Doua Conuri - Isai Vasile

8/16/2019 Doua Conuri - Isai Vasile

1/77


2/77

v. 14. Martie. 2016.

Vasile Isai


3/77

I.

E ste o după-masă liniştită de a zilei de vineri, într-un sfârşit plăcut deprimăvară. După o săptămână agitată, în sfârşit vor fi iar două zile libere: sâmbăta şiduminica. Oare cum le voi umple?

Din dormitorul apartamentului admir soarele ce se apropie să apună după buzade deal, care se mai vede printre blocurile îngrămădite ale cartierului. Trag puţinperdeaua pentru a intra în apartament o ultimă rază primăvăratică de soare. Parfumulplăcut al florilor de salcâm, copac crescut sălbatic între blocuri, inundă încăperea, prinfereastra semi deschisă. Jos, pe alee, îl văd pe vecinul Lazăr, de la parter, care îşiplimbă puiul de căţel procurat de curând. Acum e un lup în miniatură, dar va fi un lupmare până la iarna viitoare.

—Ai văzut căţelul vecinului de la parter, o întreb pe Corina, în timp ce lasperdeaua să revină la locul iniţial.Corina e în bucătărie, iar un robinet se aude deschis; cred că nu mă aude....Întrebarea mea rămâne fără răspuns. Apoi o aud vorbind cu florile:

— Tu, dragu’ mamii, Bonzi, ce faci? Văd că-ţi merge mai bine. Ai frunze noi.... şitu Frumuşico, eşti bine? Hai să vă dau un pic de apă... Mereu vorbeşte cu ele în timpce le udă. Şi tu Feriguţo, parcă ai mai crescut...

Mă întorc spre biblioteca masivă ce geme de atâtea cărţi. Sunt cărţi mai vechil h d l l l l l d l l l


4/77

—Uite stau pe terasă, lângă o cafea, făcută de Olga, şi citesc „Gazeta”. Am fost

ieşit un pic la cumpărături şi fiindcă s-a mai răcorit un pic, am scos-o pe Lizi laplimbare, am cumpărat ziarul, iar acum îl răsfoiesc.—Şi ce mai e nou, ce mai scrie ziarul, ce-ai mai aflat?—Nimic... A murit un fost vecin, angajat pe la IREM, cu care eram vecin de scară

când locuiam în (cartierul) Tudor, cu mulţi ani în urmă... În urma ploilor căzute,Mureşul a ieşit din albie pe la Aluniş, alte veşti sportive - pe care tu nu le guşti -,mâine este târg de Rusalii la Deda,... nimic altceva important.

—Da, aşa-i, nu prea ai ce să citeşti în ultimul timp în ziarul local.. Nu ştiu de ce îl

mai scot! Olga ce mai face?—Cu ale ei... vrea să meargă la piaţă să cumpere nişte căpşuni, să facă ...—Şi Corina a făcut un pic de gem, aşa pentru... Oare pentru cine? am zis aşa ca

pentru mine... dacă nu sunt copii mici..— Lasă că nu se ştie, zice George, de parcă ar fi auzit ultimele cuvinte. Auzi, ce

zici, nu mergem până la Deda, de Rusalii? Dacă tot scrie în ziar, că e târg, lanseazăGeorge oferta. Nu am mai fost de mult...

—Ce să zic... mie mi-a expirat rovinieta la maşină şi nu am luat încă alta...

—Nici eu nu stau prea bine cu Matizache, ştii povestea cu roata şi groapa... încănu am rezolvat-o.În urmă cu o săptămână a prins o groapă în asfalt pe la Sângeorz şi i s-a

deformat geanta. A împrumutat o roată de la un vecin, am fost împreună şi am înlocuit-o. Lăsase maşina acolo, parcată pe dreapta şi s-a întors cu un taxi. Am adusmaşina împreună acasă, urmând să-şi repare roata.

... Îţi mai aduci aminte cum era hinta pe malul Mureşului, cu miros de mici,prăvălii cu furci şi coase cu coada din lemn, ulcioare şi vase de lut, limonadă rece şi

î h ă fă d ă ă d d l d d l


5/77

Mergând cu grijă printre firele firave de mălai ce tremurau uşor în bătaia vântului,

am ajuns la apă. Era rece şi trecea repede peste bolovanii mari, făcând parcă spumealbe. Umbra sălciilor bătrâne şi încovoiate de deasupra apei o făceau parcă mai rece.Umplu sticla, iau şi eu o gură, o mai umplu o dată, pun coceanul, şi cu grijă printrefirele de mălai mă întorc la mama care deja începuse a „scrie” printre plăntuţelecrescute fără nici o rânduială, căci erau semănate de tata, cu mâna. Îi întind sticla, sestropeşte pe mână, apoi pe faţă, i-a o gură şi-mi înapoiază sticla golită pe pe

jumătate:—Du-te, pune-o la umbră, şi vezi de te joacă frumos cu ceva. Să nu calci mălaiul!

Mă atenţionă din nou, mama. Când ajung la tufă, mieluţa mesteca cu plăcere dinfrumuseţea de ochelari!—George, îmi venea să o omor, nu alta!— „U’ai-a dracului”! O suduiam eu printre dinţi, aşa cum auzeam că o apostrofă

mama când scăpa să intre şi să rupă firele de mălai. Mamă, unde e cuţitul să o omor!Mi-a mâncat ochelarii! Şi o lacrimă mi se prelingea pe obraz.

— Lasă, nu te supăra, o să cumpărăm alţii! Mi-a zis mama cu blândeţe, zâmbind şipunându-mi mâna pe cap.

—Da, dar numai la anul o să mai fie târg... i-am zis, ştergându-mă la ochi.

—Bine, poate mergem cu trenul la târg şi cumpărăm alţii, a zis George râzând.Na, era să-mi vărs cafeaua!

—Bine, mai vorbim! O zi bună!

A doua zi, dimineaţa pe la 8.40 ne întâlnim în faţa gării.—Ai luat bilet?

Î ă ă ă


6/77

mişcare. Doi pescari mai în vârstă, îşi aranjează undiţele vis-a-vis de noi, sprijinindu-

le de geam. Nu înţeleg ce spun... Vorbesc ungureşte, dar se poate citi bucuria cu careies din oraş. Au urcat puţini călători din ultima gară.Trenul părăseşte oraşul. Case mărginaşe, apoi câmpuri cu holde verzi. Pe lângă

calea ferată smocuri de trestie amestecată cu păpuriş.— Îţi aminteşti cum făceam rogojină din papură când eram la şcoală, la orele de

lucru manual? mă întrebă George, lăsând de-o parte ziarul şi privind pe geam.—Da, papura... noi o culegeam de toamna, o puneam la înmuiat, ca apoi să se

împletească mai uşor. Noi făceam şi din pănuşile de porumb, dar mie nu-mi plăcea să

le împletesc. Mai bine făceam din tulpini de porumb căsuţe, bărcuţe, plute... Tu eraimai mare, nu ştiu dacă îţi aminteşti că pe coridorul şcolii erau dulapuri cu geam şiacolo aveam expuse câteva „opere”. Mă ajuta uneori şi tata la asamblarea lor cusârmă.

— În Baltă Ghezăşului, zise George, lângă moara Păţăloaiei, creştea papură mareşi luam bicicleta tatii, când era el plecat la serviciu şi duceam acasă câte-o legătură.Mai mult o pierdeam, pentru că bicicleta era mare şi eu eram mărunţel.

— În spatele casei noastre era o grădină umedă, în gardul căreia creştea trestie.

Grădina vecinului, datorită băltirii apei, noi copii, o numeam „Deltă”.. Iarna, apa era îngheţată, iar noi băieţii, cu crengi de salcă, cu bureţii care creşteau pe ele, jucam unfel de hochei. Aşa cum ştiam, cu reguli numai de noi ştiute. În capătul grădinii, dacămai ştii, era şi un cimitir evreiesc, cu multe monumente din marmură albă. Stâlpiierau inscripţionaţi cu caractere galbene, neînţelese pentru noi. Acolo, printre ele,primăvara, făceam arcuri din crengi de alun şi săgeţi din trestie, şi ne luam la

întrecere. Săgeţile zburau sus de tot, dar eu eram remarcat de ceilalţi prin trasul laţintă. Aveam o tehnică originală de a construi săgeţi: introduceam un băţ prin capătul

î â â ă î


7/77

—Aţi rămas doar dumneavoastră şi cu mine în tot trenul! explică tânăra cu

nevinovăţie, de parcă ar fi fost vina ei.Mă întreb de unde o ştiu, neuronii se agită. Mă gândesc... e... nu e... aaa...Trenul staţionează, soarele îmi bate pe cap... e... nu, nu poate fi!... Presimt că un

somn îmi dă târcoale peste genele grele.George scoate din buzunarul interior al hainei o ciocolată, pe care o rupe, cu

intenţia de a ne servi:—Dacă tot ne-am oprit aici, să servim, altfel se topeşte... o aveam pentru o

nepoată!

—O, nu vă deranjaţi! se scuză domnişoara.— Eu sunt George, iar prietenul e Sile. Suntem din Mureş şi mergem la Deda.—Mă bucur! Eu sunt Valentina. Valentina Amioarei.— Interesant nume... nu sunteţi de prin parte locului, spuse George zâmbind.—Ba da... Chiar din Aluniş. Am terminat o facultate la Cluj, dar mama s-a

îmbolnăvit. Nu am găsit de muncă în altă parte, şi deoarece mama a lucrat aici lagară, am rămas şi eu în sistem... Pe mama o chema Mioara. S-a stins sărmana acumdoi ani. Mă avea doar pe mine...

—Dacă tot urmează să aşteptăm... vă rog, luaţi loc. Mai schimbăm şi noi o vorbă!—Mulţumesc... dacă nu deranjez...... Mioara... Mioara... Am cunoscut eu pe cineva cu acest nume..., da.. cred că-i

seamănă! Chiar, leit ... Mimi, îi spuneam noi... Oare domnişoara, să fie rudă cu ea?...Soarele încălzise compartimentul de-a binelea şi o toropeală dulce îmi acoperea

ochii. George continua să discute cu Valentina... Auzeam doar frânturi...O, Mimi, Mimi!... Oare totul... Mimi,... Ciobanu,... Tuşnad... Sanda,... Vicky...

trenul, naveta... „do, şi, do, re, mi, mi, mi... Mi-mi!”... „Trenul personal patru mii...”

â ă


8/77

—O, asta nu ar fi o problemă. Partea mecanică am rezolvat-o deja la atelierul

liceului, după orele de practică, iar apoi electronica nu e chiar așa de complicată. Echiar mai simplă decât la schemele tranzistorizate. Uite, așa aș vrea să îl fac. Și Dinudesenează cu degetul pe geamul aburit al autobuzului, partea superioară a uneipentode, apoi cu o linie frântă simbolizează transformatorul de ieşire.

—Da, recunosc schema: tensiunea anodică a lămpii, vine prin primarultransformatorului, iar semnalul va trece prin transformator şi va ajunge la difuzor,adaug eu.

—Deci recunoști schema. Ai încercat să construiești așa ceva?

—Nu, nu am construit nimic cu tuburi, fiindcă „sursa” mea este prea mică, dar amcitit! Asta e schema clasică a amplificatorul în clasă AB— Da, așa este și dacă aleg o negativare corespunzătoare a grilei, cu siguranţă

voi obține parametrii buni.— Și totuși nu înţeleg de ce vrei să te complici să construieşti un asemenea

amplificator, acum, când bacul bate la uşă şi apoi ţie îţi place mai mult matematica?— Tata, vrea să dau admitere la automatizări şi-mi spune că un pic de practică nu

ar strica. De construit... îl voi face cu siguranţă, dar, numai după... Acum doar îmi

procur cele necesare!—Da, de acord, numai să-ţi placă ceeace faci. Uite, eu sunt pasionat de circuitele

cu tranzistoare; sunt mai mici, pot fi portabile, deci consumul este mult mai mic și nudepind de rețea. Tu ştii că la specialitate, nu învăţăm aşa ceva... dar am citit şi sperca în viitor să ştiu mai mult! Se pot realiza atâtea...

