Dr. CAMELIA N.P. BOANCA PSIHOLOGIE CLINICĂ ȘI MEDICALĂ · PSIHOLOGIE CLINICA SI MEDICALA CURS 3...

1

CURS PSIHOLOGIE CLINICĂ ȘI MEDICALĂ

Dr. CAMELIA N.P. BOANCA

DOCTOR ÎN MEDICINA

PSIHANALIST, membru individual IAAP Zurich,

PSIHOLOGIE CLINICĂ ȘI MEDICALĂ

CURS 1

I. Introducere si scurt istoric. Definire. Obiect și delimitări conceptuale.

Psihologia clinică se definește drept metoda specifică de înțelegere a conduitelor umane

care urmărește să determine simultan ceea ce este tipic si ceea ce este individual la un

subiect considerat ca o ființă ce trăiește o situație definită.(LAROUSSE).

Psihologia clinică ca disciplină distinctă, apare in 1879, respectiv data punerii în funcțiune a

laboratorului lui Wundt de la Leipzig.

Psihologia clinică a apărut în Franța la sfârșitul secolului 19 pornind de la medicina si

filosofie. În 1897 în Franța a fost creata revista de psihologie clinica si terapeutică. În SUA,

fondatorul psihologiei clinice a fost Lighter Witmer (1896), profesor la Departamentul de

psihologie al Universității din Pennsylvania.

Witmer și-a prezentat inițial primele idei privind o profesie de psihologie clinică la adunarea

APA din 29 decembrie 1896. Nu exista însă dovezi privind reacția auditoriului.

Psihologia clinica si medicala înregistrează schimbări profunde în ultimul timp datorita

frecventei crescânde a bolilor mentale dar si datorită progreselor terapeutice.

Ocupa un loc din ce în ce mai important în cadrul științelor medicale si științelor

psihologice.

II. De ce trebuie sa învățam Psihologie clinică?!

De ce este nevoie de diagnostic ?!

● Pentru a formula diagnostice exacte (G. IONESCU) ,

● Pentru a prescrie tratamente eficiente,

● Pentru a oferi prognostice fiabile

● Pentru a analiza problemele psihice într-un mod cat mai complet,

● Pentru a comunica fluent si corect cu alți clinicieni (relația medic -psiholog).

2

Psihologul este necesar sa devina expert în limbajul psihiatriei, trebuie sa învețe sa

recunoască si sa definească semnele si simptomele comportamentale si emoționale . ( ar

putea efectua o:

-observare riguroasa si o descriere logica a fenomenelor psihice0.

MULTE DIN SEMNELE SI SIMPTOMELE PSIHIATRICE ÎȘI AU RĂDĂCINILE ÎN

COMPORTAMENTUL UMAN NORMAL SI POT SA FIE ÎNȚELESE CA PUNCTE DIFERITE CARE SE

DESFĂȘOARĂ DE LA NORMAL LA PATOLOGIC.

SEMNE = observații si constatări clinice efective ( ton emoțional neadecvat cu ideea,

inhibiție psihomotorie a pacientului, postura catatonică -asumarea voluntara a unei posturi

nepotrivite(exemplu din cabinet)). ex: La Belle indifference=literal înseamnă frumoasa

indiferenta, adică atitudine nepotrivita de calm sau lipsa de preocupare în legătură cu

dizabilitatea proprie. Se poate întâlni la pacienții cu tulburare conversivă (isterie).

SIMPTOM = trăirile subiective descrise de bolnav (dispoziție depresiva ,lipsa de energie)

SINDROM= grup de semne simptoame care formează împreună o condiție ce poate fi

recunoscuta (sindromul poate fi mai echivoc(care poate fi interpretat în mai multe feluri,

ambiguu uneori) decât o boala sau o tulburare)

III. Diagnostic si clasificare în psihiatrie

Cele două clasificări psihiatrice se găsesc în:

DSM - Manual Diagnostic si Statistic al Tulburărilor Mintale(SUA)

ICD/CIM -Clasificarea Internațională Statistică a bolilor si Problemelor de Sănătate(Europa)

Definirea tulburării mentale= o boala cu manifestări psihologice sau comportamentale care

se asociază cu suferința semnificativă si cu afectarea funcționarii, cauzată de o perturbare

biologică, socială, psihologică, genetică, fizică sau chimică.

Tulburarea mentală se măsoară în termenii deviației de la un anumit concept normativ.(

DSM V)

Fiecare boala are semne si simptome caracteristice.

Alături de clasificările din DSM folosim si următorii termeni în descrierea bolilor mintale:

- psihotic( pierdere a testării realității, cu deliruri si halucinații(schizofrenia),

-nevrotic(testarea realității nu se pierde, se bazează pe conflicte in special intrapsihice,

evenimente de viată anxiogene,

-funcțional(absenta unor leziuni structurale cunoscute sau a unei cauze biologice dinstincte

care sa explice afectarea funcționarii,

-organic(boala cauzata de un agent specific, care produce modificări structurale ale

creierului; se asociază cu afectări cognitive, delirum sau dementa,

-primar,

-secundar.

3

1. Scopul interviului diagnostic=culegerea de informații care il ajuta psihologul clinician sa

formuleze diagnosticul.

2. Diagnosticul în psihologia clinică se bazează pe fenomenologia descriptiva: semne,

simptome ,evoluție clinica

3.Examinarea psihiatrica/psihologie clinica are doua părți:

● Istoricul -descrie evoluția bolilor trecute si prezente, furnizează informații despre

familie și alte informații personale

● Examenul stării mentale care constituie în evaluarea formala a gândirii, dispoziției si

comportamentului curent al pacientului

IV CONSEMNAREA REZULTATELOR ISTORICULUI SI ALE EXAMINĂRII STĂRII MENTALE

1. Diagnostic diferențial.

Examinarea psihiatrica se face cu scopul de a stabili un diagnostic. Daca nu se poate stabili

un diagnostic cert , se vor prezenta toate posibilitățile, toate diagnosticele care ar putea sa

explice semnele si simptomele pacientului.

2.Puncte decizionale majore.

Daca lipsește un diagnostic unic la sfârșitul evaluării examinatorul trebuie sa știe

următoarele:

● Bolnavul este psihotic? ( prezente simptome psihotice-halucinații ,delir, tulburări

majore ale gândirii si comportamentului)

● Condiția pacientului ar putea fi rezultatul unei probleme subiacente medicale sau

legate de droguri?

● Pacientul își poate face rău sau poate face rău altora?

V SEVERITATEA TULBURĂRII

În funcție de tabloul clinic:

-prezenta ,absenta, intensitatea semnelor , simptomelor avem:

● Ușoară

● Moderata

● Sever

● Remisiune parțială

● Remisiune completa

● Diagnostic multiplu

DIFERENȚA dintre PSIHOZA - PSIHOPATIE- NEVROZA

4


CURS 2

EVALUAREA CLINICĂ

ANAMNEZA, ISTORICUL PSIHIATRIC si PSIHOLOGIC

1.Identificarea : vârsta ,sexul, ocupația, statutul marital, (dacă este cazul originea etnică),

2. Acuza principală

3. Istoricul bolii prezente (debut, factori precipitanți)

4. Boli antecedente (psihice, medicale, familiale)( exemplu: )

5. Istoricul personal (anamneza)

● Prenatal si perinatal

● Copilăria mică, pana la 3 ani

● Copilăria medie (3 -11 ani)

● Pubertate

● Adolescența

(Nașterea si copilăria - uzul de droguri de către mamă, complicații perinatale, temperament,

mers si vorbit;

Copilăria - controlul sfincterian, toleranța față de separare, prietenii, școlarizare, activități

extrașcolare;

Adolescență - debutul pubertății, relațiile cu cei de aceeași vârstă, întâlniri și activitate

sexuala, uz de droguri, dezvoltarea intențiilor profesionale, învățământ, muncă, activități

extrașcolare).

● Viața adulta

○ istoric ocupațional

○ istoric marital si relațional,

○ istoric militar,

○ istoric educațional,

○ religie,

○ activitate sociala

○ situație locativa,

○ uz de droguri si alcool,

○ istoric legal

(Adesea este util ca pacientul să-și descrie activitățile dintr-o zi obișnuită. )

6. Istoricul familial

● Membri familiei, vârstă ,sex

● Membri ai familiei cu tulburări si simptome psihice etc.

5

EXAMENUL STĂRII MENTALE

1. Prezentare. Îmbrăcăminte și igienă, atitudine și comportament, semne somatice (de ex.

tremor, ataxie a mersului); trebuie acordată atenție deosebită anormalităților și

excentricităților.

2. Vorbire. Producerea fizică a vorbirii( nu conținutul). Volum, viteză, articulare, vocabular.

3. Expresie emoțională.

a) Subiectivă - descrierea de către pacient a stării sale emoționale interne (de ex. ….

"Mă simt trist").

b) Obiectivă - emoțiile comunicate prin expresia facială, postura corpului și tonul

vocii.

c) "Afectul" se folosește frecvent pentru a descrie următoarele:

1. Componenta obiectivă, observată a emoției.

2. Variabilitatea emoției odată cu schimbarea gândurilor. (Spre deosebire de

afect, dispoziția descrie tonul emoțional predominant de fond)

4. Gândire.

a) Forma gândirii - modul în care ideile se leagă între ele. Sunt logice și orientate

către un scop? Dacă nu ,este posibil ca persoana să aibă o tulburare a formei gândirii,

o "tulburare formală de gândire".

b) Conținutul gândirii. Anormalitățile includ următoarele:

1. Deliruri - credințe fixe, false, care nu sunt împărtășite de alții.

2. Idei de referință - evenimente sau întâmplări obișnuite de fiecare zi, care au

semnificație personală unică (de ex. un trecător care îți suflă nasul semnifică

un pericol iminent).

3. Obsesii - gânduri nedorite, intruzive (care deranjează) adesea de natură

neplăcută (de ex. gânduri despre activitatea sexuală dezgustătoare, de

comportarea în moduri nepotrivite din punct de vedere social) și despre care

se consideră, de regulă, ca sunt dincolo de capacitatea pacientului de a le

controla (ego - distonice).

4. Preocupări - gânduri predominante și recurente, care nu sunt considerate

simptomatice sau nedorite (ego - sintonice).

5. Inserția gândurilor - gânduri care sunt implantate de către forțe extraterestre.

6. Furtul (extragerea) gândurilor - gândurile sunt îndepărtate din mintea

persoanei de către alții.

5. Percepție

6

a) Halucinații - percepții senzoriale generate în interiorul sistemului nervos central și

care nu sunt declanșate de stimuli externi. Halucinațiile pot să se manifeste în orice

modalitate în orice modalitate senzorială, iar modalitatea nu are semnificație

diagnostică.

b) Iluzii - percepții senzoriale declanșate de un stimul extern care este prelucrat sau

interpretat în mod greșit (de ex. pacientul vede monștrii amenințători atunci când se

uită la niște umbre care se mișcă pe perete).

6. Sensorium. Această secțiune include evaluarea câtorva funcții cognitive care descriu

integritatea generală a sistemului nervos, fiecare funcție referindu-se la o regiune diferită a

creierului. Anormalitățile sensoriumului se întâlnesc în delirum și în demență și trezesc

suspiciunea unei cauze subadiacente medicale sau legate de droguri a simptomelor.

Multe din informațiile despre sensorium pot fi culese prin observarea pacientului în cursul

interviului general. Pentru descrierea mai precisă a deficiențelor constate se pot folosii

teste specifice ale funcțiilor cognitive.

a) Alertă - intensitatea stării de veghe, constantă sau fluctuantă.

b) Orientarea la persoana - (dacă pacientul știe cine este, dacă recunoaște

examinatorul, dacă își dă seama de natura interacțiunii cu examinatorul) în spațiu și

timp.(auto-psihic=capacitatea pacientului de a-si recunoaște propria persoana si

alo-psihic= capacitatea pacientului de a recunoaște alte persoane (orientat

allopsihic) sau la incapacitatea de a realiza acest act (dezorientat allopsihic).

Tulburări de orientare apar în stări de confuzii ,intoxicații, epilepsie ,demente etc.

Dacă pacientul este dezorientat, se va descrie amploarea (întinderea) dezorientării;

pacientul știe luna dar nu și ziua si săptămâna; Numele orașului dar nu și pe cel al

spitalului.

c) Concentrare - capacitatea de a-și focaliza și menține atenția.

d) Memorie - evocare îndepărtată, recentă și imediată.

e) Calcul mintal - pacientul poate să facă în minte operații aritmetice simple.

f) Fond de cunoștințe - înregistrează bolnavul evenimentele din lumea exterioară

cărora le este expus?

g) Judecată abstractă - capacitatea de a trece de la un concept general la altul și

înapoi, cu exemple specifice (de ex. fruct - măr).

Teste ale funcției cognitive folosite pentru examinarea stării mentale la secțiunea sensorium

Funcția Întrebări/Comentarii

1. Alertă (veghe) 1. Observați gradul de prezență în mediu al pacientului și modificările nivelului de activare.

2. Orientare 2. "Știți unde vă aflați? Ce este clădirea aceasta? În ce oraș suntem? Cine sunt eu? De ce am această discuție cu dumneavoastră? În ce dată suntem azi? Luna, anul,

7

anotimpul? În ce perioadă a zilei ne aflăm? Este dimineață sau seară? ( pentru toți pacienții inclusiv copii )

3. Concentrare 3. "Spuneți pe litere cuvântul scaun. Acum spuneți-l pe litere de la coadă la cap. Numărați de la 100 înapoi din 7 în 7. Spuneți lunile anului de la Decembrie înapoi."

4. Memorie 4. Imediată: "Repetați după mine numerele următoare: 7, 3, 1, 8, 6." Recentă: " Vă rog să țineți minte următoarele trei lucruri: câine pekinez, creion roșu și frigider. După câteva minute am să va rog să le repetați." "Ce ați mâncat ieri seară? Ce ați mâncat azi dimineață?" Pe termen lung: "La ce adresă ați locuit când erați la școala elementară? Cum îl cheamă pe învățătorul pe care l-ați avut în clasa a 4-a?" Indicație: Dacă veți întreba despre lucruri super hiper - învățate cum ar fii data nașterii sau CNP-ul sau numărul de telefon, nu veți testa cu acuratețe memoria pe termen lung.

5. Calcul mintal 5. "Dacă o pâine costă ……… lei cu o hârtie de ……… lei (bancnotă/monedă imediat superioară) cât trebuie să primiți rest? Cât fac 19 și 13? Cât fac 23 fără 15? Indicație: întrebările trebuie sa testeze numai câte o singură funcție, dacă folosim scăderile de șapte seriate pentru testarea concentrării nu vom mai folosii aceeași serie și pentru calculul mintal.

6. Fondul de cunoștințe 6. "Care este capitala României? Care este capitala Franței? Dar a S.U.A.? Care au fost ultimii patru președinți ai României? Cine este prim-ministrul României? Cine este președintele S.U.A.? Ce mai este pe la știri zilele astea? Întrebările trebuie formulate ținând seama de vârsta, nivelul educațional și interesele pacientului.

7. Judecata abstractă 7. "Care este asemănarea dintre un măr și o portocală? Ce vor să spună oamenii atunci când zic 'Să nu dai vrabia din mână pe cea de pe gard?' Am să vă spun trei cuvinte: piatră, copac, pasăre."

8. Critica bolii - capacitatea de a-și recunoaște și înțelege propriile simptome.

9. Judecata - capacitatea de a lua hotărâri bune în legătură cu sine, de a se comporta în moduri acceptate social și de a coopera la tratament.

