1

DREPT BISERICESC (Teologie Pastorală, anul al III-lea, semestrul al II-lea)

Cursul 1 (19.02.2014)

Activitatea Bisericii

Activitatea - un ansamblu de lucrări și / sau acțiuni, o manifestare a unei acțiuni, a unei

puteri sau un ansamblu de mijloace prin care se aduce la îndeplinire un scop precis.

Activitatea organismelor de conducere - lucrările sau acțiunile cu caracter social pe care

le săvârșesc respectivele organisme în exercitarea puterii sau folosirea mijloacelor specifice

cu care au fost înzestrate în vedea îndeplinirii scopului ei.

- atunci când organismele care dețin și exercită puterea săvârșesc lucrări constante cu caracter

social, astfel de lucrări / activități se numesc funcții sau funcțiuni, iar când săvârșesc nevoi sau

trebuințe temporare, sau de durată mai scurtă, acestea se numesc sarcini sau responsabilități.

- prin [termenul de] administrare (lat. ad = la, ministro, -are = a servi, a sluji) se înțelege

efectuarea unei slujiri / lucrări prin care un mijloc oarecare este folosit / întrebuințat la ceva

într-un anumit scop.

- sinonime: (sl.) a gospodări, (gr.) a chivernisi; gospodar, chivernisitor, „iconom” (specific

bisericesc) pentru „administrator”.

- în limbaj bisericesc, termenul de administrare / administrație este folosit pentru a exprima

ansamblul activităților de aplicare a puterii bisericești, adică a mijloacelor folosite de Biserica în

scopul realizării misiunii sale, i.e. întreaga lucrare desfășurată pe toată scara vieții bisericești,

prin acte de organizare și de conducere a acesteia.

- în sens restrâns, specific, prin termenul de administrare se exprimă modul în care se aplică

puterea sfințitoare la realitățile vieții bisericești, adică modul în care se săvârșesc lucrările sfinte

(administrare a Sfintelor Taine în general, a fiecărei Sfinte Taine în special și a celorlalte slujbe -

ierurgii).

- având în vedere distincția dintre organismele sinodale (sinodul de episcopi) și cele individuale

(episcopul), în exercitarea puterii bisericești se constată că sinodul de episcopi are dreptul la o

aplicare totală a puterii bisericești în timp ce organismele individuale pot aplica în mod restrâns

puterea bisericească în funcție de specificul fiecăruia (episcop, preot, diacon).

- activitatea organismelor individuale și sinodale în ansamblul ei este lucrarea de administrare a

Bisericii, adică de asigurare a îndeplinirii scopului Bisericii, prin folosirea mijloacelor adecvate.

- prin termenul de administrare se înțeleg și acele lucrări care se efectuează în aplicarea harului

sfințitor mijlocit de slujirea preoțească.

- în acest sens, termenii de administrare / administrație se folosesc pentru a exprima toate

categoriile de lucrări săvârșite de slujitorii Bisericii sau organismele care dețin și exercită

puterea bisericească (sinodul de episcopi) prin actele de folosire a acestei puteri sau de

aplicare a mijloacelor sale specifice la anumite realități ale vieții bisericești.

- în general, sensul termenilor de administrare / administrație este acela de activitate / lucrare

prin care se aplică puterea bisericească sau mijloacele puterii bisericești la anumite realități în

vederea asigurării unui scop determinat în viața Bisericii.

2

- în sens strict, prin expresia administrația / administrarea bisericească se înțelege, în mod

curent, funcționarea aparatului administrativ bisericesc.

- actele prin care se asigură îndeplinirea activității sau lucrării de administrare a puterii

bisericești se impart în tot atâtea categorii în câte este împărțită și puterea bisericescă:

- acte de administrare a puterii învățătorești,

- acte de administrare a puterii sfințitoare,

- acte de administrare a puterii conducătoare.

- pentru a putea îndeplini acte de aplicare a puterii bisericești, organismele individuale și

sinodale [care le săvârșesc] trebuie să dețină respectiva putere bisericească în măsură

suficientă pentru a putea efectua în mod competent actele respective de administrație.

- numai organismele care dețin puterea bisericească corespunzătoare pot săvârși acte

competente de administrație, adică actele de aplicare a puterii bisericești.

*arhid. prof. dr. Ioan Floca afirmă greșit (posibil sub influența catolică) că administrare =

jurisdictie (dreptul unui magistrat roman de a pronunța o decizie), ignorând etimologia diferită și

specificul distinct al celor doi termeni.

Administrarea puterii învățătorești

Cele mai importante acte au următoarele obiective:

- păstrarea învățăturii de credință, precizarea ei în raport cu nevoile de însușire și aprofundare a

acesteia, precum și pe acelea de a o deosebi de rătăciri / erezii.

- răspândirea și apărarea învățăturii de credință.

Administrarea puterii sfințitoare

Cele cele mai importante acte sunt acelea prin care se săvârșesc:

- Sfintele Taine

- Ierurgiile bisericești

- alte acte sau lucrări legate de organizarea cultului și de asigurarea bunei sale desfășurări (ex:

pelerinaj, organizarea slujbei din afara bisericii etc.)

Administrarea puterii conducătoare

Cele mai importante acte de exercitarea a acestei puteri sunt acelea prin care se îndeplinesc 3

funcțiuni:

- acte prin care se îndeplinește activitatea deliberativă (de către Sinod, dar și Adunarea

Parohială, Consiliul Parohial)

- acte prin care se îndeplinește activitatea executivă (de către Patriarhul, Chiriarhul, Parohul)

- acte prin care se îndeplinește activitatea judecătorească (Consiliile ajutătoare - Consistoriul =

o instanță de pace (c. protopopesc) sau de judecată (c. eparhial), de apel).

3

Cursul 2 (26.02.2014)

I. Activitatea învățătorească a Bisericii

- modul în care se desfășoară activitatea învățătorească în Biserică sau se exercită puterea

învățătorească (adică felul în care se întrebuințează mijloacele specifice puterii învățătorești)

este foarte variat pentru că, prin natura sa, lucrarea de propovăduire a adevărului de credință

impune contactul cu o seamă de realități obiective existente în viața Bisericii, precum și cu o

seamă de necesități foarte variate care apar și se schimbă / modifică în cursul dezvoltării vieții

bisericești.

- caracteristica activității învățătorești a Bisericii este reprezentată de faptul că aceasta nu se

desfășoară exclusiv în interiorul Bisericii, ci, prin natura sa, se desfășoară și în afara Bisericii.

- cea dintâi formă a acestei activități a fost cea impusă de natura propovăduirii însăși, care

trebuia să se adreseze necreștinilor în primul rând, mai ales că Mântuitorul le poruncise Sfinților

Apostolilor să meargă în toată lumea și să propovăduiască Evanghelia la toată făptura (Mt 10,

5: „Pe acești doisprezece i-a trimis Iisus, poruncindu-le lor și zicând: În calea păgânilor să nu

mergeți și în vreo cetate de samarineni să nu intrați”).

- această poruncă este dată atunci când Mântuitorul îi pregătește pe Sfinții Apostoli pentru

lucrarea misionară, iar la sfârșitul acestei pregătiri repetă într-o formă și mai precisă și mai

completă aceeași poruncă spunându-le: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile,

botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, / Învățându-le să păzească toate

câte v-am poruncit vouă. Si iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin”

(Mt 28, 19-20).

- în îndeplinirea poruncii de a învăța „neamurile” atât Sfinții Apostoli, cât și ucenicii lor, precum și

toți slujitorii Bisericii (chiar și credincioșii în număr destul de mare), au desfășurat o activitate

misionară potrivit chemării fiecăruia.

- faptul că această activitate de a învăța nu excludea a priori femeile în vremea respectivă nu

trebuie să surprindă pentru că însuși Mântuitorul i-a chemat pe toți credincioșii (deci și pe femei)

să propovăduiască Evanghelia, mărturisindu-L pe El: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea

oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt 10, 32).

Modul în care se desfășoară activitatea învățătorească

- puterea învățătorească împreună cu celelalte două ramuri ale puterii bisericești (sfințitoare și

pastorală) fac parte din mijloacele cu care Sfinții Apostoli au înzestrat Biserica atunci când au

creat / instituit preoția de instituire divină și au înzestrat-o cu toate mijloacele necesare misiunii

ei; prin urmare întreaga putere bisericească este intrinsect legată de preoția de instituire divină,

după cum și misiunea sau lucrarea preoțească este condiționată de puterea bisericească și

acestea împreună alcătuiesc partea principală, sau cel puțin una dintre cele două părți

principale ale succesiunii apostolice.

- în concluzie, în întreaga activitate de administrare a puterii bisericești (inclusiv a puterii

învățătorești) intră în acțiune două elemente constitutive ale succesiunii apostolice ce se găsesc

într-un raport de interdependență unul față de celălalt, și anume: preoția de instituire divină

(episcop, preot, diacon) și puterea bisericească.

Cum se exercită puterea învățătorească

- exercitarea puterii învățătorești constă dintr-o sumă de acte / acțiuni care servesc același scop

și se efectuează prin aceeași putere numai că între ele există și unele deosebiri firești pe baza

4

cărora pot fi grupate în mai multe categorii de lucrări principale (în exercitarea puterii

învățătorești):

a) lucrarea de păstrare a adevărului de credință

Pentru păstrarea adevărului de credință s-a procedat prin mai multe feluri de acte / acțiuni:

- acte de păstrare nealtertă, de către întreaga Biserică, a adevărului de credință revelat

- acte de fixare în scris a acestui adevăr de credință de către autorii inspirați ai Sfintelor Scripturi

- acte de întocmire / alcătuire a primelor mărturisiri (simboluri) de credință

- întocmirea de expuneri mai detaliate ale credinței, sub formă de catehisme sau de cărți

simbolice

- întocmirea textelor slujbelor religioase sau ale cultului (texte liturgice)

- acțiuni de promovare a artei ca mijloc de afirmare constantă a adevărurilor de credință și de

sprijinire a acestora (pictură, arhitectură, muzică).

b) lucrarea misionară sau de răspândire a învățăturii de credință

Este o lucrare care se continuă existând obligația imperioasă de a fi săvârșită în întreaga lume

și la toată făptura.

- rolul foarte important al asociațiilor și fundațiilor misionare ortodoxe

- un rol important îl are și apostolatul laic (nu doar clericii, ci și laicii)

- răspândirea învățăturii de credință se face prin propovăduire orală și exemplul faptei creștine.

*în Apus activitatea de răspândire este sistematic organizată, în special din cel de-al doilea

mileniu creștin, în cadrul curiei existând congregația „De propaganda fide”; în Biserica Ortodoxă

activitatea de răspândire se desfășoară într-un mod dispersat.

c) lucrarea de precizare și de adâncire / aprofundare a învățăturii de credință

Această activitate s-a săvârșit și se săvârșește în modul cel mai organizat, sistematic și

constant în Biserică prin patru feluri de acte diferite:

- prin hotărârile sinoadelor (în special cele ecumenice prin care se definește și se precizează

credința în măsura în care aceasta este pusă în discuție sau apare ca necesară) (37 ap.)

Canonul 37 apostolic: „De două ori pe an să fie (întrunit) sinodul episcopilor, şi ei să cerceteze

împreună dogmele dreptei credinţe şi să rezolve problemele (controversele) bisericeşti care se vor

ivi: o dată, adică, în a patra săptămână a Cincizecimii, iar a doua oară, în a douăsprezecea zi a lui

octombrie.”

- prin predică (explicarea adevărului de credință) (58 ap.)

Canonul 58 apostolic: „Episcopul sau presbiterul arătând nepăsare (neglijând) clerului sau

poporului şi neînvăţându-i pe aceştia dreapta credinţă, să se afurisească, iar stăruind în nepăsare

şi în lenevie, să se caterisească”.

- prin cateheză (stabilită pentru a ajuta pe credincioși în precizarea și aprofundarea adevărului

de credință)

- organizarea învățământului religios și teologic:

*predarea religiei

*învățământul teologic (liceal & universitar)

d) lucrarea de apărare a adevărului de credință (prin fapte și cuvântul propovăduit)

Mijloacele de apărare a adevărului de credință sunt întotdeauna cele de zidire sufletească care

încălzesc și țin mereu treaz pe credincios și-l apără de abateri de la dreapta credință. În

5

apărarea credinței sunt excluse orice acte de agresiune fizică sau verbală, de polemică, de

jigniri, blasfemii etc.

*În România există legea 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, în

care avem art. 13: (1) Raporturile dintre culte, precum şi cele dintre asociaţii şi grupuri religioase

se desfăşoară pe baza înţelegerii şi a respectului reciproc. (2) În România sunt interzise orice

forme, mijloace, acte sau acţiuni de defăimare şi învrăjbire religioasă, precum şi ofensa publică

adusă simbolurilor religioase. (3) Împiedicarea sau tulburarea libertăţii de exercitare a unei

activităţi religioase, care se desfăşoară potrivit legii, se pedepseşte conform dispoziţiilor legii

penale.

6

Cursul 3 (05.03.2014)

II. Activitatea sfințitoare a Bisericii

- administrarea puterii sfințitoare constituie lucrarea prin care se sfințește viața credincioșilor

administrându-se atât harul pe care îl împărtășesc Sfintele Taine cât și acela împărtășit de

ierurgii.

- aceasta este lucrarea principală a activității sfințitoare și derivă direct din administrarea puterii

sfințitoare.

- acestei lucrări i se mai adaugă însă și săvârșirea altor lucrări prin care se determină unele

forme sau rânduieli pentru săvârșirea lucrărilor sfinte (Sfinte Taine și ierurgii).

Administrarea Sfintei Taine a Botezului

- este primul act prin care unei persoane i se aplică puterea sfințitoare.

- pentru săvârșirea în mod valid a Sfintei Taine a Botezului sunt necesare mai multe prevederi

care se pot împărți în 4 categorii:

a) prevederi referitoare la cei care au dreptul să săvârșească botezul

- pentru săvârșirea Sfântului Botez, dreptul aparține episcopului și / sau preotului, putând fi

ajutat nu doar prin prezență ci și prin împreună-lucrare harică de diacon.

- pentru anumite situații în care nu există posibilitatea ca botezul să fie săvârșit de episcop sau

preot, se poate săvârși și de un diacon sau chiar de un laic (bărbat sau femeie), ori monah sau

monahie cu condiția ca aceștia să fie ei înșiși botezați în mod valid și să nu fie eretici sau

schismatici (46 ap.).

Canonul 46 apostolic: „Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care a primit (ca

valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtăşire (înţelegere) are Hristos cu

Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”

- pentru săvârșirea Tainei Sfântului Botez episcopul și preotul au deplinătatea harică, iar ceilalți

(diacon, mireni, monahi) au calitate harică nedeplină care îi îndreptățește totuși să săvârșească

Taina Sfântului Botez doar în cazuri de necesitate (botez de necesitate).

- în situația în care un botez este săvârșit de un creștin, respectivul botez este valid prin

iconomie, adică pe baza învățăturii evanghelice și a tradiției bisericești conform căreia nu

trebuie închisă nimănui ușa mântuirii și ceea ce lipsește celor ce săvârșesc (datorită

nedeplinătății harice) se împlinește prin lucrarea directă a Domnului, care vrea ca tot sufletul să

se mântuiască.

- odată săvârșit botezul de necesitate, se mai pot citi doar unele rugăciuni deosebite de către

episcop și / sau preot (47 ap.).

