproc vocatia succesorala. Or, vocatia efectiva la mostenire implica in mod necesar acceptarea acesteia in termenul de 6 luni prevazut de art. 700 C. civ. Prin urmare, petitia de ereditate presupune in mod necesar ca partile in conflict sa fi acceptat mostenirea in termen. Daca una dintre ele nu a facut-o, este straina de mostenire si ca atare nu are calitatea procesuala (activa sau pasiva) de a discuta pe fond petitia de ereditate. Daca se accepta caracterul real al actiunii in petitie de ereditate, problema care se pune este ce drept real apara aceasta, stiut fiind ca singur dreptul de proprietate este imprescriptibil, pe cand celelalte drepturi reale sunt supuse prescriptiei de 30 de ani (art. 21 din Decretul nr. 167/1958 privind prescriptia extinctiva, combinat cu dispozitiile art. 1890 C. civ.), nicidecum de 3 ani, care se aplica doar drepturilor personale. Raspunsul nu poate fi decat unul -; dreptul de proprietate asupra universalitatii succesorale. Or, daca este asa, actiunea in petitie de ereditate este imprescriptibila. Trebuie subliniat foarte clar faptul ca petitia de ereditate apara dreptul de proprietate sau mai bine zis vocatia efectiva a adevaratului mostenitor la patrimoniul succesoral, si doar in acest sens ea este imprescriptibila. Vocatia efectiva la mostenire (patrimoniul succesoral) este cea care nu se pierde prin neuz, iar nu drepturile care intra in compozitia acestui patrimoniu. Bineinteles ca impotriva reclamantului care a triumfat in petitia de ereditate se poate invoca prescriptia achizitiva (uzucapiunea) in privinta imobilelor, posesia de buna-credinta in privinta bunurilor mobile (art. 1909 C. civ.) sau prescriptia extinctiva in privinta drepturilor de creanta ori a altor drepturi reale decat cel de proprietate. Partile la actiune. Petitia de ereditate pune fata in fata doua parti care pretind fiecare a avea drepturi succesorale incompatibile asupra intregii mosteniri sau a unei cote-parti din aceasta. Reclamant poate fi orice mostenitor cu vocatie universala sau cu titlu universal, indiferent daca vocatia sa este legala, testamentara sau contractuala, ca si cesionarii unor asemenea drepturi . Unii autori sustin ca actiunea in discutie nu poate fi introdusa decat de mostenitorii care au sezina mostenirii (fie de drept, fie intrucat au fost trimisi in posesie) , opinie care este insa discutabila intrucat petitia de ereditate nu este o actiune apartinand defunctului, ci una nascuta in persoana mostenitorului , insasi admiterea actiunii echivaland cu trimiterea in posesie. Daca exista mai multi succesori chemati la mostenire in acelasi rang, nici unul dintre acestia nu are calitatea de a-i reprezenta pe ceilalti, fiecare trebuind, in principiu, sa actioneze pentru partea sa, sens in care se vorbeste de caracterul divizibil al actiunii . Divizibilitatea semnifica doar lipsa puterii de reprezentare a succesorilor, ceea ce face ca hotararea

114

judecatoreasca sa nu le fie opozabila celor care au ramas in expectativa, dar nu impiedica pe mostenitorul care are vocatie la universalitate sa actioneze pentru intreg, desi in prezenta altor comostenitori cu aceeasi vocatie nu are dreptul decat la o cota-parte din mostenire . Inactiunea unora nu trebuie sa puna in pericol drepturile altora. Dovada calitatii de mostenitor. Fiind o actiune destinata sa transeze conflictul dintre doua persoane care se pretind fiecare a fi mostenitor universal al defunctului, problema centrala a petitiei de ereditate este aceea a probei acestei calitati. Daca reclamantul se prevaleaza de calitatea sa de mostenitor testamentar (legatar), dovada se va face cu testamentul pe care il invoca in favoarea sa . Reclamantul care invoca vocatia sa legala la mostenire trebuie sa dovedeasca legatura de rudenie cu defunctul ori faptul ca este sot supravietuitor al acestuia. In timp ce calitatea de sot nu poate fi dovedita decat cu certificatul de casatorie, legatura de rudenie poate fi dovedita nu numai cu actele de stare civila, ci si prin orice mijloc de proba. Daca actiunea in petitie de ereditate este admisa, recunoasterea titlului de mostenitor al reclamantului produce efecte de la data deschiderii mostenirii. Raporturile dintre reclamant si parat-Ca urmare a admiterii petitiei de ereditate, reclamantul are dreptul la restituirea tuturor bunurilor succesorale daca se afla intr-o situatie in care dreptul sau primeaza pe acela al paratului (de pilda, este beneficiarul unui legat universal, iar paratul este un frate al defunctului, mostenitor nerezervatar, exheredat prin instituirea legatarului), iar daca este doar comostenitor impruna cu paratul (de pilda, si-a dovedit filiatia din afara casatoriei fata de defunct, iar paratul este fiul legitim al lui de cujus) intre ei se va naste starea de indiviziune succesorala care se transeaza prin partaj. In situatia in care paratul trebuie sa restituie bunurile succesorale pe care le detine, se va face deosebire dupa cum acesta este de buna sau de rea-credinta (a cunoscut sau nu ca reclamantul este adevaratul mostenitor). Paratul de buna-credinta trebuie sa restituie bunurile succesorale in starea lor actuala sau, daca le-a instrainat cu titlu oneros, trebuie sa restituie pretul incasat. Daca unul sau altul din bunurile succesorale a pierit fortuit, obligatia de restituire se stinge. Paratul va raspunde insa pentru deteriorarile suferite de bunurile succesorale din culpa sa. Fructele bunurilor succesorale revin paratului pana la data cererii de restituire, iar dupa aceasta reclamantului. Paratul de rea-credinta, caruia ii este asimilat si mostenitorul nesezinar care nu a fost trimis in posesie , trebuie sa restituie bunurile succesorale in starea in care le-a primit, iar daca acest lucru nu este posibil intrucat le-a instrainat sau au pierit fortuit, va restitui reclamantului valoarea lor actuala. Fructele bunurilor succesorale revin reclamantului de la data deschiderii mostenirii. Raporturile dintre reclamant si terti Daca paratul mostenitor aparent a incheiat in intervalul de timp de la data deschiderii mostenirii si pana la introducerea actiunii in petitie de ereditate acte juridice de dispozitie cu privire la bunurile succesorale, problema care se pune este ce soarta vor avea acestea. Din acest punct de vedere, daca s-ar urma cu rigoare principiul nemo plus juris ad alium transfere potest quam ipse habet (nimeni nu poate transmite mai multe drpturi decat are el insusi), actele incheiate de proprietarul aparent ar trebui sa ramana fara efecte, iar tertii subdobanditori obligati la restituire in favoarea reclamantului din petitia de ereditate. Temperari legale ale regulii nemo plus juris ad alium transfere potest quam ipse habet-Efectele aplicarii rigide a regulii nemo plus juris… au fost atenuate de legiuitor prin dispozitiile art. 1909 C. civ., conform carora, in materie de bunuri mobile, posesia de buna credinta valoreaza titlu de proprietate. Cu alte cuvinte, daca un bun mobil succesoral este instrainat de mostenitorul aparent unui tert de buna-credinta acesta devine proprietar prin simplul fapt al intrarii in posesia bunului. De asemenea, in materie de imobile, tertul care a dobandit cu buna-credinta si pe baza unui just titlu de la mostenitorul aparent neproprietar dobandeste proprietatea daca poseda bunul timp de 10-20 de ani (art. 1895 C. civ.). Temperarea pe baza principiului error communis facit jus-Plecand de la necesitatea de a proteja siguranta dinamica a circuitului juridic civil, prin asigurarea increderii in actele juridice translative de proprietate incheiate in conditii de eroare publica asupra calitatii de proprietar a mostenitorului aparent (si, prin extensie, a oricarui proprietar aparent), cand nimic nu se poate imputa tertului subdobanditor victima a acestei erori, practica judiciara si doctrina, pornind de la traditiile izvorate din dreptul roman si perpetuate pana astazi, au consacrat teoria aparentei creatoare de drept . Este vorba de o situatie in care, cu totul exceptional, starea de fapt prevaleaza asupra celei de drept, intrucat „organismul juridic are nevoie pentru buna sa functionare de unele supape de siguranta in absenta carora ar fi distrus; regula (error communis facit jus -; n. n.-D. C) reprezinta una din aceste supape, una din aceste deschideri, in profitul echitatii si deasupra dreptului pur” . Intrucat, fara indoiala, aparenta creatoare de drept comporta un „risc de subminare a ordinii jurdice” , „Dreptul obiectiv nu ii recunoaste vreo eficacitate decat in cazurile in care ea pare in acelasi timp ca necesara si conforma echitatii” . Pentru aceasta se cer a fi intrunite cu rigurozitate unele conditii. Conditii. Pentru ca aparenta sa fie creatoare de drept se cer a fi intrunite urmatoarele conditii: Sa existe o eroare comuna si invincibila. Exista eroare atunci cand situatia de fapt aparenta nu corespunde realitatii de drept; o persoana este in aparenta mostenitorul defunctului, dar ulterior se dovedeste ca acest lucru nu era real. De pilda, un frate al defunctului, unicul succesor legal al acestuia, i se elibereaza certificat de mostenitor si ia in primire intreaga mostenire, dar ulterior se gaseste un testament al defunctului din care rezulta ca a instituit ca legatar universal pe un tert, exheredandu-

115

l pe fratele sau care nu este rezervatar. Aparenta inselatoare trebuie sa fie nu numai una comuna, impartasita public, ci si irezistibila, greu de descoperit si evitat, contra careia nici o prudenta umana nu ar permite apararea . Aceasta nu inseamna insa ca eroarea trebuie sa fie impartasita si de mostenitorul aparent. Eroarea comuna se refera la toti cei care s-au aflat sau s-ar fi putut afla in situatia celui cu care a contractat mostenitorul aparent, nu si la acesta din urma, care poate fi chiar de rea-credinta, cunoscand realitatea sau urzind chiar el (sau altul in folosul sau, cu ori fara cunostinta lui) aparenta inselotoare . Aprecierea erorii comune se face in abstracto, avand in vedere cauza acesteia si faptul daca un om rezonabil ar fi putut cadea in aceasta . In orice caz, „toate precautiunile, toate formalitatile obisnuite pentru o asemenea operatie trebuie observate, toate verificarile apte a confirma existenta dreptului autorului trebuie sa fie efectuate. In lipsa, dobanditorul nu ar datora situatia sa erorii, ci neglijentei sale” . Avand in vedere consecintele sale, criteriile de apreciere ale erorii comune sunt foarte severe . „O situatie de fapt contrara dreptului nu poate fi mentinuta decat daca securitatea sociala o cere; or, aplicarea stricta a legii nu ameninta securitatea sociala decat acolo unde violarea regulii de drept este necesara si inevitabila” .Eroarea comuna, in definitiv, un soi de „buna-credinta colectiva” , spre deosebire de buna-credinta individuala, nu se prezuma, trebuind sa fie dovedita de cel care o alega, lucru care se poate face prin orice mijloace de proba . Tertul subdobanditor sa fie de buna-credinta. Intrucat eroarea comuna nu se confunda cu eroarea universala (impartasita unanim), fiind posibil ca realitatea -; contrazisa de aparenta -; sa fie cunoscuta de unele persoane (de pilda, o persoana ascunde un testament al defunctului prin care l-a instituit ca legatar pe un tert in scopul ca la mostenire sa vina o ruda a sa care are vocatie legala la acea mostenire), se cere ca tertul subdobanditor sa fie si el victima a erorii comune, adica sa fie de buna-credinta. Se impune nu numai ca tertul sa fi crezut in realitatea (falsa) a situatiei aparente, dar si ca aceasta credinta sa fie scuzabila, lipsita de orice culpa (neglijenta) din partea sa . Asa cum s-a subliniat, „tertul interesat este decazut de dreptul obiectiv din facultatea de a invoca o aparenta contrara realitatii nu numai daca el cunoaste efectiv aceasta realitate, ci si daca este prezumat a o cunoaste, datorita credintei sale ilegitime in autenticitatea aparentei; in alti termeni, impunand tertului ca increderea sa in aparenta sa fie legitima, jurisprudenta exclude din campul sau de protectie pe toti cei care,necunoscand totusi efectiv existenta elementului juridic ocult, nu sunt indreptatiti sa se prevaleze de ignoranta lor” . Actul incheiat intre mostenitorul aparent si tertul subdobanditor sa fie cu titlu oneros. Efectul creator de drept al aparentei este recunoscut doar in cazul actelor cu titlu oneros, nu si al celor cu titlu gratuit. Aceasta se explica prin faptul ca beneficiarul actului cu titlu gratuit (donatarul) nu risca nimic prin incheierea contractului, cel mult putand fiobligat sa restituie ceea ce a primit fara sa dea nimic in schimb; el tinde doar sa pastreze un castig (certat de lucro captando) spre deosebire de tertul subdobanditor cu titlu oneros care tinde sa evite o paguba (certat de damno vitando) .Efecte. Daca sunt intrunite conditiile de mai sus, actiunea in revendicare a adevaratului mostenitor va fi respinsa, starea de fapt prevaland asupra dreptului. Eroare comuna, asa cum rezulta chiar din denumirea sa, creaza drept. Esenta principiului consta in faptul ca tertul subdobanditor este investit cu un drept de proprietate pe care insa nu il primeste nici de la adevaratul proprietar (mostenitorul de drept), cu care nu a contractat, nici de la mostenitorul aparent cu care a contractat, dar care nu era proprietarul bunului, ci direct de la lege (cutuma), fiind un mod originar de dobandire a proprietatii, iar nu unul derivat . In aceste conditii, este impropriu sa se vorbeasca de „validarea” actului de instrainare facut de proprietarul aparent sau de „opozabilitatea” sau chiar „forta obligatorie” a acestui act fata de adevaratul proprietar . Fiind un mod originar de dobandire a proprietatii, principiul error communis… creaza un drept nou de proprietate opozabil tuturor, inclusiv adevaratului proprietar . Intrucat adevaratul mostenitor se vede lipsit (expropriat) de dreptul sau, iar mostenitorul aparent a incasat un pret care in realitate nu i se cuvenea, acesta din urma va fi obligat sa indemnizeze pe cel dintai in temeiul principiului restituirii imbogatirii fara justa cauza. Intinderea indemnizatiei difera dupa cum mostenitorul aparent a fost de buna sau de rea-credinta. In prima situatie, indemnizatia echivaleaza cu pretul incasat de la tertul subdobanditor, pe cand in cea de a doua situatie cu pretul actual al bunului si daune-interese.

75) Plata lucrului nedatorat.

Reprezinta executarea de catre o persoana a unei obligatii la care nu era tinuta si pe care a facut-o fara intentia de a plati datoria altuia. cel ce a efectuat plata -; solvens; cel ce a primit-o -; accipiens Prin efectuarea unei plati nedatorate se naste un raport juridic in temeiul caruia solvensul devine creditorul unei obligatii de restituire a ceea ce el a platit iar accipientul este debitorul aceleiasi obligatii.Conditiile platii nedatorate: prestatia pe care solvensul a executat-o trebuie sa fi avut semnificatia operatiei juridice a unei plati; sa fi fost facuta cu titlu de plata ( prin plata intelegandu-se executarea unei obligatii ); datoria pentru care s-a efectuat plata sa nu existe,

116

din punct de vedere juridic in raporturile dintre solvens si accipiens; plata sa fi fost facuta din eroare Se naste obligatia pentru accipiens de a restitui solvensului ceea ce el a primit cu titlu de plata. Cine poate cere restituirea: solvensul; creditorii chirografari ai solvensului pe calea actiunii oblice Cazuri in care nu exista obligatia de restituire a platii nedatorate: in cazul obligatiilor civile imperfecte ( naturale ) achitate de buna voie de catre debitor; cand plata s-a efectuat in termenul unui contract pentru o cauza imorala grava; cand plata a fost efectuata pe temeiul unui contract anulabil pentru cauza de incapacitate; cand plata a fost facuta de o alta persoana decat debitorul iar creditorul accipiens a distrus cu buna credinta titlul constatator al creantei sale. Natura juridica a platii nedatorate -; apare ca o imbogatire fara just temei.

76) Posesia şi efectele sale.

POSESIA – “poate fi definită ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt de către o persoană asupra unui bun, cu intenţia şi voinţa de-a se comporta faţă de toţi ceilalţi ca proprietar sau titular al altui drept real”. Din definiţia de mai sus (şi sublinierile noastre) rezultă că pentru existenţa posesiei sunt necesare două elemente: unul material – corpus – şi altul psihologic – animus. Elementul material, corpus, constă în totalitatea faptelor materiale de stăpânire sau folosire, exercitate asupra lucrului. Acest element (corpus) se poate materializa şi în anumite acte juridice pe care posesorul le poate încheia cu privire la acel bun (comodatul, locaţiunea, etc). Elementul psihologic, animus, constă în intenţia sau voinţa posesorului de-a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar sau titular al altui drept real. Posesia se deosebeşte de detenţia precară deşi se aseamănă printr-un element comun: corpus. Cu alte cuvinte, atât posesorul cât şi detentorul precar exercită o putere fizică asupra unui lucru, fiecare dintre ei având elementul corpus. In schimb, detentorul precar se deosebeşte de posesor sub aspectul elementului psihologic deoarece el nu deţine lucrul cu intenţia de-a se comporta ca proprietar sau titular al unui alt drept real. Detenţiei precare îi lipseşte elementul animus domini sau animus tibi habendi. Detenţia precară se deosebeşte de posesie deoarece nu este o stare de fapt (cazul posesiei) ci o stare de drept. Ea rezultă întotdeauna dintr-un titlu în temeiul căruia detentorul este îndreptăţit să exercite puterea sa asupra unui lucru. Astfel, depozitarul, locatarul, comodatarul, cărăuşul, etc. exercită puterea asupra lucrului în baza unui contract (de deposit, de comodat, etc). Având în vedere asemănările şi deosebirile dintre posesie şi detenţia precară se ridică întrebarea dacă detenţia precară poate fi intervertită (transformată) în posesie. Răspunsul negativ este dat de prevederile art. 1857 Cod civil. Cu toate acestea, legea prevede această posibilitate în mod excepţional, în cele patru cazuri limitativ prevăzute de art. 1858 Cod civil: Când deţinătorul unui bun dobândeşte de bună credinţă de la o altă persoană (alta decât adevăratul proprietar) un titlu translativ de proprietate cu privire la acel bun; Când deţinătorul bunului neagă existenţa raportului obligatoriu în baza căruia deţine bunul; Când deţinătorul strămută posesia de la altul printr-un act cu titlu particular. Terţul dobânditor, dacă este de bună credinţă, începe să posede pentru sine (iar nu ca detentor precar cum era autorul său); Când deţinătorul transmite posesia cu titlu universal dacă succesorul său este de bună credinţă. POSESIUNEA se dobândeşte sau se pierde prin întrunirea sau pierderea celor două elemente: corpus şi animus. Dobândirea posesiunii are loc prin întrunirea cumulativă a celor două elemente. Deşi întrunirea cumulativă a celor două elemente este indispensabilă pentru existenţa posesiei, elementul material al posesiei poate fi dobândit şi exercitat atât personal de către posesor, cât si printr-un reprezentant al acestuia. Astfel, depozitarul, locatarul, comodatarul posedă (folosesc) efectiv bunul respectiv, dar corpus aparţine posesorului deoarece cei ce posedă efectiv sunt doar reprezentanţi ai posesorului. In ce priveşte animus, acesta fiind un element de natură psihică, el trebuie să fie present direct şi nemijlocit în persoana posesorului. El nu se poate dobândi şi exercita prin altul (cu o singură excepţie: persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu care dobândesc şi exercită elementul intenţional al posesiei prin reprezentanţii lor legali – minorii prin părinţi). Pentru a dovedi existenţa posesiei este necesar a se dovedi existenţa celor două elemente. Dacă elementul material al posesiei este relativ uşor de dovedit prin price mijloc de probă, proba elementului psihologic este mult mai dificilă. De aceea legea instituie o prezumţie legală a existenţei acestui element, dedusă din elementul material al posesiei. Astfel, art.1854 Cod civil prevede că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar. Ca şi în cazul dobândirii, pierderea posesiei are loc prin dispariţia celor două elemente ale sale. Acest lucru se realizează prin înstrăinarea posesiei sau prin abandon. Spre deosebire de dobândire, care presupune existenţa ambelor elemente, în cazul pierderii posesiei aceasta are loc chiar şi în cazul pierderii unuia dintre elemente. Astfel, elementul material se pierde atunci când bunul a intrat în stăpânirea altei persoane (ex. prin furt). Elementul intenţional se pierde atunci când posesorul înstrăinează bunul, iar dobânditorul îl închiriază înstrăinătorului (ex.

117

proprietarul vinde bunul iar cumpărătorul îl închiriază vânzătorului). In această situaţie, posesorul se transformă în deţinător precar deoarece el posedă bunul (corpus), dar îl stăpâneşte sub nume de chiriaş iar nu de proprietar. Pentru a putea vorbi de posesie este imperios necesară întrunirea celor două elemente despre care am vorbit mai sus: corpus şi animus, dar pentru ca posesia să producă efectele sale juridice, ea trebuie să fie una utilă, adică să aibă anumite calităţi prevăzute de lege. In lipsa acestor calităţi, posesia nu poate produce efectele sale juridice. Potrivit art. 1847 Cod civil, posesia trebuie să fie: continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar. Acestor calităţi prevăzute de lege, literature juridică şi practica judiciară au statuat că, pentru a fi utilă, posesia trebuie să fie şi neechivocă. Examinând calităţile posesiei, astfel cum sunt ele enumerate în art. 1847 Cod civil, trebuie să admitem că două dintre ele nu reprezintă calităţi ale posesiei, ci mai milt decât atâta. Este vorba de calitatea posesiei de-a fi “neîntreruptă” şi “sub nume de proprietar”. Aceste două “calităţi” ale posesiei sunt în realitate elementele constitutive ale acesteia deoarece, în absenţa lor nici nu mai poate fi vorba de posesie. Intr-adevăr, odată cu întreruperea posesiei dispare însăşi posesia. Nu mai poate fi vorba de o posesie viciată ci de inexistenţa posesiei. De asemenea, faptul că o posesie nu se exercită sub nume de proprietar înseamnă că ne aflăm în prezenţa unei simple detenţii precare, că nu putem vorbi despre posesie. Cel care stăpâneşte bunul nu are elementul psihologic al posesiei, nu are animus domini sau animus sibi habendi. Folosinţa ce nu se exercită sub nume de proprietar (sau titular al altui drept real) nu este o posesie din punct de vedere juridic, ci o detenţie precară. In această situaţie, deci, nu este vorba de o calitate (sau viciu) a posesiei ci de absenţa însăşi a posesiei. Aceasta fiind situaţia, va trebui să conchidem că posesia, pentru a fi utilă, pentru a-şi produce efectele, trebuie să aibă următoarele calităţi: continuă, netulburată, publică şi neechivocă. Drept urmare, posesia căreia îi lipseşte una sau mai multe din aceste calităţi este o posesie viciată, iar viciile posesiei reprezintă reversul acestor calităţi. Vom vorbi astfel de: discontinuitate, violenţă, clandestinitate şi echivoc. In măsura în care posesia este afectată de unul sau mai multe vicii, ea se transformă într-o posesie viciată – inaptă a produce efectele juridice prevăzute de lege. Intr-un cuvânt, ea nu mai reprezintă o posesie utilă. Discontinuitatea posesiei: Potrivit art. 1848 Cod civil, “posesiunea este discontinuăcând posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitenţe anormale”. Calitatea posesiei de-a fi continuă presupune, deci, o stăpânire continuă asupra bunului. In realitate acest lucru nu este practic posibil, iar existenţa unor intermitenţe normale nu-i răpeşte posesiei calitatea de-a fi continuă, nu o afectează de viciul discontinuităţii. Singura condiţie, sub acest aspect, este ca intermitenţele să nu fie anormale. Asfel, cel ce foloseşte terenul – păşune – doar în perioada primăvară – toamnă pentru păşunatul animalelor sale exercită o posesiune continuă deoarece intermitenţele sunt normale, ţin de condiţiile climatice normale. Faptul că actele de posesie nu se exercită iarna, nu înseamnă că posesia este discontinuă. De altfel, în art. 1850 Cod civil se instituie o prezumţie legală relativă de continuitate, prezumţie care poate fi răsturnată prin proba contrară. Discontinuitatea este un viciu absolut deoarece poate fi invocată de către orice persoană care are interesul să anihileze efectele posesiei şi temporar deoarecedurează până când actele de stăpânire devin regulate şi normale. Violenţa-Aşa cum arătam mai sus, una din calităţile cerute posesiei pentru a fi utilă este ca ea să fie paşnică, adică netulburată. Viciul care reprezintă reversul acestei calităţi este violenţa – reglementată în art. 1851 Cod civil. Potrivit acestui text legal “Posesiunea este tulburată când este fundată sau conservată prin acte de violenţă în contra sau în partea adversarului”. Din examinarea textului legal, pentru a fi utilă, neviciată, posesia trebuie să fie începută, menţinută sau conservată în mod paşnic, fără violenţă. Cu alte cuvinte, intrarea în posesia bunului, folosirea acestuia de către posesor trebuie să se facăîn mod paşnic, fără violenţă. Dacă intrarea în posesie sau menţinerea posesiei posesiei asupra bunului se face prin violenţă, nu ne mai aflăm în prezenţa unei posesii utile ci a uneia viciate – inapte a produce efectele prevăzute de lege. Textul art. 1851 Cod civil nu este la adăpost de critică deoarece, potrivit lui, posesia ar putea fi tulburată atât prin violenţă activă cât şi prin acte de tulburare posesivă săvârşite de către posesor în apărarea posesiei sale. Pe bună dreptate, în literatura juridică s-a decis că – contrar textului legal – violenţa pasivă din partea posesorului, când este tulburat în posesie de către un terţ, nu constituie viciu al posesiei. In adevăr, soluţia contrară ar fi injustă şi inechitabilă deoarece nimeni nu poate fi obligat să suporte consecinţele dăunătoare ale unor fapte săvârşite de către o altă persoană. Prin asemănare, ar fi cazul în care victima, în penal, nu ar avea dreptul la legitimă apărare. Clandestinitatea.-Art. 1847 Cod civil prevede că posesia trebuie să fie publică, adică să fie exercitată în văzul tuturor. Reversul acestei calităţi îl reprezintă clandestinitatea, adică exercitarea posesiei pe ascuns, în secret, fără ca această posesie să fie cunoscută. Clandestinitatea este unul din viciile posesiei, viciu în prezenţa căruia posesia nu este utilă şi nu poate produce efecte juridice. Acest viciu al posesiei este reglementat în art. 1852 Cod civil care precizează că” Posesia este clandestină când posesorul o exercită în ascuns de adversarul său încât acesta nu este în stare de a o putea să o cunoască”. Clandestinitatea este un viciu relativ şi temporar. Echivocul.-Deşi textul legal (art. 1847 Cod civil) nu enumeră neechivocul printe calităţile posesiei, echivocul a fost considerat drept viciu al posesiei în practica judiciară, iar posesia echivocă nu a fost considerată una utilă, aptă a produce consecinţe juridice.

118

Posesia este echivocă în cazul în care nu se cunoaşte dacă posesorul are sau nu elementul intenţional animus domini sau animus sibi habendi. Echivocul există atunci când două sau mai multe persoane săvârşesc acte de stăpânire asupra unui bun, iar nici una dintre ele nu pretinde o posesie proprie, distinctă. Aceeaşi posesie echivocă există şi în cadrul coproprietăţii, în situaţia în care unul dintre coproprietari săvârşeşte singur acte de stăpânire asupra bunului comun. Intr-adevăr, într-o asemenea situaţie nu se poate şti cu certitudine că respectivul coproprietar a făcut aceste acte cu voinţa de-a se comporta ca proprietar exclusiv sau, pur şi simplu, în calitatea sa de titular al unei cote-părţi din dreptul de proprietate. Echivocul este un viciu relativ deoarece poate fi invocat doar de către ceilalţi coproprietari şi temporar în sensul că posesia devine utilă în momentul în care posesorul demonstrează că acţionează animus domini sau animus sibi habendi. Deşi constituie o stare de fapt, posesia generează, potrivit legii civile, importante efecte juridice. Astfel: Posesia crează o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului. Este îndeobşte cunoscut că exercitarea unei puteri de fapt asupra unui bun corespunde de cele mai multe ori existenţei dreptului de proprietate. Deoarece, în covârşitoarea majoritate a cazurilor posesorul este şi proprietarul bunului, posesia crează o aparenţă a dreptului, orice posesor al unui bun este în aparenţă proprietarul său.Prin urmare, până la proba contrară, posesorul este prezumat a fi proprietarul bunului pe care îl posedă. Drept urmare, beneficiind de această prezumţie legală, posesorul bunului nu este ţinut, în caz de litigiu, să aducă şi alte probe pentru a dovedi că este proprietarul acelui bun. Această prezumţie poate fi absolută sau relativă. Ea este absolută în materie mobiliară, când posesia de bună-credinţă asupra unui bun mobil valorează titlu de proprietate. Cu alte cuvinte, posesorul de bună-credinţă a unui bun mobil este prezumat a fi proprietarul acestuia, această prezumţie fiind absolută (”juris et de jure”), adică nu poate fi răsturnată prin proba contrară. Prezumţia de proprietate încetează în toate cazurile când se face dovada că posesorul este de rea credinţă. Posesorul de bună-credinţă dobândeşte în proprietate fructele bunului pe care îl posedă. Fructele reprezintă produsele periodice ale unui bun prin a căror percepere (obţinere) nu se alterează sau consumă substanţa bunului respective. Fructele pot fi naturale, industriale şi civile.Potrivit art. 483 Cod civil, fructele se cuvin proprietarului bunului frugifer. Dreptul de a culege fructele constituie un element al atributului de folosinţă ce intră în alcătuirea conţinutului juridic al dreptului de proprietate. De la regula potrivit căreia fructele aparţin proprietarului există o singură excepţie reglementată de art. 485 Cod civil care prevede că posesorul de bună-credinţă dobândeşte în proprietate fructele bunului pe care îl posedă. Potrivit art. 486 Cod civil, este posesor de bună-credinţă cel ce “posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărei vicii nu-i sunt cunoscute”. Cu alte cuvinte, posesorul de bună-credinţă are dreptul să perceapă fructele dacă posesia sa se întemeiază pe un titlu a cărui vicii nu-i sunt cunoscute. Aşa fiind, din moment ce posesorul prezintă titlul pe care se întemeiază posesia sa (ex: contractul de vânzare-cumpărare ale cărui vicii le ignoră), el este considerat de bună-credinţă şi, ca atare are dreptul de-a percepe fructele. Buna lui credinţă este prezumată potrivit art. 1899 al. 2 Cod civil. In conformitate cu prevederile art. 487 Cod civil, posesorul încetează de-a fi de bună-credinţă în momentul în care viciile titlului său îi sunt cunoscute. Din acest moment, posesorul nu mai are dreptul de a percepe fructele. Prin urmare, posesorul va fi obligat să restituie proprietarului, împreună cu bunul, toate fructele percepute (sau c/valoarea lor) precum şi fructele nepercepute. Evident, în această ultimă situaţie, proprietarul este dator să-i restituie posesorului de rea-credinţă cheltuielile pe care acesta le-a făcut pentru producerea sau obţinerea fructelor. Chiar mai mult, până la plata acestor cheltuieli, posesorul are dreptul de retenţie asupra fructelor (în limita cheltuielilor). De la această regulă există o singură excepţie: posesorul de bună-credinţă a unui bun frugifer obiect al dreptului de proprietate publică nu este îndreptăţit să perceapă fructele. El este obligat să restituie, odată cu bunul, toate fructele produse, percepute sau nepercepute. In măsura în care le-a consumat, posesorul de bună-credinţă este îndatorat să achite c/valoarea fructelor consummate. In sfârşit, dar nu în ultimul rând, posesia are ca efect dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune (prescripţia achizitivă). După ce am analizat – ca efecte ale posesiei – prezumţia de proprietate şi dreptul de-a percepe fructele, în cele ce urmează vom examina posesia ca mod de dobândire al dreptului de proprietate asupra bunului posedat. Uzucapiunea constituie unul dintre efectele cele mai importante ale posesiei utile, dacă nu cumva cel mai important efect. Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă reprezintă naşterea dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea acestuia de catre o persoana în condiţiile şi termenul prevăzut de lege.