8

PSIHOLOGIE CLINICA SI MEDICALA

CURS 3

TEORIA SI METODOLOGIA PSIHOLOGIEI CLINICE

1. STUDIUL DE CAZ - construcție a clinicianului care se bazează pe un mod de a solicita

si a considera anumite informații provenite de la pacient (persoana care vorbește

despre ea însăși instituindu-se ca subiect al propriului discurs. Studiul de caz începe

prin modul în care subiectul vorbește despre sine însuși. Studiul de caz nu este un

monolog ci efectul întâlnirii dintre un subiect care prezinta o problema, vorbește

despre ea si un psiholog care il asculta si va reconstitui aceste elemente sub forma

unei construcții cu sens.

2. CONSULTAȚIA - principalul instrument utilizat de către psiholog. Consultația

răspunde mai multor finalități :îi permite subiectului sa spună ,sa asculte, sa se

informeze, dar si psihologului sa îi spună ceva subiectului. Consultația este cel mai

bun instrument pentru culegerea de informații despre suferința subiectului prin

aducerea unor elemente referitoare la lucrurile cu care s-a confruntat, în mod real

sau imaginar, dar si despre poziția sa fata de aceste fapte, despre ceea ce așteaptă

de la psiholog. El oferă date despre propriile mecanisme de apărare.

3. TESTELE SI SCALELE - instrumentele standardizate de evaluare a fenomenelor psihice

care permit măsurarea componentelor psihice, compararea subiecților intre ei sau

cu o norma psihică.

4. OBSERVAȚIA CLINICĂ - " acțiunea de a studia cu o atenție constanta natura, omul

,societatea, în scopul de a le cunoaște mai bine"

TEORIILE:

1. PSIHANALIZA

Doctrina psihanalitica se bazează pe pstulatul conforma căruia psihicul uman este

determinat de anumite forțe de motivație inconștientă.

Noțiunea de inconștient este formulata de Edward von Hart în 1869.

Freud(neurolog)(1856-1939) este primul care susține ca esența inconștientului o constituie

instinctul sexual, libidoul(1905).Acesta ar fi după el izvorul energiei psihice si factorul

9

motivațional de baza în jurul căruia s-ar centra comportamentul uman.( metoda asociației

libere, interpretarea reductiva a viselor).

Carl Gustav Jung(1975-1961)psihiatru elvețian neaga rolul determinant al sexualității în viața

psihica si susține prezenta inconștientului colectiv.

Inconștientul după Jung nu reprezintă numai acea parte reprimata a psihicului ci modelul

originar aprioric care se releva progresiv neputând deveni decât parțial conștient si acre este

relevat prin simboluri imagini si vise.

În concepția lui Jung visele si imaginația activa , simbolurile reprezintă o sursa vitala

indispensabila de informare si ghidare el negând-le apartenenta la un nivel primitiv, regresiv

sau anormal.

Pornind de la conceptul sau de inconștient colectiv Jung ajunge la concluzia ca psihicul este

predeterminat obiectiv si aprioric ca omul nu se naște "tabula rasa" din punct de vedere

psihic si ca fiecare vine cu moștenirea acelui inconștient colectiv capabil sa ii imprime

anumite predispoziții.

Nevroza - suferința a sufletului care nu si-a găsit sensul.

Somatizarea - denumirea pe care au dat-o psihanaliștii procesului prin care stările

emoționale se exprimă fizic. Întâlnim des ca somatizarea sa fie confundata cu simularea

bolii, trăirea somatica în moduri neverbalizate ,a stării emoționale dificile nu este

echivalenta cu a pretinde ca ești bolnav.

2. FENOMENOLOGIA

3. PSIHOLOGIA CLINICA SI PSIHOPATOLOGIA

10


CURS 4

SITUAȚII SPECIALE DE INTERVIU

I. Pacienți psihotici

A. Întrebările scurte, concrete, sunt mai bune decât întrebările lungi,

abstracte.(exemplu din cabinet)

B. Tăcerile prelungite, întrebările cu final deschis și întrebările ipotetice pot avea

efecte dezorganizatoare.

C. Întrebați despre fenomenologia halucinațiilor, dacă acestea sunt prezente (de

ex. modalitatea senzorială, claritatea, contextul, răspunsul pacientului).

D. Atunci când puneți întrebări despre deliruri, încercați să nu se vadă dacă

credeți sau nu în ceea ce susține pacientul.

E. Delirurile nu trebuie contrazise direct, dar se poate investiga tăria cu care

sunt susținute: "V-ați pus vreodată problema că lucrurile acestea s-ar putea

să nu fie adevărate?????".

II. Pacienți depresivi.

A. Poate să fie necesar ca examinatorul să fie cât mai directiv și mai activ (mai

energic) ca de obicei; poate fi necesar ca întrebările să fie repetate.

B. Trebuie investigată prezența simptomelor psihotice.

C. Trebuie puse întrebări despre ideația și planurile de sinucidere (acest lucru

este valabil pentru toți bolnavii, nu numai pentru cei care sunt

depresivi)exemplu pacient

1. Exemplele de întrebări care să deschidă acest subiect includ: "Vi s-a

părut vreodată ca viața nu merită trăită?", "V-ați gândit vreodată să vă

faceți rău?".

2. Atunci când pacientul are idei de sinucidere, întrebați despre intenție,

planuri, mijloace și despre consecințele pe care se gândește că le va

avea sinuciderea sa.

III. Pacienți agitați și potențial violenți.

A. Majoritatea violențelor nepremeditate sunt precedate de un prodrom de 30

pana la 60 de minute de agitație psihomotorie din ce în ce mai mare: mers

încoace și încolo, lovituri cu pumnul în obiecte/ziduri, limbaj zgomotos și

abuziv.

B. Interviul trebuie să se desfășoare într-un mediu liniștit, nestimulant.

C. Asigurați-vă că atât pacientul cât și examinatorul au acces facil la ieșirea din

locul respectiv.

D. Evitați comportamentele care ar putea fi interpretate ca amenințătoare: să vă

ridicați în picioare deasupra pacientului, să îl priviți fix; sa îl atingeți.

E. Nu vă târguiți cu bolnavul.

11

F. Întrebați despre arme (inclusiv arme albe - cuțite etc.) dar nu le luați

dumneavoastră; dați dispoziții să fie depozitate într-un loc sigur.

G. Dacă agitația bolnavului continuă sau se accentuează încetați interviul dacă

este posibil. Dacă nu, luați în considerare contenția fizică sau chimică.

IV. Bolnavii din culturi și medii diferite

A. Utilizarea DSM - V nu a fost validată în toate țările.

B. Simptomele relative (de ex. retragerea socială) pot să fie mai greu de evaluat

decât simptomele absolute (de ex. halucinațiile) de către un psihiatru care nu

cunoaște cultura respectivă.

C. Vocabularul folosit la descrierea suferinței emoționale diferă de la o țară la

alta.

D. Atunci când este nevoie de interpreți aceștia trebuie să fie parți

dezinteresate, și nu membrii ai familiei sau prieteni ai pacientului. Interpreții

cu pregătire de specialitate sunt superiori celor fără pregătire; tuturor trebuie

să li se ceară să traducă cuvânt cu cuvânt chiar dacă ceea ce spune pacientul

nu are înțeles.

E. Uneori redarea prin traducere a unei tulburări formale este imposibilă.

V. Pacienții seducători.

A. Comportamentul seductiv are semnificații diferite la diferiți pacienți. De

exemplu poate să constituie o defensă față de complexele de inferioritate, o

modalitate habituală de relație cu alții sau un mod inconștient de a păstra

controlul într-o situație anxiogenă.(Exemplu pacient : texte lungi, mesaje

așteaptă același lucru, nu sunam pacienții narcisici)

B. Comportamentul seductiv poate să includă mai mult decât flirtul sexual, de

exemplu, poate să fie o ofertă de informații de afaceri (investiții) accesibilă

numai celor care lucrează în domeniul respectiv sau propunerea de a face

cunoștință cu o persoană bine cunoscută, o celebritate.

C. Câștigul material sau beneficiul social obținut de la pacient în afara plății

legale a serviciilor medicale este întotdeauna neetic.

D. Examinatorul trebuie să precizeze în mod clar ca ofertele seducătoare nu vor

fi acceptate, dar într-un mod care să nu afecteze relația cu pacientul și care să

nu agresioneze în mod necesar stima de sine a bolnavului.

VI. Bolnavii care mint

A. Bolnavul poate să mintă pentru un câștig (beneficiu) primar (de ex. ca să

obțină droguri sau să fie scutit de ceva - serviciul militar, serviciul ca jurat în

instanță) sau pentru un beneficiu secundar (de ex. pentru acel beneficiu

psihologic care decurge din asumarea rolului de bolnav).

B. În lipsa unor markeri biologici poate să fie imposibil de dovedit că bolnavul

minte. Totuși pot să trezească suspiciune discrepanțele subtile din relatările

12

bolnavului lipsa de logică internă a relatărilor sau simptomele suspect de

atipice.

C. Scopul consultului psihiatric nu trebuie să fie acela de a evita cu orice preț să

fim înșelați de bolnav. Suspiciozitatea exagerată a examinatorului care este

decis să nu se lase niciodată păcălit de vreun pacient nu face decât sa

perturbeze relația cu bolnavul și să facă imposibil travaliul terapeutic. Ținem

cont de adevărul pacientului.

D. Nu toate neadevărurile spuse de bolnavi sunt minciuni conștiente. Atunci

când descrie o anumită realitate emoțională, bolnavul poate să devieze fără

să vrea de la realitatea istorică. Pacienții cu simptoame somatoforme își

raportează onest simptoamele așa cum le simt ei la nivel conștient.

Zece aspecte importante ale DSM - 5

1. DSM - 5 este reorganizat într-o nouă serie de capitole care fie reflectă trăsături

clinice comune, fie par să fie cuprinse în același spectru.

2. Sistemul multiaxial introdus în DSM-III a fost eliminat. Nu mai există Axa II:

tulburările de personalitate sunt privite acum ca și celelalte categorii.

3. Odată cu eliminarea Axei V, nivelurile de funcționare pot fi evaluate utilizând scoruri

de severitate sau dizabilitate.

4. Criteriile pentru câteva categorii, în special anxietatea generalizata și deficitul de

atenție și hiperactivitate, au fost extinse, ceea ce va duce, probabil, la o

diagnosticare mai frecventă.

5. Excluderea doliului din diagnosticul depresiei majore a fost eliminată.

6. Tulburările uzului de substanțe sunt descrise utilizând termenul adicție și nu mai fac

diferența dintre dependență și abuz.

7. Agresivitatea infantilă excesivă poate fi diagnosticată acum ca tulburare de reglare a

afectului disruptiv (TRAD). Are aplicare la pacienții cu vârste cuprinse intre 7 si 18 ani

cu iritabilitate cronica si accese de furie severe si recurente disproporționate prin

durata si intensitate fata de situația de fapt. Acest diagnostic a fost dezvoltat ca

răspuns la supradiagnosticarea referitoare la tulburarea bipolara la copii si

adolescenți.

8. Tulburările din spectrul autist cuprind acum atât autismul clasic, cât și sindromul

Asperger.

9. Demențele sunt clasificate acum drept tulburări neurocognitive, ordonate în funcție

de severitate.

10. Tulburările cu simptome somatice înlocuiesc tulburările somatoforme și sunt

clasificate ușor diferit.

13


CURS 5

INTERVIUL CLINIC va include evaluări privind:

a. Simptomele actuale prezentate, dar și istoria problemelor prezentate, durata, modul cum

au început, intensitatea, frecvența și contextul de manifestare;

b. strategiile de coping ale pacientului /clientului; punctele tari sau în ce constau aspectele

puternice ale sale și aspectele slabe /slăbiciuni, vulnerabilități;

c. istoria de familie, istoria educațională și de relații;

d. istoria sănătății mentale și mediale;

e. problemele legate de risc;

f. traume anterioare sau istoria abuzurilor emoționale sau fizice prin care a trecut / a fost

expus;

g. probleme legate de abuzul de substanțe;

h. tratamente din trecut/ psihoterapii sau consilierea psihologică;

i. expectanţe ale pacientului/ clientului privind terapia;

j. simptoame co-morbide / care apar alături de cele prezentate inițial și care nu au fost

prezentate în descrierea problemei sale;

În contextul acestei prime consultație, clienții care nu au un examen fizic recent vor fi

încurajați să verifice posibile condiții medicale sau de sănătate mentală (de exemplu, un

examen neurologic).

Forme ale interviului

Interviuri diagnostice structurate, sau semistructurate sau nestructurate.

Interviurile structurate construite și validate, sunt cele în care se standardizează modul cum

se pun întrebările, ce întrebări se pun, cum se aplică criteriile de diagnostic pentru a conduce

la o diagnoză finală. Astfel de interviuri structurate sunt destinate numai profesioniștilor în

sănătate mentală. Durează între 45 și 60 de minute dintre cele mai cunoscute sunt:

Anxiety Disorders Interview Schedule, ADIS – 5 utilizat pentru DSM - 5 (Diagnostic and

Statistical Manual of Mental Disorders, ed. 5;

ADIS-IV este un interviu structurat destinat evaluării episoadele actuale de tulburări de

anxietate și să permită o diagnoză diferențială printre tulburările de anxietate cf. criteriilor

DSM-5. Furnizează informație suficientă pentru a permite și o analiză funcțională a tulburările

de anxietate. În plus, sunt incluse secțiuni pentru evaluarea dispoziției actuale, tulburările

somatoforme și tulburări de abuz de substanțe datorită co-morbidității înalte a acestora cu

tulburarea anxioasă și pentru că simptomatologia prezentă a acestor tulburări este adesea

destul de asemănătoare.

Structural Clinical Interview for DSM Axis I Disorders, SCID - CV; Interviul Clinic Structurat

pentru Tulburările de pe Axa I a DSM-5 (SCID-I) este un interviu semistructurat în vederea

diagnosticării principalelor tulburări de pe Axa I a DSM-5. Interviurile clinice structurate au

14

fost elaborate cu scopul de a creste fidelitatea diagnostică prin standardizarea procesului de

evaluare și de a spori validitatea prin facilitarea aplicării criteriilor de diagnostic din DSM-IV și

aprofundarea unor simptome care altfel ar putea fi trecute cu vederea. În ciuda importanței

acestor scopuri, atât în context clinic cât și de cercetare, complexitatea și lungimea majorității

interviurilor structurate au limitat utilizarea lor la studii de cercetare. Unul dintre obiectivele

elaborării SCID a fost producerea unui instrument eficient și ușor de utilizat care să permită

transpunerea avantajelor interviului structurat în context clinic.

Versiunea de cercetare a SCID, SCID-I RV, este mai lungă decât cea Clinică (SCID-I CV) deoarece

ea cuprinde evaluări ale unor subtipuri clinice, a severității, specificaților de evoluție și

tulburări care sunt utile din punct de vedere diagnostic pentru cercetători, dar pot să nu

prezinte interes pentru clinicieni (vezi mai jos).

Ordinea întrebărilor din SCID-RV este astfel gândită încât să aproximeze procesul de

diagnostic diferențial al unui clinician cu experiență. Ținând cont de faptul că criteriile de

diagnostic din DSM-5 sunt încorporate în SCID-RV și evaluate pe măsură ce interviul

progresează, clinicianul testează în permanentă ipoteze diagnostice. În cazul unora dintre

tulburări, criteriile de diagnostic nu sunt prezentate în ordinea din DSM-5 ci au fost

reordonate pentru ca interviul să fie mai eficient și mai ușor de realizat.

Interviul Clinic structurat pentru tulburările clinice pe axa II a DSM, SCID –II. Chestionarul de

Personalitate SCID-II este utilizat ca instrument de evaluare pentru a scurta timpul de evaluare

necesar administrării SCID-II. După completarea chestionarului de către pacient (durata: 20

de minute), evaluatorul încercuiește numerele aflate în stânga itemilor SCID-II care corespund

itemilor din chestionar la care s-a răspuns cu “da”. Când este utilizat testul SCID-II evaluatorul

trebuie să noteze doar itemii la care s-a răspuns afirmativ, considerând că răspunsul “nu” la

chestionar presupune același răspuns și la întrebarea pusă de evaluator.