Canonul 47 apostolic: „Episcopul sau presbiterul dacă ar boteza din nou pe cel ce are botezul cu

adevărat sau dacă nu ar boteza pe cel spurcat de către eretici (cei fără credinţă adevărată), să se

caterisească, ca unul care ia în râs crucea şi moartea Domnului şi nu deosebeşte preoţii adevăraţi

de preoţii mincinoşi”

- ereticii și schismaticii nu pot boteza, dar au dreptul de a boteza toți clericii, iar în cazuri de

necesitate, chiar și cei care sunt sancționați (caterisiți, opriți de la slujire), însă cu excepția celor

sancționați pentru erezie.

7

b) prevederi referitoare la cei care pot primi botezul

- Sfânta Taină a Botezului poate fi primită de orice persoană umană, vie, indiferent de vârstă și

de sex (2, 14 sin. I ec.; 19, 46 Laod.; 78 Trul.; 110 Cartag.).

- copii și cei bolnavi care nu pot mărturisi ei înșiși credința ortodoxă trebuie însoțiți de o altă

persoană dreptcredincioasă care îndeplinește rolul de părinte spiritual, garant, martor sau tutore

religios pentru cel botezat (45 Cartag.).

Canonul 45 Cartagina: „Bolnavii care nu pot răspunde pentru sineşi să se boteze atunci când prin

voinţa lor vor exprima mărturie despre dânşii cu pericolul lor însuşi. Harul şi împăcarea cu Biserica

să nu se denege actorilor şi mimilor şi celorlalte persoane de acest fel sau apostaţilor care se

pocăiesc şi se convertesc la Dumnezeu.”

- între nași și fini se crează o înrudire cu caracter religios (nășie, rudenie spirituală) care este

mai importantă decât rudenia cea după trup (53 Trul.).

Canonul 53 Trulan: „De vreme ce rudenia (înrudirea) cea după suflet este mai mare decât

legătura trupurilor, iar noi am aflat că în unele locuri unii primesc copii din sfântul şi dătătorul de

mântuire botez, şi după aceea încheiau însoţire de nuntă (căsătorie) cu mamele văduve ale

acelora, orânduim ca, de Ia (canonul) de faţă, nimeni să nu mai facă un lucru ca acesta. Iar dacă

oarecare ar fi prinşi făcând acest lucru, după canonul de faţă, unii ca aceştia să se lase (depărteze)

mai întâi de la această însoţire nelegiuită, iar apoi să fie supuşi certărilor (pedepselor) celor pentru

desfrânaţi”.

- nașii trebuie să fie creștini dreptcredincioși, valid botezați, pentru că ei trebuie să prezinte

garanția atât că mărturisesc credința ortodoxă a botezului finului, cât și faptul că îl vor îndruma

și sprijini pentru a crește și a se forma în Biserica lui Hristos.

*trebuie amintit și catehumenatul în Biserica primară.

- referitor la botezul copiilor trebuie precizat că botezul trebuie făcut imediat dacă aceștia sunt în

pericol de moarte. (38 Sf. Nichifor Mărturisitorul).

Canonul 38 Sf. Nichifor Mărt.: „De va naște femeia și pruncul este în primejdie de moarte, după

trei sau cinci zile să se boteze acel prunc, dar se cuvine ca altă femeie botezată și curată să-l

alăpteze; iar mama lui nici să nu intre în dormitorul unde este pruncul și în general nici să nu se

atingă de el, până ce nu se va curăți deplin după 40 de zile și nu va primi de la preot rugăciunea”.

- pentru cei care refuză botezul copiilor se prevedea pedeapsa caterisirii și excomunicării (110

Cartag.).

Canonul 110 Cartagina: „Așijderea s-a hotărât ca oricine tăgăduiește ori zice că pruncii cei mici și

de curând născuți din pântecele maicilor, botezându-se, nu se botează întru lăsarea păcatelor și

nici nu-și atrag nimic din păcatul strămoșesc al lui Adam, care trebuie să se capete prin baia

renașterii (de unde urmează că la aceștia nu se înțelege forma botezului cea întru lăsarea

păcatelor cea adevărată, ci cea mincinoasă), să fie anatema; (...)”.

- pentru cei al căror botez nu era sigur, Biserica a rânduit ca botezul să fie săvârșit folosindu-se

o formulă deosebită prin care se pune condiția ca botezul să se săvârșească doar dacă

primitorul nu a fost botezat în mod valid (72 Cartag.; 84 Trul.).

Canonul 72 Cartagina: „Aşijderea s-a hotărât în privinţa pruncilor că de câte ori nu se vor găsi

martori siguri, care să afirme fără îndoială că aceia sunt botezaţi, şi nici ei din cauza vârstei nu vor

putea răspunde în chip potrivit despre taina cea dată lor, aceştia să se boteze fără nici o piedică,

ca nu cumva această îndoială să-i lipsească pe ei vreodată de curăţenia acestei taine, şi fraţii

noştri, delegaţi ai maurilor, ne-au recomandat aceasta, deoarece eicumpără de la barbari mulţi

copii de aceştia despre care nu se ştie dacă au fost botezaţi”.

8

- este interzis botezul morților (18 Cartag.).

Canonul 18 Cartagina: „Aşijderea s-a hotărât ca, hirotonindu-se episcopul ori clericul, cei ce-i

hirotonesc mai înainte să le pună în urechi cele hotărâte de sinoade, ca nu cumva lucrând

împotriva hotărârilor sinodului să se căiască. Tot aşa s-a hotărât să nu se dea Euharistia trupurilor

celor morţi. Căci s-a scris: „Luaţi, mâncaţi"; dar trupurile morţilor nu pot nici a lua, nici a mânca, şi

ca presbiterii să nu boteze din neştiinţă pe cei ce au murit deja. Drept aceea să se întărească în

acest sinod ca, potrivit celor hotărâte la Niceea, să se convoace în fiecare an pentru pricinile

bisericeşti, care de multe ori se întârzie spre pieirea poporului, Ia care sinod toţi cei ce ţin primele

scaune ale eparhiilor să trimită din sinoadele lor episcopi reprezentanţi pe doi sau şi pe câţi vor

alege, pentru ca sinodul întrunit să poată avea deplină autoritate”.

- în cazul ereticilor (apostați sau eretici care vor să devină ortodocși), uneori sunt primiți prin

botez (7 sin. II ec.), în altele cazuri doar prin mirungere (mirungerea are efect ca botezul pentru

ereticii care au fost ortodocși; 95 Trul.).

Canonul 7 sin. II ec.: „Pe aceia dintre eretici care revin la Ortodoxie, în partea celor ce se

mântuiesc, îi primim după rânduiala mai jos arătată şi după obicei. Pe arieni şi pe macedonieni şi

pe sabatinieni şi pe novaţieni cei ce-şi zic lor catari şi stângaci, apoi pe patrusprezeceni

(quartodecimani), adică pe mercuraşi (tetradiţi) şi pe apolinarişti îi primim dacă dau zapis (scrisori

de mărturisire de credinţă) şi dacă dau anatemei toată erezia care nu cugetă (învaţă) cum

cugetă(învaţă) sfânta a lui Dumnezeu Biserică sobornicească şi apostolească şi îi pecetluim, adică

îi ungem mai întâi cu sfântul mir, adică fruntea şi ochii şi nările şi gura şi urechile şi pecetluindu-i pe

ei zicem: Pecetea darului Duhului Sfânt. Iar pe eunomieni, pe cei ce se botează cu o singură

afundare, şi pe montanişti, adică pe cei ce se numesc aici frigieni, şi pe sabelieni, care învaţă că

Fiul este tot una cu Tatăl (identitatea Fiului cu Tatăl) şi care fac şi alte oarecare lucruri de neîndurat

(urâte), şi pe toate celelalte erezii (căcimulte sunt aici, mai cu seamă cele care pornesc din ţara

Galatenilor) pe toţi dintre aceştia care doresc să se adaoge(ataşeze) ortodoxiei, îi pr imim ca pe

elini (păgâni): şi (adică) în prima zi îi cercetăm, a doua zi îi catehizăm, iar a treia zi le facem

lepădările de Satana (îi exorcizăm), suflând asupra lor de trei ori în faţă şi în urechi şi astfel îi

catehizăm şi facem să petreacă timp îndelungat în biserică şi să asculte Scripturile şi atunci îi

botezăm.” (a se vedea și 95 Trul.).

c) prevederi referitoare la săvârșirea Tainei Sfântului Botez

- Botezul se săvârșește în numele Sfintei Treimi: „Drept aceea, mergând, învățați toate

neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, / Învățându-le să

păzească toate câte v-am poruncit vouă. Si iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul

veacului. Amin” (Mt 28, 19-20) (49, 50 ap.; 7 sin. II ec.; 91 Sf. Vasile cel Mare).

- Botezul valid nu se repetă (47 ap. și 48 Cartag.).

Canonul 47 apostolic: „Episcopul sau presbiterul dacă ar boteza din nou pe cel ce are botezul cu

adevărat sau dacă nu ar boteza pe cel spurcat de către eretici (cei fără credință adevărată), să se

caterisească, ca unul ce ia în râs crucea și moartea Domnului și nu deosebește preoții adevărați de

preoții mincinoși”.

- se săvârșește (de obicei) în bisericile de parohie, excepțiile putând fi aprobate prin dispensă

acordată de chiriarh.

- se face prin întreita afundare (50 ap.).

Canonul 50 apostolic: „Dacă vreun episcop sau presbiter nu ar săvârşi cele trei afundări ale unei

singure sfinţiri (a botezului), ci numai o afundare, aceea care se dă (se practică) întru moartea

Domnului, să se caterisească. Pentru că nu a zis Domnul: întru moartea mea botezaţi , ci: mergând,

învăţaţi toate neamurile, botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Mt 28,

19)”.

9

Canonul 91 al Sf. Vasile cel Mare: „Dintre dogmele şi propovăduirile ce se păstrează în Biserică,

pe unele le avem din învăţătură scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiţia Apostolilor, predanisită

nouă în taină; şi ambele acestea au aceeaşi tărie pentru dreapta cinstire de Dumnezeu; şi nimeni

nu va zice împotriva acestora, oricât de puţin ar fi de priceput în legiuirile bisericeşti. Căci dacă ne-

am apuca să abandonăm cele nescrise din obiceiuri, ca pe unele care n-ar avea mare tărie, am

greşi împotriva celor de căpetenie, păgubind Evanghelia, sau, mai bine zis, am reduce

propovăduirea la numirea goală. De pildă, obiceiul cel dintâi este aducerea-aminte de a ne

însemna cu chipul crucii cei ce nădăjduim în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Care este acela

ce ne-a învăţat în scris? Care scrisoare ne-a învăţat pe noi a ne întoarce spre răsărit în rugăciune?

Cine ne-a lăsat în scris cuvintele invocării la sfinţirea Pâinii Euharistiei şi a Potirului binecuvântării?

Căci nu ne sunt suficiente cele menţionate de Apostol sau de Evanghelie şi rostim şi altele, primite

din învăţătura nescrisă şi înainte, şi în urmă, ca unele ce au mare putere în privinţa tainei. Din care

scrisori binecuvântăm apa botezului şi untdelemnul hrismei, şi chiar pe cel ce se botează? Au nu

din predanisirea tacită şi tainică? Şi apoi, care cuvânt scris ne-a învăţat ungerea cu untdelemn?

Dar de unde a se afunda de trei omul la botez? Dar din care Scriptură sunt şi cele câte sunt la

botez: a se lepăda de satana şi de îngerii lui? Au nu din această învăţătură nepublicată şi tainică,

pe care Părinţii noştri au păstrat-o într-o tăcere ferită de indiscreţie şi ispitire, fiind ei bine învăţaţi a

păstra în tăcere pe cele sfinte ale tainelor? Dar cum ar fi fost de cuviinţă a publica în scrisori

învăţătura acelora, când celor neiniţiaţi nici a le privi nu le este îngăduit?... Şi după altele: temeiul

acesta al predanisirii celor nescrise, neţinând seamă de cunoaşterea dogmelor, pentru mulţi se

face uşor de dispreţuit în urma obiceiului. Dar altceva este dogma şi altceva propovăduirea. Căci

dogmele se tac, iar propovăduirile se publică. Insă un fel de tăcere este şi neclaritatea de care se

foloseşte Scriptura, care face mintea să vadă cu greutate dogmele, spre folosul celor ce Ie

cercetează. Din cauza aceasta, toţi privim către răsărit Ia rugăciuni, dar puţini ştiu că prin aceasta

căutăm patria noastră cea de la început, raiul, pe care Dumnezeu l-a sădit în Eden, către răsărit. Şi

drepţi stând facem rugăciunile duminica, dar motivul nu-l ştim toţi, căci facem aceasta nu numai ca

unii care, înviind împreună cu Hristos şifiind datori a năzui spre cele de sus, în ziua învierii ne

aducem aminte prin starea de la rugăciune, prin harul cel dat nouă, ci şi fiindcă se vede că este

imaginea veacului aşteptat. Şi pentru aceea, fiind începutul zilelor, "nu s-a numit de Moise întâia, ci

una: „Şi s-a făcut", zice, „seară, şi s-a făcut dimineaţă, zi una" (Fac. 1, 5), ca una ce aceeaşi se

repetă de multe ori. Deci aceeaşi este atât cea una, cât şi a opta, fiindcă acea într-adevăr una şi

adevărată a opta, de care pomeneşte şi psalmistul în oarecare suprascrieri de psalmi, prin ea

însăşi arătând starea care va fi după acest veac, ziua care nu va înceta niciodată, cea neînserată,

căreia alta nu-i va urma, veacul acesta nesfârşit şi neîmbătrânit. Deci este necesar ca rugăciunile

să se plinească stând în această zi, după cum învaţă Biserica pe fiii săi, ca, prin neîncetată

aducere-aminte de viaţa cea fără de sfârşit, să nu ne lenevim în privinţa merindelor pentru mutarea

aceea. Apoi şi Cincizecimea întreagă este semn de aducere aminte a învierii ce se aşteaptă în

veacul viitor. Că acea una şi întâia zi, de şapte ori înşeptindu-se, constituie cele şapte săptămâni

ale sfintei Cincizecimi. Că începând de la cea dintâi, sfârşeşte în aceasta, prin cele din mijloc, de

Cincizeci de ori asemenea repetându-se. Pentru aceea şi reprezintă veacul prin asemănare;

precum în mişcarea circulară, de la aceleaşi semne începând, prin aceleaşi se şi încheie; în care zi

orânduielile Bisericii ne-au învăţat că preferăm felul de a sta drept la rugăciuni spre a ne aduce

lămurit aminte, ca oarecum să ne strămutăm mintea noastră de la cele prezente la cele viitoare. Şi

prin fiecare plecare de genunchi şi ridicare arătăm cu fapta că prin păcat am căzut la pământ, şi că

prin iubirea de oameni a celui ce ne-a zidit am fost chemaţi sus, la cer. Mi s-ar sfârşi ziua expunând

tainele cele nescrise ale Bisericii. Omit pe celelalte; dar chiar mărturisirea de credinţă, a crede în

Tatăl, în Fiul şi Duhul Sfânt, din care Scripturi o avem? Dacă adică din predania botezului, potrivit

consecvenţei dreptei cinstiri, trebuie să şi credem, aşa cum ne botezăm, făcând mărturisire

asemenea botezului, apoi potrivit aceleiaşi consecvenţe, să ne fie îngăduit să dăm credinţei

asemenea slavă. Iar dacă ei se leapădă de felul doxologiei, ca de ceva nescris, apoi să ne arate

nouă dovezile scrise atât ale mărturisirii credinţei, cât şi ale celorlalte pe care le-am înşirat. Prin

urmare, fiind atâtea nescrise şi având ele atâta tărie în taina bunei cinstiri, nu ne vom îngădui o

singură expresie ajunsă la noi de la Părinţi, ce am găsit că a rămas în bisericile cele necorupte din

obiceiul nemesteşugit, care nu are temei puţin şi nu aduce pu¬ţină desăvârşire la puterea tainei.”