77) Principiile generale ale devoluţiunii legale a moştenirii şi excepţiile de la aceste principii

Clasele de mostenitori si gradele de rudenie sunt mijloace tehnice-juridice de stabilire a sferei persoanelor chemate de lege la mostenire. Aceasta sfera este insa si ea destul de extinsa, iar legea nu doreste o faramitare excesiva a succesiunilor. De aceea, dintre persoanele cu vocatie legala, legea stabileste o anumita ordine

119

concreta de chemare la mostenire pe baza a trei principii generale, fiecare dintre acestea cunoscand unele exceptii. Principiile de stabilire a persoanelor chemate efectiv la mostenire sunt urmatoarele: Principiul prioritatii clasei de mostenitori in ordinea stabilita de lege intre mostenitorii din clase diferite-Regula. Codul civil a impartit rudele defunctului in patru clase de mostenitori, chemandu-le la mostenire in ordinea acestora. Astfel, daca exista mostenitori in clasa intai care nu au renuntat la mostenire si care nu sunt nedemni, acestia inlatura de la succesiune pe mostenitorii din clasele subsecvente. Mostenitorii din clasa a doua vin la succesiune doar daca nu exista mostenitori din clasa intai sau daca acestia sunt renuntatori sau nedemni, cei din clasa a treia doar daca nu sunt mostenitori din primele doua clase si asa mai departe. Cand exista mostenitori cu vocatie succesorala din clase diferite, pentru chemarea efectiva la mostenire esential este criteriul ordinului clasei, iar nu acela al gradului de rudenie cu defunctul. Asa, de exemplu, nepotul de fiu al defunctului, ruda de gradul doi, mostenitor facand parte din clasa intai, inlatura de la mostenire pe tatal defunctului, mostenitor din clasa a doua, desi acesta din urma este ruda de gradul intai. Dupa un autor, uneori, este posibila chemarea la mostenire a doua clase de mostenitori in acelasi timp . Este dat ca exemplu cazul exheredarii mostenitorilor rezervatari dintr-o clasa prioritara (descendentii sau parintii defunctului), care vor beneficia de rezerva, neputand fi exheredati in totalitate, in timp ce mostenitorii din clasa chemata de lege subsecvent la mostenire vor culege restul succesiunii (cotitatea disponibila) in calitatea lor de mostenitori legali ai defunctului, iar nu de legatari. Acest punct de vedere este discutabil intrucat pare a nu tine seama de faptul ca instituirea de legatari poate fi nu numai directa, ci si implicita, ca rezultat al unei exheredari fara instituire directa de legatari; conform principiului „exclure, c’est disposer” sau „exhéréder, c’est instituer”, mostenitorii din clasa subsecventa vor mosteni ca legatari, iar nu ca mostenitori legali, succesiunea fiind in acest caz testamentara (contine o rezerva si o cotitate disponibila), iar nu legala . Asadar, posibilitatea ca doua clase de mostenitori sa vina in acelasi timp la succesiune ni se pare exclusa. Exceptia. Prin derogare de la aceasta regula, conform dispozitiilor art. 1 din Legea nr. 319/1944, sotul supravietuitor vine la mostenire in concurs cu fiecare clasa de mostenitori. El nici nu inlatura, dar nici nu este inlaturat de la mostenire de nici o clasa de mostenitori. Principiul proximitatii gradului de rudenie cu defunctul intre mostenitorii din aceeasi clasa-Regula. Principiul prioritatii clasei de mostenitori este completat de principiul proximitatii gradului de rudenie, conform caruia, in cadrul aceleiasi clase, rudele in grad mai apropiat cu defunctul inlatura rudele in grad mai indepartat. Asa, de exemplu, fiul defunctului si nepotul de fiu al defunctului sunt ambii mostenitori din clasa intai, dar la mostenirea legala a acestuia nu vor veni amandoi, ci doar fiul defunctului, ruda de gradul intai, care inlatura de la mostenire pe nepotul de fiu al defunctului, ruda de gradul doi. Tot astfel, unchiul defunctului, frate al unuia dintre parintii acestuia, ruda de gradul trei, inlatura de la mostenire pe varul primar al defunctului, ruda de gradul patru, desi ambii fac parte din clasa a patra de mostenitori. Exceptii. Principiul proximitatii gradului de rudenie cu defunctul intre rudele din aceeasi clasa de mostenitori cunoaste doua exceptii: in clasa a doua de mostenitori, conform dispozitiilor art. 671 si 673 C. civ., parintii defunctului, rude de gradul intai, vin la mostenire impreuna cu colateralii privilegiati, care pot fi rude de gradul doi (fratii defunctului), trei (nepotii de frate ai defunctului) sau patru (stranepotii de frate ai defunctului); reprezentarea succesorala, care permite unei rude in grad mai indepartat cu defunctul sa urce in locul si gradul unui ascendent predecedat sa mosteneasca in locul acestuia, constituie si ea o exceptie de la regula mai sus mentionata . Principiul impartirii mostenirii in parti egale (pe capete) intre rudele din aceeasi clasa si de acelasi grad-Regula. In cazul in care la mostenire vin mai multi mostenitori din aceeasi clasa si acelasi grad de rudenie cu defunctul, mostenirea se imparte pe capete, adica in atatea parti egale cati mostenitori sunt (art. 669, 670, 674 si 675 C. civ.). De exemplu, daca la mostenire vin trei fii ai defunctului, acestia vor imparti mostenirea in trei parti egale, iar daca vin doi frati ai defunctului acestia vor primi fiecare cate o jumatate din mostenire. Exceptia. De la acest principiu exista o exceptie, si anume, cazul in care la mostenirea defunctului sunt chemati frati si surori care nu au aceeasi parinti, situatie in care impartirea mostenirii se va face pe linii, fratii consangvini (care au comun doar tatal, mamele fiind diferite) si uterini (care au comuna doar mama, tatii fiind diferiti) culegand mostenirea fratelui lor decedat doar pe linia (jumatatea) parintelui comun (paterna sau materna, dupa caz), pe care o impart intre ei in parti egale, in functie de numarul fratilor ramasi in viata in fiecare din aceste linii, numai fratii buni cu defunctul (care au aceeasi parinti) culegand mostenirea atat pe linie paterna, cat si materna, deci mai mult decat fiecare frate consagvin sau uterin in parte (art.674 C. civ.) .

78) Proprietatea comună pe cote-părţi forţată şi perpetuă.

Coproprietatea fortata si perpetua are ca obiect bunuri care prin natura lor sunt folosite permanent de doi sau mai multi proprietari neputand fi despartite. Aceasta proprietate se mentine fortat impotriva vointei copartasilor

120

si datorita scopului permanent este permanenta. Putem spune ca este o proprietate accesorie care nu poate fi instrainata fara bunul principal. Fiecare coproprietar poate utiliza bunul daca respecta doua conditii: sa nu aduca atingere drepturilor celorlalti coproprietari si sa exercite dreptul in acord cu interesul celorlalti coproprietari. Coproprietarii au obligatia de a intretine bunul comun. Cazuri: coproprietatea lucrurilor comune necesare sau utile pentru folosirea a doua imobile invecinate-poteci aflate pe linia despartitoare dintre doua proprietati, coproprietatea asupra despartiturilor dintre doua fonduri-art.590-609-Cod civil: zidul comun, santul comun, gardul comun; coproprietatea asupra partilor comune din cladirile cu doua sau mai multe spatii de locuit sau alte destinatii.

79) Proprietatea publică. Bunurile care formează obiectul proprietăţii publice.

Dreptul de proprietate publica este dreptul real care apartine statutului siunitatilor administrativ teritoriale, asupra unor bunuri mobile si imobile de interesnational sau local, asupra carora exercita atributiile dreptului de proprietate.Legislativ, proprietatea publica est reglementata de Constitutie, Codul civil sio serie de legi speciale. Constitutia in art.135 alineat 3 foloseste termenul de proprietate publica precizand ca apartine statului sau unitatilor administrativ teritoriale. Art. 475 alin. 2 Cod civil precizeaza ca bunurile care nu sunt ale particularilor sunt administrate si nu pot fi instrainate decat dupa regulile si formele prescrise anume pentru ele. Articolele 476, 477, 478 enumera care sunt aceste bunuri cu precizarea ca ele apartin domeniului public. Art. 21 din Legea 15/1991 foloseste sintagma "Sector public si privat". Art. 4 din Legea 18/1991 prevede ca terenurile "pot apartine domeniului public sau domeniului privat". CARACTERELE JURIDICE ALE PROPRIETATII PUBLICE Articolul 74 alineatul 1, din Legea 69/1991, privind administratia publica locala prevede ca "bunurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile si insesizabile". Din text, rezulta expres cele trei caractere juridice si anume: Caracterul inalienabil, prin care se intelege ca bunurile din domeniul public sunt scoase din circuitul civil. Acest caracter este subliniat si de textul constitutional, art. 135 alin. 5 prevazand ca "Bunurile proprietate publica sunt inalienabile". in acelasi sens, art. 5 alineatul 2 din Legea 18/1991 prevede ca "terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil"91. Desi sunt inalienabile, prevederea constitutionala permite ca, in conditiile legii asemenea bunuri sa poata fi date in administrarea regiilor autonome ori a institutiilor publice, concesionare sau inchiriate. Deosebit fata de cele proprietate privata, bunurile din domeniul public nu pot fi niciodata insa instrainate, statului fiindu-i inaccesibil atributul dispozitiei cu privire la aceste bunuri. Caracterul imprescriptibil, consta in faptul ca nimeni nu ar putea opune vreodata titularului domeniului public prescriptia achizitiva. Articolul 1844 Cod civil dispune ca, "nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, prin natura lor proprie sau printr-o declaratie a legii nu pot fi obiecte de proprietate privata ci, sunt scoase in afara de comert". Articolul 5 alineat 2 din Legea 18/1991 prevede ca dreptul de proprietate asupra terenurilor apartinand domeniului public este imprescriptibil. Caracterul insesizabil, presupune impiedicarea urmaririi bunurilor din domeniul public pentru realizarea creantelor. intrucat statul este intotdeauna solvabil, atat datoriile sale, cat si ale unitatilor administrativ-teritoriale se platesc ori se lichideaza prin aplicarea unor norme Bunurile din aceasta categorie, pot fi concesionate, închiriate sau date în loca?ie de gestiune, prin licita?ie publica. financiare speciale, nefiind aplicabile dispoziviile de drept comun referitoare la urmarirea silita. Dimpotriva daca asemenea bunuri ar fi urmaribile, atunci ar insemna indirect ca oricine ar putea dobandi un drept de proprietate asupra lor, ceea ce contravine caracterului lor inalienabil. in aceeasi masura, dreptul de proprietate publica este totodata nedezmemebrabil. OBIECTUL DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICA Spre deosebire de proprietatea privata, nu orice bun mobul sau imobil face parte din domeniul public. Potrivit criteriului importantei sociale, domeniul public poate fi de interes national, cand atributele proprietatii sunt exercitate de stat, sau de interes local, cand proprietatea apartine comunelor, oraselor, municipiilor sau judetelor. De asemenea, sunt bunuri de uz public accesibile tuturor persoanelor (parcuri, piete, strazi) si bunuri de interes public care desi nu pot fi folosite de orice persoana, sunt destinate de a fi folosite pentru activitati ce intereseaza pe totimembrii societatii (scoli, teatre, muzee, biblioteci). Articolul 135 alineat 4, din Constitutie, prevede ca fac obiectul exclusiv al proprietatii publice, bogatiile de orice natura ale subsolului, caile de comunicatii, spatiul aerian, apele cu potential energetic valorificabil si acelea ce pot fi folosite in interesul public, plajele, marea tetirotiala, resursele stabilite de lege.

121

80) Publicitatea imobiliară. Noile cărţi funciare reglementate de Legea nr. 7/1996, republicată. Principiile noilor cărţi funciare.

In legatura cu inscrierile care se fac in cartea funciara, pot fi exercitate doua actiuni: actiunea in prestatie tabulara si actiunea in rectificarea inscrierilor in cartea funciara. Actiunea in prestatie tabulara-cel care s-a obligat la constituirea, transmiterea sau modificarea unui drept real imobiliar este obligat sa predea inscrisurile necesare pentru intabularea dreptului in cartea funciara, iar daca este vorba de stingerea unui asemenea drept, sa predea actele necesare pentru radierea lui din cartea funciara. In cazul in care se refuza sa-si indeplineasca aceasta obligatie, persoana indreptatita se putea adresa instantei de judecata, pentru ca aceasta sa dispuna, prin hotarare, intabularea sau radierea dreptului real. Hotararea judecatoreasca ramasa definitiva si irevocabila inlocuia inscrisurile necesare pentru intabularea sau radierea dreptului. Actiunea in prestatie tabulara putea fi intentata impotriva celui care a consimtit la constituirea, transmiterea sau stingerea dreptului real respectiv, precum si impotriva tertului subdobanditor inscris in cartea funciara, daca erau indeplinite urmatoarele trei conditii: cel care cere prestatia tabulara sa fi fost in posesia imobilului la data cand tertul subdobanditor a contractat; actul juridic cu data certa, in temeiul caruia se cere prestatia tabulara, sa fie incheiat anterior actului pe baza caruia tertul si-a inscris dreptul in cartea funciara; tertul sa fi dobandit dreptul cu titlul gratuit sau sa fi fost de rea-credinta. In cazul in care tertul a dobandit cu buna-credinta si pe baza unui act cu titlu oneros, actiunea in prestatie tabulara se respinge. Actiunea in prestatie tabulara nu se confunda cu actiunea in executarea unui antecontract de vanzare-cumparare. Actiunea in retificare inscrierilor in cartea funciara .Daca exista neconcordante intre starea tabulara si realitate, acestea pot fi inlaturate prin actiunea in rectificare-Rectificarea intabularii si a inscrierii provizorii-se cere de orice persoana interesata in urmatoarele cazuri: daca inscrierea sau titlul pe baza caruia s-a facut nu au fost valabile; daca prin isncriere, dreptul a fost gresit calificat; daca nu mai sunt intrunite conditiile de existenta a dreptului inscris sau au incetat efectele actului juridic in temeiul caruia s-a efectuat inscrierea. In urma admiterii actiunii, operatiunea rectificarii se face, la cerere, in temeiul hotararii judecatoresti ramase definitive si irevocabile. Actiunea in rectificare poate fi introdusa impotriva celui in favoarea caruia s-a facut inscrierea respectiva, precum si impotriva succesorilor sai, indiferent daca este vorba de un succesor universal sau cu titlu particular. In legatura cu prescriptia acestei actiuni se prevede: actiunea in rectificare este imprescriptibila, sub rezerva prescriptiei actiunii de fond, atunci cand este introdusa fata de dobanditorul nemijlocit, precum si fata de tertul care a dobandit cu rea-credinta dreptul inscris in favoarea sa; actiunea in rectificare poate fi introdusa in termen de 10 ani, fata de tertul dobanditor cu titlu gratuit, de buna-credinta, care incepe sa curga de la data inregistrarii cererii de inscriere a acestuia; impotriva tertului dobanditor cu titlu oneros, de buna-credinta, actiunea in rectificare poate fi introdusa numai cand titlul este valabil sau dreptul a fost gresit calificat, in urmatoarele termene: sase luni de la data comunicarii catre cel indrituit a incheierii prin care s-a dispus inscrierea ce face obiectul actiunii in rectificare; trei ani de la data inregistrarii cererii de inscriere a dreptului a carei rectificare se solicita prin actiune. Rectificarea notarii se poate cere in urmatoarele cazuri: gresita calificare a dreptului personal, faptului sau raportului juridic notat; daca nu mai sunt intrunite conditiile de existenta a dreptului personal, faptului sau raportului juridic notat sau au incetat efectele actului juridic in temeiul caruia s-a facut notarea; daca notarea, indiferent din ce cauza, a incetat sa mai fie exacta sau in conformitate cu realitatea. Actiunea in rectificarea notarii este imprescriptibila. Inscrierile sunt de trei feluri: intabularea; inscrierea provizorie; notarea .Intabularea este inscrierea prin care se transmite, constituie sau stinge un drept real cu titlu definitiv de la data inregistrarii cererii de inscriere. Intabularea este o inscriere definitiva, fara sa fie nevoie de vreo justificare ulterioara. Ea are efect constitutiv de drepturi. Intabularea se face pe baza actului juridic caruia se cere inscrierea, a unei hotarari judecatoresti definitive sau a unui act administrativ individual. Actul juridic trebuie dovedit prin inscris original. Dovada hotararii judecatoresti si a actului administrativ individual se face prin copii legalizate. Inscrierea provizorie este inscrierea prin care se stramuta, constituie, modifica sau stinge un drept real sub conditia si in masura justificarii sale ulterioare. Ea se numeste inscriere provizorie sau intabulare imperfecta. Inscrierea provizorie are loc atunci cand inscrisul original nu indeplineste cerintele speciale prevazute de lege pentru intabulare sau in cazul in care inscrierea este ceruta in temeiul unei hotarari judecatoresti supusa apelului sau recursului. Daca inscrierea provizorie este justificata, in sensul ca inscrisul original indeplineste ulterior cerintele prevazute pentru intabulare sau hotararea judecatoreasca devine irevocabila, ea se transforma intr-o intabulare perfecta. Justificarea inscrierii se noteaza in cartea funciara. Notarea este acea inscriere care are ca obiect mentionarea in cartea funciara a unor drepturi personale, fapte sau raporturi juridice strans legate de drepturile tabulare pentru a le face opozabile tertelor persoane. Principiul publicitatii integrale a drepturilor reale si a opozabilitatii insrierilor in carte funciara-art.27 al.1-inscrierile in carte funciara isi vor produce efectele de opozabilitate fata de terti de la data inregistrarii cererilor. Integralitatea inscrierii drepturilor reale

122

imobiliare se realizeaza in doua scopuri diferite: drepturile dobandite intre parti ca neopozabile se inscriu in vederea opozabilitatii fata de terti, iar drepturile dobandite ca opozabile tertilor se inscriu pentru ca titularii lor sa le poata transmite. Principiul relativitatii inseamna ca inscrierile se pot face in principiu numai cu acordul titularului. Inscrierea unui drept in carte funciara se poate face numai impotriva celui care la inregistrarea cererii este inscris ca titular al dreptului asupra caruia inscrierea urmeaza sa fie facuta sau impotriva celuia care inainte de a fi inscris si-a grevat dreptul daca ambele inscrieri se cer deodata. Principiul legalitatii-legalitatea formala inseamna ca registratorul de carte funciara poate sa incuviinteze numai inscrierea actelor si faptelor juridice permise de lege care indeplinesc urmatoarele conditii: este incheiat cu respectarea formelor prescrise de lege, indica numele partilor, individualizeaza imobilul printr-un indicator unic, este insotit de o traducere legalizata daca actul nu este intocmit in limba romana, este insotit de o copie a extrasului de carte funciara. Principiul disponibilitatii-orice insriere se poate face numai la cererea persoanei indreptatite sau a reprezentatului acestuia. Principiul prioritatii-inscrierile in carte funciara devin opozabile fata de terti de la data inregistrarii cererii de inscriere. Exceptii: cazul drepturilor reale care sunt opozabile fara inscriere in cartea funciara. Principiul fortei probante a inscrierilor de drepturi reale: daca in cartea funciara s-a inscris un drept real in folosul unei persoane se prezuma ca dreptul exista, daca un drept s-a radiat din carte funciara se prezuma ca acel drept nu exista.

81) Raportul donaţiilor.

Principiul care se desprinde din dispozitiile art. 751 C. civ. este ca toate donatiile sunt supuse raportului, fie acestea directe sau indirecte. De asemnea, este indiferent daca donatia a fost incheiata in forma autentica ori sub forma darului manual, a donatiei indirecte sau deghizate. Din simplul fapt ca o donatie imbraca forma darului manual, al donatiei indirecte sau al donatiei deghizate sub forma unui act oneros nu se poate trage concluzia dispensei de raport, alegerea acestor forme putand fi inspirata de consideratii diverse (fiscale, discretie, celeritate etc.); nu mai putin insa, admitandu-se contrar dispozitiilor art. 846 C. civ. ca vointa de a acorda dispensa de raport poate fi si tacita, aceasta trebuie sa rezulte neindoielnic din circumstantele de fapt care trebuie bine circumscrise . Singura donatie deghizata care este preciputara prin ea insasi este cea prevazuta la art. 845 C. civ., care se refera la instrainarea facuta in favoarea unui descendent cu sarcina dreptului de uzufruct sau a unei rente viagere (supra nr. 430 si urmat.). In acest caz, chiar textul legii precizeaza ca liberalitatea prezumata irefragabil se va imputa asupra cotitatii disponibile si numai excedentul, daca este, asupra rezervei celui gratificat. Art. 758 C. civ. precizeaza ca sunt supuse raportului cheltuielile facute de defunct pentru asigurarea dotei fiicelor , pentru procurarea unei cariere sau profesii , precum si pentru plata datoriilor personale ale succesibilului. Donatiile remuneratorii sau cele cu sarcini sunt si ele supuse raportului ca orice donatii, dar numai in masura in care ceea ce recompenseaza sau sarcina raman inferioare valorii bunului donat si doar in masura emolumentului gratuit care ramane De pilda, in cazul donatiei unui imobil cu sarcina unei rente viagere, raportul se va face la valoarea diferentei dintre pretul imobilului la data partajului si anuitatile efectiv platite diminuate cu veniturile imobilului intre data deschiderii mostenirii si data partajului. Sunt supuse raportului nu numai donatiile in plina proprietate, ci si cele care au ca obiect un alt avantaj procurat donatarului, indiferent care ar fi acesta. Sunt astfel supuse raportului donatiile care constau fie in constituirea unui drept de uzufruct in favoarea unui succesibil, fie in renuntarea la un uzufruct in favoarea acestuia, uzufructul avand o valoare patrimoniala . Avantajul profesional patrimonial indirect constand in conferirea de catre defunct dintre succesibilii sai a posibilitatii de a-i continua activitatea profesionala, dandu-i posibilitatea de a economisi sumele necesare pentru inceperea acelei activitati si beneficiind de clientela sa, chiar daca nu constituie o insaracire a dispunatorului si, ca atare, nu este o donatie propriu-zisa, reprezinta totusi o liberalitate supusa raportului . De asemenea, constituie obiect al raportului „donatia in posesiune” constand in conferirea folosintei gratuite a unei locuinte pe timpul vietii dispunatorului cu intentia de a gratifica pe unii succesibili , ca si concesiunea gratuita a dreptului de a incasa chiria unui bun inchiriat de dispunator unui tert .In cazul asigurarilor de viata, succesibilul beneficiar al acestora nu datoreaza raportul capitalului asigurat, care nu a figurat niciodata in patrimoniul asiguratului, ci doar al primelor platite in timpul vietii de dispunator, fara insa ca obligatia de raport sa poata trece peste capitalului primit . In afara donatiilor exceptate de la raport prin vointa dispunatorului , care produc efecte in limitele cotitatii disponibile, pentru rest fiind supuse reductiunii, sau prin vointa donatarului, care renuntand la mostenire este considerat strain de aceasta, caz in care donatia se va imputa asupra cotitatii disponibile, fiind supusa reductiunii daca trece peeste limitele acesteia (art. 752 C. civ.), exista donatii exceptate de la raport prin vointa legii. Este vorba de dispensele de raport prevazute la art.

123

759 si 762 C. civ. Potrivit dispozitiilor art. 759 C. civ. sunt scutite de raport donatiile care se refera la: cheltuielile pentru hrana si intretinere. Dispensa de raport functioneaza fara nici un fel de conditionare, fiind indiferent daca cheltuielile se fac in temeiul obligatiei legale de intretinere sau inafara acestora, ori daca cel intretinut a avut sau nu mijloace proprii . Intra sub incidenta dispensei de raport si cheltuielile facute pentru intretinerea succesibilului internat intr-un azil, ospiciu etc.; cheltuielile pentru educatie si invatatura. Acestea nu se confunda cu cheltuielile pentru procurarea unei caiere, care sunt supuse raportului conform dispozitiilor art. 758 C. civ. (supra nr. 669), ci se refera la cheltuielile facute pentru studii (oricare ar fi nivelul acestora, inclusiv universitare ) in vederea dobandirii cunostintelor teoretice si practice pentru exercitarea unei profesii. Este vorba de plata taxelor de studii, achizitionarea cartilor sau instrumenteleor necesare, plata deplasarilor in tara sau strainatate etc.; cheltuielile ordinare pentru imbracaminte si alte obiecte necesare la intrarea in armata, dispozitii care nu mai au astazi aplicare, fiind cazute in desuetudine; cheltuielile de nunta, care includ platile pentru toalete,ceremonia religoasa, banchet, deplasari etc.; darurile uzuale. Desi textul de lege se referea doar la darurile de nunta, practica judiciara si doctrina i-au dat o interpretare extensiva, incluzand si alte daruri, cum sunt cele facute cu ocazia botezului unui copil, a zilei de nastere, a unei aniversari etc. Caracterul de dar uzual trebuie sa se aprecieze in functie de momentul donatiei si de averea donatorului, neputand fi excesive, nu de valoarea bunului donat la data partajului, indiferent cat a sporit aceasta in timp . Avand in vedere prevederile art. 759 C. civ., care se refera la cheltuielile mentionate mai sus ca fiind din categoria celor care „nu sunt supuse raportului”, daca am rationa in termenii „ce nu este supus raportului, este liberalitate preciputara (scutita de raport)”,am putea crede ca reprezinta daruri preciputare care s-ar imputa asupra cotitatii disponibile. Concluzia ar fi insa una pripita, caci asa cum cu deosebita patrundere si forta de convingere a remarcat un autor, „aceste exceptii se explica prin multiple consideratii, care, reunite, permit concluzia ca nu ne aflam in prezenta unor veritabile donatii (s. n. -; D. C.)”, elementul intentional (animus donandi) fiind incert intrucat aceste cheltuieli sunt mai degraba expresia „unei datorii familiale sau sociale”, imbogatirea „donatarului” este dificil de stabilit, iar insaracirea „donatorului” este indoielnica . Dincolo de aspectele juridice si de dificultatile insurmontabile de calcul, solutia izvoraste din favoarea legii in temeiul faptului ca „viata si educatia sunt valori in afara patrimoniului” de care nu trebuie sa se tina seama la lichidarea patrimoniului succesoral . Conform dispozitiilor art. 762 C. civ., donatarul nu este tinut la raport in privinta fructelor si veniturilor bunurilor raportabile percepute inaintea deschiderii mostenirii. Acestea, spre deosebire de bunul principal care le produce, sunt preciputare. Este o exceptie de la regula potrivit careia accesoriul urmeaza soarta juridica a principalului. Solutia isi are explicatia in faptul ca insasi ratiunea de a fi a acestor donatii este ca donatarul sa se bucure anticipat de folosinta bunului donat. De la data deschiderii succesiunii, fructele si veniturile bunului donat trebuie aduse de donatar la masa de impartit, dar nu ca obligatie de raport, ci ca o consecinta a starii de indiviziune care se naste de la aceasta data intre comostenitorii defunctului, conform principiului fructus augent hereditatem (supra nr. 654). Clauza contractuala prin care donatorul si donatarul ar stabili ca acestea sunt si ele raportabile este nula intrucat reprezinta un pact asupra unei succesiuni viitoare prohibit de lege . In schimb, clauza prin care donatarul este scutit de aducerea la masa partajabila a fructelor si veniturilor pe care bunul le va produce dupa deschiderea succesiunii si pana la partaj este valabila , fiind vorba de un legat, adica de o liberalitate preciputara (care se imputa asupra cotitatii disponibile).Donatia-partaj (infra nr 752 si urmat.) este incompatibila prin natura ei cu raportul, care este o operatiune preliminara partajului facuta in scopul constituirii masei partajabile, in timp ce donatia-partaj este partajul insusi facut cu anticipatie de dispunator. Donatia-partaj nu este donatie decat in forma, nu si in continut. In cazul donatiei-partaj finalitatea este cea a partajului, in timp ce donatia este doar mijlocul prin care aceasta se realizeaza sau, altfel spus, esenta actului este partajului, iar donatia doar forma pe care acesta il imbraca. Este exclus ca o asemenea donatie sa realizeze ceea ce realizeaza donatiile obisnuite, si anume un avans in contul mostenirii.

82) Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Răspunderea civilă pentru fapta proprie este reglementată de art. 998-999 Cod civil, texte care instituie tototdată , principiul general al răspunderii pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită. Din analiza textelor legale, literatura şi jurisprudenţa au dedus existenţa următoarelor elemente constitutive ale răspunderii delictuale: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, culpa (sau greşeala ori vinovăţia) autorului faptei ilicite, acest ultim element integrând şi capacitatea delictuală. Conform art. 1169 Cod civil, cel care pretinde ceva în justiţie trebuie să facă proba celor susţinute. In consecinţă, sarcina probei revine în cazul răspunderii delictuale persoanei vătămate prin fapta ilicită. Probaţiunea se realizează în condiţii

124

obişnuite cu privire la condiţiile prejudiciului, faptei ilicite şi raportului de cauzalitate, toate având un caracter obiectiv. Proba culpei este mai dificil de realizat. De regulă, pentru dovada acestui element se recurge la prezumţiile simple, deduse din existenţa celorlalte condiţii ale răspunderii. Prin prejudiciu se înţeleg rezultatele dăunătoare de natură patrimonială sau extrapatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei persoane. In planul dreptului civil existenţa prejudiciului este indispensabilă pentru angajarea răspunderii delictuale. Astfel, oricât de condamanbilă ar fi fapta ilicită din punct de vedere moral sau oricât de gravă ar fi sub aspectul penal, în planul dreptului civil nu are nici o relevanţă dacă nu a creat un prejudiciu. Prejudiciul reprezintă condiţia esenţială pentru antrenarea răspunderii civile şi dă măsura, întinderea, acestei răspunderi. Clasificări ale prejudiciilor: După criteriul economic: prejudicii patrimoniale (acelea care au un conţinut economic şi pot fi evalute pecuniar, cum ar fi distrugerea unui bun); prejudicii nepatrimoniale (acelea care nu au conţinut economic, neputând fi evaluate în bani şi care rezultă din încălcările drepturilor personale fără conţinut conomic, cum sunt moartea, atingerile aduse onoarei sau cinstei unei persoane etc.); După criteriul personalităţii: prejudicii cauzate direct persoanei umane şi prejudicii cauzate bunurilor sale. Prejudiciile cauzate persoanei umane se subclasifică astfel: prejudicii cauzate personalităţii fizice sau prejudicii corporale (care rezultă din prejudiciile aduse sănătăţii şi integrităţii corporale şi pot consta în dureri fizice – a căror reparare se numeşte pretium doloris, pierderea sau restrângerea posibilităţilor fiinţei umane de a se bucura de satisfacţiile şi plăcerile normale ale vieţii care se cheamă prejudiciu de agrement; atingerile aduse armoniei fizice şi înfăţişării unei persoane care se cheamă prejudiciu de agrement etc.); prejudicii cauzate personalităţii afective (durerile psihice determinate de moartea unei rude apropiate, moartea unui animal etc., care se cheamă şi pretium affectionis); prejudicii cauzate personalităţii sociale (care constau în consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale precum onoarea, demnitatea, reputaţia, numele etc.). După criteriul previzibilităţii: prejudicii previzibile (care au putut fi prevăzute în momentul săvârşirii faptei ilicite) sau imprevizibile (care nu puteau fi prevăzute la data săvârşirii faptei ilicite); După momentul producerii lor: prejudicii instantanee (care se produc dintr-o dată) şi prejudcii succesive (care se produc continuu sau într-o perioadă îndelungată de timp). Prejudiciul trebuie să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim.-In toate cazurile de încălcare a unui drept subiectiv (cum sunt dreptul de proprietate, dreptul de întreţinere, dreptul la integritate fizică, onoare sau demnitate), răspunderea poate fi angajată pe temei delictual dacă a fost cauzat un prejudiciu. In literatura de specialitate s-a pus însă întrebarea dacă răspunderea ar putea fi angajată şi atunci când prejudiciul ar fi fost cauzat prin vătămarea unor simple interese rezultate dintr-o stare de fapt şi care nu corespund unor drepturi subiective. Răspunsul a fost afirmativ, dar condiţionat de două elemente: a. situaţia de fapt să fi avut caracter de stabilitate şi b. să fie vorba de vătămarea unui interes licit şi moral. Practica judiciară a acordat în aceste condiţii despăgubiri concubinei aflate în întreţinerea unei persoane decedate în urma unui accident, minorului aflat în întreţinerea de fapt a unei rude care nu avea obligaţia legală de întreţinere faţă de acesta, întreţinătorul fiind victima unui accident. Prejudiciul patrimonial. Pentru a obţine repararea prejudiciul este necesar ca acesta să îndeplinească anumite condiţii: Prejudiciul să fie cert. Un prejudiciu are acest caracter atunci când existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi totodată poate fi evaluat în prezent. Au acest caracter prejudiciile actuale şi cele viitoare şi sigure; prejudiciul viitor şi nesigur sau prejudiciul eventual au un caracter incert. Prejudiciul să fie nereparat . In cazul în care prejudiciul a fost deja raparat, răspunderea civilă încetează. Pentru a se stabili caracterul reparat sau nereparat al prejudiciului, este necesar să distingem între următoarele ipoteze: atunci când persoana prejudiciată primeşte reparaţia integrală aprejudiciului de la una din persoanele obligate solidar sau in solidum la reparaţie, dreptul de creanţă se stinge prin executare; atunci când o terţă persoană remite victimei în mod benevol o sumă de bani cu intenţia de a repara prejudiciul ce i-a fost cauzat victimei, suma de bani plătită de acesta are caracterul unei despăgubiri, astfel încât victima nu va mai putea cere autorului faptei ilicite repararea prejudiciului; atunci când o terţă persoană remite victimei în mod benevol o sumă de bani, cu intenţia de a face o liberalitate, această sumă de bani nu are caracterul unei despăgubiri iar victima se va putea îndrepta împotriva autorului prejudiciului pentru angajarea răspunderii sale. Problema reparării prejudiciilor extrapatrimoniale sau a daunelor morale-Posibilitatea reparării acestor prejudicii prin mijloace nepatrimoniale a fost unanim recunoscută chiar şi în perioada regimului comunist când a făcut obiectul unor reglementări specifice (art. 54-55 din Decretul nr. 31/1954) . Intrebarea care se pune însă în legătură cu daunele morale este aceea dacă ele pot fi reparate pe cale patrimonială, adică prin despăgubiri băneşti. Intr-o primă etapă (de la adoptarea Codului civil şi până în anul 1952) s-a considerat că este posibilă repararea daunelor morale prin despăgubiri băneşti, întrucât art. 998 şi 999 nu disting între natura prejudiciului. Ulterior, între anul 1952 (data apariţiei Deciziei de îndrumare nr. VII a plenului fostului Tribunal Suprem) şi Revoluţia din decembrie 1989, s-a considerat că este inadmisibilă acordarea de despăgubiri pentru prejudicii de ordin moral. După 22 decembrie 1989, practica judiciară, legislaţia în materie şi desigur doctrina au revenit la teza tradiţională a admiterii posibilităţii reparării daunelor

125

morale prin despăgubiri băneşti. In ce priveşte cuantumul acestor despăgubiri, problema rămâne nerezolvată şi este lăsată la libera apreciere a instanţelor de judecată. Prin faptă ilicită se înţelege acţiunea sau inacţiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane. Trăsăturile caracteristice ale faptei ilicite: are caracter obiectiv; reprezintă obiectivarea unui element psihic, subectiv; este contrară ordinii sociale. Ilicitul civil. In cazul răspunderii civile, o faptă este ilicită atunci când este contrară legii sau regulilor de convieţuire socială, având ca efect încălcarea drepturilor subiective sau cel puţin a intereselor altuia, interese care nu sunt potrivnice normelor juridice sau moralei. Conţinutul faptelor ilicite. De regulă fapta ilicită constă în fapte de comisiune, adică în acţiuni prin care se încalcă drepturile subiective sau interesele legitime ale altei persoane (ex.: sustragerea, deteriorarea unui distrugerea unui bun, lovirea unei persoane etc.). Când normele legale impun unei persoane să îndeplinească o activitate sau să săvârşească o anumită acţiune, neiîndeplinirea acesteia reprezintă o faptă ilicită, care constă într-o omisiune. Abuzul de drept constă în exercitarea unui drept subiectiv prin deturnarea sa de la scopul pentru care este recunoscut şi protejat şi reprezintă o sursă de răspundere civilă dacă a generat un prejudiciu. Raportul de cauzalitate este o condiţie esenţială a răspunderii delictuale, dar totodată şi criteriul în funcţie de care se determină întinderea reparaţiei datorate victimei. Stabilirea raportului de cauzalitate este în multe situaţii uşor de realizat, legătura dintre faptă ilicită şi prejudiciu fiind evidentă. Alteori stabilirea raportului de cauzalitate este dificilă datorită complexului de împrejurări (condiţii şi cauze) care pot contribui la producerea prejudiciului. Pentru determinarea acestora s-au propus mai multe sisteme. Culpa – condiţie a răspundeii delictuale. Textele art. 998-999 Cod civil instituie principiul răspunderii bazată pe culpa. In cazul răspunderii subiective, elementul culpă este indispensabil pentru ca victima să poată pretinde de la autorul faptei ilicite repararea prejudiciului. Cu toate acestea, condiţia culpei poate să lipsească în cazurile de răspundere obiectivă, cum ar fi răspunderea pentru lucruri. Aşadar, domeniul specific culpei este cel al răspunderii subiective pentru fapta proprie. Definiţia şi elementele culpei. Culpa este definită ca fiind atitudinea psihică a autorului faptei ilicite şi păgubitoare faţă de fapta respectivă şi faţă de urmările acestei fapte. Elementele culpei se consideră că sunt: un element intelectiv, care constă în reprezentarea în conştiinţa omului a semnificaţiei sociale a faptei sale şi în prevederea sau cel puţin în posibilitatea de prevedere a urmărilor faptei pe care o săvârşeşte sau urmează să o săvârşească; culpa presupune un anumit nivel de cunoaştere a semnificaţiei sociale a faptelor şi urmărilor eventuale ale acestora; un element volitiv, în care se concretizează procesul psihic de deliberare şi de luare a unei hotărâri cu privire la conduita pe care o va avea acea persoană; procesul volitiv are două faze: deliberarea şi decizia, iar procesul deliberativ trebuie să aibă loc în condiţii libere, presupunând posibilitatea de a alege între licit şi ilicit. Formele culpei. Din analiza art. 998-999 Cod civil se deduce că există o culpă intenţională şi una neintenţională. Dacă ne raportăm şi la prevederile art. 19 din Codul penal, atunci putem reţine că formele culpei sunt următoarele: dolul direct sau intenţia directă, existentă atunci când autorul îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale şi totodată prevede şi doreşte producerea consecinţelor sale;. dolul indirect sau intenţia indirectă, existentă când făptuitorul prevede caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecinţele acesteia şi cu toate că nu le urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lor; imprudenţa, când făptuitorul îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecinţele ei, pe care nu le acceptă, sperând, în mod uşuratic, că ele nu se vor produce; neglijenţa, când făptuitorul nu îşi dă sema de caracterul antisocial al faptei şi nu prevede consecinţele acesteia, deşi trebuia şi putea să le prevadă. Distincţia între diversele forme ale culpei nu are nici o semnificaţie în planul răspunderii delictuale, repararea prejudiciului nedepinzând de forma culpei şi nici de gravitatea acesteia. Prin excepţie, forma culpei are semnificaţie în situaţia în care la producerea prejudiciului au contribuit mai multe persoane. După repararea prejudiciului, solidaritatea acestora nu se mai menţine, astfel încât la desocotirea între debitori, se va ţine seama de contribuţia fiecăruia la producerea prejudiciului. Gradele culpei. In dreptul civil civil se face distincţie între: culpa gravă (culpa lata), adică acea culpă de care nu s-ar putea face vinovat nici omul cel mai mărginit, culpa uşoară (culpa levis), adică acea culpă pe care nu ar fi săvârşit-o un “bun părinte de familie”, adică un om cu o diligenţă normală; culpa foarte uşoară (culpa levissima), adică aceea care ar fi putut fi evitată numai de un excelent părinte de familie, adică cel mai diligentă persoană. Nici gradele culpei nu au importanţă în privinţa antrenării răspunderii civile decât în situaţii de excepţie (ex. în cazul în care părţile unui contract convin asupra unor clauze de nerăspundere definite în funcţie de gradul culpei, pentru a stabili întinderea reparaţiei prejudiciului în situaţia în care prejudiciul a fost cauzat din culpa comună a făptuitorului şi a victimei). Stabilirea culpei. Criterii. Uneori, stabilirea culpei nu este o chestiune dificilă şi se poate deduce cu uşurinţă din existenţa celorlalte elemente ale răspunderii. Capacitatea delictuală. Pentru existenţa culpei este necesară existenţa discernământului. Discernământul este prezent, cel puţin prezumtiv, la persoanele cu capacitate delictuală. Capacitatea delictuală este capacitatea de a răspunde pentru faptele juridice ilicite şi nu se confundă cu capacitatea de exerciţiu care se referă la încheierea de acte juridice. Conform art. 25 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954, minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund pentru faptele lor ilicite decât dacă

126

se dovedeşte că au lucrat cu discernământ. In consecinţă, textul instituie o prezumţie relativă a lipsei de discernământ pentru persoanele care nu au împlinit 14 ani şi una relativă a existenţei sale pentru persoanele care au depăşit această vârstă. In ce priveşte bolnavii psihic trebuie să se distingă între bolnavii puşi sub interdicţie şi cei nepuşi sub interdicţie, prima categorie fiind asimilată minorilor sub 14 ani iar cealeilalte i se aplică una din cele două prezumţii, după cum autorul a împlinit sau nu 14 ani. Este posibil şi ca lipsa discernământului să se datoreze unei situaţii accidentale, cum ar fi beţia sau hipnoza. In aceste cazuri autorul poate fi exonerat de răsoundere dacă acea stare de lipsă a discernământului nu şi-a cauzat-o el însuşi. În cazul lipsei capacităţii delictuale, victima nu va putea obţine obligarea autorului prejudiciului la repararea acestuia. Cu toate acestea, în jurisprudenţa relativ recentă s-a decis, pentru raţiuni de echitate, că este posibilă obligarea autorului la repararea prejudiciului dacă acesta are posibilitatea materială să facă aceasta şi dacă nu există nici o altă posibilitate de reparare a prejudicului.

83) Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

In formularea art.1000 alin.3 C.civ. stapanii si comitentii raspund de prejudiciul cauzat de servitorii si prepusii lor in functiile ce li s-au incredintat. Plecand de la ideea ca redactarea textului este depasita de realitate, s-a facut observatia justa ca stapanii si comitentii nu alcatuiesc doua categorii distincte. Din acest motiv, in cuprinsul lucrarilor de specialitate se foloseste un singur termen, acela de comitent, servitorii fiind, de fapt, prepusi. Conditiile generale-Raspunderea comitentului pentru fapta prepusului exista ori de cate ori sunt dovedite conditiile generale ale raspunderii civile delictuale: fapta ilicita a prepusului, prejudiciul, raportul de cauzalitate si vina prepusului. Ultima cerinta a generat controverse, exprimandu-se si opinii potrivit carora comitentul raspunde, fiind suficient sa se dovedeasca primele trei elemente. Consideram ca, atata timp cat comitentul este un simplu garant al faptei altuia, dovada culpei prepusului este absolut necesara. Conditiile speciale -Doua cerinte speciale particularizeaza responsabilitatea comitentului: raportul de prepusenie si savarsirea faptei de catre prepus in functiile ce i s-au incredintat de catre comitent. Fundamentarea raspunderii -In lipsa unor precizari ale Codului civil cu privire la temeiul acestei forme de raspundere, in decursul timpului au fost elaborate atat teorii bazate pe culpa, cat si teorii grefate pe risc; teoria prezumtiei de culpa a comitentului; teoria potrivit careia culpa prepusului este considerata culpa comitentului aplica relatiei comitent-prepus regulile specifice mandatului; teoria riscului; teoria garantiei. Efectele raspunderii instituite in sarcina comitentului victima are posibilitatea de a obtine satisfactie fie de la comitent (art.1000 alin.3 C.civ.), fie de la prepus (art.998-999 C.civ.), fie de la comitent si prepus, in solidar (art.1000 alin.3 coroborat cu art.998-999 C.civ.). b. in conditiile in care prepusii unor comitenti diferiti, cauzeaza un prejudiciu comitentului unuia dintre ei, practica a statuat ca toti ceilalti comitenti, cu exceptia comitentului prejudiciat, raspund solidar cu prepusii lor, in limita contributiei pe care propriul prepus a avut-o la cauzarea pagubei.

84) Răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori.

Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile caizate de copiii lor minori îşi are fundamentul în textul art. 1000 alin. 2 Cod civil, conform căruia “tatăl şi mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori celocuiesc cu dânşii”. Textul a fost implicit modificat prin intrarea în vigoare a art. 97 din Codul familiei care statuează că “ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după cum sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori înfiaţi”. In concluzie, trebuie reţinut că răspunderea mamei nu este subsidiară celei a tatălui, ci că părinţii răspund solidar pentru faptele ilicite ale copiilr lor minori. Determinarea persoanelor răspunzătoare: părinţii fireşti ai minorului; părinţii adopţivi (înlăturând răspunderea părinţilor naturali). Nu pot avea calitatea de persoane răspunzătoare în temeiul acestei reglementări: instituţiile de ocrotire (centre de educare a minrilor, centre de primire, oficiile pentru protecţia minorilor sau autoritatea tutelară); tutorii, curatorii sau rudele minorului (chiar dacă acesta se află în îngrijirea lor). Aceste persoane fizice sau juridice pot răspunde în mod direct (în temeiul art. 998-999 Cod civil) dacă se fac vinovate de a nu-şi fi îndeplinit atribuţiile de îngrijire, educare sau supraveghere a minorului autor al faptzei ilicite, lucru care trebuie dovedit de către cel prejudiciat. Condiţiile răspunderii părinţilor. Pentru angajarea răspunderii părinţilor pentru fapta copilului lor minor, trebuie îndeplinite trei dintre condiţiile generale ale răspunderii delictuale: prejudiciul, fapta ilicită a minorului şi raportul de cauzalitate între fapta

127

ilicită şi prejudiciu. Condiţia culpei minorului nu trebuie îndeplinită. Pe lângă aceste condiţii generale, pentru a ne regăsi în ipoteza prevăzută de art. 1000 alin. 2 Cod civil, trebuie îndeplinite şi două condiţii speciale: copilul să fie minor, şi copilul să aibă locuinţa la părinţii săi. Minoritatea. Părinţii răspund pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a copilului lor numai dacă acesta este minor. Minoritatea trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei ilicite, fiind indiferent dacă ulterior acesta a devenit major sau dacă are mijloace materiale suficiente pentru repararea prejudiciului. Răspunderea părinţilor încetează imediat ce minorul a ajuns la majorat sau dacă este asimilat persoanei majore prin căsătoria încheiată anterior împlinirii vârstei de 18 ani. Soluţia este identică şi în cazul în care copilul bolnav psihic a fost pus sub interdicţie şi a devenit major. Comunitatea de locuinţă cu părinţii. Pentru a se stabili dacă există această condiţie este a fi determinat nu domiciliul legal al minorului, ci locuinţa acestuia. Mai mult, interesează locuinţa pe care minorul trebuie să o aibă şi nu locuinţa pe care acesta o are în fapt. Legat de această condiţie, este important de stabilit dacă ea este întrunită în câteva ipoteze speciale: situaţia în care minorul are locuinţa legală la părinţii săi, dar temporar se află în altă parte, cu consimţământul sau ştirea părinţilor (fapta ilicită este săvârşită de minor în intervalul de timp cât se află în vizită la rude sau prieteni sau era internat în spital). Deşi într-o asemenea situaţie obligaţia de supraveghere nu poate fi efectiv îndeplinită, se consideră că părinţii trebuie să fie răspunzători în temeiul art. 1000 alin. 2 deoarece dacă minorul a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă ei sunt prezumaţi în culpă pentru neîndeplinirea obligaţiei de creştere şi educare; situaţia în care copilul minor nu locuieşte în fapt cu părinţii săi, împotriva voinţei acestora (minorul săvârşeşte fapta ilicită cât timp este fugit de la locuinţa părintească sau în intervalul de timp în care părinţii sunt arestaţi ori în executarea unei pedepse privative de libertate). Si de această dată se consideră că părinţii trebuie să răspundă deoarece sunt în culpă de a nu-şi fi îndeplinit obligaţia de creştere şi educare faţă de copilul lor minor. Aceeaşi este soluţia chiar şi în cazul în care părinţii sunt arestaţi sau în executarea unei pedepse privative de libertate, deoarece fapta reprobabilă săvârşită de aceştia reprezintă un exemplu negativ pentru copilul lor minor şi este un element al neîndeplinirii corespunzătoare a obligatiei de educare a acestuia; situaţia în care minorul săvârşeşte o faptă ilicită şi prejudiciabilă fiind fugit dintr-o şcoală sau centru de reeducare unde a fost internat prin hotărâre judecătorească. După ce o perioadă de timp răspunsul jurisprudenţei a fost în sensul neangajării răspunderii părinţilor, poziţia a fost reapreciată. Astfel, dat fiind fundamentul larg al răspunderii părinţilor, legat de neîndeplinirea obligaţiei de creştere şi educare, ei trebuie consideraţi răspunzători şi în acest caz; situaţia în care minorul săvârşeşte fapta ilicită pe timpul cât are o locuinţă în scopul desăvârşirii învătăturii, pregătirii profesionale ori determinată de faptul încadrării lui în muncă. Noua locuinţă a minorului poate fi considerată doar ca o locuinţă temporară care nu modifică starea de fapt iniţială, aceea a comunităţii de locuinţă cu părinţii. De aceea, şi în acest caz, părinţii trebuie consideraţi răspunzători în temeiul art. 1000 alin. 2 Cod civil; situaţia în care copilul minor săvârşeşte fapta ilicită fiind încredinţat unuia dintre părinţi. O perioadă de timp, s-a considerat că va fi ţinut răspunzător într-o asemenea ipoteză, numai părintele căruia minorul i-a fost încredinţat efectiv spre creştere şi educare. Ulterior, dat fiind că obligaţia de creştere şi educare revine în egală măsură ambilor părinţi, punctul de vedere menţionat a fost revizuit, considerându-s ecă ambii părinţi sunt responsabili pentru fapta ilicită a copilului lor minor. Dreptul la acţiune al celui prejudiciat. Persoana prejudiciată are următoarele posibilităţi de acţiune în justiţie, în vederea obţinerii reparării pagubei sale: să ceară despăgubirea de la ambii părinţi care răspund solidar faţă de acesta; să cheme în judecată doar pe unul dintre părinţi şi să solicite obligarea lui la plata întregii despăgubiri. Părintele care plăteşte are dreptul la o acţiune în regres faţă de celălalt părinte pentru jumătate (de principiu) din suma plătită efectiv; să cheme în judecată atât pe părinţi sau pe unul dintre aceştia, cât şi pe minor, în cazul în care cu privire la cel din urmă sunt întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie. Obligaţia in solidum a părinţilor de a repara prejudiciul. In literatura de specialitate unii autori consideră că răspunderea părinţilor este solidară în raport cu copilul lor minor, iar alţii consideră ca aceasta este in solidum. Ultima opinie trebuie considerată corectă deoarece, solidaritatea prevăzută de art. 1003 Cod civil, nu se aplică şi acestui caz şi pentru că obligaţia in solidum este singura care justifică regresul total al părinţilor împotriva minorului dacă ei au achitat despăgubirea persoanei vătămate. Punerea problemei. Inlăturarea răspunderii părinţilor are loc atunci când nu sunt întrunite condiţiile generale ale răspunderii în raporturile dintre minor şi victimă, respectiv lipseşte prejudiciului, fapta nu are caracter ilicit sau prejudiciul s-a produs ca urmare a intervenţiei unei cauze străine – caz fortuit sau forţă majoră precum şi fapta unui terţ sau a victimei. Inlăturarea prezumţiei de culpă a părinţilor. Potrivit alin. 5 al art. 1000 Cod civil, părinţii pot fi apăraţi de răspundere dacă probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil. In realitate, pertinenţa unei asemenea probe este condiţionată de concepţia adoptată cu privire la fundamentul răspunderii. Dacă ţinem seama că, în prezent, acesta rezidă în prezumţia de neîndeplinire a obligaţiei de creştere şi educare, atunci practic, proba imposibilităţii împiedicării faptei ilicite nu poate fi admisă decât dacă este vorba de fapta unei alte persoane sau de forţă majoră ori caz fortuit.

128

85) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale.

Răspunderea pentru animale este reglementată de art. 1001 Cod civil, precum şi de art. 15 din Legea nr. 103/1996 privind fondul cinegetic şi protecţia vânatului.Sunt chemate să răspundă persoanele care au calitatea de paznici juridici ai animalului. Se prezumă ca au această calitate proprietarul şi persoanele cărora acesta le-a transmis paza juridică (locatarul, uzufructuarul, comodatarul). Nu pot fi obligate să răspundă persoanele care au numai paza materială a animalului (păstorul sau îngrijitorul animalelor). Animalele pentru care se poate angaja răspunderea. Art. 1001 Cod civil se aplică numai în cazul prejudciiilor cauzate de animalele care se află în paza juridică a unei persoane, asupra lor putând fi exercitată, în mod independent, o putere de direcţie, control şi supraveghere. Intră în această categorie: toate animalele domestice şi animalele sălbatice care trăiesc în captivitate Art. 15 din Legea nr. 103/1996 distinge între două tipuri de răspundere pentru animalele sălbatice care trăiesc în libertate, adică în parcuri de vânătoare după felul prejudiciului cauzat: dacă prejudiciul a fost cauzat bunurilor persoanei umane, răspunderea care revine paznicului juridic al animalului este o răspundere subiectivă, ce se poate angaja în condiţiile art. 998-999 Cod civil (persoana răspunzătoare fiind gestionarul fondului de vânătoare); dacă prejudiciile au fost cauzate direct persoanei umane, răspunderea gestionarului fondului de vânătoare se întemeiază pe prevederile art. 1001 Cod civil. Fundamentarea răspunderii. Chestiunea comportă aceleaşi discuţii legate de fundamentul răspunderii ca şi la răspunderea pentru lucruri. Exonerarea de răspundere se poate realiza numai în condiţiile în care se dovedeşte că la originea prejudiciului se găseşte forţa majoră sau fapta victimei ori a unui terţ (cazul fortuit nu exonerează de răspundere). Condiţiile răspunderii: prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre “comportamentul” animalului şi prejudiciu. calitatea de păzitor juridic, care se prezumă că aparţine proprietarului, în cazul animalelor domestice, respectiv Regiei Autonome a Pădurilor “Romsilva”, pentru animalele sălbatice, pentru care se antrenează răspunderea civilă în temeiul art. 1001 Cod civil. Efectele sunt identice cu cele ale răspunderii pentru lucruri în privinţa modalităţilor de reparaţie şi eventualului regres faţă de paznicul material.

86) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general.

Răspunderea pentru lucruri este reglementată de art. 1000 alin. 1 Cod civil, text care a fost considerat penru o bună perioadă de timp ca fiind o introducere pentru reglementările din alineatele următoare. Ulterior s-a ajuns la concluzia că acest text consacră un principiu general al răspunderii pentru lucruri. Domeniul de aplicare. Pentru antrenarea răspunderii este necesară o singură condiţie specială: lucrul care a cauzat paguba să se fi aflat în acel moment în paza unei persoane. In principiu, trebuie admis că această răspundere poate interveni pentru prejudiciul cauzat de orice lucru, indiferent de natura sa. Practica judiciară admite constant că această prvedere legală intervine pentru prejudiciile cauzate de orice lucruri, cu excepţia celor pentru care există reglementări speciale (aeronave, daune nucleare, ruina edificiului etc.). Nu se poate angaja răspunderea prevăzută de art. 1001 Cod civil în următoarele situaţii: lucrul a fot un simplu instrument al omului în cauzarea prejudiciului (singura soluţie fiind de această dată art. 998-999 Cod civil); atunci când prejudiciul este cauzat de corpul uman sau de o parte din acesta. In concluzie, răspunderea pentru lucruri intervine numai în acele cazuri când lucrul a cauzat paguba în timpul cât, din anumite motive, a scăpat de sub controlul omului, atunci când o persoană cauzează un prejudiciu unei alte persoane printr-o folosire inadecvată a lucrului, datorită unei culpe foarte uşoare, precum şi în ipoteza în care la baza prejudiciului cauzat de lucru se află un caz fortuit. Noţiunea de pază a lucrului. Art. 1000 alin.1 prevede că suntem responsabili de prejudiciul cauzat de “lucrurile ce sunt sub paza noastră”. Literatura de specialitate şi practica judiciară au considerat că textul art. 1000 alin. 1 trebie completat cu prvederle art. 1001 Cod civil referitor la paza juridică a animalelor. Prin paza juridică se înţelege puterea de direcţie, control şi supraveghere pe care o persoană o poate exercita în mod independent asupra unui lucru sau animal. Temeiul pazei juridice constă de regulă într-un drept. Deoarece sunt şi situaţii de excepţie, când un lucru cauzează o pagubă aflându-se de fapt în puterea de direcţie control şi supraveghere a unei alte persoane, fără nici un temei legitim şi chiar împotriva voinţei păzitorului juridic al acesteia, trebuie să considerăm că temeiul pazei juridice nu este decât de regulă un drept. Paza juridică şi paza materială. Paza materială se deosebeşte de paza juridică prin aceea că deşi este tot o putere de direcţie, control şi supraveghere pe care o persoană o exercită asupra unui lucru, ea se realizează sub autoritatea păzitorului juridic. Paza juridică şi paza materială aparţin de multe ori uneia şi aceleiaşi persoane. Sunt însă situaţii în care paza materială se exercită de

129

către o altă persoană decât păzitorul juridic, de exemplu de către prepus. Sfera persoanelor care au calitatea de păzitori juridici: proprietarul lucrului – faţă de acesta operează o prezumţie simplă de păzitor juridic; calitatea sa de paznic nu încetează prin neuz, prin pierderea sau abandonarea lucrului, cât timp o altă persoană nu a dobândit puterea de a exercita independent direcţia, controlul şi supravegherea acestuia; când lucrul se află în coproprietate, prezumţia priveşte pe toţi coproprietarii care trebuie să răspundă solidar. statul - pentru lucrurile dintr-o succesiune vacantă, însă numai după expirarea termenului de opţiune succesorală; .titularilor drepturilor reale principale dezmembrăminte ale dreptului de proprietate: superficie, uzufruct, abitaţie, servitute aparentă, precum şi titularii drepturilor reale accesorii care au posesia lucrului: creditorul gajist şi retentorul; posesorul lucrului. Transmiterea şi scindarea pazei juridice. Titularul pazei juridice poate transmite paza juridică printr-un contract cum ar fi: închirierea, comodatul, antrepriză, contractul de transport, arendă, concesiune etc. In aceste situaţie, paza juridică a lucrului se consideră că este scindată între proprietar sau posesor (în sarcina cărora rămâne paza structurii lucrului) şi detentor (căruia îi revine paza utilizării lucrului). După cum prejudiciul este cauzat de viciile structurii juridice sau de folosirea sau păstrarea lui necorespunzătoare, răspunderea revine proprietarului/posesorului sau detentorului. Persoanele fizice lipsite de capacitate delictuală nu au calitatea de păzitori juridici ai lucrurilir ce le aparţin, întrucât, navând discernământ, se consideră că nu pot exercita în mod independent puterea de direcţie, control şi supraveghere a lucrului. Au însă această calitate reprezentanţii legali ai persoanelor lipsite de capacitate delictuală care au printre altele şi obligaţia de exercitare a direcţiei, controlului şi supravegherii lucrurilor celui aflat sub ocrotirea lor. Răspunderea pe temeiul art. 1000 alin. 1 Cod civil poate fi invocată de victima prejudiciului cauzat de lucrul altuia şi de succesorii săi în drepturi. Răspunderea în cazul coliziunii de vehicule: In ipoteza în care două sau mai multe vehicule aflate în paza juridică a unor persoane diferite cauzează un prejudiciu unei terţe persoane, se va angaja răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. 1 Cod civil şi paznicii juridici vor răspunde solidar conform art. 1003 Cod civil; In ipoteza în care vehiculele intrate în coliziune îşi cauzează reciproc prejudicii, au fost avansate trei soluţii: opinia conform căreia la stabiliea răspunderii trebuie să aplice aceleaşi reguli ca şi în situaţia în care prejudiciul se datorează culpei comune a făptuitorului şi a victimei; soluţia neutralizării reciproce a răspunderii pentru lucruri, conform căreia intervine o anihilare reciprocă a prezumţiilor rezultate din art. 1000 alin.1 Cod civil şi, în consecinţă, se revine la regulile generale de răspundere pentru fapta proprie, în condiţiile art. 998-999 Cod civil; soluţia conform căreia, fiecare participant fiind în acelaşi timp victimă şi păzitor juridic al câte unui vehicul intrat în coliziune, poate invoca împotriva celorlalţi răspunderea reglementată de art. 1000 alin. 1 Cod civil. Fiecare păzitor juridic va fi obligat să repare prejudiciul suferit în urma coliziunii de către celălalt. Răspunderea în situaţia în care între victimă şi păzitorul juridic al lucrului există un raport contractual . Răspunderea pentru aceste prejudicii trebuie considerată o răspundere contractuală. Uneori se consideră că atunci când lucrul a cauzat o vătămare corporală sau moartea victimei, răspunderea părţii contractante căreia îi aparţine paza juridică a structurii lucrului este delictuală şi se angajează pe temeiul art. 1000 alin. 1 Cod civil. Răspunderea în cazul în care lucrul a cauzat prejudiciul cu ocazia efectuării unui serviciu gratuit şi benevol de către păzitorul juridic în favoarea victimei. In această situaţie se consideră că răspunderea păzitorului juridic al lucrului se va angaja pe temeiul art. 1000 alin. 1 Cod civil. Răspunderea în ipoteza în care victima a folosit clandestin lucrul aflat în paza juridică a unei alte persoane. Pentru soluţionarea acestei ipoteze s-au avansat mai multe opinii. In prezent opinia majoritară este aceea conform căreia se poate vorbi de răspundere a paznicului juridic numai dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 998-999 Cod civil şi nu se pot invoca prevederile art. 1000 alin. 1. CONDITIILE SI EFECTELE RASPUNDERII PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI Condiţii: prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre lucru şi prejudiciu, şi lucrul să se afle în paza juridică a unei persoane. Efectele răspunderii. In cazul în care sunt întrunite condiţiile răspunderii pentru lucruri, victima are dreptul de a pretinde repararea prejudiciului de la păzitorul juridic al lucrului. In ipoteza în care lucrul cauzează paguba în timp ce paza materială se exercită de către o altă persoană decât păzitorul juridic al acestuia, victima poate pretinde reparaţia de la păzitorul material în condiţiile dreptului comun (art. 998-999 Cod civil). Păzitorul juridic va avea o acţiune în regres faţă de păzitorul material al lucrului în situaţia în care s-ar fi putut angaja şi răspunderea celui din urmă pentru fapta proprie.