— Știu că faci totul cu pasiune, mă perie Dinu, dar nu înţeleg însă un lucru: cumde colegul tău de bancă, Ciobanu, nu e interesat de aşa ceva. Doar aţi fost colegi şi îngenerală. Lui cum de nu-i place să...


9/77


10/77

—Domnilor,... cu o piruetă în mijlocul sălii, se adresează Ilie celor prezenţi.

Delegaţia noastră de documentare a început de dimineaţă. Acum a sosit momentulexperimentelor! Pentru a fi încununaţi de succes, domnişoarele vă vor însoţi, deci nufiţi timizi! Prezentările, pentru cei mai mulţi, sunt de prisos! Urmaţi-mă!... Aşadar, laatac!... Cu mâna întinsă şi cu un zâmbet larg, se apropie de grupul de fete. Cu unropot de aplauze sunt primite fetele.

Mă apropii de Mimi, care reuşise să îndepărteze orice urmă de oboseală din următransportului. Cu toate astea, ceva parcă o deranja:

—Mi... Mi-atât de rece... spuse ea, abia perceptibil.

— „Şi vioara atât de grea!”... am completat zâmbind, făcând aluzie la un dialog,devenit amuzant pentru noi. Mimi se apropie cu acelaşi zâmbet dulce, simulând un fiorrece ce o cuprinse. Purta o ţinută uşoară de seară şi o urmă de parfum cu miros deliliac, o învăluia. O prind protector de mână...

*

În urmă cu un an, eram navetist într-un tren matinal, ce se oprea în gara Aluniş.

Era o dimineaţă răcoroasă de octombrie şi cred că brumase prima oară în aceatoamnă, fiindcă îmi amintesc cum îşi frecau mâinile cei care urcaseră în tren. Cu toatecă urcasem un pic mai devreme, nu mă grăbeam să ocup un loc; priveam mulţimeapestriţă ce aştepta să urce. După ce navetiştii gălăgioşi au trecut pe lângă mine,grăbiţi spre compartimente, pentru a mai prinde încă un pic de somn până ladestinaţie, în ultima clipă, aproape să pornească trenul, o domnişoară, bruneţica, nuprea înaltă, încearcă să se prindă de bara de la marginea scării pentru a urca. Fiindaproape de uşă, mă reped pentru a o ajuta la urcare. Avea o sacoşă şi o cutie de


11/77


12/77

zâmbet timid şi-şi deschide geanta de unde scoate un caiet neîngrijit. Se aşează, iar

din buzunarul de la piept scoate un creion pe jumătate rupt. (parcă ascuţit cu dinţii)— La mate, trebuie să termin pentru Gazeta Matematică, îmi arată el... încercândsă-şi justifice gestul. Fetele, prinse în discuţie, nu-i acordă nici o atenţie, văzându-latât de preocupat de calculele lui. El lucra intens şi îi plăcea să rezolve suplimentar.Se concentrează şi cu o mină a creionului abia ascuţit continuă să facă semne curăbdare, semne doar de el înţelese. Scria încet pe caietul de pe genunchi, fără caatenţia să-i fie atrasă de cei din jur!

Eu, continui să citesc, aruncând din când în când o privire scurtă către fete. Îmi

place de Mimi... are ceva deosebit: trăsături finuţe de penel... e tare drăguţă şivorbeşte frumos! Sanda mi se pare mai dură. Ea, oare va fi educatoare?... Mimi mi separe a fi chiar mai inteligentă, observ după felul în care îi răspunde Sandei. Călătoriise agită, urmează Gara Mică, aşa cum mai e cunoscută Gara de Nord a oraşului. LiceulPedagogic e mai aproape de aici, aşa că fetele se pregătesc să coboare. Mă ridic, leajut să-şi ia lucrurile de pe etajeră:

—Să vă păstrez loc la întoarcere? le întreb pe fete. Eu am programul mai scurtazi, aşa că voi fi mai devreme la gară.

—De ce nu!... dacă tot ajungi mai devreme la gară. În primul vagon, sau...?—Nu, în al treilea, e mai bine pentru toţi!...Fetele coboară, eu mă întorc spre Somy, care adormise cu caietul pe genunchi şi

capul sprijinit de colţul peretelui uşii de la intrare.— Icsulescule! Trezeşte-te, şi îl zgâlţâi de braţ. Fetele au coborât, suntem în Gara

Mică!—Deja? Am... ajuns?... Unde? Buimac priveşte în jur.— La cât te-ai culcat aseară? Câte ai rezolvat?


13/77

—Nu, nu cred. Mai avem vreo zece minute şi atelierele sunt aproape! Azi fiind

sâmbătă, vom pleca, sper, mai repede spre casă!—Abia aştept să schimbăm acest loc de practică! Nu-mi place activitatea de laMagazie. Prea multe documente, materiale de şantier, noroi, mizerie...

—Ai dreptate! Eu, săptămâna trecută am ajutat la construirea stâlpilor de înaltă,la atelierul de sudură. Era frig şi... afară, ştii cum e!

—Săptămâna viitoare vom face schimb şi vom merge la Combinat, sper ca laPram să fie altfel! Trecem podeţul şi intrăm în curtea secţiei de Electromontaj, undemai mulţi angajaţi se agitau printre maşini, de colo-colo.

—Sărut mâna! O salutăm aproape concomitent pe doamna Maria - şefa de lamagazie – locul unde trebuia să ne prezentăm.—Bună dimineaţa, băieţi! ne răspunde ridicându-şi privirea din registre o doamnă

ocupată, cu ochelarii pe nas. Şi privindu-ne peste ochelari, continuă: Aţi întârziat!Colegele voastre au fost mai harnice astăzi!

— Fetele sunt totdeauna mai conştiincioase! îi răspund. Dar şi noi vom fi utili azi.Unde sunt fetele, nu le văd prin apropiere?

—Noi ne-am văzut mai devreme. Sunt drăguţe colegele voastre!

—Ştim şi noi, adaugă Nitu. Ne cunoaştem marfa! şi începem a râde.—Nu fiţi răutăcioşi! ne-o taie doamna Maria. După ce vă schimbaţi, vă aştept aicisă terminăm repede. Azi e sâmbătă şi să putem încheia cu toţii mai devreme.

Ne îmbrăcăm repede în vestiarul rezervat nouă şi ne întoarcem la şefa registrelor.Între timp, Rodica şi Florica – scumpele noastre colegele – erau cu dosarele pe braţe,pregătindu-se să se facă utile.

—Bună dimineaţa fetelor! le salută Nitu.—Cum aţi dormit? le întreb la rându-mi. Tot cu... şi după o pauză: capul pe


14/77


15/77

— ... Nu, nu o cunoaşteţi! Hai, nu fiţi aşa!... Nitule, ce tot vorbeşti? Nu îl crede-ţi

fetelor! I-am spus că am cunoscut azi pe cineva şi el, acum... gata...! El crede că aşauşor... cunoşti pe cineva... Cred că am şi roşit la faţă... Recunosc, dar...—Am zis noi ceva? întrebă Rodica.—Aş vrea ca într-o zi... poate ieşim la un suc, ori îngheţată! Poate v-o prezint

dacă... încerc să ies din încurcătură.—Şi dacă o să le încurci iar? întrebă Nitu.—Sper să nu încurc... şi fetele?—Cum erau mai multe? Eu mă refeream la suc, îngheţată...

— Îhî... răspund cu gura plină.—Nebunule!!! zice Nitu... Gata, vin şi eu la suc şi îngheţată! Poate voi avea noroc!—Bine, sunteţi invitaţii mei. Promiteţi fetelor?—Dacă... nu se supără nimeni...— E bună şi smântâna cu corn dacă nu este sana! Bine că sunt proaspete! spuse

Flori, deschizând cutia. Dar, Nitule, nu trebuie să fi îndrăgostit pentru a uita ceva!Când ai uitat drumul spre tabără, când eram în Iaşi, la Bucin... Cum era? Erai...

—A, tot nu ai uitat acea scenă? zâmbi Nitu, ne mai aşteptând continuarea

întrebării.—Cum, ce s-a întâmplat?... Nu-mi amintesc de aşa ceva! spuse Rodi ridicând

sprâncenele curioasă.—Nu-ţi aminteşti? întrebă Flory agitând borcănelul cu smântână. Era într-o

seară... sau parcă se chiar se înnopta... ne întorceam de la motelul de la margineaoraşului, când ieşisem cu toţii la o plimbare: băieţii la o bere, iar noi la un suc!

—Ba da, am fost şi eu, dar nu-mi amintesc momentul despre care spui.—Nitule, spune tu... cum s-a întâmplat... de ce-aţi căzut?


16/77

Dar mai bine spune tu, Florico, cum a fost în peştera din Cheile Turzii când te-ai

speriat.—O, tu Rodi... credeam că mă lasă toate puterile când l-am auzit pe Nitu, din întuneric. Sile, erai pe-acolo?

—Am fost şi eu atunci cu voi, dar nu-mi amintesc de acel moment... probabileram în alt grup. Ce am pierdut?

—Rămăsesem în urmă cu Mariana, iar Nitu a tăbărât asupra noastră din întuneric,ca un liliac, cu braţele întinse, urlând! Părea un neandertal! Cred că era să fac pe minede frică!

—Dar ştii de momentul când ne-am rătăcit de grup când am fost în excursie laTimişoara? Eram cu...—Gata cu masa! se aude vocea doamnei Maria de alături. Trebuie să vă grăbiţi...

Nu uitaţi, azi e sâmbătă!

După orele de practică, într-adevăr ajung primul la gară... Ca de obicei, în vagonulal treilea... A fost o zi uşoară. Oare... va veni? Îmi scot din nou cartea de rezervă.Săptămâna viitoare sigur doamna Jeni nu mă iartă! Aşa că, hai să continui a citi, până

vin ceilalţi.Primul sosit e colegul meu Vasile Ciobanu, care venea doar sâmbăta acasă. El îşipermitea să stea în internat. Părinţii lui erau salariaţi. Ştia că sunt în al treilea vagonşi că reţinusem locuri pentru toţi. Îşi plasă pe etajeră sacoşa cu hainele folosite încursul săptămânii şi o geantă cu câteva cărţi. Se apropie apoi de geam, pe care-ldeschide. Are nevoie de „libertate”, după o săptămână de închisoare, îmi zic eu, carenu ştiam cum e să fi internist...

—Ce mai e nou? Cine mai vine? întrebă el.


17/77

—O, nu! Acum s-a mai uşurat. Am lăsat o parte din notele muzicale la şcoală,

spuse zâmbind domnişoara. Azi am avut şi cor, şi sunt un pic obosită!— Fetelor, ei sunt colegii mei: Rodica, Somy - colegul de dimineaţă şi colegul meude bancă, îl prezint din privire pe Ciobanu.

—Vasile, Ciobanu... spuse el îmbufnat, nu ştiu din ce cauză...—Rodica... Cu jumătate de gură le salută pe fete şi le măsoară din tălpi până în

cap. Rodica se uită când la una, când la cealaltă (oare care o fi?)—Bună! Io mi-s Sanda... Ea e Mimi.. se uită spre mine... ea e Maria. Vine de la

Sanitar .

— Trebuie să avem cu noi şi un sanitar, nu? încerc o glumă de bun venit şi-mi facun semn la carte pentru a o închide, semn că nu mai e momentul să citesc.Maria ne mulţumeşte pentru loc, zâmbeşte, uitându-se la fete şi încercă să se facă

comodă. Din megafoane se anunţă plecarea trenului. Mimi se uită spre Sanda şi începa râde:

—Auzi? Pe mine mă anunţă:... „do, şi, do, re, mi, mi, mi.”... Mi-mi!—Da, urechea ta muzicală nu te înşeală! spuse Maria.Trenul se pune în mişcare şi Ciobanu închide geamul, luând apoi loc lângă mine.