- acest canon ne dă mărturia actului efectiv al botezului, alcătuit din:

*binecuvântarea apei, a untdelemnului și a persoanei care va fi botezată

*lepădarea de satana

10

*ungerea cu untdelemn

*botezul efectiv săvârșit prin întreita afundare.

d) prevederi referitoare la efectele administrării (săvârșirii) Sfintei Taine a Botezului

- cel botezat devine membru al Bisericii, deci subiect de drepturi și de îndatoriri / responsabilități

- doar în această calitate, de botezat, respectiva persoană poate primi și celelalte Sfinte Taine și

ierurgii din partea Bisericii.

Administrarea Sfintei Taine a Mirungerii

- Sfânta Taină a Mirungerii poate fi săvârșită doar de către episcop și preot.

- poate fi administrată celor care au primit Taina Sfântului Botez în mod valid.

- Sfântul și Marele Mir se sfințește în Joia Mare de către Sf. Sinod al unei Biserici autocefale.

- în Biserica Romano-Catolică se săvârșește la vârsta de 14 ani – „confirmatio” (confirmare).

- prin această taină se poate și intra în Biserică; astfel, mirungerea ereticilor devine actul prin

care o persoană (re)devine membru al Bisericii; intră în comuniunea Bisericii (7 sin. II ec.; 95

Trul.) (doar în aceste cazuri se poate repeta mirungerea).

11

Cursul 4 (19.03.2014)

Administrarea Sfintei Taine a Euharistiei

a) prevederi referitoare la cei care au dreptul să administreze Sf. Euharistie

- săvârşitorii Tainei Euharistiei sunt episcopii şi preoţii.

b) prevederi referitoare la cei care pot primi Sf. Euharistie

- cei îndreptăţiţi să primească Euharistia sunt doar credincioşii creştini botezaţi în mod valid,

care au primit mirungerea şi dezlegare de păcate prin Sfânta Taină a Pocăinţei (Spovedania).

- prima Împărtăşanie se administrează imediat după Mirungere.

*în perioada medievală, în Biserica Apuseană găsim o practică a administrării Sf. Împărtăşanii

după vârsta de 7 ani (practică necanonică și fără fundament dogmatic).

- în vechime, în Biserică s-a admis excepţia ca şi unii catehumeni aflaţi în primejdie de moarte

sau în stare de boală gravă să poată primi Sfânta Împărtăşanie (6 Anc.; 7 Cartag.; 73 Sf. Vasile

cel Mare; 2, 3 Sf. Grigorie de Nyssa; 9 Sf. Nichifor Mărturisitorul; 13 sin. I ec.).

Canonul 13 Sin. I ec.: „În privinţa celor care stau să moară (dintre căzuţi) să se observe şi acum

vechea şi canonica lege, încât dacă cineva stă să moară, să nu fie lipsit de cea mai de pe urmă şi

mai trebuitoare merindă. Iar dacă fiind deznădăjduit şi luând împărtăşirea, s-ar număra din nou (vor

rămâne) între cei ce trăiesc (între cei vii), acela să fie împreună cu cei ce iau parte numa i la

rugăciune. Dar peste tot şi în privinţa oricui ar sta să moară, cerând a se face părtaş de

cuminecătură (a se împărtăşi cu Euharistia), (stabilim că) episcopul, cu cercetare (ispitire), să-l facă

părtaş sfântului dar (prosforei, să-l împărtăşească)”.

- prin acest canon (13 sin. I ec.) se stabileşte că Sfânta Euharistie se administrează şi celor

aflaţi sub o sancţiune bisericească care îi opreşte de la Împărtăşanie, însă numai în cazurile în

care aceştia se află aproape de obştescul sfârşit; dacă cei în cauză îşi revin ei nu vor fi

consideraţi între creştinii reabilitaţi total, ci îşi vor relua starea de penitenţă şi anume cu cei din

cea de a 4-a etapă a penitenţei, putând să stea împreună cu credincioşii pe întreaga perioadă a

Sfintei Liturghii fără însă a se împărtăşi.

- pentru anumiţi eretici (nestorieni, eutihieni, severieni) este prevăzut ca atunci când se întorc la

dreapta credinţă să poată fi primiţi doar prin anatemizarea ereziilor respective, urmată de

primirea Sf. Împărtăşanii (95 Trul.).

Canonul 95 Trulan: „Pe aceia dintre eretici care se adaugă (ataşează) Ortodoxiei şi părţii celor ce

se mântuiesc îi primim după următoarea rânduială şi obicei: pe arieni şi pe macedoneni şi pe

novaţienii care-şi zic loruşi catâri şi stângaci, şi pe quartodecimani (patrusprezeceni), adică pe

tetradiţi (miercuraşi), şi pe apolinarişti îi primim, dând zapise (scrisori) şi dând anatemei toată

erezia care nu cugetă (învaţă) cum cugetă sfânta sobornicească şi apostolească a lui Dumnezeu

Biserică, pecetluindu-i, adică ungându-le mai întâi cu Sfântul Mir fruntea şi ochii, şi nările şi gură, şi

urechile, şi pecetluindu-i pe ei zicem: „Pecetea Darului Duhului Sfânt". Iar despre pavlichieni, care

revin la Biserica sobornicească, s-a aşezat orânduirea că neapărat aceştia să fie botezaţi din nou.

Iar pe eunomieni, cei botezaţi într-o singură cufundare, şi pe montanişti, cei numiţi aici frigi, şi pe

sabelieni, care învaţă că Fiul este tot una (deopotrivă) cu Tatăl şi care fac şi alte oarecare rele

(lucruri de neîndurat), şi pe toate celelalte erezii, pentru că mulţi sunt aici mai ales cei care

pornesc, vin din ţara gălăţenilor, pe toţi care voiesc dintre aceştia să se adauge ortodoxiei îi primim

ca pe păgâni (elini) şi (adică) în prima zi îi primim spre creştinare, iar în a doua catehumeni, apoi în

a treia zi le facem lepădările de satana (îi exorcizăm), cu suflarea de trei ori în faţă şi în ochi, şi

astfel îi catehizăm pe ei, şi îi facem să zăbovească în Biserică şi săasculte Scripturile şi atunci îi

botezăm pe ei. Dar şi pe manihei şi severieni, şi pe cei veniţi din erezii asemenea (acestora),

primindu-i ca pe păgâni (elini), îi botezăm din nou. Iar nestorienii şi eutihienii şi severienii, şi cei din

erezii asemenea (acestora) trebuie să facă zapis (scrisori) şi să dea anatemei erezia (rătăcirea) lor,

şi pe Nestorie şi pe Eutihie, şi pe Dioscur, şi pe Sever şi pe ceilalţi începători (corifei) ai unor astfel

12

de erezii, şi pe cei ce cugetă cele ale lor şi toate ereziile arătate mai înainte şi aşa să se

împărtăşească cu sfânta Cuminecătură”.

- Sfânta Euharistie nu poate fi administrată celor care nu fac parte din Biserică (excepţie făcând

categoriile menţionate în can. 95 Trul.).

- nu este îngăduit ca Euharistia să fie administrată trupurilor celor morţi (83 Trul.; 18 Cartag.).

Canonul 83 Trulan: „Nimeni să nu dea Cuminecătura (Euharistia) trupurilor celor ce au murit (Mt.

26, 26). Căci este scris: „Luaţi mâncaţi" (Mt. 26, 26), dar trupurile celor morţi nu pot lua, nici

mânca”.

- primitorii deplin îndreptăţiţi ai Sf. Euharistii sunt numai creştinii valid botezaţi şi care au primit

Taina Mirungerii, adică aceia asupra cărora nu există îndoieli asupra calităţii de membrii ai

Bisericii; pentru împărtăşirea acestora există reguli potrivit cărora unii se pot împărtăşii mai des

(având această îndatorire), iar alţii mai rar.

- cei care sunt datori a se împărtăşi mai des sunt slujitorii Sf. Taine (episcop, preot, diacon) care

au datoria de a se împărtăşi la fiecare Sf. Liturghie (8 ap.).

Canonul 8 apostolic: „Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon sau vreunul (altul) din

catalogul clerului, aducându-se Sfânta Jertfă (săvârşindu-se Sfânta Liturghie), nu s-ar împărtăşi, să

spună cauza. Şi dacă ea ar fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de n-ar spune-o, să se afurisească

ca unul ce s-a făcut vinovat de tulburarea poporului (sminteală) şi a făcut să se nască bănuială

împotriva celui care a adus (sfânta jertfă) ca şi când acesta nu ar fi adus-o după rânduială (în mod

valid)”.

- se înţelege că având această obligaţie clericii trebuie să îndeplinească şi celelalte condiţii

canonice pentru a se putea împărtăşi, existând totuşi şi posibilitatea de a sluji fără să se

împărtăşească atunci când evocă un motiv justificat.

- pentru ceilalţi creştini can. 9 ap., prevede că au obligaţia de a se împărtăşi ori de câte ori

asistă la Sf. Liturghie; se înţelege însă că numai în cazul în care aceştia îndeplinesc condiţiile

morale şi religioase spre a putea primi cu vrednicie această Sfântă Taină pentru că potrivit Sf.

Ap. Pavel cel ce se împărtăşeşte cu nevrednicie, acela îşi mănâncă şi îşi bea osânda

nesocotind Trupul Domnului (I Cor, 11, 29: „Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă

îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului”).

Canonul 9 apostolic: „Toţi credincioşii care intră (în biserică) şi ascultă scripturile, dar nu rămân la

rugăciune (slujbă) şi la Sfânta Împărtăşanie, aceia trebuie să se afurisească, ca făcând

neorânduială în Biserică”.

- referitor la împărtășirea deasa sau rară au existat diferite discuţii; cea mai periculoasă rătăcire

constă în a pretinde împărtăşirea cotidiană independent de vrednicia sau nevrednicia celor /

celui care primeşte Sf. Euharistie.

- Sf. Ioan Gură de Aur, în Comentariul său la Epistola către Evrei se pronunţa astfel: „Mulţi se

împărtăşesc o dată pe an, unii de două ori, alţii mai des, care dintre acestia trebuie lăudaţi? Nici

cei care se împărtăşesc o dată nici cei de mai multe ori, nici cei de puţine ori, ci cei care se

împărtășesc cu conștiința curată şi a căror viaţă este ireproşabilă, unii ca aceştia întotdeauna,

iar cei care nu sunt de acest fel niciodată să nu se apropie de Trupul Domnului”.

- Pr. Cleopa afirma: „Sf. Împărtăşanie nu este borş cu mămăliga ca să poată fi cerută des”.

- aşadar, este clar că atât credincioşii cât şi clericii care vor să se împărtăşească mai des sau

mai rar nu pot dobândi starea de har pe care o comunică Sf. Împărtășanie decât dacă o primesc

cu vrednicie, pentru că altfel ei agonisesc osândă.

13

- prin urmare, rânduielile bisericeşti stabilesc regula ca toţi cei care doresc să primească cu

vrednicie Sf. Împărtășanie trebuie să se pregătescă în acest scop; clericii care săvârşesc Sf.

Jertfă trebuie să ajuneze şi astfel să se învrednicească a se împărtăşi (29 Trul., 41 Cartag.).

- excepții de la aceste rânduieli se admit numai în caz de neputinţă sau în caz de forţă majoră,

astfel celor bolnavi sau aflaţi în primejdie de moarte este îngăduit a li se da Sf. Euharistie chiar

şi după ce au gustat mâncare (9 Sf. Nichifor Mărturisitorul), precum şi în cazul în care unii ca

aceştia nu doar că nu au obţinut dezlegare de păcate ci s-ar găsi chiar sub epitimie (13 sin. I

ec.; 6 Anc.; 7 Cartag.; 73 Sf. Vasile cel Mare; 2, 5 Sf. Grigorie de Nyssa; 25 Ioan Postitorul).

- în vechime, în Biserică, oprirea de la Sf. Împărtășanie pentru un timp oarecare se numea

„excomunicare” (lat. excomunicatio); astfel de sancţiuni de oprire se dădeau fie pe un termen

limitat (săptămână, lună, an), fie pe o perioadă nelimitată, până la îndreptare (28 Sf. Nichifor

Mărturisitorul).

c) prevederi referitoare la modul de administrare a Sf. Euharistii

- pentru administrarea Euharistiei există reguli canonice potrivit cărora:

- clericii trebuie să se împărtăşească în altar (19 Laod.);

- diaconul trebuie să se împărtăşească după preot, iar preotul după episcop (18 sin. I

ec.);

- ipodiaconii sau cei care nu fac parte din ierarhia de instituire divină, nu au dreptul să

împărtăşească pe credincioşi (25 Laod.);

- ieromonahului tânăr îi este interzis să le împărtăşească pe călugăriţe (23 Sf. Nichifor

Mărturisitorul);

- nu este vreo interdicţie ca diaconul să-i împărtăşească pe credincioşi.

- credincioșii nu se pot împărtăși singuri, luându-și Împărtășania acasă pentru a o folosi

când doresc (58 Trul.).

Canonul 58 Trulan: „În prezenţa episcopului sau a presbiterului sau a diaconului, niciunul dintre

cei care sunt rânduiţi între laici să nu-şi dea lui însuşi (să nu se împărtăşească pe sine însuşi cu)

dumnezeieştile taine. Iar cel ce ar îndrăzni ceva de acest fel, să se afurisească pe o săptămână, ca

unul care lucrează (face) împotriva celor poruncite (statornicite), învăţându-se de aici să nu cugete

(despre sine) mai mult decât trebuie să cugete”.

- este interzis în mod absolut ca slujitorii Bisericii să primească sau să ceară vreo retribuţie

pentru Sfânta Împărtăşanie (23 Trul.; 1 Ghenadie al C-polului)

Canonul 23 Trulan: „(S-a orânduit) ca nici unul, fie dintre episcopi, fie dintre presbiteri sau diaconi,

împărtăşind cu preacurata cuminecătură, să nu ceară de la cel care se împărtăşeşte bani sau ceva

asemănător pentru o astfel de împărtăşire. Căci nici harul nu se poate vinde şi nici sfinţenia

Duhului nu o împărtăşim (dăm) pentru bani, ci ea trebuie dată fără viclenire, celor vrednici de darul

(acesta). Iar dacă s-ar vădi cineva dintre cei ce se numără în cler cerând ceva de orice fel celui pe

care îl împărtăşesc cu preacurata cuminecătură, să se caterisească ca un râvnitor al rătăcirii şi al

răutăţii lui Simon.

d) prevederi referitoare la efectele canonice ale administrării Sf. Euharistii

- efectele canonice ale administrării Sfintei Euharistii nu se produc decât în mod excepţional şi

anume în 2 cazuri:

- atunci când Împărtăşania constituie semnul împăcării şi reprimirii complete în Biserică a unor

eretici, deoarece într-un astfel de caz Sfânta Euharistie produce efectul canonic al redobândirii

calității de membru al Bisericii.