Manualul conține informații utile: pentru că face o prezentare a fiecărui item referitor la

aspecte ce trebuie luate în considerare în evaluarea itemilor pentru Tulburările de

Personalitate din DSM-5; include un caz prezentat, alături de chestionarul SCID-II completat

și descrie modul de diagnostic conform criteriilor generale din DSM-5 pentru Tulburările de

Personalitate. Interviul acoperă 11 Tulburări de Personalitate din DSM-5 și categoriile din

anexă: Tulburarea de Personalitate Depresivă și Tulburarea de Personalitate Pasiv-Agresivă.

Interviul clinic structurat pentru problemele sugarului, copilului și adolescentului, KID-SCID.

Interviul Clinic Structurat pentru DSM-5, versiunea pentru Copii (KID-SCID), este un

instrument semistructurat nou, proiectat pentru a genera diagnostice pediatrice conform

Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale, care are la bază varianta pentru

adulți a SCID. Această primă versiune conține module pentru Tulburările de Comportament

Disruptiv, Episoadele Afective și Psihotice, Tulburările Afective și Psihotice, Tulburările

Anxioase, Tulburările în Legătură cu Alcoolul și Substanțele și Tulburările de Adaptare.

KID-SCID este destinat spre a fi administrat de către clinicieni specializați în sănătate mintală

și permite diagnosticarea unor tulburări psihiatrice generale și pediatrice în conformitate cu

DSM-5. Interviul este împărțit în mai multe module, fiecare modul evaluând o anumită clasă

15

de tulburări. După secțiunea de cotare există un interviu general, urmat de modulele de

diagnostic propriu-zise.

Anxietatea fată de testare

Conceptul a suscitat o bogată literatură, din care reies cauze, variabile care facilitează

experimentarea cotidiană, manifestări caracteristice și consecințe în planul funcționării

individuale (performanțele în diverse sarcini) ale acestei condiții întâlnită în rândul elevilor și

al studenților, confruntați cu numeroase situații de examinare a cunoștințelor, deprinderilor

și a abilităților, sau în rândul adulților care se prezintă la o testare psihologică de care depinde

evaluarea socială, profesională sau clinică.

Cercetările asupra anxietății fată de testare au o istorie lungă și bogată. Primele studii au fost

publicate în 1914. În 1952, Sarason și Mandler publicau o serie de studii, în care utilizau

conceptul sub denumirea de astăzi; autorii au vizat relația dintre anxietatea fată de testare și

performanta la diverse teste cognitive. Cercetările au furnizat baza teoretică pentru

elaborarea și perfecționarea primului instrument dintre cele care există în domeniul evaluării

diferențelor interindividuale referitoare la anxietatea fată de testare. Este vorba despre Scala

pentru evaluarea anxietății fată de testare/Test Anxiety Scale – TAS (Sarason, 1978).

În următorii 20 de ani, s-au făcut progrese notabile în conceptualizarea anxietății fată de

testare, ajungându-se la numeroase modele explicative. Preocupările intensive ale

cercetătorilor din numeroase tari (SUA, Germania, Japonia, India, Israel, Turcia, Ungaria) s-au

materializat într-un corpus de observații bogat, precum și în creșterea notabilă a numărului

de publicații științifice pe tema anxietății fată de testare (după Zeidner, 1998, mai mult de

1.000 la începutul anilor 1980). Un alt studiu, Shaked, 1996 (citat de Moore, 2006), determină

faptul că cca. 30 % dintre toți elevii și studenții americani sufereau de un anumit nivel al

anxietății fată de testare.

Anxietatea de testare este un concept al cărui conținut se referă la prezența la unii dintre

elevii sau dintre studenții aflați într-o situație de examinare a unui cortegiu de răspunsuri

fiziologice, cognitive, emoționale și comportamentale disfuncționale. Aceste răspunsuri

acompaniază teama cu privire la posibilele consecințe negative ale eșecului. Liebert și Morris

(1967) au identificat două dimensiuni ale anxietății fată de testare: preocupările cognitive

(ruminațiile) legate de consecințele unui posibil eșec (dimensiunea Îngrijorare), respectiv

răspunsurile emoționale la baza cărora a fost pusă intensificarea activității sistemului nervos

autonom (dimensiunea Emotivitate). Cele două fațete au fost larg acceptate în comunitatea

cercetătorilor și a practicienilor și rafinate prin numeroase studii empirice. Sunt și situații în

care un anumit nivel optim al anxietății conduce mai degrabă la adaptarea în situația

evaluativă și la obținerea unui rezultat bun. În acest sens, Alpert și Haber (1960) au propus

chiar un instrument care evaluează anxietatea ca factor facilitant pentru realizarea

obiectivelor școlare sau academice (engl. facilitating anxiety), respectiv anxietatea ca factor

16

care interferează negativ cu eforturile orientate către obținerea unor performante școlare sau

academice bune (engl. debilitating anxiety). Cele două scale ale Testului pentru evaluarea

anxietății fată de succesul școlar sau academic/Achievement Anxiety Test (AAT) prezintă un

grad relativ ridicat de specificitate în raport cu aspectele anxietății care pot interfera cu

realizarea în plan școlar sau academic.

O serie de autori au identificat și au descris și alte dimensiuni ale anxietății fată de testare,

cum ar fi cognițiile care interferează cu sarcina de rezolvat (engl. task irrelevant cognitions).

De fapt, acestea au fost văzute ca fiind fațete ale dimensiunii Îngrijorare, al cărei conținut a

fost rafinat mai mult decât cel al dimensiunii Emotivitate.

Mai recent, Zeidner (1998) a propus un model tranzacțional al anxietății fată de testare care

integrează o serie de elemente-cheie pentru înțelegerea și evaluarea acestui construct:

caracteristicile situațiilor evaluative (natura și dificultatea sarcinilor, constrângerile legate de

timp, caracteristicile mediului fizic, caracteristicile examinatorilor, etc.), variabilele personale

ale subiectului (nevoia acută de realizare, auto-eficacitatea, abilitățile școlare, capacitatea de

procesare a informațiilor, deprinderile și abilitățile legate de studiu și de pregătirea pentru

teste și examene, etc.), percepțiile pe care subiectul le are cu privire la situațiile de testare

(evaluări și reevaluări ale situațiilor de testare ca fiind amenințătoare sau ca reprezentând o

provocare), anxietatea pe care subiectul o resimte efectiv într-o situație de testare

(preocupările cognitive, reacțiile emoționale, activarea fiziologică), răspunsurile cu valoare

adaptativă ale subiectului (mecanisme de reducere a anxietății resimțită în plan subiectiv,

precum și strategiile active sau pasive de adaptare la sarcinile pe care le implică situațiile

evaluative), precum și o serie de rezultate cu valoare adaptativă (centrarea cognițiilor

subiectului pe sarcinile pe care le are de rezolvat, încercările de control în plan răspunsurilor

emoționale, etc.).

Anxietatea fată de testare se asociază cu performante scăzute la testele cognitive, respectiv

cu distorsionarea evaluării și a diagnosticului clinic al nivelului mental. Mecanismele și

procesele prin care manifestările specifice anxietății fată de testare conduc la deteriorarea

performanțelor la probele cognitive includ cognițiile negative pe care persoana le are în

legătură cu propriile competențe (aptitudini, deprinderi, cunoștințe, etc.); aceste cogniții,

însoțite de un cortegiu de manifestări emoționale stânjenitoare, interferează debilitant cu

procesele cognitive necesare în rezolvarea probelor, precum și cu eforturile de concentrare

necesare rezolvării sarcinilor.

Ca modalități de intervenție clinică, au fost experimentate mai multe metode și tehnici

destinate reducerii simptomelor specifice anxietății fată de testare: biofeed-back-ul,

hipnoterapia, terapia cognitiv-comportamentală, terapia rațional-emotivă, desensibilizarea

sistematică, training-ul destinat îmbunătățirii practicilor referitoare la pregătirea pentru

examene și teste.

17

Unul dintre cei mai influenți cercetători americani din domeniul psihologiei secolului al XX-lea

care a avut o contribuție notabilă în domeniul studiului anxietății fată de testare este C. D.

Spielberger, profesor la Universitatea din South Florida. Contribuțiile sale teoretice și

metodologice au rezonanță internațională, constituind un reper pentru cercetătorii și

practicienii din toate colțurile lumii. Dintre contribuțiile sale metodologice, cea mai

importantă este elaborarea și dezvoltarea, de-a lungul a peste 40 de ani de cercetări teoretice

și empirice, a Inventarului pentru evaluarea anxietății-stare și a anxietății-trăsătură/ State-

Trait Anxiety Inventory (STAI), prin care a fost testată empiric distincția dintre anxietatea-stare

și anxietatea-trăsătură, realizată încă din anii 1960 de către R. B. Cattell.

În colaborare cu mai mulți doctoranzi și practicieni, Spielberger a efectuat numeroase

cercetări utilizând Inventarul pentru evaluarea anxietății fată de testare/ Test Anxiety

Inventory (TAI) ca instrument pentru evaluarea nivelului anxietății fată de testare și a

dimensiunilor acesteia. Prima ediție a inventarului a fost publicată în 1980. De peste un sfert

de secol, inventarul este foarte frecvent utilizat atât în studiile empirice de teren, cât și în

practica evaluării în mediul școlar și în cel academic.

Inventarul TAI reprezintă un reper influent în domeniul cercetărilor aplicative privitoare la

conceptul de anxietate fată de testare și la rețeaua nomologică asociată acestuia, precum și

în domeniul evaluării în scopul intervențiilor în mediul școlar sau academic. A fost dezvoltat

cu scopul de a evalua diferențele individuale în ceea ce privește anxietatea fată de testare,

privită ca trăsătură de personalitate legată de situațiile specifice care implică evaluarea.

Analizat din punctul de vedere al back-ground-ului conceptual și al structurii, inventarul TAI

este similar cu Scala pentru evaluarea anxietății-trăsătură din STAI care măsoară predispoziția

generală a adolescenților și a adulților către simptome de anxietate.

Pe lângă evaluarea diferențelor interindividuale în ceea ce privește predispoziția către

anxietate în situații de testare, inventarul conține două scale care permit evaluarea

preocupărilor cognitive legate de eșec (Îngrijorare), respectiv a reacțiilor emoționale

(Emotivitate) – cele două dimensiuni de bază ale anxietății fată de testare descrise de Liebert

și Morris. Deși, inițial, inventarul a fost conceput pentru a evalua anxietatea fată de testare în

rândul studenților, ulterior a fost utilizat cu succes și în populația de elevi de liceu.


CURS 6

18

Mecanismele de apărare și rolul lor în funcționarea psihică.

Intervenția mecanismelor de apărare

Modul în care persoana își gestionează conștient relația cu realitatea, intervin mecanisme

psihice inconștiente cu rolul scăderii nivelului de anxietate. Psihanaliza în special și întreaga

cercetare asociată psihologiilor psihodinamice aduc în prim plan rolul unor procese

inconștiente precum proiecția sau mecanismele de apărare inconștiente în gestionarea

relației complexe a individului cu realitatea, mai ales în condiția incapacității eului de a o

gestiona, de a-i face fată adecvat.

DSM 5 definește mecanismele de apărare (styles of coping) ca procese psihologice automate

care protejează individul de anxietate sau de perceperea de pericole sau de factori de stres

interni sau externi; mecanismele de apărare constituie mediatori ai reacției subiectului la

conflictele emoționale și la factori de stres externi sau interni.

Ionescu Ş., Jacquet M.M. și Lhote C., 1997, examinând finalitatea mecanismelor de adaptare

și modul de acțiune adaptat în vederea atingerii respectivelor finalități descriu următoarele

posibile dinamici caracteristice: restaurarea homeostaziei psihice; reducerea unui conflict

intrapsihic; diminuarea angoasei născută din conflictele interioare între exigențele

instinctuale și legile morale și sociale; stăpânirea, controlul și canalizarea pericolelor interne

și externe sau protejarea individului de anxietate sau de perceperea pericolelor sau factorilor

de stres interni sau externi.

Psihanaliza clasică descrie ca mecanisme de apărare: refularea, regresia, formațiunea

reacțională, izolarea, anularea retroactivă, transformarea în contrariu, sublimarea,

introiecția, proiecția, reîntoarcerea către sine.

Psihologia cognitivistă consideră mecanismele de apărare strategii sau proceduri de

prelucrare a informației negative cu funcția de reducere a distresului. Astfel sunt discutate

negarea defensivă (refuzul), represia, proiecția, raționalizarea, intelectualizarea / izolarea.

Mecanisme de apărare:

1. Negare

Negare este refuzul de a accepta realitatea sau de fapt, acționând ca în cazul în care un

eveniment dureros, gândul sau sentimentul nu exista. Este considerat unul dintre cele mai

primitive mecanisme de apărare, deoarece este caracteristic dezvoltării timpurii a copilăriei.

Mulți oameni folosesc negarea în viața lor de fiecare zi pentru a evita confruntarea cu

sentimente dureroase sau zone din viața lor nu doresc să admită. De exemplu, o persoană

care este un alcoolic funcțional va nega adesea pur și simplu au o problemă cu băutura,

arătând cât de bine funcționează în munca sa.

2. Regresie

Regresie este o întoarcere la o etapă anterioară de dezvoltare în fața unor gânduri

inacceptabile sau impulsuri. Pentru un exemplu, un adolescent care este copleșit de frică,

mânie și impulsurile sexuale în creștere ar putea sa se agate de acestea și începe să prezinte

19

comportamente din perioada copilăriei precum enurezisul. Un adult poate regresa atunci

când se confrunta cu situații extrem de stresante si refuza să se angajeze în activitățile

normale, zilnice.

3. Exhibiționism

Exhibiționismul reprezintă un comportament extrem al unei persoane care se simte

incapabila sa le exprime altfel.. Atunci când individul acționează, acesta simte o eliberare de

presiune, și de multe ori ajută individul simt mai calm și pașnică din nou.

4. Disociere

Disocierea are loc atunci când individul pierde noțiunea de timp și/sau sine, și găsește o altă

reprezentare a sa, în scopul de a continua în acest moment. O persoană care disociază adesea

pierde noțiunea timpului sau a ei înșiși și de asemenea prezintă probleme în procesul de

gândire sau memorie. Oamenii care au o istorie de abuz in copilărie de multe ori suferă de o

formă de disociere. În cazuri extreme, disocierea poate duce la o persoană care crede că au

multiple „eu-uri” ("tulburare de personalitate multiplă"). Timpul și propria lor imagine de sine

nu pot curge continuu, așa se întâmplă pentru majoritatea oamenilor. În acest mod, o

persoană care disociază poate "fi decuplata" de la lumea reală pentru un timp, și poate trăii

într-o lume diferită, fără gânduri, sentimente sau amintiri care sunt insuportabile.

5. Compartimentare

Compartimentare este o formă mai mică de disociere, în care părți din sine sunt separate de

conștientizare a altor părți și se comportă ca în cazul în care unul a avut seturi separate de

valori.

6. Proiecție

Proiecția reprezintă atribuirea inadecvata a gândurilor, sentimentelor sau impulsurilor unei

persoane, unei alt individ care nu are aceste gânduri, sentimente sau impulsuri. Proiecția este

folosita atunci când individul considera gândurile respective drept imposibil de exprimat.

Proiecția este adesea rezultatul lipsei de înțelegere și de recunoaștere a motivației și

sentimentelor proprii.

7. Dezvoltarea reacției

Dezvoltarea reacției reprezintă conversia gândurilor, sentimentelor sau impulsurilor nedorite

ori periculoase, în opusul lor.