—Nu e discotecă la noi, la Căminul Cultural în seara asta? mă întrebă el.—Nu mă interesează... Am ceva de recuperat la trigonometrie... n-am prea înţeles unele chestii şi trebuie să mai „sap” la ele... Goia (proful de mate) s-ar puteasă mă aranjeze dacă...

—Goia, goia... uite-l pe câmp! ne arată Mimi cu mâna întinsă spre geam... şiizbucneşte în râs. Privesc nedumerit pe fereastra vagonului... Goia, proful de mate, pecâmp?... ce vede fata asta? Nimic, doar câmp înverzit, câteva păsări... Mimi vedenedumerirea de pe faţa mea şi se explică râzând cu poftă:


18/77

— „Hai copii...” şi luaţi loc, intru în jocul fetelor. Dar nu prea se vede că vine...!

Văd că unii şi-au luat de lucru pentru vacanţă! Adaug în timp ce caut un loc potrivitpentru colile de carton.—Nu e ceva deosebit; doar două coli cu hârtie pentru desen spune Mimi. Ai grijă

te rog, să nu se deformeze! Pune-le peste celelalte genţi. Vacanţa e lungă şi... Se parecă suntem mai mulţi azi... sau mi se pare mie? Bună Rodica,... Nu te-am văzutdemult! Pot să stau lângă tine?

—Desigur... Sile, mai vine cineva? întreabă Rodica.—Cred că suntem toţi „cei abonaţi”! Mimi ocupă locul liber între mine şi Rodica..

—Cum a fost azi? o întreb, ca de obicei.—Super! Mai ales că a fost ultima zi de şcoală... De mâine, gata, vacanţa!...—Apropo,... ce vei face în vacanţă?Ciobanu povesteşte în colţul lui din compartiment ultimele bancuri auzite prin

internat, iar Maria şi Vicky râd zgomotos. Somy, abia zâmbeşte privind fetele pe rând,apoi întoarce o nouă pagină din „Gazeta matematică” şi continuă a scrie, parcă pentruel nu ar fi venit vacanţa.

—Hm... încă nu ştiu, dar va fi bine, cred! îmi răspunde Mimi.

—Va trece oare „Moşul” pe la tine?—Am fost cuminţică, am medii bune, şi îl aştept!, dar... ar mai fi ceva... Nu ştiucum să-ţi spun...

—Da? Nu îţi aduce ce i-ai cerut?—Aş mai vrea... Aş vrea să-i cer ceva... Poate te pot ruga pe tine... ce zici?— Pe mine? Seamăn eu cu Moşul? Bineînţeles dacă pot... sau poate mă întâlnesc

cu el...! Hai spune.—O, nu-i vorba de el... Eu totuşi te prefer pe tine; tu, eşti atât de priceput!... te


19/77

—Hai, nu te prostii!... Am uitat să te întreb: tu ai un program stabilit pentru

vacanţă? Nu te voi deranja prea mult?— Programul meu e flexibil... de curând am primit tema de proiect de sfârşit de anşi am nişte idei pe care încerc să le pun pe hârtie. Mai am nişte recuperări de lecţii,ceva pe la matematici şi... uite că bine mi-ar prinde o ieşire, o deconectare, şi de cenu... o reîntâlnire!

—Chiar ai vrea?... ai putea?Trenul s-a pus în mişcare. Megafonul gării anunţă papagaliceşte: „Trenul

personal...”.

Cu căţel, cu purcel, ca înainte de sărbători, călători de tot felul: navetişti şiocazionali, toţi încărcaţi cu de toate, umplu la refuz compartimentele şi holulvagonului.

— „Să nu uitaţi să veniţi la colindat!” strigă de la pătratul întredeschis al geamuluide pe hol o doamnă cu dosul mare. Vă aşteptăm pe toţi!

—Ciobane, nu vrei să închizi uşa... uite că vin colindătorii şi aici! îl abordez peVasile Ciobanu, care azi ocupa loc lângă uşa compartimentului vis-a-vis de Somy, şinu asistase la cealaltă invitaţie.

Primele zile de vacanţă, apoi sărbătoarea Crăciunului cu obiceiul de a primi sau dea fi musafir, au trecut repede. Am parcurs materia de recuperat în două zile, amparcurs o parte din biografia necesară lucrării de diplomă. Cu toate astea aşteptamnerăbdător momentul întâlnirii propuse. Mimi, era la o distanţă de o gară de mine, lazece minute de mers cu trenul. Trusa de desen era de mult pregătită, aşteptând doarmomentul stabilit. Mai e o zi... mai e o noapte... Dimineaţa pe la 10.30, sun la poartaindicată, unde locuia Mimi:

—Sunt Sile, Vasile Matei... coleg de navetă cu Mimi, spun la uşa porţii metalice,


20/77

răspund în timp ce încercam să mă acomodez..

—Mă măguleşti... Vioara mea acum doarme, iar gingăşia ei visează! Te servesc cuceva?—Nu, încă nu... dar uite... din sania moşului, trasă de reni, a căzut ceva şi... scot

din punga de plastic în care aveam lucrurile, o pungă de hârtie, cu trei portocale... şim-am gândit la tine, în Noaptea de Crăciun. Erai acolo, printre gândurile mele!

—Cum, aşa printre pacheţele... eram şi eu?—Da, aşa amestecate: gânduri, pacheţele, iar gânduri,... de-a valma, pe sub

brad.

— Pot să cred că fac parte din gândurile tale? mă iscodi Mimi trăgând cu ochiul laconţinutul pungii.—Din ce în ce mai des! În casă se făcu deodată linişte. Gore se auzea undeva pe

la poartă, semn că eram singuri.— Transmite-i „moşului” mulţumirile mele şi mai spune-i că-l aştept în fiecare

an!... Vino să-ţi arăt ceva... şi mă luă de mână. Vino să-mi vezi brăduţul... e atât demare!... e numai şi numai al meu! Păcat că nu are şi conuri pe el... Îmi plac conurile,la nebunie!

—Da, e frumos împodobit!—Conurile au o formă perfectă, ca şi în geometrie, continuă ea: se pleacă de laun punct, apoi cresc, cresc perfect rotunzi, îmi explica gesticulând cu mâinile. Ori deunde îi priveşti, sunt la fel! Nu-mi place însă partea de sus... se termină aşa debrusc... şi îmi arătă un mic aranjament ornamental din sticlă, ce reprezenta douăconuri. Îi am numai pe aceştia doi, de la bunica din partea mamei. Oare şi în viaţă e lafel? Mă întrebă ea. Întotdeauna se pleacă de la nimic, apoi viaţa primeşte formeleexponenţial. Nu vreau să se termine aşa brusc!


21/77

ansamblului. Mimi priveşte din toate unghiurile:

—Aici mai trebuie scris... şi formulează expresia potrivită. Atenţie la călimara cutuş! Ar fi păcat să...!—Vreau să te întreb... Mama ta ţi se adresează uneori cu Mioara. Când eşti

chemată cu „Mioara”, când cu „Mimi”? De ce?—Dar e simplu, spuse ea râzând: când eram mică, mică de tot, „Mioara” era prea

lung şi mă opream repetând prima silabă!—Ai fost şi tu mică?— Tu ce crezi? mă întrebă ea zâmbind.

—Şi eu... cum ai vrea să-ţi spun? Mimi , sau Mioara?—Dacă mă vei chema pe mine, voi veni oricum îmi vei spune! Alegerea îţiaparţine!

— „Mi chiamano Mimi ” 2 ... încep eu fredonând aiurea.—Mioara-dragă, nu serveşti omul cu nimic? întrebă doamna Cătălina, deodată

fără ca noi să-i fi observat prezenţa.—Da, mama,... ne-am luat cu treaba şi... Mimi, ieşi repede pe uşa camerei.—Arată bine ce a-ţi desenat... remarcă doamna Cătălina privind desenul de pe

masă. Ştii, Mimi a mea, nu prea le are cu desenul, nu ştiu cum se va descurca cu copiila clasă.—Nu vă faceţi griji... are ea multe talente ascunse...—Da, cred, mai ales dacă tu eşti aici... Văd că tu ai descoperit deja câteva din ele.—Ce mă bârfiţi acolo, întreabă Mimi care se întoarce cu o tavă acoperită cu

nuştiuce.—Să ştii că Mimi m-a ajutat la aluat! adăugă doamna Cătălina. Îi place să

„cocnărească”


22/77

—Bine, dar nu-mi imaginez cum voi putea în acest caz să te felicit...

—Bine... îţi spun eu... Uite, pupăturile sunt anticipate!... Şi îţi mulţumesc pentruazi! Se apropie de mine, mă priveşte în ochi... Îi simt respiraţia caldă pe buze, înumbra rece a serii de iarnă şi mâna care mă strânge...

— Iojestet kivanok!3... ne salută un trecător binevoitor, spulberând vraja.— Iojestet kivanok! îi răspunde Mioara repede, cu regret că momentul a fost

distrus, privind cu un zâmbet acru în urma lui. Nu putea să treacă tâmpitu’ pe parteacealaltă? zise Mimi cu dojană în glas, desprinzându-se din strânsoare.Un fulg de zăpadă rătăcit, s-a oprit în părul ei.

—Când te mai pot vedea? o întreb în timp ce-mi rearanjam lucrurile sub braţ.— În prima zi de şcoală... peste două săptămâni... Poate ai timp să citeşti şi carteamea. Vom vorbi despre ea atunci!... Nu mai pot sta! Mi... mi-atât de rece... şi-şiadună mâinile peste îmbrăcămintea de casă.

—Mulţumesc... şi-un anticipat: LA MULŢI ANI! În curând va fi Anul Nou... şi Ziua-ta, totodată!

—Bine... LA MULŢI ANI! şi ţie... îmi spune ea, făcându-mi din mână.—După sărbătorile de iarnă, totdeauna când vei coborî toate globurile de pe brad,

şi vei vedea unul pe care scrie „La Mulţi Ani!”, să-ţi aminteşti că aceasta este şi urareadin partea mea pentru tine, pentru ziua ta. Nu uita!... mă depărtez uşor prin zăpadapufoasă, făcându-i un semn de rămas-bun, cu mâna.

—N-am să uit! Aştept să ne revedem peste două săptămâni! şi-mi trimite o bezeaimaginară.

Lumina slabă a unui bec ce se legăna în bătaia vântului, luminează cu intermitenţăpoarta Mioarei. N-o mai văd... a intrat în grabă.

„Două săptămâni... două săptămâni...” sunt ultimele cuvinte ce-mi răsună în


23/77


24/77

—Nimic nu e întâmplător! Adaug... Patrocle se ascunde în „Dumbrava Minunată”.

Trebuie doar căutat!—Da, sigur... uite-l că vine! şi făcu un gest Sanda cu capul, indicându-ne săprivim pe peron. Somy, alerga cu geranta lui plină de cărţi, printre navetişti, să prindăscara vagonului al treilea.

Un aer primăvăratec pluteşte peste câmpurile înverzite. Brazde proaspăt întoarsede plug se văd mereu. Mereu, în fiecare zi altele noi. Fereastra vagonului afişează noiimagini ca într-un film vechi reluat de zeci de ori, dar mereu cu alte decoruri. Cu toate

că, „primăvara asta totuşi / nu-i decât o copie!” a celorlalte, unicitatea ei constă înfaptul că noi o vedem altfel...E ultima zi de şcoală a trimestrului al II-lea. Am ajuns cu Somy azi mai devreme

în compartimentul vagonului al III-lea. Veniseră ca de obicei, pe lângă cei din fiecarezi, colegii mei de clasă: Rodica, Viorel, Ciobanu. Abia au încăput cu toţii. Mimi şi-aocupat locul rezervat:

—Mimi, azi la şcoală, într-o pauză, mi-am reamintit ceva amuzant, îi spun într-unmoment în care nu eram urmăriţi de către ceilalţi. De mult timp tot voiam să-ţi zic...

—Ce anume? Cum, amintirile îţi vin aşa... ar trebui notate, sau să faci un nod,spuse ea curioasă.— În toamnă, când mi-ai prezentat-o pe Sanda... Mai ştii, era o dimineaţă

friguroasă „Mi-mi, atât de rece”! ai zis.—Da, ştiu.. şi spune ce-i cu asta...—Numele ei îmi spunea ceva şi zâmbeam neştiind unde am mai întâlnit acest

nume...—Şi?