14

- atunci când un excomunicat este reprimit după împlinirea penitenței şi este restabilit prin

Sfânta Euharistie în situaţia lui anterioară de membru al Bisericii.

Administrarea Tainei Sfântului Maslu

- săvârşitorii: episcopul și preotul;

- primitorii: credincioșii ortodocși;

- mod de săvârșire: un număr de minim 7 preoți, în cazuri excepționale 2 sau 3 preoți,

recomandabil 7 preoți.

- exista în Biserica Ortodoxă o rânduială (practică) tradițională potrivit căreia slujba Sf. Maslu

trebuie să fie săvârșită de 7 preoti; nu există nicio prevedere asemănătoare cu privire la

numărul episcopilor care ar trebui să participe la slujba Sf. Maslu; cu timpul, de la această

rânduială privitoare la numărul de 7 preoți, s-a ajuns la aceea că, în caz de necesitate presantă,

Taina Sf. Maslu poate fi săvârșită și de 2 sau 3 preoți.

- se înțelege că această rânduială nu are fond dogmatic ci numai caracter ceremonial, pentru că

nu există nicio învățătură a Bisericii potrivit căreia preotul nu ar primi prin hirotonie calitatea

harică de a săvârși singur 6 din cele 7 Sf. Taine.

- o astfel de învățătură nu există nici în privința calității harice a episcopului și a săvârșirii Sf.

Taine a Maslului de către acesta; astfel, este evident că acestă rânduială are numai un caracter

ceremonial iar nu dogmatic.

- deoarece această rânduială are o confirmare constantă prin practica îndelungată, prin obicei

(cutumă), ea trebuie observată ca normă obligatorie.

- Sf. Taină a Maslului se poate repeta, dar spre deosebire de celelalte Sf. Taine, aceasta nu

produce nici măcar în mod excepțional vreun efect canonic.

- în Apus, a căpătat o valență exclusivă pentru cei aflați pe patul de moarte („extrema unctio”).

15

Cursul 5 (26.03.2014)

Administrarea Sfintei Taine a Pocăinței (Spovedania)

- este cea mai relevantă ca însemnătate dintre Sf. Taine pentru lucrarea de zidire

duhovnicească a credincioșilor deoarece prin acesta duhovnicul are posibilitatea de a verifica /

controla continuu conștiința credincioșilor, de a cunoaște pe această cale starea lor morală și

atașamentul față de Biserică și de învățătura acesteia.

- duhovnicul, în funcție de acestea, poate să apeleze la mijloacele necesare pentru îndreptarea

unora sau / și elevarea duhovnicească a altora asigurând astfel o medie sau un echilibru moral

și religios în viața familiei sau comunității.

- în acest sens, duhovnicul este situat în poziția de preot (părinte) spiritual al familiei și al

comunității și prin urmare îi revin responsabilități directe cu privire la viața duhovnicească.

a) prevederi referitoare la cei care au dreptul să săvârșească Sf. Taină a Pocăinței

- săvârșitorul acestei Taine este preotul sau episcopul;

- ca săvârșitori ai acestei Sf. Taine, preotul sau episcopul trebuie să fie în permanență și primul

„judecător” al credincioșilor săi și în același timp și cel mai înalt „judecător” duhovnicesc de la

care nu se poate face nici apel, nici recurs pentru că ceea ce leagă el sau dezleagă nu poate

schimba niciun alt slujitor al Bisericii și nici chiar un sinod.

- episcopul sau preotul își dovedește vrednicia sa pentru slujirea la care a fost chemat în special

prin modul în care înțelege Sf. Taină a Pocăinței și modul în care dovedește că i-a înțeles

importanța (102 Trul.).

Canonul 102 Trulan: „Se cade ca cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi de a

dezlega să cerceteze felul (calitatea) păcatului şi aplicarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit, şi

astfel să aducă bolii vindecarea potrivită, ca nu cumva, folosindu-le pe amândouă fără măsură, să

greşească în privinţa izbăvirii celui încărcat (suferind). Căci nu este simplă boala păcatului, ci

felurită şi în multe chipuri, şi născătoare de multe vlăstare ale stricăciunii, din care răul se revarsă

din plin şi merge înainte până s-ar opri prin puterea vindecătorului (a doctorului). Drept aceea, cel

ce arată ştiinţă doctoricească (medicală) în privinţa sufletului mai întâi trebuie să cerceteze starea

(dispoziţia) celui ce a păcătuit, şi dacă înclină spre sănătate sau, dimpotrivă, cheamă la sine însăşi

boala prin năravurile sale; să vegheze cum se îngrijeşte în vremea aceasta (între timp) de

întoarcerea (restabilirea) sa, şi dacă nu se împotriveşte meşterului (doctorului), şi vătămarea

sufletului se opreşte din pricina folosirii doctoriilor puse asupra ei, şi astfel să se măsoare

milostivirea după vrednicie. Căci tot cuvântul (toată grija) lui Dumnezeu şi al celui căruia i s-a

încredinţat cârmuirea de păstor (pastorală) este să aducă înapoi (să întoarcă) oaia cea rătăcită şi

să vindece pe cea muşcată de şarpe şi (dar) nici să o împingă spre prăpastia deznădăjduirii şi nici

a slăbi frâna spre molesirea şi spre dispreţuirea vieţii; ci în orice chip să stea împotriva suferinţei

(patimii), fie prin doctoriile cele mai aspre şi mai iuţi, fie prin cele mai moi (suportabile) şi mai

blânde (uşoare) şi să se nevoiască (lupte) spre închiderea (cicatrizarea) rănii, cercetând roadele

pocăinţei şi îngrijind cu înţelepciune pe omul cel chemat spre strălucirea cea de sus. Aşadar,

trebuie ca noi să le ştim pe amândouă, şi pe cele ale asprimii, şi pe cele ale obiceiului (cerute de

obicei), dar să urmăm chipul cel mai îndătinat la cei care nu primesc asprimea, precum ne învaţă

pe noi Sfântul Vasile”.

- se poate spune că nivelul de elevare duhovnicească a unei comunități depinde în mod

principal de felul în care păstorul acesteia administrează Sf. Taină a Pocăinței.

- pentru administrarea Sf. Taine a Pocăinței au existat numeroase prevederi.

- puterea necesară administrării Tainei Pocăinței a fost dată Sfinților Apostoli de către Însuși

Hristos, care a și definit-o într-un mod foarte precis cu prilejul trimiterii la propovăduire:

„Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi

dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Mt 18, 18); „Şi zicând acestea, a suflat asupra lor

16

şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi

ţinute” (Ioan 20, 22-23).

- puterea necesară administrării Tainei Pocăinței s-a transmis prin succesiune apostolică

preoților și episcopilor hirotoniți valid și care nu se află sub o sancțiune bisericească.

- modul de administrare a spovedaniei este, în prezent, diferit de cel din primele secole; în

principal s-a introdus hirotesia întru duhovnic a preotului hirotonit valid; initial, toți episcopii și

preoții erau duhovnici însă după acceptarea hirotoniei preoților sub vârsta de 30 de ani precum

și a unora care nu corespundeau întru totul lucrării preoțești, s-a introdus hirotesia întru

duhovnic (în sec. IV-V existau preoți penitențiari - își dedicau activitatea spovedaniei).

b) prevederi referitoare la cei care pot primi Sf. Taină a Pocăinței

- primitorii Tainei Pocăinței sunt toți membrii [vii] ai Bisericii;

c) prevederi referitoare la modul de administrare a Spovedaniei

- aceasta se administrează, de obicei, înaintea Sfintei Împărtășanii, dar și de fiecare dată când

este nevoie.

- în primele secole au coexistat doua modalități de administrare a pocăinței: (1) mărturisirea

publică și (2) cea privată.

- încă din sec. al IV-lea, Arhiepiscopul Nectarie al C-polului a luat primele măsuri pentru

limitarea pocăinței publice, în special pentru a se evita eventualele situații de scandal / conflict

(43 Cartag.).

Canonul 43 Cartagina: „Celor ce se pocăiesc să li se hotărască timpul de penitenţă cu judecata

episcopilor, după deosebirea păcatelor; iar presbiterul să nu dea absoluţie celui ce se pocăieste

fără ştirea episcopului, decât numai în lipsa episcopului, din nevoie constrângătoare; dar dacă

vreodată delictul celui ce se pocăieste este public şi divulgat, zguduind Biserica întreagă, apoi

asupra aceluia înaintea tindei să se pună mâna”.

- la sfârșitul sec. al V-lea mărturisirea privată s-a impus ca practică generală în Biserică (34 Sf.

Vasile cel Mare).

Canonul 34 Sf. Vasile cel Mare: „Pe femeile care au comis adulter şi din evlavie au mărturisit, sau

vădite fiind în oarecare chip, părinţii noştri au oprit de a le da la iveală în public, ca nu cumva

vădindu-se, să le oferim cauză spre moarte; dar au poruncit ca ele să stea fără de împărtăşire

până se va împlini timpul pocăinţei”.

- duhovnicul are îndatorirea (este obligat) să păstreze secretul mărturisirii indiferent de situații

sau interlocutor (132 Cartag.; 28 Sf. Nichifor Mărturisitorul).

Canonul 132 Cartagina: „Aşijderea s-a hotărât ca, dacă un episcop ar zice cândva că cineva lui

singur i-a mărturisit vinovăţia sa şi acela tăgăduieşte, să nu socotească episcopul că va fi târât în

ocara sa, fiindcă lui singur nu i se dă crezământ, chiar dacă zice că din imboldul conştiinţei sale nu

poate să fie în comuniune cu cel ce tăgăduieşte fapta sa.

Canonul 28 Sf. Nichifor Mărt.: „Duhovnicul, care primeşte mărturisirea celor ce mărturisesc

păcate ascunse, trebuie să-i oprească pe aceştia de la împărtăşire; dar să nu-i oprească de a intra

în biserică, nici să nu dea în vileag cele ce le ştie despre ei, ci să-i sfătuiască cu blândeţe ca să

stăruiască ei întru pocăinţă şi rugăciune, şi să li se administreze epitimiile ce li se cuvin, potrivit

dispoziţiei sufleteşti a fiecăruia”.

- în cadrul administrării Tainei Pocăinței, duhovnicul, în funcție de persoană, acordă epitimiile

cele mai potrivite pentru fiecare; epitimiile (la noi și „canon”) acordate în cadrul administrării

17

Tainei Pocăinței nu au caracter vindicativ (răzbunător), ci unul de îndreptare, de vindecare

duhovnicească (2 Sf. Vasile cel Mare).

- Sf. Ioan Gura de Aur: „Epitimiile nu trebuie date după cantitatea păcatului, ci trebuie să se țină

cont și de intenția celui ce a păcătuit”.

- în administrarea Tainei Pocăinței, s-a precizat că nu trebuie să i se ia penitentului nădejdea

îndreptării și nici nădejdea mântuirii (102 Trul.).

- epitimiile date de preot sau de episcop au aceeasi valoare deoarece în calitatea de a lega și a

dezlega a clericilor nu există diferențe harice.

- în primele secole administrarea Tainei Pocăinței avea o dezvoltare amplă; astfel, în 11 Sf.

Grigorie Taumaturgul, 75 Sf. Vasile cel Mare se pot identifica 4 etape ale penitenței: (1)

plângerea, (2) ascultarea, (3) prosternarea, (4) starea împreună.

Canonul 11 Sf. Grigorie Taumaturgul: „Plângerea este afară de uşa casei de rugăciune, unde

stând cel ce a păcătuit, trebuie să se roage credincioşilor celor ce intră ca să se roage pentru el.

Ascultarea este înăuntru de uşa din tindă, unde trebuie să stea cel ce a păcătuit până la

catehumeni, şi de acolo să iasă; ca auzind, zice Vasile cel Mare, Scripturile şi învăţătura, să se

scoată afară şi să nu se învrednicească de rugăciune; iar prosternarea este ca înăuntru de uşa

bisericii stând, să iasă cu catehumenii; şi starea împreună, ca să stea împreună cu credincioşii şi

să nu iasă cu catehumenii; cea mai de pe urmă este împărtăşirea cu Sfintele Taine”.

Canonul 75 Vasile cel Mare: „Celui ce împreună s-a spurcat cu sora sa de tată sau de mamă, să

nu i se îngăduie a intra în casa de rugăciune până ce nu renunţă la fapta nelegiuită şi neiertată. Iar

după ce va ajunge să perceapă înfricoşatul păcat, trei ani să se tânguiască, stând la uşa caselor de

rugăciune şi rugându-se poporului care intră pentru a se ruga, ca fiecare cu milostivire să facă

pentru dânsul rugăciuni îmbelşugate către Domnul; iar după aceasta, alţi trei ani să se primească

numai la ascultare, şi ascultând Scriptura şi învăţătura, să se demită şi să nu se învrednicească de

rugăciune de iertare. Apoi, după ce cu lacrimi a cerut aceasta şi a căzut înaintea Domnului cu

zdrobire de inimă şi cu umilinţă puternică, în alţi trei ani să i se admită prosternarea; şi astfel, când

va arăta roduri vrednice de pocăinţă, în anul al zecelea să se primească la rugăciunea

credincioşilor, dar fără proaducere; doi ani stând la rugăciune cu credincioşii, aşa de atunci să se

învrednicească de împărtăşirea Bunului”.

- s-a stabilit ca pentru persoanele aflate în pericol de moarte să se acorde dezlegare de păcate

(6, 7 Cartag.) de la episcopul sau preotul căruia i se cere acest lucru.

Canonul 7 Cartagina: „Episcopul Aureliu zise: „Dacă cineva fiind în primejdie de moarte ar cere să

se împace cu sfintele altare, lipsind episcopul, atunci este cu dreptate ca presbiterul să întrebe pe

episcop, şi aşa, după dispoziţia acestuia, să împace pe cel ce este în pericol de moarte, această

rânduială trebuie să o întărim prin hotărâre mântuitoare". Toţi episcopii au răspuns: „Se hotărăşte

ceea ce sfinţenia voastră crede de cuviinţă să aprobăm în chip necesar".

d) prevederi referitoare la efectele canonice ale Spovedaniei

- administrarea Tainei Pocăinței crează două efecte canonice:

a) efecte ale dezlegării de păcate, care pot consta, în cazul penitenților dintre cei care au fost

excomunicați, în dobândirea virtuală a calității de membru al Bisericii; urmează și reprimirea prin

Sf. Împărtășanie (12 ap.).

Canonul 12 apostolic: „Dacă vreun cleric sau laic afurisit, sau (încă) neprimit (în comuniune),

mergând în altă cetate ar fi primit fără scrisori de recomandare (încredinţare), să se afurisească şi

cel care l-a primit, şi cel primit.

b) efecte ale legării celor care nu sunt socotiți vrednici a primi Sf. Împărtășanie prin:

- simpla oprire de la Sf. Împărtășanie pentru un anumit timp sau până la îndreptare

18

- excluderea din comuniunea eclezială (excomunicare).

- libertatea duhovnicului de a pronunța dezlegarea de păcate nu este practic limitată de nimic,

excepție fiind cuvântul Domnului care spune că: „De aceea vă zic: Orice păcat şi orice hulă se

va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta.” (Matei 12, 31)

19

Cursul 6 (02.04.2014)

Sfânta Taină a Hirotoniei

- există mai multe prevederi canonice în legătură cu săvârșitorul, primitorul și modul în care se

săvârșește.

a) prevederi referitoare la cei care au dreptul să săvârșească Hirotonia

- săvârșitorul este episcopul eparhiot sau arhiereul delegat de chiriarh

- chiriarhul poate hirotoni clerici doar pentru eparhia sa, în caz contrar sancțiunea canonică

prevăzută este caterisirea atât a episcopului cât și a celui hirotonit (35 ap.; 13 Antioh.).