87) Reducţiunea liberalităţilor excesive.

Reducţiunea este o sancţiune civilă care lipseşte de eficacitate actele de liberalitate ale defunctului (donaţiile şi legatele), în măsura în care acestea aduc atingere rezervei conferite de lege moştenitorilor rezervatari. Reducţiunea liberalităţilor între vii nu va putea fi cerută decât numai de erezii rezervatari, de erezii acestora sau

130

cei care înfăţişează drepturile lor. Căile pe care se realizează reducţiunea reducţiunea nu operează de drept ci� trebuie cerută. Ea se poate realiza atât prin acordul rezervatarilor cu cei gratificaţi (pe cale convenţională), cât şi pe cale judiciară. Reducţiunea pe cale convenţională se realizează în cazul în care rezervatarii, pe de o parte, şi donatarii şi legatarii gratificaţi de defunct, pede altă parte, ajung la o înţelegere în legătură cu liberalităţile excesive care încalcă rezerva succesorală. Reducţiunea judiciară survine de regulă atunci când bunurile de care defunctul a dispus prin liberalităţi se află în posesia altor persoane decât rezervatarii, iar aceştia din urmă au interesul de a cere să li se predea bunurile respective. Acţiunea în reducţiune este o acţiune personală şi patrimonială. De aici decurg următoarele consecinţe: acţiunea în reducţiune nu poate fi formulată decât de cel în prejudiciul căruia s-a făcut liberalitatea; acţiunea în reducţiune este divizibilă şi nu se poate porni decât în limitele porţiunii cuvenite rezervatarului reclamant; este supusă prescripţiei extinctive în termenul general de trei ani. Pentru admiterea acţiunii în reducţiune, rezervatarii trebuie să facă dovada încălcării rezervei prin liberalităţile făcute de defunct. Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive: legatele se reduc înaintea donaţiilor; legatele se reduc toate deodată şi în mod proporţional; donaţiile se reduc în mod succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă. Efectele reducţiunii În cazul legatelor, reducţiunea duce la caducitatea totală sau parţială a acestora, în funcţie de faptul dacă încalcă în întergul lor sau doar în parte rezerva succesorală. În cazul donaţiilor, reducţiunea are ca efect rezoluţiunea acestora. Această rezoluţiune poate fi totală sau parţială, în funcţie de faptul dacă depăşeşte în întregul ei cotitatea disponibilă sau numai în parte. Reducţiunea donaţiilor se face în natură, rezervatarii fiind în drept la restituirea chiar a bunurilor care au format obiectul donaţiilor excesive. Prin excepţie, reducţiunea donaţiilor se face şi prin echivalent în următoarele cazuri: în cazul în care donaţia excesivă a fost făcută unui descendent sau soţului supravieţuitor cu scutire de raport; în cazul în care donaţia este făcută unui succesibil fără scutire de raport şi priveşte un imobil, iar partea supusă reducţiunii (ceea ce excede limitele cotităţii disponibile) este mai mică de jumătate din valoarea imobilului; în cazul în care donatarul a înstrăinat obiectul donaţiei sau l-a grevat cu sarcini înaintea deschiderii moştenirii; în cazul în care bunul donat a pierit din culpa donatarului; în cazul în care bunul donat a fost un bun fungibil şi consumptibil.

88) Reorganizarea persoanei juridice.

Este un proces de adaptare a acestora la realităţile economico-sociale, aflate în continuă schimbare şi perfecţionare. Prin reorganizare persoanele juridice pot ţine pasul şi cu transformarea determinată de introducerea în activităţile economico-sociale, a descoperirilor ştiinţei, a invenţiilor şi inovaţiilor se înfăptuieţte prin comasare şi divizare. COMASAREA- forma de reorganizare prin care două sau mai multe persoane juridice se unesc sau una blochează în patrimoniul saă, patrimoniul altei persoane judice formând astfel noi persoane juridice. Comasarea se bazează pe două căi:---fuziunea si absorbţie Fuziunea – modalitate de organizare prin care două sau mai multe persoane judice se unesc pentru a forma o persoană judică nouă. Efectele : încetarea existenţei persoanelor judice care au fuzionat , înfiinţarea unei persoane judice noi, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor personelor judice care au fuzionat către persoana judică nou formată; scopul persoanei judice nou formată poate să fie a oricăreia dintre persoanele judice care au fuzionat; unul nou diferit de al lor ori să înglobeze în el scopurile persoanelor judice fuzionate. Absorbţia – modalitate de organizare prin care o persoană judică înglobează în patrimoniul său patrimoniul altei persoane judice care astfel îşi încetează existenţa. Patrimoniul persoanei judice absorbante poate să fie dat , mai mare sau mai mic ca al persoanei absorbite. Efecte: încetarea existenţei persoanei juridice al cărei patrimoniu a fost absolvit; continuarea existenţei persoanei judice absorbante, însî cu un patrimoniu mărit; organizarea de sine stătătoare şi scopul persoanei juridice absorbante nu se modifică; are loc transmiterea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniului absolvit către persoanele fizice absorbante. DIVIZAREA- forma de organizare prin care patrimoniul unei persoane juridice este împărţit parţial sau total în mai multe fracţiuni care sunt transmise altor persoane juridice existente sau care astfel se înfiinţează. Divizarea poate fi:parţială sau totală Divizarea parţială – modalitatea prin care una sau mai multe fracţiuni din patrimoniul unei persoane juridice sunt deprinse, fiind apoi transmise altor persoane judice existente sau care astfel se înfiinţează. Efectele: persoana juridică al cărei patrimoniu a suferit o divizare parţială îşi continuă existenţa , însă cu un patrimoniu diminuat. Are loc o trasmitere a drepturilor şi obligaţiilor aferente fracţiunilor desprinse către persoanele existente sau care astfel iau fiinţă. Fracţiunile desprinse din patrimoniul persoanei judice pot fi absorbite de patrimoniul altor persoane judice sau pot deveni ele însele noi persoane juridice. Divizarea totală – modalitate de reorganizare prin care întregul patrimoniu al unei persoane juridice este împărţit în fracţiuni şi transmis altor persoane juridice

131

existente sau care iau fiinţă. Regula este că patrimoniu trebuie împărţit în părţi egale. Acest lucru este adesea foarte greu de realizat motiv pentru care în practicp se permite ca prin actul care hotărăşte divizarea totală să se poată stabili şi alte proporţii ţinând cont de contractele aferente unei părţi din patrimoniu pentru a nu se aduce prejudicii partenerilor de afaceri. Efecte . persoana juridică al cărei patrimoniu a suferit o divizare totală îşi încetează existenţa. Are loc o transmitere a drepturilor şi obligaţiilor aferente fracţiunilor rezultate prin divizarea totală către persoanele juridice existente sau care astfel se înfiintează. Fracţinunile rezultate în urma divizării totale pot fi absolvite de patrimoniile unor persoane juridice existente sau pot deveni ele însele noi persoane juridice. Persoana juridică îşi încetează existenţa prin unul din următoarele modalitati: desfiinţare; reorganizare; dizolvare; transformare. Desfiinţare – îşi încetează existenţa persoanele judice care au fost înfiinţate prin actul de dispoziţie al autorităţiilor publice competente. Autoritatea care a dispus înfiinţarea unei persoane judice este competentă să dispună şi înfiinţarea acesteia prin înfiinţarea unui act. Reorganizare – îşi încetează existenţa persoanele judice care au fuzionat, persoanele judice al cărui patrimoniu a fost absorbit de patrimoniu altei persoane judice, persoană judică ce a suferit o divizare totală.

89) Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă.

Prescriptia extinctiva nu este definita in legea civila totusi Decretul 167 / 1958 in art. 1, alineatul 1, consacra efectul prescriptiei extinctive “dreptul la actiune avand un obiect patrimonial, se stinge prin prescriptie, daca nu a fost executat in temeiul stabilit de lege”. Putem defini prescriptia extinctiva din dreptul civil ca fiind stingerea dreptului la actiune neexercitat in termenul de prescriptie. Determinarea “ domeniului prescriptiei extinctive “ inseamna a stabili drepturile subiectelor civile ale caror actiuni cad sub incidenta acestei institutii , pentru a le deosebi de cele imprescriptibile extinctive. Formeaza domeniu al prescriptiei extinctive, numai acele drepturi subiective civile ale caror actiuni sunt prescriptibile extinctive. Criteriile pe care le avem in vedere vizeaza aceste drepturi civile. Primul criteriu de determinare este reprezentat de natura drepturilor subiective civile, dupa care distingem : domeniul prescriptiei extinctive in categoria drepturilor patrimoniale; domeniul prescriptiei extinctive in categoria drepturilor nepatrimoniale. Alt criteriu este acela al actului normativ care reglementeaza prescriptia, potrivit caruia avem : domeniul prescriptiei extinctive guvernat de Decretul 167 / 1958; domeniul prescriptiei extinctivecaruia I se aplica codul civil; domeniul prescriptiei extinctive care rezulta din aplicarea altor acte normative, izvoare de drept civil ( codul familiai, Legea 31 / 1990, etc. ) Domeniul prescriptiei extinctive in categoria drepturilor patrimoniale prescriptia extinctiva si drepturile de creanta – in principiu, drepturile de creanta sunt prescriptibile extinctive, indiferent de izvorul lor. Exceptii de la principiu : actiunea in restituirea drepturilor la CEC; actiunea avand ca obiect partea cuvenita din rezerva de prime in asigurarile facultative de persoane. prescriptia extinctiva si dreturile reale principale Actiuni reale imprescriptibile extinctive – in intelegerea domeniului prescriptiei extinctive in categoria drepturilor reale principale trebuie sa tinem seama de dispozitia, de principiu, cuprinsa in art. 2 din Decretul 167 / 1958 : “Dispozitiile decretului de fata nu se aplica dreptului la actiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz abitatiune, servitute si superficie”. Sunt considerate imprescriptibile extinctive : actiune in revendicare imobiliara, care ,desi imprescriptibila extinctiv, aceasta actiune poate fi paralizata prin invocarea uzucapiunii ; actiunea in revendicare – imobiliara si mobiliara – intemeiata pe dreptul de proprietate publica; actiunea confesorie, prin care se urmareste apararea unui drept de superficie Actiuni reale prescriptibile extinctive. Sunt de mentionat urmatoarele: actiunea in revendicarea mobiliara, intemeiata pe dreptul de proprietate privata; actiunea in revendicarea imobiliara ( in cazurile prevazute de art. 428 Codul civil, art. 561 alin. 1 Cod procedura civila ); actiunea confesatorie – prin care se urmareste apararea dreptului de uzufruct Domeniul prescriptiei extinctive in cadrul drepturilor nepatrimoniale -Principiul in aceasta materie este ca drepturile nepatrimoniale sunt imprescriptibile extinctive. Existenta principiuliu rezulta pe de o parte din interpretarea per a contrario a art. 1, alin. 1 din Decretul 167 / 1958 : “Dreptul la actiune, avand un obiect patrimonial se stinge prin prescriptie daca n-a fost exercitat in termenul stabilit de lege” , inseamna ca “Dreptul la actiune, avand un obiect nepatrimonial nu se stinge prin prescriptie “. Pe de alta parte, principiul poate fi dedus si din imprejurarea ca legea stabileste , expres exceptiile de la acest principiu. Principalele actiuni, avand un obiect nepatrimonial, care sunt prescriptibile, sunt: actiunea in nulabilitate ( adica in nulitate relativa – termenul general de prescriptie este de 3 ani; actiunea in nulitate relativa a casatoriei ( art. 21 Codul familiei); actiunea in tagada paternitatii ( art. 55 alin. 1 Codul familiei ); actiunea in stabilirea paternitatii ( art. 60 alin. 1 Codul familiei ) Prin termen de prescriptie extinctiva se intelege intervalul de timp stabilit de lege, inauntrul caruia trebuie exercitat dreptul la actiune in sens material, sub sanctiunea pierderii acestui drept. Termenul de

132

prescriptie este esentialmente un termen legal, deoarece numai prin lege se poate stabili un astfel de termen.. Termenul general de prescriptie este acel termen care-si gaseste aplicatie practica ori de cate ori nu-si gaseste aplicatie un termen special de prescriptie. Termenul general de prescriptie este de 3 ani ( art. 3 alin. 1 Decretul 167 / 1958 ). Acest termen este general in sensul aplicarii lui tuturor actiunilor “personale” (intemeiate pe drepturi de creanta ) cu exceptia cazurilor pentru care exista termene speciale de prescriptie, indiferent de izvorul concret al raportului obligational: act juridic ( unilateral sau bilateral ori fapt juridic stricto sensu ). Termenul general de prescriptie este de 30 de ani. Acest termen este stabilit de art. 1890 Cod civil : “toate actiunile atat reale cat si personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile si pentru care n-a definit un termen de prescriptie se vor prescrie peste 30 de ani “. Trebuie sa reamintim ca “ Dispozitiile decretului de fata nu se aplica dreptului la actiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitatie, servitute si superficie” ( art. 21 Decretul 167 / 1958 ). Acest termen este general, deoarece isi gaseste aplicatie ori de cate ori nu exista un termen special. Acest termen se obtine prin “scaderea” , din totalul actiunilor reale a :actiunilor reale imprescriptibile extinctive; actiunilor reale supuse unor termene speciale ale prescriptiei. Termenul de 30 de ani se aplica :actiunii de revendicare mobiliara intemeiata pe dreptul de proprietate privata; actiunii confesorii Termene speciale de prescriptie sunt: aplicabile actiunilor personale nepatrimoniale; aplicabile actiunilor personale, intemeiate pe drepturi de creanta Regula generala potrivit art. 7 alin. 1 “prescriptia incepe sa curga de la data cand se naste dreptul la actiune…”, iar potrivit art. 1886 Cod civil : “nici o prescriptie nu poate incepe a curge mai inainte de a se naste actiunea supusa acestui mod de stingere”. In concluzie, regula generala, este aceasta :prescriptia incepe sa curga la data nasterii dreptului la actiune. Prin suspendarea prescriptiei extinctive se intelege acea modificare a cursului acestei prescriptii care consta in oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescriptie, pe timpul cat dureaza situatiile, limitative prevazute de lege, care il pun in imposibilitate de a actiona pe titularul dreptului la actiune.Potrivit art. 15 alin. 1 : “Dupa incetarea suspendarii, prescriptia isi reia cursul socotindu-se si timpul scurs inainte de prescriptie “. Pentru perioada anterioara cauzei, suspendarea nu produce nici un efect juridic, socotindu-se si timpul scurs inainte de suspendare. Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs consta in oprirea curgerii prescriptiei, pe toata aceasta perioada; prin urmare, durata cauzei de suspendare nu intra in calculul termenului de prescriptie. Ulterior cauzei de suspendare, efectul care se produce consta in reluarea cursului prescriptiei, din momentul in care produce, consta in reluarea cursului prescriptiei, din momentul in care el fusese blocat, oprit; este efectul precizat in art. 15 alin. 1 in termenii “ Dupa incetarea suspendarii prescriptia isi reia cursul… “Efectul special al suspendarii este reglementat de art. 15 alin 2 astfel : “prescriptia nu se va implini, totusi inainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data incetarii cauzei de suspendare, cu exeptia prescriptiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor implini decat dupa expirarea unui termen de 1 luna de la suspendare “. Efectul special al suspendarii prescriptiei consta, in esenta, prorogarea momentului implinirii termenului de prescriptie extinctiva, in asa fel incat, intre momentul incetarii cauzei de suspendare si momentul implinirii termenului de prescriptie sa se asigure 6 luni ori o luna, dupa cum termenul de prescriptie aplicabil este mai mare ori mai mic de 6 luni. Intreruperea prescriptiei extinctive poate fi definita ca modificarea cursului acesteia care consta in inlaturarea prescriptiei scurse inainte de aparitia unei cauze intreruptive si inceperea unei alte prescriptii extinctive. Cauze de intrerupere sunt potrivit art. 16 din Decretul 167 / 1958 : prin recunoastrea dreptului a carui actiune se prescrie, facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia – aceasta cauza presupune de catre debitor a pozitiei sale de impotrivire fata de dreptul subiectiv corelate in formularea aceasta : recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia. Recunoasterea la care se refera textul trebuie sa fie neindoielnica. Cererea de chemare in judecata. Pentru a produce efectul intreruperii se cere ca : actiunea in justitie sa fie efectiva ( adica cu scopul de a fi admisa ); retragerea ori perimarea demonstreaza neindeplinirea acestei conditii; actiunea sa fie admisa, printr-o hotarare definitiva;retragerea ori anularea actiunii dovedeste neindeplinirea conditiei” Intreruperea prescriptiei extinctive produce urmatoarele doua efecte : anterior datei intreruperii, prescriptia este stearsa, adica inlaturata; posterior intreruperii, efectul care se produce consta in inceperea altei prescriptii. Ca si in cazul suspendarii, efectele intreruperii prescriptiei extinctive se produc in temeiul legii, organului de justitie neramanandu-i decat sa constate producerea lor. Potrivit art. 19 din Decretul 167 / 1958 : “instanta judecatoreasca sau organul arbitral poate, in cazul in care constata ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescriptie a fost depasit, sa dispuna chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea actiunii, ori sa incuviinteze executarea silita “. Repunerea in termen, reprezinta beneficul acordat de lege titularului dreptului la actiune care, din motive temeinice nu a putut formula actiunea in justitie inauntrul termenului de prescriptie, astfel ca organul jurisdictional este indreptatit sa solutioneze in fond, cererea de chemare in judecata, desi a fost introdusa dupa implinirea termenului de prescriptie. In esenta, repunerea in termenul de prescriptie extinctiva este un beneficiu al legii si , totodata o piedica in calea producerii efectelor prescriptiei, nejustificat. Domeniul, termenul si efectul repunerii in termenul de prescriptie-In literatura de

133

specialitate s-a precizat ca prin “ cauze temeinic justificate” trebuie sa se inteleaga numai acele imprejurari, care, fara a avea gravitatea fortei majore ( care determina suspendarea ), sunt exclusive pentru culpa. Asemenea imprejurari, sunt piedici relative nu absolute ( ca forta majora ). Domeniul repunerii in termen a fost conturat astfel : “repunerea in termen este o notiune care exclude si forta majora si culpa “.Domeniul ei incepe unde inceteaza culpa si inceteaza unde incepe forta majora. Termenul de repunere in termenul de prescriptie-Potrivit art. 19 alin. 2 “cererea de repunere in termen va putea fi facuta numai in termen de 1 luna de la incetarea cauzelor care justifica depasirea termenului de prescriptie “. Efectul repunerii in termeni-Efectul consta in socotirea prescriptiei ca neindeplinita, desi termenul de prescriptie a expirat. Efectul aratat permite organului de justitie sa treaca la judecata, in fond, a cauzei ( nerespectandu-se actiunea ca prescrisa ). Prin implinirea prescriptiei extinctive intelegem determinarea momentului in care expira termenul de prescriptie. Calculul termenului de prescriptie stabilit pe ani si pe luni Potrivit art. 100 alin 3 si 4 din Codul de procedura civila, cand termenul este stabilit pe ani sau pe luni, el se va implinii in ziua corespunzatoare din ultimul an ori luna ; daca ultima luna nu are o zi corespunzatoare ( cum este februarie ), termenul se socoteste implinit in ultima zi a acestei luni. Calculul termenului de prescriptie stabilit pe zile Art. 1887 Cod civil prevede ca “ termenul prescriptiei se calculeaza pe zile si nu pe ore”. Ziua in cursul careia prescriptia incepe nu intra in acel calcul. Art. 1889 dispune ca “prescriptia nu se socoteste castigata, decat dupa implinirea celei dupa zile a termenului definit prin lege”. Acest sistem de calcul se numeste “intermediar”, pentru ca se plaseaza intre “sistemul termenului exclusiv” ( adica pe zile libere ), in care nu se iau in calcul nici prima si nici ultima zi ale termenului si “sistemului termenului inclusiv” ( numit si pe zile pline ), in care intra in calcul atat prima cat si ultima zi a termenului.

90) Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă. Moştenitorii rezervatari.

Principiul libertatii de a dispune de propriile bunuri si limitarea acesteia prin dispozitiile legale referitoare la rezerva. Din dispozitiile art. 475 si 480 C. civ. rezulta principiul potrivit caruia proprietarul poate dispune liber de bunurile sale, dar ca aceasta libertate nu este nelimitata, putand fi ingradita prin dispozitii legale in anumite cazuri, din anumite ratiuni.Printre dispozitiile legale care limiteaza dreptul de a dispune de propriile bunuri se enumera si cele referitoare la rezerva. Codul civil si legislatia adiacenta nu se refera decat indirect la rezerva, prevazand ca in cazul in care cel despre a carui mostenire este vorba lasa in viata rude apropiate (descendeti sau parinti) ori sot supravietuitor, nu poate dispune prin acte juridice cu titlu gratuit intre vii (donatii) sau mortis causa (legate) decat in limitele unei anumite cote-parti din patrimoniul sau (art. 841 si 843 C. civ. si art. 2 din Legea nr. 319/1944). Partea din patrimoniul succesoral de care de cujus poate dispune neingradit se numeste cotitate disponibila, iar partea de care, implicit, rezulta ca nu poate dispune si care revine in temeiul legii rudelor sale cele mai apropiate si sotului supravietuitor se numeste rezerva. Rezerva si cotitatea disponibila se exprima ambele prin fractiuni din unitatea care este patrimoniul defunctului . Proportia cotitate disponibila -; rezerva avuta in vedere este cea care se raporteaza la patrimoniul dispunatorului de la data deschiderii mostenirii, iar nu de la data actului de dispozitie. De aceea, nu se poate vorbi pe timpul vietii celui despre a carui mostenie este vorba de o indisponibilizare sau, cu atat mai putin, de o inalienabilitate sau insesizabilitate a a cotei parti reprezentand rezerva . Faptul ca o mostenire are sau nu o parte rezervata se stabileste si in functie de elemente cu totul straine vointei dispunatorului, cum ar fi, de pilda, elementul obiectiv ca a lasat succesibili rezervatari. Iar, in plus, rezervatarii fiind liberi sa renunte la mostenire, pot deveni straini de mostenire prin vointa lor (art. 696 C. civ.), nefiind luati in calcul la stabilirea rezervei. Se observa ca legea limiteaza doar dreptul de a dispune prin liberalitati (acte cu titlu gratuit), iar nu si prin acte cu titlu oneros. Lucru firesc, caci numai liberalitatile sunt periculoase pentru mostenitori putand vida patrimoniul succesoral, iar nu si actele cu titlu oneros, care intotdeauna aduc ceva in schimbul bunului instrainat, prin mecanismul subrogatiei reale pastrand continutul valoric al patrimoniului celui care le incheie. Regulile referitoare la rezerva succesorala impun ca o parte a mostenirii -; rezerva -; sa se defere dupa normele mostenirii legale si doar cealalta parte a mostenirii -; cotitatea disponibila -; dupa vointa defunctului, conform normelor mostenirii testamentare . Rezerva protejeaza pe rezervatari nu numai contra liberalitatilor facute tertilor straini de mostenire, dar si contra celor facute in favoarea unuia sau altuia dintre acestia peste limitele cotitatii disponibile, pastrand un anumit echlibru intre ei . Principiul este ca nu se pot face liberalitati (donatii si legate) in favoarea rudelor sau sotului supravietuitor decat in limitele in care pot fi facute si tertilor, adica in limitele cotitatii disponibile . Rezervatarii gratificati pot cumula rezerva si cotitatea disponibila. In sistemul Codului civil francez, ca si al Codului civil roman, spre deosebire de sistemele de drept anglo-saxone, care confera libertate deplina de a dispune mortis caus, se considera ca datoria sociala si familiala de a transmite rudelor apropiate (si sotului supravietuitor in