Î


25/77

revedea la începutul trimestrului următor.

Săptămâna a trecut încet, pentru că urma să dau un telefon, la sfârşitul ei. Pe înserate, sâmbătă seara, ies la o plimbare scurtă... Văd ce mai e nou prin centru, cefilme au rulat la cinematograf în cursul săptămânii, ce cărţi au mai apărut la librărie şitrec bine-nţeles pe la poştă.

—Sărut-mâna.. vă rog o convorbire cu Alunişul...—Da, vă rog, aşteptaţi... cu cine anume?—Cu centrala Oficiului, e suficient.—Aveţi o înţelegere, mă întreabă telefonista.

—Da, persoana e prezentă, încuviinţez eu.—Aşteptaţi...şi scrie ceva pe o fişă.După câteva minute o aud pe centralistă:

—Alo, Reghinule, dă-mi Alunişul !... Da, tu, Alunişul... Apoi... alo, centrala!...Alunişule! ai o convorbire particulară ... Poftiţi în cabina doi, mă invită centralista...Intru în cabina indicata şi ridic receptorul...

— ...vorbiţi ? se aude vocea centralistei în receptor ...—Da, vorbim, îi răspund în microfon... Alo, domnişoara... Violeta?

—Da, se aude vocea bănuitei verişoare Leta.—Se poate, vă rog, cu Mioara?—Da, dar nu e aici ! Nu a venit !—O, nu se poate, răspund îngrijorat. Ne-am înţeles, doar că... şi în receptor se

aud râsete vesele a două persoane.—Da, ţi-o dau imediat... am glumit, iar ea e aici şi nu mai are răbdare.—Dă-mi-l tu, o aud pe Mimi... Alo?— „ ALO-CENTRALA”!... Alo, nu te aud... Alo... Alo... mă prefac că n-o aud.


26/77

O să-l conving pe Ciobanu să vină cu mine. Am văzut că o cam place pe Vicky.

Găsesc eu o soluție... Hai să merg pe la el pe-acasă... Tot am de la el o culegere deprobleme de mate și cu această ocazie i-o returnez. Da, acum trebuie să bat fierul, câte cald!

Trec pe-acasă, iau cartea și-l chem la poartă:—Hei, Vasi!... După ce el apare, continui: mâine e duminică și sunt „Floriile”!... Ce

zici, facem o vizită cu bicicletele, fetelor de la Aluniş?, îl întreb.— E aşa frumos afară, chiar că merită o ieşire. A trecut o săptămână din vacanţa

de primăvară şi numai tot în casă!

—Azi e sâmbătă şi dacă şi mâine e la fel timpul... M-am săturat de învăţat!—Da... e o idee bună, zice el... Poate coborâm până la Brânco, îl văd şi pe Theiss– colegul din D - cu această ocazie. Trebuie să-mi recuperez de la el un rucsac, deastă iarnă. I l-am împrumutat şi tot uită să mi-l înapoieze..

—Uite, îmbinăm utilul cu plăcutul!... (Nu-mi era de rucsacul lui, dar uite cum sepotrivesc lucrurile!)... Să ştii că şi eu m-am săturat, tot cu nasul în carte! Deci?

—Bine, la amiază, ce zici... e bine?—S-a făcut! Vin pe la tine!

A doua zi, la prânz, după ce am servit masa, scot bicicleta. O zi deosebit de frumoasă,cum numai de Florii poate să fie.—Unde pleci aşa?... Azi e duminică şi e sărbătoare mare! mă întreabă mama.—Vreau să merg mamă, cu Vasile Ciobanu, până la Aluniş. Am nevoie de câteva

rezumate la română.—Da’ cum, mai nou la Aluniş cresc şi rezumate?—No’ bine mamă şi tu... parcă nu ai ştii!... Fetele de la Pedagogic... sunt mai

pricepute la aşa ceva.


27/77


28/77

—Aţi fi mai „multe” dacă vine şi Vicky cu noi, adăugă Ciobanu.

—Ar fi o idee... imediat să vorbesc în casă! Tot „multe...” vrei! Mioara se făcunevăzută după aceeaşi poartă, ce-mi era cunoscută din decembrie, când un oarecare,din întuneric, a salutat politicos. Prin curte nu se mai agita Gore! Bietul de el!

—Dar, Mimi dragă, cu cine mergi? se aude o voce feminină.— Ţi-am mai spus doar mami... Lasă-mă-n pace! Vine şi Vicky cu noi! Mergem

până la Sanda, la Brâncoveneşti!—Of, doamne!... tot pe drumuri eşti fată dragă! Nu ţi-a ajuns tot trimestrul...

Sanda şi Vicky! Tot cu ele... Merge-ţi numai cu grijă, la maşini!

—Aşa îţi trebuie dacă ai pomenit de Vicky, se adresează Mioara în şoaptăcolegului meu, în timp ce-şi ridica bicicleta peste pragul porţii. Radarul mamei era pefază - cum spuneţi voi tehnicienii. Am fi mers doar noi până la Sanda!

—Nimic nu e întâmplător!... adaug pentru mine.Mioara pedalează în faţă, deoarece ştia unde locuieşte Vicky, apoi Ciobanu, după

care urmez eu. Opriţi în faţa casei, acum eram trei care strigau în cor:—Vickyii!... Vickyii!Două fete şi doi băieţi pedalau spre marginea vestică a satului, făcând tot felul de

piruete şi figuri pe bicicletele neastâmpărate. Erau ultimele case, apoi şoseaua ocoleape lângă un mic canton părăsit, care demult, cândva, proteja o barieră la trecerea căiiferate. Acesta era vizibil de jur-împrejur deoarece nu era nici un fel de vegetaţie caresă-i acopere vizibilitatea. Erau doar păpădii galbene de-o parte şi de alta a căii ferateşi un mic salcâm ce îşi legăna uşor în bătaia vântului, florile albe. Parfumul florilor deprimăvară plutea peste câmpul înverzit. O iarbă proaspătă deborda de atâta sănătate.Natura înnebunise de-a dreptul! După canton, după câteva sute de metrii, pe malulstâng al şoselei, se disting primele case din Lunca Mureşului.


29/77

—Cred că ai o „mică” pană la roata din spate! Cauciucul este lăsat...

Mioara se opreşte... Opresc şi eu...—Asta e!... I-a bicicleta mea, îi spun. Voi merge eu pe lângă bicicleta ta. Ploaia seapropia cu stropi mari pe şoseaua uscată. Un miros de asfalt ud se simţea în aer. Unfulger, apoi un tunet, bubui deasupra noastră.

— Fugiţi, salvaţi-vă! strig eu teatral către cei ce se aflau în faţă.—Dar tu? Voi? întrebă Ciobanu..—Ne vom sacrifica pe altarul ploii de primăvară! continui în acelaşi stil. Mimi, du-

te cu ei!

—Nu! Eu rămân cu tine! îmi răspunse cu hotărâre Mimi.Cei doi pedalează depărtându-se, sperând că vor ajunge la primele case din Alunişşi vor scăpa astfel ne udaţi.

—Hai să fugim la canton! Pe ei sigur ploaia îi va prinde!... găsesc eu soluţiasalvatoare privind în jur.

Las bicicleta Mioarei să alunece pe margine şanţului, cu scopul de a o abandonatemporar. Remarc scurtă de fâş pe portbagajul celeilalte biciclete.

—Mimi, suntem salvaţi! exclam în timp ce desprind haina de pe bicicletă. Mama...

săraca de ea... s-a gândit la toate! Alerg spre Mioara, o înfăşor peste umeri cu îmbrăcămintea impermeabilă, protejând-o de stropii care cădeau tot mai des. Îi cautmâna... Hai să fugim!

Cantonul era mic: cândva o masă, un scaun, un telefon aşezat în faţa unei ferestrepeste care acum erau trase scânduri bătute în cuie. Uşa era ferecată cu un lacătruginit. Printre ţiglele rupte pe la marginea acoperişului, şuvoaie de apă cădeau udândperetele scorojit.

—Aici,.. aici e mai bine! spuse Mioara, privind spre ţiglele lipsă. Plouă mai puţin


30/77

—Nu!... ce-i prea mult... Suntem oricum aşteptaţi!

—Avem şi un motiv: bicicleta merge greu cu roata dezumflată!— Ticălosule! Tu ai vrea un potop de ploaie, mă apostrofă în glumă Mimi.—Dar potopul lui Noe a durat 40 de zile şi-au supravieţuit doar perechile!— E o sugestie?—Nu ai vrea să încercăm?

—Şi caietul cu rezumatele? mă întrebă la întoarcere mama;—Sunt aici în buzunarul interior al fâșului. Oare mama știe că scurta mea de fâș

nu are buzunar interior? O să-mi crească nasul?

*

... Şi Valentina continuă cu povestea începută:—Din casa mea, să plece! ţipa furios bunicul Istvan, muşcându-şi din mustaţa

groasă. Aşa îşi amintea mama, domnule George, că se răstea mereu bunicul. „Nu

admit că o asemenea... nenorocită, să stea alături de noi ”! şi lovea cu pumnul înmasă.—Dar Ştefan, e nora noastră, spunea bunica implorând. Şi acum avem şi o

nepoată!— Avem?... Cum să-mi poarte numele, când ea... Nu înţelegi? „Nem irted? 4”

Margit-neni – moaşa satului - spune că acest copil este dezvoltată normal, nu e prematur, aşa cum spuneţi voi. „Nem irted?”

—Bine, intervine tata împăciuitor. O să poarte numai numele meu: eu sunt


31/77

—Ar fi fost culmea... Parcă-i şi văd pe autobus, deasupra, undeva înafara

oraşului... Ar fi tare, nu? El vine din Nazna, cu cinsprezecele, iar Corina urcă undeva înSâncrai;—Dar nu o văd pe-aici... Ea nu a venit ?... ? zise Mimi în timp ce-o căuta din

priviri prin sală. Adăugă apoi după o scurtă pauză: Îl vezi pe Ciobanu acolo în colţulcelălalt? şi mi-l arătă indicând cu capul în direcţia opusă ... Am remarcat că e mereusingur, priveşte visător peste ceilalţi.

—Corina vine un pic mai târziu... mi-a povestit Kinex că aşa procedează ea deobicei, adaug în timp ce privesc spre intrarea interioară a hotelului.... uite-o că vine;

Iar Ciobanu, nu e singur... berea e de vină... ea îi dă curaj: sigur pune ceva la cale !Mimi întoarse capul în direcţia de unde ar fi trebuit să intre Corina, iar subiectulCiobanu se încheie. O domnişoară brunetă, minionă, coboară treptele cu paşimăsuraţi, privind atentă în pardoseală, apoi privirea ei puţin saşie se îndreptă spremulţimea gălăgioasă. Se opreşte la masa noastră şi zâmbind:

—Servus.... Voi? Aţi obosit deja?—A, nu, voiam să mai vorbim... Nu, Mimi? A trecut ceva timp de când...— Pot să stau un pic cu voi ? vă deranjez? Văd că Dumi e foarte ocupat acum...

—O, nu ne deranjezi deloc. I-a loc, te rugăm!... Uite, Nitu şi-a lăsat câteva benzipe masă... poate le ştii locul !—Mi-a spus că de câteva zile tot aranjează muzica, copiază... şi nu-ştiu-ce mai

face cu atâta muzică, spuse Corina în timp ce privea spre masa singuratică.—Cum îţi merge magnetofonul ? o întreb.—Acum merge bine, după ce i-a fost înlocuită cureaua, spuse Corina.—Ce magnetofon ai?, întrebă Mimi.—Un Majak ... Mi-am dorit de mult timp să pot asculta în timpul liber ce vreau.


32/77


33/77

decât pe ele?

—O, Mimi.. ce mi-ai făcut! Am început şi eu să zâmbesc... totdeauna eşti prima întop! Am încredinţat-o... Ce imaginaţie ai!... era să... nu ştiam de unde le-ai scos pecele patru...