Canonul 35 apostolic: „Episcopul să nu îndrăznească să facă hirotonii în afara eparhiei sale, în

cetățile și în satele care nu-i sunt supuse lui; iar de s-ar dovedi că a făcut aceasta fără încuviințarea

celor care stăpânesc cetățile sau satele acelea, să se caterisească și ei, și cei pe care i-a hirotonit”.

Canonul 13 Antiohia: „Niciun episcop să nu îndrăznească să se mute de la o eparhie la alta și să

hirotonească pe oarecare în Biserică pentru îndeplinirea slujbei, nici să aducă cu sine pe alții, decât

numai dacă s-ar duce chemat fiind prin acela în al cărui teritoriu s-ar duce. Iar dacă, nefiind chemat

de cineva, s-ar duce fără rânduială pentru hirotonirea oarecărora și pentru orânduirea afacerilor

bisericești care nu-l privesc pe dânsul, să fie nule cele făcute de dânsul, și el încă să0și ia

pedeapsa cuvenită nerânduielii sale și întreprinderii ilegale, caterisit fiind imediat de acum înainte

de Sfântul Sinod”.

- fiecare episcop, prin starea sa harică și potrivit învățăturii dogmatice a Bisericii poate hirotoni

valid un preot ca episcop; cu toate acestea, din motiv de disciplină bisericească (pentru a se

evita orice abuz, pentru a sublinia sinodalitatea și a asigura succesiunea apostolică) s-a

introdus ideea potrivit căreia hirotonia întru episcop să fie săvârșită de minimum 2-3 episcopi (1

ap.), iar mai târziu de către 3 episcopi împreună cu mitropolitul lor (4 sin. I ec.; 1 C-pol, an 394).

Canonul 1 apostolic: „Episcopul să se hirotonească de către doi sau trei episcopi”.

Canonul 4 Sin. I ec.: „Se cuvine așadar ca episcopul să se așeze de către toți (episcopii) cei din

eparhie (mitropolie, provincie), iar dacă ar fi greu un lucru ca acesta, fie pentru vreo nevoie

stăruitoare (presantă, constrângătoare), fie pentru lungimea drumului, adunându-se în orice chip

trei la un loc, împreună alegători făcându-se și cei absenți și consimțind prin scrisori, atunci să se

facă hirotonia. Iar întărirea celor făcute să se dea în fiecare eparhie (mitropolie) mitropolitului”.

*hirotonia celor caterisiți sau excomunicați:

- dacă un episcop sancționat de sinod nu și-a pierdut starea harică poate săvârși Sfintele Taine,

inclusiv hirotonia, în mod valid, însă nu licit (canonic); prin urmare hirotonia este nevalidă.

- dacă prin pronunțarea unei sancțiuni se constată căderea și din har a episcopului, toate actele

sacramentale săvârșite de el sunt nevalide nu de la data pronunțării sancțiunii, ci din momentul

căderii în erezie.

- hirotonia săvârșită de episcopi aflați sub orice sancțiune, excepție făcând cele pentru erezie

sau hulă împotriva Duhului Sfânt, este considerată validă în sensul că produce efectul haric al

hirotoniei; cu toate acestea, ea nefiind licită, atrage sancționarea atât a săvârșitorului cât și a

primitorului.

b) prevederi referitoare la cei cărora li se administrează Hirotonia

- primitorii hirotoniei sunt toți creștinii bărbați, botezați și mirunși valid, care îndeplinesc anumite

condiții stabilite de Biserică în decursul timpului (ex: vocația preoțească).

- condițiile pentru hirotonie sunt: (1) religioase, (2) morale, (3) intelectuale / de pregătire, (4)

fizice, (5) sociale.

20

- potrivit canonului 9 sin. I ec., înainte de a intra în cler trebuie să se facă o cercetare

(examinare) a candidatului.

Canonul 9 Sin. I ec.: „Dacă cineva fără de cercetare a fost înaintat (rânduit) presbiter, sau

făcându-i-se ispitirea și-a mărturisit păcatele, și mărturisindu-se el, oamenii fiind mișcați, au pus

mâinile pe unul ca acesta împotriva canonului, pe acesta canonul nu-l primește (în cler), căci

Biserica sobornicească apără (revendică) numai ceea ce este fără de prihană”.

(1) potrivit condițiilor religioase, candidații la hirotonie trebuie să fie botezați, mirunși,

mărturisitori ai dreptei credințe

- toți membrii familiei celui care urmează să fie hirotonit trebuie să fie membri ai Bisericii și nu

eretici sau schismatici (36 Cartag.)

Canonul 36 Cartagina: „Episcopii, presbiterii și diaconii să nu se hirotonească înainte de a face

creștini ortodocși pe toți cei din casele lor”.

- candidații pentru hirotonie într-o slujire superioară trebuie să fi fost deja hirotoniți, în prealabil,

în slujirile inferioare și să fi slujit în fiecare din ele un timp (10 Sard.).

Canonul 10 Sardica: „Episcopul Osiu zise: „Socotesc că este de trebuință țo aceea ca să se

cerceteze cu toată grija și sârguința că, dacă vreun bogat sau scolastic din for s-ar învrednici a se

face episcop, să nu se așeze în episcopat mai înainte, până nu va fi îndeplinit slujba de citeț, și de

diacon, și de presbiter, ca prin fiecare treaptă, de s-ar socoti vrednic, să poată păși progresând

spre înălțimea episcopiei. Și va avea gradul fiecărei trepte lungime de vreme, firește, nu prea mică,

prin care să se poată cunoaște credința lui și felul onestității moravurilor și statornicia și buna

cuviință a lui (...)”.

- se interzice hirotonirea demonizaților (79 ap.).

Canonul 79 apostolic: „Dacă cineva este îndrăcit (are demon), să nu se facă (să nu devie) cleric,

dar nici să nu se roage împreună cu credincioșii, însă curățindu-se, să se primească și, dacă ar fi

vrednic, să se facă (cleric)”.

(2) candidații trebuie să prezinte un comportament moral ireproșabil.

- teologul candidat la hirotonie trebuie să se căsătorească cu o fecioară (18 ap.; 3 Trul.)

Canonul 18 apostolic: „Cel ce a luat în căsători văduvă, sau lepădată (alungată) sau desfrânată,

sau sclavă, sau vreuna dintre cele de pe scenă (actriță) nu poate să fie episcop sau presbiter sau

diacon, sau peste tot orice din rândul clerului (din catalogul stării preoțești)”.

- bărbatul al cărei soție a comis adulter nu poate primi hirotonia (8 Neocez.).

Canonul 8 Neocezareea: „De se va vădi în public că soția cuiva care este laic a comis adulter,

unul ca acela nu poate veni în slujba preoțească. Iar dacă dânsa va comite adulter după hirotonie,

el este dator să o demită; iar de va viețui cu dânsa nu poate ține slujba ce i s-a încredințat”.

(3) condițiile intelectuale au variat în timp în funcție de evoluția sistemului de învățământ precum

și de gradul de elevare culturală al societății în care Biserica era organizată și funcționa.

- episcopul trebuie să aibă o cultură teologică și profană corespunzătoare (58 ap.; 2 sin. VII ec.).

Canonul 58 apostolic: „Episcopul sau presbiterul arătând nepăsare (neglijând) clerului sau

poporului și neînvățându-i pe aceștia dreapta credință, să se afurisească, iar stăruind în nepăsare

și în lenevire, să se caterisească”.

Canonul 2 Sin. VII ec.: „De vreme ce, cântând ne încredințăm lui Dumnezeu: „Întru dreptățile Tale

voi cugeta, nu voi uita cuvintele Tale” (Ps. 118, 16), este mântuitor ca toți creștinii să păzească

21

acest lucru, dar cu deosebire cei îmbrăcați cu vrednicia preoțească. Drept aceea, orânduim că tot

cel ce vrea să fie înaintat în treapta episcopiei să știe desăvârșit Psaltirea, pentru ca astfel, din

aceasta, să se îndemne a învăța și întreg clerul său. Să se ispitească însă cu dinadinsul de către

mitropolit, dacă are osârdie să citească cu pătrundere, iar nu în trecere, atât sfintele canoane, cât

și Sfânta Evanghelie, cât și cartea dumnezeiescului apostol, și toată dumnezeieasca Scriptură, și

să se poarte după poruncile dumnezeiești, și să învețe poporul său (...)”.

- în prezent în B.O.R. condițiile intelectuale presupun licență în Teologie Pastorală și

promovarea examenului de capacitate preoțească (33 Trul.; 12 Laod.; 18 Cartag.).

Canonul 12 Laodiceea: „Episcopii să se așeze la conducerea bisericească cu hotărârea

mitropoliților și a episcopilor celor dimprejur, fiind examinați vreme îndelungată, atât în privința

credinței, cât și a conduite dreptei vieți”.

Canonul 18 Cartagina: „Așișderea s-a hotărât ca, hirotonindu-se episcopul ori clericul, cei ce-i

hirotonesc mai înainte să le pună în urechi cele hotărâte de sinoade, ca nu cumva lucrând

împotriva hotărârilor sinodului să se căiască.”

(4) integritatea corporală are înțelesul de lipsa oricărui defect fizic sau însușire care prejudiciază

slujirea clericală (78, 79 ap.).

Canonul 78 apostolic: „Iar surd fiind și orb, să nu fie (să nu se facă) episcop, nu pentru că ar fi

spurcat, ci pentru ca să nu împiedice (să nu încurce) cele bisericești”.

- vârsta minimă pentru hirotonie: episcop - 30 ani; preot - 25 ani; diacon - 25 ani (11 Neocez.;

14 Trul.)

Canonul 14 Sin. V-VI ec.: „Canonul sfinților și de Dumnezeu purtătorilor părinților noștri să aibă

tărie și în aceea ca să nu se hirotonească presbiter înainte de 30 de ani, chiar dacă ar fi om cu totul

vrednic, ci să aștepte. Căci Iisus Hristos Domnul S-a botezat în al 30-lea an și a început să învețe:

la fel nici diacon înainte de 25 de ani, sau diaconiță înainte de 40 de ani să nu se hirotonească

(hirotesească)”.

(5) originea socială a unei persoane nu este impediment la hirotonie (33 Trul.)

- a se vedea și canonul 8 al Sf. Nichifor Mărturisitorul (de la Canoanele întregitoare).

- într-o perioadă satisfacerea serviciului militar obligatoriu și cetățenesc erau condiții pentru

hirotonie.

c) prevederi referitoare la modul de administrare al Hirotoniei

- e interzisă hirotonia pe criteriu de nepotism (76 ap.).

Canonul 76 apostolic: „Orânduim că nu se cuvine ca episcopul să hirotonească în demnitatea

episcopală pe cine voiește, dăruind-o fratelui sau fiului sau altei rude, căci nu este drept să se

rânduiască moștenitori episcopiei, dăruind simțirii (patimei) omenești cele ce sunt ale lui

Dumnezeu; pentru că nu se cade a pune Biserica lui Dumnezeu sub moștenitori. Iar dacă va face

cineva aceasta, hirotonia să rămână fără tărie, iar el să se pedepsească cu afurisire”.

- hirotonia simoniacă e nevalidă (29, 30 ap.; 2 sin. IV ec.; 22 Trul.; 19 sin. VII ec.).

Canonul 22 Sin. V-VI ec.: „Poruncim ca cei ce au fost hirotoniți pe bani, iar nu după ispitire și după

alegerea vieții (celei preoțești), fie episcopi, fie orice fel de clerici, să se caterisească; dar și cei ce

i-au hirotonit”.

- când se constată întrunirea condițiilor, fiecare chiriarh sau sinod al unei Biserici autocefale

aprobă hirotonia candidaților în slujirea pentru care au fost desemnați.

22

- hirotonia validă nu se repetă (68 ap.; 48 Cartag.); în caz contrar se caterisește atât săvârșitorul

cât și primitorul (8, 19 sin. I ec.).

Canonul 68 apostolic: „Dacă vreun episcop, sau presbite, sau diacon, va primi a doua hirotonie

de la altcineva, să se caterisească și el, și cel ce l-a hirotonit, afară de cazul că ar dovedi că are

hirotonia (întâia) de la eretici. (...)”.

- administrarea hirotoniei trebuie săvârșită cu o destinație precisă (6 sin. IV ec.)

- au fost introduse prevederi referitoare la interzicerea transferului clerului (14, 15 ap.; 15 sin. I

ec.; 20 sin. IV ec.; 21 Antioh.; 16 Sard.); excepțiile sunt admise doar cu aprobarea organismelor

de autoritate.

- ca obligativitate a hirotoniei pentru un altar, s-a creat forma de angajament pentru clerici la

hirotoniei (pentru episcop în sec. IX; restul mai târziu).

- hirotonia se săvârșește după însușirea unui statut eclezial - conjugal sau monahal (26 ap.; 6

Trul.).

- hirotonia se săvârșește în altar la un moment determinat în cadrul Sfintei Liturghii.

d) prevederi referitoare la efectele canonice ale Sfintei Taine a Hirotoniei

(1) cu privire la structura sacerdotală:

- prin hirotonie se crează starea clericală și se conferă atât starea harică a preotului cât și

puterea bisericească corespunzătoare fiecărei slujiri a ierarhiei de instituire divină.

(2) cu privire la starea civilă a clerului:

- pentru slujirea episcopală a fost interzisă conviețuirea conjugală (48 Trul.) și s-a impus

celibatul și ulterior starea monahală ce a devenit obligatorie prin obicei, (acest fapt a condus la

necesitatea canonului 2 C-pol, din anul 879).

- se interzice căsătoria a II-a a clericilor (48 Trul.).

23

Cursul 7 (02.04.2014)

Sfânta Taină a Cununiei

- în Biserica Ortodoxă căsătoria este considerată ca fiind cea mai veche instituție a dreptului

divin, odată cu crearea celor doi oameni (51 ap.; 21 Gang.).

Canonul 51 apostolic: „Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, sau oricine din catalogul

(cinul) preoțesc, se ține departe (s-ar abține) de nuntă și de cărnuri și de vin, nu pentru înfrânare, ci

din scârbă, trecând cu vederea că toate sunt foarte bune și că bărbat și femeie l-a făcut Dumnezeu

pe om, ci hulind, ar cleveti făptura, ori să se îndrepte, ori să se caterisească și să se îndrepteze din

Biserică (să se afurisească). Asemenea și laicul”.

- Dumnezeu a instituit căsătoria monogamă ca o legătură indisolubilă între un bărbat și o femeie

deoarece aceștia trebuie să formeze un singur și unic trup (Mt 19, 5-6).

- pentru că din cauza păcatului strămoșesc viziunea căsătoriei căzuse în desuetudine prin

promovarea poligamiei și a poliandriei, Hristos a redat cununiei cinstea cuvenită ridicând-o la

rang de Taină prin participarea la nunta din Cana unde a săvârșit și prima Sa minune.

- Sfântul Apostol Pavel înălțând căsătoria la nivelul tainicei legături dintre Hristos și Biserică

(Efes. 5, 22-23) îi dă o importanță deosebită indicând totodată și cadrul general de realizare al

acesteia și prezentând-o ca nucleul social-ordonat al societății.