8. Represiune

Represiune reprezintă blocarea in mod inconștient a gândurilor, sentimentelor și impulsurilor

inacceptabile. Cheia pentru represiune este că indivizii sa realizeze acest lucru în mod

inconștient, astfel încât aceștia sa aibă un control minim asupra procesului. "Amintirile

20

reprimate" sunt amintiri la care accesul sau rememorarea lor a fost blocata in mod

inconștient.

9. Redirecționarea

Redirecționarea este procesul prin care gândurile, sentimentele și impulsurile direcționate

către o persoană sau obiect, dar preluate de o altă persoană sau obiect. Oamenii folosesc

adesea tehnici de redirecționare atunci când aceștia nu își pot exprima sentimentele lor în

condiții de siguranță pentru persoana căreia ii sunt adresate. Exemplul clasic este angajatul

care se supără pe șeful lui, dar nu își poate exprima mânia către șeful său de teama de a nu fi

concediat. În schimb el vine acasă și începe sa își lovească câinele sau se cearta cu soția.

10. Intelectualizare

Intelectualizare reprezintă procesul de supra-accentuarea a gândirii atunci când individul se

confruntă cu un impuls, situație sau comportament inacceptabil, in absenta oricăror emoții.

11. Raționalizarea

Raționalizarea reprezintă procesul de punerea într-o lumină diferită sau de oferirea unor

explicații diferite pentru percepțiile sau comportamentul individului în fața unei schimbări a

realității.

12. Reîntoarcerea la un moment anterior

Reîntoarcerea la un moment anterior reprezintă încercarea individului de a anula un

comportament inconștient considerat inacceptabil sau jignitor.

13. Sublimare

Sublimarea este pur și simplu canalizarea de impulsuri, gânduri și emoții inacceptabile, în

unele mai acceptabile. Reorientarea acestor impulsuri inacceptabile sau dăunătoare într-un

scop productiv ajută individul să-și reorienteze energia, care altfel s-ar fi pierdut sau ar fi fost

utilizata într-o manieră care i-ar fi putut creste anxietatea, in scopuri utile.

14. Compensare

Compensarea este procesul de contrabalansare psihologica a punctelor individului percepute

ca slabe prin accentuarea punctelor tari. Prin accentuarea și concentrându-se pe punctele lui

tari, individul recunoaște să nu poate fi „tare” în toate domeniile vieții.

21


CURS 7

Personalitate, structură de personalitate, tulburare de personalitate

Abordări contemporane ale condiției psihopatologice a personalității

Este important să distingem tulburările de personalitate de trăsăturile de personalitate

accentuate, care nu ating pragul pentru o "tulburare de personalitate".

Trăsăturile de personalitate pot fi diagnosticate ca tulburări de personalitate în situația când

"sunt inflexibile, dez-adaptative și persistente și cauzează o deteriorare funcțională sau

detresă subiectivă semnificativă". Din perspectiva DSM 5, tulburările de personalitate sunt

considerate sindroame clinice calitativ distincte. Același normativ fixează și criteriile de

diagnostic pentru o tulburare de personalitate:

A. Un patern durabil de experiență internă și de comportament care deviază considerabil de

la expectațiile culturii individului. Acest patern se manifestă în două (sau mai multe) din

următoarele domenii:

· cunoaștere, adică modurile de a se percepe și interpreta pe sine, alte persoane și

evenimentele;

· afectivitate, adică gamă, intensitatea, labilitatea și adecvarea răspunsului

emoțional;

· funcționarea interpersonală; controlul impulsului.

B. Paternul durabil este inflexibil și pervaziv vizavi de o gamă largă de situații personale și

sociale:

C. Paternul durabil duce la o detresă sau o deteriorare semnificativă clinic în domeniul social,

profesional sau în alte domenii importante de funcționare.

D. Paternul este stabil și de lungă durată, iar debutul său poate fi trasat retrospectiv cel puțin

până în adolescență sau la începutul perioadei adulte.

E. Paternul durabil nu este explicat mai bine ca manifestare sau consecință a unei tulburări

mentale.

F. Paternul durabil nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanțe (de

exemplu, un drog de abuz, un medicament), ori ale unei condiții medicale generale (de ex.,

un traumatism cranian).

Tulburarea de personalitate este un pas mai departe în direcția anormalității psihice:

reprezintă o deviație semnificativă sau extremă de la modelul sau modelele de comportament

existente în grupul socio-cultural respectiv și, în plus, tulburarea aduce câteva aspecte cheie

care se regăsesc în structura psihică încă din copilărie: absența răspunsurilor emoționale

profunde în corelație cu poziția egocentrică, neputința de a profita de experiență alături de

lipsa de respect și considerare a normelor sociale.

22

Etiologic, tulburările de personalitate de dezvoltare au condiții favorizante multiple spre

deosebire de modificările de personalitate care sunt întotdeauna secundare unor situații sau

condiții distructive precum: dezastre, tortură, captivitate, boală psihică severă.

În psihopatologie se consideră că dizarmoniile de personalitate nu pot fi considerate boli

psihice propriu-zise mai ales datorită caracterului eluziv al debutului; de asemenea, nu

prezintă o perioadă de stare, de maximă manifestare clinică și nici nu se poate spera o

"vindecare" sau măcar remisiune semnificativă.

Tulburările de personalitate au fost denumite "dezvoltări" fiind în sine structurări particulare

ale personalității și prezintă câteva caracteristici specifice precum:

● pot fi observate încă din copilărie, pentru că elementele principale apar schițate în

comportamentul copilului;

● devin evidente în preadolescență și se cristalizează în adolescență odată cu

structurarea definitivă a personalității;

● însoțesc persoana în tot cursul vieții persoanei.

· Tocmai această caracteristică de structurare și evoluție relativ constantă face ca

tulburările de personalitate să fie menținute în categoria psihopatologiei, alături de bolile

psihice propriu-zise.

Spre deosebire de structurarea comună a personalității unde comportamentul persoanei este

previzibil, dizarmoniile sunt structurări inedite ale personalității, nu întotdeauna în sens

negativ. G. Ionescu îi caracterizează în primul rând prin imprevizibilul conduitei, sunt

"surprinzători în raportarea lor la norme, obiceiuri, reguli de conviețuire socială, la ceilalți, și

nu rareori la ei înșiși. Particulari în conduită, dar nu și în disponibilități, vulnerabili la

infracțiune, dar și la adevăruri pe care noi nu le rostim, seducători sau respingători, sugestibili

și naivi sau flexibili și persuasivi, ei sunt sarea și piperul omenirii...ei tulbură valurile vieții

sociale și, uneori le dau culoare".

Desigur, fiind vorba despre structură de personalitate, dizarmoniile reprezintă un ansamblu

caracteristic și persistent de trăsături - cognitive, de dispoziție și relaționale, conferind o largă

gamă de culoare psihiatriei extra muros.

În practica psihiatrică și psihologică, au fost utilizați și alți termeni al căror conținut se referă

la tulburarea de personalitate precum: caracteropatii, sociopații, psihopatii. În clasificarea lor,

denumirea principalelor forme de tulburări de personalitate derivă în general din denumirea

principalelor boli psihice: tulburare paranormală a personalității (paranoia), tulburare

schizoidă a personalității (schizofrenie), tulburare histeroidă a personalității (isterie).

În taxonomia I.C.D.-10, (Clasificarea tulburărilor mentale și de comportament -

Simptomatologie și diagnostic clinic) în funcție de sorginte:

· sorginte psihotică: tulburare paranoidă a personalității; tulburare schizoidă a

personalității

23

· sorginte psihosocială: tulburare disocială a personalității, tulburare borderline a

personalității; tulburare histrionică a personalității

· sorginte nevrotică a personalității: tulburare anxioasă a personalității, tulburare

dependentă a personalității; tulburare anacastă a personalității; tulburare emoțional-instabilă

24


CURS 8

Ciclurile vieții

Cele douăsprezece etape ale ciclului vieții umane Care etapă a vieții este cea mai importantă?

Unii ar putea susține că copilăria este etapa cheie, când creierul copilului este larg deschis la

experiențe noi care vor influența tot restul vieții sale ulterioare. Alții ar putea susține că este

vorba de adolescență sau de vârsta adultă, când sănătatea fizică este la vârf. Multe culturi din

întreaga lume acorda o importanta mai mare vieții adulte mai mult decât oricărei alteia,

argumentând că în această etapă ființa umană a dobândit înțelepciunea necesară pentru ai

îndruma pe ceilalți. Cine are dreptate? Adevărul este că fiecare etapă a vieții este la fel de

importantă și necesară pentru bunăstarea omenirii. În cartea dr. Armstrong "Odiseea umană:

Navigarea celor doisprezece etape ale vieții", acesta argumentează că fiecare etapă a vieții

are propriul "dar" unic de a contribui la nivelul umanității. Trebuie să apreciem fiecare dintre

aceste daruri dacă trebuie să sprijinim cu adevărat nevoile cele mai profunde ale vieții umane.

Iată ce numesc cele douăsprezece daruri ale ciclului vieții umane:

1. Perioada premergătoare nașterii: Potențial - Copilul care nu sa născut încă ar putea deveni

orice - un Michelangelo, un Shakespeare, un Martin Luther King - și astfel deține pentru toată

omenirea principiul a ceea ce putem deveni totuși în viața noastră.

2. Naștere: Speranța - Când se naște un copil, el insuflă părinților și celor care au grija de el un

sentiment de optimism; un sentiment că această nouă viață poate aduce ceva nou și special

în lume. Prin urmare, nou-născutul reprezintă sentimentul de speranță pe care noi toți il

nutrim în interiorul nostru pentru o lume mai buna.

3. Copilărie (vârste 0-3 ani): Vitalitate - Copilul este o sursă de energie vibrantă și aparent

nelimitată. Astfel, bebelușii reprezintă dinamul interior al omenirii, alimentând toate energiile

ciclului vieții noastre cu noi canale de putere psihică.

4. Copilăria timpurie (vârste de 3-6 ani): jucăușă - când copii mici se joacă, ei recreează lumea

din nou. Ei iau ceea ce exista și combină cu ceea ce este posibil pentru a modela evenimente

care nu au fost văzute anterior în istoria lumii. Ca atare, ele întruchipează principiul inovației

și al transformării care stă la baza fiecărui act creativ care a avut loc în cursul civilizației.

5. Copilăria de vârstă mijlocie (vârstele 6-8 ani): Imaginație - În copilărie mijlocie, sentimentul

unui sine interior subiectiv se dezvoltă pentru prima dată și acest sine este în viață cu imagini

preluate din lumea exterioară și aduse din adâncurile inconștient. Această imaginație servește

ca o sursă de inspirație creatoare în viața ulterioară pentru artiști, scriitori, oameni de știință

și oricine altcineva care își găsește zilele și nopțile îmbogățite pentru că au alimentat o viață

interioară profundă.

6. Copiii vârstnici (vârste cuprinse între 9 și 11 ani): Ingenuitate - Copiii în vârstă au dobândit

o gamă largă de abilități sociale și tehnice care le permit să vină cu strategii minunate și soluții

inventive pentru a face față presiunilor crescânde pe care le pune societatea asupra lor. Acest

25

principiu al ingeniozității trăiește în acea parte a noastră care caută căi noi de rezolvare a

problemelor practice și de a face față responsabilităților de zi cu zi.

7. Adolescența (vârstele 12-20 ani): Pasiunea - Evenimentul biologic al pubertății declanșează

un set puternic de schimbări în corpul adolescentului care se reflectă în pasiunea sexuală,

emoțională, culturală și / sau spirituală a acestuia. Pasiunea adolescentina reprezintă astfel o

piatră de hotar semnificativă pentru oricine dorește să se reconecteze cu cel mai adânc zel

interior al vieții..

8. Vârsta adultă (vârste cuprinse între 20 și 35 de ani): întreprindere - este nevoie de implicare

in etapa de tânăr adult pentru ca individul sa-și îndeplinească numeroasele responsabilități,

inclusiv găsirea unei locuințe și a unui partener, stabilirea unei familii sau a unui cerc de

prieteni și / sau obținerea unui loc de muncă bun. Principiul implicării ne servește în orice

stadiu al vieții atunci când trebuie să ieșim în lume și să ne facem remarcați.

9. Viața de vârstă mijlocie (vârstele 35-50 ani): Contemplarea - După anii de tânăr adult

consumați in scopul creării unei situații in societate, indivizii aflați la vârsta mijlocie iau adesea

o pauză de responsabilitățile lumești pentru a reflecta asupra sensului mai profund al vieții

lor, cu o nouă înțelegere. Acest element de contemplare reprezintă o resursă importantă pe

care am putea să o folosim pentru a ne aprofunda și îmbogăți viețile noastre de orice vârstă.

10. Adultul matur (vârsta intre 50-80 ani): Bunăvoința - cei de vârstă matură si-au crescut

familiile, s-au stabilizat în viața profesională și au devenit contribuitori la îmbunătățirea

societății prin voluntariat, mentori și alte forme de filantropie. Toată omenirea beneficiază de

bunăvoința lor. Mai mult, noi toți putem învăța din exemplul lor să dăm mai mult unii altora.

11. Vârsta adulta târzie (vârsta 80+): Înțelepciunea - Cei cu viață lungă au dobândit un bogat

depozit de experiențe pe care le pot folosi pentru ai ajuta pe alții. Bătrânii reprezintă astfel

sursa de înțelepciune care există în fiecare dintre noi, ajutându-ne să evităm greșelile

trecutului, în timp ce culegem beneficiile lecțiilor vieții.

12. Moartea: Viața - Cei din viețile noastre care mor sau mor, ne învață despre valoarea vieții.

Ei ne reamintesc să nu ne luăm viața, ci să trăim în fiecare moment al vieții și să ne amintim

că viețile noastre mici formează o parte dintr-un întreg mai mare. Deoarece fiecare etapă a

vieții are propriul ei dar unic de a da omenirii, trebuie să facem tot ce putem pentru a sprijini

fiecare etapă și pentru a proteja fiecare etapă de încercările de a suprima contribuția ei

individuală la ciclul vieții umane. Ar trebui să protejăm înțelepciunea persoanelor în vârstă de

abuzul de bătrâni. Trebuie să facem tot ce putem pentru a-i ajuta pe adolescenții în pericol.

Trebuie să susținem educația și serviciile prenatale pentru mamele sărace și să susținem

metodele de naștere sigure și sănătoase în țările din lumea a treia. Trebuie să adoptăm

aceleași atitudini față de cultivarea ciclului vieții omenești, așa cum facem pentru a salva

mediul împotriva încălzirii globale și a poluării industriale. Pentru că, sprijinind fiecare etapă

a ciclului vieții umane, ne vom asigura că toți membrii societății sunt ajutați să-și atingă

potențialul cu care au fost înzestrați.

26

27


CURS 9

Stres, coping, reziliență

Reziliența se referă în psihologie la capacitatea oamenilor de a face fată stresului și

catastrofei; precum și abilității de a reveni la homeostazie după dezechilibru.

Se referă la capacitatea unui individ să reziste stresorilor și să nu manifeste o disfuncție

psihologică de tipul bolii mentale sau unei dispoziții negative persistente; este definită în

termenii capacității unei persoane de a evita psihopatologia în ciuda circumstanțelor dificile.

Poate fi utilizată pentru a indica că ai un sistem adaptativ care folosește expunerea la stres

pentru a pregăti rezistența la evenimente negative viitoare. În acest sens, R. corespunde la

factori de protecție cumulativi și este folosită în opoziție cu factori de risc cumulativi.