134

dreptul nostru) o parte a bunurilor facand parte din lasamantul succesoral prevaleaza asupra libertatii de a dispune dupa bunul plac de propriile bunuri. Intinderea rezervei si, corelativ, a cotitatii disponibile difera in functie de gradul de rudenie si de numarul rezervatarilor, iar in cazul sotului supravietuitor, de mostenitorii cu care vine in concurs. Este o parte a succesiunii- Intr-o celebra formulare care a facut cariera, Casatia franceza a subliniat cu mult timp in urma ca „art. 913 al Codului Napoleon (art. 841 C. civ. roman -; n. n.), care determina portiunea de bunuri pe care tatal si mama pot sa le doneze fie copiilor peste partea lor, fie strainilor, rezulta ca rezerva nu este altceva decat succesiunea insasi, diminuata cu aceasta parte, daca s-a dispus de ea (s. n. -; D. C.) ”. Cu alte cuvinte, rezerva este partea de succesiune ramasa dupa deducerea cotitatii disponibile de care, de la caz la caz, cel despre a carui mostenire este vorba a putut dispune prin liberalitati (donatii si legate). Ea reprezinta o cota-parte din mostenire (pars hereditatis), conferind nici mai mult, nici mai putin decat „un drept real in si asupra chiar a bunurilor succesiunii” . Pentru a putea beneficia de rezerva, succesibilii trebuie sa vina efectiv la mostenire, intrunind toate conditiile cerute de lege. Renuntatorii fiind straini de mostenire (art. 696 C. civ.), nu pot beneficia de rezerva. Partea de mostenire ramasa dupa deducerea liberalitatilor facute de defunct in limitele cotitatii disponibile se transmite celor in drept ca mostenire ab intestat, in timp ce cotitatea disponibila se transmite conform regulilor mostenirii testamentare . Drepturile succesorale ale rezervatarilor se intemeiaza pe dispozitiile art. 669, 670 C. civ. si art. 1 din Legea nr. 319/1944 -; care reglementeaza mostenirea legala -, iar nu pe dispozitiile art. 841, 843 C. civ. si art. 2 din Legea nr. 319/1944 -; care reglementeaza „partea disponibila a bunurilor” . Datorita caracterului de mostenire legala, rezerva revine celor indreptatiti in deplina proprietate, neputand fi restransa in nici un fel prin conferirea vreunui drept de uzufruct sau folosinta in favoarea unei alte persoane ori prin grevarea cu sarcini a rezervatarilor . Dispozitiile legale referitoare la rezerva se impun in mod imperativ celui despre a carui mostenire este vorba atat in privinta succesorilor care au acest drept, cat si in privinta intinderii drepturilor acestora in sensul ca nu pot fi micsorate. Daca nu poate micsora rezerva, in schimb, nimic nu impiedica pe dispunator sa micsoreze cotitatea disponibila, cu consecinta cresterii corespunzatoare a partii cuvenite rezervatarilor cu titlu de mostenire legala . Intelegerile anterioare deschiderii mostenirii dintre dispunator si rezervatari cu privire la intinderea rezervei sunt nule ca pacte asupra unei succesiuni viitoare. Dupa deschiderea succesiunii, rezervatarii pot renunta la rezerva in tot sau in parte, reglementarea legala fiind in folosul, iar nu contra lor. Caracterul de ordine publica al dispozitiilor legale referitoare la rezerva nu atrage insa sanctiunea nulitatii absolute a actului care o incalca, asa cum s-a afirmat , ci o sanctiune specifica -; reductiunea in limitele cotitatii disponibile. Principiul caracterului de ordine publica al rezervei are totusi o anumita suplete, in sensul ca regula potrivit careia rezerva este datorata in natura (infra nr.399) poate fi ocolita de dispunator prin alcatuirea loturilor ce revin mostenitorilor sai, cu respectarea valorica a rezervei, ori chiar prin conferirea legatarilor beneficiari ai cotitatii disponibile a dreptului de a-si alege singuri bunurile succesorale pe care le doresc, in limitele acestei cotitati. Este colectiv- In mod traditional, rezerva este recunoscuta ca fiind colectiva, iar nu individuala. S-a remarcat in acest sens ca „legiuitorul nu stabileste rezerva pe cale de atribuire individuala, ci se margineste a arata masura in care si felul cum se determina cotitatea disponibila lasand ca masa rezervata sa se defere potrivit regulilor privitoare la mostenirea ab intestat catre rudele chemate in puterea legii si numai catre cele care accepta mostenirea” . Asadar, daca defunctul lasa doi sau mai multi rezervatari, dupa deducerea cotitatii disponibile stabilita potrivit dispozitiilor art. 841, 843 C. civ. si art. 2 din Legea nr. 319/1944, partea ramasa, care este rezerva, se atribuie global rezervatarilor, care o vor imparti intre ei conform regulilor mostenirii legale. Aceasta caracteristica a rezervei este deosebit de importanta mai ales in dreptul nostru, care, spre deosebire de Codul Napoleon, l-a ridicat pe sotul supravietuitor la rangul de mostenitor rezervatar care poate veni la mostenire in concurs cu alti mostenitori legali rezervatari sau chiar nerezervatari, influentind direct sistemul de calcul al cotelor de mostenire, dupa cum vom vedea in cele ce urmeaza. Nesocotindu-se aceasta caracteristica a rezervei, in dreptul nostru, s-a ajuns la concluzia ca atunci cand la mostenire vine sotul supravietuitor impreuna cu alti rezervatari pentru stabilirea cotelor de mostenire cuvenite celor cu vocatie succesorala se va proceda mai intai la stabilirea rezervei sotului supravietuitor, aceasta se atribuie sotului supravietuitor, fiind dedusa din intreaga mostenire; raportat la cota-parte ramasa se calculeaza rezervele celorlalti rezervatari, iar cota parte-rezultata se atribuie acestora; se insumeaza rezerva atribuita sotului supravietuitor cu rezerva celorlalti rezervatari, suma scazandu-se din intreg, iar ceea ce rezulta este cotitatea disponibila a mostenirii. Corect ar fi sa se insumeze rezervele calculate in raport cu fiecare categorie de rezervatari, sistemul de referinta, dupa cum vom vedea si dupa cum este logic, trebuind sa fie acelasi, adica intreaga masa succesorala (nu deducand din intreg rezerva sotului supravietuitor si calculand rezerva celorlalti mostenitori la restul ramas dupa scaderea rezervei sotului supravietuitor); suma, care reprezinta rezerva colectiva, se va scadea din intreg rezultand cotitatea disponibila; rezerva colectiva se va imparti intre rezervatari (si acet lucru este o consecinta care decurge direct din caracterul colectiv al acesteia si din faptul ca rezervatarii culeg ab intestat aceasta parte a mostenirii) conform cotelor de

135

mostenire legala , iar nu prin atribuirea directa a cotelor reprezentand, pe de o parte, diferenta dintre intreaga masa succesorala si cotitatea disponibila in raport cu sotul supravietuitor, iar pe de alta parte diferenta dintre restul ramas dupa deducerea rezervei sotului supravietuitor si cotitatea disponibila in raport cu ceilalti rezervatari. Cu alte cuvinte, trebuie sa distingem, pe de o parte, raporturile dintre fiecare categorie de rezervatari venind la mostenire si beneficiarii liberalitatilor facute de defunct (donatii si legate), pentru stabilirea partii rezervate a mostenirii (rezerva globala) si cotitatea disponibila, iar pe de alta parte, dupa determinarea rezervei globale, raporturile dintre rezervatarii chemati la mostenire pentru atribuirea acestei rezerve conform regulilor mostenirii legale, iar nu direct confirm cotelor avute in vedere la stabilirea rezervei globale; una este stabilirea rezervei globale si alta este atribuirea acesteia rezervatarilior. Toti autorii sustin in doctrina romana ca rezerva descendentilor si ascendentilor privilegiati este comuna , pe cand cea a sotului supravietuior ar fi individuala. Nu se ofera argumente, dar rationamentul se intemeiaza probabil pe faptul ca sotul supravietuitor nu poate fi decat unul singur. Afirmatia si rationamentul nu sunt insa acceptabile, caci atunci cand sotul supravietuitor vine la mostenire impreuna cu alti rezervatari, rezerva nu poate fi decat globala, incluzand si rezerva sotului supravietuitor (care, oricum, asa cum am precizat, va primi din rezerva globala cota legala de mostenire prevazuta la art. 1 din Legea nr.319/1944, iar nu direct rezerva prevazuta la art. 2 aceeasi din lege). Nu este lipsit de smnificatie faptul ca legea nu reglementeaza nicaieri care este cota individuala de mostenire care revine rezervatarilor, ci se refera doar la faptul ca in prezenta rezervatarilor cotitatea disponibila „nu poate depasi” cutare sau cutare procent din mostenire (art. 841, 843 C. civ. si art. 2 din Legea nr. 319/1944), ceea ce inseamna ca poate fi mai mica decat maximul prevazut de lege, iar in mod corelativ, partea de mostenire care se defera ab intestat mai mare decat rezerva (conceputa ca plafon minim, nu fix). Altfel spus, legea, plafonand dreptul de a dispune prin liberalitati al celui despre a carui mostenire este vorba, nu face altceva decat sa stabileasca implicit cota-parte din mostenire care este sustrasa vointei dispunatorului, ramanand guvernata de regulile devolutiunii legale a mostenirii in favoarea rezervatarilor, dreptul comun in materie succesorala. De aceea se poate afirma ca „intinderea rezervei considerata in ansamblul sau se deduce prin simpla sustragere” (este vorba de sustragerea de la regulile mostenirii testamentare, conform vointei defunctului). Dar ceea ce se sustrage vointei dispunatorului nu poate fi impartit decat conform regulilor mostenirii legale, neexistand o reglementare intermediara (intre mostenirea testamentara si mostenirea legala). Este datorata in natura-In principiu, bunurile care compun rezerva trebuie sa fie cele apartinand defunctului, rezervatarii fiind mostenitori ai acestuia, adica succesorii lui in drepturi, iar nu doar simpli creditori ai unui drept de creanta. In aceasta calitate, pot cere atat la partaj, cat si in cazul in care se pune problema reductiunii liberalitatilor excesive, predarea in natura a unei cantitati de bunuri succesorale echivalente cotei ce le revine din mostenire. Asa cum am vazut mai sus, acest principiu cunoaste ti unele exceptii care il fac mai suplu. Descendentii-Cuantumul rezervei. Potrivit art. 841 C. civ., in cazul in care la mostenire vin copii ai defunctului, cotitatea disponibila a mostenirii nu poate depasi: 1/2 din mostenire, daca lasa un copil; 1/3 din mostenire, daca lasa doi copii; 1/4 din mostenire, daca lasa trei sau mai multi copii.Implicit, rezulta ca rezerva va fi de: 1/2 din mostenire pentru un copil, 2/3 din mostenire pentru doi copii si 3/4 din mostenire pentru trei sau mai multi copii. La ora actuala, desi in formularea initiala textul se referea doar la copiii legitimi (nascuti din casatorie), ca urmare a faptului ca nu mai exista nici o diferenta de statut juridic intre copiii nascuti din casatorie si cei dinafara casatoriei, dispozitiile art. 841 C. civ. se aplica tuturor copiilor, din casatorie, dinafara casatoriei sau a caror rudenie a rezultat din adoptie. Asa cum precizeaza art. 842 C. civ., prin „copii” se inteleg descendentii de orice grad ai defunctului (fii, nepoti, stranepoti etc.) care, conform regulilor devolutiunii legale, vin la mostenire. Stabilirea rezervei in cazul in care exista copii predecedatii. Principiul stabilit de art. 841 C. civ. pentru stabilirea cotitatii disponibile a mostenirii, respectiv a rezervei, este acela al numarului de copii (fii si fiice) lasati de defunct la data decesului. Daca unul dintre copiii defunctului este predecedat, avand la randul sau copii, in viata la deschiderea mostenirii, iar la mostenire vin si unul sau mai multi copii ai defunctului care i-au supravietuit, calculul se va face in functie de numarul tulpinilor, intrucat sunt intrunite conditiile reprezentarii succesorale. De exemplu, daca la mostenire vine un fiu al defunctului si doi nepoti, copii ai unui fiu predecedat, cotitatea desponibila a mostenirii nu poate depasi 1/3 din masa succesorala. Calculul se va face tot pe tulpini chiar si in cazul in care nu sunt intrunite conditiile reprezentarii succesorale, cum se intampla, de pilda, atunci cand defunctul a avut un fiu, acesta este predecedat, iar la mostenire vin in nume propriu cei trei copii ai acestuia (cotitatea disponibila va trebui sa se inscrie in limita a 1/2, iar nu de 1/4 din mostenire). Stabilirea rezervei in cazul cand exista descendenti renuntatori sau nedemni. Pornind de la formularea art. 841 C. civ., care prevede ca elementul determinant pentru stabilirea cotitatii disponibile a mostenirii (si, implicit, a rezervei) este numarul copiilor „lasati de defunct”, s-a pus problema daca se iau in calcul numai descendentii care vin efectiv la mostenire sau si cei care nu vin la mostenire, fiind renuntatori sau nedemni. Dat fiind ca renuntatorii sau nedemnii sunt straini de mostenire, solutia fireasca ar fi

136

ca acestia sa nu fie luati in calcul la stabilirea cotiatii disponibile si a rezervei. Cu toate acestea, jurisprudenta franceza se situeaza in mod traditional pe pozitia ca rezerva trebuie calculata dupa situatia familiei la momentul deschiderii mostenirii, fara luarea in considerare a evenimentelor ulterioare, renuntatorul fiind luat n calcul la stabilirea rezervei . In aceasta conceptie, rezerva este determinata global la data deschiderii succesiunii in functie de numorul copiilor defunctului, renuntarea sau nedemnitatea unora dintre acestia profitand celorlalti rezervatari. Argumentele aduse in sprijinul acestei solutii, si anume, pe de o parte, ca textul art. 913 C. civ. francez (art. 841 C. civ. roman) se refera la copiii „lasati” de defunct, acesta neavand de unde sti ce vor face succesibilii dupa deschiderea mostenirii, iar pe de alta parte faptul ca ar asigura o mai buna protectie familiei si ca acela care renunta la mostenire o face mai degraba in folosul coerezilor decat in ideea de a favoriza un strain, au fost considerate neconvingatoare de doctrina, deoarece contrazic principiul ca renuntatorul este considerat a nu fi fost niciodata mostenitor . Oricum, solutia este inaplicabila in cazul in care renuntatorul sau nedemnul ar fi singurul rezervatar, caci a admite contrariul ar insemna sa se accepte ca actiunea in reductiune ar putea profita si nerezervatarilor (care, prin ipoteza, ar veni in mod subsecvent la mostenire), lucru evident inacceptabil . La noi, practica judiciara si doctrina, aproape unanim, considera ca la stabilirea rezervei nu pot fi luati in considerare decat descendentii defunctului care vin efectiv la mostenire, iar nu si cei renuntatori sau nedemni . Fara indoiala ca in cazul in care defunctul lasa patru sau mai multi copii renuntarea sau nedemnitatea unuia sau altuia dintre acestia, atata timp cat cel putin trei raman mostenitori (reamintim, daca raman trei sau mai multi copii, indiferent de numarul acestora, rezerva este de 3/4 din mostenire), face ca drepturile celorlalti sa sporeasca in mod corespunzator datorita caracterului colectiv al rezervei. Ascendentii privilegiati-Cuantumul rezervei. In randul mostenitorilor rezervatari art. 843 C. civ. include pe mama si pe tatal defunctului, daca acesta nu lasa descendenti. Este vorba asadar de parintii defunctului, fiind indiferent daca de cujus s-a nascut din casatorie sau dinafara casatoriei. In cazul filiatiei rezultate din adoptie, adoptatorii vor lua locul parintilor firesti. Conform art. 843 C. civ., cotitatea disponibila a mostenirii nu poate trece peste !/2 din mostenire daca cel decedat lasa in viata ambii parinti sau peste 3/4 din mostenire daca lasa in viata un singur parinte, in mod corelativ, rezerva fiind de 1/2 sau 1/4 din mostenire. Parintii defunctului fac parte din clasa a doua de mostenitori impreuna cu colateralii privilegiati sau descendentii acestora (supra nr. 83 si urmat.), dar rezervatari nu sunt decat cei dintai. Stabilirea rezervei in cazul in care unul dintre parinti este renuntator sau nedemn. Rezerva parintilor defunctului, ca si cea a descendentilor, difera in functie de faptul daca la mostenire vin ambii sau doar unul dintre acestia. Si in acest caz se pune problema calcularii rezervei in cazul renuntarii sau nedemnitatii unuia dintre parinti. Mutatis mutandis, solutia va fi identica celei przentate mai sus in cazul descendentilor. Concursul cu colateralii privilegiati. Daca parintii defunctului vin la mostenire impreuna cu colateralii privilegiati, care nu sunt rezervatari, acestia din urma pot fi exherdati prin liberalitati in intregime de cel despre a carui mostenire este vorba, parintii fiind insa rezervatari sunt in drept sa pretinda reductiunea liberalitatilor care le incalca rezerva. In masura in care, prin vointa dispunatorului, liberalitatile nu consuma cotitatea disponibila in intregime, colateralii privilegiati au dreptul la diferenta pana la limita maxima a cotitatii disponibile, fara insa a putea cere parintilor vreo restrangere a rezervei, aceasta cuvenindu-li-se in intregime . Asa, de exemplu, daca la mostenire vine tatal defunctului, care beneficiaza de o rezerva de 1/4 din succesiune, un frate al acestuia si un legatar al carui legat echivaleaza cu 2/3 din succesiune (care nu consuma intreaga cotitate disponibila de 3/4), fratele defunctului, ale carui drepturi succesorale ab intestat, daca defunctul nu ar fi facut legatul, ar fi fost, conform art. 673 C. civ., de 3/4 din mostenire, neprotejat insa de vreo rezerva, va fi nevoit sa se multumeasca doar cu 1/12 din mostenire, adica doar cu diferenta dintre valoarea maxima a cotitatii disponibile si valoarea legatului facut de defunct(3/4-2/3=1/12), rezerva parintelui sau ramanand intangibila. Sotul supravietuitor-Cuantumul rezervei. Din dispozitiile art. 2 din Legea nr. 319/1944, rezulta ca, in cazul in care defunctul lasa un sot supravietuitor, liberalitatile facute de sotul predecedat nu pot depasi jumatate din cotele de mostenire legala prevazute la art.1 din aceeasi lege in favoarea sotului supravietuitor, cote care, asa cum am vazut (supra nr.104) difera in functie de clasa de mostenitori legali cu care vine in concurs. Se deduce deci ca rezerva sotului supravietuitor va fi de: 1/8 din mostenire in concurs cu descendentii (jumatate din cota legala de 1/4); 1/6 din mostenire in concurs cu ascendentii si colateralii privilegiati, daca acestia vin impreuna la mostenire (jumatate din cota legala de 1/3); 1/4 din mostenire in concurs fie cu ascendentii privilegiati, fie cu colateralii privilegiati (jumatate din cota legala de 1/2); 3/8 din mostenire in concurs cu ascendentii ordinari (clasa a treia de mostenitori) sau cu colateralii ordinari (clasa a patra de mostenitori) (jumatate din cota legala de 3/4); 1/2 din mostenire cand exista donatii care se imputa asupra cotitatii disponibile a mostenirii si liberalitati testamentare (legate) (jumatate din intreaga mostenire, care ar fi revenit sotului supravietuitor in lipsa de mostenitori legali). Stabilirea rezervei in functie de titlul de mostenire al celor care vin la succesiune. Desi textele legale nu sunt suficient de explicite , se poate trage totusi concluzia ca rezerva sotului supravietuitor in procentele de 1/8, 1/6, 1/4 si 3/8 functioneaza doar atunci cand concureaza efectiv cu

137

mostenitorii legali ai defunctului, existand o parte de mostenire care se defera potrivit regulilor mostenirii ab intestat , iar nu si atunci cand mostenitorii legali ai defunctului sunt ei cei gratificati prin liberalitati si prefera sa renunte la calitatea de mostenitor legal in favoarea celei de gratificat (donatar sau legatar) beneficiar al cotitatii disponibile a mostenirii. De pilda, atunci cand la mostenire vin sotul supravietuitor, parintii si o sora a defunctului instituita legatara universala, care opteaza pentru calitatea de mostenitoare testamentara, iar nu legala, lucru ingaduit de lege, rezerva sotului supravietuitor nu va fi de 1/6 din mostenire, asa cum s-a sustinut in doctrina , ci de 1/4, venind in concurs la partea rezervata a mostenirii, care se defera conform regulilor mostenirii legale, doar cu parintii, iar nu si cu sora defunctului, care a opat pentru calitatea de mostenitoare testamentara, iar nu legala. Daca sotul supravietuitor vine la mostenire in concurs cu alti rezervatari (descendentii sau parintii defunctului) gratificati de de cujus prin donatii sau legate, acestia pot veni la mostenire atat in calitate de mostenitori legali rezervatari, cat si de beneficiari ai cotitatii disponibile a mostenirii. De pilda, atunci cand la mostenire vine sotul supravietuitor si un fiu al defunctului instituit ca legatar universal, rezerva globala a mostenirii este de 5/8 (1/8 + 1/2), din care sotului supravietuitor ii va reveni 5/32 (1/4 x 5/8), iar fiului defunctului 15/32 (3/4 x 5/8), cotitatea disponibila de 3/8 (12/32) revenind tot fiului defunctului in calitate de legatar, in final sotului supravietuitor revenindu-i 5/32 din mostenire, iar fiului defunctului 27/32 (rezerva de 15/32 + cotitatea disponibila de 12/32). Din punct de vedere juridic, nu este nici o diferenta intre situatia in care cotitatea disponibila a mostenirii revine prin liberalitati unui tert strain de mostenire sau unui mostenitor legal, care renunta la aceasta din urma calitate, urmand a fi tratat ca orice alt donatar sau legatar . Afirmatia se verifica prin faptul ca, afara de cazul cotitatii disponibile speciale reglementate de art. 939 C. civ. (infra nr. 412 si urmat.), nici o cotitate disponibila (si, corelativ, rezerva) nu este stabilita in considerarea persoanei celor gratificati prin liberalitati, ci in functie de obligatiile familiale ale defunctului (privite in abstract.) fata de o categorie de rezervatari sau alta. Este, se pare, o chestiune pe care practica (notariala si judiciara) si doctrina nu au sesizat-o sau, in orice caz, nu au punctat-o inca suficient. Corelatia dintre rezerva sotului supravietuitor si drepturile sale speciale conferite de art. 5 din Legea nr. 319/1944 in cazul in care vine la mostenire in concurs cu parintii defunctului. Asa cum am vazut (supra nr.108 si urmat.), art. 5 din din Legea nr. 319/1944 confera sotului supravietuitor un drept special de mostenire asupra mobilelor si obiectelor apartinand gospodariei casnice, precum si asupra darurilor de nunta, peste partea sa succesorala legala, atunci cand vine la mostenire in concurs cu alti mostenitori legali decat descendentii defunctului. Problema care s-a pus in practica judiciara a fost daca dreptul special de mostenire al sotului supravietuitor influenteaza (fiind luat in calcul) sau nu rezerva succesorala cand acesta vine la mostenire in concurs cu parintii celui decedat . Solutia difera dupa cum defunctul a dispus sau nu in timpul vietii de aceste bunuri prin donatii sau legate . Astfel, in cazul in care defunctul nu a dispus in nici un fel prin liberalitati de bunurile in discutie, acestea revin toate sotului supravietuitor in temeiul art. 5 din Legea nr. 319/1944, nefiind luate in calcul la stabilirea rezervei intrucat parintii nu au nici o vocatie la ele. Daca insa defunctul a dispus prin liberalitati de aceste bunuri, drept neingradit de lege, dezafectandu-le scopului prevazut la art. 5 din Legea nr. 319/1944, valoarea lor va fi luata in calcul la stabilirea rezervelor sotului supravietuitor si a parintilor defunctului. Problema imputarii rezervelor cand la mostenire vin alti rezervatari impreuna cu sotul supravietuitor. Fara indoiala ca in cazul in care sotul supravietuitor este singurul rezervatar, venind la mostenire impreuna cu beneficiarii liberalitatilor care alcatuiesc cotitatea disponibila a mostenirii sau, eventual (cand liberalitatile nu consuma in intregime cotitatea disponibila a mostenirii), alaturi de acestia, si cu mostenitorii legali nerezervatari, rezerva sotului supravietuitor se calculeaza in raport cu intreaga mostenire. Daca insa sotul supravietuitor vine la mostenire impreuna cu alti rezervatari, s-a apreciat ca s-ar pune problema daca rezerva lui se deduce (imputa) din rezerva celorlati rezervatari sau din cotitatea disponibila a mostenirii, raspunsul fiind ca imputarea s-ar face exclusiv asupra cotitatii disponibile . Potrivit acestei conceptii, daca, de exemplu, defunctul lasa la moartea sa bunuri in valoare de 100.000.000 lei, iar la mostenire vin trei copii, sotul supravietuitor si un legatar universal, drepturile succesorale ar terebui stabilite dupa cum urmeaza: se determina rezerva copiilor, care, in speta este de 3/4 din mostenire (art. 841 C. civ.), adica 75.000.000 lei, din cotitatea disponibila de 1/4 ramasa (25.000.000 lei) se deduce rezerva sotului supravietuitor de 1/8 din mostenire, care se ridica la 12.500.000 lei, restul de 1/8 din mostenire (12.500.000 lei) revenind legatarului universal ca parte disponibila a mostenirii. Aceasta conceptie a fost criticata, aratandu-se ca problema este pusa gresit, rezerva sotului supravietuitor neputand fi imputata nici asupra rezervei celorlalti rezervatari, nici asupra cotitatii disponibile, ci intotdeauna asupra mostenirii in intregul ei . Obiectiunea este corecta si trebuie primita ca atare. In plus, pornindu-se de la constatarea ca aplicarea sistemului de calcul de mai sus poate conduce la rezultate inadmisibile, in sensul ca in cazul in care la mostenire vin sotul supravietuitor, parintii defunctului si sora acestuia instituita legatra universala, desi vointa dispunatorului a fost sa favorizeze prin legat pe sora sa, instituirea legatarei face totusi ca cei favorizati sa fie parintii, primind mai mult decat daca nu s-ar fi facut

138

legatul , s-a avansat ideea ca rezerva sotului supravietuitor se va raporta la intreaga mostenire, micsorand nu numai cotitatea disponibila a mostenirii, ci si rezerva celorlalti rezervatari ale caror drepturi vor fi calculate nu din intreg, ci din restul ramas dupa scaderea rezervei sotului supravietuitor . Solutia a fost fundamentata pe un argument de text, art. 1 si 2 din Legea nr. 319/1944 recunoscand sotului supravietuitor drepturi sucesorale „din averea celuilalt sot” (adica din intreg), si pe un argument logic a pari, dedus din faptul ca daca in cadrul mostenirii legale drepturile succesorale ale sotului supravietuitor restrang drepturile celorlalti mostenitori legali, acelasi lucru trebuie admis si in cadrul devolutiunii testamentare a mostenirii, restrangere care in acest caz se refera atat la drepturile celorlalti rezervatari, cat si ale beneficiarilor liberalitatilor care se inscriu in limitele cotitatii disponibile a mostenirii. Desi considerat imperfect chiar de autorul sau , acest sistem de calcul pare sa fie in prezent unanim acceptat. Am impartasit si noi initial aceasta conceptie, dar astazi, la o analiza mai atenta, ne distantam critic de ea, caci, in primul rand, nu tine seama de caracterul colectiv al rezervei (supra nr. 397), iar in al doilea rand, considera rezerva sotului supravietuitor ca fiind de 1/6 din mostenire, in loc de 1/4, asa cum am demonstrat mai sus (supra nr. 407). Tinand seama de acestea, in exemplul analizat, cotele de mostenire se vor calcula dupa cum urmeaza: rezerva de !/4 a sotului supravietuitor raportata la intreaga mostenire (art. 1 lit.c si art. 2 din Legea nr.319/1944) se insumeaza cu rezerva de 1/2 stabilita de art. 843 C. civ. in favoarea parintilor, raportata de asemenea la intreaga mostenire, iar rezultatul se scade din intreg, rezultand cotitatea disponibila a mostenirii de 1/4, care se va deferi legatarei universale (daca sora defunctului a optat pentru calitatea de legatara, iar nu pentru cea de mostenitoare legala, calitate in care, coform dispozitiilor art. 843 C. civ. si art. 1 lit. b din Legea nr. 319/1944, ar mosteni 1/3 din succesiune); in ceea ce priveste rezerva colectiva de 3/4 din mostenire, aceasta se va imparti intre sotul supravietuitor si parintii defunctului conform regulilor mostenirii legale (art. 1 lit. c din Legea nr. 319/1944) in cote egale de cate 1/2 x 3/4=3/8. In sistemul de calcul propus de noi se respecta nu numai cerintele argumentului de text mentionat mai sus, ci si cele ale argumentului a pari, rezerva revenind sotului supravietuitor restrangand nu numai rezerva parintilor, ci si cotitatea disponibila a mostenirii. Raportarea cotelor tuturor rezervatarilor la intreaga masa succesorala ni se pare mai potrivita si mai logica decat sistemul raportarii cotelor de rezerva la sisteme de referinta diferite. In plus, in sistemul pe care il propunem, cota rezervei sotului supravietuitor este egala cu cea a parintilor, cum se intampla si in cazul in care mostenirea este numai legala, in timp ce in sistemul criticat cota din partea rezervata a mostenirii care revine sotului supravietuitor (1/6) este mult mai mica decat cea revenind parintilor (5/12), desi, evident, pentru rezervatari mostenirea este legala, situatie care, rational si juridic, este cu totul inexplicabila. In fine, argumentul ca, in exemplul analizat, cotitatea disponibila a mostenirii care revine surorii legatare universale este mai mica decat cota legala a acesteia, este irelevant din moment ce, pe de o parte, sora defunctului este mostenitor nerezervatar care poate fi exheredat in intregime, iar pe de alta parte, nimic nu o impiedica pe legatara sa renunte la legat si sa primeasca cota legala de mostenire care este mai mare, neexistand nici un principiu de drept care sa stabileasca intr-un fel sau altul ca gratificarea unui mostenitor legal nerezervatar trebuie sa asigure acestuia o cota mai mare de mostenire decat partea sa legala. Masa de calcul si operatiunile pentru stabilirea acesteia. Enumerare. Reglementarile legale referitoare la cotitatea disponibila a mostenirii si la rezerva au ca obiect, asa cum am vazut, determinarea unor cote-parti dintr-un intreg in functie de numarul si calitatea mostenitorilor rezervatari. Se pune intrebarea ce reprezinta acest intreg? Asa cum rezulta din dispozitiile art. 849 C. civ., intregul la care se raporteaza rezerva si cotitatea disponibila a mostenirii nu se confunda cu bunurile pe care le lasa de cujus la data deschiderii mostenirii, caci rezerva protejeaza pe cei in drept nu numai contra legatelor facute de defunct, ci si impotriva donatiilor facute de acesta in timpul vietii, fiind si acestea luate in calcul la stabilirea intregului in discutie. Cu alte cuvinte, se poate spune ca masa de calcul (sistemul de referinta) pentru determinarea rezervei si a cotitatii disponibile a mostenirii este patrimoniul pe care de cujus l-ar fi lasat daca nu ar fi facut donatii, adica un patrimoniu reconstituit fictiv (contabil, prin calcul pe hartie) . Masa de calcul a rezervei si a cotitatii disponibile este o notiune mai extinsa, care nu se confunda nici cu notiunea de masa succesorala, ce cuprinde doar bunurile defunctului care se defera prin succesiune, iar nu si donatiile facute de acesta in timpul vietii, decat daca sunt supuse reductiunii in favoarea rezervatarilor, nici cu notiunea de masa partajabila, ce nu cuprinde decat bunurile succesorale care se defera universal sau cu titlu universal, iar nu si cele deferite cu titlu particular (legatele particulare). Stabilirea activului brut prin determinarea si evaluarea bunurilor lasate de defunct la data decesului-Determinarea bunurilor existente in patrimoniul defunctului. Toate bunurile care se afla in patrimoniul defunctului la data decesului acestuia, indiferent de natura lor (corporale sau incorprale; mobile sau imobile), fac parte din activul brut. In cazul in care cel decedat este o persoana casatorita, activul brut al mostenirii va cuprinde cota-parte cuvenita acestuia din bunurile comune. Se includ in activul brut atat bunurile care formeaza obiectul legatelor sau instituirilor contractuale facute de defunct, cat si cele destinate infiintarii unei fundatii. In schimb, se exclud drepturile viagere, care se sting la data decesului titularului, cum este cazul unor drepturi reale ca uzufructul,

139

uzul sau abitatia, ori al unor drepturi de creanta, cum este cazul rentei viagere. De asemenea, nu intra in activul brut drepturile alcatuind mostenirile anomale (supra nr. 8 si urmat.), afara de cazul in care de cujus a dispus de ele prin legate, scotandu-le de sub incidenta disozitiilor legale speciale , sau drepturile sub conditie suspensiva care nu s-a indeplinit inaintea dschiderii mostenirii. Bunurile care nu au apartinut niciodata defunctului nu intra nici ele in calcul, cum este cazul capitalului unei asigurari de viata ori al fructelor bunurilor succesorale culese dupa deschiderea mostenirii. Evaluarea activului brut. Bunurile facand parte din activul brut al masei de calcul trebuie sa fie estimate valoric pentru a se putea determina daca liberalitatile facute de defunct se inscriu sau nu in limitele cotitatii disponibile. Estimarea acestor bunuri se va face dupa starea si valoarea lor de la data deschiderii mostenirii, cresterile sau scaderile valorice ulteriorare nefiind luate in considerare. Stabilirea activului net prin scaderea pasivului succesoral din activul brut-Pasivul succesoral se deduce din activul brut. Ansamblul datoriilor aferente patrimoniului defunctului la data decesului alcatuiesc pasivul succesoral. Se inscriu in aceasta categorie atat datoriile defunctului care raman in fiinta si dupa data decesului sau (nu si cele care se sting, cum este cazul obligatiei legale de intretinere), cat si sarcinile succesiunii, chiar daca au ca obiect obligatii nascute dupa deschiderea mostenirii, cum este cazul cheltuielilor de inmormantare sau al cheltuielilor de lichidare si partajare a succesiunii, acestea avandu-si cauza in decesul lui de cujus sau in faptul ca sunt consecinta incheierii conturilor succesiunii . Pasivul se scade din activul brut al masei de calcul rezultand activul net al acesteia, care indica daca succesiunea este solvabila sau nu, dupa cum activul depaseste sau nu pasivul. Situatia in care soldul este negativ. Daca soldul activului net este negativ (pasivul depaseste activul), efectuarea operatiunilor de stabilire a masei de calcul in ordininea prevazuta de art.849 C. civ. ar avea consecinte inacceptabile din punct de vedere juridic. Intr-adevar, daca la activul brut s-ar reuni valoarea donatiilor facute de defunct si din rezultat s-ar scadea pasivul, ar insemna ca pasivul succesiunii (prin ipoteza, mai mare decat activul) sa fie suportat de donatari, ceea ce este inadmisibil, gajul creditorilor chirografari neputandu-se intinde (asigurandu-le satisfacerea creantelor) decat asupra bunurilor aflate in patrimoniul debitorului lor, iar nu si asupra celor iesite legal din acesta . Iata de ce aceasta ordine a operatiunilor nu a putut si nu este acceptata, operatiunea fireasca dupa stabilirea activului brut fiind cea a deducerii pasivului pentru a se determina activul net al masei de calcul si abia apoi reunirea pentru calcul a valorii donatiilor . Ceea ce trebuie subliniat este faptul ca in cazul in care soldul activului net este negativ (pasivul intrece activul brut), reunirea fictiva a donatiilor se face la un sold considerat a fi egal cu zero, astfel incat valoarea acelor donatii consituie masa de calcul a succesiunii . Reunirea fictiva (pentru calcul) la activul net a valorii donatiilor facute de defunct in timpul vieti. Reunirea fictiva -; sensul notiunii. Deoarece rezerva protejeaza nu numai impotriva liberalitatilor mortis causa (legatelor), ci si impotrva celor facute de defunct in timpul vietii (donatiilor), acestea din urma trebuie luate in considerare la stabilirea masei de calcul. Art. 849 C. civ.prevede acest lucru in mod expres. La activul net rezultat dupa scaderea din activul brut a pasivului succesiunii (care, atunci cand pasivul este mai mare decat activul brut, va fi egal cu zero -; supra nr. 422) se adauga „prin calcul” (art. 849 C. civ.) valoarea donatiei.

91) Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor.

Prin rezoluţiune se înţelege desfiinţarea, pe cale judiciară sau convenţională, a contractului sinalagmatic cu executare uno ictu, în cazul în care nu se îndeplinesc, în mod culpabil, obligaţiile asumate prin convenţie, desfiinţare care produce efecte retroactive. Cu alte cuvinte, rezoluţiunea contractului este o sancţiune a neexecutării culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare imediată, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului. Rezoluţiunea contractului şi nulitatea-Deşi ambele au ca efect desfiinţarea retroactivă a contractului, între rezoluţiune şi nulitate există şi importante deosebiri. Astfel, în timp ce cauzele nulităţii sunt întotdeauna concomitente cu momentul încheierii contractului, cauza rezoluţiunii este întotdeauna posterioară încheierii contractului. Nulitatea se întemeiază pe ideea că un contract nu a fost valabil încheiat, pe când rezoluţiunea are ca premisă un contract perfect valabil încheiat, care însă nu a fost executat din culpa uneia dintre părţi. Temeiul juridic al rezoluţiunii contractului-În doctrină, s-a afirmat că rezoluţiunea contractului este o sancţiune civilă, garanţie a respectări contractului, de natură a contribui la executarea întocmai şi cu bună-credinţă, a obligaţiilor contractuale. Majoritatea autorilor consideră însă că temeiul juridic al rezoluţiunii îl constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte. Rezoluţiunea judiciară-Potrivit art. 1021 Cod civil, rezoluţiunea nu operează de drept. Partea îndreptăţită trebuie să se adreseze instanţei judecătoreşti cu o acţiune în rezoluţiune. În aceste condiţii, legea recunoaşte

140

instanţei dreptul de a verifica şi aprecia cauzele rezoluţiunii, putând, după caz, să acorde un termen de graţie părţii acţionate. Acţiunea în rezoluţiune poate fi introdusă de partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a realizat precum şi de avânzii ei cauză. Dacă s-ar recunoaşte o asemenea acţiune părţii care nu-şi execută obligaţia, ar însemna să i se acorde o primă de încurajare, o cale nejustificată de a se desprinde din raportul contractual la care a convenit, ceea ce ar constitui o înfrângere de neadmis a principiului obligativităţii contractelor. Pentru admiterea acţiunii având ca obiect rezoluţiunea unui contract se cer îndeplinite următoarele condiţii: una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale; neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia. Dacă neexecutare s-a datorat unei cauze fortuite, independente de voinţa debitorului, nu se va pune problema rezoluţiunii, ci aceea a riscului contractului; debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile prevăzute de lege. Punerea în întârziere este foarte importantă, pentru a putea dovedi refuzul de executare a obligaţiilor de către cealaltă parte contractantă. Instanţa judecătorească, constatând îndeplinirea acestor condiţii, urmează să se pronunţe asupra rezoluţiunii contractului. Rezoluţiunea convenţională-Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor uneia din ele se numesc pacte comisorii. Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie confundate cu condiţia rezolutorie expresă care constituie o modalitate a contractului. În cazul condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea depinde de un eveniment viitor şi nesigur, străin de comportamentul debitorului şi nu are caracter sancţionator. Dimpotrivă, în cazul pactului comisoriu, rezoluţiunea se datorează neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitor şi se pune în valoare la iniţiativa creditorului. Având în vedere consecinţele lor asupra fiinţei contractelor, pactele comisorii sunt interpretate de practica judiciară restrictiv şi cu mai mare severitate. Intenţia părţilor de a stipula o asemenea clauză trebuie să rezulte fără echivoc din cuprinsul actului juridic. După modul în care sunt redactate, respectiv intensitatea cu care produc efectele rezoluţiunii, pactele comisorii sunt de patru tipuri: Pactul comisoriu de gradul I este clauza contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul în care una dintre ele nu execută prestaţiile ce le datorează, contractul se desfiinţează; Pactul comisoriu de gradul II este clauza prin care părţile convin că în cazul în care o parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte este în drept să considere contractul ca desfiinţat. Instanţa sesizată de partea care nu şi-a executat obligaţia va putea totuşi să constate că, deşi obligaţia nu a fost îndeplinită la termen totuşi ea a fost executată înainte de a fi avut loc declaraţia de rezoluţiune. Astfel, instanţa nu poate acorda un termen de graţie, dar va putea să constate că rezoluţiunea nu a avut loc; Pactul comisoriu de gradul III constă în clauza prin care se prevede că, în cazul în care una dintre părţi nu îşi va executa obligaţiile sale, contractul se consideră rezolvit de plin drept. Aceasta înseamnă că instanţa de judecată nu este îndreptăţită să acorde termen de graţie şi să se pronunţe referitor la oportunitatea rezoluţiunii contractului; Pactul comisoriu de gradul IV este acea clauză contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul neexecutării obligaţiei, contractul se consideră desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată. O asemenea stipulaţie are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire. Instanţa de judecată sesizată de una dintre părţi nu va avea altă posibilitate decât aceea de a constata faptul că rezoluţiunea contractului a operat de plin drept. În legătură cu toate pactele comisorii este necesar a fi făcută observaţia generală că singurul în drept a aprecia dacă este cazul să se aplice rezoluţiunea este creditorul care şi-a executat sau se declară gată să-şi execute obligaţiile. Înscrierea în contract a unui pact comisoriu expres nu înlătură posibilitatea acestuia de a cere executarea silită a contractului şi de a nu se ajunge la rezoluţiune. Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a pretinde rezoluţiunea contractului, chiar dacă în cuprinsul acestuia a fost inserat un pact comisoriu expres de tipul cel mai sever. Rezoluţiunea produce efecte între părţile contractului şi faţă de terţi. Efectul principal constă în desfiinţarea contractului, atât pentru trecut (ex tunc), cât şi pentru viitor (ex nunc). Între părţi, rezoluţiunea contractului are ca efect repunerea lor în situaţia anterioară, părţile fiind ţinute să-şi restituie prestaţiile efcetuate în temeiul contractului desfiinţat. Atunci când creditorul a suferit şi un prejudiciu din cauza neexecutării obligaţiei de către cealaltă parte, el are dreptul să ceară, pe lângă rezoluţiunea contractului, obligarea debitorului la plata de daune interese. Daunele interese pot fi evaluate anticipat de părţile contractante printr-o clauză penală. În caz contrar, întinderea daunelor interese va fi stabilită de instanţa de judecată, conform art. 1084 Cod civil. Faţă de terţi, rezoluţiunea contractului are ca efect desfiinţarea tuturor drepturilor consfinţite în favoarea lor de către dobânditorul bunului sau bunurilor ce au format obiectul contractului rezolvit, conform principiului “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”. Astfel, urmare a caracterului retroactiv al rezoluţiunii, dobânditorul nu putea transmite drepturi pe care nu le avea “nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipso habet”. Cu toate acestea, terţii dobânditori vor putea opune dobândirea drepturilor lor prin posesie de bună credinţă (art. 1909 Cod civil), în cazul bunurilor mobile şi prin uzucapiune, în cazul bunurilor imobile. Rezilierea contractului este sancţiunea care se aplică în cazul neexecutării culpabile a unui contract cu executare succesivă. Rezilierea are ca efect desfiinţarea contractului sinalagmatic, pentru cauză de neexecutare

141

numai pentru viitor. Prestaţiile executate în trecut, fiind de regulă ireversibile, rămân definitiv executate. Contractul de închiriere, de exemplu, este un contract cu execuţie succesivă, în timp. Dacă la un moment dat una dintre părţi nu-şi mai execută obligaţia, cealaltă parte va putea cere rezilierea contractului Ca efect al rezilierii, efectele viitoare ale contractului încetează, fără însă ca aceasta să aibă vreo influenţă asupra a tot ceea ce s-a executat până atunci. În doctrină s-a afirmat că, se poate spune că rezoluţiunea contractelor cu executare succesivă se numeşte reziliere. De aceea, cu excepţia faptului că desfiinţează contractul numai pentru viitor, rezilierii i se aplică, sub toate celelalte aspecte, regimul juridic al rezoluţiunii.

92) Riscul contractului.

Când în cadrul unui contract sinalagmatic, o parte nu vrea să-şi execute obligaţia sa, ori este, în orice alt mod, culpabilă de această neexecutare, este normal ca şi cealaltă parte să fie exonerată de executarea obligaţiei sale corelative. Se poate întâmpla însă că dintr-o împrejurare independentă de voinţa părţilor, una dintre părţi să se afle în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia. Se pune atunci problema de a şti dacă partea cealaltă mai este ţinută să-şi execute obligaţia ce-i revine ori, cu alte cuvinte, cine va suporta riscul contractului în cazul imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiei ce revine uneia dintre părţi. Problema suportării riscurilor contractuale a fost soluţionată diferit în decursul timpului. În dreptul roman, contractele sinalagmatice aveau la bază două stipulaţii independente; de exemplu, la contractul de vânzare-cumpărare, stipulaţia prin care vânzătorul se obliga să vândă bunul cumpărătorului şi stipulaţia prin care cumpărătorul se obliga să plătească preţul vânzătorului. De aceea şi obligaţiile izvorâte din cele două stipulaţii erau independente una faţă de alta. Ca urmare, pierderea fortuită a bunului înainte de predare, libera pe vânzător, nu însă şi pe cumpărător, care trebuia să plătească preţul, adică să suporte riscul contractual; deci res perit emptori, care exprima aplicarea la vânzare-cumpărare a adagiului res perit creditori. În dreptul medieval, soluţia injustă din dreptul roman, a fost înlocuită, din considerente de echitate, cu soluţia res perit domino. Această soluţie s-a transmis, cu titlu de regulă, şi în dreptul civil modern, însă nu în exprimarea extracontractuală de res perit domino, ci în exprimarea contractuală de res perit debitori. Regula menţionată înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă, dar nici cealaltă parte nu va putea pretinde despăgubiri pentru neexecutare de la debitorul obligaţiei imposibil de executat. Temeiul sau fundamentul regulii res perit debitori constă în caracterul reciproc şi interdependent al obligaţilor ce revin părţilor contractante. În contractele sinalagmatice, obligaţia fiecărui contractant este cauza executării obligaţiei de către celălalt contractant. Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei debitorului lipseşte de cauză obligaţia creditorului. Cu alte cuvinte, neexecutarea obligaţiei uneia dintre părţi lipseşte de suport juridic obligaţia celeilalte care, astfel, nu va mai trebui să fie executată. Regula că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat nu este formulată de Codul civil, dar acesta face unele aplicaţii, ale regulii, în diferite materii. Astfel: în materie de închiriere, dacă în timpul locaţiunii lucrul închiriat piere în totalitate, prin caz fortuit, contractul se consideră de drept desfăcut, ceea ce înseamnă că locatorul nu va avea dreptul să pretindă chiria de la chiriaş (art. 1423 Cod civil civil). Locatorul este debitorul unei obligaţii imposibil de executat şi va suportă riscul contractului; în materia contractului de antrepriză, dacă înainte de predare, lucrul confecţionat de antreprenor piere fortuit, antreprenorul nu va putea pretinde de la comitent plata pentru munca investită în confecţionarea lucrului Antreprenorul are, în acest caz, calitatea de debitor al unei obligaţii imposibil de executat şi deci suportă riscul contractului. În cazul în care obligaţia devine numai parţial imposibil de executat, deci nu în întregime ca în situaţiile precedente, două situaţii sunt posibile: fie soluţia de a se reduce în mod corespunzător contraprestaţia ce ar urma să se execute de cealaltă parte, ceea ce înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat suportă riscul contractului în măsura obligaţiei neexecutate de el; fie soluţia desfiinţării sau desfacerii în întregime a contractului, dacă parte ce ar putea fi executată nu asigură scopul pentru care contractul a fost încheiat. În această situaţie riscul contractului este suportat integral de către debitorul obligaţiei imposibil de executat. Regula riscurilor contractuale se întemeiază pe voinţa prezumată a părţilor care s-au obligat fiecare numai în consideraţia executării obligaţiei corelative, motiv pentru care această regulă, care pune riscurile în sarcina debitorului obligaţiei a cărei executare a devenit imposibilă, nu are caracter imperativ, aşa încât părţile pot conveni cu privire la sarcina riscurilor contractuale, de pildă, pentru a o impune creditorului. Cazul fortuit, care determină aplicarea regulii riscului contractual, produce efecte retroactiv, în sensul că ambele obligaţii se consideră ca şi cum nu au existat niciodată. Suportarea riscurilor în contractele sinalagmatice translative de proprietate-Riscul contractului capătă o soluţie specifică în cazul în care este vorba de un contract sinalagmatic translativ de proprietate privind un bun cert. O asemenea problemă se pune în situaţia în care lucrul care a făcut obiectul contractului a pierit dintr-o cauză fortuită, înainte de a fi fort predat

142

de către transmiţător. Regula consacrată în legislaţie este aceea că în cazul contractelor translative de proprietate, riscul contractului îl suportă acea parte care avea calitatea de proprietar al lucrului la momentul pieirii fortuite a acestuia (res perit domino). Cu privire la transmiterea proprietăţii unui lucru cert, art. 971 Cod civil dispune: “În contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii, sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmit prin efectul consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar dacă nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului”. Codul civil face aplicaţia practică a aceste reguli în materia contractului de vânzare-cumpărare, conform dispoziţiilor art. 1295 alin. 1: „vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”. În cazul în care obiectul contractului sunt bunuri de gen, transferul dreptului de proprietate operează numai odată cu predarea către cumpărător, deoarece ca regulă, numai în acest moment se realizează individualizarea bunurilor. În consecinţă, în cazul bunurilor de gen, dacă până la predare intervine o imposibilitate de executare, riscul contractului va fi suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat, adică de vânzător. Pieirea unor bunuri de gen nu înlătură obligaţia vânzătorului de a-şi executa în natură obligaţia. Chiar dacă toate bunurile din patrimoniul vânzătorului de genul celor vândute au pierit în mod fortuit, vânzătorul este obligat să-şi procure altele, de acelaşi fel, spre a-şi executa obligaţia (genera non pereunt). În caz de neexecutare vânzătorul poate fi obligat la plata de despăgubiri. Riscul contractului va fi suportat de către vânzător şi atunci când, deşi este vorba de un bun cert, înainte de pieirea lucrului, vânzătorul fusese pus în întârziere întrucât nu îşi executase la termenul prevăzut, obligaţia de predare, în acest sens fiind dispoziţiile art. 1074 alin. 2 Cod civil care menţionează expres că “lucrul este în rizico-pericolul creditorului, afară dacă debitorul este în întârziere; în acest caz rizico-pericolul este al debitorului”. Debitorul pus în întârziere poate scăpa de urmările riscului numai dacă dovedeşte că lucrul ar fi pierit chiar dacă ar fi fost predat cumpărătorului la termen (art. 1156 alin. 2 Cod civil).În cazul în care, deşi este vorba de bunuri certe, transferul proprietăţii nu se produce la încheierea contractului, ci ulterior, iar bunul piere înainte de a se fi operat transferul proprietăţii, riscul contractului va fi suportat de către vânzător, atât ca aplicare a principiului res perit domino, cât şi pentru că el este debitorul obligaţiei imposibil de executat. O situaţie deosebită apare în cazul în care transferul proprietăţii este afectat de o condiţie. Astfel, urmează a se distinge după cum este vorba de o condiţie suspensivă sau de o condiţie rezolutorie. În cazul în care vânzarea a fost încheiată sub condiţie suspensivă, transmiterea proprietăţii lucrului individual determinat este subordonată realizării condiţiei. Dacă lucrul piere în mod fortuit pendente conditione, legea dispune că riscul îl va suporta vânzătorul, acesta nemaifiind în măsură să-şi execute obligaţia la împlinirea condiţiei., iar cumpărătorul nu va fi obligat să plătească preţul, chiar dacă se împlineşte condiţia (art. 1018 Cod civil). Dacă pendente conditione lucrul a pierit numai în parte, cumpărătorul este obligat să-l primească în starea în care se găseşte, fără a putea obţine vreo reducere a preţului (art. 1018 alin. 3 Cod civil). Dacă vânzarea s-a făcut sub condiţie rezolutorie, cumpărătorul unui lucru individual determinat devine proprietar din momentul încheierii contractului şi se află în aceeaşi situaţie în care se găseşte vânzătorul în contractul încheiat sub condiţie suspensivă. Dacă lucrul piere mai înainte de realizarea condiţiei rezolutorii, riscul îl suportă cumpărătorul, proprietar sub condiţie rezolutorie, care va trebui să plătească deci preţul, deşi dreptul său de proprietate este desfiinţat cu efect retroactiv din momentul încheierii contractului. În concluzie se poate afirma că ori de câte ori transferul unui bun este afectat de o condiţie, iar bunul piere pendente conditione, riscul contractului va fi suportat de către acea parte care are calitatea de proprietar sub condiţie rezolutorie.

93) Simulaţia.

Simulaţia, este o excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului şi înseamnă că, în anumite împrejurări şi condiţii, o terţă persoană este îndreptăţită să nu ţină seama, să ignore, să poată deci să respingă, acele situaţii juridice care au fost create prin anumite contracte. O asemenea împrejurare ne natură a face inopozabil faţă de terţi un anumit contract este simulaţia. Pentru a ne găsi în faţa unei simulaţii este necesar ca actul secret – contraînscrisul – să se fi încheiat concomitent sau, eventual, înainte de încheierea contractului aparent. Exemplele de simulaţie pe care ni le oferă dreptul român înfăţişează toate formele simulaţiei, aşa cum sunt ele clasificate: actul fictiv, actul deghizat şi interpunerea de persoane. Contractul aparent poate fi fictiv, caz în care părţile disimulează total realitatea, creând aparenţa existenţei unui contract, care însă, în realitate nu există. Contractul poate fi deghizat, atunci când părţile încheie în realitate un contract, însă urmăresc să-l ţină secret, în tot sau în parte, faţă de terţele persoane, ascunzându-l, printr-un alt contract. Deghizarea poate fi totală, când se urmăreşte a se ascunde însăţi natura contractului secret. Deghizarea poate fi parţială, dacă

143

contractul aparent se mărgineşte a face să fie ignorate numai anumite elemente ale contractului secret. O altă formă a simulaţiei este interpunerea de persoană, caz în care contractul aparent se încheie între anumite persoane, fiind însoţit totodată de un contract secret – contraînscris – prin care se precizează că adevăratul beneficiar al contractului este o altă persoană decât cea care apare în contractul public. Scopurile urmărite prin simulaţie, sunt dintre cele mai variate: fie pentru a induce în eroare terţele persoane, fie pentru a sustrage de la urmărire din partea creditorilor a unor lucruri, indicarea unui preţ mai mic la înstrăinări de bunuri pentru a se plăti taxe mai reduse de timbru, ori pentru adopţii şi căsătorii fictive. etc. Sancţiunea specifică a simulaţiei este, inopozabilitatea faţă de terţele persoane a simulaţiei juridice create prin contractul secret şi, după caz, înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în simulaţie. Acţiunea specifică în această materie este acţiunea în simulaţie, prin care se urmăreşte a se demonstra caracterul simulat al operaţiei, spre a se face să se aplice efectiv singurul contract ce corespunde voinţei reale a părţilor – contractul secret. Efectul principal al acţiunii în simulaţie este acela de a face să înceteze caracterul ocult, secret, al contraînscrisului. Reuşita acţiunii în simulaţie nu validează însă contractul secret, dacă acest contract nu întruneşte toate condiţiile pentru a fi valabil, în el însuşi. Acţiunea în simulaţie poate fi exercitată de ori ce persoană interesată să invoce în favoarea sa actul secret, constatarea sau pronunţarea nulităţii simulaţiei. Deci este imprescriptibilă.

94) Starea civilă ( noţiune, reglementare, delimitare, caractere juridice ).

Identificarea persoanei fizice-Mijloacele de drept civil care slujesc la identificarea persoanei fizice sunt prezentate sub denumirea generica de atribute de identificare si considerate ca fiind niste drepturi nepatrimoniale ale persoanei fizice. Principalele atribute: Numele persoanei; Domiciliul persoanei; Starea civila a persoanei In realitate, numele ne apare ca fiind un element al starii civile, iar domciliul ne apare ca un element de localizare in spatiu a unei persoane deja identificate. Starea civila Legea noastra nici nu defineste, nici nu reglementeaza starea civila a persoanei fizice. Ceea ce reglementeaza legislatia noastra, respectiv Legea 119/1996 si metodologia de aplicare a legii din 1997 sunt doar actele de stare civila in intelesul de inscrisuri doveditoare ale unei anume stari civile.In lipsa unei reglementari a starii civile, in literatura de specialitate, starea civila a fost definita in mod diferit si tot in mod diferit au fost evidentiate si elementele sale. Starea civila -; Un complex de atribute, de fapt si juridice, precum si de relatii, care permit individualizarea persoanelor in familie si in societate, care fac obiect al inscrierilor in registrele de stare civila. Astfel, pot fi considerate ca elemente constitutive ale strarii civile sexul persoanei (stare de fapt), filiatia persoanei (relatie juridica), numele persoanei (un atribut juridic) relatia conjugala, cetatenia. In ansamblul ei si din punct de vedere al elementelor sale starea civila prezinta urmatoarele caractere: Indivizibila -; In intelesul ca o anumita persoana are aceeasi stare civila in raport cu toate celelalte persoane. De pilda, starea civila de persoana casatorita exista nu numai in raport cu sotul sau sotia, ci si in raport cu toate celelalte persoane. Acest caracter al starii civile si al elementelor sale explica de ce hotarararile judecatoresti in materie de stare civila sunt opozabile tuturor, deci nu numai intre parti asa cum sunt in mod obisnuit opozabile hotararile judecatoresti civile. Imprescriptibil extinctiva -; Nici un element al starii civile nu se pierde prin nefolosirea lui, oricat de indelungat ar fi acest neuz. Imprescriptibil achizitiva -; Oricata vreme o persoana s-ar folosi de o anumita stare civila ori un element a acesteia, aceasta persoana nu poate dobandi aceasta stare civila prin efectul folosiri ei. Caracterul personal -; Elementele starii civile pot fi exercitate doar personal de catre titularul lor, la fel cum actiunile in justitie privitoare la starea civila pot fi introduse numai personal de catre titularul starii civile. Indisponibila -; Nici in tot, nici in parte ea nu poate fi transmisa altuia prin acte juridice. Izvoarele starii civile: Legea; Actele juridice de stare civila; Faptele de stare civila; Unele hotarari judecatoresti: pronuntate in temeiul actiunii de stare civila sau actiunii de stat. In functie de scopul lor si de modul in care isi produc efectele, aceste actiuni se clasifica in trei categorii: a) Actiuni in reclamatie de stat Scopul acestei actiuni este acela de a se stabili, prin hotarare judecatoreasca o anumita stare civila a reclamantului, iar consecinta admiterilor este, pe de o parte, stabilirea acestei stari civile, iar pe de alta parte, inlaturarea cu caracter retroactiv a starii civile avute anterior. De pilda, este o actiune in reclamatie de stat actiunea in stabilirea paternitatii copilului din afara casatoriei. Ca urmare a admiterii acestei actiuni, copilul reclamant devine copil din afara casatoriei, cu filiatia fata de tata stabilita retroactiv, adica de la data nasterii si pierde calitatea de copil din afara casatoriei cu filiatia de tata nestabilita, tot de la data nasterii. b) Actiuni in contestatie de stat Acestea au ca scop inlaturarea retroactivitatii a unei stari civile aparente. Ca urmare a admiterii are consecinta inlaturarea acestei stari civile cu caracter retroactiv si inlocuirea ei cu o alta stare civila care rezulta din lege. De pilda, este o actiune in contestatie de stat, actiunea de tagaduire a paternitatii copilului

144

din casatorie, introdusa de catre sotul mamei, care are ca prim efect pierderea de catre copil a calitatii de copil din casatorie si dobandeste, prin efectul legii, statutul de copil din afara casatoriei cu filiatia fata de tata nestabilita. Efectele se produc retroactiv de la data nasterii copilului. c) Actiuni in modificarea starii civile Au ca scop o modificare a starii civile, dar care isi produce efectele numai pentru viitor. Este cazul actiunii in divort. Aceste acte de stare civila, indiferent de felul lor, nu trebuie confundate cu actiunea in anularea, modificarea si rectificarea actelor de stare civila. Cele dintai au ca obiect insa, starea civila a persoanei, pe cand celelalte au ca obiect doar actele de stare civila. Asa fiind, admiterea unei actiuni de stare civila impune intotdeauna si modificarea actelor de stare civila, pe cand admiterea unor actiuni privitoare la actele de stare civila nu implica nici o modificare a starii civile reale a persoanei. Organele cu atributii de stare civilaPotrivit art. 3 din Legea actelor de stare civila, Legea nr. 119/1996, aln. 1: “Atributiile de stare civila se indeplinesc de catre consiliile judetene si de catre autoritatile administratiei publice locale ale municipiului (sectorului), oraselor si comunelor prin ofiterii de stare civila”; aln. 2: “Sunt ofiteri de stare civila primarii municipiului, sectorului, oraselor si comunelor, sefii misiunilor diplomatice si ai oficiilor consulare de cariera ale Romaniei, comandantii de nave si aeronave”; aln. 3: “Primarii si sefii misiunilor diplomatice si ai oficiilor consulare de cariera ale Romanei pot delega atributiile oficiale de stare civila viceprimarului, secretarului sau altor functii din aparatul propriu, respectiv unuia dintre agentii diplomatici sau unuia dintre functionarii consulari”. Elementele starii civile a) Sexul persoanei Poate fi considerat un elment al starii civile, deoarece, pe de o parte, el este un mijloc de individualizare a persoanei, iar pe de alta parte, este obligat a-l inregistra in registrul de stare civila, atat o data cu inregistrarea nasterii si actului de nastere, cat si o data cu modificarea sa ca urmare a unei interventii chirurgicale. b) Filiatia Prin care se desemneaza relatia cu caracter juridic ce exista intre o persoana si ascendentii ei directi, respectiv parintii, relatie care poate sa aiba la baza fie legatura de sange (filiatie fireasca), fie legatura rezultata din actul adoptiei (filiatie din adoptie, civila). Filiatia unei persoane este privita si reglementata distinct dupa cum este vorba despre filiatia fata de mama ori filiatia de tata. In functie de aceste deosebiri legea reglementeaza si modurile de stabilire a filiatiei: Filiatia fata de mama-Se stabileste prin aceleasi moduri fara a deosebi dupa cum mama era sau nu casatorita la data nasterii ori la data conceptiei copilului. Aceasta deoarece filiatia fata de mama rezulta intotdeauna din faptul nasterii, care este un fapt material, susceptibil de a fi dovedit in mod direct prin orice mijloace de proba. Cum dovada nasterii se face, cel mai adesea, prin certificatul constatator al nasterii si prin actul de nastere, se spune ca in mod obisnuit si in primul rand, stabilirea filiatiei fata de mama se face prin actul de nastere. Astfel, potrivit art. 47 din Codul familiei: “Filiatia fata de mama rezulta din faptul nasterii; ea se dovedeste prin certificatul constatator al nasterii”. Un al doilea mod este recunoasterea. Potrivit art. 48, Codul familiei: “Daca nasterea n-a fost inregistrata in registrul de stare civila ori daca copilul a fost trecut in registrul de stare civila ca nascut din parinti necunoscuti, mama poate recunoaste pe copil”. Un al treilea mod este stabilirea prin hotarare judecatoreasca, mod care poate sa intervina potrivit art. 50, Codul familiei: a) Cazul in care din orice imprejurare dovada filiatiei fata de mama nu se poate face prin certificatul constatator al nasterii. b) Cazul in care se contesta, printr-o actiune de contestatie a naturii realitatii celor cuprinse in certificatul constatator al nasterii. Filiatia fata de tata-Spre deosebire de filiatia fata de mama care rezulta din faptul material si cert al nasterii, filiatia fata de tata rezulta din actul conceptiei, care nu poate fi dovedit in mod direct si ca urmare legiuitorul a facut distinctie cat priveste modul de stabilire a filiatiei, intre copilul din casatorie si cel din afara casatoriei. a) Filiatia copilului din casatorie Copilul nascut de o femeie care este casatorita la data nasterii copilului, cat si acela nascut de o familie care era casatorita la data conceptiei copilului. Filiatia se stabileste prin prezumtia de pater, prevazuta de art. 53, Codul familiei, aln. 2: “Copilul nascut dupa desfacerea, declararea nulitatii sau anularea casatoriei are ca tata pe fostul sot al mamei, daca a fost conceput in timpul casatoriei si nasterea sa a avut loc inainte ca mama sa fi intrat intr-o alta casatorie”. b) Filiatia copilului din afara casatoriei Copilul nascut de o femeie necasatorita la data nasterii sau la data conceperii. Se poate stabili filiatia fata de tata in doua moduri: Potrivit art. 57, Codul familiei, prin recunoastere voluntara facuta de catre barbatul care pretinde ca este tatal copilului si potrivit art. 59, Codul familiei, printr-o actiune de stabilire a paternitatii in care exista copilul si care poate fi pornita de catre mama, chiar daca este minora ori de catre reprezentantul legal.

95) Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei.

Ca mijloc de transmitere a obligatiilor subrogatia consta in inlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligational cu o alta persoana care, platind datoria debitorului devine creditr al acestuia din urma dobandind toate drepturile creditorului platit. Subrogatia conventionala poate fi: consimtita de creditor-opereaza prin

145

acordul de vointe realizat expres intre creditorul initial si tertul care plateste datoria debitorului, nu este necesar acordul debitorului, subrogatia consimtita de debitor-are loc prin acordul de vointa intervenit intre debitor si un tert de la care debitorul se imprumuta pentru a-l plati pe creditor, subrogand pe tert in drepturile creditorului initial, dar trebuie indeplinite anumite conditii: actul de imprumut si chitanta de plata a datoriei sa imbrace forma insrisului autentic, in actul de imprumut sa se stipuleze expres ca debitorul a imprumutat suma de bani pentru a face plata datoriei sale fata de creditor, in chitanta de plata sa se arate expres ca plata s-a facut cu suma imprumutata de debitor de la tert pe care il subroga in drepturile creditorului platit. Subrogatia legala opereaza de drept, ex lege fara a fi necesar consimtamantul creditorului sau al debitorului: in folosul celui care fiind el insusi creditor al aceluiasi debitor plateste pe alt creditor ce are preferinta, in folosul celui care platind un imobil ipotecat, plateste pe creditor pentru a preintampina urmarirea bunului, in folosul celui care fiind obligat cu altii sau pentru altii la palta datoriei are interes de a o desface si il plateste pe creditor, in folosul mostenitorului care acceptat mostenirea sub beneficiu de inventar si plateste din patrimoniul sau pe un creditor al mostenirii.

96) Suspendarea prescripţiei extinctive (noţiune, cauze, efecte).

Prescriptia extinctiva nu este definita in legea civila totusi Decretul 167 / 1958 in art. 1, alineatul 1, consacra efectul prescriptiei extinctive “dreptul la actiune avand un obiect patrimonial, se stinge prin prescriptie, daca nu a fost executat in temeiul stabilit de lege”. Putem defini prescriptia extinctiva din dreptul civil ca fiind stingerea dreptului la actiune neexercitat in termenul de prescriptie. Determinarea “ domeniului prescriptiei extinctive “ inseamna a stabili drepturile subiectelor civile ale caror actiuni cad sub incidenta acestei institutii , pentru a le deosebi de cele imprescriptibile extinctive. Formeaza domeniu al prescriptiei extinctive, numai acele drepturi subiective civile ale caror actiuni sunt prescriptibile extinctive. Criteriile pe care le avem in vedere vizeaza aceste drepturi civile. Prin termen de prescriptie extinctiva se intelege intervalul de timp stabilit de lege, inauntrul caruia trebuie exercitat dreptul la actiune in sens material, sub sanctiunea pierderii acestui drept. Termenul de prescriptie este esentialmente un termen legal, deoarece numai prin lege se poate stabili un astfel de termen Regula generala potrivit art. 7 alin. 1 “prescriptia incepe sa curga de la data cand se naste dreptul la actiune…”, iar potrivit art. 1886 Cod civil : “nici o prescriptie nu poate incepe a curge mai inainte de a se naste actiunea supusa acestui mod de stingere”. In concluzie, regula generala, este aceasta :prescriptia incepe sa curga la data nasterii dreptului la actiune. Prin suspendarea prescriptiei extinctive se intelege acea modificare a cursului acestei prescriptii care consta in oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescriptie, pe timpul cat dureaza situatiile, limitative prevazute de lege, care il pun in imposibilitate de a actiona pe titularul dreptului la actiune. Caracterele cauzelor de suspendare sunt :legale; limitative Cauzele de suspendare sunt enumarate in Decretul 167 / 1958 , art. 13-14. Potrivit art. 13 : “cursul prescriptiei se suspenda: cat timp cel impotriva caruia ea curge este impiedicat de un caz de forta majora sa faca acte de intrerupere; pe timpul cat creditorul sau debitorul face parte din fortele armate ale Romaniei, iar acestea sunt puse pe picior de razboi; pana la rezolvarea reclamatiei administrate facute de cel indreptatit cu privire la despagubiri sau restituiri, in temeiul unui contract de transport sau prestare a serviciilor de posta si telecomunicatii, insa cel mai tarziu pana la expirarea unui termen de trei luni socotit de la inregistrarea reclamatiei”. Potrivit art. 14 : intre parti sau tutore si si cei ce se afla sub ocrotirea lor, intre curator si acei pe care ii reprezinta precum si si intre orice alta persoana care, in temeiul legii sau al hotararii judecatoresti, administreaza bunurile altora si cei ale caror bunuri sunt astfel administrate, prescriptia nu curge cat timp socotelile nu au fost date si aprobate. In legatura cu cazul de forta majora, apare necesar definirea acesteia: forta majora este un eveniment imprevizibil si insuportabil precum : cutremurul de pamant, inundatia si altele. Efectele suspendarii prescriptiei-Potrivit art. 15 alin. 1 : “Dupa incetarea suspendarii, prescriptia isi reia cursul socotindu-se si timpul scurs inainte de prescriptie “. Pentru perioada anterioara cauzei, suspendarea nu produce nici un efect juridic, socotindu-se si timpul scurs inainte de suspendare. Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs consta in oprirea curgerii prescriptiei, pe toata aceasta perioada; prin urmare, durata cauzei de suspendare nu intra in calculul termenului de prescriptie. Ulterior cauzei de suspendare, efectul care se produce consta in reluarea cursului prescriptiei, din momentul in care produce, consta in reluarea cursului prescriptiei, din momentul in care el fusese blocat, oprit; este efectul precizat in art. 15 alin. 1 in termenii “ Dupa incetarea suspendarii prescriptia isi reia cursul… “ Efectul special al suspendarii este reglementat de art. 15 alin 2 astfel : “prescriptia nu se va implini, totusi inainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data incetarii cauzei de suspendare, cu exeptia prescriptiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor implini decat dupa expirarea unui termen de 1 luna de la suspendare “. Efectul special al

146

suspendarii prescriptiei consta, in esenta, prorogarea momentului implinirii termenului de prescriptie extinctiva, in asa fel incat, intre momentul incetarii cauzei de suspendare si momentul implinirii termenului de prescriptie sa se asigure 6 luni ori o luna, dupa cum termenul de prescriptie aplicabil este mai mare ori mai mic de 6 luni. Intreruperea prescriptiei extinctive poate fi definita ca modificarea cursului acesteia care consta in inlaturarea prescriptiei scurse inainte de aparitia unei cauze intreruptive si inceperea unei alte prescriptii extinctive. Cauze de intrerupere sunt potrivit art. 16 din Decretul 167 / 1958 : prin recunoastrea dreptului a carui actiune se prescrie, facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia – aceasta cauza presupune de catre debitor a pozitiei sale de impotrivire fata de dreptul subiectiv corelate in formularea aceasta : recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia. Recunoasterea la care se refera textul trebuie sa fie neindoielnica. Cererea de chemare in judecata. Pentru a produce efectul intreruperii se cere ca: actiunea in justitie sa fie efectiva ( adica cu scopul de a fi admisa ); retragerea ori perimarea demonstreaza neindeplinirea acestei conditii; actiunea sa fie admisa, printr-o hotarare definitiva;retragerea ori anularea actiunii dovedeste neindeplinirea conditiei” Efectele intreruperii prescriptiei extinctive: anterior datei intreruperii, prescriptia este stearsa, adica inlaturata; posterior intreruperii, efectul care se produce consta in inceperea altei prescriptii. Ca si in cazul suspendarii, efectele intreruperii prescriptiei extinctive se produc in temeiul legii, organului de justitie neramanandu-i decat sa constate producerea lor. Repunerea in termen, reprezinta beneficul acordat de lege titularului dreptului la actiune care, din motive temeinice nu a putut formula actiunea in justitie inauntrul termenului de prescriptie, astfel ca organul jurisdictional este indreptatit sa solutioneze in fond, cererea de chemare in judecata, desi a fost introdusa dupa implinirea termenului de prescriptie. In esenta, repunerea in termenul de prescriptie extinctiva este un beneficiu al legii si , totodata o piedica in calea producerii efectelor prescriptiei, nejustificat.

97) Testamentul autentic.

Testamentul autentic este acela care, potrivit legii, (art.86o C. civ. si art.65 din Legea nr.36/1995) este auteentifiat de notarul public. Testamentul autentic prezinta unele avantaje dar si unele inconveniente. In privinta avantajelor se mentioneaza ca in aceasta forma pot testa si persoanele care nu stiu sa scrie sau sa citeasca si care astfel nu au acces la testamentul olograf. Apoi testamentul autentic este un act de autoritate publica, iar forta sa probanta este mai puternica decit a testamentului olograf caci continutul actului este verificat de notar. Sarcina dovezii contrare revine celui care-l contesta. Testamentul autentic mai are avantajul ca un exemplar original se pastreaza la biroul notarului public astfel incit pericolul ca testamentul sa fie sustras sau distrus este mai mic decit la testamentul olograf. Ca inconveneinte se mentioneaza faptul ca testamentul autentic necesita cheltuieli si pierdere de timp prin indeplinirea formalitatilor prevazute de lege si ca nu asigura secretul in aceasi masura ca testamentul olograf. Testamentul autentic poate fi redactat de catre testator, sau de catre notarul public sau de catre un avocat dupa indicatiile testatorului. Autentificarea lui se poate realiza de catre orice birou notarial din tara. Secretarii consiliilor locale, din localitatile in care nu functioneaza birouri notariale nu au competenta de a autentifica testamente. Testamentul fiind un act cu caracter strict personal testatorul nu-l poate incheia prin mandatar ci trebuie sa fie prezent personal la autentificare. Notarul public este obligat sa constate autentificarea printr-o incheiere care trebuie sa cuprinda, sub sanctiunea nulitatii :data si locul autentificarii, iar daca s-a realizat infara biroului notarial mentionarea motivelor care au determinat acest lucru, datele de identificare a testatorului, constatarea ca testatorul si-a exprimat consimtamintul si ca acesta l-a semnat in fata notarului. In Cazul in care nu sunt indeplinite conditiile de autentificare a testamentului notarul da in termen de 5 zile de la inregistrarea cererii de autentificare o incheiere de respingere motivata, care poate fi atacata la judecatorie. In cazul in care instanta dispune ca autentificarea se poate face notarul va proceda potrivit hotaririi judecatoresti. Sanctiunea care intervine in cazul nerespectarii prevederilor legale prin autentificarea testamentului este nulitatea absoluta.

98) Testamentul olograf.

Codul civil prevede in art.859 ca :”Testamentul olograf nu este valabil decit cind este scris in tot, datat si subsemnat de mina testatorului”.. Din formularea data de legiuitor vom retine, asadar, ca nu orice scriere olografa, chiar avind ca obiect transmisiunea bunurilor dupa moartea celui ce lasa mostenirea va putea fi considerata testament olograf ci numai aceea care va fi scrisa intergral, semnata si datata de mina testatorului.

147

Lipsa oricareia din cele trei conditii va duce la nevalabilitatea testamentului, caci ele se cer a fi indeplinite cumulativ. Ca avantaje ale acestui testament se specifica acela ca este simplu si accesibil oricarei persoane care stie sa scrie;poate fi redactat oricind si oriunde si fara nevoia participarii unor persoane straine asigurindu-se astfel secretul sau. Apoi, data fiind simplitatea formei sale, nu necesita cheltuieli pentru intocmirea sa. Dar tocmai din simplitatea formelor sale rezulta si unele dezavantaje ale sale. Astfel, el poate fi usor sustras sau distrus, dupa moartea testatorului sau in timpul vietii sale, dar fara cunostinta sa. Nu ne asigura de protectia vointei testaorului impotriva unor influiente straine si abuzive sub forma captatiei sau sugestiei sau chiar a violentei din partea celor interesati. Tot din cauza simplitatii sale el poate fi usor falsificat precum poate fi mai usor contestat decit celelalte forme de testament. In alta ordine de idei el poate cuprinde formulari confuze sau contradictorii din care este greu sa se deduca adevarata vointa a testatorului. Prima conditie :testamentul sa fie scris in intregime de catre testator. Nu este valabil testamentul scris la masina de scris sau la calculator chiar daca este semnat de catre testator sau chiar daca cuprinde mentiunea ca reprezinta ultima sa vointa. Prin inpunerea acestei conditii de a fi scris in intregime de mina testatorului legiuitorul previne eventualele fraude si in caz de contestatie ca testamentul provine de la defunct da posibilitatea verificarii de scripte prin expertize de specilalitate. Scrierea se poate realiza prin orice mijloace, (cu cerneala, cu creion, cu pasta, cu creta, vopsea, carbune etc.) si pe orice material (pe hirtie, pe pinza, pe lemn, material plastic, sticla etc.); prin orice scriere (cu caractere de tipar sau de mina, stenografie); in orice limba cunoscuta de catre testator (chiar si intr-o limba moarta ca limba latina) pe un suport material sau mai multe(de pilda pe o singura foaie sau mai multe, cu conditia in acest caz sa existe o legatura materiala sau intelectuala intre ele pentru a constitui un act unitar. Se accepta scrierea pe etape a testamentului, nefiind nevoie nici de formule sacramentale si nici de titulatura ca atare de testament sau testament olograf. Se cere doar ca testamentul sa reprezinte ultima vointa a defunctului. In cazul in care testamentul prezinta stersaturi, adaugiri sau chiar modificari dar facute de mina testatorului, fie cu prilejul intocmirii acestuia, fie ulterior, s-a apreciat ca testamentul ramine valabil chiar daca adaugirile, stersaturile etc. nu sunt semnate si datate de catre acesta cu conditia ca ele sa fie simple corecturi sau interpretari ale dispozitiilor initiale. Daca insa este vorba de dispozitii noi, sau se inlatura unele dispozitii anterioare care duc la modificarea continutului testamentului s-a considerat ca este vorba de un nou testament si trebuie scrise, semnate si datate de mina testatorului. S-a admis si imprejurarea ca testatorul poate fi ajutat de un tert la redactarea testamentului, sau ca in caz de boala si batrinete sa-i dea chiar un ajutor fizic la realizarea scrierii sprijinindu-i mina . Problema este insa ca prin acest ajutor sa nu se vicieze vointa testaorului, iar asistenta de catre un tert sa fie pur tehnica. Atunci cind testatorul nu a fost decit un instrument pasiv de exprimare a vointei altei persoane testamentul este lovit de nulitate. In legatura cu ipoteza cind in cuprinsul testamentului apare o scriitura straina se impun unele precizari. Astfel atunci cind scriitura straina nu are legatura cu continutul testamentului iar adausurile nu fac corp comun cu acesta testamentul va fi valabil ca testament olograf intrucit nu exista indicii ca s-a adus astfel vreo atingere libertatii de vointa a testatorului, indiferent ca acesta a cunoscut sau nu existenta scriiturii straine. Daca scriitura interpusa in cuprinsul testamentului are legatura cu continutul acestuia trebuie facuta distinctia intre doua situatii: daca interventia din cuprinsul testamentului de catre tert s-a facut cu stiinta acestuia, testamentul va fi nul absolut caci nu a fost scris in intregime de catre testator; daca interventia tertului s-a realizat fara stiinta testatorului testamentul va fi valabil intrucit nu s-a incalcat libertatea de vointa a acestuia. Desigur insa cele scrise de catre tert nu vor fi luate in considerare. A doua conditie este aceea ca testamentul sa fie datat de mina testatorului. Data testamentului prezinta importanta dintr-un indoit punct de vedere. In primul rind, in functie de data redactarii testamentului se poate verifica daca testatorul avea capacitatea de a testa. In al doilea rind, in cazul testamentelor succesive, cu dispozitii contrare sau incompatibile se va putea determina care anume vor fi avute in vedere tinind cont de regula potrivit careia manifestarea ultima de vointa a testatorului produce efecte, revocind dispozitiile anterioare. Codul civil nu cuprinde dispozitii in legatura cu modul in care trebuie datat testamentul. Se admite insa ca ceea ce este important e faptul ca data sa fie scrisa de mina testaorului. Nu are importanta locul unde este inserata, desi de regula este plasata la sfirsitul actului;ea poate sa fie insa inserata la inceputul actului sau in cuprinsul sau, ceea ce este necesar e faptul de a se putea intelege ca data se refera la intregul act. Data trebuie indicata prin precizarea zilei, lunii si a anului cind testamentul a fost redactat, ea putand fi scrisa in cifre sau in litere. Se considera ca este valabil precizata si cand se face numai referire la o sarbatoare a carei data poate fi cu certitudine stabilita (bunaoara Craciun 2ooo). Ora si locul intocmirii testamentului nu sunt necesare. In caz de nevoie aceste elemente se vor putea dovedi prin orice mijloc de proba. Nerespactarea acestor reguli in privinta datei, iar aceasta scrisa de testator este un element esential de forma a testamentului olograf, duce in mod logic la sanctiunea nulitatii absolute. A treia conditie pentru valabilitatea testamentului olograf este semnarea acestuia de catre testator. Semnatura de pe testament atesta faptul ca autorul sau recunoaste ca ii exprima vointa si il insuseste ca atare si de asemenea faptul ca actul a fost incheiat in forma definitiva. Legea nu prevede

148

conditiile in care trebuie executata semnatura. Se admite ca ea nu trebuie neaparat sa cuprinde numele si prenumele testatorului, fiind suficienta semnatura sa obisnuita prin care sa poata fi identificat. Semnatura cu initiale este considerata valabila daca testatorul semna in mod obisnuit in acest fel. Semnatura trebuie sa fie de mina. Nu se admite ca valabila punerea parafei, stampilei ori a sigiliului. Se considera ca este nul testamentul care in locul semnaturii are pus degetul testatorului. Cei care in mod obisnuit folosesc un pseudonim pot semna cu acesta testamentul. Semnatura de pe plicul in care a se afla testamentul s-a considerat ca nu este valabila caci intr-adevar cei interesati ar putea introduce in el un act care sa nu reprezinte vointa testatorului. Cele trei elemente obligatorii ale testamentului trebuie sa reprezinte un tot unitar caci numai impreuna dau intreaga masura a acestui act juridic asa cum legiuitorul l-a gandit. Codul civil prevede in art.892 ca testamentul olograf si cel mistic inainte de a fi pus in executare trebuie sa fie prezentat unui notar public de la locul deschiderii mostenirii pentru ca acesta sa constate prin proces verbal deschiderea lui si starea lui materiala, iar apoi se va pastra la biroul natarial respectiv. Sarcina dovedirii ca testamentul provine si este semnat de catre testator revine celor care-l invoca dupa principiul de drept comun potrivit caruia cel ce pretinde un drept trebuie sa-l dovedeasca.

99) Transmisiunea activului şi pasivului moştenirii.

Principiul dobandirii imediate la data deschiderii succesiunii. Transmisiunea succesorala este una aparte intrucat nu are ca oiect un bun sau altul, drepturile facand parte din activul succesoral sunt dobandite de succesori imediat si de plin drept de la data deschiderii mostenirii, oricare ar fi natura acestora, si indiferent daca succesiunea este legala, testamentara sau conventionala. Calitatea de subiect activ al drepturilor succesorale, indiferent daca este vorba de drepturi reale sau de creanta, se transmite de la de cujus la mostenitorii sai fara ca acestia din urma sa trebuiasca sa faca ceva, iar uneori chiar fara ca sa stie. Mostenitorii universali sau cu titlu universal, care au vocatie la intregul patrimoniu succesoral sau la o cota parte din acesta, sunt considerati continuatori ai persoanei defunctului, substituindu-se acestuia in calitatea de titulari ai patrimoniului succesoral sau al unei cote-parti ideale din acesta. Cand la mostenire vine un singur mostenitor universal, acesta devine unic titular al patrimoniului succesoral, iar cand vin doi sau mai multi, patrimoniul succesoral se transmite acestora in stare de indiviziune, fiecare detinand o cota-parte din activul succesoral. In cazul nasterii starii de indiviziune succesorala, niciunul dintre succesori nu are drepturi exclusive asupra elementelor active ale patrimoniului succesoral, astfel incat nu poate dispune de acestea fara acordul celorlalti. De cujus poate dispune mortis causa de bunurile sale si individual prin legate particulare. Spre deosebire de transmisiunile universale sau cu titlu universal, legatele particulare confera celor gratificati vocatie la un bun anume din patrimoniul succesoral (drept real sau de creanta). Aceasta transmisiune opereaza si ea automat la data deschiderii succesiunii, dar in acest caz legatarul nu mai este considerat fi continuator al persoanei defunctului, ci doar un simplu avand-cauza (succesor la bunuri) al acestuia. Se poate asadar trage concluzia ca transmisiunea drepturilor succesorale opereaza de drept la data deschiderii mostenirii, fara a fi necesare indeplinirea unor formalitati. Transmisiunea succesorala insa nu este obligatorie, toti succesibilii, indiferent daca sunt mostenitori legali sau testamentari, daca au vocatie universala, la o cota-parte din universalitate sau doar la unul sau altul din bunurile succesorale, avand dreptul sa opteze fie pentru acceptarea mostenirii (si, implicit, pentru consolidarea tilului de mostrenitor), fie pentru renuntarea la mostenire. Daca sub aspectul proprietatii, care este o chestiune abstracta, nu exista nici o discontinuitate in cazul decesului unei persoane fizice, chiar de la deschiderea succesiunii mostenitorii sai fiind considerati a-i succede de plin drept lui de cujus, in privinta stapanirii efective, precum si a indeplinirii actelor de conservare, administrare si dispozitie in privinta bunurilor succesorale, de la decesul titularului si pana la exercitarea dreptului de optiune succesorala de catre succesibilii cu vocatie succesorala, exista o perioada de incertitudine, in care nu se stie exact cine vine efectiv la mostenire si care sunt bunurile ce vor reveni mostenitorilor. In aceasta situatie, in ideea evitarii pe cat este posibil a conflictelor intre succesibili (mai ales intre mostenitorii legali si legatari), cu consecinte daunatoare pentru patrimoniul succesoral, legiuitorul a avut de ales intre solutia numirii unui tert ca administrator al succesiunii, cu dubla misiune de a verifica titlurile pretendentilor si de a gestiona succesiunea , si solutia acordarii unor puteri in acest sens unora dintre succesori, la care, dupa modelul francez, s-a oprit si legiuitorul nostru. Sezina si dobandirea de drept a posesiunii mostenirii de catre mostenitorii sezinari Reglementare legala. Art. 653 C. civ. prevede ca „descendentii si ascendentii au de drept posesiunea mostenirii din momentul mortii defunctului” si ca „ceilalti mostenitori intra in posesiunea mostenirii cu permisiunea justitiei”.Din textul de lege mentionat, desi considerat de unii enigmatic , iar de altii de-a dreptul inutil si bizar , rezulta totusi destul de limpede ca unii mostenitori sunt preferati, in sensul ca au posesia sau sezina patrimoniului succesoral de la data deschiderii mostenirii, fara nici o verificare prealabila intrucat este vorba de

149

rudele de sange in linie dreapta ale defunctului, in timp ce toti ceilalti mostenitori - fie acestia legali, testamentari sau contractuali -, au nevoie pentru aceasta de o verificare prealabila. Mostenitorii sezinari. Conform dispozitiilor art. 653 alin. 1 C. civ., mostenitorii sezinari sunt doar descendentii si ascendentii, adica rudele in linie dreapta ale defunctului . Aceast sistem, desi aspru criticat intrucat este „lipsit de orice logica si gresit din toate punctele de vedere” , a ramas neschimbat de la adoptarea Codului civil. Este indiferent daca rudenia rezulta din casatorie, dinafara casatoriei sau din adoptie. Caracterele sezinei-Caracterul de ordine publica. Sezinei i se recunoaste caracterul de ordine publica, in sensul ca de cujus nici nu poate priva de sezina pe succesorii carora legea le-o acorda, nici nu poate acorda sezina altor persoane decat cele prevazute de lege, nici nu poate modifica atributiile conferite de lege sezinarilor . Faptul ca defunctul poate numi un executor testamentar cu sezina (supra nr. 361 si urmat.) nu contravine caracterului de ordine publica al sezinei legale. Sezina executorului testamentar este una limitata doar la bunurile mobile succesorale, fiind marginita in timp, conferind executorului doar atributiile unui administrator-sechestru (conservarea bunurilor mobile, incasarea pretului vanzarii bunurilor mobile, plata legatelor), motiv pentru care sezinarii legali care „vin in concurs” cu un executor testamentar isi pastreaza toate prerogativele prevazute de lege, mai putin cele revenind acestui administrator sechestru . Majoritatea autorilor este de acord ca sezinarii nerezervatari putand fi exheredati de defunct, pierd totusi indirect dreptul la sezina, aceasta neputand fi disociata de vocatia succesorala . Afirmatia nu este pe deplin convingatoare, caci daca sezinarii sunt preferati de plano de lege in calitatea lor de mostenitori legali ai defunctului, avand printre atributii si pe aceea de „politie a mostenirii”, fiind investiti cu puterea „de a controla titlul celor carora nu le este conferita” , cel putin in cazul in care exheredarea este facuta prin instituirea de legatari, sezinarii nerezervatari ar trebui sa ramana investiti cu sezina . Nu aceasta este insa si solutia Codului civil, care in art. 891 precizeaza ca atunci „cand testatorul nu a lasat erezi rezervatari, legatarul universal va cere de la justitie (in prezent, notarul public -; n. n.-;D. C.) posesiunea bunurilor cuprinse in testament”. Caracterul de ordine publica al sezinei nu impiedica insa pe succesori sa renunte sa se prevaleze de aceasta . Caracterul individual. Sezina este individuala, iar nu colectiva, ceea ce inseamna ca nu este conferita tuturor mostenitorilor sezinari in acelasi timp, indiferent de ordinea chemarii lor la mostenire, ci, dimpotriva, conform ordinii in care sunt chemati de lege la mostenire . Totusi, daca succesorul chemat in primul rand la mostenire ramane inactiv, mostenitorii subsecventi pot sa preia posesia mostenirii si sa exercite actiunile referitoare la aceasta, solutie care se justifica prin caracterul virtual al sezinei, decurgand din ratiuni practice de conservare a drepturilor succeorale, mostenitorii subsecventi putand accepta succesiunea conditinat (virtual) de renuntarea celor chemati in rang preferat . Sezina virtuala, trebuie subliniat, nu ingaduie in nici un caz succesibilului de rang subsecvent sa se amestece in gestiunea mostenirii cand este asigurata efectiv de cel chemat de lege la mostenire in primul rand, ci numai daca acesta ramane inert, iar atunci cand sunt intrunite conditiile pentru exercitarea sezinei virtuale, ea nu confera celui indreptatit sa o exercite decat atributii limitate doar la exercitarea unor acte conservatorii (acte de intrerupere a unei prescriptii, actiunea in revendicare contra unui tert care detine bunuri succesorale, actiunea in petitie de ereditate, actiunea pentru anularea unui testament) . Caracterul succesiv. In cazul renuntarii la mostenire a succesorului in rang preferat, sezina trece la urmatorul chemat de lege la mostenire, sens in care se spune ca este succesiva . Solutia se impune intrucat mostenitorii subsecventi nu au fost inclusi de lege (art. 653 alin. 2 C. civ.) in categoria mostenitorilor care trebuie trimisi in posesie. Caracterul indivizibil. Daca mostenirea este deferita mai multor mostenitori legali de acelasi rang (de pilda, celor trei copii ai defunctului), sezina apartine tuturor acestora. Cand comostenitorii se inteleg intre ei asupra exercitarii sezinei, nu exista nici o dificultate, dar daca unii dintre comostenitori raman inactivi, se pune problema daca ceilalti pot actiona si pentru partea de mostenire revenind acestora sau numai pentru partea lor. Dupa unii autori, fiecare sezinar poate exercita sezina doar in limitele cotei-parti ce ii revine din succesiune, iar nu pentru intreg, solutia fiind dedusa din dispozitiile art. 1060 C. civ., conform carora erezii „nu pot cere creanta, sau… nu sunt tinuti de a o plati decat in proportie cu partile lor ereditare” . Majoritatea autorilor este insa de parere ca sezina este indivizibila, deoarece se refera la universalitatea succesorala, iar nu la bunurile facand parte din aceasta privite ut singuli . Exercitarea sezinei de catre un singur comostenitor (sau unii dintre acestia) se justifica numai daca ceilalti comostenitori se dezintereseaza de mostenire, ramanand inactivi, iar nu si atunci cand isi pun drepturile in valoare . In caz de dezacord intre comostenitori in legatura cu exercitarea sezinei, diferendul ar putea fi rezolvat prin numirea de catre instanta judecatoreasca a unui administrator provizoriu insarcinat cu gestiunea masei succesorale pana la partaj . Indivizibilitatea sezinei permite comostenitorului diligent, de pilda, sa exercite singur actiunea in revendicare a unui bun succesoral pentru reconstituirea integralitatii masei partajabile . De asemenea, in aceleasi conditii, permite exercitarea actiunii in nulitatea unui act juridic incheiat de defunct sau a actiunii pentru incasarea unei creante succesorale .Efectele sezinei-Verificarea titlurilor mostenitorilor nesezinari-Preferati de lege pentru ratiunile aratate mai sus, sezinarii sunt investiti de lege cu puterea de a face politia succesiunii, adica de a verifica