- referitor la indisolubilitatea cununiei, textul N.T. indică doar două situații în care aceasta

dispare: moartea unui dintre soți (Rm 7, 2-3) și desfrâul (Mt 5, 32; 19, 9).

- Biserica a adoptat ulterior numeroase prevederi canonice referitoare la cununie.

- astfel în primele secole, ținându-se cont că instituția Cununiei nu se reduce decât la actul

binecuvântării ci implică și consensul anterior al soților, Biserica și-a însușit definiția dată

Cununiei de către jurisconsultul roman Herenius Modestinus (sec. III) - „consensus facit nuptias”

(consensul face căsătoria) - preluat și de Justinian.

- astăzi, în majoritatea manualelor de Drept bisericesc, căsătoria este actul prin care Biserica,

prin slujitorii ei – preoți sau episcopi –, binecuvintează uniunea dintre un bărbat și o femeie

care, prin consens, au hotărât să fie un trup până la sfârșitul vieții lor.

- din punct de vedere istoric, până în sec. IX nu a existat un ritual al Cununiei care să fie

săvârșit separat de Sfânta Liturghie; până atunci, soții, după ce încheiau căsătoria civilă prin

consens, primeau binecuvântarea Bisericii prin acceptarea la Euharistie; un cuplu necreștin

care era primit în Biserică, nu era recăsătorit, ci căsătoria lor era acceptarea la Euharistie.

-ulterior, în Bizanț, această practică a fost modificată în anul 895 prin novela 89 dată de

împăratul Leon VI.

- în acel text se prevedea că doar căsătoriile binecuvântate de Biserică să fie valide și legitime

în Imperiu, absența binecuvântării priva căsătoria de orice valoare juridică, iar soții nu puteau

beneficia de niciun drept specific celor căsătoriți deoarece cununia lor era considerată

concubinaj.

-prin acest act juridic Bisericii i se conferea o nouă responsabilitate socială și juridică: aceea de

a da căsătoriei un status legal în societate.

- de acum Biserica s-a văzut nevoită să diminueze viziunea sa pastorală și să renunțe la

disciplina penitențială referitoare la căsătorie deoarece din acest moment trebuia să

reglementeze situația tuturor tipurilor de căsătorie.

- pentru a da un răspuns acestei situații, Biserica a făcut un compromis și a creat un ritual

liturgic matrimonial în afara Sfintei Liturghii.

24

- acest fapt a fost acceptat ușor pentru că odată cu primirea noii responsabilități s-a pierdut

legătura intrinsecă dintre Cununie și Euharistie, cununia religioasă devenind în primul rând o

exigență legală.

- trebuie subliniat că sfintele canoane fac referire la Cununia săvârșită în Biserică prin Euharistie

și niciodată la acest nou tip de căsătorie religioasă creat prin novela 89 a lui Leon VI, prevedere

confirmată de Alexie I Comnenul (doar o căsătorie celebrată în Biserică poate avea valoare

juridică de contract din punct de vedere al dreptului civil).

- Biserica Ortodoxă a susținut că încheierea căsătoriei se săvârșește prin Cununie.

- trebuie menționat că în Biserica Romano-Catolică se afirmă că nu preotul administrează

Cununia, ci cei care se căsătoresc și-o administrează reciproc în prezența preotului sau

episcopului al cărui har face numai posibilă această lucrare săvârșită de cei doi care se

căsătoresc.

- în Biserica Romano-Catolică căsătoria este considerată contract; prin urmare nici preotul, nici

episcopul nu sunt activi în administrarea tainei, adică nu au nici calitatea și nici puterea de a

crea legătura tainică dintre soți și nici de a o dezlega; astfel, în Biserica Romano-Catolică nu se

acceptă recăsătorirea, dar există practica de a anula o căsătorie pentru a putea contracta o

căsătorie validă canonic.

- autoritatea Bisericii Romano-Catolice, direct sau prin organismele ajutătoare, anulează în

urma unui proces o căsătorie nevalidă și oferă posibilitatea de a contracta una nouă.

- potrivit doctrinei canonice, săvârșitorii Cununiei sunt episcopul sau preotul, iar primitorii sunt

mirii botezați și mirunși valid, care îndeplinesc condițiile stabilite de stat și Biserică

- neîndeplinirea uneia din condiții generează imposibilitatea administrării Cununiei, iar motivul

devine piedică pentru Cununie.

- în funcției de obținerea dispensei de la autoritatea bisericească, există:

a) impedimente relative

- în special din raporturile de rudenie fizică dintre persoane (consângenitate) și acele relații de

rudenie spirituală între persoane (infiere, tutorat), cuscrie sau cuscrie presupusă (logodnă

săvârșită separat de Cununie).

b) impedimente absolute

- lipsa vârstei legale

- lipsa consensului dintre soți

- căsătoria existentă a unuia dintre soți

- hirotonia

- voturile monahale

- existența celei de-a treia căsătorii.

- deosebirea de identitate confesională și religioasă.

*toate aceste impedimente sunt valabile pentru Biserică.

- referitor la divorț trebuie spus că deși am văzut că Evanghelia permite lăsarea doar în caz de

adulter, doctrina canonică nu prevede nicio formă administrativă pentru divort.

- alte motive acceptate de doctrina canonică sunt: abandonul credinței de unul din soți (I Cor 7,

11-15; 72 Trul.), primirea demnității de episcop (13, 48 Trul.), intrarea în monahism (48 Trul.).

25

Cursul 8 (09.04.2014)

Administrarea ierurgiilor

- ierurgiile sunt lucrări sfinte sau acte prin care se sfințește viața credincioșilor;

- acestea se deosebesc de Sfintele Taine atât prin caracterul lor de acte auxiliare și neesențiale,

cât și prin efecte; astfel, ierurgiile nu împărtășesc un har absolut necesar pentru mântuire ci

unul prin care mântuirea nu e pusă în pericol cu nimic, fapt ce nu înseamnă că harul dat de

ierurgii ar fi diferit prin natura sa de cel dat prin Sfintele Taine, căci harul e unul după natură.

- numărul ierurgiilor nu e unul prestabilit, fiind astfel posibilă diminuarea sau sporirea numărului

acestora potrivit necesităților pastorale ale Bisericii.

- ierurgiile nu au fost înstituite prin voința lui Hristos, ci prin lucrarea apostolilor sau a altor

slujitori, fiind considerate de instituire bisericească.

- în funcție de relația dintre o ierurgie și una dintre Sfintele Taine, putem prezenta următoarea

ordine a administrării ierurgiilor:

1) Sfințirea Marelui Mir

2) Sințirea antimiselor

3) Hirotesiile (inclusiv cea de duhovnic)

4) Binecuvântări pentru evenimente din viața creștinilor (ex.: sfințirea caselor,

înmormântarea etc.)

5) Tunderea în monahism

- pe lângă rânduielile tipiconale referitoare la ierurgii, există și reglementări canonice pentru

acestea.

Sfințirea Marelui Mir

- în vechime, sfințirea Marelui Mir putea fi făcută atât de episcop cât și de preot (6 Cartag. - se

rezervă această ierurgie doar pentru episcopii unui sinod al unei Biserici autocefale, rânduială

care începuse mai demult a se impune pe cale de obicei).

- la sfințirea Marelui Mir pot fi prezenți și pot sluji împreună cu episcopii Bisericii autocefale și alți

episcopi ortodocși invitați de întâistătătorul respectivei Biserici autocefale.

- începând cu sec. al VI-lea, Patriarhia Ecumenică a început un proces de centralizare a puterii

bisericești în Ortodoxie în care a încercat să impună rânduiala ca sfințirea Marelui Mir să fie

făcută numai de Patriarhia Ecumenică; astfel în tomosul B.O. Grecești (1850), B.O. Sârbe

(1879), B.O. Poloneze (1924) s-a rezervat expres pe seama Patriarhiei Ecumenice dreptul

sfințirii Marelui Mir și a-l distribui Bisericii; în tomosul de autocefalie al B.O.R. (1885) se spune

clar că Sfântul Sinod al B.O.R. are dreptul de a sfinți Marele Mir.

Sfințirea antimiselor

- este rezervată episcopilor care păstoresc o eparhie (chiriarh).

- antimisele nu sunt obiecte sfinte cunoscute în vechime în Biserică, unde din secolele II-III a

existat rânduiala ca la baza locașurilor de cult sau sub altare să fie puse sfinte moaște ale

martirilor; datorită acestei rânduieli s-a impus regula ca Euharistia să fie săvârșită doar în locuri

unde există sfinte moaște.

- înainte de 313, slujitorii aveau cu ei moaște pentru a putea săvârși oriunde Euharistia; ele erau

păstrate în pânză albă, curată, fiind un obiect aparte al cultul creștin.

- după 313, aceste antimise („în loc de masă”) au continuat să fie folosite în special în teritoriile

de misiune ale Bisericii (ținuturile barbare).

26

- în sec. al VIII-lea practica existenței antimiselor cunoaște o puternică încercare prin

iconoclasm care contesta cinstirea sfinților, icoanelor, moaștelor (725-787).

- prin canonul 7 sin. VII ec. s-a dispus restabilirea practicii de a așeza în altar sfinte moaște și s-

a permis folosirea antimiselor (a se vedea și 1 Sf. Nichifor Mărturisitorul)

Canonul 1 al Sf. Nichifor Mărt.: „Dacă din neștiință se va spăla antimisul, acela nu-și pierde

sfințenia, nici nu se face necurat”.

- după sinodul local de la C-pol din 842, deplina biruință a Ortodoxiei în privința cultului

icoanelor, sfinților, moaștelor s-a generalizat și s-a impus practica folosirii generale și obligatorii

a Sfântului Antimis fără a se desființa rânduiala canonică care obligă să nu se sfințească nicio

biserică decât prin așezarea sfintelor moaște la temelia acesteia, iar ulterior în altarele fiecărei

biserici.

- în paralel cu evoluția rânduielii privitoare la antimis, s-a creat și rânduiala ca sfințirea

antimiselor să se facă doar de către episcop pentru că ele reprezintă „altare mobile” la care cel

care slujește trebuie să fie în comuniune deplină cu episcopul eparhiot (chiriarh).

Hirotesiile

- de-a lungul timpului termenul de hirotesie a fost folosit și în sensul de hirotonie, iar acesta a

fost folosit și în sens de hirotesie; astfel, în canoane termenul de hirotesie este folosit cu sensul

de hirotonie (10 Antioh.), iar acesta din urmă cu sensul de hirotesie sau și de hirotonie și

hirotesie (2 ap.; 15 sin. II ec.; 15 sin. IV ec.; 14, 40 Trul.).

- hirotesiile sunt rezervate episcopilor cu excepția hirotesiilor de citeț, anagnost, ipodiacon, care

se pot face de către stareț sau paroh (17 sin. VII ec.; 6 Sf. Nichifor Mărt.).

Canonul 6 Sf. Nichifor Mărt.: „Cel ce are rugăciunea (hirotesia) de egumen, presbiter fiind, poate

să sfințească citeț și ipodiacon în mănăstirea sa”.

- prin hirotesie o persoană primește binecuvântarea pentru o nouă responsabilitate cultuală sau

administrativă în Biserică.

- în cazul hirotesiei, efectele create pot fi anulate de autoritatea bisericească.

- toate hirotesiile se administrează în afara altarului.

Binecuvântări pentru evenimente din viața creștinilor

a) Sfințirea Bisericii

- este rezervată episcopului eparhiot (6 Cartag.) care o poate delega unui alt episcop sau chiar

preotului.

- efectele canonice ale sfințirii unei biserici se manifestă prin scoaterea respectivului spațiu din

întrebuințarea lui profană și destinarea sa exclusivă pentru necesitățile de cult; în acest sens

există prevederi canonice care interzic ca bisericilor să li se dea orice destinație nereligioasă

sau profană sau să fie secularizate (74, 76, 88 Trul.; 28 Laod.; 42 Cartag.).

Canonul 42 Cartagina: „Episcopii sau clericii să nu ospăteze în biserică decât numai dacă din

întâmplare, din nevoia străinătății, fiind în trecere, ar poposi acolo; încă și poporul să se oprească

pe cât se poate de la astfel de ospețe”.

b) Logodna

- este promisiunea a două persoane de a se căsători.

- prin logodnă se crează o înrudire morală (nu religioasă, spirituală).

27

- în România s-a decis săvârșirea Logodnei doar împreună cu Sfânta Taină a Cununiei datorită

intrării în vigoare a noului Cod civil.

c) Înfierea

- constă în lucrarea sau actul de luare în grijă de către o persoană majoră (sau două persoane

căsătorite), care beneficiază de exercițiul deplin al drepturilor lor, a unei persoane minore sau

majore și stabilirea între aceste persoane a raportului dintre părinte / părinți și copil, prin

îndeplinirea unor forme legale sau, în trecut, și a unor ceremonii religioase.

- nu mai există astăzi în Biserică.

- se crează o legătură morală care poate constitui impediment la Cununie.

d) Înfrățirea religioasă

- nu mai există.

- stabilirea legăturii de frate între două persoane neînrudite pentru care în trecut a existat o

binecuvântare a Bisericii.

- în Pravila cea Mare, glava 210 înterzice binecuvântarea înfrățirilor.

e) Înmormântarea

- se administrează doar creștinilor ortodocși, botezați valid, dacă au trecut la Domnul împăcați

cu Biserica (ne-excomunicați / ne-anatemizați).

- nu se înmormântează necreștinii, ereticii, schismaticii, excomunicații, anatemizații, cei care

refuză primirea Sfintelor Taine și care se opun înmormântării creștine precum și sinucigașii (14

Timotei al Alexandriei).

- în Pravila lui Petru Movilă cei morți în duel erau sinucigași.

*pr. Liviu Stan afirmă că necreștinilor li se poate administra slujba înmormântării dacă solicită

sau dacă nu au ministru de cult; însă Biserica nu acceptă o asemenea practică.

- în aceste cazuri nu se poate aplică prin iconomie administrarea ierurgiei înmormântării

ortodoxe.

Tunderea în monahism

- episcopul sau delegatul său (ieromonah) primește voturile monahale pe care le depune cel

admis la călugărie și săvârșește tunderea (6, 43, 126 Cartag.).

- în trecut tunderea o făceau monahii simpli, ulterior a fost rezervată episcopului sau delegaților

acestuia.

- în sec. VI-VII, s-a creat opinia potrivit căreia starea monahală nu se poate pierde niciodată;

astfel, în canoane sunt prevăzute sancțiuni aspre pentru cei care ies din monahism (7 sin. IV

ec.; 40-47 Trul.; 2-6 sin. 1-2 C-pol).

- cu timpul, a apărut nevoia aplicării unor sancțiuni ce în cazul monahilor ajung până la

excluderea din monahism; cei excluși pierdeau atât dreptul de a se cununa religios, cât și unele

drepturi civile și politice.

- prin canoanele 3, 4 sin. IV ec., monahilor le e interzis să ocupe responsabilități civile, politice,

militare sau alte îndeletniciri lumești.

- ulterior, pe cale de obicei, monahilor li s-a interzis să fie martori la judecata civilă, tutori, nași

sau săvârșitori ai Cununiei.

- administrarea Sfintelor Taine și a Ierurgiilor e obligatoriu marcată în actele oficiale ale Bisericii

(codici, registre, cataloage).