În psihologie sunt utilizați termeni precum: risc și reziliență, reziliență psihologică, reziliență

emoțională, duritate, plin de resurse, tărie mentală. În cercetare s-a făcut trecerea de la

„factori protectori” spre „procese protectoare” și încercarea de a stabili felul cum sunt

implicați diferiți factori . Alți termeni apropiați: coping adaptativ, cotient de advertitate

(adversity quotient), inteligență emoțională (D. Goleman), duritate- rezistenţă, optimism

învăţat (Martin Selingman), învățarea condiției de a avea resurse (Learned Resourcefulness,

Rosenbaum), Orientare spre viață, a fi plin de resurse, stimă de sine/ imagine de sine/

încredere în sine/ eficientă personală, personalitate ce se auto-vindecă (Howard Friedman),

simț al coerenței (Aaron Antonovsky), sens al înțelesului (Viktor Frankl), ardoarea / thriving.

Factorii de risc includ adesea condiții de stres cronice sau acute precum moartea cuiva, boala

cronică, abuzul sexual, fizic sau emoțional, teama, șomajul și violența comunitară.

Prin definiție reziliența este un proces dinamic în care individul prezintă adaptare

comportamentală pozitivă când este pus în fața unei semnificative condiții de adversitate,

traumă, tragedie, amenințare, sau chiar surse de stres semnificative. Include două

dimensiuni: expunerea la adversitate și rezultate de adaptare/acomodare pozitive la acea

adversitate. Celor două dimensiuni le corespund deci două evaluări: 1. asupra “adaptării

pozitive” și asupra 2. semnificației riscului /adversității.

Adversitate poate fi definită în context ca reprezentând orice risc asociat cu condiții de viață

negative care sunt legate statistic de dificultăți de adaptare (de ex, sărăcia, copii unor mame

schizofrene, trăirea unor dezastre).

Adaptarea pozitivă reprezintă o demonstrare a unui comportament manifest de competenţă

socială, sau succes în confruntarea unor sarcini particulare la o anumită etapă de vârstă,

precum de ex. lipsa distresului psihiatric după atacurile teroriste din 11 septembrie.

28

Rezerve în definirea rezilienței în acest mod (Ungar) țin de lipsa unor date legate de

diferențele contextuale sau culturale privind modul în care oamenii, sau alte sisteme își

exprimă reziliența; distincția între comportament adaptat și neadaptata / sau funcționare

sănătoasă este arbitrară și poate fi un rezultat al etnocentrismului. Reziliența se definește ca

rezultat al negocierilor dintre indivizi și mediul lor pentru resurse prin care se auto-definesc

ca fiind sănătoși în mijlocul unor condiții considerate colectiv ca adverse.

Procesul central implicat în construirea rezilienței este formarea și dezvoltarea unor

deprinderi adaptative de coping. Modelul fundamental al stresului și coping-ului, denumit și

model tranzacțional, este: apare stresorul A (o sursă de stres potențială) și are loc o evaluare

cognitivă (se decide dacă stresorul reprezintă ceva cu care se poate rapid confrunta, sau este

o sursă de stres pentru că este peste resursele de coping ale persoanei). Dacă stresorul este

considerat a fi un pericol, sunt agățate răspunsurile de coping. Strategiile de coping sunt fie

spre exterior centrate pe problemă (rezolvarea problemei), fie centrate spre interior asupra

emoțiilor (centrare pe emoții), fie centrate social, prin cererea sprijinului emoțional de la alții.

Psihologia umanistă accentuează considerarea rezilienței ca o capacitate de a-ţi împlini

potențialul în ciuda adversităților; indivizii rezilienţi au tendința de a considera problemele

mai degrabă ca oportunități de creștere, oportunități de învățare și dezvoltare.

In context, reziliența este o capacitate diferențială, dar o capacitate dinamică, nu una

permanentă. Indivizii rezilienţi pun în joc o auto-înnoire dinamică, cei mai puțin rezilienţi

ajung epuizați suferind un impact negativ în raport cu stresul existențial.

Istoric

Emmy Werner utilizează termenul de reziliență. în anii 70; studiază copii din Kauai. Hawai

unde, pe fondul sărăciei copii creșteau cu părinți alcoolici sau bolnavi mental/și care nu lucrau.

Ea notează că 2/3 prezentau comportamente distructive în adolescență (de ex., cronică

neangajare în muncă, abuz de substanțe și nașteri în afara maternității; dar 1/3 nu prezentau

astfel de conduite, grup denumit de Werner rezilient și observă la ei și la familiile lor trăsături

diferite de ale celorlalți.

În anii 80, reziliența emerge ca un domeniu major de cercetare și teorie, din studiile pe copii

mamelor cu schizofrenie. Studiul lui Masten’s (1989), indică că aceștia pot să nu aibă parte de

o îngrijire confortabilă comparativ cu copiii cu părinți sănătoși, și astfel de situații au un impact

asupra dezvoltării copiilor Totuși, unii dintre aceștia reușeau bine și erau competenți în

rezultatele academice, astfel că cercetătorii au încercat să găsească motivul acestui tip de

răspuns la adversitate.

La începutul cercetărilor, s-a încercat să se descopere factorii protectori care explicau

adaptarea oamenilor ala condiții adverse precum maltratarea, evenimente de viață

catastrofice, sărăcia urbană. Centrarea în cercetările empirice s-a schimbat pentru a înțelege

procesele protective subsidiare. Descoperirea felului în care unii dintre factori, de ex. Familia,

ar pitea contribui la rezultate pozitive.

Expresii ale rezilienței.

29

rezultate bune în ciuda statutului de risc înalt;

competenţă constantă sub stres, revenire din traumă;

abilitatea de a sări înapoi și a se reface după aproape orice;

atitudinea „unde există voință, există și o cale”, tendința de a vedea problemele ca

oportunități, abilitatea de a te „agăța puternic” chiar dacă lucrurile sunt dificile,

capacitatea de a vedea mici ferestre de oportunitate și de a le urma, o credință bine

înrădăcinată într-un sistem de sens/înțeles, să ai un suport social sănătos, capacitatea

de a te confrunta cu o gamă largă de situații diferite, să ai o zonă de confort largă, să

fii capabil să-ţi revii din experiențe din zona panicii sau de natură traumatică.

Exemple de comportamente de reziliență

Reziliența este tratată ca mecanism de coping eficient când te confrunți cu condiții

provocatoare. Luând în considerare divorțul, vorbim de reziliență la oamenii care își

mențin competența;

majoritatea cercetărilor care îmbrățișează această perspectivă, sunt centrate pe

răspunsul copiilor la divorțul părinților în funcție de gen: băieții prezintă mai multe

probleme de conduită decât fetele, fetele obțin sprijin mai mare de la mame și sunt

mai puțin expuse la conflictul de familie decât băieții. Divorțul poate avea impact

negativ asupra dezvoltării copiilor, dar poate ajuta copii monoparentali să devină mai

responsabili decât ceilalți. Unii factori de protecție precum adulții care au grijă de

copiii lor în timpul sau după stresuri majore, de exemplu, divorțul;

sau auto-eficiență pentru motivarea dedicării și adaptării (endeavor). De ex., atunci

când apar riscuri copii rezilienţi sunt capabili să nu prezinte probleme de

comportament și să se dezvolte bine, sunt mai activi și responsivi social;

aceste rezultate pozitive sunt atribuite unor factori protectivi precum o bună relație

parentală și/sau experiențe școlare pozitive.

Factorii de risc pot fi cumulativi, conducând spre riscuri exponențiale și adăugate atunci când

se manifestă. De ex., sărăcia, statutul socioeconomic scăzut și mame cu schizofrenie se

cuplează cu realizare academică scăzută și probleme comportamentale și de adaptare.

The APA atrage atenția asupra a "10 Ways to Build Resilience", respectiv:

(1) menținerea unor relații bune cu membrii apropiați ai familiei, prieteni și alte

persoane;

(2) evitarea considerării crizelor sau evenimentelor stresante ca probleme

insuportabile;

(3) acceptarea circumstanțelor care nu pot fi schimbate;

(4) dezvoltarea unor scopuri realiste și mișcarea în direcția acestora;

(5) angajarea în acțiuni decisive în situații adverse;

(6) căutarea de oportunități de auto-descoperire după o luptă cu pierdere;

(7) dezvoltare încrederii în sine;

(8) păstrarea unei perspective de termen lung și considerarea evenimentului stresant

într-un context mai larg;

30

(9) menținerea unei perspective de speranță/ a hopeful outlook, aşteptarea unor

lucruri bune și vizualizarea a ceea ce se dorește;

(10) grija pentru mintea și corpul propriu, exersarea cu regularitate, atenție la propriile

dorințe și sentimente și angajarea în activități relaxante care sunt plăcute persoanei

respective. Să înveți din trecut și să menții flexibilitatea și echilibrul în viață.

Reziliența la copii

Ea este diferită pentru fiecare copil pentru că fiecare se dezvoltă diferit. Nu ne putem aștepta

ca ei să folosească același model și tehnică de a-și forma reziliența; îi putem sprijini să învețe

reziliența. Pentru a sprijini creșterea rezilienței copilului pentru a depăși circumstanțe

stresante trebui să dăm copilului un simț a proprietății/ propriului și să-l ajutăm să auto-

evalueze atât situația și a ceea ce el poate controla și a ceea ce nu poate controla.

Copiii maltratați care au sentimente bune față de ei înșiși, pot procesa situațiile de risc diferit

prin atribuirea unor motive diferite mediului așa cum îl trăiesc și, astfel, evită producerea unor

auto-perceperi negative. Controlul eului este „pragul sau caracteristicile de operare ale unui

individ privitor la expresie/ exprimare sau conținere”. (Block & Block, 1980, p. 43)

impulsurilor, sentimentelor și dorințelor sale. Reziliența eului se referă, în context, la

„capacitatea dinamică...de a-și modifica modelul de control al eului, în orice direcție, ca

funcție a caracteristicilor cerințelor contextului de mediu”. (Block & Block, 1980, p. 48).

Copiii maltratați, care trăiesc factori de risc (uniparentaitate, educație maternală limitată, sau

familie fără lucru) prezintă o reziliență a eului mai scăzută și o inteligență mai scăzută decât

copiii non-maltratați (Cicchetti et al., 1993). Mai mult, este mai probabil pentru acești copii să

demonstreze probleme comportamentale de tip izbucniri agresive, respingere/withdrow,

probleme internalizate. (Cicchetti et al., 1993). Reziliența eului și stima de sine pozitivă sunt

predictori pentru adaptare competentă n cazul copiilor maltratați (Cicchetti et al., 1993).

Factori legați de reziliență:

O serie de factori au efect de modificare a efectelor negative ale situațiilor de viață adversive.

Factorul principal, pare să fie legat de relaționare: să ai relații care furnizează sprijin și îngrijire,

creează dragoste și încredere, oferă încurajare, în interiorul și/sau în afara familiei.

Alți factori asociați cu reziliența: capacitatea de a face planuri realiste, încrederea în sine și o

imagini de sine pozitivă, dezvoltarea unor deprinderi de comunicare și capacitatea de a

gestiona emoții și impulsuri puternice.

Factorii de vulnerabilitate țin de agregarea efectelor negative ale circumstanțelor dificile, ca,

de ex., situația copiilor cu inteligență scăzută care sunt mai vulnerabili decât ceilalți când se

confruntă cu adversități severe.

Werner (1995) distinge trei contexte pentru factorii protectivi:

1. atribute personale (care includ păreri despre sine strălucitoare, pozitive, outgoing;

2. familia, de exemplu să ai legături apropiate cu cel puțin un membru al familiei sau cu

un părinte stabil emoțional;

3. comunitatea, să primești sprijin și consiliere de la egali.

31

Reziliența poate fi observată și în contextul fenomenului de revenire după o adversitate

severă sau prelungită, sau după un pericol sau stres imediat. În acest caz, reziliența nu este

legată de vulnerabilitate. De exemplu, oamenii care trăiesc traume acute, pot prezenta

anxietate extremă, probleme de somn, gânduri intruzive. În timp, aceste simptome descresc

și persoana își revine. Această arie de cercetări, indică faptul că vârsta și calitățile de sprijin

ale familiei influențează condiția de revenire.

Forme ale rezilienței

Analiza formelor de manifestare ale rezilienței a condus spre realizarea unui cluster

multidimensional de caracteristici care stau la baza rezilienței la maturitate. Reziliența adună

un număr de aspecte psihice care se mobilizează în lupta cu o condiție de extremă dificultate,

traumă și stres major, care pentru individul ca atare se manifestă unitar dar unicitatea constă

în accentul pe una sau alta dintre componente. Aceste dimensiuni înseamnă:

insight, să poți pune întrebările dificile și să dai răspunsuri oneste la ele;

Independență, să te poți distanța emoțional și fizic de sursele tulburărilor din viața

proprie; relaționare, să realizezi cu alți oameni legături care te împlinesc;

inițiativă, să-ţi asumi problemele; creativitate, să folosești imaginația și să te exprimi

în forme artistice (formarea simbolului asumată conștient);

umor, să găsești aspectul comic în ceea ce este tragic; moralitate, să acționezi pe baza

unei conștiințe informate.

Fiecare dintre aceste aspecte ale rezilienței se dezvoltă în faze și iau forme diferite la copii,

adolescenți și adulți.

32

PSIHOLOGIE CLINICĂ SI MEDICALĂ

CURS 10, 11

Psihoeducația – dimensiune esențială a activității clinicianului

Psihoeducația este un mijloc de a oferi persoanelor aflate sub tratament pentru diverse

afecțiuni informații despre cauzele, simptomele, prognozele și tratamentele pentru boala lor..

Conform recomandărilor Asociației Americane de Psihiatrie (APA) și ale DGPPN (Societatea

Germană de Psihiatrie, Psihoterapie și Neurologie), ședințele psihic-educative sunt incluse

într-un program standard de terapie în fazele acute și postacute ale pacienților cu diverse

afecțiuni. În analiza Cochrane a lui Pekkala et al, după efectuarea unui număr de astfel de

ședințe s-a constat că pacienții au un nivel mai ridicat de conformare, o rată mai scăzută de

recădere și o stare psihopatologică îmbunătățită. În contextul modelului recunoscut la nivel

internațional de vulnerabilitate-stres-coping, care presupune un grup de cauze de natura bio-

psihosociale, un anumit număr de ședințe psihoeducaționale oferă un fundament serios

pentru numeroase tratamente. Scopul final al tuturor ședințelor terapeutice constă în

creșterea încrederii celor afectați in forțele proprii, a încrederii in sine. Pentru ca pacienții să

poată aborda lupta cu boala de care suferă într-un mod cât mai relaxat posibil, ei trebuie să

dobândească rapid o înțelegere de bolii și a opțiunilor de tratament care sunt disponibile în

prezent. Fără stabilirea unei înțelegeri diferențiate a bolii și a înțelegerii rezultate, a

respectării și îmbunătățirii copingului, cooperarea pe termen lung și de succes cu sistemele

auxiliare profesionale este sortită să rămână suboptimală. Numai dintr-o poziție informată că

cei afectați pot, cu sprijinul celor trei ramuri profesionale integrale ale tratamentului, să-și

integreze pe deplin potențialul de auto-ajutorare:

măsuri farmacoterapeutice pentru a reduce deficitul funcțional, și simptomele

psihotice ulterioare;

măsuri psihoterapeutice pentru extinderea disponibilității strategiilor de coping puse

la dispoziția pacienților și a rudelor acestora;

și măsurile psihosociale de reducere a stresorilor generali și de construire a sistemelor

auxiliare de sprijin pentru compensarea reducerilor induse de boală în rezistența la

stres.