150

titlurile de mostenire ale succesorilor nesezinari si de a le preda acestora amiabil, la cerere, bunurile succesorale (infra nr. 583 si urmat.) .Aceasta, desigur, nu exclude interventia justitiei in cazul in care intre sezinari si legatari se nasc neintelegeri. Preluarea si administrarea bunurilor succesorale- Preluarea bunurilor succesorale. De la data deschiderii succesiunii, mostenitorii sezinari au dreptul de a intra in stapanirea materiala a bunurilor succesorale, fara a fi insa obligati la aceasta, sezina putand sa-si produca celelalte efecte ale sale fara preluarea efectiva a bunurilor. Sezina permite titularului sau sa actioneze in justitie impotriva tertilor sau chiar a mostenitorilor nesezinari (pana la trimiterea in posesie) pentru a obtine predarea bunurilor succesorale, chiar daca nu au dreptul la acestea (de exemplu, intrucat formeaza obiectul unui legat particular) . Sezina nu confera insa nici un drept de dispozitie asupra bunurilor succesorale, acestea fiind preluate in interesul succesiunii, iar nu al mostenitorilor sezinari. Administrarea bunurilor succesorale. Sezina da dreptul la exercitarea unor acte de administrare a bunurilor succesorale, permitand perceperea fructelor si incasarea creantelor succesorale, fara a avea insa dreptul de a dispune de acestea decat in limitele drepturilor sale succesorale, restul trebuind sa fie pastrat la dispozitia celor carara le revin, conform legii, de la data deschiderii mostenirii (in cazul fructelor, mostenitorilor legali nesezinari si legatarilor universali, ale caror legate i-au exheredat pe mostenitorii legali nerezervatari). Reprezentarea in justitie activ si pasiv a intereselor succesiunii Ca efect al sezinei, de la data deschiderii succesiunii, mostenitorii desemnati ca atare de lege se substituie defunctului, pe de o parte, fiind in drept sa introduca orice actiune petitorie sau posesorie apartinand acestuia, iar pe de alta parte sa fie parati in actiunile introduse de terti contra succesiunii. Neavand insa dreptul de dispozitie asupra succesiunii, sezinarii nu pot tranzactiona sau face compromisuri cu privire la bunurile succesorale .Trimiterea in posesie a mostenitorilor legali nesezinari-Mostenitorii legali nesezinari. Afara de rudele in line dreapta ale defunctului, toti ceilalti mostenitori legali (colateralii, sotul supravietuitor si statul) dobandesc sezina numai dupa trimiterea lor in posesie (art. 653 alin. 2 C. civ.), adica dupa indeplinirea unei proceduri de verificare a vocatiei la mostenire. Caile de realizare a trimiterii in posesie. In principiu, procedura de trimitere in posesie este gratioasa (necontencioasa), iar in prezent se realizeaza de notarul public de la locul deschiderii mostenirii. Trimiterea in posesie se realizeaza prin eliberarea certificatului de mostenitor sau de vacanta succesorala (art. 83 si 85 din Legea nr. 36/1995). Cand intre mostenitori exista neintelegeri care impiedica finalizarea procedurii necontencioase prin eliberarea certificatului de mostenitor, trimiterea in posesie se va realiza prin hotarirea judecatoreasca ce pune capat acestor neintelegeri . Procedurile mentionate au ca finalitate verificarea vocatiei succesorale si intinderea drepturilor mostenitorilor care solicita trimiterea in posesie. Trimiterea in posesie trebuie solicitata chiar si in cazul in care la mostenire vine un singur mstenitor legal nesezinar. Efectele trimiterii in posesie. Pana la trimiterea in posesie mostenitorul legal nesezinar, desi este proprietar al drepturilor succesorale din momentul deschiderii mostenirii, nu are exercitiul drepturilor succesorale, neavand calitatea de a introduce actiuni de a sta ca parat in procesele introduse de terti contra succesiunii si nici de a administra bunurile succesorale. Actiunea in petitie de ereditate (infra nr. 627 si urmat.) poate fi insa exercitata de mostenitorii legali nesezinari chiar si inaintea trimiterii in posesie, deoarece, pe de o parte aceasta actiunea nu a apartinut defunctului, ci direct mostenitorilor, iar pe de alta parte, obiectul acesteia consta tocmai in recunoasterea calitatii de mostenitor a reclamantului . Trimiterea in posesie a mostenitorilor legali nesezinari produce efecte retroactive, incepand de la data deschiderii mostenirii, ceea ce face ca actele de administrare sau actiunile introduse de acestia anterior sa devina valabile . Cei trimisi in posesie au dreptul la fructele si veniturile bunrilor succesorale incepand de la data deschiderii mostenirii, sezinarii care le-au perceput anterior avand obligatia de a da socoteala de acestea. Transmiterea pasivului se suporta de mostenitorii universali si cu titlu universal. Legatarul particular poate fi obligat la plata pasivului in urmatoarele situatii: daca testatorul a prevazut plata unei datorii, daca legatul particular are ca obiect un grup particular de bunuri cuprinzand atat drepturi cat si obligatii, daca legatul particular are ca obiect un bun ipotecat, daca activul nu acopera pasivul in mod indirect si fara a fi obligat personala legatarul va suporta consecintele existentei pasivului. Mostenitorii universali sau cu titlu universal au obligatia de a plati pasivul succesoral proportional cu partea ereditara a fiecaruia, dar exista si unele exceptii: daca obligatia are ca obiect un bun individual determinat, mostenitorul va putea fi actionat singur, avand drept de regres impotriva celorlalti mostenitori, daca un mostenitor este insarcinat cu executarea obligatiei, daca obligatia este indivizibila oricare mostenitor poate fi urmarit pentru intreg. Separatia de patrimonii este un beneficiu ce poate fi invocat de creditorii mostenirii in virtutea caruia crditorul separatist are dreptul sa fie platit din valoarea bunurilor succesorale, cu preferinta fata de creditorii personali ai mostenitorului.

100) Uzucapiunea.

151

Uzucapiunea constituie unul dintre efectele cele mai importante ale posesiei utile, dacă nu cumva cel mai important efect. Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă reprezintă naşterea dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea acestuia de catre o persoana în condiţiile şi termenul prevăzut de lege. Din examinarea acestei definiţii putem reţine că prescripţia achizitivă (uzucapiunea) reprezintă un mod de dobândire a proprietăţii, un mod originar, care operează doar în sfera bunurilor imobile şi se întemeiază pe faptul ce trebuie exercitată în condiţiile şi termenul prevăzut de lege. Uzucapiunea este un mod originar de dobândire a proprietăţii sau a altui drept real deoarece se întemeiazăpe faptul posesieie (pe o stare de fapt) ce exclude ideea de act juridic. Domeniul de aplicare al uzucapiunii se circumscrie doar la categoria bunurilor imobile, deoarece bunurile mobile se dobândesc în proprietate prin însăşi faptul posesiei lor cu bună credinţă, fără a fi necesară trecerea unui interval de timp. In această ultimă categorie de bunuri (mobile), literature juridică şi practica judiciară vorbesc fie de o prescripţie instantanee, (chiar dacă este o contradicţie în termeni), fie de faptulcă posesia valorează titlu. Uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii, operează doar în privinţa bunurilor imobile care se află în proprietate privată, indiferent de titularul acestui drept (statul, regii autonome, societăţi comerciale, unităţi administrative sau persoane fizice). Nu pot fi dobândite pe această cale bunurile imobile care fac parte din domeniul public naţional sau local, întrucât acestea sunt scoase din circuitul civil general. Cu alte cuvinte, pot fi uzucapate numai imobilele aflate în circuitul civil general. Această situaţie este reglementată în mod expres atât în art. 135 pct. 5 din Constituţie cât şi în art. 1844 Cod civil, art. 5 alin. 2 din Legea 18/1991 şi în art. 74 alin. 1 din Legea nr. 69/1991. Potrivit acestor texte legale “Bunurile proprietate publică sunt inalienabile şi, în măsura în care sunt legalmente – inalienabile, ele sunt imprescriptibile (extinctiv sau achizitiv). Uzucapiunea este reglementată în codul civil (Cartea a III-a titlul XX, în Decretul 167/1958 şi în Decretul-Lege nr. 115/1938 pentru unificare dispoziţiunilor privitoare la cărţile funciare. Uzucapiunea se justifică pe următoarele considerente: dovada dreptului de proprietate este de multe ori destul de dificilă. Această dovadă este mult mai facilă când dreptul real se dobândeşte printr-un mod originar cum este uzucapiunea, deoarece o stare de fapt este mai uşor de probat. Drept urmare, uzucapiunea are rolul de-a înlătura dificultăţile şi inconvenientele probei dreptului de proprietate; uzucapiunea clarifică raporturile juridice cu privire la un bun imobil. Având ca efect naşterea dreptului de proprietate în persoana posesorului, uzucapiunea transformă aparenţa îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert şi indiscutabil; uzucapiunea constituie o sancţiune îndreptată împotriva fostului proprietar, împotriva neglijenţei acestuia care a permis altei persoane să folosească vreme îndelungată imobilul proprietatea sa. In privinţa uzucapiunii, legislaţia noastră cuprinde două mari sisteme de reglementare: sistemul Codului civil şi sistemul cărţilor funciare, în funcţie de modul de realizare al publicităţii imobiliare în diferitele regiuni ale ţarii. Reglementările Codului civil cu privire la felurile şi condiţiile uzucapiunii se aplică numai în acele teritorii în care publicitatea imobiliară se realizează prin registrele de transcripţii şi inscripţii.In aceste regiuni importanţa uzucapiunii este cu totul deosebită deoarece ea reprezintă dovada supremă a dreptului de proprietate. In sistemul Codului civil naşterea, stingerea sau transmiterea dreptului de proprietate se realizează prin acordul de voinţă, contractul având un caracter constitutiv de drept real. Registrele de transcripţii şi inscripţii realizează doar opozabilitatea faţă de terţi, ele reprezentând deci un sistem de publicitate imobiliară. Drept urmare, proba dreptului de proprietate (sau a altui drept real) se face prin contract, iar în ipoteza unor transferuri succesive, este necesarăexhibarea tuturor acestor acte translative, ceea ce, în unele situaţii este aproape imposibil. De aceea, în doctrină această probaţiune a fost denumită diabolică! Datorită acestei situaţii, uzucapiunea reprezintă dovada absolută a dreptului real deoarece, în loc să dovedeşti şirul neîntrerupt al actelor translative, este suficient (şi mult mai facil) să dovedeşti o stare de fapt: o posesie utilă exercitată în termenul prevăzut de lege. Cu alte cuvinte, să dovedeşti uzucapiunea.In sistemul Codului civil, uzucapiunea este de două feluri: uzucapiunea de 30 de ani; uzucapiunea de 10 sau de 20 de ani, ori de 10 până la 20 de ani. In privinţa uzucapiunii de 30 de ani, lucrurile sunt simple. Dreptul de proprietate sau alt drept real se dobândeşte de cel ce posedă un bun imobil timp de 30 de ani dacă sunt întrunite două condiţii: posesia să fie utilă – aşa cum acestă posesie a fost examinată mai sus , când am discutat despre calităţile şi viciile posesiunii; posesia să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună-credinţă sau de rea-credinţă. Cu alte cuvinte, cel ce posedă în mod continuu, public, paşnic şi netulburat, timp de 30 de ani, un bun imobil dobândeşte dreptul de proprietate prin uzucapiune. Spre deosebire de uzucapiunea de 30 de ani, cea de-a doua formă de uzucapiune reglementată de Codul civil are o reglementare şi condiţii mult diferite prevăzute în art. 1895 – 1899 Cod civil. Potrivit prevederilor art. 1895 Cod civil, posesorul unui bun imobil determinat dobândeşte proprietatea prin prescripţia de 10 ani dacă adevăratul proprietar locuieşte în raza teritorială a tribunalului unde se află imobilul şi prin prescripţia de 20 de ani dacă locuieşte în afara razei teritoriale a tribunalului unde se găseşte imobilul. Altfel spus, dacă adevăratul proprietar locuieşte în raza teritorială a tribunalului unde se află imobilul, posesorul dobândeşte dreptul de proprietate dacă posedă timp de 10 ani, iar dacă proprietarul locuieşte în afara razei teritoriale – posesorul

152

prescrie în 20 de ani. In fapt, lucrurile pot fi diferite. Este posibil ca adevăratul proprietar să locuiască determinate perioade de timp atât în raza teritorială a tribunalului unde se află situat imobilul, cât şi în afara ei. Intr-o astfel de situaţie, termenul de prescripţie se calculează astfel: la numărul de ani cât proprietarul a locuit în raza teritorială a tribunalului unde se afla situat imobilul se adaugă dublul anilor în care proprietarul a locuit în afara razei tribunalului. Din examinarea textului art. 1895 Cod civil rezultă că acest fel de uzucapiune se aplică numai bunurilor imobile individual determinate iar pentru a o putea invoca cu succes trebuiesc îndeplinite două condiţii: Posesia să se întemeieze pe un just titlu sau justă cauză; Posesia să fie de bună-credinţă. Aceste două condiţii legale demonstrează diferenţa considerabilă faţă de uzucapiunea de 30 de ani care opereazăindiferent de existenţa sau inexistenţa titlului sau bunei-credinţe. Prin just titlu se înţelege orice act juridic translativ de proprietate (vânzare, donaţie, schimb, etc) care, contrar credinţei dobânditrului, nu are puterea sau capacitatea de a-i strămuta proprietatea, nu este transfer de proprietate. Acest lucru este cât se poate de firesc deoarece, dacă actul (justul titlu) este translativ de proprietate, dobânditorul devine proprietar ca urmare al efectului translativ de proprietate al actului încheiat. Intr-o asemenea situaţie el nu are nici interesulde-a invoca uzucapiunea şi nici posibilitatea de-a o face deoarece transferul proprietăţii s-a făcut ca urmare a încheierii actului translativ de proprietate, fiind de neconceput invocarea unui mod original de dobândire a dreptului de proprietate (uzucapiune). Existenţa titlului translativ de proprietate exclude ideea dobândirii dreptului prin uzucapiune. Dreptul s-a născut ca efect al posesiei îndelungate. Literatura juridică şi practica judiciară consideră că pentru a fi în prezenţa unui just titlu este esenţial ca actul să provină de la o altă persoană decât adevăratul proprietar (de la un nou “dominus”). Acest lucru este firesc deoarece dacă actul ar proveni de la adevăratul proprietar, acest act ar fi suficient pentru a opera transferul dreptului de proprietate şi nu ar mai fi necesară existenţa unei posesii îndelungate (uzucapiunea). Justul titlu trebuie să existe în realitate. De aceea, titlul putativ nu este suficient deoarece el există numai în imaginaţia posesorului. De asemenea titlul nul nu poate servi ca bază pentru uzucapiunea de 10 până la 20 de ani. In schimb, un titlu anulabil poate fi invocat drept just titlu împotriva oricărei persoane cu excepţia celui care are dreptul să ceară nulitatea relativă (de protecţie). In practica judiciară sunt considerate just titlu: Tranzacţia; Hotărârea judecătorească de adjudecare în cadrul execuţiei silite; Hotărârea judecătorească prin care se constată existenţa unei convenţii translative de proprietate; Hotărârea judecătorească care ţine loc de act autentic de înstrăinare. In schimb nu sunt considerate just titlu: Convenţiile pe baza cărora bunul se află în stăpânirea unui detentor precar (contractul de depozit, comodat, etc.); Hotărârea judecătorească declarativă de drepturi; Convenţia de partaj; Certificatul de moştenitor;; Antecontractul de vânzare-cumpărare. Justul titlu nu se prezumă; el trebuie să fie dovedit de către cel ce invocă uzucapiunea de 10 până la 20 de ani. Justul titlu trebuie să aibă dată certă deoarece, în caz contrar, el nu este opozabil terţilor. Termenul de 10 – 20 de ani începe să curgă de la data certă a justului titlu. Cea de-a doua condiţie necesară pentru dobândirea dreptului real prin uzucapiunea de 10 – 20 de ani este ca posesia uzucapantului să fie de bună-credinţă. Posesia este de bună-credinţă atunci când cel ce stăpâneşte bunul imobil are convingerea că o face în calitate de titular al dreptului de proprietate. Cu alte cuvinte, el ignoră viciile actului în baza căruia a intrat în posesia bunului şi are credinţa că acest act este unul perfect valid şi că provine de la adevăratul proprietar, dar convingerea lui este greşită. Buna-credinţă trebuie să existe în momentul dobândirii posesiei imobilului (art. 1898 Cod civil), nefiind necesară existenţa ei pe parcursul posesiei. Buna-credinţă este prezumată de lege (art.1899 al. 2 Cod civil) dar prezumţia este una relativă, ceea ce înseamnă că poate fi înlăturată de către cel interesat care poate face dovada contrară prin orice mijloc de probă. In sistemul de publicitate al cărţilor funciare importanţa uzucapiunii ca mod de dobândire al dreptului de proprietate este, în opinia noastră, mai redusă. Explicaţia trebuie căutată în caracterul constitutiv de drept real al înscrierii în cartea funciară. Dacă în sistemul registrelor de inscripţiuni şi transcripţiuni dreptul real se naşte, se transmite sau se stinge ca efect al actului (contractului) iar înscrierea în registru are doar rolul de a asigura opozabilitatea faţă de terţi, în sistemul de carte funciară dreptul real se naşte numai prin înscrierea în cartea funciară. Aşa fiind, dobânditorul are tot interesul să-şi înscrie dreptul în cartea funciară deoarece contractul imediat nu-i conferă un asemenea drept. Odată înscris în cartea funciară, dreptul real se naşte, există şi, ca atare, problema uzucapiunii nu se mai pune, importanţa ei devenind nesemnificativă. Uzucapiunea tabulară este reglementată în art. 27 din Legea 115/1938 care prevede că în cazul în care s-a înscris fără cauză legitimă, adică pe baza unui titlu nevalabil, drepturi reale care pot fi dobândite prin uzucapiune, ele vor rămâne valabil dobândite dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credinţă timp de 10 ani. Acest caz de uzucapiune (tabulară) se mai numeşte “prin convalescenţa titlului”. Specific acestei uzucapiuni este faptul că dreptul de proprietate este înscris în cartea funciară pe numele dobânditorului în baza unui titlu nevalabil – împrejurare ce pune sub semnul întrebării existenţa dreptului real. Dacă, însă, timp de 10 ani de la data înscrierii în cartea funciară, dobânditorul posedă bunul respectiv în condiţiile legii, dreptul său se consolidează pe deplin. Prin trecerea termenului de 10 ani, titlul său nevalabil se curăţă de viciile sale, se vindecă, devenind pe deplin valabil. De aici expresia de

153

convalescenţa titlului. Ca urmare, prin trecerea acestui termen, starea de aparenţă tabulară creată prin înscrierea titlului nevalid se consolidează punându-se de acord cu realitatea. Şi în acest caz uzucapiunea produce efecte retroactive, de la data întabulării acestui drept în cartea funciară (iar nu de la data împlinirii termenului). Uzucapiunea extratabulară este reglementată în art. 28 al Legii 115/1938 care prevede că posesorul unui imobil care l-a posedat, în condiţiile legii, timp de 20 de ani de la moartea proprietarului de carte funciară, poate cere întabularea dreptului în favoarea sa cu titlu de uzucapiune. Pentru ca uzucapiunea să poată opera în această situaţie, se cer întrunite în mod cumulativ următoarele condiţii: titularul dreptului de proprietate înscris în cartea funciara să fie decedat; uzucapantul să posede imobilul timp de cel puţin 20 de anide la moartea proprietarului tabular. posesia să fie utilă, indiferent de buna sau reaua-credinţă a posesorului Posesorul care îndeplineşte aceste condiţii se poate adresa cu cerere judecătoriei în a cărei rază este situat imobilul. Cererea este publicată prin afişare pentru ca cei interesaţi să poată face opoziţii. Dacă în termen de o lună de la afişare nu s-au făcut opoziţii, judecătorul de carte funciară va dispune, prin încheiere, întabularea dreptului de proprietate dobândit prin uzucapiune. Dacă s-au făcut opoziţii, acestea se notează în cartea funciară, iar cererea se va înainta instanţei de judecată pentru soluţionare. Când cererea este admisă (prin încheiere sau hotărâre), dreptul de proprietate se întabulează cu data notării cererii în cartea funciară. In schimb efectele uzucapiunii se produc retroactiv de la data începerii posesiunii, dreptul de proprietate fiind dobândit înaintea înscrierii lui în cartea funciară. Acesta este motivul pentru care această uzucapiune se numeşte extratabulară. Precizarea de mai sus are importanţă practică în situaţia în care, după împlinirea termenului de uzucapiune şi până la notarea cererii de întabulare, bunul respectiv este scos din circuitul civil. In această situaţie, deşi la data cererii de întabulare imobilul era scos din circuitul civil, cererea va fi admisă şi se va dispune întabularea dacă la data scoaterii bunului din circuitul civil termenul de 20 de ani era implinit. Explicaţia constă în efectul retroactiv al uzucapiunii care se produce pe data începerii posesiei ( deci înaintea scoaterii imobilului din circuitul civil). In această situaţie, înscrierea în cartea funciară nu are efect constitutiv de drept real, ci doar un rol de publicitate (excepţie de la regula efectului constitutiv de drept real al înscrierii în cartea funciară). După circa o jumătate de secol de proiecte şi încercări nereuşite de implementare a unui sistem de publicitate imobiliară pe întreg teritoriul naţional, în anul 1996 a fost adoptată Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare. Acesta este sistemul cărţilor funciare. Noua reglementare a preluat multe din dispoziţiunile Decretului-Lege 115/1938, dar noua lege nu mai cuprinde dispoziţiile speciale, derogatorii de la dreptul comun în materie de uzucapiune (prevederile cuprinse în art. 27 şi 28 din legea 115/1938). Drept urmare, de la data intrării în vigoare a legii nr. 7/1996 uzucapiunea este şi rămâne reglementată de Codul Civil Român. Intrucât noua reglementare nu conţine dispoziţii tranzitorii, rezolvarea conflictelor de legi privitoare la uzucapiune urmează a se face potrivit principiilor care guvernează aplicarea legilor civile în timp. Aşa fiind, uzucapiunile împlinite înaintea intrări în vigoare a Legii 7/1996 pe teritoriile de carte funciară îsi produc efectele conform Legii 115/1938. Uzucapiunile începute dar neîmplinite îşi vor putea produce efectele în condiţiile şi termenele prevăzute de Codul Civil Român, la fel ca şi cele începute după data intrării în vigoare a legii. Pentru a dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune, posesorul are uneori interesul să unească posesiunea sa cu a autorului (antecesorului) sau pentru a realiza termenul legal al prescripţiei achizitive. Această unire a posesiunilor se numeşte, în literatura şi practica judiciară, joncţiunea posesiunilor. Joncţiunea posesiunilor nu este o obligaţie ci o facultate – aşa cum rezultă din textul art. 1860 Cod civil care prevede că “Orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripţia, să unească posesia sa cu posesia autorului său”. Cu alte cuvinte, posesorul actual are posibilitatea să aleagă între a invoca sau nu unirea celor două posesii. Pentru a putea invoca joncţiunea, autorul (la fel ca şi posesorul actual) nu poate fi titular al dreptului de proprietate deoarece, în caz contrar, joncţiunea nu este posibilă. Cei doi posesori unesc posesiunile lor pentru a putea prescrie împotriva proprietarului. Pentru a putea realiza joncţiunea este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: să fie vorba de o posesie propriu-zisă (utilă); posesorul actual să fi dobândit posesia imobilului de la autorul său pe baza unui raport juridic (deoarece cel ce a uzurpat posesia altuia nu poate invoca joncţiunea). Posesorul actual trebuie să continue posesia autorului său cu toate calităţile şi viciile acesteia, termenul prescripţiei fiind cel necesar autorului său. In acest fel pot să apară trei situaţii diferite: Posesia actuală este de aceeaşi natură cu cea a autorului, fiind de bună-credinţă sau de rea-credinţă. In această situaţie posesorul actual va invoca întotdeauna joncţiunea, iar termenul va fi de 10 – 20 de ani (în caz de bună-credinţă) sau de 30 de ani (în cazul relei-credinţe); Dacă posesorul actual este de rea-credinţă iar autorul său a fost de bună-credinţă şi cu just titlu, el va uzucapa în 30 de ani şi va avea interesul să invoce joncţiunea; Dacă posesorul actual este de bună-credinţă şi are just titlu, iar autorul său a fost de rea-credinţă, el va putea opta pentru soluţia cea mai avantajoasă: fie va începe o posesie nouă de 10 – 20 de ani, fie va invoca joncţiunea posesiunilor şi va prescrie în 30 de ani.

154

101) Viciile de consimţământ.

Sunt vicii de consimtamant : eroarea, dolul (viclenia), violenta si leziunea. EROAREA-Eroarea este falsa reprezentare a realitatii la incheierea unui act vicil. Dupa criteriul consecintelor care intervin, eroarea este de trei feluri : eroarea-obstacol (numita si distructiva de voinat) este cea mai grava forma a erorii, falsa prezentare cazand fie asupra naturii actului ce se incheie -; error in negatio -; fie asupra identitatii obiectului -; error in corpore; eroarea-viciu de consimtamant este falsa reprezen tare ce cade fie asupra calitatilor substantiale ale obiectului actului -; error in substantiam, fie asupra persoanei cocontractante -; error in personam; eroarea-indiferenta este falsa reprezentare a unor imprejurari mai putin importante la incheierea actului juridic civil si care nu afecteaza insasi valabilitatea actului. Dupa criteriul naturii realitatii fals reprezentata, se disting doua feluri de erori : eroarea de fapt, care este falsa reprezentare a unei situatii faptice la incheierea actului juridic (care priveste obiectul actului, valoarea, cocontractantul); eroarea de drept, care este falsa reprezentare a existentei ori continutului unei norme de drept civil. In alcatuirea erorii-viciu de consimtamant intra un singur element, de natura psihologica -; falsa reprezentare a realitatii -; de unde rezulta si dificultatea probarii, dovedirii sale. DOLUL SAU VICLENIA-Dolul, numit si viclenie, este acel viciu de consimtamant care consta in introducerea in eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a determina sa incheie un act juridic. In esenta, deci, dolul este o eroare provocata (iar nu spontana, ca eroarea propriu-zisa). Avand originea in dreptul privat roman -; unele se distingeau intre dolus malus (dolul grav) si dolus bonus (dolul usor) -; dupa consecintele pe care le are, ori nu, asupra valabilitatii actului juridic, se distinge intre : dolul principal (dolus dans causam contractui), care este dolul ce cade asupra unor elemente importante, determinate la incheierea actului juridic si care atrage anularea actului si dolul incident (dolus incidens), numit si incidental ori secundar, care este dolul ce cade asupra unor imprejurari nedeterminate pentru incheierea actului juridic, neatragand nevalabilitatea actului (se poate cere, insa, o reducere a prestatiei, daca e cazul). Dolul, ca viciu de consimtamant, este alcatuit din doua elemente :un element obiectiv, material, constand in utilizarea de mijloace viclene (masinatiuni, siretenii, manopere dolosive) pentru a induce in eroare; un element subiectiv, intentional, constand in intentia de a induce in eroare o persoana, pentru a o determina sa incheie un act juridic civil. Pentru a fi viciu de consimtamant, dolul trebuie sa indeplineasca, cumulativ, conditiile :sa fie determinat pentru incheierea actului juridic; sa provina de la cealalta parte. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi probat prin orice mijloc de proba, inclusiv martori sau prezumtii simple. VIOLENTA-Violenta este acel viciu de consimtamant care consta in amenintarea unei persoane cu un rau care ii produce o temere ce o determina sa incheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi incheiat. Dupa natura raului cu care se ameninta, se distinge intre : violenta fizica -; vis -; existenta atunci cand amenintarea cu raul priveste integritatea fizica ori bunurile persoanei; violenta morala -; metus -; existenta atunci cand amenintarea cu raul se refera la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei. Dupa caracterul amenintarii, se deosebeste intre :amenintarea legitima, justa cu un rau, care nu este viciu de consimtamant (spre exemplu, creditorul il ameninta pe debitor cu darea sa in judecata in cazul in care nu-si indeplineste indatorirea pe care o are) si amenintarea nelegitima, injusta, cu un rau; numai aceasta are semnificatia juridica a viciului de consimtamant, atragand anulabilitatea actului incheiat sub imperiul unei temeri insuflata de o asemenea amenintare. Ca si dolul, violenta -; viciu de consimtamant este alcatuita din doua elemente :un element obiectiv, exterior, care consta in amenintarea cu un rau; un element subiectiv, constand in insuflarea unei temeri persoanei amenintata; ceea ce altereaza consimtamantul, in cazul violentei, este tocmai aceasta temere insuflata victimei violentei. Pentru a fi viciu de consimtamant, violenta trebuie sa intruneasca, cumulativ, urmatoarele doua conditii : sa fie determinanta pentru incheierea actului juridic civil; sa fie injusta (nelegitima, ilicita). LEZIUNEA-Leziunea este acel viciu de consimtamant care consta in disproportia vadita de valoare intre doua prestatii. Structura leziunii difera in functie de conceptia care sta la baza reglementarii ei. In conceptia subiectiva, leziunea presupune doua elemente : unul obiectiv, constand in disproportia de valoare intre contraprestatii si unul subiectiv, constand in profitarea de stare de nevoie in care se gaseste cealalta parte. In conceptia obiectiva, leziunea are un singur element : paguba egala cu disproportia de valoare intre contraprestatii. Pentru anularea actului juridic civil pentru leziune este necesar sa fie intrunite urmatoarele conditii : leziunea sa fie o consecinta directa a actului respectiv; leziunea sa existe in raport cu momentul incheierii actului juridic; disproportia de valoare intre contraprestatii trebuie sa fie vadita. In starea actuala a legislatiei noastre in materie, leziunea are un domeniu restrans de aplicare, atat din punctul de vedere al persoanelor care o pot invoca drept cauza de anulare, cat si din acela al actelor susceptibile de anulare pentru leziune. Intr-adevar, sub primul aspect, leziunea priveste minorii intre 14 si 18 ani, adica minorii cu capacitate de exercitiu restransa. Sub cel de-al doilea aspect, sunt anulabile pentru leziune numai actele juridice civile care, in acelasi timp : sunt acte de administrare; au fost incheiate de minorul intre 14-18 ani singur, fara incuviintarea ocrotitorului legal; sunt lezionare pentru minor; sunt comutative.

155

156

Date post:	27-Jun-2015
Category:	Documents
Upload:	florence1402
View:	155 times
Download:	8 times

Drept Civil

Documents