28

Cursul 9 (30.04.2014)

III. Activitatea pastorală a Bisericii

- poate fi clasificată potrivit celor trei ramuri ale puterii pastorale: deliberativă, administrativă,

judecătorească.

Activitatea deliberativă

- în B.O., organismele de autoritate sunt sinodul de episcopi și episcopul eparhiot (chiriarh); la

nivelul unei Biserici autocefale, activitatea deliberativă este în responsabilitatea sinodului de

episcopi și a Adunării Bisericești în timp ce la nivel eparhial, ea este în responsabilitatea

chiriarhului și a Adunării Eparhiale.

- organismele deliberative bisericești nu au caracter infailibil, ci hotărârile lor trebuie receptate

de Biserică, știind că Biserica, Trupul lui Hristos, este infailibilă.

Activitatea administrativă

- din punctul de vedere al îndeplinirii hotărârilor luate de organismele deliberative, acestea pot fi

administrate de întâistătătorul unei Biserici autoceface (când vorbim de sinod) sau de chiriarh,

atunci când vorbim de hotărâri la nivel eparhial.

- în cadrul îndeplinirii hotărârilor organismelor deliberative, întâistătătorul și chiriarhul sunt ajutați

de organisme administrative bisericești (în cazul întâistătătorului – cancelarie și administrație).

Activitatea judecătorească

- puterea pastorală judecătorească este administrată în B.O. de către organismele ei de

autoritate: sinodul de episcopi și chiriarhul; ele își exercită puterea bisericească judecătorească

direct sau prin intermediul unor organisme constituite în acest sens.

- în exercitarea puterii judecătorești organismele de autoritate ale B.O. acționează fie direct,

emițând sentințe de judecată, fie prin intermediul unor organisme ajutătoare, denumite

consistorii (lat. consistere – a sta împreună; consistorium – consiliu al împărătului).

- potrivit doctrinei canonice ortodoxe, în cazul unei Biserici autocefale patriarhale, există

următoare tipuri de consistorii corespunzătoare organismelor de autoritate:

a) Consistoriul eparhial

- instrumentează cauze de judecată din încredințarea chiriarhului și îi propune spre analiză și

aprobare o soluție de decizie pentru caz.

- deciziile sale sunt definitive și irevocabile, cu excepția celor referitoare la caterisire și

excomunicare.

b) Consistoriul mitropolitan

- instrumentează din încredințarea sinodului mitropolitan atacurile cu apel pentru deciziile cu

caracter permanent ale unui episcop eparhiot membru al sinodului mitropolitan și propune

acestuia spre analiză și aprobare o soluție de decizie pentru caz.

- deciziile sale sunt definitive și irevocabile cu excepția caterisirii și excomunicării.

c) Consistoriul patriarhal (în B.O.R. - consistoriul superior bisericesc)

- instrumentează din încredințarea sinodului patriarhal atacurile cu recurs, deciziile de caterisire

sau excomunicare ale unui sinod mitropolitan și propune sinodului patriarhal o soluție de decizie

pentru caz.

29

- trebuie precizat că potrivit doctrinei canonice ortodoxe, un episcop nu poate fi judecat decât de

sinodul de episcopi din care face parte (74 ap.; 6 sin. II ec.; 3 Sard.).

- Sfântul Sinod este unica instanță de judecată canonică a membrilor săi pentru orice fel de

abateri de la învățătura și disciplina Bisericii.

- în cazul în care din motive întemeiate nu se poate reuni sinodul de episcopi, un episcop

asupra căruia planează acuzații de nerespectare a învățăturii Bisericii poate fi judecat de 12

episcopi din acel sinod (12, 100 Cartag.)

- Biserica, prin organismele de judecată are competență exclusivă asupra tuturor abaterilor

canonice și morale, iar judecata instanțelor civile nu poate influența sancțiunile aplicate de

instanța bisericească (6 sin. II ec.; 9 sin. IV ec.; 11-12 Antioh.).

- în cazul în care abaterea potrivit legislației în vigoare este și una dintre infracțiunile care pentru

nedenunțare se pedepsește penal, organismul bisericesc de autoritate competent în acel caz

are obligația de a sesiza autoritățile civile și penale.

- în B.O. pentru îndreptarea membrilor ei care greșesc, de-a lungul timpului s-au stabilit diferite

modalități catalogate în două categorii: (a) epitimii; (b) sancțiuni.

a) Epitimia

- definește penitența pe care un credincios trebuie să o îndeplinească pentru a primi iertare;

- nu are un caracter punitiv, nici vindicativ (răzbunător) și nu reprezintă o „satisfacție” pentru

păcat, ci este un medicament spiritual ce ajută penitentul să regăsească cât mai repede calea

către Hristos.

b) Sancțiunea

- definește o hotărâre luată de un organism de autoritate pentru îndreptarea unui credincios

care a săvârșit o abatere, pentru apărarea credinței de efectele negative ale acelei abateri și a

celui ce le-a comis precum și pentru păstrarea ordinii canonice din Biserică.

- având în vedere că sancțiunile au ca scop final îndreptarea credincioșilor în vederea

reîntegrării lor pe calea către comuniune, este evident că acestea nu pot avea un caracter

privativ de libertate.

- epitimiile se aplică credincioșilor la Spovedanie, iar sancțiunile se aplică de către organismele

de autoritate; așadar, sancțiunea se deosebește de epitimie în special prin modul în care este

dată și se aplică.

- epitimia are caracter privat, fiind administrată în cadrul Spovedaniei și se aplică în viața privată

a unei persoane; sancțiunea însă, are un caracter public, bisericesc deoarece este administrată

de organismele de autoritate bisericească și se aplică printr-un act public bisericesc.

- potrivit doctrinei canonice și tradiției ortodoxe, organismele de autoritate din B.O. pot aplica

direct sau la propunerea unui consistoriu următoarele sancțiuni:

(1) admonestarea (dojana arhierească)

- ea poate fi verbală sau scrisă, canoanele spun că ea poate fi repetată de trei ori, după care

vinovatul fiind supus unei sancțiuni mai grave.

(2) canonisirea mirenilor (oprirea de la Euharistie) (4-6 Anc.; 11 sin. I ec.)

(3) suspendarea / destituirea din oficiile administrației bisericești (15 ap.; 15-16 sin. I ec.)

(4) degradarea din rangurile onorifice bisericești sau restragerea distincțiilor acordate de

autoritatea bisericească (7 Trul.; 31 Cartag.)

30

(5) pierderea dreptului de a fi hirotonit sau promovat sau de a ocupa funcții în administrația

bisericească (17, 18 ap.; 3, 26 Trul.; 69 Sf. Vasile cel Mare).

(6) trecerea monahilor la ascultări inferioare pentru o perioadă determinată de timp (41 Trul.)

(7) canonisirea clericilor de mir la mănăstire o singură dată pentru o perioadă determinată cu

obligația de a participa activ la toate serviciile (36 ap.; 16 sin. I ec.).

(8) oprirea clericilor de la săvârșirea unor lucrări sfinte pentru o perioadă determinată (15 ap.;

20 sin. IV ec.; 3 Trul.; 14 Sard.; 19, 133 Cartag.).

(9) oprirea totală de la slujire până la un an cu obligativitatea de a-și desfășura activitatea la

strană sau ca paraclisier la aceeași biserică sau la alta (15 ap.; 20 sin. IV ec.; 9 Neocez.).

(10) mutarea disciplinară a clericilor de mir la o parohie de categorie inferioară (7 Trul.).

(11) retragerea binecuvântării (aprobării scrise) chiriarhale pentru predarea în învățământul pre-

universitar (33, 64 Trul.).

(12) retragerea binecuvântării pentru desfășurarea unei activități încredințată de Biserică (38-39

ap.; 57 Laod.).

(13) destituirea pentru cântăreți (15 Trul.; 14 sin. VII ec.).

(14) excluderea din monahism (fără posibilitatea purtării hainei monahale – 4 sin. IV ec.; 4 sin I-

II C-pol).

(15) destituirea din slujirea clericală (62 ap.; 3, 26 Trul.; 1, 2 Anc.); pierderea dreptului de

săvârșire a lucrărilor sfinte, de purtare a ținutei clericale, de împărtășire în altar; prin urmare, cel

destituit nu mai este cleric ci teolog laic, cu posibilitatea de a desfășura activități social-

filantropice, culturale, educaționale sau de a fi cântăreț.

(16) caterisirea (pierderea preoției și a posibilității de a obține un post neclerical în activitatea

bisericească).

(17) excomunicarea.

(18) anatema.

- din punctul de vedere al modului de operare, sancțiunile sunt împărțite în:

b1) sancțiuni de îndreptare

- corectează o anumită situație cu exigență pentru ca cel sancționat să se îndrepte și prejudiciul

să fie recuperat, iar scandalul să înceteze.

- are un caracter temporar fiind o sancțiune vremelnică / temporară.

b2) sancțiuni expiatoare

- restaurează ordinea încălcată prin repararea prejudiciului comunității eclesiale, iar indirect

solicită celui sancționat să recunoască abaterea ca fiind impediment pentru mântuirea sa, cu

dorința de a-l elimina, acceptând voluntar să ispășească sancțiunea primită.

- are un caracter definitiv.

- ambele au la bază privarea credinciosului de un anumit drept în Biserică, scopul lor imediat

fiind diferit.

31

Cursul 10 (07.05.2014)

Abateri în Biserica Ortodoxă

Abaterea – actiune a unui membru al Bisericii care aduce atingere ordinii canonice și

valorilor moral-duhovnicești ale Bisericii; în B.O. se consideră abatere, încălcarea de către

creștinii ortodocși, indiferent de calitatea / slujirea / postul deținut, a prevederilor

evanghelice, a sfintelor canoane, a statutului și a regulamentelor de aplicare, a hotărârilor

Sfântului Sinod al respectivei Biserici precum și a hotărârilor și dispozițiilor autorităților

bisericești competente.

- în funcție de conținutul lor, abaterile bisericești se pot clasifica astfel:

(1) abateri dogmatice

(2) abateri morale

(3) abateri pastoral-liturgice

(4) abateri administrative

(1) Abateri dogmatice

Apostazia

- renunțarea la credința creștin-ortodoxă cu sau fără trecerea la altă confesiune neortodoxă sau

relatarea făcută prin mărturisire publică / privată a celui în cauză, prin viu grai sau în scris.

- în cazul clericilor sancțiunea este caterisirea și excomunicarea

- în cazul monahilor sancțiunea este excluderea din monahism și excomunicarea

- în cazul laicilor sancțiunea este excomunicarea.

- putem vorbi despre apostazie voluntară sau forțată.

Erezia

- renunțarea la o parte a învățăturii de credință ortodoxă și susținerea intenționată și constantă a

unei învățături greșite, precum și însușirea unei învățături eretice săvârșită prin mărturisire

publică / privată, prin viu grai sau în scris.

- pentru erezie, sancțiunile sunt aceleași cu cele prevăzute în cazul apostaziei.

Schisma

- despărțirea de Biserică prin acțiuni sau interpretări publice ale unor norme de disciplină morală

și cult din învățătura și tradiția Bisericii sau nesupunerea sau refuzul de a asculta de autoritatea

bisericească, după ce a fost în prealabil atenționat în scris.

- în cazul clericilor sancțiunea este destituirea din slujirea clericală / caterisirea.

- în cazul monahilor se poate ajunge până la excluderea din monahism.

- în cazul laicilor se poate ajunge până la retragerea binecuvântării pentru o anumită activitate.

Blasfemia

- act prin care sunt defăimate în public credința, cultul sau simbolurile creștin-ortodoxe prin

cuvinte / scrieri / imagini.

- pentru blasfemie, sancțiunile sunt aceleași ca și în cazul schismei.

Sacrilegiul (ierosilia)

- profanarea bunurilor sacre sau lipsa de respect față de cele sfinte.

- pentru sacrilegiu, ca si pentru blasfemie, se aplică sancțiunile prevăzute pentru schismă.

Nerespectarea mărturisirii de fidelitate eclesială sau a jurământului depus la

absolvirea studiilor teologice sau la hirotonie / sperjurul

- sancțiunile sunt același ca și în cazul schismei cu adăugirea că în cazul laicilor și monahilor se

pierde dreptul la hirotonie și promovare eclesială.

32

Simonia

- act prin care, pentru bani, bunuri, avantaje ca și pentru prietenie, nepotism sau abuz de

putere, se obține hirotonie / funcție / promovare / distincție sau notare / promovare / absolvire în

învățământul teologic de orice fel.

- este atât pentru cel care impune mita cât și pentru cel care oferă / acceptă mijloacele acestea

și promisiunea săvârșirii / intermedierii unui astfel de acțiuni (simonie).

- una dintre cele mai grave abateri pentru că cei ce o fac slujesc mai mult valorile materiale

decât lui Hristos și se fac părtași lui Iuda Iscarioteanul vânzându-L din nou pe Hristos, iar

bunurile și mâinile acestora devin preț al sângelui (90 Sf. Vasile cel Mare).

- este echivalată cu erezia (simoniaca haeresis).

- sancțiunile sunt aceleași ca în cazul nerespectării mărturisirii eclesiale.

(2) Abateri morale

Omorul

- sancțiunile sunt identice cu cele din cazul simoniei (destituirea din slujirea clericală /

caterisirea pentru clerici; în cazul monahilor se poate ajunge până la excluderea din monahism,

iar în cazul laicilor se poate ajunge până la retragerea binecuvântării pentru o anumită activitate;

totodată, în cazul laicilor și monahilor se pierde dreptul la hirotonie și promovare eclesială).

- omorul fără voie, din greșeală sau în legitimă apărare prin lovire sau accident se sancționează

astfel: oprirea de la slujirea Sf. Liturghii și a celorlalte Taine, cu posibilitatea de slujire a unor

ierurgii (pentru clerici); rămân în monahism dar nu pot fi hirotoniți (în cazul monahilor); nu pot fi

hirotoniți (pentru laici).

Comportament violent

- lovirea sau vătămarea trupească e păcat prin care se atentează la viața sau integritatea fizică

a unei persoane.

- atrage următoarele sancțiuni:

- de la dojana arhierească până la destituire, în cazul clericilor;

- de la dojana arhierească până la retragerea binecuvântării, în cazul laicilor;

- de la ascultări inferioare până la excludere, în cazul monahilor.

Divorțul

- păcat grav, căsătoriile a doua și a treia acordându-se prin iconomie.

- se acceptă în cazul adulterului, morții unuia dintre soți sau alegerii preotului în demnitatea de

episcop.

- atrage următoarele sancțiuni:

- de la a nu mai fi promovat până la caterisire, pentru clerici;

- de la a nu mai fi promovat până la pierderea dreptului de a fi hirotonit, în cazul laicilor.

Adulterul / Curvia / Alte păcate trupești

- nesocotirea demnității castității și sfințenia persoanei și a Căsătoriei atrage următoarele

sancțiuni bisericești:

- destituirea / caterisirea, pentru clerici.

- retragerea binecuvântării, în cazul laicilor.

- de la ascultări inferioare până la excludere, pentru monahi.

Beția / Fumatul / Spectacolele violente sau obscene / Jocurile de noroc

- sunt obișnuințe dăunătoare, incompatibile cu slujirea în Biserică și care aduc prejudicii lucrării

pastoral-misionare.

- sancțiunile aplicate sunt:

- pentru clerici, oprirea determinată de la slujire, mutarea disciplinară, destituirea;

33

- pentru monahi, de la ascultări inferioare până la excluderea din monahism;

- pentru laici, dojana arhierească, retragerea binecuvântării, pierderea dreptului de a fi

promovat sau hirotonit.