Psihoeducația a fost catalogata drept o îmbinare a "creșterii încrederii in sine a celor afectați"

cu "expertiza de tratament bazată pe știință" într-un mod cât mai eficient posibil (Bauml,

Frobose, Kraemer, Rentrop și Pitschel-Walz, 2006/2014). O înțelegere comună este că

psihoeducația "se referă la educația oferită persoanelor cu o anumită stare de sănătate

mintală" (Wikipedia, 2014). Conform Reyes, 2010, rațiunea din spatele unei abordări

psihoeducaționale a unei condiții medicale este aceea că, dată fiind o înțelegere clară a stării

de boală și a cunoașterii de sine, pacienții pot deveni mai relaxați și mai bine pregătiți să facă

față problemei cu care confruntă, fapt care contribuie la bunăstarea lor emoțională. Mesajul

principal este pur și simplu acela că educația are un rol în schimbarea emoțională și

33

comportamentală. Cu o înțelegere mai bună a cauzelor și a efectelor problemei,

psihoeducația poate lărgi percepția și interpretarea de către client a problemei; viziunea

suplimentară influențează pozitiv emoțiile și comportamentul persoanei. Mai multe emoții și

comportamente pozitive, conduc, la rândul lor, la un sentiment sporit de încredere in sine.

Mai multă încredere in sine conduce la un auto-control mai bun fapt extrem de important

pentru mulți pacienți cu boli grave la nivel fizic sau psihic deoarece aceștia se simt adesea

neajutorați sau abandonați.

Psihoeducația este considerată și "o componentă importantă a oricărui program de

psihoterapie, precum și pentru vizitele la medic. . . . [Este] educația despre o anumită situație

sau condiție care provoacă un stres psihologic" (myVMC, 2014). Definiția subliniază că o

persoană poate beneficia de psihoeducație atât pentru condițiile fizice cât și pentru cele

psihice. In cazul cancerului de sân, de exemplu, această boală provoacă, în general, un stres

psihologic uriaș la nivelul persoanelor afectate, astfel încât psihoeducația reprezintă o utilă

modalitate de combatere a stresului.

Frances Colom (2011), referindu-se la psihoeducație ca "intervenții psihologice pentru

tulburările de dispoziție", afirmă că acestea pot fi împărțite în "calificate" și "simple".

Psihoeducația aparține grupului din urmă: "o terapie simplă și axată pe boală cu eficacitate

profilactică în toate tulburările majore ale dispoziției" (Colom, 2011). Alți autori susțin că

psihoeducația nu este un tratament în sine, ci primul pas al planului general de tratament

(Reyes, 2010).

Scopul psihoeducatiei

Psihoeducatia ca proces are loc într-un anumit context și poate fi condusă de o varietate de

profesioniști, fiecare din ei punând accent pe o anumita latura. În general, totuși, patru

obiective generale direcționează majoritatea eforturilor de psihoeducație:

A. Transferul de informații (ca atunci când pacienții și familiile lor și/sau îngrijitorii acestora

învață despre simptome, cauze și concepte de tratament)

B. Descărcarea emoțională (scop urmărit este ca pacientul sau familia sa să diminueze

frustrările acumulate în timpul tratamentului inclusiv etapele pre si post tratament - prin

intermediul sesiunilor sau discuțiilor cu alte persoane care trec prin experiențe similare cu a

lor)

C. Susținerea unui tratament sau a altuia, pe măsură ce se dezvoltă cooperarea între

terapeuți și pacienți, precum și in privința aspectelor de aderență și de conformitate

34

D. Asistență pentru dobândirea cunoștințelor de auto-ajutorare (adică formarea în aspecte

precum recunoașterea rapidă a situațiilor de criză și cunoașterea acțiunilor ce trebuie

întreprinse) (Wikipedia, 2014).

Ca formă a psihoeducației, psihoeducația la nivelul familiei urmărește, și s-a dovedit eficientă

in reducerea ratelor de recidivă și la îmbunătățirea participării sociale a persoanelor care

trăiesc cu tulburări psihotice severe și persistente (Hayes, Harvey și Farhall, 2013). Scopul

psihoeducării la nivelul familiei este acela de a îmbunătăți cunoștințele și abilitățile de coping

între membrii familiei și pacienți, permițându-le să colaboreze mai eficient pentru a face față

provocărilor bolii, în special în cazul bolilor psihice.

Este psihoeducația o formă de terapie?

În prezent, psihoeducația este considerată o cale de tratament pentru tulburările de sănătate

mintală. Acest tip de educație nu înseamnă doar transmiterea unor informații, deși aceasta

este o parte a acesteia. Este, de asemenea, despre abilitățile de învățare ale individului pentru

a trăi cu starea sa. Este o parte recunoscută a procesului terapeutic.

Obiectivele psihoeducării

Deci, care este scopul psihoeducării, oricum? De ce ai vrea să te deranjezi cu asta? Atunci când

terapeutul, psihiatrul sau alt membru al echipei de sănătate mintală vă angajează în

psihoeducație, de obicei au în vedere următoarele patru obiective.

Istoria și rezultatele cercetărilor

Conceptul de psihoeducație a fost menționat într-un articol al lui John Donley intitulat

"Psihoterapie și reeducare" în Jurnalul de Psihologie anormală din 1911. Prima utilizare

franceză a termenului conjugat este într-o teză publicată în 1962: „La determin du

comportament”. Ulterior americanul C.M. Anderson a popularizat termenul în 1980 cu

lucrarea sa privind tratamentul schizofreniei. Cercetarea sa s-a axat pe educarea membrilor

familiei cu privire la simptomele si efectele bolii, si la modul in care membrii familiei pot

îmbunătăți comunicarea si relațiile dintre ei. Anderson include si tehnici de gestionare a

stresului.

Programele timpurii de psihoeducație au grupat mai multe elemente terapeutice, furnizându-

le în cadrul unei intervenții mai mari de terapie familială. Pacienții și familiile lor au primit o

informare preliminară despre boala pacientului, sperând că, dezvoltând o înțelegere

fundamentală a bolii, ar fi dispuși să se angajeze într-o implicare pe termen lung (Bauml et al,

2006/2014).Psihoeducția familială (spre deosebire de cel al pacientului individual) a elaborat

modele de stres a bolilor mintale, care subliniază interacțiunea dintre vulnerabilitatea unui

individ și mediu în dezvoltarea sau agravarea bolilor mintale. Astfel de modele poate lua

forma evaluării unor factori genetici, psihologici, biologici sau situaționali; există o gamă largă

de diferențe individuale între persoanele în vulnerabilitatea lor față de dezvoltarea

35

tulburărilor. Cu cât vulnerabilitatea este mai mare și / sau cu atât este mai mare factorul de

stres din mediul persoanei, cu atât este mai mare probabilitatea ca persoana să manifeste o

tendință latentă. Încă din anii 1960 cercetările au evidențiat ca emoțiile exprimate în medii în

care există abordări ostile sau critice și în care membrii familiei practică o supra-implicare

emoțională reprezintă surse ridicate de stres pentru persoanele cu psihoze; astfel de situații

au fost asociate cu recidivă crescută (Burbach & Stanbridge, 1998, în Hayes și colab., 2013).

Astfel, atât pacienții cât și familiile lor au fost interesați în dezvoltarea tehnicilor

comportamentale și cognitive în terapiile noi anii 1970 și 1980, precum terapia emoțională

rațională (RET) și terapia comportamentală cognitivă (CBT). Utilizarea acestor terapii redus

stresul, deoarece familiile au învățat mai multe lucruri despre bolile mintale și au realizat

comunicarea și îngrijirea într-un mod mai eficient. Condițiile medicale pe care psihoeducația

le-a influențat in mod pozitiv includ tulburarea bipolară, tulburarea depresivă majoră,

anorexia nervoasă și, mai recent, tulburarea de stres post-traumatic (PTSD) (Hayes et al,

2013).De la mijlocul anilor 1980, cel puțin în Europa, psihoeducația a evoluat într-un program

terapeutic independent, concentrându-se pe o comunicare eficientă, orientată spre

transmiterea informațiilor esențiale într-o abordare cognitiv-comportamentală. Programe

ulterioare de tipul "voluntar-exercițiu", precum terapia comportamentală individuală,

instruirea de asertivitate, sesiunile de rezolvare a problemelor sau instruirea în comunicare,

pot fi, și adesea au fost, adăugate (Bauml et al, 2006/2014).

În cele din urmă, psihoeducația este considerată un aspect important în terapia traumelor.

Motivul acestei cereri este că mulți supraviețuitori ai violenței interpersonale sunt victimizați

în contextul unei emoții copleșitoare, disocierii forțate a atenției și uneori a dezvoltării

cognitive timpurii în momentul traumelor. Toți acești factori, plus prezența traumatică a unei

figuri puternice care distorsionează realitatea obiectivă – lucrează pentru a reduce acuratețea

și coerența înțelegerii supraviețuitorului despre evenimentul traumatic. În acest context,

psihoeducația a ajuns să fie înțeleasă ca un mijloc de a furniza informații exacte cu privire la

natura traumei și la efectele și modalitățile de vindecare ale acesteia, integrând în perspectiva

supraviețuitorului atât noile informații, cât și implicațiile generate (Briere, 2006).

Numeroși autori se referă la dovezi că psihoeducația este eficientă în mod consecvent la ceea

ce intenționează să facă (Pharoah, Mari, Rathbone, & Wong, 2010; Bauml et al, 2006/2014,

Colom, 2011, Hayes și colab., 2013). O revizuire a peste 50 de studii alese in mod aleatoriu,

care implică aproape 2000 de clienți, a arătat că psihoeducația familială este eficientă pentru

îmbunătățirea sănătății mintale și a funcționării atât a pacienților cât și a familiilor acestora în

diverse medii culturale (Pharoah et al, 2010). Utilizarea formelor de psihoeducație a condus

la scăderea frecvenței și severității recidivelor la pacienți cu un procent de 20 - 50%. Au fost

evidențiate de asemenea îmbunătățiri ale stării mentale, a relațiilor de familie, a capacității

pacientului de a adera la medicație, a funcționarii mai eficiente la locul de muncă precum și a

capacității de implicare socială.

36

Și pentru îngrijitorii, deși rezultatele au fost mai puțin studiate, acestea au fost pozitive în

patru domenii principale: sarcina scăzută, stresul psihologic redus, capacitatea crescută de a

face față provocărilor și conexiunea socială îmbunătățită (Pharoah et al, 2010). În mod similar,

un studiu aleatoriu realizat la mai multe centre din München a arătat o reducere semnificativă

a ratelor de re-internare - de la 58% la 41% - pe o perioadă de doi ani. Perioadele intermitente

în spital în această perioadă au scăzut în medie de la 78 la 39 (Bauml et al, 2006/2014).

Pe tema rezultatelor pacienților cu tulburare bipolară, cercetările arată că un program simplu

constând în doar șapte până la douăsprezece sesiuni de pregătire privind detectarea semnelor

de avertizare timpurie a fost legată de o creștere semnificativă a timpului scurs până la o nouă

recăderea (65 săptămâni față de 17 săptămâni ). De asemenea, a existat o scădere a

numărului de episoade maniacale de peste 18 luni. Mai mult, funcționarea socială și

activitatea la locul de muncă au fost îmbunătățite semnificativ (Perry, Tarrier, Morris,

McCarthy, & Limb, 1999). Colom (2011) a remarcat faptul că psihoeducația pare să fie folosită

atât de mult pentru tulburările de dispoziție, deoarece se caracterizează bine pe modelul

medical al bolii, fiind o intervenție clinică concentrată, bazată pe bun simț și realizată în mod

direct.

Psihoeducația este o intervenție flexibilă, capabilă să fie implementată într-o varietate de

formate și setări diferite. Formatul ales depinde de boala sau tulburarea respectivă, de vârsta

de dezvoltare a pacientului a cărui stare de boală este subiectul programului și de nevoile

individuale ale pacientului și ale celorlalte persoane în viața sa.

ÏPsihoeducația poate fi pusă în aplicare în mod individual, bazată pe grupuri, pe bază de părinți

sau pe bază de familie, sau pentru îngrijitorii, profesorii și prietenii. Susținătorii psihoeducației

afirmă că aceasta este pentru oricine care se confruntă cu dificultăți psihologice sau stres

datorită unei afecțiuni și că este dreptul acestor persoane să aibă informații despre tulburarea

lor. Astfel, indiferent de suferința pe care o persoană o are, acea persoană ar trebui să fie

inițiată in domeniul psihoeducației.

De obicei, persoana cu o anumită suferință este prezentă la sesiuni, dar în anumite situații

(cum ar fi atunci când pacientul este prea tânăr, sau întârziat din punct de vedere al dezvoltării

cognitive sau prea bolnav pentru a participa), un program poate fi oferit persoanelor care au

in îngrijire acești pacienți in viața de zi cu zi, precum membrii de familie, îngrijitorii, profesorii

și prietenii. În acest caz, totuși, persoanei în suferință ar trebui să li se ofere un program

paralel la un nivel adecvat (dar evident diferit).

Formele psihoeducatiei

Psihoeducație individuală

37

Îți dorește să maximizeze transferul de informații pacientului într-un mod care să se

potrivească în mod unic cu circumstanțele sale? Persoana se simte amenințată de sesiunile

de grup, sau are o senzație de neliniște? Sau poate că persoana este o persoană care dorește

să-și păstreze intimitatea și confidențialitatea. În oricare dintre aceste cazuri, sunt indicate

sesiuni individuale. Anumiți pacienți au însă o preferință opusă. De multe ori când pacienții

află că și alte persoane au suferit de afecțiuni similare și că la aceste afecțiuni există

tratament, ei pot resimți o mare ușurare chiar înainte de a afla ceva altceva despre boala cu

care se confruntă.

Grupul de psihoeducație

În cazul unui pacient absorbit într-un sentiment de rușine despre starea sa, formatul de grup

- oarecum surprinzător - ar putea fi doar modul potrivit de a ajuta persoana să se confrunte

cu situația sa într-un mediu favorabil. Grupurile sunt cunoscute ca fiind mai puțin intimidante

pentru unii clienți decât pentru întâlnirile individuale cu terapeutul. "Întrebările cu adevărat

jenante" despre boală sunt adesea solicitate de către ceilalți membrii din grup, astfel încât

pacienții pot obține frecvent o mare parte din informațiile de care au nevoie fără să fie nevoiți

să se întrebe. În plus, pacienții pot să beneficieze de experiența altora, precum și să

împărtășească propria lor experiență. Sentimentul de a nu fi singur și de a avea sprijin în grup

sunt elemente cheie în a face din grup o experiență pozitivă, fapt care reduce stresul și

stigmatizarea, și crește motivația de a gestiona boala.

Psihoeducație pentru părinți și familie

Prevalența mare a cercetării cu familiile care primesc psihoeducație indică importanța acestui

format. Pur și simplu, o boală sau tulburare afectează nu numai persoana diagnosticată cu

această problemă, ci și toți cei care se implică în viața sa respectiv, familia persoanei. Astfel,

orice informație, discuție sau activități care pot ajuta membrii familiei să înțeleagă și să facă

față acestei afecțiuni, să înțeleagă mai bine suferința pacientului, oferă un plus de valoare

pentru grupul de intervenții terapeutice aplicate.

Uneori, sunt implicate simultan mai multe familii, acumulând beneficii similare muncii în grup,

prin faptul că cele mai frecvente întrebări tind să apară în sesiuni fără ca fiecare familie să se

gândească la fiecare întrebare pe care să o pună. Ca și în cazul psihoeducării în grup,

participanții pot împărtăși sfaturi și strategii unul cu celălalt.

Cine facilitează psihoeducația?

· Terapeuți

· Psihiatrii

· Lideri de grup de sprijin

38

· Specialiști în psihoeducație

Alte persoane care pot fi instruite in psihoeducație și care pot ajuta:

· Părinți

· Profesori

· Infirmierele

· Grup de lucrători la domiciliu

Factorii care contribuie la cauza afecțiunii

· Genetic

· Biologic

· De mediu

Simptomele pe care le pot avea persoanele cu această afecțiune

· Tipuri de tratament

· Ce vă puteți aștepta în viitor (prognoza)

· Vă permit să eliberați emoțiile

39


CURS 12

Rețeaua de suport social – factor al sănătății psihice

Abordările clinice profesionale tind să se concentreze asupra îmbunătățirii, în special, a

simptomelor, funcționarii, si rolul tratamentului, pe când gruparea sociala a consumatorilor/

foștii pacienți tind să pună mai mult accent pe sprijinul reciproc a consumatorilor, (peer

support), împuternicirea personală si experiența de viată. Agențiile de specialitate au ajuns

la un consens asupra definirii curentului de recuperare. Astfel recuperare este privita ca o

călătorie personala de vindecare și transformare care ii permite unei persoane afectate cu o

problemă de sănătate mintală, sa trăiască o viață semnificativă într-o comunitate pe care o

alege, încercând sa își atingă potențialul personal deplin.