Luminile colorate în ton cu muzica împânzesc sala. Sub bagheta unui vrăjitornevăzut toată lumea se mişcă sincronizat. Mimi adună în pumn chitanţa cu care măşantajase, bucuroasă că a reuşit o glumă atât de bună şi o plasă în scrumieră. Eratoată numai zâmbet.

—Mi-ai promis o poză identică cu cea pentru tablou, îi amintesc. Le-aţi primit?

—Da, ieri, dar nu am avut timp să ţi-o dau. M-ai luat cu atâtea acolo în parc, încâtam uitat de toate; dar nu am uitat să o iau acum cu mine! Deschise gentuţa şi scoateun plic...

—Ai ceva de scris? mă întrebă.—Da, desigur... totdeauna aveam ceva de scris cu mine... scot un pix din

buzunarul interior al sacoului şi îl înmânez.—Nu te uita, vreau să scriu ceva pe ea, numai pentru tine!Profesorul Mircescu se plimba agitat de colo-colo, fără o ţintă anume. El era

coordonatorul meu de proiect de diplomă. Puţin chel şi cu burtică. Mereu la ore neamintea făcând aluzie la chelia lui că „fiecare bărbat are chelie, doar că la unii le esteacoperită cu păr!” Vasile Ciobanu îi oferise o ţigară oprindu-l pentru moment dincursă. În timpul anului şcolar nu ne permitea asemenea obiceiuri. Azi, însă era cutotul altceva... au discutat ceva, apoi se întoarse brusc. M-a luat în colimator...

Între timp, Mimi a scris rapid ceva. Reuşesc totuşi să arunc o privire:” Mi-era greu,Mi-era uşor,


34/77

lor de analiză?) iar aceasta râdea zgomotos:

—Să vezi ce o să iasă până la urmă... Vasile Ciobanu tocmai a ieşit la o ţigară!spuse Nuţi roşind de ceea ce spusese şi făcând loc profesorului care trecea prinspatele ei.

Ne instalăm pe terasă, el scrumând des tutunul în exterior, iar eu cu faţa spre uşape unde intrasem. Mimi, cu gentuţa pe umăr părăsise sala ieşind pe uşa dosnică, deunde se putea admira în voie pădurea.

—Şi cum vrei să luminezi dinamic vectorii, din machetă, în ordine trasăriidiagramei? Sunt cam mulţi şi necesită o electronică complexă, mă chestionă Mircescu.

La oră noi nu am făcut aşa ceva... Şi vectorii... vectorii din ce-i construieşti? Suntceva abstract şi tu vrei să-i materializezi... mai mult, să-i dinamizezi... auzi! Mai traseun fum lung...

— Folosesc tuburi din plastic în care voi tăia pe lungime o fantă. Din bucăţi maimici voi face extremităţile, sub forma unei săgeţi. În aceste tuburi voi pune beculeţecolorate specifice fiecărui vector. E simplu... beculeţele se vor aprinde pe rând, când leva veni timpul. Întreaga diagramă va fi într-o cutie mare, acoperită cu sticlă mată.

Continuăm să-i dau detalii despre cutie şi fixarea vectorilor... Antrenat în

explicaţii, timpul trecea repede.—Şi cum te gândeşti să aprinzi atâtea beculeţe - am înţeles că sunt mai mult de100, întrebă el mângâindu-şi chelia.

—Da, 124 în total... cu un motoraş, care cu un reductor mecanic cu un raportmare de transmisie (o turaţie la cinci minute) va antrena o multitudine decomutatoare. Nici nu observasem că în jurul nostru se adunaseră mai mulţi colegicurioşi, care asistau la explicaţii.

—Da, interesant mormăi Mircescu, întorcându-se spre pădure.. mă întorc şi eu


35/77

paşii ei uşori, iar printre brazii falnici, Mioara observă în josul pantei, luminile becurilor

din staţiune ce luminau marginea şoselei. Drumul continua să coboare printr-oserpentină uşoară spre stânga, iar din el se desprindeau mai multe cărări pe care,probabil, turiştii le foloseau în deplasările lor pe munte. Larma din clădirea hotelului seauzea tot mai slab. Mioara se afundă pe una din cărările umbrite, alese la întâmplare.Simţi deodată paşi în urma ei şi întoarse brusc capul. Recunoscu imediat pe Ciobanu,care era pe urmele ei:

—O, ce m-ai speriat, Ciobane ! spuse Mioara.—Nu-ţi fie teamă !... Am văzut că eşti aşa, singură şi...

—Şi ce ţi-ai zis: hai să merg şi eu, nu ?—Voiam să te însoţesc câţiva paşi. De mult tot voiam să-ţi spun că.... Dar nu s-aivit ocazia. Acum că tot suntem singuri... Ştii? Sile şi Corina...

— Poftim ? spuse Mioara oprindu-se brusc din mers şi-l priveşte cu mirare. Ce-i cuei ?

— ... dansează... se simt bine împreună !—Şi ce-i cu asta ? Ce vrei să insinuezi ? Mioara se aplecă să culeagă câteva conuri

de brad căzute pe jos. Asta voiai să-mi spui? Pentru asta mă urmăreai ?

—A, nu!... Voiam doar ... şi-şi întoarse privirea spre hotel. Nu era nimeni înparcare și nici în apropiere ... Am văzut un bileţel zilele trecute, la colegu’ ... era de laCorina ... Vorbea apoi cu Kinex ceva în legătură cu un magnetofon. Cred că ei doi...

—Hai că delirezi! spuse Mioara în timp ce-l privea cu ură în semiîntuneric, apoisimţi parfumul de răşină emanat de cele două conuri ridicate de jos, pe care lestrângea acum în palmă, nervoasă.

—Nu, mă crezi ? spuse Ciobanu şi o prinse de mână. Hai să-ţi arăt!— Lasă-mă !... Ia mâna de pe mine ! şi aruncă cele două conuri spre el.


36/77

— Pleacă! Nu mai sunt eu Mimi a ta... Pleacă!... Nu mai vreau să te văd!

—Dar Mimi, ce s-a întâmplat?... ai căzut?—Da, am căzut!... Şi încă cum!... forţat... Pleacă!Insist să o prind de mână. Se desface din strânsoare, respingându-mă.—Nu mă mai recunoşti? Nu sunt eu cel pe care adineauri „l-ai testat”... încerc o

mică glumă, poate...— Pleacă! S-a terminat! Am avut o dată nevoie de tine, dar tu cu prostiile tale, cu

Mircescu!Urc treptele în urma ei, ea, abia reuşind să treacă peste ele... Trecând pe lângă

masa unde am vorbit mai devreme, prinde plicul de pe masă, îl rupe şi lasă să-i cadăbucăţile pe pardoseală.—Mimi, Mimi.. Te rog... vorbeşte...Fără să-mi acorde atenţie, se grăbeşte pentru a nu fi observată, se întoarce spre

uşa dinspre holul ce conducea la parter unde era camera unde îşi lăsase lucrurile cucolega ei...

— Pleacă! şi trânteşte uşa în urma ei şi un hohot de plâns răzbate din spatele uşii.Doamne, dacă a căzut, oare chiar aşa trebuie să se comporte? Stau sprijinind

tocul uşii, doar s-o linişti şi va vrea să-mi spună... Acum nu vrea să-mi vorbească...Da, eu sunt vinovat... nu am avut grijă de ea... am stat prea mult cu chelu’! Ea ieşisedoar aproape, să simtă pădurea... s-a aventurat mai departe? Aştept la uşă... Dupăcâteva minute bat la uşă:

—Mimi! Te rog...— PLEACĂ! Nu avem ce să mai vorbim...Mă întorc, la masa unde plicul căzuse rupt, îl ridic... îl deschid... fotografia ruptă

cu o jumătate din Mimi... Pe spate, doar atât: „Mi-er... Mi-er... Mi-er”... de trei ori...


37/77

se amuză.

—Vă rog... careva... aş vrea să vorbesc cu ea...Una dintre el, suspicioasă, pleacă aşa în silă... După câteva clipe, Vicky aparepuţin schimbată... supărată şi ea, îmi spune cu un ton oficial:

—Mioara, doreşte să nu o mai deranjezi... acesta este mesajul!—Dar,...—Nimic mai mult! Se-ntoarce şi pleacă...Urc la mine, mă arunc îmbrăcat aşa în pat. Unde am greşit?... MIMI... Mioaraaa!

Unde eşti?...

Dimineaţa, autobusele pleacă aşa cum au venit, dar mai triste ca niciodată... Toţierau ameţiţi după o noapte încărcată. Priveam peisajul, dar nu vedeam nimic!

Zilele care au urmat, am continuat pregătirea pentru examenul de Bacalaureat,dar gândul meu era tot acolo la Tuşnad, unde timpul s-a oprit.

—Oare Mimi ce face? O mai doare piciorul, sau unde s-o fi lovit?... La spate oare? Degeaba schimbam ordinea manualelor la care mă pregăteam, nu reuşeam să măconcentrez suficient...

—Va fi cumva!... Azi, pentru o clipă, în Gara de Nord, privirile noastre s-au întâlnit. Am văzut-o dela geamul celui de-al treilea vagon. Coborâse şi s-a pierdut apoi în mulţime. Olacrimă, se oglindea pe cele două feţe... a mea şi a ei...

—MIMI... Am pierdut-o oare?... Aşa uşor?

*


38/77


39/77

*

Valentina continua să vorbească lui George... O aud fragmentat...—Bunicul meu, din partea mamei, Mihai, îl chema, ţinea tare mult la tatăl meu -

Valentin. El era tractorist la SMA, iar seară după program se opreau deseori „la unamică”. Bunicul a insistat mult ca mama să se căsătorească cu el. După ce m-amnăscut eu, continuă Valentina, părinţii s-au mutat la aceşti bunici. Tata, devenise totmai certăreţ, frecvenţă mai des cârciuma, şi domnule George, deseori culmina cuviolenţă asupra mamei. Cu toate că ţinea la mine, auzise nişte vorbe şi şi-a dat seama

că nu el este tatăl meu adevărat.—Dar acceptase să se căsătorească cu mama ta, nu?—Da, dar ştiţi dumneavoastră cum e... după un timp şi lumea vorbeşte... Când

aveam vreo 2 ani, a plecat de la noi... Mama nu avea serviciu, dar cumva bunicul i-arezolvat să lucreze la casieria CFR-ului de aici. Nu ne-a fost uşor, dar s-a descurcat..nu avea ce face...

—Da, tristă poveste îmi spui şi uneori aşa este în viaţă. Dar despre tatăl tăuadevărat ştii ceva? întrebă George.

—Nu, mama nu mi-a vorbit niciodată despre el. Evita totdeauna aceastădiscuţie... avea oroare să-şi amintească de el, cu toate că undeva se ascundea opoveste misterioasă. A fost totuşi cineva... Nu am reuşit niciodată să aflu. Când îşiamintea, o prindea o stare melancolică, îşi ştergea o lacrimă din ochii şi deseori cânderam mică mă strângea în braţe.

—Dar totuşi... un nume, ceva,...—O singură dată, în somn, a îngânat ceva despre un oarecare Sile... dar după

cum v-am spus, nu voia să vorbească. Subiectul era ferecat în sufletul ei. Nici când a


40/77


41/77

—O, nimic... dar o rană a fost atinsă... Mi-mi... oare EA.. EA, unde mănâncă? Un

nod mi s-a pus în gât... nu mai pot să spun nimic... Tac... am trecut fără să pun petavă decât... puţin.—Hei, alo, domnu’... ai uitat să plăteşti!—A, scuzaţi vă rog... mă întorc, plătesc şi o urmez pe Rodi la masă. Capul îmi

vâjâie... O văd pe Mimi drăguţ îmbrăcată, cum era la Tuşnad, apoi ultima imaginecând a coborât din tren, înainte de examene

—Unde, în ce secţie ai fost repartizat? mă întreabă Rodi.Întrebarea ei îmi alungă gândurile negre şi revin la realitate...