Furtul / Camăta / Distrugerea / Înșelăciunea

- fapte îndreptate împotriva patrimoniului pentru câștigul făptuitorului sau pentru pagubă adusă

cuiva.

- se aplică sancțiunile prevăzute și în cazul beției.

Falsul în documente

- act prin care, în mod voluntar, sunt prezentate, ca adevărate, fapte sau informații neadevărate

pentru a obține beneficii personale sau pentru a aduce prejudicii.

- și în cazul acestei abateri morale se aplică sanțiunile prevăzute și în cazul beției.

Insulta / Calomnia / Defăimarea

- aceleași sancțiuni prevăzute și pentru beție.

Fapte contra moralei creștine, ordinii publice, buneicuviințe

- aceleași sancțiuni prevăzute și pentru beție.

(3) Abateri pastoral-liturgice

Privind Sfintele Taine și Ierurgii

- clericul care nu săvârșește Sfintele Taine sau Ierurgiile cu toată evlavia se sancționează cu

dojană sau mutare.

- clericul care slujește cu eretici sau schismatici se caterisește.

Sf. Botez

- cel care nu săvârșește Botezul în numele Sfintei Treimi cu 3 afundări sau admite botezul

ereticilor se caterisește, ca și pentru cel care repetă botezul săvârșit în numele Sfintei Treimi.

- cel care săvârșește Botezul în afara Bisericii se sancționează cu dojană arhierească, mutare

sau destituire.

- clericul care nu veghează ca nașii să fie ortodocși se sancționează cu dojană arhierească,

oprire de la slujire sau mutare disciplinară.

- preotul care în caz de necesitate, chemat fiind să boteze un copil aflat în pericol de moarte, l-a

lăsat să moară nebotezat, se sancționează cu oprirea de la slujire sau mutare disciplinară.

- preotul care săvârșește Botezul și nu mirunge pe cel botezat și nici nu îl împărtășește, se

sancționează cu oprirea de la slujire sau cu canonisire la mănăstire.

Sf. Cununie

- preotul care oficiază Cununia fără a se încredința dacă mirii și nașii îndeplinesc prevederile

canonice și legale, se sancționează cu dojană arhierească, canonisire la mănăstire sau mutare

disciplinară.

- preotul care săvârșește Cununia în afara Bisericii, se sancționează cu mutare disciplinară,

destituire, caterisire.

- laicilor care se căsătoresc cu un eterodox li se retrage binecuvântarea și pierd dreptul de a fi

hirotoniți.

Spovedania

- duhovnicul care refuză pocăința se caterisește.

- cel care divulgă secretul spovedaniei se sancționează cu destituire / caterisire.

- duhovnicul nu poate fi martor pentru circumstanțele devenite cunoscute lui prin spovedanie.

Sf. Euharistie

- preotul care nu împărtășește pe cel care e pe patul de moarte primește dojană arhierească,

canonisire la mănăstire sau mutare disciplinară.

34

- preotul care a lăsat un bolnav neîmpărtășit și el a murit primește dojană arhierească și

canonisire la mănăstire.

-preotul care nu amestecă vinul cu apa se sancționează cu canonisire la mănăstire sau

caterisire.

- preotul care săvârșește Sf. Liturghie fără a face Proscomidia și cel care făcând Proscomidia și

Sf. Liturghie lasă Tainele nepotrivite se canonisește la mănăstire sau se caterisește.

- preotul care beat fiind sau mâncat sau fumat face Sf. Liturghie se oprește de la slujire, se

canonisește la mănăstire sau se caterisește în caz de neîndreptare.

- preotul împreună liturghisitor care nu se împărtășește la Sf. Liturghie fără motiv mărturisit se

oprește de la slujire, se canonisește la mănăstire sau i se aplică mutare.

- pentru provocarea de tulburări, certuri, limbaj necuvenit:

- clericii primesc fie dojană arhierească, fie mutare, fie destituire.

- laici primesc fie dojană arhierească, fie pierderea binecuvântării.

- monahii sunt trecuți la ascultări inferioare.

Înmormântarea

- dacă preotul cere bani, ca o condiție a oficierii înmormântării, primește fie dojană arhierească,

fie canonisire, fie mutare.

Navetismul

- dojană / mutare.

Nepredicarea

- dojană / mutare.

(4) Abateri administrative

Neascultarea de autoritatea bisericească

- sunt considerate neascultare de autoritatea bisericească și se sancționează cu dojană

arhierească / destituire / caterisire, următoarele:

- neglijența, neîndeplinirea, îndeplinirea cu rea credință a îndatoririlor statutare și

regulamentare precum și a tuturor hotărârilor și dispozițiilor superiorilor.

- răzvrătirea și atitudinea răuvoitoare față de viața bisericească.

- participarea la manifestări neautorizate de Biserică.

- constituirea / participarea la sindicate / organizații cu caracter politic sau care contravin

moralei creștine și demnității preoțești.

Administrarea incorectă a bunurilor bisericești

- se sancționează cu mutare disciplinară / destituire / caterisire.

- în aceste situații autoritatea bisericească impune recuperarea prejudiciilor.

Nerespectarea obligațiilor administrativ bisericești

- se sancționează cu dojană arhierească / pierderea oficiului de paroh / mutare disciplinară /

destituire.

Apelul la instanțe civile fără binecuvântarea autorității bisericești

- se sancționează cu dojană arhierească / mutare disciplinară.

Exercitarea de activități care contravin moralei creștine și aduc prejudicii Bisericii

- realizarea directă sau prin interpuși de activități economice care contravin moralei creștine și

aduc prejudicii Bisericii se sancționează cu mutare disciplinară / destituire / caterisire.

Nepurtarea ținutei clericale

- se sancționează cu dojană arhierească, canonisire la mănăstire sau oprire de la slujire pe o

perioadă determinată.

35

Cursul 11 (14.05.2014)

Raportul dintre Biserică și Statul în care aceasta este organizată și funcționează

Relația Biserică - Stat

- Biserica creștină, urmând sfaturile lui Hristos: „Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi

lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mt 22, 21), a afirmat clar că între ea și autoritățile

politice ale statului în care este organizată și funcționează trebuie să existe un raport de

cooperare distinctă în spirit de respect reciproc.

- în practică, acest raport are ca bază unul dintre principiile canonice fundamentale, principiul

autonomiei bisericești, precum și unul dintre principiile statelor democratice, principiul

autonomiei cultelor.

- prin intermediul principiului autonomiei bisericești, Biserica afirmă că, în ceea ce privește

activitățile eclesiastice, ea este independentă față de orice autoritate.

- chiar dacă în trecut autoritatea Bisericii a fost clar evidențiată, au existat în istorie și cazuri în

care această realitate a fost pusă sub semnul întrebării: în Imperiul Bizantin, poziția împăratului

în cadrul ierarhiei bisericești, poziție bazată pe caracterul „sacerdotal” al basileului, constituia

miezul acestui raport atât de discutat (în Imperiul Bizantin raportul dintre Stat și Biserică se

poate reduce la relația dintre împărat și patriarh).

- una dintre soluțiile pentru această problemă a fost dezvoltarea graduală a unei teorii conform

căreia basileul având caracter sacerdotal obținut prin ungerea ca împărat ar fi putut interveni și

în probleme strict bisericești; această teorie fundamentată pe baze scripturistice (a se vedea

Melchisedec, sacerdotul dar și împăratul Salemului) și pe câteva comentarii canonice s-a

dezvoltat în Imperiul Bizantin;

- textul cel mai explicit: 69 Trul. – nu este permis niciunui laic să intre în sfântului altar; puterea

și autoritatea împăratului nu sunt sub nicio formă supuse acestei reguli, el putând intra în altar

de fiecare dată când dorește să ofere daruri Creatorului, potrivit unei predanii foarte vechi.

- unii autori cred că puterea împăratului bizantin ar fi putut fi extinsă și asupra organizării

bisericești; astfel, în cel de-al IV-lea răspuns către C-tin Cabasila, Dimitrie Homastiones spunea

că împăratul ar putea reglementa ordinea scaunelor bisericești, legifera asupra conduitei

preoților, intinderii autorității episcopilor precum și alegerile pentru scaunele episcopale vacante,

putând promova o episcopie la rang de arhiepiscopie / mitropolie sau să reducă mitropolia la

episcopie.

- oricât de șocante ar fi aceste afirmații, aceste privilegii împărătești nu pot depăși sfera

administrației bisericești; chiar dacă împăratul avea anumite privilegii, ele se reduceau la

chestiuni administrative și în niciun caz nu reaușeau să pătrundă în partea sacramentală a

Bisericii.

- sfintele canoane ale Bisericii permiteau autorităților politice astfel de intervenții (17 sin. IV ec.,

reluat de 38 Trul., stabilește că „dacă vreo cetate s-ar fi înnoit prin putere împărătească, sau

dacă s-ar înnoi de acum înainte (pe viitor), atunci alcătuirilor politice și obștești să urmeze și

orânduirea parohiilor bisericești”).

- mai târziu (1065) împăratul C-tin VII Ducas a promovat o novelă prin care interzicea basileilor

bizantini să mai intervină în ierarhia scaunelor episcopale.

- în sec. al XII-lea, un comentator bizantin, Theodor Balsamon, într-un comentariu la 69 Trul.,

afirma că împăratul ar putea chiar tămâia și binecuvânta cu dicherul și tricherul.

- numeroși teologi au respins această teorie exagerată; astfel în sec. al VII-lea, Sf. Maxim

Mărturisitorul combătea o astfel de viziune spunând că Melchisedec era o prefigurare a lui

Hristos, iar nu un model de împărat.

36

- Ioan Zonaras, Sf. Simeon al Tesalonicului afirmau că împăratul stătea între laici (în mijlocul

lor), excluzând caracterul sacerdotal al basileului.

- împăratul avea o poziție în problemele bisericești, însă ea era modestă; e elocventă afirmația

lui Pseudo-Codinos care ne aduce la cunoștință că împăratul nu avea decât rangul de

depotatos, aceeași poziție bisericească a împăratului fiind confirmată de Sf. Simeon al

Tesalonicului.

- în Imperiul Bizantin, cel care avea acest rang era responsabil cu menținerea ordinii în biserică

și în timpul procesiunilor; locul basileului în Biserică era și este printre laici, și orice serviciu ar fi

indeplinit în Biserică, el era departe de slujirea sacerdotală.

- Biserica și autoritatea politică erau strans unite; în domeniul administrației imperiale această

unitate se manifesta prin prezența prelaților bizantini în ierarhia rangurilor de stat.

- în mediul bisericesc, Biserica și autoritatea politică erau unite, însă autoritățile politice erau

prezinte ca laici; poziția de subordonare a preoților față de autoritatea laică era relativă pentru

că nu există decât în domeniul imperial; în plan bisericesc situația era diferită;

- concepția bizantină despre societatea umană a creat două sisteme ierarhice: cel al Bisericii și

cel al Imperiului, ambele creștine; chiar dacă ultimul reprezinta împărăția cezarului, ambele sunt

teocratice căci mărturisesc o singură autoritate, Hristos.

- în plus, cele două coexistă în același spațiu și au același finalitate: unirea lumii văzute cu

Dumnezeu.

- cu toate acestea, cele două sisteme sunt total diferite, iar orice tentativă de a le amesteca s-a

dovedit nefastă; un bun exemplu de raport între cele două a fost oferit de Epanagoga unde

legislatorii au încercat să juxtapună cele două sisteme și nu să le amestece (a se vedea listele

comune de prelați și demnitari de stat bizantin, care au existat în sec. IX-X).

- din cele prezentate rezultă că în Imperiul Bizantin, Biserica nu doar și-a păstrat autonomia în

raport cu statul, ci a beneficiat și de multe privilegii.

- astăzi B.O. locale, prin statutele lor, afirmă că în ceea ce privește activitățile eclesiastice, ele

sunt independente față de orice altă instituție.

- de fapt, eclesiologia ortodoxă precizează că Biserica se manifestă în cadrul societății umane

ce e organizată ca o comunitate politică și pentru aceasta locul Bisericii este în interiorul

statului; baza acestui tip de relație între Biserică și Stat e fundamentată pe învățătura ortodoxă

conform căreia Biserica este o realitate duhovnicească, mistică și instituțională, socială, iar omul

ca subiect al istoriei aparține atât Împărăției cerurilor cât și celei a cezarului.

- ceea ce trebuie evidențiat este că acest raport se desfășoară doar între anumite limite și se

fundamentează pe niște condiții invocate în mod reciproc; astfel, modul ortodox de relaționare

între Biserică și Stat impune atât autonomia Bisericii față de Stat cât și o cooperare distinctă în

spirit de respect reciproc între cele două instituții.

- în UE, care este o construcție juridico-politică sui generis, nu există un model de relație între

Stat și Biserică (tratatele de la Amsterdam și Lisabona: UE respectă și nu aduce atingere

statutului de care beneficiază, în temeiul dreptului internațional, Biserica și asociația religioasă

sau comunitatea religioasă în statele membre)

- datorită faptului că sistemul legislativ din UE oscilează de la o separație radicală (Franța) până

la o identificare aproape totală între Stat și Biserică (UK și Grecia), juriștii europeni au realizat

diferite clasificări ținând cont de gradul de colaborare între stat și Biserică:

(1) sistem de strânsă cooperare: prevede existența unei structuri religioase de stat, stabilite sau

privilegiate și stabilirea de relații de strânsă colaborare între autoritatea de stat și respectiva

structură religioasă (UK, Grecia, Danemarca, Finlanda, Suedia, Norvegia).

37

(2) sistem de neutralitate: statul este neutru însă încheie acorduri (concordate) cu structurile

religioase de pe teritoriul său pentru așa-zisele materii comune (acele materii revendicate atât

de Stat cât și de respectivele structuri și comunități religioase) (Belgia, Austria, Germania,

Luxemburg, Italia, Spania, Portugalia).

(3) sistem de separație totală: statul se declară separat, mai mult sau mai puțin rigid față de

orice structură religioasă (Franța, Irlanda, Olanda).

- cu toate acestea, nu există forme de separare totală, statul subvenționând orice unitate de

învățământ.

- această clasificare nu este o noutate, ci reproduce un model deja prezentat în sec. XIX-XX de

Francesco Rufini, care vorbea de 3 posibilități de relații între Stat și Biserică: (a) subordonare,

(b) separare, (c) coordonare.

- (a) are două aspecte: când statul e subordonat unei structuri religioase și când structurile

religioase sunt subordonate statului.

- pe lângă acestea, Francesco Margurda Prodio spune că în UE există și un alt tip de

subordonare: jurisdicționalismul, în care Statul exercită un control direct asupra structurilor

religioase, control exercitat prin intermediul diferitelor legi civile la care se adaugă aparatul

administrativ de stat.

- încă de la înființarea Statului Român modern, relația dintre Stat și comunitățile religioase din

România a fost reglementată prin impunerea sistemului francofon de „culte recunoscute”.

- în România regimul libertății religioase și regimul juridic al cultelor este reglementat prin Legea

489 / 2006 prin care sunt recunoscute 18 culte.

- se stabilește ca fiecare cult recunoscut să aibă obligația de a prezenta un statul de organizare

și funcționare care să fie aprobat de Guvern, astfel statutul pentru organizarea și funcționarea

B.O.R. a fost recunoscut prin hotărâre de guven (HG) 53 / 2008.