Serviciile de reabilitare psihiatrica, au sugerat un număr de atribute prin care acest curent

poate fi caracterizat:

recuperarea poate avea loc fără intervenție profesională;

recuperarea necesită oameni care cred in potențialul persoanei de a se recupera.

viziune completa asupra recuperării nu este o funcție de teorii despre cauza

afecțiuni psihice, si poate avea loc chiar dacă reapar simptomele;

modificări de durata si frecventa a simptomelor pot apare in cursul recuperării;

recuperarea nu este un proces linear ci unul complex si inegal ;

recuperarea se prezinta ca un proces lent format din pași mici;

recuperarea schimba durata si frecventa simptomelor;

recuperarea consecințelor bolii mentale este mult mai dificila decât recuperarea

din simptomele bolilor fizice;

recuperarea nu înseamnă ca persoana nu a fost niciodată afectata, recuperarea se

axează pe starea de bine si funcționalitate a pacientului nu pe boala acestuia;

recuperarea are ca prioritate alegerile si dorințele clientului.

O noua abordare de recuperare cunoscuta sub numele de „Modelul maree” se concentrează

asupra proceselor continu de schimbare inerentă tuturor oamenilor, transmițând sensul

experiențelor trăite prin intermediul metaforei apei . Criza este perceputa ca o oportunitate,

creativitatea este valorizata si experiențele proprii sunt studiate in scopul stabilirii

sentimentelor de siguranța, narativelor personale si relațiile clienților. Inițial dezvoltat de

asistentele medicale de sănătate mintală , împreună cu utilizatorii de servicii-consumatorii,

clienții), modelul subliniază importanta persoanei proprii, vocea fiecărui client, inventivitate

și înțelepciunea.

Pentru mulți dintre consumatorii de servicii conceptual de recuperare reprezintă o implicație

personala a călătoriei proprii, a luptei cu stigmatul societății asupra bolilor mentale, găsirea

sensului personal, si validarea de sine. Recuperarea poate fi văzută in acest sens ca o acțiune

de împuternicire a individului, de revendicare si lupta pentru un loc in societate si dreptul la

integritate si fericire, precum si validarea de sine.

http://translate.googleusercontent.com/translate_c?hl=ro&sl=en&u=http://en.wikipedia.org/wiki/Peer_support&prev=/search?q%3Drecovery%26hl%3Dro%26prmd%3Dv&rurl=translate.google.ro&usg=ALkJrhgymUUWybqSNQffGPPiB5h1-5k7xA

http://translate.googleusercontent.com/translate_c?hl=ro&sl=en&u=http://en.wikipedia.org/wiki/Peer_support&prev=/search?q%3Drecovery%26hl%3Dro%26prmd%3Dv&rurl=translate.google.ro&usg=ALkJrhgymUUWybqSNQffGPPiB5h1-5k7xA

http://translate.googleusercontent.com/translate_c?hl=ro&sl=en&u=http://en.wikipedia.org/wiki/Tidal_Model&prev=/search?q%3Drecovery%26hl%3Dro%26prmd%3Dv&rurl=translate.google.ro&usg=ALkJrhhtqCUSQKfvCrtoVmj09uVOlyM4qA

http://translate.googleusercontent.com/translate_c?hl=ro&sl=en&u=http://en.wikipedia.org/wiki/Crisis&prev=/search?q%3Drecovery%26hl%3Dro%26prmd%3Dv&rurl=translate.google.ro&usg=ALkJrhhIjSGM1PCP6gL9X-CYJmiSEOsZnQ

http://translate.googleusercontent.com/translate_c?hl=ro&sl=en&u=http://en.wikipedia.org/wiki/Crisis&prev=/search?q%3Drecovery%26hl%3Dro%26prmd%3Dv&rurl=translate.google.ro&usg=ALkJrhhIjSGM1PCP6gL9X-CYJmiSEOsZnQ

http://translate.googleusercontent.com/translate_c?hl=ro&sl=en&u=http://en.wikipedia.org/wiki/Creativity&prev=/search?q%3Drecovery%26hl%3Dro%26prmd%3Dv&rurl=translate.google.ro&usg=ALkJrhj6OEbmMbBh8XzA9CbzRfmwoTt-CQ



http://translate.googleusercontent.com/translate_c?hl=ro&sl=en&u=http://en.wikipedia.org/wiki/Psychiatric_and_mental_health_nursing&prev=/search?q%3Drecovery%26hl%3Dro%26prmd%3Dv&rurl=translate.google.ro&usg=ALkJrhjnmWOYB9NdudqBW-R7FnFr4adbbg



40

Ideologia recuperării abordează boala mentala, nu ca pe o stare neapărat permanenta si

irecuperabila, ci ca pe stare de criza in care simptomatologia este o reflexie a nivelului de

stres si tensiune, înțelese ca expresii a emoțiilor individuale într-o faza determinata. In cadrul

acestui curent se crede in capacitatea de recuperare a consumatorilor, in capacitatea acestora

de a îmbunătății simptomele bolii, si a se integra in societate in scopul funcționarii si atingerii

potențialului individual.

Elemente de recuperare

A fost remarcat faptul că fiecare călătorie individuala de recuperare este un proces profund,

personal, reprezentând legătura individului cu sinele si de asemenea cu societatea. O serie de

caracteristice au fost propuse ca fiind elementele de bază ale acestui proces.:

Speranța

Găsirea și cultivarea ei este cheia spre recuperare. Aceasta cheie nu presupune doar trupul ci

si o credință durabilă în sine, o perseverenta prin drumurile incertitudinii și ale eșecurilor.

Speranța poate începe la un anumit punct , la cumpănă unor doua drumuri, conturându-se

treptat, fragilă ca o mica senzație, și poate fluctua prin cărările disperare arii .

Bază sigură

Locuințe adecvate , un venit suficient , protejarea de violenta , și un nivel de acces adecvat la

asistenta medicală, au fost propuse ca parte integranta a procesului de recuperare. S-a

sugerat că o locuință sigura perceputa ca si casa este locul unde recuperarea începe, dar că

serviciile de locuințe și de îngrijire continua de stat au eșuat in procesul de implicare a

consumatorului .

Sinele

Recuperarea durabila a unui sentiment pozitiv de sine (dacă acesta a fost pierduta sau luat) a

fost propusa ca un element important.

Mai multe cercetări au sugerat că, uneori, oamenii pot obține acest lucru prin "retragerea

pozitiva" din reglementarea implicării sociale și de negociere a spațiului personal, în scopul

expunerii față de alții într-un mod semnificative, in cadrul unei senzații de siguranța;

Spațiu

Cultivarea unui spațiu, la nivel psihologic care sa permită dezvoltarea înțelegerii și un sens

larg, de sine, interese, spiritualitate, etc. S-a sugerat că acest proces depinde in mare măsură

de experiențele de acceptare interpersonale, de reciprocitate, și de apartenență socială și

este adesea o provocare în fata zidului social impus prin stigmatizare si respingere a

consumatorilor serviciilor de sănătate mentala.

Susținere

Un aspect esențial in procesul de recuperare este prezenta altor persoane care cred în

potențialul persoanei de a se recupera, și care stau alături de aceasta. In acest sens

http://translate.googleusercontent.com/translate_c?hl=ro&sl=en&u=http://en.wikipedia.org/wiki/Violence&prev=/search?q%3Drecovery%26hl%3Dro%26prmd%3Dv&rurl=translate.google.ro&usg=ALkJrhhDgfhbKyG2robTA3rSr-PL8kBiPA

http://translate.googleusercontent.com/translate_c?hl=ro&sl=en&u=http://en.wikipedia.org/wiki/Violence&prev=/search?q%3Drecovery%26hl%3Dro%26prmd%3Dv&rurl=translate.google.ro&usg=ALkJrhhDgfhbKyG2robTA3rSr-PL8kBiPA

http://translate.googleusercontent.com/translate_c?hl=ro&sl=en&u=http://en.wikipedia.org/wiki/Health_care&prev=/search?q%3Drecovery%26hl%3Dro%26prmd%3Dv&rurl=translate.google.ro&usg=ALkJrhhOUmNxr-Fooz5tcJhokCMpvtvnBw



41

cunoașterea si educarea familiei si al prietenilor in scopul susținerii consumatorului este

esențială.

Cum majoritatea oamenilor, chiar si cei apropiați, familie si prieteni, nu înțeleg de cele mai

multe ori simptomele, gravitatea bolii si nevoia de sprijin a consumatorului, aceștia tind sa

devina o sursa de stres, potentând aspectele negative si dăunând astfel procesului de

recuperare. Încadrarea, plasamentul, relațiile cu prietenii , familia și comunitatea au o

importanta si un impact de lunga durata asupra individului. Creând o rețea de siguranța

suport si stabilitate pe termen lung si ajutând individul in procesul de recuperare si

reinventare personala.

Adesea indivizii cu boli mentale, ajung sa fie izolați trăind un sentiment de singurătate,

devalorizare si lipsa de perspective. Din acest motiv un mare procentaj ajung pe străzi, sau

trăiesc izolați. Acest din urma fapt întărește si consolidează un cerc vicios, afectele negative

si consecințele bolii ducând la izolare, iar izolarea si lipsa de sprijin agravând simptomele bolii.

Expunerea si consolidarea unor relații sociale cu alți indivizi care au trecut prin experiențe

similare, reprezintă un mare factor de sprijini in procesul de recuperare. Acesta fiind o ușurare

de confort psihologic cu o mare valoare. Persoanele care au depășit momente grele in

recuperarea lor individuala si sunt integrate într-un sistem social si familial, având rezultate

pozitive in ceea ce privește, socializarea, menținerea relațiilor, un sistem de munca, joaca un

rol important in oferirea unui exemplu celor noi veniți in sistemul recovery si cei ce se lupta

cu dificultăți in aceste domenii.

In cadrul mișcării recovery sunt organizate numeroase grupuri de support reciproc care oferă

consumatorilor posibilitatea de socializare. Socializarea apare ca un element de baza in

procesul de recuperare cu aspecte complexe. In cadrul grupărilor de sprijin consumatorii pot

sa creeze noi legături, sa discute diferitele probleme cu care se confrunta, cum ar fi,

managementul simptomelor, efectele secundare ale medicamentelor, problemele

interpersonale, experiențele de succes si, sa ofere sprijin la rândul lor colegilor de grup. O

parte din clienți chiar ajung sa fie consultanți pentru colegii lor, iar in numărate cazuri unii

consumatori chiar au optat pentru reîntoarcerea in cadrul de învățământ in scopul studiului

psihologiei si ajutorarea consumatorilor/ colegilor de grup.

Abilitare și incluziunea

Abilitarea, autodeterminarea si controlul de sine, sunt elemente importante in procesul de

recuperare. Acestea implica dezvoltarea independentei si încrederii in sine. Realizarea

incluziunii sociale este un proces îndelungat dificil si dur care este adesea însoțit de stigma

sociala si sentimente de respingere. In acest sens grupurile de suport si sistemul social creează

o siguranță si beneficiază recuperarea, care altfel ar fi fost dificil de obținut într-un cadru

solitar. Consumatorii de servicii sunt încurajați in dezvoltarea aptitudinilor sociale,

recuperarea sau dezvoltarea unor noi aptitudini profesionale in scopul integrării.

Chiar in cazurile in care angajatorii sunt dispuși sa ofere un loc de munca indiviziilor ce suferă

de boli mentale, perioadele de șomaj sunt atât de mari încât indivizii sunt nevoiți sa reînvețe

o meserie. Acest din urma fapt este esențial in integrarea sociala a consumatorilor.

http://translate.googleusercontent.com/translate_c?hl=ro&sl=en&u=http://en.wikipedia.org/wiki/Friends&prev=/search?q%3Drecovery%26hl%3Dro%26prmd%3Dv&rurl=translate.google.ro&usg=ALkJrhhoCft9HcJd9kfKF4Dv0UbDI-3Ptg

http://translate.googleusercontent.com/translate_c?hl=ro&sl=en&u=http://en.wikipedia.org/wiki/Friends&prev=/search?q%3Drecovery%26hl%3Dro%26prmd%3Dv&rurl=translate.google.ro&usg=ALkJrhhoCft9HcJd9kfKF4Dv0UbDI-3Ptg

http://translate.googleusercontent.com/translate_c?hl=ro&sl=en&u=http://en.wikipedia.org/wiki/Family&prev=/search?q%3Drecovery%26hl%3Dro%26prmd%3Dv&rurl=translate.google.ro&usg=ALkJrhi8oUQfAjqYtqQD18AgmpUuzkHacA

http://translate.googleusercontent.com/translate_c?hl=ro&sl=en&u=http://en.wikipedia.org/wiki/Family&prev=/search?q%3Drecovery%26hl%3Dro%26prmd%3Dv&rurl=translate.google.ro&usg=ALkJrhi8oUQfAjqYtqQD18AgmpUuzkHacA

http://translate.googleusercontent.com/translate_c?hl=ro&sl=en&u=http://en.wikipedia.org/wiki/Community&prev=/search?q%3Drecovery%26hl%3Dro%26prmd%3Dv&rurl=translate.google.ro&usg=ALkJrhjFfqqefCZIOpG-jvoG6LyIRQ5uNQ

http://translate.googleusercontent.com/translate_c?hl=ro&sl=en&u=http://en.wikipedia.org/wiki/Community&prev=/search?q%3Drecovery%26hl%3Dro%26prmd%3Dv&rurl=translate.google.ro&usg=ALkJrhjFfqqefCZIOpG-jvoG6LyIRQ5uNQ

http://translate.googleusercontent.com/translate_c?hl=ro&sl=en&u=http://en.wikipedia.org/wiki/Social_inclusion&prev=/search?q%3Drecovery%26hl%3Dro%26prmd%3Dv&rurl=translate.google.ro&usg=ALkJrhioCi35DTU-SnLSPSjLpTwYF8o50A



42

Strategii de coping

Dezvoltarea unor strategii de auto ajutorare este extrem de importanta pentru indivizii

afectați. Aceasta include folosirea medicamentelor si a psihoterapiei, informarea corecta si

completa a individului cu privire la procesele desfășurate, efectele secundare ale medicației

si stabilirea comuna a scopurilor tratamentului. Găsirea modalității de tratament optim

pentru individ este cheia succesului oricărei intervenții medicale.

Combinarea unui tratament medicamentos adecvat, cu o terapie individualizată croita

nevoilor clientului reprezintă baza succesului recuperării. In multe cazuri pacienții psihiatrici

nu trăiesc nici o schimbare sau reducere a simptomelor in urma tratamentelor

medicamentoase , si sunt tratați ani la rând cu același medicamente într-un sistem de terapie

demodat si croit specializării terapeutului mai degrabă decât nevoilor si personalității

individului. In procesul de recuperare, baza tratamentului presupune găsirea combinației

ceea mai propice pentru individ.

Terapiile in cadrul curentului de recovery se axează pe dezvoltarea strategiilor de

management al simptomelor, depășirea situațională, strategiilor de rezolvare a problemelor,

si controlarea tendințelor si caracteristicile comportamentale negative, care sunt sau nu sunt

legate de boala psihica. Acestea presupun ca individual se transforma in propriu expert asupra

problemelor sale, cu scopul identificării factorilor de stres si posibilele puncte de criza .