—Aaa..., în 420, la Agregate, aici aproape de intrarea principală. E o secţie mare,cu patru hale imense, cu multe maşini unelte şi multe alte utilaje... Colegii suntamabili şi m-au ajutat să mă integrez. Am prins multe de la ei...

Auzi, într-o zi mă trimite unul mai bătrân, să-i aduc o găleată de curent de lamagazie... voia să mă pună într-o situaţie proastă... Şi-l întreb: „continuu saualternativ?”... am râs amândoi. Tu, unde... în ce secţie?

— Eu sunt la Bobinaj... sunt multe fete, îmi place...—Şi numai fete?... întreb cu subînţeles

— Ei şi tu!... Deocamdată, nimic serios.—De-ai ştii cât m-am bucurat că ne-am întâlnit! Nu-mi vine să cred că am pecineva aici... Mariana, Flory, colegele noastre, ce mai ştii despre ele?

—Mariana, s-a stabilit la ea, în Ocna Mureş.. şi-a găsit acolo ceva.. Nu a datadmitere! Despre Floarea... nu mai ştiu nimic!

—Mariana... drăguţa de ea... trebuie să-i scriu neapărat! Ai cumva adresa ei?— Trebuie să mă uit în agendă... stă pe Memorandumului... mă uit îndată...—Ceilalţi colegi? Mai ştii de careva? Ea continuă să caute în geanta ei... Eu cu


42/77

acelaşi cort cu Somy şi Bercea, iar ele „locuiau” vis-a-vis. Dar nu are importanţă asta

acum...—Vezi că ştiu? Voi băieţii mereu făceaţi ochi dulci noilor apariţii! De la Târnăveni, îţi mai scrie cineva?

—Văd că ştii multe...—Dacă scrisorile sunt puse la fişierul liceului... Doar ţi-am mai adus şi altă dată

scrisori...—A fost şi gata... A trecut! Nu mai primesc scrisori... Am alte priorităţi!... Îi

spusesem Marianei că eram necăjit, continuam eu ideea, fiindcă Ciobanu îmi pierduse

sacoşa cu cărţi.... Într-o sâmbătă am rămas în oraş, la un film, cu Mimi şi îi încredinţasem sacoşa mea, să o ducă el acasă cu trenul, la Deda, să nu îi mai port degrijă. Aveam caietul de mate în sacoşă şi o carte pe care o regret mult. Citeam

„Amintiri despre viitor” a lui Erik von Denikel. Şi uitucul, a lăsat-o în tren! Mariana s-aoferit să-mi lase caietul ei, cu notiţele atât de preţioase ale lui Ciurcă, proful de mate.Neapărat trebuie să-i scriu!

—Mariana era o fată pe umărul căreia te puteai sprijinii! zise Rodi.—Alţi colegi poate nu ar fi făcut acest gest. Caietul era „valută” la mate... Mi-e

tare dor de ea!...— ... Ştii, zilele trecute l-am întâlnit pe Viorel. E aici în Braşov la facultate.—Doar el? Mi-ar place să-l întâlnesc.—Să-ţi mai spun? Face o pauză... Ciobanu... a intrat la seral tot aici în Braşov, şi

e în uzină!— Te rog! Nu-mi spune de el!... (parcă m-a lovit în cap! Iar e umbra mea? O

nălucă? Nu se poate să mă urmeze şi aici!) Nu vreau să-l mai văd mai ales după cele întâmplate!


43/77

Hm-mm... Ciobanu... nici aici nu scap de el! Mă vă urmării oare toată viaţa? Va

continua să-mi facă probleme dacă îl las să se apropie? Nu-l mai vreau prin apropiere!—Sile, hai... ia-ţi câteva lucruri şi aparatul de măsură!... mă chemă Ovidiu.—Unde mergem?—Scrie în registru că „onorăm” comanda de la freza de pe Linia II!Scriu aşa cum mă învăţase Ovidiu – noul meu coleg de muncă care mă iniţiază în

tainele atelierului de întreţinere - În registru se confirmă preluarea comenzii scrisă demaistrul ce avea în răspundere utilajul ce s-a defectat. (pentru a nu mai merge

altcineva acolo, şi a se putea ştii oricând cine a participat la intervenţie)—Unde urmează să mergem? îl întreb din nou— La Freza 17... E o fată drăguţă, acolo...— Trebuie aranjată freza fetei, sau freza...—Amândouă! zâmbeşte Ovidiu.Pe Linia II erau multe freze şi strunguri mici. Aproape de capătul liniei era

ascunsă, în salopetă cu părul acoperit... o fată, într-adevăr drăguţă. Purta ochelari... în spatele lor se ascundeau doi ochi mari căprui...

—Mirela..., cu o voce abia perceptibilă, mi se prezintă domnişoara, după ce Ovidiuface prezentările... Nu mai vrea să meargă!... îi spune ea colegului, referindu-se lamaşină. Ei, se pare că se ştiau puţin mai demult.

Îngenunchem în faţa tabloului electric al maşinii şi după un „hocus-pocus” făcut decătre Ovidiu, maşinii i se aprind beculeţele. În timp ce eu studiam „vraja”, Mirela neexamina pe noi... Eu eram acum cel scanat. Ne mulţumeşte de intervenţie şi plecăm...

Urmară alte intervenţii şi alte cunoştinţe (şi profesionale!). Dar la cantină, înaceeaşi zi:


44/77

—Ştii... eu... doar...

—Da, cred că e ceva mai complicat... o să-mi i-a ceva timp... m-am prins!... Şi eudoream să mai stau de vorbă cu ea. În timp ce eu făceam „verificări” în tabloulelectric, ea mă pusese la curent cu unele şi altele. După program, „s-a stabilit” să nerevedem la cantină. „Da, bine, ne vom mânca din nou!”... îmi zic.

La ieşire:—Bună Sile...! mă salută Rodica—Bună Rodi... ce mai faci? Cum a fost azi?—Ca de obicei... nimic deosebit... tu?

—Vii la masă?—Bine-nţeles... Ne servim şi luăm loc la aceeaşi masă.—Ştii, ieri m-am întâlnit cu Viorel în oraş şi mi-a spus că Somy face armata aici în

Braşov.—Somy, aici?! O, ce fain!... Trebuie să ne întâlnim cu el şi să-l mai scoatem din

când în când.—A intrat la Automatizări la Bucureşti, continuă Rodi şi e la o unitate militară aici

în Tractorul . Mi-a lăsat şi numărul unităţii... uite..

—Am o idee... Ce-ar fi să-l scoatem la sfârşitul săptămânii?—Crezi că se poate?...— ... Am o idee: tu vei fi „logodnica” mea, şi-l aducem la petrecere!— Eşti nebun!... şi crezi că va ţine? Facem ca de obicei, ca în liceu? Pe cine

„sacrificăm” acum?—Hmm... să sacrificăm... Eu nu mai am nimic de sacrificat... tot ce a fost mai

preţios s-a dus! Pot sacrifica doar timp.—Hai să încercăm!... nu te necăji iar... ne vom bucura să fim din nou împreună


45/77


46/77


47/77

Răsucesc becul, insist şi becul se aprinde. În uşa semi deschisă doi ochi mari căprui,mă aşteptau. Îi ridic uşor ochelarii...

— „Mi... mi-atât de rece...” o aud abia şoptind.— „Şi vioara atât de grea!”... O, Nu, Nu se poate!!... Un fulger îmi trece prin

minte... Nu se poate!... MIMI!!! O ceaţă mi se pune pe faţă... Îmi acopăr faţa cumâinile...

—Ce-i, ce s-a întâmplat? Îmi ia ochelarii ei din mână... Nu te simţi...?—Mirela... Tu, tu eşti... aşa drăguţă... dar eşti... o altă... melodie... Încerc să

salvez situaţia... Mi-re-la... şi zâmbesc sec. Un zâmbet forţat reuşesc doar. Gândul mă

întoarce la Mimi, la notele ei muzicale. Eram acum o cheie sol pe un alt portativ?...Trebuie să plec! îi spun.—Nu vrei să rămâi puţin? Pun şi de un ceai... Te-ai schimbat aşa deodată! Eu...— Eu,... Tu... Mâine... Vorbim... Bine? şi ies în grabă, lăsând-o uimită...—Nu înţeleg... Melodie, portativ? Eşti şi muzician?...—Noapte bună, Mi...!... şi-mi amintesc iar ultimele cuvinte ale lui Mimi: „Pleacă!” .

Pe tot drumul mă întrebam cum am putut să o dau uitării pe Mimi... Trebuie să afludespre ea, orice ar fi... „Da, o să scriu o scrisoare Sandei... ea trebuie să ştie ceva..

Cum de nu m-am gândit mai devreme?”. Ajuns acasă, caut cu disperare, găsesc adresa, un plic... şi cu vorbe dulci, încercsă o conving pe Sanda să-mi scrie despre noua ei activitate, cum se acomodează cucopii şi amintesc despre Mioara, dacă ştie ceva. Dimineaţa când voi merge la muncă,voi pune plicul la cutia poştală. Am adormit târziu cu Mioara în gând. Trenul... da...trenul... „Mi... mi-atât de rece... Şi vioara atât de grea!”...

Dimineaţa următoare, în registru, la prima oră, Freza 17, cap de coloană...


48/77

— Tovarăşe maistru, i se adresă tânărul inginer stagiar Năstăsache, aş dori să-lreţin pe Sile în această duminică în legătură cu acel studiu al meu, la care lucrez,despre coeficientul de alunecare al motoarelor trifazice. El are cunoştinţe teoreticeproaspete despre acest fenomen. Ar fi cel mai indicat să mă ajute! Desprecomutatoarele stea-triunghi, protecţii, interblocaje, toţi ştiu, dar această problemănumai cu el o pot aborda, spune Năstăsache, privindu-mă şi trăgându-mi cu ochiul.

—Bine, o să reţin acest lucru şi pentru examenul de categorie, pe care urmeazăsă-l susţină... dar acum el va merge, cum am spus, pe Linia de Strunguri.

Mica informare de dimineaţă se încheie rapid. Îmi iau mica trusă, caut în registruşi aleg un strung oarecare ce era anunţat cu probleme şi merg pe linia de strunguri.La mijlocul halei mă surprinde prezenţa colegului meu de cameră Dragoş, cu un ziar,

în faţa caruselului. (Caruselul, este un strung uriaş). Citea absorbit din Sportul .—Salutare colega! Tu aici? îl salut cu surprindere—Salutare stimabile, mi se adresează el, după ce-şi ridică nasul din ziar.—Nu te-am mai văzut pe uriaşul ăsta!—Da, aici sunt de... o ho-ho... Am fost mereu în schimbul trei şi de asta nu m-ai

văzut aici! Aici e locul meu!

— ... şi... îţi merge jucăria?—De ieri de dimineaţă tot strunjesc la batiul ăsta şi nu se mai termină! Pe laprânz, cred că va fi gata.

—Aşa de mult durează strunjirea unui batiu?— La dimensiunea asta, nu e de mirare!... dar mâine... gata şi: „locuinţa mea de

veră... e la tera!”— Topârceanu, prietenul tău!—Acolo,... „ale satului mari fete, /fără ghete, /Ies la garduri pe-nserat...”


49/77

—Din Mureş, m-am rătăcit aici!

—O, frumoase locuri!

—O, nu-i mare problemă... adaug. O siguranţă fuzibilă, doar. Mă întorc imediat cualtă nouă şi vă puteţi relua treaba!

—Aşa Vasilică-mamă... să termin o dată că mă sufoc!...

După program, la cantină merg singur. Azi nu aştept pe nimeni, fie ce-o fi, îmi zic.Intru, mă servesc şi iau loc la masă. La Universitatea Tehnică azi ni se va vorbi despreaparatele hibride de Tv: Opera H1 şi H2. - Primele televizoare româneşti în care erauincluse şi tranzistoare... Cu coada ochiului, zăresc trecând pe lângă masa mea, prinstânga, două persoane, îmbrăcate în negru. Pe spatele lor, în relief, fiecare aveapresat un cap de lup şi” Wolfs” mai scria în semicerc deasupra. O a treia persoană,simt că se opreşte. Era o domnişoară ce-i urmase sigur pe cei doi. Privindu-mă desus, îşi sprijină mâinile pe masă. Cu degetul mare presează mijlocul furculiţei ceaştepta încă nefolosită, aplatizând-o. Se apleacă şi-mi şopteşte:

—Sunt Lenuţa Floroiu şi aseară ai supărat-o pe prietena mea! Doresc să nu semai întâmple...!

—Dar eu...

— Eu ştiu tot... Mulţumesc de lumina din baie!— ... eram în trecere şi... încerc să mă ridic.—Nu te deranja! Are cine să mă conducă... Se-ntoarse şi grăbi pasul pentru ai

ajunge din urmă pe cei doi. Purta la fel ca băieţii ce trecuseră înaintea ei, pantalon şigeacă neagră din piele, cu ţinte. Cusătura hainei ei se termina cu franjuri mari dinacelaşi material. Lupul imprimat pe spate, îşi arăta colţii... Un parfum puternicamestecat cu miros de benzină rămâne în urma ei. Rămân uluit... Nu o mai văzusemniciodată nici pe ea, nici pe prietenii ei...


50/77

aş vrea să te conving contrariu. Când acolo va fi baia mea,...—Nu, nu era vorba despre asta. Îţi voi spune cândva...Rodica se-ntoarce.—Vreţi şi voi apă?Din spatele ei aud:—Salutare gaşcă! La masa noastră îşi face apariţia... Ciobanu - fostul nostru coleg

de liceu -... desprinzându-se dintr-un grup gălăgios de băieţi. Voi aici? Am crezut că ovăd doar pe Rodi... deci... eşti şi tu aici?

Rodica se ridică şi-l îmbrăţişează bucuroasă.—Gaşcă sunteţi voi! îi răspund eu cu răutate. Noi suntem o... mulţime închisă,

formată din trei elemente prietenoase între ele, şi refuz ai întinde mâna, lăsând cămâna lui să cadă în aşteptare.

— Pot să vin la masa voastră?—Nu cred, noi tocmai vrem să plecăm îi răspund. Poate altă dată... Nou-venitul se

îndepărtează, urmându-şi prietenii. Mai întoarce o dată capul spre noi, dar mă prefaccă nu-l văd.

—De ce ai fost rău? mă întreabă Mirela.

—Mai ales pentru tine, nu aş vrea să-l cunoşti.

—De ce sunteţi în asemenea relaţii? mă întreabă Rodi. Într-o vreme eraţi multmai apropiaţi. Aţi stat în aceeaşi bancă doar.

— Era fostul tău coleg de bancă şi aşa te porţi cu el? V-aţi mai văzut în ultimultimp?

—Of, fetelor... la care să vă răspund mai întâi? Concluzia e unică: nu vreau să-lmai văd! Mi-a distrus viitorul!... L-aş prefera mort!

—Dar ce misterios poţi fi, Sile dragă. Are vreo legătură cu acea stare a ta de la


51/77

—Mirela, dragă... ştii povestea cu mărul din pomul interzis? Te rog, nu te apropiade el!

—Din cauza acelei fete?... Rodica mi-a spus ceva despre o fată... dar nu ştia niciea prea multe.. Ce a fost?... ai iubit-o?... ai întâlnit-o acum, acasă? mă întrebă ea rar,privind în partea opusă mie...

—Dacă o întâlneam, poate nu mă mai întorceam!—M-ai fi lăsat... singură?—Doar l-ai întâlnit pe Ciobanu! Încerc să schimb cursul discuţiei—Dar parcă spuneai că... mărul..

—... Tu ce-ai făcut duminică? o întreb, încercând să schimb tema discuţiei.

—Nimic important... Nu-mi spui nimic... despre ea...? Şi mă priveşte în ochi.— Ţi-a mai spus cineva că îţi vin foarte bine ochelarii? o întreb acoperindu-i faţa cu

fularul.— Tu, doar!—Uite, încă unul mic de acasă şi pe obrăjori, să nu-ţi îngheţe! Ne vedem mâine şi

poate mai găsesc ceva prin bagaj pentru tine.. Nici nu observasem că ajunseserăm laintrarea căminului ei. Ea îşi strânse scurta galbenă pe lângă ea. Noroiul de pe

trotuarul din faţa intrării şi nişte urme de roţi, îmi amintesc de Lenuţa Floroiu şi deprietenii ei, motocicliştii.—Vin des pe aici? o întreb încercând să evit urmele proaspete de apă şi noroi şi–i

arăt urmele.—O, lasă-i în pace... sunt nişte jegoşi de studenţi... moldoveni de-ai mei, „fii de

bani-gata”, îmi pare rău să spun că sunt din ţara lui Ştefan! Fac tot felul de afaceridubioase... şi se dau mari rockeri!...

—Sunt şi fete cu ei? întreb gândindu-mă la „parfumul îmbibat cu miros de


52/77

Să mă întorc şi să o luăm de unde am rămas? Se pot face oare lipituri în viaţanoastră?... Mimi, Mimi... unde eşti?... Mă voi răzbuna pe ticălos!

Cum să fac?... Să continui cu Mirela? Sau... pot oare să mă întorc?Nu, nu se mai poate! E târziu... Trebuie numai înainte!Oare voi putea avea grijă cel puţin de Mirela?... Mai întrebi? Trebuie!Oare ea mă va accepta...?O, simt că înnebunesc...Of, Mimi, Mimi... am obosit...”Va fi şi mâine o zi!...Oraşul întreg a adormit sub un strat nou de ninsoare.

*

O văd zilnic pe Mirela... Am mai ieşit de câteva ori împreună în oraş... am fost lafilm, am vizitat Scheiul cu biserica-muzeu Sf. Nicolae, Prima Şcoală Românească,Biserica Neagră, librării, cofetării, etc. Ne cunoaştem mai bine.

În Ajunul Crăciunului, Ovidiu ne invită seara la el. Locuia doar cu mama şi sora lui.Tatăl s-a stins cu mulţi ani în urmă când copii erau mici.

Sunăm...— Primiţi cu colindul?—Dacă ne şi colindaţi, cu plăcere... se aude o voce feminină din spatele uşii. Uşa

se deschide şi o doamnă ne apare în prag. Ovidiu, ne-a spus că veţi venii... poftiţi,sunteţi bine veniţi!

—Sărut-mâna... salutăm simultan în timp ce intram.. Mirela... eu sunt Sile!


53/77

—Da, sunt minunate! Comentez şi eu... pe unul din ele cu litere sclipitoare, erascrisă urarea tradiţională: „La Mulţi ani!”... Anul trecut... Mioara... se apropia şi ziuaei... Unde o fi acum? Se mai gândeşte oare la ce a fost cu un an în urmă? La oportocală şi o carte?... La noi?... „La mulţi ani , Mioara!... Oriunde ai fi ”... îi urez îngând... şi ochi mi se umplu de lacrimi.

—Chiar atât de mult te emoţionează vederea bradului? mă întrebă Mirela,observându-mi ochii umezi.

— Lasă, trece..!... Aveam şi eu un brad, cu cadouri sub el cândva.. îi spunminţind-o.

—Vor mai fi şi altă dată! îmi alungă gândurile Mirela.Servim, gustăm din toate bunătăţile oferite. Mirela povesteşte despre obiceiurile

sărbătorii de Crăciun la ea în Moldova. Angela se arată interesată de ţinutacolindătorilor şi de obiceiurile acestora. Doamna Dina nu ştie cu ce să ne maiservească pentru a ne simţi „ca acasă”. Ştia că suntem departe de familie şi voia săacopere această lipsă. Gându-mi zboară spre Mioara... avea un brad cu globuri... Îiplăceau conurile de brad...

Privind în gol, remarc existenţa unui arc, pe un perete, rupt pe la mijloc, darfrumos lucrat cu încrustaţii.

— Tata l-a primit când a fost în Africa detaşat cu serviciul... se ocupa cuprospecţiuni geologice petroliere; ne explică Ovidiu, remarcând interesul meu. Ocăpetenie de trib i l-a dăruit.

— E foarte frumos... dar cum s-a întâmplat de s-a rupt tocmai pe la mijloc; îl întreb. Trebuie să fi puternic să rupi un asemenea arc.

—Când a revenit în ţară, Securitatea l-a obligat pe tata să-l rupă pentru a nu-lputea folosi în alte scopuri.

—Mi-l dai un pic? Se poate? se arătă interesată Mirela


54/77

crenguţă de brad, două mere roşii şi o lumânare, iar alături, pe o farfurie, patru feliide dovleac copt. Mirosul era irezistibil...

— Tu le-ai pregătit? o întreb în timp ce dezbrăcăm hainele groase de pe noi.—Nu. Cred că fetele înainte de a pleca... Ştiau că vom trece pe aici! Ele au alt

program în seara asta.— ... şi ce vom face doar noi singuri acasă?—Mai întâi vom servi o felie de dovleac, apoi un ceai,... şi poate îmi spui o

poveste de Crăciun! Vom sta la gura sobei (pe care nu o avem încă), vom vorbi... şidespre noi... spuse Mirela schimbându-şi îmbrăcămintea

— Tu, nu mi-ai spus nici o poveste! o provoc.—Dar tu şti mai multe! continuă Mirela. A aprins veioza de la patul ei, a stins

lumina de pe tavan, a adus două căni cu ceai cald şi s-a aşezat lângă mine.—Bine... încep eu să improvizez:... A fost odată, o pădure frumoasă...—Ca cea de la Poalele Tâmpei?—Chiar mai frumoasă... Prin ea treceau foşnind turme de căprioare...— Era şi un cioban în urma lor?—Nu, ci o fată frumoasă... O chema Pădureanca... Avea mereu o vioară cu ea (...

o vioară... am zis?... era oare a Mioarei? Mă întreb în gând)... Pădurea răsuna subarcuşul viorii ei... Mirela se lipi strâns de mine...—Şi, şi?—Din copaci cădeau fulgi mari de zăpadă... cădeau pe covorul de frunze uscate...

Un cerb ridică deodată coarnele adulmecând cu nările lui mari, ceva în vânt... a simţitfum... Abia se desluşea undeva o luminiţă ca de licurici... Era casa fetei cu vioară...Mirosul de dovleac copt în cuptor, era o vrajă în jurul casei din poveste şi în jurulnostru.

În cameră se făcuse cald şi după o zi de muncă drumeţia la Ovidiu şi apoi ceaiul


55/77

fac norma şi mă penalizează! Du-te la uşă şi deschide-o să plecăm!— Toată lumea va fi azi mai înţelegătoare, doar e ziua de Crăciun... Mă apropii de

uşă...—O, chiar a trecut cineva pe aici şi nu am auzit! Un fular necunoscut cu etichetă

era atârnat de haina mea. Chiar nu ştii nimic? o întreb.— Pădureanca, din povestea ta, în timp ce-şi mâna cerbii...! spuse ea zâmbind.— Trebuie să mă întâlnesc neapărat cu ea să-i mulţumesc şi o caut din priviri.—Bine, o să-i transmit... Mirela aranja cutia arcului primit seara trecută de la

Angela.—M-am gândit cum să-i repar arcul Angelei... voi face o schiţă, iar tu mă vei ajuta

făcând o piesă la freză.—Crezi că e aşa simplu?— Îţi voi spune mai târziu cum vreau... dar până atunci aş mai vrea... să-ţi mai

spun o poveste...—Bine, bine... gata cu poveştile. Toate la timpul lor! Mirela întoarse cheia uşii în

urma noastră. Acum, la treabă!

După program, ne-am reîntâlnit la poarta principală.. După controlul de rutină, amremarcat noile mănuşi ale Mirelei... era mândră cu ele. Mergând spre cantină, amreîntâlnit-o pe Rodica. Pe drum, Rodica ni l-a prezentat pe Claus. El este maistru latratamente termice. Este un băiat un pic mai mare decât noi şi locuieşte cu părinţii înoraş. Claus a plecat spre casă, iar Rodica a venit cu noi la masă. În timpul meseiaflăm cum s-au cunoscut, că au mai avut ocazia să iasă în oraş împreună. Chiar şi azise vor întâlni după masa în oraş.