In procesul de recuperare au fost identificate anumite faze ale progresului. Cei mai mulți

indivizi trăiesc la începutul procesului un sentiment intens de pierdere, de disperare de

supărare, acest punct este identificat ca un stagiu de doliu personal. Ca individual sa fie gata

sa înceapă procesul de recuperare el mai întâi trebuie sa accepte boala de care suferă,

posibilele experiențe traumatice din trecut care au dus la apariția tulburării, timpul pierdut si

oportunitățile pierdute. Din acesta cauza acest proces începe printr-un inițial stagiu de doliu

personal.

Aceste realizări si confruntări personale pot fi dureroase si foarte intense. Mulți indivizi trăiesc

ani de zile cu diferite boli mentale pe care nu le accepta si cu care se lupta zi de zi. Procesul

de acceptare a bolii mentale este la fel de dificil ca veștile oricărei alte boli medicale

permanente si presupune cel puțin tot atâtea schimbări de viată.

Semnificație

Dezvoltarea unui scop si perspective este cel mai important lucru in procesul de susținere a

recuperării împreună cu valorizarea principiilor unui sistem nou integrativ functional si

redescoperind principiilor sociale, culturale politice si religioase.

43


CURS 13,14

Inventarul clinic multiaxial MILLON

Inventarul clinic multiaxial MILLON este un instrument de evaluare psihologică creat pentru a oferi informații referitoare la profilul psihologic și la psihopatologia pacientului, inclusiv la tulburările specifice DSM.

Testul MCMI-III, prin validitatea sa teoretică, analogia cu DSM formatul multiaxial și posibilitatea interpretării profunde, poate oferi o perspectiva interogativă asupra relației dintre caracteristicile de personalitate și sindroamele clinice în scopul facilitării deciziilor de tratament în cazul pacienților, înlesnind o abordare interdisciplinară a tratamentului medical.

Inventarul Multiaxial Clinic Millon (The Millon Clinical Multiaxial Inventory) MCMI-III este un instrument care poate fi folosit pentru screeningul de diagnostic și pentru evaluare clinică a pacientului.

Testul a fost dezvoltat de Theodore Millon, fondatorul Institutului de Studii Avansate în Personalitate și Psihopatologie din SUA.

Inventarul Clinic Multiaxial – Millon (adaptat pentru România), este diferit de celelalte teste psihologice prin faptul că aceste inventare pot ajuta medicii în construirea unor planuri de tratament create pentru nevoile fiecărui pacient.

Inventarele clinice Millon sunt utilizate internațional atât clinic cât și în cercetare.

MCMI-III a fost utilizat în peste 600 studii de cercetare internaționale deoarece criteriile DSM (Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale) și utilizarea datelor statistice ale scorurilor BR (scoruri de baza - base rate) este foarte valoroasă în grupurile de cercetare.

Scorurile individuale pentru scale și patternurile profilurilor sunt obiective și cuantificabile. Aceste scoruri pot fi folosite pentru a genera și testa o multitudine de ipoteze clinice, experimentale și demografice.

Inventarul clinic multiaxial MILLON este un instrument de evaluare psihologică creat pentru a oferi informații referitoare la profilul psihologic și la psihopatologia pacientului, inclusiv la tulburările specifice DSM .

Caracteristici distinctive ale instrumentului MCMI-III comparativ cu celelalte teste sau inventare de personalitate sunt:

Inventarul are la baza o teorie fundamentală (DSM), Are un format multiaxial, Dispune de validare în trei etape:

I. Etapa 1 substanțial- teoretică, au fost generați itemi pentru fiecare sindrom, în acord cu criteriile DSM.

44

II. Etapa 2 structural -internă itemii "raționali" au fost supuși analizei de consistență internă. Itemii care au rămas după fiecare stadiu de validare au fost incluși în analiza următoare.

III. Etapa 3 a criteriului extern, itemii au fost examinați în termenii abilităților lor de a discrimina în interiorul și între grupurile clinice.

Utilizează datele statistice ale scorurilor BR- Base Rate, are 175 de itemi și poate fi completat de pacienți în 20 – 30 minute minimalizând rezistența și oboseala pacienților.

Scalele Inventarului clinic Multiaxial Millon sunt grupate pentru a reflecta interacțiunea tulburărilor de pe Axa I și Axa II, bazându-se pe sistemul de clasificare DSM și identificarea caracteristicilor de personalitate profunde și pervazive care se afla la baza simptomelor manifeste.

Semnificația scorurilor BR (base rate) - sunt definite ca fiind clase de probabilități, de baza (sau de plecare), care iau în considerare probabilitățile anterioare. Aceste base rate reprezintă elemente absolut esențiale pentru a putea face o comparație.

Ratele sunt utile pentru a evalua prognosticul unui tratament pe o anumită "populație" pe perioada la care aceasta este supusă tratamentului. Pragurile de control din cadrul scalelor ne indica eficacitatea acestuia.

Pentru atribuirea scorurilor BR (carte) la scorurile brute în cele 5 puncte ancora: 0, 60, 75, 85, și 115 se utilizează interpolarea lineară.

Scorurile Base Rate nu pot fi calibrate la un scor sub 0 sau mai mare ca 115. Scorurile finale au format tabelul de transformare inițială a BR.

Scalele Inventarului clinic Multiaxial Millon sunt grupate pentru a reflecta interacțiunea tulburărilor de pe:

Axa I: anxietate, somatoform, bipolar-maniacal, distimie, dependență de alcool, dependență de droguri, tulburare de stres post-traumatic, tulburare de gândire, depresie majora, tulburare delirantă. (tulburările clinice pronunțate, pe care le manifestă - Axa I.)

Axa II: schizoid, evitant, depresiv, dependent, histrionic, narcisist, antisocial, sadic, compulsiv, negativist, masochist. (caracteristicile de personalitate de durata ale pacienților - Axa II )

Aceste scale se bazează pe sistemul de clasificare DSM (Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale) și identificarea caracteristicilor de personalitate profunde care se află la baza simptomelor manifeste.

Structura instrumentului MCMI-III (Inventarul Multiaxial Clinic Millon) prezintă două aspecte similare cu cea a DSM-ului.

Astfel:

Scalele MCMI-III sunt grupate în categorii de personalitate și psihopatologie pentru a reflecta distincția dintre Axa II și Axa I din DSM. Scalele fac diferența dintre:

Caracteristicile de personalitate de durată ale pacienților - Axa II și Tulburările clinice pronunțate, pe care le manifesta - Axa I. Această distincție este deosebit de utilă în psihometrie și clinică. Profilurile se bazează pe cele 24 de scale clinice care pot interpreta și elucida

interacțiunea dintre patternurile trăsăturilor de personalitate de durată și sindroamele clinice distinctive care se manifestă în prezent.

Scalele din interiorul fiecărei axe sunt grupate adițional în funcție de nivelul de gravitate a psihopatologiei. Patternul de trăsături premorbide al pacientului este evaluat independent față de gradul său de patologie.

45

La nivelul scalelor fiecare axă este compusă din dimensiuni care reflectă sindroamele cele mai importante.

Scalele de pe Axa II cuprind acele dimensiuni de personalitate care au făcut parte din DSM încă de la cea de-a treia ediție.

Scalele de pe Axa I reflectă sindroamele cele mai des întâlnite și cele mai importante în domeniul clinic.

Scorurile individuale pentru scale și patternurile profilurilor sunt obiective și cuantificabile.

Patternuri clinice de personalitate

1 Schizoid

2A Evitant

2B Depresiv

3 Dependent

4 Histrionic

5 Narcisist

6A Antisocial

6B Sadic (agresiv)

7 Compulsiv

8A Negativist (pasiv-agresiv)

8B Masochist (ego-distonic)

Patologie severa de personalitate

46

S Schizotipal

C Borderline

P Paranoid

Patternuri clinice de personalitate

1 Schizoid

2A Evitant

2B Depresiv

3 Dependent

4 Histrionic

5 Narcisist

6A Antisocial

6B Sadic (agresiv)

7 Compulsiv

8A Negativist (pasiv-agresiv)

8B Masochist (ego-distonic)

Patologie severa de personalitate

47

S Schizotipal

C Borderline

P Paranoid

Astfel sindroamele de pe Axa I și patternurile de personalitate de pe Axa II pot determina construcția unui model factorial.

Astfel corelația dintre tulburările de personalitate de pe Axa II și sindroamele clinice de pe Axa I reprezintă un model de dezvoltare în care personalitatea este apreciată ca echivalentul psihologic al sistemului imunitar, reprezentând modelul de vulnerabilitate (Hirschfeld și Shea 1992) (pg următoare)

Inventarul clinic multiaxial MILLON

Modelul de vulnerabilitate

• Modelul vulnerabilității : Când posibilitățile de adaptare sunt minime pacientul poate dezvolta o tulburare de pe AXA I precum depresia și anxietatea. Aceștia în condiții de stres își păstrează personalitatea în mod cronic slăbită.

• Modelul complicat: Pacienții care trec printr-un episod depresiv major pot sa internalizeze un pesimism în construirea perspectivei de viitor și astfel ajunge ca depresia să fie o trăsătură de personalitate.

• Modelul patoplastiei: În cadrul acestui model se susține că personalitatea influențează evoluția unui sindrom clinic de pa AXA I dar nu determina apariția lui.

•Aceste trei modele nu se exclud unul pe celălalt.

48

Un pacient care prezintă un pattern clinic de personalitate pe Axa II poate fi predispus sa dezvolte o condiție specifică Axei I. Conștientizarea unui simptom de către un pacient poate influența o trăsătură de personalitate.

Logica interpretativă a testului MCMI-III e dedusă din modelul de psihopatologie și personalitate integrat și coordonat cu DSM.

Scalele separate pe Axa II și Axa I fac diferența între caracteristicile de personalitate mai de durată ale pacienților (Axa II) și tulburările clinice pronunțate pe care le manifesta (Axa I).

Profilurile bazate pe aceste scale pot fi interpretate pentru a clarifica legătura dintre patternurile de trăsături de personalitate de durata și simptomele clinice distinctive care se manifestă în momentul evaluării.

Pentru determinarea scorurilor Base Rate (BR), finale au fost utilizați următorii pași:

A. Se folosesc pentru fiecare pacient în parte scorurile BR pentru fiecare scala.

B. Calibrarea scorurilor BR aferente scalelor (conform testului) pe baza:

Locului în care subiectul a fost evaluat. Durata episodului de pe AXA I (anxietate, somatoform, bipolar-maniacal, distimie,

dependență de alcool, dependență de droguri, tulburare de stres post traumatic, tulburare de gândire, depresie majoră, tulburare delirantă).

Valorile BR pentru scalele Anxietate, Compulsiv, Distimie, Dezvăluire.

C. Frecvența distribuției scorurilor BR a fost calculată pentru cele 24 de scale clinice (1-PP).

D. Pentru scalele clinice 1-8 B s-a evaluat:

I. Frecvența unui scor al scalei care a fost cel mai ridicat scor de personalitate și cât de des scala respectivă a fost cea mai proeminentă.

II. Frecvența unui scor al scalei care a fost cel de al doilea cel mai mare scor de personalitate și cât de des scala respectivă a fost prezentă.

Interpretarea scorurilor BR

Pentru o precizie ridicată s-au utilizat trei trăsături ce caracterizează patologia pentru a localiza un pacient pe un continuum de la un stil de personalitate relativ normal la patologia tulburării de personalitate:

1.Stabilitatea fragilă în condițiile unui stres subiectiv.

Astfel o personalitate normală se angajează în comportamente ce reduc la minimum incompatibilitatea dintre nevoile organismului și presiunea mediului.

O personalitate patologică pune în practică o strategie de feedback pozitiv necontrolat mărind dificultățile de adaptare.

2.Inflexibilitatea adaptativă

Personalitatea este un sistem deschis în contextul ei psihic, familial, social și cultural.

La personalitățile normale acest lucru înseamnă flexibilitatea rolurilor, preluare de inițiativă pentru adaptarea la mediu în acord cu polaritatea activ - pasiv a teoriei evoluționiste.

49

O personalitate patologică are o capacitate redusă de a se adapta și de a dobândi strategii noi și ca atare experiențele de viață sunt limitate.

3. Tendința de a adăposti cercurile vicioase.

Aceasta tendința este o caracteristică a rapidității personalității patologice.

Astfel cu cat scorul BR este mai ridicat cu atât pacientul manifestă mai accentuat cele trei caracteristici ale patologiei personalității.

O regula generală a testului MCMI-III este: dacă un pacient înregistrează un număr ridicat de scale cu valori BR peste 75 acest pacient poate avea un grad ridicat de patologie a personalității.

Scorurile BR pentru Axa II

Astfel pe Axa II conform testului MCMI-III avem patternurile clinice de personalitate respectiv stilurile de personalitate ce reflectă caracteristicile profunde și pervazive ale funcționării pacientului. În multe situații pacientul poate să nu fie conștient de natura caracteristicilor sale de personalitate cât și de consecințele autodistructive ale unor patternuri de personalitate.

Scorurile BR de 75 și peste semnifică prezența unor trăsături de personalitate semnificative clinic, pacientul prezentând trăsături ale respectivului construct de personalitate.

Valori BR ridicate, de 85 și peste, pot arată o patologie suficient de pervazivă pentru a fi numită tulburare de personalitate.

Patternurile de personalitate exprimate pe AXA II:

Patternurile de personalitate arată caracteristicile profunde și pervazive ale funcționării care pot intensifica problemele întâlnite în fiecare zi. Aceste patternuri sunt aproape automatizate încât persoana nu este conștientă de ele și nici de implicarea lor negativă asupra propriei persoane.

Scorurile BR pentru Axa I

Astfel pe Axa I conform testului MCMI-III avem sindroame clinice care pot fi înțelese ca și tulburări întipărite în interiorul contextului stilurilor de personalitate de pe Axa II.

În cazurile clinice pot fi considerate extensie sau distorsiune ale patternului de personalitate de baza a pacientului.

Sindroamele clinice tind sa fie stări relativ distincte sau tranzitorii oscilând în timp în funcție de impactul situațiilor solicitante.

Scorurile BR pentru Axa I (cont.)

Pe perioada bolii ele accentuează stilul de personalitate de bază.

Scorurile BR între 60 și 74 sunt sugestive pentru patologia simptomelor de pe scala.

50

Scorurile BR de 75 și peste indica prezenta unui sindrom clinic inerent scalei. Un BR de 85 indică proeminentă sindromului pe Axa I, indicator puternic al simptomatologiei patologice.

Dacă un BR este de 72 de exemplu și se situează sub pragul relevant de 75 acest lucru indica faptul că pacientul a susținut un număr de itemi care pot fi importanți pentru constructul de personalitate respectiv unde s-a evidențiat scorul.

Integrarea scorurilor BR de pe Axa II și Axa I

Personalitatea reprezintă un construct integrativ intrinsec pentru care este necesar sa interpretăm scorurile scalelor de pe Axa II. În contrast scorurile ridicate BR egale sau mai mari de 75, de pe Axa I pot arată o serie de "boli medicale".

Astfel constructele reliefate pe Axa II arată că personalitatea este văzută ca o "cale organică", iar scorurile semnificative de pe Axa I pot reflecta -

"procese patologice discrete, adesea cu substrat neurochimic."

“Este secretul pacientului, piatra de care el se sparge. Dacă aș știi povestea sa secretă, aș avea cheia tratamentului”. “Partea esențială este povestea, pentru că aceasta arată istoricul și suferința umană, și doar la acel punct poate terapia să înceapă să funcționeze.”

Date post:	30-Aug-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	103 times
Download:	19 times

Dr. CAMELIA N.P. BOANCA PSIHOLOGIE CLINICĂ ȘI MEDICALĂ · PSIHOLOGIE CLINICA SI MEDICALA CURS 3...

Documents