—Noi ce facem azi? o întreb pe Mirela— Ieşim şi noi undeva? E doar sărbătoare... Poate o întâlnim pe... Pădureanca...


56/77

becuri şi cuti goale, domină zona. Bunicii bine îmbrăcaţi îşi plimbă cu săniuţele nepoţii îmbujoraţi. Trecem pe la câteva magazine de pe Republicii. Reuşim să luăm nişteportocale, bomboane de pom şi ciocolată. Hotărâm să mergem la teatru... Tache,Ianche şi Cădâr 8

—Să ştii că nu am mai fost la teatru, îmi spuse Mirela. E prima oară!.. Am maifost doar la un teatru de păpuşi când eram mai mică. Locuiam departe de Bacău şi nuam avut ocazia, se justifică ea. Intrăm, trecem pe la garderobă. În foaier, o muzică defond plăcută. Găsim locuri bune... Ne place piesa... La ieşire, se poate citi o bucurie denedescris pe faţa Mirelei:

—Să ştii că m-ai făcut fericită! De unde ştiai că piesa este atât de bună? Îmi căutao mână liberă...

—Am ascultat-o la radio mai demult şi mi-a plăcut.—Şi ai vrut să o vezi cu mine?—Da, numai că... parcă semeni un pic cu personajul Safta, din piesă!... o

necăjesc, pentru a găsi un motiv de ceartă.— Ea nu avea ochelari.. şi era mai în vârstă, spuse ea înţelegând aluzia.—Bine, nici tu nu o să mai ai ochelari! îi ridic uşor ochelarii... şi doi ochi mari, mă

privesc, cerşind.— Tu chiar mă placi? mă întrebă ea direct, privindu-mă fix.— Pe tine, nu!.. Doar ochelarii, ochii, năsucul... obrăjorii... urechiuşele..

mănuşile...—Mulţumesc! şi mă sărută!—Să ştii că nici eu nu am ochelari! Mi i-a mâncat un miel!... se uită la mine şi

începe să râdă...—Chiar? Erau atât de... comestibili?

şi îi spun povestea oiţei care m-a făcut să sufăr când m-a lăsat fără ochelarii


57/77

—S-a terminat... cred... am ţinut mult la ea... am suferit...— Tu ai fost cel vinovat?—Am şi eu partea mea de vină.. Nu i-am acordat suficientă atenţie. Cred că am

renunţat la luptă prea uşor...—A fost şi un alt „cavaler”, probabil!—Ce mai „cavaler”!... am aflat că a fost Ciobanu... acel coleg „bun” al meu!—A, înţeleg... şi de aceea acea răceală faţă de el... El ţi-a „suflat-o”!— Puţin spus!... a profitat de ea şi a abandonat-o. Acum, ţi-am spus tot! Am

suferit...—Dacă nu sufereai, nu mă întâlneai pe mine. Am simţit că ea te-a finisat! Ai ştiut

cum să te porţi cu mine!...—Dar nu am fost vinovat!—Ştiu! Tocmai de aceea te porţi aşa cu mine...— Tu mă poţi oare înţelege?—Da, eu sunt acum ceea ce tu ştii că sunt şi... cred că am un loc special în

sufletul tău! Aş vrea, că mereu să ai un colţ rezervat numai pentru mine acolo!—Mirela, Mirela... îţi mulţumesc... Eşti deosebită..! şi o iau în braţe...

— Eşti... tot ce-mi doresc de Crăciun!... şi-mi răspunde cu acelaşi gest. Cu o mânăscutur o crenguţă de brad încărcată cu zăpadă, aflată deasupra noastră... Uaaau! Aşa îţi plăteşti tu sinceritatea mea? Şi mă trezesc cu o mână de zăpadă pe faţă...

Mirela a reuşit să mă salveze şi să mă scoată din acea stare... Cu zăpadăaruncată, cu tentaţii de alunecare, cu fulgii care parcă nu se mai terminau să cadăasupra noastră, pe strada luminată, prin nămeţii de la marginea trotuarului, glume şio stare de bună dispoziţie, am prins cred că ultimul autobuz spre cele două cămine.Ea a coborât prima, convenind să nu o mai conduc, eu am mers până la capătul liniei.


58/77


59/77

în liceu - la atelier - cât de mult apreciam aceste benzi... mi-a promis că-mi va facemai multe săgeţi... i - am spus că sasul - prietenul meu - are nevoie... nu a fost vorbade tine!

— Îţi rămân profund îndatorat, dar şti, că am promis acelei copile că-irecondiţionez arcul, amintire de la tatăl ei. Ţi-am povestit doar... Am aflat că şi colegulmeu, Ovidiu, are o prietenă săsoaică... Marianna. Vor să se căsătorească şi să plece şiei în Germania!

—Vezi, cei ce pot, se orientează... aici... să nu mai vorbim... sunt urechi...—Da, toţi vreţi în Germania!... eu voi merge oare în Moldova?... şi am zâmbit cu

amărăciune...—Nu, tu vei avea grijă de cei ce rămân!—Da, şi mai am doar puţin până atunci... Bine... plecaţi cu toţii...! Gândul mă

poartă la Mimi... Ea m-a părăsit şi m-a-ndemnat să plec!... Eu, oare unde?... Voi fioare tot călător?

Parcă a trecut un an întreg în cele câteva zile în care am fost fără Mirela. Îmilipseau mănuşile, ochelarii ei mari şi bucuria cu care mă întâmpina totdeauna. Amrevăzut-o în dimineaţa când am revenit la serviciu... Ascunsă după aceeaşi freză de peLinia II, urmărind cu atenţie scula aşchietoare care rodea neîncetat din metalul brut.Ce-i drept, salopeta îi era curată, se uita cu atenţie la cotele desenului şi opreadeseori maşina pentru a întoarce piesa. O asemenea muncă, pentru o fată atât desensibilă... Se pare că ei îi place...

—Mirela! O strig şi-i fac din mână în drumul meu spre magazie.Îmi răspunde făcându-mi semn din mână şi-mi trimite o bezea... Aşa obişnuia de

câte ori mă vedea prin secţie. Ştie că ne vom reîntâlni la aceeaşi masă, la cantină.


60/77

—Nu, mie bine şi-mi place... vezi, au apărut stelele... E atâta linişte în jur...Mirela nu-şi mai dezlipea ochii de la cerul sideral.

—Vreau să ating stelele cu mâna, îmi spune ea. Ia-mă în braţe, vreau să ajungsus de tot... Uite: Carul Mare, Carul Mic. Aş vrea, să am şi eu o stea... Îmi cumperiuna? Fericirea se poate citi pe chipul Mirelei, parcă e o fetiţă ce a primit cadoulpreferat de la Moş Crăciun.

— Fac orice pentru tine! Eşti o scumpă! O iau în braţe şi o rotesc... Dar ştii, uneoristelele şi cad.... Cad atât de frumos! Tu să nu cazi niciodată!

—Stelele care cad, nu pier, îmi spune Mirela. Acolo unde tu crezi că ele cad, e oaltă lume! E un alt cer. Ele trec doar dintr-o lume în alta... Aşa suntem şi noi. Nu vommuri niciodată!

—Ai dreptate: Suntem praf din stele! De acea ochii tăi lucesc în noapte. Văd căacum sunt fericiţi. Mă strânge la piept cu putere.

—Am vrut să văd cu tine stelele spuse Mirela după o pauză. Cred că de aici stelelese văd altfel.

—Da, ai dreptate... cerul este senin şi stelele strălucesc mai intens.—Am citit ceva despre stele şi aş vrea să verific...—Vreun curs de astronomie?—Nu... vechii indieni spuneau că dacă două persoane, aflate la distanţă mare

între ele, privesc în acelaşi timp, spre aceeaşi stea, ei vor vedea chipul celuilalt ca într-o oglindă, printre stele. Dar trebuie neapărat, ca în acelaşi timp ei să priveascăcerul!

— Tu crezi aşa ceva?—Da, dacă vei crede şi tu... se uită la mine, aşteptând o urmă de căldură pe

buzele-i reci... Vezi, vezi? Eu te văd acolo... şi-mi arată cu mâna un grup de stele mailuminoase Uite acolo e nasul tău mare acolo ai ochii


61/77

— Parcă a mai discutat acest subiect, nu?... Dar acum este vorba despre cu totulaltceva... acum te priveşte şi pe tine...

—O, nu se poate... ai primit acea... „Invitaţie”?...—De unde ştii? Nu am vorbit niciodată despre...!—Ştiam eu... era liniştea dinaintea furtunii. Era prea frumos să mai putem fi

împreună! Cât timp mai avem?—Două săptămâni!—Nu vreau! Şi pe sub rame ochii i se umeziră... Se întoarce pentru a scoate o

batistă şi a-şi şterge ochii. Dă-mi să văd!Îi înmânez plicul cu ordinul de încorporare. Îl desface şi citeşte.—O să pleci?— Poate mă trimit la Bacău! încerc o glumă pentru a îmbunătăţii situaţia.—Dacă te trimit acolo, vin şi eu!—Şi o să stai cu mine?—Renunţ la serviciu şi te vizitez zilnic! spuse ea zâmbind.—Ai face tu asta pentru mine?— Poftă bună! Ne întrerupe... Ciobanu, care s-a apropiat între timp de masa

noastră.—Mulţumim...—Numai singuri? întrebă el privindu-ne pe rând.—O aşteptăm şi pe Rodica! îi spun... Se uită iar spre Mirela, îi face un semn de

salut şi se îndepărtă... Mirela se uită în urma lui...— Interesant tip... deci el e cel care... atunci...?—Să nu-l mai văd!—Rodi nu vine azi? întrebă ea, după o scurtă pauză.


62/77

—Da, am fost, dar mi-a trecut. Acum, cred că voi fi iar...—De ce să fi supărată?— ... dacă vei pleca....—Dacă vom voi cu adevărat, se va rezolva ! Și ce voia să știe despre Ciobanu?—Știa că noi doi ne vedem... dar nu văd legătura... de unde știa ea despre voi

doi?— I-o fi ciripit cineva.— Eu am crezut că o cunoști mai demult .... înainte de mine...—O, nu! Mă surprinde de unde știe. Și ce voia de fapt ?—Știa că lui Ciobanu îi place muzica străină.... Ce înseamnă asta ?—Nu se astâmpără de loc băiatul ăsta! O să-o pățească într-o zi! Avea niște

legături suspecte cândva, dar poate acum s-a potolit. E treaba lui, până la urma-urmei, îi spun Mirelei, încercând să închei subiectul. Le avem noi pe-ale noastre.... Artrebui să trecem într-o după-masă pe la Ovidiu, să-i înapoiem arcul Angelei, continuieu, după o acurtă pauză. Chiar dacă nu va avea şi săgeţi se va bucura... Nu ştiu dacăsăgeţile îşi vor atinge vreodată ţinta! Îmi spun în gând.

—Ce chestie... să rezolve această problemă tocmai Ciobanu...—Mai bine le-aş fi înfipt în pieptul... ticălosului!—Nu te mai necăji... Cineva acolo sus, nu doarme!... Fiecare primeşte ce merită!

Concluzionă Mirela.—Rodica e o colegă deosebită şi doreşte să ajute pe oricine are nevoie de ajutorul

ei. Mi-a dovedit-o de atâtea ori!... mă bucur că ai reuşit să o cunoşti. Să apelezi la eaori de câte ori vei avea nevoie de ceva... dacă eu...Zăpada se topise pe șosea, iar pe trotuar era murdară. Mașinile treceau grăbite

împroșcând stropi murdari. Mirela nu mă slăbea din strânsoarea mâinii ei. O simțeamcum mă strânge de mână Privind în jos mă întreabă:


63/77

cu promisiunea că vor veni şi câteva săgeţi pe măsură, când se vor co

Date post:	06-Jul-2018
Category:	Documents
Upload:	sile-isai
View:	235 times
Download:	0 times

Doua Conuri - Isai Vasile

Documents